Fetiţa cu chibrituri, Hans Christian Andersen

        Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou.
        Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea şi el unul.
        Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii-vinete de frig; şi-n şorţul ei vechi ţinea strâns un vraf de cutii cu chibrituri şi mai avea şi-n mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa şi nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic, şi n-avea prin urmare nici un ban; şi-i era foame şi frig tare. Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ. Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă; era ajunul Anului Nou, iată la ce se gândea ea.
        Se opri şi se ghemui într-un colţ dintre două case, din care una ieşea în stradă mai mult ca cealaltă. Îşi strânse picioruşele sub dânsa. Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, şi totuşi nu-i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile, şi nici un bănuţ măcar. Tatăl său are s-o bată; şi afară de asta, şi acasă nu era tot aşa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperiş şi vântul sufla în voie, cu toate ca fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu trenţe vechi. Mânuţele ei erau aproape îngheţate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrăzni să scoată unul, numai unul din cutie, sa-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degetele! Scoase unul: hârşti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumânărică, ţinu mânuţa deasupra flăcării. Ce lumină ciudată. I se păru fetiţei că sta lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul şi era aşa de cald; dar ce-i oare asta? Fetiţa îşi întindea acum picioruşele ca să şi le încălzească şi pe ele; flacăra se stinse şi soba pieri; fetiţa rămase stând cu rămăşiţa de chibrit în mână.
        Hârşâi un altul, care se aprinse, străluci, şi zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subţire. Fetiţa putu vedea până-ntr-o odaie unde era o masă acoperită c-o faţă albă, pe care sclipeau porţelanuri subţiri; în mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune şi cu mere ce răspândeau un miros plăcut; şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masa, şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă. Chibritul se stinse, şi nu mai avu în faţa ei decât zidul rece şi gros.
        Mai aprinse încă unul. Deodată se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun; e mult mai mare şi mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc. Fetiţa ridică amândouă mâinile; chibritul se stinse: toate lumânărelele din pom se înălţau tot mai sus, tot mai sus, şi ea văzu deodată că luminiţele acelea erau stele. Una din ele căzu şi trase o dunga mare de foc pe cer.
        "A murit cineva", îşi zise micuţa; căci bunica ei, care fusese foarte bună pentru dânsa şi care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: "Când cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu".
        Mai trase încă un chibrit pe zid: şi se făcu o lumină mare, în mijlocul căreia era bunica ei în picioare, şi era aşa de strălucitoare, o privea blând şi duios!
        – Bunică, strigă fetiţa, ia-mă cu tine. Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun. Şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăseseră în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuţa ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodată bunica nu fusese aşa de frumoasă, aşa de mare. Ea luă pe fetiţă în braţele ei, şi amândouă zburară vesele în strălucirea aceea, aşa sus, aşa sus, şi nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.
        Dar în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă.
        "A vrut să se încălzească"! zise cineva. Nimeni nu ştiu ce frumuseţi văzuse fata, şi-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou.

Mama, George COşbuc

În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră...
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.

...O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti -
- "Ce vezi?î întreab-o fată.
- "Nimic... Mi s-a părut aşa!
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
- "Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire...
Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!

Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat -
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!

    " Sunt experienţe cărora nu le mai poţi supravieţui. După ele, simţi cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificaţie. Căci după ce ai atins limitele vieţii, dupa ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic şi aspiraţia obişnuită îşi pierd orice farmec şi orice seducţie. "
            Emil Cioran

Ion, Liviu Rebreanu

..............................................................
                                         3.

