Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

...............................................
                            5.

                   Peste o oră Apostol era într-un automobil, alături de un căpitan de stat-major, pe care-l întâlnise la postul de comandă al regimentului şi care se oferise să-l ducă la cartierul diviziei, deoarece tot se gătea de plecare. Pe drum îi spuse şi căpitanul că distrugerea reflectorului merită o recompensă deosebită, precum îi spuseseră toţi camarazii, cu colonelul în cap. El asculta gânditor şi tăcut. Uneori privirea i se cobora pe piept, unde luceau cele trei medalii de vitejie, şi-şi reamintea emoţia clipei când a primit-o pe cea dintâi. Cât a dorit-o şi cât se simţise de umilit până ce a căpătat-o! I se părea că numai el n-are şi se credea nenorocit şi dezonorat. Se arunca unde era primejdia mai mare, unde secera moartea mai cumplit, fără frică, cu gândul numai la ea.... Apoi, când i-a agăţat-o pe piept colonelul, în faţa trupei, i-a plâns inima de fericire. De-abia atunci a început să se creadă vrednic de-a trăi.....
    În curtea comandamentului de divizie îi ieşi în cale locotenentul Gross care, ca pionier, avea mereu treburi pe la Cartier. Gross îl întâmpină cu o strâmbătură ironică:
    - Bravo, filozofule! Ai mai omorât câţiva oameni pentru o tinichea.....
    - Ascultă, Gross! răspunse Bologa deodată jignit. Când vei înceta tu de a executa ordinele, atunci să faci imputări altora! Până atunci, puţină modestie....
    - Eu execut ordinele, adevarat, zise pionerul mereu batjocoritor. Eu savarsesc sau ajut barbaria, dar cu greata, amice! Nu cu entuziasm, ca altii!.... Eu nu caut sa ma disting!
    - Mai bine ai cauta sa-ti potrivesti fapta cu vorba, murmura Bologa privindu-l drept in ochi. E usor sa vorbesti, dar......
    - Am sa te vad maine-poimaine pe frontul romanesc, il intrerupse Gross, cu un zambet acru. Acolo sa te vad.....
    - Eu nu voi merge niciodata acolo! zise Bologa, tresarind si rosindu-se.
    Gross vru sa zica ceva, dar atunci aparu in pragul casei un plutonier tantos, strigand cu importanta:
    - Domnul locotenent Bologa!.... Poftiti..... Excelenta-sa.....
    Peste cateva clipe Apostol Bologa statea infipt reglementar inaintea generalului Karg, om scurt si gros, cu fata urata si aspra, mohorata de mustati burzuluite, sfredelita de niste ochi rotunzi, ale caror priviri, tasnind de sub sprancene foarte late si vesnic incruntate, pareau doua pumnale veninoase. Inima locotenentului se zvarcoli cand il vazu ridicandu-se greoi de la masa incarcata cu dosare si harti. Isi aduse aminte ca, de cate ori a dat ochii cu dansul, a simtit o teama stranie, ca de un vrajmas nemilos, sau ca de o amenintare crancena, ce nu se poate ocoli, si care nici macar nu stii cand te va izbi....
    Generalul, cu barbia ridicata, ii intinse mana si-i zise voios:
    - Bravo, Bologa!.... Mi s-a raportat fapta dumitale si am tinut sa te felicit personal.... Am tinut..... da..... negresit....
    Glasul lui era gros si patrunzator si parca te ocara chiar cand glumea.
    Apostol se inclina usor strangand mana generalului si pe urma ii povesti amanuntit, in fraze scurte, seci, militareste, cum a distrus reflectorul. Vorbind insa baga de seama ca narile generalului sunt infundate cu par si se gandi ca trebuie sa sforaie urat noaptea si ca nu l-a mai vazut de la executia cehului. Krag il asculta cu luare-aminte, dand din cap si masurandu-l uneori, cu priviri multumite, de sus pana jos; apoi, la sfarsit, il batu prieteneste pe umar, murmurand:
    - Te-am propus pentru medalia de aur.... Fii sigur ca vei avea-o!.... Soldati ca d-ta ne trebuiesc si merita toate distinctiile.... Bravo, Bologa!.... Sunt mandru ca am onoarea sa comand asemenea ofiteri viteji......
    Generalul tacu, framantandu-si mintea sa mai gaseasca vreo doua cuvinte potrivite. Dar nu mai gasi nimic si, dupa o pauza scurta, repeta mai apasat:
    - Sunt mandru..... foarte mandru.....
    Si iar ii intinse mana, gata sa-l concedieze. Atunci insa Bologa, linistit, cu glasul limpede, si uitandu-se drept in ochii lui cenusii, ii zise:
    - Excelenta, va rog dati-mi voie sa va fac o rugaminte!
    Generalul Karg, neplacut surprins ca locotenentul, mai ales dupa ce i-a aratat atata cinste, cuteaza sa vorbeasca neintrebat, si inca sa-i ceara ceva fara a fi inscris la raport pe cale ierarhica, precum spune regulamentul, facu doi pasi inapoi, cu o incruntare din sprancene. Totusi, vrand sa dea dovada de indulgenta fata de un erou, raspunse prieteneste:
    - Da, da..... te ascult.... Un erou.... cum nu..... toata bunavointa.....
    In clipa aceasta Bologa simti lamurit ca indrazneala lui e zadarnica si neroada si avu o sovaire. Pe frunte ii rasari o cununita de picuri fierbinti. Ca sa castige timp sau sa se linisteasca, tusi putin si pleca fruntea. Pe urma isi redobandi increderea si, pironindu-si ochii cu hotarare in ochii generalului, vorbi repede, sacadat:
    - Stiu, excelenta.... am aflat ca divizia noastra, peste cateva zile, va pleca in alta parte..... pe alt front.....
    - Exact, zise generalul nedumerit, mai ales vazand ca Bologa se poticneste.
    - Atunci, ecelenta - urma locotenentul brusc, parca intreruperea i-ar fi dat un imbol nou - atunci va rog sa-mi faceti favoarea de a ma lasa pe mine aici.... Ori, daca aici nu se poate, atunci pe frontul italian.....
    Generalul il masura cu mirare si cu o zvacnire nervoasa de mustata, apoi zise:
    - Bine..... Desi imi pare rau ca te pierd.... Un ofiter eminent, viteaz.... Dar, fiindca doresti mult.... Totusi, cred ca ar fi mai bine decat in Italia.....
    - Chiar si acolo, excelenta.... Am fost cateva luni pe Doberdo si, la urma urmelor, as prefera.....
    Fata lui Bologa era acuma scaldata in bucurie si nadejde. Nu se mai putea stapani. Suspina din fundul inimii, usurat.
    - Bine.... bine, repeta generalul ganditor. Nu pricep insa de ce n-ai merge cu noi? Divizia mea are o misiune sfanta in Ardeal! O misiune mareata.... Da!.... Dusmanul a pangarit pamantul tarii. Acolo valahii.....
    Deodata generalul Karg se opri, ca si cand o raza de lumina i-ar fi deschis creierii. Se dadu iar cativa pasi inapoi, ramase cu privirea tinta la Bologa, cautand sa-i scormoneasca in adancimile sufletului. Cateva secunde domni o tacere ca un giulgiu, incat de afara se auzi limpede huruitul unei carute si ciripitul galagios al vrabiilor, intr-un pom, sub fereastra cancelariei. Apostol, fara sa-si dea seama, inchise ochii, ferindu-se de scrutarea generalului, care izbucni brusc, aproape ragusit:
    - Dumneata esti roman?
    - Da, excelenta, raspunse locotentul repede.
    - Roman! repeta generalul, cu un glas uimit si enervat, care astepta o dezmintire.
    - Roman! repeta Bologa mai hotarat, intinzandu-se din sale si scotand putin pieptul.
    - Da... bine..... fireste... baigui Karg peste cateva momente, banuitor si cercetator. Da.... desigur..... Dar atunci ma mira rugamintea dumitale..... foarte mult..... Mi se pare ca d-ta faci deosebira intre dusmanii patriei....
    Apostol Bologa se uita in ochii scanteietori ai generalului cu o seninatate care il minuna pe el insusi. Se simtea insa hotarat si neclintit, ca in asalturile cele mai napraznice. Acuma se incapatana sa convinga pe dusman, desi intelegea bine ca silintele lui sunt de prisos. Se pomeni vorbind calm, fara umbra de emotie sau sovaire, parc-ar fi discutat cu un camarad binevoitor:
    - Excelenta, am constiinta cu douazeci si sapte de luni am luptat asa incat pot sta cu fruntea sus in fata oricui.. Nu mi-am cantarit niciodata datoria. Mi-am daruit tot sufletul si tot entuziasmul. Azi insa ma aflu intr-o imposibilitate morala.....
    Generalul se cutremura, ca si cum i-ar fi implantat o spada in piept. Ochii i se aprinsera si lucira ca otelul. Se repezi furios la Bologa, cu bratele ridicate si zgarcite, gata sa-l zdrobeasca, racnind:
    - Ce?..... Imposibilitate morala?..... Ce vorbe sunt astea? Cum indraznesti?.... Eu nu cunosc asemenea fleacuri, care ascund pur si simplu lasitatea unor oameni fara sentimente patriotice! Nu cunosc, intelegi?.... Nu vreau sa cunosc!
    Apostol cauta sa protesteze, dar generalul ii reteza avantul, congestionat de manie:
    - Nu-ti dau voie sa mai vorbesti, ai inteles?.... Fiecare cuvant al dumitale ar merita un glonte! Gandurile ce se ascund in dosul vorbelor d-tale sunt criminale!.... Intelegi?..... Criminale!.... O, o!..... Va sa zica asta ti-e vitejia?.... Uite pe cine am propus eu pentru medalia de aur! Poftim!.... Medalie de aur!.... Glonte, nu medalie....
    Il improsca cu o privire grea de ura si dispret, apoi deodata ii intoarse spatele, strivind intre dinti o injuratura si smucindu-si mustata cu mana dreapta mica, grasa, incarcata de inele, ca o mana de femeie cocheta.
    Bologa ramase senin, nemiscat si cu gandul mereu ca trebuie sa-l convinga. Furia generalului ii facea bine si-l imbarbata. Cand crezu ca s-a mai potolit, zise iarasi, cu acelasi glas limpede:
    - V-am facut o rugaminte, excelenta, in credinta ca veti binevoi a intelege starea mea sufleteasca..... De aceea mi-am ingaduit a va vorbi ca de la om la om.....
    Generalul, care se oprise la fereastra, bodoganind si pufnind, se intoarse indata spre locotenent si raspunse mai stapanit:
    - Eu nu ascult astfel de rugaminti si nu stau de vorba cu astfel de oameni!.... Intelegi?.... De altfel, am vorbit prea mult cu d-ta.... Nerecunoscatorule!
    Nu-i mai intinse mana, ci il masura cu scarba din cap pana-n picioare si apoi se aseza la masa, rascolind suparat dosarele. Bologa saluta reglementar si iesi linistit, cu niste pasi siguri, ca dupa o convorbire nespus de placuta. Generalul il urmari cu ochii, clatina din cap, se uita cu bagare de seama la usa inchisa si deodata izbi cu pumnul in harta cu insemnari, cuprins iarasi de manie. Chiar in clipa aceasta anghiotantul se strecura in cancelarie, infricosat si intrebator.
    - Noteaza pe locotenentul Bologa, mormai generalul Karg catre anghiotantul aiurit. E primejdios si..... Nu m-as mira sa aud intr-o buna zi ca e dezertat la inamic.... Ce oameni!.... Ce armata!....
    Anghiotantul se inclina, puse niste hartii pe masa si se grabi sa dispara in varful picioarelor, fara zgomot, de frica sa nu-si descarce generalul mania asupra lui.
    In mijlocul curtii, Apostol Bologa se uita imprejur, parca ar fi fost aici intaia oara in viata. Ograda era mare, cu gard de uluci spre ulita si cu poarta noua de scanduri, deschisa. Cateva carute se insirau in fund, langa grajduri, iar automobilul cu care venise statea parasit, cu usile cascate. Casa de piatra, acoperita cu olane vechi, vasta cat o cazarma, era stropita cu urme de schije de pe vremea cand a trecut razboiul peste sat si cand un obuz a explodat chiar in gradinita din fata, smulgand din radacini perechea pomului in care si acuma se cearta un card de vrabii galagioase... Cerul se razbunase putin si umplea vazduhul cu un albastru mai bland ca totdeauna. Soarele suradea in asfintit, galben, slab, ca fata unui mosneag vesel, iar lumina aceasta saruta pamantul ca o roua binefacatoare, raspandind bucurie si desteptand nadejdi pretutindeni.... Apostol statu un rastimp cu ochii spre soare, sorbind cu nesatiu lumina zambitoare. Se simtea usurat, ca si cand ar fi plans cu lacrimi fierbinti dupa o suferinta multa vreme inabusita. Gandurile nu-l mai dureau, ci se supuneau docile vointei lui, incat, daca ar fi vrut, le-ar fi putut insira frumos, pe o ata, ca niste margele.....
    Ieşi din curte. Pe uliţă, dincolo de popotă, văzu un camion încărcat cu echipamente, gata de plecare pe front. Se urcă. Voia să ajungă cât mai repede la baterie. Era grăbit.