                      Învăţătoarea clătină din cap, în culmea indignării, îşi ridică uşor rochia, să nu măture praful uliţei, şi porni repede împreună cu Belciug şi cu Laura. Titu rămase mai în urmă. Îi părea rău că nu poate vedea cum se isprăveşte cearta şi, mergând, întorcea mereu capul....
    Hora se sparse. Ţiganii se retraseră spăimântaţi în şură; Găvan îşi rezemase gorduna într-un colţ, hotărât s-o apere cu orice preţ, să nu i-o spargă bătăuşii.Flăcăii se adunară împrejurul lui Ion, aţâţându-l:
    - Ce te-ai lăsat, Ionică, să te ocărască?.... Trebuia să-i tragi măcar vreo două scatoalce, să te pomenească!....
    Alţii, câţiva, prieteni de-ai lui George, stăteau mai deoparte, rânjind. Mai târzior veni între ei şi George, urmat de Ilie Onu, care nu-l slăbea, ca o umbră credincioasă.
    - Uite cum se strică toată veselia din pricina.... zise George, supărat puţin, cu o privire spre feciorul Glatenaşului.
    Ion însă nu vedea, nu auzea. Ruşinea îl ţinuise locului. Se uita mereu după grămada de oameni, între care se zbătea Vasile Baciu, mereu muncit de pornirea de a-l zdrobi.
    Geoge mai schimbă câteva cuvinte cu tovarăşii lui, apoi strigă lăutarului cu glas mândru:
    - Hai, ţigane, la Avrum!.... Ce mai stăm aici de pomană?....
    Glasul acesta zbârnâi ca o trâmbiţă în urechile lui Ion. Din doi paşi fu lângă Briceag şi-i porunci scris:
    - Hai!
    Ţiganul stătea încurcat, uitându-se când la unul, când la altul, neştiind pe care să-l asculte.
    - Apoi, stai Ioane - făcu George, tot trufaş - că eu l-am arvunit!....
    Ion, parcă nici nu l-ar fi auzit, repetă mai aspru:
    - Hai!
    În ochii lui ardea atâta mânie că Briceag strânse din umeri spre George, puse vioara la obraz şi începu îndată un cântec de veselie. Prietenii lui Ion porniră să chiuie şi să pocnească din degete, în semn de izbândă, apoi să tropăie de răsuna bătătura.
    Ion o luă înainte spre poartă, iar ceilalţi după el, fluierând şi chiuind. Lăutarii îl urmară cântând; Găvan cu gorduna agăţată de umăr, sufla greu ca un gânsac îndopat.
    În uliţă, ceata poposi o clipă, tropăind furtunos pe loc, spre marea admiraţie a fetelor care se uitau din porţile ogrăzilor. Pe urmă porniră cu toţii în stânga, chiuind în tactul cântecului, întovărăşiţi de o droaie de copii.
    George rămase, cu ai lui, lângă şură, furios dar neîndrăznind să se împotrivească. Îi era necaz mai cu seamă că el dăduse arvună ţiganilor şi tot el avea să le plătească restul până la patru zloţi. Adevărat că banii îi strângea de la flăcăi, câte douăzeci de creiţari de căciulă, dar până să-i adune trebuia să se sfădească cu mai toţi şi să-şi bată capul, căci Briceag nu mai vrea să aştepte, de când a păţit-o odată de-a rămas neplătit. Însărcinarea aceasta îi plăcea, nici vorbă, fiindcă i se părea că-l înalţă deasupra tuturor. Acuma, însă, văzând că flăcăi ţin totuşi partea lui Ion, se simţi umilit, mai ales că aceasta venea după ce aflase că Ion umblă serios după Ana.... Se uitase cu jind cum plecaseră toţi cu lăutarii şi avuse o clipă gândul să se amestece şi el şi să se arate că nu-i supărat. Dar îşi dăduse seama că s-ar coborî prea mult în ochii tovarăşilor lui. Drept răzbunare şi mângâiere, după ce ceilalţi cotiră spre uliţa cea mare, zise zâmbind:
    - Eu nu mai dau ţiganului niciun creiţar. Să-i dea Ion, că Glatenaşu are destui.
    Flăcăii însă nu pricepură batjocura lui. Erau plouaţi c-au rămas bătuţi şi fără lăutari. Ilie Onu rupse tăcerea:
    - Noi ce mai păzim aici? S-a înserat, toată lumea a plecat.... Hai și noi la crâșmă!....
    Nu mai zise nimeni nimic. Se cărăbăniră încet prin grădină, peste Gârla Popii, să ajungă cel puțin mai curând la Avrum....
    Todosia, în pragul tinzii, așteptă până ce rămase ograda goală și apoi se închină murmurând:
    - Mulțumescu-ți ție, Doamne, că nu i-ai încăierat, că mai dădeam și de poznă cu jandarmii!....
    Lângă prispă, aproape de poartă, Savista-Oloaga ședea ghemuită, speriată moartă de răcnetele oamenilor, ferindu-se să nu fie călcată în picioare. Todosia nici n-o zări până când merse să închidă poarta.
    - Da tu n-ai plecat, Savista? Bine că nu te-au strivit.... Acu du-te și tu, draga lelii, du-te, că ai o postată bună până acasă și uite - acușica se înnoptează....
    Savista nici nu mai sufla de groază. Își suflecă poalele, își prinse-n brâu zadiile și se târî cât putu de repede până-n uliță și apoi apucă mai încetișor pe marginea șanțului spre casă.

                                                              7.

                                  Cârciuma nu era mai răsărită ca alte case  din sat, doar că avea acoperișul de țiglă și spre uliță, în două ferestruici, apărate cu rețea de rârmă, sticle de băuturi colorate, borcănele de bomboane pestrițe și diferite mărfuri căutate de țărani. Odaia din față era mai mare, podită și mobilată numai cu câteva mese lungi și de două ori atâtea bănci de brad, pe care slujnica le freca cu nisip și le spăla în fiecare vineri de se făceau albe ca varul pentru duminicele când sătenii veneau să-și înece necazurile în băutură. Într-un colț, lângă tejgheaua adăpostită într-o cușcă de leațuri, Avrum împreună cu fiul său Aizic se învârteau îngrijorați printre șiragurile de sticle și în jurul unui butoi uriaș de rachiu. Din când în când, Aizic se cobora, cu lumânarea aprinsă, în pivnița de sub cușcă unde se odihneau alte butoaie și damigene cu rachiu, și chiar cu vin și cu bere pentru fețele spălate care, dacă aveau poftă să petreacă, se retrăgeau în fund, în odaia cârciumarului, spre a fi mai feriți de ochii norodului.....
    Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte, mai singuratici, mai în grupuri spre Avrum. Când sosi George cu prietenii lui, prispa gemea de oameni care dezbăteau întâmplarea de la joc, unii luând partea lui Baciu, alții lui Ion. Flăcăii intrară de-a dreptul în crâșmă. Mesele și băncile erau oprite înadins pentru dânșii ca să poată petrece mai în tihnă. Se așezară tăcuți. Se simțeau înfrânți.
    Avrum ieși repede din cușcă, cu două sticle de rachiu pe care le puse pe masă, în fața lui George, întrebând:
    - Cine plătește?
    - Lasă că plătim noi, jupâne! răspunse Ilie Onu întinzând mâna după o sticlă.
    - Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde - zise cârciumarul uitându-se pe rând la toți, ca și când ar fi vrut să le citească pe față ce au în pungă. Pe obrazul tău nu dau eu nicio dușcă de apă chioară..... Ei, cine plătește? Vreau să știu. Ori duc rachiul și-l torn înapoi în butoi....
    George scromoni în buzunarul laibărului o pungă soioasă și numără gologanii cuveniți fără să deschidă gura. Avrum îi strânse cu băgare de seamă și plecă spre cușcă zornăindu-i în pumni. Ilie însă nu se putu răbda să nu-i strige mândru, parcă el ar fi cheltuit:
    - Ai văzut, jupâne?.... Altă dată apoi să nu mai cârtești!
    Un flăcău, aprins brusc de mirosul băuturii, izbi cu pumnul în masă și începu să chiuie de dârâdiau geamurile. Ceilalți se dezmorțiră ca și când le-ar fi turnat în suflet o undă de bucurie. În câteva clipe toată cârciuma se încinse de strigătele lor năstrușnice.
    Când chiuiau mai cu foc, se auziră pe uliță alte chiote de veselie, mai furtunoase și mai sălbatece. Un răstimp cele două grupuri părea că s-au luat la întrecere care să se înăbușe. Cei de-afară însă cu cât se apropiau, cu atât vuiau mai cuprinzător. Iar când năpădiră în crâșmă amuțiră de tot pe oamenii lui George. De altfel în curând conteniră și noii-sosiți împreună cu lăutarii, osteniți de sforțări, chiotele prefăcându-se într-un zgomot asurzitor de chemări răgușite, de porunci mânioase, de țipete nerăbădătoare, din care numai uneori se înțelegea mai lămurit:
    - Jupâne, o cupă, da dulce!....
    - Hai mai iute, Avrume!....
    - Unde te ascunzi, târtane, fi-ți-ar neamul de ocară!.....
    Feciorii nu mai încăpeau pe bănci. Țiganii se îndesară la masa lui Ion, afară de Găvan care trebuie să stea în picioare, în colț, lângă gordună. O sumedenie de sticle și pahare răsări pe mese. Mirosul de rachiu se frământa cu fumul negru de tutun și cu zăpușala acră de sudori. Toată lumea vorbea de-a valma, închinând, strigând, lălăind. Toate gurile înjurau de Dumnezeu, de soare și de lună, pe lăutari sau pe Avram sau pe Dumnezeu însuși.
    Între timp se întoptase şi odaia nu mai era luminată decât de o lampă funinginită, spânzurată de o grindă din tavan. În lumina galbenă - bolnavă şi tremurătoare oamenii păreau mai beţi decum erau aievea, ochii luceau mai sălbatec, iar braţele goale, ciolănoase, cu muşchii umflaţi ca nişte şerpi flămânzi, se ridicau mereu peste capetele turburate, ameninţând ori prevestind o primejdie. Glasurile se îngroşau şi răguşau din ce în ce, vorbele deveneau mai grosolane şi sudălmile mai mânioase. Feţele asudate sclipeau, care roşii - parcă, care galbene-verzui, iar din gălăgia ameţitoare se înălţau, stăpânitoare, râsete svăpăiate, câte au râgâit larg, urlete prelungi....
    Simion Lungu, beat leucă, rezimat de-un colţ de masă, îşi înjura nevasta care stătea lângă el, în picioare, cu un copilaş la ţâţă. Femeia îl trăgea într-una de mânecă, zicându-i cu glas monoton fără să se sinchisească de ocările lui:
    - Hai, Simioane, hai zău acasă, că mâine trebuie să te scoli cu noaptea-n cap să te duci după lemne, că nu mai am nici cu ce aţâţa focul.... Hai, hai zău!....
    Simion se plângea comesenilor care nu-l ascultau, înjura, bea, până ce în cele din urmă femeia îşi făcu loc alături de dânsul, astupând gura copilului cu sfârcul pieptului, râzând şi trăgând zadarnic cu ochiul spre un flăcău pe care băutura îl posomorâse.
    Toţi feciorii închinau, pe rând, cu lăutarii care cântau, din ce în ce mai cu suflet, doine de beţie, tărăgănate şi lăbărţate ca nişte femei dezmăţate. Briceag se ameţise bine de băutură, dar arcuşul lui trăgea parcă mai frumos, pe când Holbea, mai trăznit, seconda atât de fals că lui însuşi îi era ruşine. Numai Găvan rămăsese treaz, întâi ca să-şi poată apăra gorduna, apoi fiindcă era un beţiv fără pereche, în stare să sugă o vardă de spirt fără măcar să clipească.
    Ion se simţea atât de amărât că nici rachiul nu-i tihnea.
    Ruşinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se aşezase pe inimă ca o piatră de moară. Se silea să nu se mai gândească la ce-a păţit şi totuşi mintea-i era otrăvită numai de ocară. O dorinţă grozavă îl cuprindea din ce în ce mai stăruitor în mrejele ei: să lovească, să spargă, să se descarce ca să se răcorească. Se uita în răstimpuri cu coada ochiului spre cealaltă masă, unde George, înviorat, închina mereu şi dăndănea, cu glasul gros şi neplăcut, un cântec domnesc, cu ochii fulgerători, cu o trufie provocatoare pe faţă.
    Privindu-l aşa, hoţeşte, Ion simţi deodată ca şi când i-ar cădea o pânză de pe ochi. Îşi aminti că Ilie Onu l-a văzut în grădină, îmbrăţişându-se cu Ana. Acuma Ilie şedea lângă George. Ilie trebuie să-i fi dat de veste, iar George a asmuţit pe Baciu. Şi fiindcă nu s-a putut răfui cu Baciu, i se înfipse în creier gândul că trebuie să se răfuiască cu George. Îndată ce-i veni hotărârea aceasta, începu să-l chinuiască. Se frământa și suferea pentru că nu știa cum să înceapă.
    Atunci pică în cârciumă Titu Herdelea. Intrarea lui curmă o clipă toată gălăgia.
    - Bună seara! rosti Titu puțin încurcat, căci toate privirile se întoarseră spre dânsul.
    - Bună seara! răsună aproape în cor răspunsul tuturor, după care zgomotul își reluă stăpânirea mai avan ca înainte.
    Titu venise mai ales împins de curiozitate. Avea o presimțire că cearta de la horă nu va rămâne fără urmări și nu s-a putut stăpâni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. La cină familia Herdelea dezbătuse amănunțit întâmplarea și cu toții căzuseră de partea lui Ion, și pentru că li-e era vecin, și pentru că feciorul Glanetașului era mai deștept decât toți flăcăii din Pripas. Discuția o încheiase Titu, declarând grav:
    - Bine-ar face să-i tragă o sfântă bătaie!
    Dar n-a spus cui să-i tragă și nimeni nu l-a mai întrebat, căci se făcuse târziu și pe toți îi cuprinsese somnul, iar învățătorul chiar adormise îmbrăcat în timpul convorbirii. După ce s-a culcat toată familia, Titu s-a așezat să lucreze, pentru tatăl său, la niște registre de înscriere. A lucrat ce-a lucrat, pe urmă nu și-a mai putut opri nerăbdarea. Și, cum tutunul îi era pe isprăvite, și-a luat pălăria și s-a dus glonț la cârciumă.
    Dădu mâna cu Avrum, cum obișuia totdeauna când lua ceva pe datorie, ceru tutun, îi spuse să-l treacă la cont și apoi, ca să mai poată zăbovi, vorbi cine știe ce cu ovreiul, trăgând cu ochiul spre mesele flăcăilor. Îl rodea să întrebe ce s-a mai întâmplat, dar se sfia. Ce-ar zice oamenii să afle că el se interesează de hârjonelile prașcăilor? În sfârșit, porni mângâindu-se cu gândul că nu se poate să fi fost nicio încăierare de seamă, altfel n-ar fi toți împreună.
    Trecând pe lângă masa lui Ion, zâmbi prietenește. Flăcăul se sculă în picioare și-i zise respectuos, întinzându-i un pahar cu rachiu:
    - Fă bine, domnișorule, și închină cu noi un păhăruț!
    Titu se codi puțin, mai mult de ochii lumii, căci prilejul i se păru bun să afle câte ceva. Așteptă deci să străruiască și ceilalți, și atunci luă paharul și-l ridică în sus în semn că vrea să închine. Ion strigă deodată poruncitor să se facă tăcere, și toate glasurile se stinseră într-o clipire. Domnișorul însă acuma se zăpăci, nefiind meșter în hiristiile lungi și ceremonioase care plac țăranilor.
    - Să trăiești, Ioane!.... Să trăiți cu toții și.... noroc! zise dânsul, după o pauză, cu vocea răgușită ușor de emoție.
    Bău și dădu paharul înapoi, abia stăpânindu-și un fior de greață. Ion îi răspunse cu o închinare foarte iscusită, dar acoperită de gălăgia care reîncepuse. Titu îi întinse mâna:
    - Noapte bună, Ionică, și mulțumesc!
    - Mulțumim noi de cinste, domnișorule! făcu flăcăul, petrecându-l până afară.
    În fața cârciumei, pe prispă și în uliță, pâlcuri-pâlcuri de oameni închinau, povesteau sau se sfădeau. Fete mai curioase și copii mai neostoiți căscau gura pe la ferestrele dispre grădină, lipindu-și nasul de geamuri. Macedon Cercetașu, mort de beat, comanda militărește, tolănit în marginea șanțului, de vuia satul.
    - Ai văzut ce mi-a făcut badea Vasile, domnișorule? zise Ion încetinel, să nu-l audă și alții.
    - Da, și-ți spun drept, m-am mirat cum ai putut sta așa, cu mâinile în sân - răspunse Titu clătinând din cap.
    - Ce puteam face, domnișorule? șopti Ion, scrâțnind din dinți. Dacă-l plezneam, poate-l omoram și înfundam temnițele.... Ș-apoi, vezi d-ta, nu-i de vină cine face, ci de vină-i cine-l pune să facă!....
    Titu se apropie să nu piardă cumva vreo șoaptă. Iar fiindcă Ion tăcu, îl scormoni:
    - Zău, mă? Adică tu crezi că l-a pus cineva?
    - L-a pus, pot să jur pe sfânta cruce.... D-ta nu știi că vrea să dea pe Ana după George-a-lui Toma Bulbuc?
    - Aa! După George?
    - Vezi bine c-așa. Doar mereu o spune în gura mare, s-audă toți câinii.... Apoi amu vezi și d-ta cine-i de vină....
    Titu, ca să-l întărâte, îl mulcomi:
    - Bine, dar poate că George nu l-o fi îndemnat să....
    Ion, cătrănit, îl întrerupse:
    - Vai de mine, domnișorule, cum poți grăi așa? Că doar eu știu bine că George nu mă sufere ca sarea-n ochi.... Nu știi d-ta cum umblă dânsul după Ana, și încă de când? Anuța nu-l vrea, că nu-i place și-apoi el cată să se răzbune pe mine....
    Titu tăcu un răstimp, se gândi și pe urmă vorbi rar:
    - Rău, foarte rău că George umblă cu d-astea....
    - Crezi d-ta că mă las eu astă-seară până nu-l muștruluiesc? Poate numai de m-ar trăzni Dumnezeu din senin.... Altminteri, în cearceaf o să-l ducă de-aici....
    Glasul flăcăului se sugrumase de furie. Titu se spăimântă și-i zise foarte încet și sincer:
    - Astâmpără-te, Ioane, să nu dai de vreo poznă!
    - Să știu că zece ani nu scap de temniță și tot nu mă las până nu-i văd sângele! murmură Ion, aprins ca un balaur, încleștând pumnii și cutremurându-se....