                                                               10.

                              Pe înserate sosi la divizion, să raporteze că s-a întors. Găsi pe Klapka singur în adăpostul spaţios, scriind acasă. Căpitanul îl privi lung, apoi îi strânse mâinile şi zise cu căldură:
    - Acuma pot să te felicit şi eu, dragă prietene..... Din toată inima!
    - Adevărat, numai d-ta nu m-ai felicitat încă.... adevărat, răspunse Bologa, zâmbind amar. Pentru vitejia.....
    - Pentru vitejia de a fi spus generalului ce i-ai spus! îl întrerupse Klapka cu un fior.
    - Ai şi aflat? se miră Apostol. Oficial?
    - Am aflat din înfăţişarea ta, dim mândria şi liniştea ta! se însufleţi căpitanul. Nici nu e nevoie să-mi povesteşti ce s-a petrecut! Ochii tăi îmi spun tot, tot!.... O, măcar de-aş putea fi şi eu ca tine, bărbat! Dacă am fi toţi aşa, într-un ceas s-ar sfărâma lanţurile!
    Ca pe orice fricos, pe Klapka îl înfierbânta curajul şi energia altora. Ceru lui Bologa să-i istorisească din fir în păr scena cu generalul, întrerupându-l deseori cu aprobări trufaşe. Apoi când Apostol sfârşi, îl întrebă cu o curiozitate entuziastă:
    - Ei, şi acuma ce ai de gând să faci?
    Ochii lui Bologa licăreau blând. Răspunse de-abia peste câteva clipe, calm, parcă ar fi spus că se întoarce spre perete:
    - Acuma?.... La noapte voi trece la muscali!
    Klapka, neaşteptându-se la asemenea răspuns, se holbă la el un moment, pe urmă se uită împrejur, îngrozit să nu fi auzit cineva vorbele locotenentului, să vază şi el pe dracul, pentru că n-a raportat celor în drept.
    - Ai înnebunit, omule?şopti cu glas rebegit de spaimă. Să nu mai spui astfel de copilării,  că ne pomenim amândoi atârnaţi în vreun copac, ca doi coceni stricaţi!
    Apostol Bologa surâse; dinţii albi îi luciră între buzele subţiri, zicând:
    - Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-as fi indraznit sa ma gandesc la dezertare.... M-as fi dispretuit eu insumi cel dintai.... Fiindca pana azi am fost alt om.... Imi fac impresia, cand ma uit inapoi, c-am purtat in mine viata unui strain..... Totdeauna mi-am inchipuit sufletul omului ca o visterie cu odai multe, unele pline de comori, altele desarte. Multi oameni, cei mai multi, traiesc toata viata in camarutele cele goale si vesnic deschise, caci celelalte sunt zavorate cu lacate grele si cheile lor zac tainuite in focurile chinurilor. Pe mine golul m-a infricosat si intunerecul. De aceea m-am straduit sa gasesc cheile comorilor mele. Dar si comorile sunt inselatoare. Indata ce ai descoperit una, ravnesti pe cele mai ascunse..... Poate pe cea mai de pret nu ti-o dezvaluie decat moartea, si totusi o doresti cu lacomia avarului.... O fi desarta chiar ravna asta.... Fara ea insa viata n-ar mai avea nicio valoare si nu s-ar deosebi intru nimic de viata unei ganganii!.... Azi simt c-am descoperit o comoara noua si trebuie s-o apar cu orice jertfa!
    - Ce comori, ce comori? il intrerupse Klapka nerabdator. Astea-s nerozii, prietene! Fraze, Bologa, si visuri bolnave!.... Realitatea e razboiul cu moartea la brat!..... Lasa inchipuirile, dragul meu, care cel mult complica si amarasc viata, destul de afurisita!
    - Domnule capitan, daca tii la mine, te rog din suflet sa nu-mi mai dai niciun sfat! zise Apostol enervat, urmand insa mai linistit: Te rog foarte mult!.... Crezi ca mi-a fost usor sa-mi dezbrac trecutul, ca o haina murdara, si sa raman gol in mijlocul furtunii? Crezi ca n-am incercat sa ma insel ca sunt imbracat, chiar dupa ce am simtit frigul si ploaia biciuindu-ma?..... Acuma nimeni din lume nu ma va mai putea indupleca sa-mi arunc straiele noi si calduroase si sa zgribulesc iarasi zdrentele lepadate.... Asa!.... Te rog!..... Si..... poate ca maine noapte va incepe schimbul de trupe; va sa zica nu mai e timp de pierdut. As risca sa fiu silit a te insoti in Ardeal!.... Si asta nu se poate!
    - Te ascult si tot nu pot crede ca vorbesti serios, murmura Klapka, acuma ingrijorat. Se vede ca ti-ai pierdut mintile, ori ca umbi sa mori spanzurat.... Dar nu pricepi, omule, ca, mai ales dupa intrevederea ta cu generalul, vei fi urmarit pas cu pas si ca vei fi prins chiar in clipa cand vei incerca sa......
    - Tocmai de aceea trebuie sa plec la noapte! facu Bologa neclintit.
    - Atunci te cheama spanzuratoarea! sopti capitanul desperat, pipaindu-si gatul, parca ar fi vrut sa dea la o parte un lat inchipuit; apoi, dupa un rastimp, adauga cu o tremurare de frica: in orice caz, eu nu vreau sa stiu nimic..... Eu ma spal pe maini.....
    Apostol Bologa se scula linistit si vru sa iasa. Klapka se repezi la el poruncitor:'
    - N-ai sa pleci nicaieri! Am sa te impiedic eu!.... Sunt comandantul tau si te voi opri cu forta!
    - Poate ca vrei sa ma denunti? intreba Bologa apasat, privindu-l adanc. Sa stii ca am sa ma impusc daca.......
    Cuprins de o furie neputincioasa, Klapka incepu sa se loveasca cu pumnii in cap, baiguind:
    - E nebun!..... A innebunit! Ce sa fac eu cu nebunul?.... Doamne, Doamne, ce sa fac?
    Apostol se apropie si zise miscat:
    - Poate ca nici nu merit zbuciumarea d-tale, domnule capitan.... Sunt ingrat ca nu te ascult, dar acuma.... zi-mi adio si imbratiseaza-ma!
    Capitanul se uita un rastimp la el, potolit brusc si cu fata grasana asudata de durere. Apoi il saruta pe obraji, plangand cu hohot si mormaind infricosat, iarasi cu insufletire:
    - Adio, draga prietene.... Adio.....
    Si il imbratisa pana ce, mulcomindu-si putin emotia, izbuti sa-i spuna rugator:
    - Poate ca te mai razgandesti.... Fagaduieste-mi cel putin ca ai sa mai chibzuiesti, te rog.... te implor!.... Ar fi ingrozitor sa cazi in mainile lor.... sa..... sa..... Spaimantator!......
    - Adio, raspunse Bologa, parca nici nu l-ar mai fi auzit, iesind repede.
    Afara amurgea. In apus urmele soarelui scapatat mai inseninau cerul spalacit.... Bologa pasea grabit spre bateria lui, cand, deodata, rasuna din urma glasul lui Klapka, ascutit, manios:
    - Telefonist!.... Telefonist! Unde-i telefonistul?
    Bologa intelese si zambi. Capitanul voia sa se asigure impotriva unor eventuale banuieli de complicitate.

                                                                  11.

                             Campul de lupta, pustiu si tacut, se legana in ceata inserarii. Stepa paraginita se desfasura nemarginita, neteda ca o foaie de hartie de impachetat, botita si patata, intepata cu copaci razleti, desfrunziti si sfasiati de obuze. Pozitiile se desenau ca niste dungi mohorate, tremurate, carligate si capricioase, fara inceput si fara sfarsit.
    In apropierea bateriei, Bologa se opri, cautand in zig-zagul de santuri postul cel mai inalt de observatie, unde a fost si azi-noapte. Cand i se paru ca l-a gasit, gandurile lui trecura mai departe, se tarara pe sub sarmele ghimpate, cinci sute optzeci si trei de metri, pana la marginea transeelor rusesti, unde ramasera fara calauza.
    "Acolo incepe viata noua si o lume noua!" isi zise cu inima inclestata.
    In adapost il astepta sublocotenentul care-i tinuse locul si care dorea sa afle ce i-a spus si cum l-a felicitat generalul. Ca sa scape de intrebari, Bologa, cu o veselie prefacuta, ii povesti o minciuna si schimba repede vorba. Pe urma zise ingrijorat ca vor trebui sa fie cu ochii in patru, ca nu se pomeneasca cu vreun atac bruscat, avand in vedere schimbarea diviziei. Sublocotenentul, vrand sa arate cat e de tare in prevederi strategice, declara grav ca el chiar se asteapta la o surpriza, daca cumva dusmanul a prins de veste ca divizia va fi inlocuita. In sfarsit, isi impartira rolurile: sublocotenentul va veghea, la postul de observatie principal, pana la ora doua, cand va merge Bologa sa-l inlocuiasca....
    Ramas singur, Apostol se aseza sa scrie cateva randuri mamei si Martei, sa le instiinteze cumva, prin cuvinte ascunse, ca nu mai pote sta aici si ca, in curand, le va trimite vesti mai bune.... Dar, inainte de-a asterne vreo slova pe hartie, isi lua seama; orice instiintare s-ar putea sa le pricinuiasca neplaceri..... In schimb se apuca sa studieze harta frontului cu o atentie infrigurata, sa traga linii cu degetul, sa-si aleaga un drum scurt, ferit.... Asa il gasi Petre cand ii aduse cina.
    - Stii ca azi mi-e foamen de as fi in stare sa te mananc si pe tine?! striga Bologa razand si gandindu-se: trebuie intr-adevar sa manance bine, caci dincolo cine stie ce-o fi.
    Indata dupa masa se culca, dand de grija ordonantei sa-l scoale negresit la unu dupa miezul noptii. Vrea sa se odihneasca, zicandu-si iar ca dincolo cine stie cum si unde va mai afla odihna.....
    Petre il destepta la ceasul hotarat si Apostol se scula voios, sprinten. In cateva clipe fu gata de drum. Se uita imprejur in adapostul tacut, chimbzuind ce anume sa ia cu dansul din ce avea aici. Sovai putin si nu mai lua nimic. Cel mult de revolver poata sa aiba trebuinta, sa-l scape de padurea spanzuratilor.... Porni spre iesire, azind pe Petre urandu-i, ca de obicei: "Doamne-ajuta, don locotenent...." Se gandi sa-i dea mana, in semn de ramas bun, dar isi continua drumul fara sa se opreasca si fara sa raspunda....
    Noaptea se umezise. Ploaia ameninta in vazduh cu rasuflari de vant. Bologa se bucura si privea cerul innourat ca pe un tovaras care vrea sa-i inlesneasca scaparea. Daca ar incepe sa ploua, fireste, ar fi si mai bine.....
    Trecand pe langa adapostul capitanului Cervenco, si mai avand o jumatate de ora de pierdut, se abatu sa-l intrebe de urat. Capitanul citea in "Biblie", cu ochii inlacrimati, ca si cand ar fi cautat sa-si aline o durere mare.
    - Ce-i, ce s-a intamplat? intreba Apostol uimit. Ce jeluiesti asa?.... Ai vreun necaz?.... Ceva de pe acasa?
    - Eu sunt copac fara de radacini, zise Cervenco amarat, adaugand cu o privire disperata: Bologa, auzi tu, in noaptea asta o sa ne atace rusii!
    Apostol pali, parca l-ar fi palmuit. Adineaori a vorbit si el de atacuri cu sublocotenentul, dar numai sa-i evite intrebarile plictisitoare si sa aiba un pretext de a merge la postul de observatie. Un atac insa i-ar rasturna toate planurile.....
    - Nu se poate.... N-avem nicio informatie, bolborosi dansul zapacit. De ce sa ne atace tocmai azi?
    - Bologa, e sigur, relua capitanul mai plangator. Crede-ma.... O patrula mi-a adus de aseara stirea ca se fac pregatiri grabite... Ai sa vezi, Bologa!.... Asa e totdeauna....
    Zece minute Cervenco nu mai conteni cu jelaniile, incat Apostol pleca buimacit, blestemandu-si clipa care l-a indemnat sa intre la ruteanul maniac. Afara insa, in tacerea framantata de vant si in intunericul necacios, ii veni inima la loc si-si zice ca Cervenco a inceput sa nebuneasca, de vreme ce viseaza numai incaierari, atacuri.....
    Sublocotenentul dardaia in observator si saluta pe Bologa ca pe un mantuitor.
    - La infanterie se zice ca o sa ne atace muscalii chiar in noaptea asta, sopti Apostol. Tu ai observat ceva?
    - As..... liniste si frig, raspunse sublocotenentul, dispretuitor. Infanteristii asta fac, se tem de toate umbrele..... Dar muscalii nu sunt prosti, sa ne atace azi, hodoronc-tronc, cand de-abia maine-poimaine vine schimbarea!
    Bologa ii stranse mana cu multumire si-i ura somn bun. Niciodata nu i-a fost atat de drag sublocotenentul ca acuma. Parca a vorbit din sufletul lui: doar nu-s prosti muscalii.....
    Se obisnui cu intunericul si se uita cu multa grija spre liniile de dincolo. Nu vedea si nu se simtea vreo miscare. Peste cateva minute insa un foc de pusca pocni asurzitor, undeva pe aproape. Desi cunoscu, dupa zgomot, ca nu e rusesc, totusi avu o strangere de inima. Alte focuri speriate izbucnira indata, apoi iar altele, si in drepata si in stanga, tot mai departate. Bologa se linisti; erau, desigur, santinelele speriate.....
    Pe la trei, spre a-si sterge orice urme de ingrijorare din suflet, porunci sa se inalte o racheta, sa vaza si sa se convinga. In lumina verzuie, terenul dintre transee parea mort. La dreapta, intre sarmele ghimpate, zacea cadavrul unui om. A fost ucis de acum doua zile, pe cand se intorcea din patrulare, noaptea, probabil chiar de camarazii lui, din greseala sau de frica. Privirea lui Apostol trecu peste el ca peste un musuroi, grabita sa-si vada numai calea pe care si-o alesese pe harta. Un sant vechi, care incepe la vreo douazeci de metri si merge pana aproape de santurile rusilor....... Imprejurul observatorului sunt ramasite de tufe, lasate inadins pentru masacre.... De aici, tarandu-se prin cele doua palnii de obuze, poate ajunge nesimtit la santul cel vechi, caci posturile de ascultare sunt mai departe.... La celalalt capat al santului, va chema.... Atatea vorbe rusesti stie.... Pe urma....
    Lumina rachetei se stinse si Bologa ramase multumit. La cinci fix, cand incepe sa se subtieze intunericul, va porni.... Mai are deci doua ceasuri.... Era atat de hotarat, ca nu simtea nici emotie, nici nerabdare. Astepta, cu ochii inainte spre tinta, cu gandurile slobode. Vremea trecea peste dansul ca o apa lina, racoritoare.....
    Intr-un tarziu ii fulgera prin minte ca poate rusii il vor dispretui ca a dezertat, el, ofiter..... Si chiar in clipa aceea un bubuit prelung, ragusit, spinteca vazduhul. Apostol inlemni, intr-o asteptare ametitoare. Peste cateva secunde, care i se parura nesfarsite, izbucni un rabufnit mai greoi, ca si cand s-ar fi desfundat pamantul. Apoi indata altele, furioase si din ce in ce mai grabite. Un clocot napraznic fierbea in intunericul brazdat de dare luminoase.
    "Ce-i asta? se gandi Bologa uitandu-se la ceas si vazand ca e de-abia patru. Atacul?.... Va sa zica, totusi.... Atunci....."
    Apostol isi dadu seama ca tunurile rusesti s-au napustit asupra artileriei, care incepuse sa raspunda, cu teama insa si uluita de impetuozitatea dusmanului.
    "Acum ce sa mai fac?" isi zise dansul, cu receptorul telefonului in mana, ascultand duelul artileriilor.
    Deodata auzi, la dreapta lui, la cateva zeci de metri, un vajait sfarsind intr-o rabufnire scurta. Intoarse privirea intr-acolo si i se paru ca vede palnia de pamant improscand in bezna.
    "Iata ca au inceput sa dumice infanteria!" ingana disperat, simtindu-si creierul gol, ca un burete uscat.
    Mai trecu un rastimp. Primprejur obuzele cadeau tot mai des. Apoi un tiuit prelung ii sfasie urechile. Avu o strangere de inima si gandul fulgerator:
    "Asta-i pentru mine!"
    In fata, numai la cativa pasi, se despica cerul si un vartej cumplit smulse coperisul observatorului. Apostol primi un cutit in piept si o lovitura in casca. Apuca cu amandoua mainile teodolitul, ca sa nu se rastoarne. Apoi i se paru ca se ridica in sus si deodata se pomeni iar la pamant, cu o durere crancena in coapsa......
    "Sunt ranit sau poate....."
    Gandul i se rupse ca o ata.


                                               Cartea a doua
                                                     1.