                                                               8.

                               Titu știa acum sigur că va fi scandal mare și nici nu se mai duse acasă. Trebuia să vadă bătaia, să aibă ce povesti mâine familiei și poate chiar prietenilor din Armadia. Merse deci încet, plimbându-se, până la gura Uliții din dos, se întoarse iar înapoi, trecu prin fața cârciumii până spre casa lui Simion Butunoi, nevrând să se depărteze prea mult ca să poată sosi grabnic la fața locului când va începe încăierarea.
    Făcu plimbarea aceasta de zece ori, de douăzeci de ori, și tot degeaba.... Ion, oricât era de hotărât, nu îndrăznea să se agațe tam-nesam de oameni. Îi trebuia o pricină, cât de mică, și n-o găsea, căci George petrecea între tovarășii săi și nici nu se uita spre masa lui, parc-ar fi bănuit că-i caută gâlceavă.
    Buba se sparse de-abia pe-aproape de miezul nopții. Lăutarii, vrând să plece, căci erau tocmai din Lușca și avea de mers vreo două cesuri, se sculară cerând plata de la George, care parcă tocmai așteptase clipa aceasta ca să se răzbune. Se răsti la Briceag, cu pumnii:
    - Ce mă, cioară, mie-mi ceri bani? Mie mi-ai zis?
    - Nu m-ai tocmit tu? se sborși țiganul, presimțind că va rămâne neplătit.
    - Plătească-ți cui i-ai zis și are bani, că eu nu plătesc!
    - Apoi n-ai strâns tu banii de la feciori?
    - N-am strâns - incheie George mândru și batjocoritor, punând sticla la gură și trăgând o dușcă zdravănă.
    În răstimp, Ion se sculase și se apropiase de masa lui George.
    - Plătește! sâsâi dânsul încruntat.
    - Eu, mă? Eu? strigă celălalt sărind în picioare, încurajat de liniștea lui Ion, pe care o lua drept slăbiciune.
    - Tu!
    - Da crezi tu că io-s cârpa voastră, mă? răcni George tot mai dârz și amenințător. Și încă mai sare la mine! Și încă cine?....
    Nu mai putu urma căci Ion îl izbi cu amândoi pumnii, peste masă, drept în obraji. În cealaltă clipă se repezi și George, dar Ion îl lovi a doua oară mai țeapăn....
    Pe urmă se încăierară. George mugea ca un taur și-l apucă de cheotoarea cămășii, sucind-o așa încât vinele lui Ion se umflau, iar fața i se roșea din ce în ce mai tare. Cu toate acestea, Ion îl lovea aprig când în cap, când în burtă, încât pumnii i se umplură de sângele ce curgea șiroi din nasul lui George, stropindu-le hainele.
..............................................................

Ion, Liviu Rebreanu

........................................................................

                                                  2.

                         Îi asculta glasul plângător și-l cuprindea mila, în același timp însă se gândea la Florica. Apoi deodată tresări, o strânse la piept și, fără să rostească vreo vorbă, o sărută lung pe buze. Fata cuprinse cu brațele gâtul lui Ion, moleșită și aprinsă, și inima-i bătea atât de năvalnic încât el o auzea.
    - Noroc, noroc, Ioane! strigă un glas aspru pe cărare.
    Flăcăul ridică ochii furios și văzu pe Ilie Onu care, întorcându-se de la cârciumă cu o sticlă de rachiu, râdea gros și batjocoritor.
    - Du-te-n.... Doamne iartă-mă - bufni Ion încruntat.
    Ilie Onu ajunse la șură și se făcu nevăzut. Era frate de cruce cu George al Tomii și unde putea să-i facă rău lui Ion, îi făcea, fiindcă, oradă, la o nuntă, îl umpluse de sânge ca să-l îmblânzească.
    Ion începu să suduie și să se cătrănească, dar, întâlnind ochii căprui, înlăcrimați de fericire și de teamă ai Anei, se potoli....
    Ilie aducea rachiul pentru George care se silea din răsputeri să învețe pe Briceag un cântec nou ce-l auzise de la lăutarii din Bistrița la un chef al doctorului Filipoiu, la berăria cea mare din Armadia. Briceag, cu ochii țintă la buzele flăcăului, care fluiera melodia, țârâia nesigur cu arcușul pe strune; Holbea, credincios, încerca și el să secondeze. George se umfla, închidea puțin ochii și fluiera din ce în ce mai aprig, căci împrejurul lor se adunase un pâlc de flăcăi care-l priveau cu admirație.
    - Ei, acu ai înțeles? zise George oprindu-se în mijlocul cântecului.
    - Las că l-am prins - mormăi Briceag pornind să tragă cu mai multă încredere.
    - Am sosit, George - strigă Ilie întinzând sticla.
    - Iute te-ai întors - vorbi celălalt blând și trecând îndată rachiul lui Ilia ca el să poată reîncepe dăscălirea lăutarilor.
    - Nouă nu ne dai un păhărel, vere? se linguși Holbea, zgândăzindu-l cu arcușul.
    - Să vă dau, cioroilor, fire-ați ai naibii! râse George foarte mulțumit că au să vadă toți cum cinstește el pe țigani.
    - Beți-o toată - zise apoi către Găvan când vru să-i înapoieze sticla.
    Dar atunci sări Ilie ca un cocoș:
    - Ia lăsați, bre, să mai bem și noi, că cioarele astea o să pleznească de atâta holircă....
    Urmă o ciorovăială lungă între Ilie și țiganii care nu mai voiau să renunțe la băutură și era cât pe-aci să se încingă o bătaie, deoarece Ilie, aprinzându-se, se repezea mereu cu piciorul să spargă gorduna.