                    O pata de lumina tulbure-cetoasa zacea pe pardoseala de lespezi albe ale salonasului de rezerva, la picioarele celor doua paturi de fier.
    Pe fereastra unica se uitau in odaie ramurile negre ale unui par batran, dardaind in gerul sfarsitului de februarie.
    Peretii, imbibati cu gemete si dureri, isi amestecau respiratia cu mirosul apasator de spital si cu caldura sobei de teracota din dosul usii.
    In paturile curate, cei doi ofiteri, in halaturi cenusii, stateau lungiti, cu ochii in tavanul inalt. La capatai, in perete, pe tablite negre, albeau numele lor: Locotenent Bologa, Locotenent Varga..... Pe mescioarele de noapte foile de febra se pierdeau printre sticlutele de medicamente, aratand ca suferintele cele grele au trecut peste dansii.
    In aerul incarcat de amintirile durerilor plutea o tacere nabusitoare, pe care Varga o sfarama deodata cu glas speriat, ridicandu-se din pat, ca si cand ar fi vazut o naluca:
    - De ce taci, camarade?.... Spune ceva, te rog din suflet, caci tacerea e mai dureroasa ca o rana de srapnel!
    Bologa intoarse fata alba si supta de suferinte spre dansul, dar nu deschise gura. Varga astepta un minut, intrebator, apoi se lasa iar pe spate, zicand mai mult pentru sine:
    - Se implinesc patru luni de cand bolim, mutandu-ne din spital in spital, tot mai aproape de front.... Mi s-a urat de moarte de doctorii si cu bandajele si cu surorile de caritate! Baremi de-ar veni mai curand concediul.....
    Apostol tacea. In trei luni de zile, cat fusese oprit de medici sa vorbeasca, fiindca avea plamanul drept sfartecat de o schija de obuz, indragise tacerea. In acel rastimp gandurile lui s-au obisnuit a se randui frumos, fara pripiri navalnice si mai ales fara dureri. De altfel, la inceput, mintea i-a fost senina, parca o mana mestera nevazuta i-ar fi sters din creieri toate amintirile. Cand si-a venit in fire intaia oara, la ambulanta diviziei, a vazut pe doctorul Meyer si pe Petre. Nu i-a recunoscut, dar a avut o bucurie atat de violenta, incat si-a pierdut indata constiinta. A doua oara s-a trezit intr-un tren sanitar, cu aceeasi bucurie in suflet si tot numai cateva clipe. In sfarsit, a treia data a deschis ochii intr-un salon alb, in spital. Patul era inconjurat de doctori.
    - Bravo, mortule! i-a zis zambind unul cu cotlete albe si mustati negre. Bine c-ai inviat.... Daca de sase zile mocnesti asa.....
    Apostol atunci a simtit fericirea de a trai ca un fior nespus de dulce si, cu buzele crapate de fierbinteala, a soptit abia perceptibil:
    - Nu ma doare nimic...... nimic......
    Vreo sapte saptamani mai mult al mortii a fost decat al vietii. In afara de rana din piept, mai avea o sfaramatura de os la piciorul stang si o crijelare adanca in coapsa.
    - Vindecarea ta e o minune, i-a spus doctorul cu cotlete albe si cu mustati negre, mai tarziu. Ai o vitalitate extraordinara, altfel de mult te-ai plimba in lumea dreptilor!
    Cand i s-a vindecat piciorul si coapsa, l-au trimis mai departe, spre regiunea unitatii lui, in spitalul de aici, fiindca acolo incepusera sa soseasca transporturi mari de raniti, din luptele noi. Aproape o luna a zacut singur aici, in salonasul de rezerva din fundul coridorului, la etajul inati. Petre statea toata ziua langa patul lui, cautand sa-i ghiceasca gandurile si sa-i indeplineasca dorintele. Dimineata si dupa vizita medicala ii citea "Visul Maicii Domnului", cu glas obosit de evlavie, si Bologa il asculta fara a intelege cuvintele, dar cu inima plina de o multumire calda, molesitoare..... Apoi, intr-o zi, ordonanta i-a povestit, cum s-a priceput, ce s-a intamplat atunci, in noaptea aceea..... Din povestirea lui, Apostol n-a aflat mare lucru: ca a fost ingropat la marginea unei palnii de obuz, in daramaturile postului de observatie, si ca acolo l-a descoperit Petre, pe la amiazi, dupa ce, cu ajutorul diviziei de schimb, muscalii au fost respinsi in pozitiile initiale..... Povestirea soldatului insa i-a adus aminte nadejdile din noaptea aceea si i-a pus iarasi in fierbere toate gandurile de atunci. A avut cateva clipe de neliniste, ca in fata unei vedenii dojenitoare. Pe urma, vreo trei zile, gandurile, dezlantuite intr-o toropeala prelunga, l-au chinuit si i-au sfasiat sufletul. Isi zicea ca toate sfortarile lui de a ocoli soarta s-au zdrobit si ca de azi incolo numai moartea l-ar mantui...... Moartea insa il ingrozea acuma mai mult chiar decat perspectiva de a trebuie sa mearga pe frontul romanesc. Degeaba incerca sa-si biciuiasca ambitia, invinovatindu-se de lasitate; dragostea de viata, din ce in ce mai impetuoasa, ii taia orice avant, nurmurandu-i neincetat in inima: "Intai eu, si pe urma cealalta lume!"
    Intr-o noapte fara somn apoi a gasit impacarea. La urma urmelor, soarta a facut bine ce a facut. De ce ar fi dezertat el la rusi, cand tocmai i se oferea prilejul sa treaca la romani? Pentru muscali ar fi fost un simplu si dispretuit dezetor, in vreme ce romanii il vor primi ca pe un frate, Dincolo dezertarea ar fi fost o crima dezonoranta; aici va merge ca un adevarat erou, cu fruntea sus, si va putea lupta indata contra dusmanilor adevarati..... Va sa zica, teama de frontul romanesc a fost fara temei. Noroc ca soarta l-a ocrotit....... Datoria lui e sa traiasca si sa triumfe. nu viata, ci moartea inseamna lasitate pentru omul care are un ideal in lume.
    De a doua zi gandurile au inceput sa se mulcomeasca, punandu-se toate in slujba linistii lui, ca niste servitori credinciosi. Impreuna cu linistea insa i s-a luminat in suflet mai vie si ura impotriva tuturor strainilor dimprejurul lui. Ura pe medicii care-l ingrijeau, pe surorile de caritate, pe ofiterii covalescanti si se bucura ca, din pricina ranei la plamani, era osandit sa taca. In ziua cand un general batran, inconjurat de o droaie de ofiterasi ferchesi, a venit sa-i agate pe piept medalia de aur pentru distrugerea reflectorului, Bologa s-a prefacut ca-i e rau numai ca sa nu fie silit a parea incantat.
.............................................

" Vei fi cu atât mai fericit, cu cât va trăi mai mult în tine copilul ce ai fost."
                                    Nicolae Iorga

Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

..................................................
                                 4.

                   Klapka, parcă povestind şi-ar fi uşurat inima, vorbi pe urmă numai de reflectorul ruşilor, prinse să arate pe hartă, să măsoare, să combine cifre şi formule. Bologa îl asculta din ce în ce mai mohorât, fără să mai rostească un cuvânt. Glasul căpitanului, în care  bâlbâia numai frica, începu să-l indigneze. Se stăpânea, simţind însă cum i se inflitra ura în sânge, cum îi alerga prin toate vinele, ca o otravă. Se uita pe hartă şi vedea numai degetele căpitanului, ţinând compasul şi mişcându-se de ici-colo, desenând o umbră ciudată, în formă de spânzurătoare....
     Apoi Klapka plecă liniştit, încrezător, cu faţa înflorită de un zâmbet, lăsând pe Bologa singur în adăpostul umed.

                                         6.

                  Îi clocotea inima şi creierii îl usturau. Stătu un minut în picioare, cu ochii după Klapka, apoi se prăbuşi pe scaun, în faţa hărţii, agăţându-se de compas ca de o nădejde mântuitoare. Dar nici degetele nu-l mai ascultară.... În sufletul lui, ca şi împrejurul lui, simţea o scârbă chinuitoare, în care i se scufunda toată viaţa.
    Îşi rezemă capul pe palme, privind liniile, punctele, unghiurile  însemnate pe hartă.  I  se  păreau   nişte  semne cabalistice  şi  se mira cum le-a  putut  înţelege  până  azi.  Şi,  în  acelaşi  timp, îi  încolţi   în  minte  o  întrebare, ca un cârlig:  ce caută el aici? Pe urmă , împrejurul întrebării se adunară răspunsuri, lămuriri, alte întrebări şi alte răspunsuri, care însă, cu cât se înmulţeau, cu atât  îl nemulţumeau mai rău  , fiindcă toate împreună nu-i deschideau nicio punte de mântuire.
    "Ce ridicol am fost cu concepţia de viaţă - se gândi apoi deodată. Cum nu mi-ar dat oare seamă că o formulă neroadă nu poate ţine piept vieţii niciodată?"
    Acum, uitându-se în urmă, i se păru că toată viaţa i-a fost goală ca o pungă de hârtie model. Îi era ruşine de trecut şi-şi aminti cu o părere de rău dureroasă momentele când viaţa a încercat să-l atragă în mersul ei şi s-a împotrivit prosteşte, înăbuşindu-şi cu îndârjire avânturile. Chiar zvârcolirile lui de acuma, cu năzuinţele disperate de a-şi înfrânge pornirea inimii......
     - Don locotenent, am adus prânzul, zise ordonanţa, care se oprise la spatele lui Bologa cu sufertaşul.
    Apostol, auzind vorba românească, sări drept în picioare, ca şi când l-ar fi lovit cu un ciomag în moalele capului.
    - Da.... bine..... bine, Petre, bâigui buimăcit, clătinându-se pe călcâie şi apoi trântindu-se pe pat, ca să nu-i observe soldatul tulburarea.
    Ordonanţa aşeză masa, trăgând cu coada ochiului spre Bologa. Îl văzu amărât şi, crezând să-l uşureze, întrebă supus:
    - Aţi primit vreo veste rea de acasă, don locotenent?
    - Ce veste, măgarule? răcni deodată Bologa, ridicându-se furios. Ce-ţi pasă ţie?..... Numai acasă îţi umblă gândurile, afurisitule, acasă!
    Soldatul înlemni în poziţie, cu faţa la locotenentul aprins de mânie. Era om de peste treizeci de ani, înalt, spătos, cu mâinile ca nişte lopeţi, cu obrajii osoşi şi cu ochii nespus de blânzi, în care pâlpâia avlavie şi resemnare. Apostol îl avea ordonanţă de vreo şapte luni şi Petre îl slujea cu o credinţă de câine, fericit că l-a scos din foc. De altfel îl recomandase, într-o scrisoare, chiar doamna Bologa, căci era tot din Parva, cunoştea pe "domnişorul" din leagăn şi lăsase acasă cinci copii.
    Întâlnind pe urmă ochii ordonanţei, furia locotenentul se topi într-un val de ruşine. Îşi dădu seama, îndată, că numai graiul românesc l-a scos din ţâţâni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gândurile lui răvăşite de imputări. Îi păru rău că s-a înfuriat şi în părerea aceasta de rău simţi mulţumire de sine şi înălţare. Se sculă, făcu trei paşi spre intrarea adăpostului, se întoarse înapoi şi zise trist, sincer, parc-ar fi vorbit cu un prieten vechi:
    - Sunt amărât, Petre, şi nu ştiu ce am..... O, Doamne, războiul!....
    Se cutremură înfricoşat. Era întâia oară că se plângea de război. Până acuma chiar suferinţele războiului i se păruseră fireşti şi socotise laşi pe cei ce murmurau împotriva lor..... Soldatul, liniştit, cu o lucire sumbră de pocăinţă în ochi, răspunse grav:
    - Pedeapsa lui Dumnezeu, don locotenent, pentru păcatele oamenilor.
    - Dar dacă nu-s pedepsiţi păcătoşii, ci tocmai cei asupriţi? întrebă Bologa stăruitor.
    - Dumnezeu ţine cumpăna dreaptă, zise Petre cu o credinţă profundă. Moartea nu-i pedeapsă. Viaţa e pedeapsă. Şi numai chinurile trupului şi suferinţele îndreaptă pe un om spre mântuirea sufletului.....
    Apostol se aşeză să mănânce. Credinţa ordonanţei o cunoştea demult, şi aceleaşi vorbe cucernice le auzise de zeci de ori. Petre, care şi acasă fusese vestit de bisericos, în vâltoarea războiului s-a scufundat  într-un  adevărat fatalism religios. De altfel, fiind singurul român  în regiment, era singurul cu care Bologa  vorbea  româneşte.Soldatul glăsuia acuma despre suferinţă  şi despre Dumnezeu, şi Bologa, mâncând, îl asculta şi se gândea că niciodată nu l-a ascultat cu atâta dragoste. Îl   întrerupse şi  aduse vorba despre Parva, despre cei de-acasă..... Petre oftă şi umplu adăpostul cu fel de fel de amintiri, care în înduioşau deopotrivă. Apostol simţea din ce în ce cum îi creşte inima, cum îi bate năvalnic şi cum bătăile se încheagă într-un cântec de biruinţă. O dragoste mare îi  înfiora sufletul. Se uita  la Petre mişcat, având impresia că într-însul s-a întruchipat toată Parva, toţi cei ce vorbesc româneşte. Îi venea să-l îmbrăţişeze şi să se arunce la picioarele lui, cerându-i iertare. Şi în cele din urmă, nemaiputându-se stăpâni, murmură cu glas de fericire:
    - Petre, Petre, fratele meu..... nădejdea mea.....
    Soldatul tăcu o clipă nedumerit, apoi clătină din cap şi zise domol, resemnat:
    - Doamne-ajută......

                                                   7.