                                                             5.

                          Deodată toată lumea se întoarse spre uliță. Toți bărbații  scoaseră pălăriile, iar cei de pe prispă se sculară în picioare.... Venea preotul Belciug împreună cu d-na Maria Herdelea, soția învățătorului, cu domnișoara Laura și cu Titu. Primarul și fruntașii satului ieșiră în poartă întru întâmpinarea domnilor.
    - Petreceți, petreceți? zise preotul cu un zâmbet binevoitor.
    - Apoi ce să facem, domnule părinte - răspunse primarul cu pălăria în mână. Dumnezeu de aceea a lăsat sărbătorile, să se mai veselească și prostimea.
    - Negreșit, negreșit - murmură Belciug lărgindu-și zâmbetul.
    - Da de ce nu poftiți și d-voastră să vedeți petrecerea noastră? reluă Florea Tancu cu un glas foarte blajin, punându-și pălăria în cap.
    Țăranii de asemenea se acoperiră unul câte unul, în vreme ce preotul șopti câteva cuvinte d-nei Herdelea, care răspunse răspicat, dându-și capul pe spate cu mândrie:
    - Da, putem privi ăuțin și noi.... Mie chiar îmi plac petrecerile poporului....
    Maria Herdelea era fată de țăran de la Monor, dar pentru că umblase totdeauna în straie nemțești și mai ales că s-a măritat cu un învățător, se simțea mult deasupra norodului și avea o milă cam disprețuitoare pentru tot ce e țărănesc.
    - Poftim mai aproape! făcu atunci primarul, bucuros, dând la o parte pe țăranii care se îmbulzeau: Ia faceți loc, măi oameni!.... Dați-vă la o parte!
    Vreo câțiva fruntași se grăbiră să dea ajutor primarului strigând:
    - La o parte!.... La o parte!....
    Belciug intră încetinel în ogradă și se opri aproape de poartă. Babele cucernice se repeziră numaidecât să-i sărute mâna.
    - Lăsați, lăsați! murmura preotul, întinzând însă dosul palmei spre sărutare, cu o mulțumire ce-i înviora fața tăbăcită de slăbiciune.
    Flăcăii, obosiți și cu gândul la joc, rămăseseră tot împrejurul lăutarilor. Numai George, totdeauna silitor să-și arate istețimea, se vârî printre bătrâni, îmbulzindu-se să ajungă cât mai aproape de popă și familia învățătorului. Ilie se ținea și aici după dânsul ca un cățel.
    Titu Herdelea, un tânăr de vreo douăzeci și trei de ani, în haine curățele și sărăcuțe, cu o cravată ablastră azurie la gulerul înalt și țeapăn, ras de mustăți și lung cât un par, cum văzu pe George, îi întinse prietenește mâna îmbrăcată în mănuși de ață cenușie:
    - Noroc, George!.... Nu mai jucați?.... Tocmai ne abăturăm și noi să vă vedem....
    - Cum nu, domnișorule! Numai să se hodinească o țâră țiganii, c-au zis atâta de-a amorțit și sufletul dintr-înșii - spuse flăcăul cu glas îndulcit. Apoi, apropiindu-se mai bine, adăugă: Da d-ta nu vrei să joci cu noi, domnișorule?
    Titu râse și se uită la Laura, care zâmbi încurcată.
    - Eu?.... Nu, George. Altă dată. Acuma nu se poate.
    Dar flăcăul stărui:
    - Îți dau eu o fată, domnișorule, de să te lingi pe buze. Ușoară ca pana și frumoasă ca o domnișoară.... Dar trebuie să joace și domnișoara Laura....
    Sora lui Titu se făcu deodată serioasă și se agăță înfricoșată de brațul mamei sale, murmurând:
    - O, auzi ce idee!.... Mă mir că nu vi-i....
    Preotul vorbea cu primarul și cu ceilalți țărani despre mersul vremii, toți fiind înțeleși că ar fi bine să mai dea Dumnezeu o gură de ploaie, să se mai înmoaie pământul, căci altfel rămâne porumbul nesăpat de-al doilea.... George însă se ținea scai de Titu și Laura, spre marea indignare a doamnei Herdelea, care n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului ca fata ei să se amestece printre țărani.
    Ca să schimbe vorba, fiindcă se mai strângeau și alți oameni să asculte stăruința flăcăului, zâmbind puțin batjocoritor, Titu se uită deodată împrejur, ca și când și-ar fi adus aminte ceva, și apoi întrebă:
    - Oare Ione unde-i?
    George, deși știa că, dintre toți feciorii satului, domnișorul Ion e mai prieten, se simți aproape jignit auzind acum întrebarea. De aceea răspunse cam în silă:
    - Pe-aici trebuie să fie și dânsul....
    Dar Ilie Onu, de la spate, se amestecă iute-n vorbă:
    - Ba e-n grădină, sub nuc, cu Ana.....
    - Unde? făcu George întorcându-se brusc la el, parcă i-ar fi tras o palmă.
    - Acolo, unde zic - încheie Ilie scurt, rânjind mulțumit.
    George puse nasul în pământ și tăcu. Nimeni nu mai deschise gura, iar Titu, bucuros c-a scăpat ușor de invitația la dans, se apropie și el de Belciug care începuse să povestească oamenilor cum i-au scos doctorii cei mari un rinichi la spitalul de la Cluj.
    Vorbele lui Ilie loviseră pe George drept în suflet. Ana lui Vasile Baciu îi era făgăduită lui de neavstă. Ea fată cu stare, el fecior de bocotan - se potriveau. Părinții lor erau înțeleși mai de mult, iar Ana îi plăcea. Nu zicea că-i cine știe ce frumoasă, dar nici el nu pica. Era greoi, spătos și umeros ca un taur; umbla legănat și cu genunchii înmuiați.
    Fierbea. Se gândea mereu să-și croiască drum până în grădină, s-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. Dar mereu își lua seama, zicându-și că poate mai mult ar strica decât ar folosi, dacă nu cumva nu s-ar isca și o bătaie, căci Ion e argățos ca un lup nemâncat. De va ști fata că el știe, mai rău se va înrăi. Mai bine să-i lase în pace. O lingură de istețime face uneori mai mult decât un car de putere.
    Dar Ion, ce vrea Ion? De ce caută să-i învârtească el capul fetei?.... Își aruncă ochii, fără să vrea, spre Florica vădanei lui Maxim. Stătea tot așa de pleoștită ca și dânsul. Se vedea că și ea știa și o băteau aceleași gânduri.... Asta îi mai potoli supărarea. Când nu ești singur, suferința se ușurează. Oftă odată din baierile inimii și-și trase pălăria pe ochi, zicându-și:
    - De-amu am să joc numai cu Florica.... Cel puțin să pleznească fierea și într-însul!