                        Câteva nopţi nu mai apăru reflectorul. Apostol Bologa, de veghe în observatorul din şanţurile infanteriei, îl aştepta însă mereu cu atenţia încordată, , ca să mulţumească pe Klapka. În liniştea nopţilor, tulburată doar rareori de vreun foc de puşcă speriat, avu răgaz destul să-şi judece, precum obişnuia, credinţa cea nouă, convins că numai însufleţirea care rezistă pe cântarul minţii e vrednică să locuiască trainic în sufletul omului. Şi se bucura simţind că primenirea lui sufletească, oricum o răsucea, îi încălzea inima, pe când vechea "concepţie", pentru care douăzeci şi şapte de luni şi-a primejduit viaţa, a fost veşnic severă, ca o mamă vitregă, îşi zicea acuma că viaţa fiinţează numai prin inimă şi că, fără de inimă, creierul rămâne o biată grămadă de celule moarte. Îi era ruşine însă amintindu-şi că i-au trebuit doi ani de război acolo de unde a pornit împotriva sfaturilor doamnei Bologa, ale protopopul şi ale tuturor, afară de Marta...... La gât purta un medalion cu o buclă blondă şi chipul unui capsor fermecator. I le-a dat cand a fost acasa, in concediu, spotindu-i "eroule", cum de altfel ii zicea si in scrisor.
    "Marta e vina tuturor....." incerca sa-si zica in taina, ca o scuza fata de constiinta dojenitoare. Dar isi curma gandul, alungandu-si din suflet lasitatea: "Marta nu m-a indemnat niciodata sa fiu erou, cu nicio vorba.... Numai gelozia mea neroada a socotit ca, prin uniforma si vitejie, are sa-i potoleasca cochetaria. Va sa zica numai eu sunt vinovat si trebuie sa indur remuscarile....."
    De altmiteri, trecutul i se parea mort si se ferea sa-l dezgroape. Mai mult il preocupa viitorul care-i mijea ca o aurora stralucitoare dupa o noapte vijelioasa. Nu-l vedea inca lamurit, dar ceata care-l aburea avea sclipiri trandafirii..... Inima ii era plina de un sintamant mangaietor.
    "De acum incepe o viata noua! se gandea mereu cu bucurie. In sfarsit, mi-am gasit calea.... Au trecut sovairile si indoielile..... De acuma, inainte!"
    O pofta de viata vajnica ii clocotea in piept. Cand venea, dimineata, de la observator, si se intindea pe patul de scanduri, adormea repede si visa numai fericire......
    Intr-o dupa-amiaza tarzie se pomeni iar cu Klapka la baterie. Bologa, aducandu-si aminte de ingrijoararea de deunazi a capitanului, se mira vazandu-l foarte senin si zambitor, cu o multumire in ochi aproape provocatoare. Dupa ce inspectara impreuna tunurile si oamenii, coborara in postul de comanda, unde ardea pe masa un muc de lumanare.
    - N-am avut noroc, domnule capitan, zise Apostol cu o usoara ezitare. Daca n-a vrut sa vie.....
    - Cine? intreba Klapka. A, da.... Ia mai da-l dracului de reflector, Bologa! adauga apoi nepasator.
    Locotenentul tacu zapacit, uitandu-se in ochii capitanului, in care acuma cateva zile il ingrozise padurea spanazuratilor. Klapka urma insa netulburat:
    - Omul cu buba se sperie de toate umbrele. Asa si eu cu colonelul nostru! Ca-i mancator de oameni, calau..... Cand colo, e un om foarte de treaba..... A, nu ti-am spus?.... A venit mai in fiecare zi pe la mine..... de patru ori....... Iti inchipui tremuraturi pe capul meu! Eram sigur ca vrea sa ma prapadeasca. In sfarsit, ieri, de frica, i-am spus verde pentru ce am fost mutat aici, batandu-ma in piept, fireste, ca sunt nevinovat, ca..... M-a ascultat, m-a ascultat si la urma mi-a zis, fara pic de imputare, intelegi, mi-a zis: "Stiu.... Asa vin nenorocirile asupra oamenilor...." Si atata tot!...... Apoi am vorbit despre Viena, despre operete, despre americani, in sfarsit, prieteneste!.... Ba se vede ca a prins si simpatie de mine, caci azi-dimineata iar a venit in inspectie. Adica ce inspectie, ca nici n-am mai pomenit de serviciu...... In schimb, mi-a dat o dovada definita de incredere..... O dovada hotaratoare!..... Anume, in mod absolut confidential, mi-a comunicat o mare taina oficiala..... Asa ca de acuma n-am nicio grija, sunt linistit!
    Pe Bologa, vioiciunea si seninatatea capitanului il suparau. Cu glas de imputare, il intrerupse:
    - O taina oficiala ce importanta are pentru noi? Si increderea, si banuiala sunt deopotriva de chinuitoare!
    - Nu, nu! striga capitanul cu caldura. Sa nu exageram! Oameni de treaba sunt pretutindeni si in toate neamurile. De ce sa exageram?... Ei bine, colonelul e un om, indiferent de situatia lui, asta trebuie s-o recunoastem! De altfel secretul ne intereseaza si pe noi, fiindca e vorba de schimbarea diviziei. Din Italia e pe drum o divizie obosita, ca sa ne schimbe.....
    - Atunci noi trecem iar pe frontul italian? intreba Apostol.
    - Nu, nu pe frontul italian, raspunse Klapka repede, cu oarecare mandrie. Pe frontul romanesc.....
    In clipa cand sa rosteasca ultimul cuvant, isi aduse aminte ca locotenentul e roman, dar nu mai avu vreme decat sa-l pronunte mai incet. Bologa ingalbeni si, parca n-ar fi auzit bine, repeta masinal:
    - Pe frontul....
    Nu sfarsi, ca si cand i s-ar fi infipt in beregata o gheara, inabusindu-i glasul. Ramase cu gura cascata si se holba naut la capitanul care, dandu-si seama cat a fost de imprudent, murmura prosteste:
    - Iarta-ma, prietene..... Am uitat ca tu..... Sunt un.....
    In creierii lui Apostol insa de-abia atunci incepu sa tiuie cuvantul de care se spaimantase, ascutit si sfasietor, parca i-ar fi scormonit un pumnal. Se scula brusc in picioare si alerga ici-colo, frangandu-si mainile si soptind desperat:
    - Nu se poate.... nu se poate..... nu se poate.....
    Klapka, mereu zapacit, incerca sa-l consoleze, zicand fara convingere:
    - Linistete-te, Bologa, ce Dumnezeu..... La urma urmelor, viata nu merge fara compromisuri, fara jertfe si......
    Deodata Apostol Bologa se opri in fata lui, cu obrajii albi, cu ochii stinsti, incat capitanul amuti.
    - Orice.... orice..... numai asta nu se poate! izbucni dansul cu o voce arzatoare. Asta ar fi o..... o....... o......
    Peretii de barne ai adapostului inchegara sfortarile lui de a gasi cuvantul intr-un vuiet prelung, incat Klapka il apuca de brat, vrand sa-l fara sa vorbeasca mai incet. Si Apostol, ca si cum ar fi inteles, se incurca, pleca fruntea si sfarsi murmurand:
    - O..... o crima.....
    - Asa-i, dar ce putem noi face? zice capitanul inabusit, cu ochii spre intrare. Eu pricep si impartasesc zdruncinarea ta, totusi voi aveti si mangaierea ca baremi exista si in tabara cealalta frati care lupta pentru mantuirea voastra, pe cand noi aici n-avem incotro sa ne aruncam privirea! Pentru noi singurul mijloc de a fi eroi este sa murim spanzurati!
    Bologa se lasase pe scaun, coplesit. Klapka, incredintat ca l-a potolit, continua cu mai multa siguranta:
    - O crima imensa e indeobste razboiul, dar cu deosebire razboiul Austriei. In caltea, cand un popor de acelasi sange ia armele, cu sau fara dreptate, stiu cu totii ca izbanda va fi spre folosul neamului si prin urmare fiecare om poate muri cu credinta ca s-a jertfit pentru binele tuturor. La noi insa, niste stapani urati au trimis robii sa moara, ferecandu-si lanturile!.... Atunci? In mijlocul valmasagului de crime, ce mai poate cumpani o crima micuta, care-ti striveste tie sufletul? Cui ii imai pasa de sufletele noastre?