                                                               6.

                              Lăutarii își potriveau zgomotos instrumentele pentru a da de știre tuturor, și mai ales celor răzlețiți prin grădină, că începe jocul. Flăcăii băteau nerăbădători din călcâie, scoteau câte-un chiot de veselie și-și aruncau privirile din ce în ce mai des printre fetele care așteptau cu inima strânsă să fie poftite la horă.
    În clipele acelea sosi, de pe uliță, Vasile Baciu, lălăind un cântec de beție, cu pălăria într-o ureche, cu ochii înroșiți și tulburați de băutură. Se clătina ușor în mers și dădea întruna din mâini parcă s-ar sfădi cu un dușman închipuit. Când zări grupul cu domnii în mijloc, se opri puțin, înțepenindu-se gânditor, apoi se duse glonț la preotul Belciug și-i zise:
    - Eu, domnule părinte, spun drept, îs mare păcătos.... Maare! Îs bețiv și stricat, cum nu se mai pomenște în șapte sate, zău cruce!.... Așa-s eu, ce mai calea-valea!.... Ce-i drept nu-i păcat, așa-i domnule părinte? Că de supărare beau dacă beau, așa-i?.... Și beau pentru că beau dintr-al meu....
    Preotul își curmase povestirea și luase o înfățișare gravă, măsurând foarte aspru pe Vasile Baciu. Țăranul însă avea acum un zâmbet bun pe buze și vorbea aplecat ca la spovedanie, parcă n-ar fi vrut să știe de nimeni și de nimic în lume:
    - Îs amărât rău, domnule părinte, crede-mă! Poate că nu mă crezi? De aceea beau și iar beau și iar!.... Uite-așa! Ai să zici d-ta: da de ce ești amărât, bețivule? Apoi cum să nu fiu, domnule părinte? Că o fată am și eu și nu-mi place deloc fata pe care o am. Nu-mi place, auzi? Că nu vrea să mă asculte. Și tare mă doare inima și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. Am dreptate ori n-am, spune d-ta!
    Belciug nu suferea mirosul de rachiu, căci era bolnăvicios, iar Vasile mereu îi duhnea în nas și râgâia. Purtarea țăranului îl indigna însă mai ales pentru că-i știrbea autoritatea în fața poporului. Doamna Herdelea asculta foarte serioasă, cu capul sus, cu buzele strânse pungă și privea mânioasă la oamenii care se îmbulzeau împrejurul lor, curioși, râzând pe înfundate de Baciu. Lui Titu, dimpotrivă, îi plăceau îngăimările bețivului și nu știa cum să le zgândăre, fără să bage popa de seamă.
    Belciug își înghiți mânia și căută să-l potolească cu o dojană blândă:
    - Rău faci, Vasile, că nu te sfiești măcar de  tineretul care te vede mereu pe două cărări. Omul de treabă nu se ține toată ziulica numai să îmbogățească pe jidovi și să-și otrăvească trupul cu hâlbăriile lor drăcești.... Așa, Vasile!....
    Baciu luă deodată o înfățișare solemnă, se dădu doi pași înapoi și răspunse cu o mustrare caraghioasă în glas:
    - Vai de mine, domnule părinte! Dar cui i-am făcut vreun rău? Băut-am eu banii cuiva, ori averea cuiva? Că beau, beau.... Da beau din munca și din sudoarea mea.... Atunci de ce să mă năpăstuiești? Ce ți-am greșit eu d-tale, spune drept!
    Primarul găsi cu cale să se amestece, îl luă de braț și vru să-l dea la o parte, mulcomindu-l:
    - Bine, bine, măi Vasile, așa-i cum zici..... Dar lasă pe dumnealor în pace, că dumnealor au venit să vadă jocul, nu să audă prostiile tale....
    Apoi, întorcându-se spre flăcăi, strigă poruncitor:
    - Da voi ce faceți, măi feciori? Jucați ori nu jucați?
    Atunci însă Vasile baciu zări pe George, care stătea posomorât, ca un copac cu măduva uscată, și îndată îl apucă de mână și-l târî în fața preotului:
    - Uite-l, domnule părinte! Îl vezi? Ăsta-i ginerele meu care mi-i drag! Cu dânsul ai să-mi cununi d-ta fata, măcar de-aș ști că are să crape inima dintr-însa!....
    - Bine, bade Vasile, lasă că.... - făcu George rușinat, râzând silit.
    Omul se încăpățâna însă din ce în ce și începu să răcnească:
    - Nu vreau să te las, ai înțeles? Mie-mi trebuie ginere cumsecade, nu fleandură.... Io-ți dau fata, iar tu să ai biciu, să-i scoți din cap gărgăunii!.... Eu nu vreau să știu de alde calici țanțoși care umblă să-i împuieze capul. Eu nu vreau și nu vreau, și dacă nu vreau, îi pun gâtul pe tăietor și numai una-i trag cu barda, măcar să știu că mă duc pe urmă la spânzurătoare. Așa-i, măi George?