    - Atunci urmeaza sa.....? intreba repede Bologa, care incepuse sa asculte si n-avea puterea sa astepte.
    - Sa mergi unde vom merge toti, zise Klapka grav, cu o resemnare indurerata. Sa mergi, sa faci ce vom face toti si sa-ti inchizi ermetic toate portile sufletului pana ce va sosi pacea sau se va prabusi lumea, sau pana ce-ti va veni randul si tie sa mori si sa scapi de toate chinurile!
    Apostol tresari si raspunse cu protestare in glas:
    - Dar daca eu nu vreau sa mor?.... Nu vreau, nu mai vreau!.... Acuma trebuie sa traiesc! Acuma nu mai vreau sa mor!
    Klapka tacu o clipa si apoi zise cu un zambet care voia sa-i ascunda sfiala:
    - Mie nu-mi sade bine sa-ti vorbesc tie de moarte, stiu.... De frica mortii sau de dragul vietii, poate ca-i acelasi lucru, sunt las.... da, da, recunosc si marturisesc, sunt in stare sa inghit orice rusine, orice umilire..... Totusi, mi-am zis de multe ori, uite asa cum ma vezi, mi-ar zis ca mortii sunt cei mai fericiti, fiindca ei cel putin au pus cruce tuturor durerilor...... Mi-esti drag, Bologa, si daca n-ai fi fost tu aici,n-as fi avut atata incredere in mine insumi.... Dar vezi, chiar noi, care ne-am apropiat sufletele prin suferinte comune, si noi trebuie sa ne impartasim zbuciumarile intr-o limba straina! Atunci cum sa nu-i invidiem pe cei morti, Bologa?
    Locotenentul nu-l mai asculta. Linistea lui Klapka insa il nelinistea mai rau. Intreba deodata, cu un fir de nadejde in privire:
    - Si crezi d-ta ca-i sigur?......
    Capitanul, dupa o sovaire scurta, raspunse hotarat, parca ar fi cautat sa-i dea un leac amar:
    - Din nenorocire, nu incape nicio indoiala, dragul meu. Divizia de schimb a plecat din Italia. Maine-poimaine trebuie sa soseasca. Intr-o saptamana ne vor lua locul si peste alte cateva zile noi vom fi in Ardeal, pe frontul....
    Ochii lui Bologa il ardeau. Tacu brusc si lasa capul in pamant, examinandu-si cizmele pline de noroi si tremurandu-si nervos genunchii, in vreme ce Apostol porni de colo pana colo, ca un lup in cusca, respirand greu, cu tamplele dogorate. Peste doua minute apoi, cu o hotarare noua, locotenentul se opri iarasi in fata lui Klapka:
    - Domnule capitan, te rog..... te implor..... Scapa-ma!..... D-ta ma poti scapa!..... Nu vreau sa ma duc pe frontul.......
    Klapka ridica ochii la el, neintelegand ce vrea. Bologa insa urma tot mai infrigurat:
    - Trebuie sa se gaseasca un mijloc de salvare!..... Mutati-ma la un regiment care ramane aici!..... Ori trimiteti-ma inapoi in Italia, oriunde, numai acolo nu!.... Voi lupta ca si pana azi, jur! Voi.... Am trei medalii de vitejie, toate trei dobandute cu.... Numai acolo nu pot merge.... Acolo presimt ca am sa mor.... Si nu vreau sa mor! Trebuie sa traiesc!
    Cazu pe pat, cu obrajii in palme, biruit de lacrami. Capitanul era induiosat si simtea ca, daca ar deschide gura, l-ar napadi plansul si pe el. In vagauna intunecoasa suspinele lui Apostol ingrosau aerul, iar lumina sfaraitoare de pe masa tremura pe pereti niste umbre nelinistite..... Intr-un tarziu, dupa ce sughiturile locotenentului se mulcomira, Klapka zise:
    - Ei, te-ai mai racorit?.... Atunci putem vorbi ca doi barbati, ba chiar ca doi soldati.... Adevarul este ca in razboi nu trebuie sa cugeti, ci sa lupti.... cel putin asa perora un general, deunazi, la cartier. Dar lucrurile astea e nevoie sa le cumpanim bine-bine si fara pripire, altfel.... De-ai chibzui putin, ai vedea ca eu n-am nicio putere. Eu nu pot propune nimic, fiindca sunt stigmatizat: ceh, adica atradator.... Pentru cei de seama noastra s-au inventat mitralierele din spatele liniilor, menite sa ne atate pofta de vitejie in caz de sovaire..... Daca as indrazni eu sa te propun pentru mutare,, imediat am fi banuiti amandoi! Imediat! Un ceh cu antecedentele mele, sa ia partea unui roman?.... Nici nu-ti inchipui ce tambalau, ce.... Numai generalul te-ar putea salva, daca ar fi om si ar avea inima..... Crezi insa ca pe aici sunt multi oameni? Crezi ca.....
    Bologa, care se ridicase si ascultase ursuz, se agata de o vorba si striga:
    - Am sa ma prezint generalului!
    Klapka se spaimanta, ca si cand insusi generalul l-ar fi surprins complotand. Raspunse in soapta:
    - Astampara-te, Bologa!..... Te rog!..... Ce, tu nu cunosti pe generalul Karg? Doar ti-e comandant de aproape un an.... Karg.... Un caine, un..... Ar fi capabil, in loc de raspuns, sa te trimita direct la Curtea Martiala.....
    - Atunci ar urma sa plec fara sa incerc baremi a ma impotrivi sau a ocoli ticalosia? izbucni iarasi Apostol, acuma insa furios si scrasnind din dinti.
    - Asculta sfatul meu, prietene, zise capitanul linistit. Sunt mai batran ca tine si am indurat multe in viata.... Razboiul n-are alta filozofie decat norocul. Lasa-te deci in grija norocului. Parca in doi ani de zile moartea nu ti-a cantat la urechi pe toate glasurile, si totusi norocul te-a ocrotit. Poate ca te iubeste norocul.... Nu-l zgandari, nu-l starni.... Lasa-l....
    - Si cum simt ca acolo ma asteapta o primejdie cumplita.... murmura Bologa deodata foarte abatur, cutremurandu-se. Niciodata n-am avut presimtiri atat de.....
    - Primejdiile sunt azi pretutindeni, facu Klapka stapanindu-se. In aer, pe front, acasa, in toata lumea.... Insusi pamantul trece printr-o zona de primejdii... Ce sa facem? Norocul e scutul tuturor..... Asa!.... Asculta-ma pe mine..... Mai chibzuieste si o sa-mi dai dreptate...... Dar fara patima! Fara pripire!..... Calm!...... Calm!.....
    Se scula incet, isi puse casca in cap, gata de plecare.
    - Decat sa ma duc acolo, mai bine trec la muscali! sopti atunci Apostol, uitandu-se drept in ochii capitanului.
    - Usor de zis, raspunse Klapka linistit, parca ar fi asteptat de mult vorbele locotenentului. Dar daca nu izbutesti, stii ce te asteapta!.... Numai deunazi ti-am povestit despre cei trei.... Si ei au vorbit ca tine, ba si mai nazdravan.... Iar azi poate ca sunt in padurea spanzuratilor, ca sa ingrozeasca pe altii!
    - In privinta asta n-am nicio grija, zise Bologa cu incredere. Cand ar fi sa ma prinda, m-as impusca si as ispravi repede!.... In orice caz, eu n-am sa mor spanzurat, asta ti-o garantez!
    - Asa mi-au garantat si ei, prietene, dar imprejurariler au fost mai puternice decat hotararea lor.... De aceea zic: ia seama, nu te juca cu norocul! Sunt mii si zeci de mii in situatia ta si soarta le poarta de grija tuturor cum crede de cuviinta....
    Klapka ii stranse mana fierbinte.... In clipa urmatoare, Apostol Bologa se pomeni singur, pironit in acelasi loc, cu ochii in gol, uluit de vedenii. Isi veni in fire si, simtindu-se sleit de puteri, se tranti pe pat. Pe masa, in sfestnicul improvizat, lumina incepu sa palpaie repede, sa sfaraie si apoi deodata se stinse. Pe Bologa, intunericul il zgudui, buzele-i arse insa soptira cu indarjire:
    - Nu se poate!