    - Așa, așa - murmură flăcăul, vrând să-l astâmpere.
    Vasile se uită împrejur triumfător și scuipă ascuțit tocmai între picioarele primarlui. Apoi, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva, porni spre grupul fetelor, trăgând pe George după dânsul și strigând în gura mare:
    - Anuțo!.... Anuțo! Unde ești tu, fata tatii?
    George roși parcă l-ar fi băgat într-un cuptor încins. O mânie amestecată cu rușine îi cuprinse sufletul. Și deodată îi zise încet, să nu-l audă și alți oameni:
    - Las-o pe Anuța, că-i cu Ion-a-Glanetașului în grădină, sub nuc....
    Baciu tresări înțepat. Scoase un țipăt scurt și se îndreptă cu pași mari spre colțul șurii, unde tocmai se ivea Ana, tremurând de spaimă, căci îi auzise glasul. Țăranul o văzu, se opri în mijlocul ogrăzii, unde ajunsese, își rășchiră picioarele, își trânti mâinile în șolduri și își împinse burta în afară, privind săgetător pe Ana. Stătu așa câteva clipe, apoi izbucni:
    - Bine, Anuțo, așa ne-a fost vorba?
    Și se repezi spre ea cu pumnul ridicat, gata s-o izbească.
    O femeie țipă disperată:
    - Tulai! Săriți c-o omoară!
    Până să ajungă însă la fată, Vasile zări pe Ion, sosind tot de după șură, și numaidecât uită de Ana și se întoarse amenințător spre flăcău. Văzându-l cum vine drept la el, Ion avu o tresărire ușoară, dar își urmă calea, liniștit, ca și când n-ar înțelege nimic, cu o privire nepăsătoare către Baciu.
    - Ce ți-am spus eu ție, sărăntocule, ai? urlă, apropiindu-se mereu, Vasile Baciu, pe care liniștea lui Ion îl întărâta și mai rău.
    Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuțit. O scăpărare furioasă îi țâșni din ochii negri, lucitori ca două mărgele vii. Răspunse cu o voce puțin tremurătoare, dar batjocoritoare:
    - Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi poruncești?
    - Am să-ți poruncesc, tâlharule, și dacă nu asculți de vorbă, am să te umplu de sânge! răcni țăranul aprins de mânie până în măduva oaselor, aruncându-se la el.
    Acum Ion se opri, încleștă pumnii și strigă înăbușit, parcă ar fi căutat să se stăpânească:
    - Să nu dai, bade Vasile, că.... Să nu dai!..... Să nu dai!....
    Câțiva bărbați și flăcăi se zvârliră la Vasile, ostoindu-l. Ion stătea neclintit, ca un lemn, doar inima îi sfărâma coastele ca un ciocan înfierbântat. Dintru întâi se gândise să-l lase în plata Domnului, că-i beat și e tatăl Anuței.... Dar când l-a suduit și s-a apropiat să-l lovească, și-a pierdut cumpătul.  Îi clocotea tot sângele și parcă aștepta înadins să-l atingă barem cu un deget, ca să-l poată apoi sfârtica în bucățele, mai ales că la spatele lui văzuse pe George care privea disprețuitor și mulțumit.
    Baciu se zvârcolea în brațele oamenilor, răcnind neîncetat:
    - Lăsați-măăă!.... Lăsați-mă să-i scot blohotăile!.... Trebuie să-i beau sângele, altminteri pleznesc!... Lăsați-mă!....
    Ţăranii însă îl duseră, aproape pe sus, până la poartă, în vreme ce el nu mai contenea şi se smucea din răsputeri:
    - Ce are hoţul cu fata mea? Ce are!.... Uuuh!... Lasă-mă, Nistore!....
    Ion schimba feţe-feţe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simţea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins sufletul. Fiecare vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă le auzea tot satul. Mereu îi fulgera să se repezească şi, cu un pumn zravăn, să-i înăbuşe în gât ocările.
    Deodată cu gândul acesta, însă, îi  răsărea în minte şi Anuţa, oprindu-l pe loc. Se uită după ea, dar în învălmăşeală fata o ştersese acasă plângând.
    Femeile şi fetele se împrăştiaseră care încotro, ca un cârd de gaiţe speriate de uliu, şi priveau din uliţă şi de prin ogrăzile vecine aşteptând în fiece minut să înceapă bătălia. Profitând de încăierare, preotul plecă, spunând scandalizat doamnei Herdelea:
    - Asemenea destrăbălaţi trebuiesc daţi pe mâna jandarmilor să le înmoaie ciolanele. Numai aşa s-ar face oameni de omenie.... Păcat că Ion nu l-a scuturat puţin.... Ar fi meritat-o....
........................................................................