                                                            8.

                       - Stii vestea, Petre? zise a doua zi Apostol catre ordonanta care, ghemuit intr-un colt al adapostului, citea cu ravna si evlavie "Visul Maicii Domnului". Peste o saptamana, cel mult doua, mergem acasa, in Ardeal....
    - Bogdaproste! facu soldatul, luminat de bucurie si incepand sa se inchine. Bine c-a dat Dumnezeu si Maica Precista, ca altii au mai fost cate-o saptamana, unii si mai mult, numai noi parca suntem ciumati....
    Bologa zambi aproape rautacios vazand fericirea omului si urma batjocoritor:
    - Da ce. tu crezi ca ne ducem sa petrecem? Ehe, mai pune-ti pofta-n cui, badita! Ne ducem tot la bataie.... sa ne batem cu romanii.....
    - Vai de mine, don locotenent! sari Petre speriat. Doamne fereste! adauga pe urma, inchinandu-se de mai multe ori. Doamne, apara-ne si nu se parasi!.... Mare pacat, don locotenent..... Apoi sa nu-i trasneasca Dumnezeu din senin?
    Consternarea ordonantei ii facea bine. "Daca un om simplu se revolta, atunci eu ce sa fac? isi zise Bologa, uitandu-se multumit la Petre, si indata urma in sine: Atunci cum sa nu inteleaga si generalul?....."
    De azi-noapte il urmarea gandul cu generalul si se sforta mereu sa-si intareasca convingerea. A chibzuit bine, a prevazut posibilitatile si.... Klapka n-avea dreptate. De altfel Klapka e un fricos, care vede pretutindeni calai si spanzuratori. Pe cand el, Apostol Bologa, cu trei semne de vitejie pe piept.... Sfaturile totdeauna l-au plictisit, dar acuma ale lui Klapka il infuriau. Resemnarea i s-a parut o atitudine animalica, nevrednica de omul liber. Ca atat mai mult i se parea azi ca a sta cu mainile in san ar fi o crima cel putin egala cu plecarea la razboi.
    Inchipuirea ca ar putea merge acolo ii statea totusi tepata in creieri ca o baioneta vrajmasa. Trebuie s-o smulga! Altfel, nu mai poate trai. Mai ales ca, in lumina spaimei de azi, amintirile trecutului il impresurau ca niste amenintari din ce in ce mai negre....
    Nadejdea in generalul de divizie ii risipea spaima. Si aceasta era o dovada impotriva lui Klapka. Se hotari sa se prezinte la raport, sa-i explice situatie, sa-l roage si sa-i fagaduiasca solemn ca isi va face datoria oriunde, afara de acolo.... Vru sa plece indata, sa sfarseasca mai repede si sa se linisteasca. Puse mana pe aparatul telefonic sa anunte ca doreste sa se infatiseze comandantului diviziei. In ultimul moment isi lua seama. Cum sa ceara generalului mutarea, cand nu stie inca nimeni despre schimbarea diviziei? L-ar intreba: de unde a aflat, cine i-a spus? Ar fi o murdarie sa tradeze pe Klapka, ar fi....
    "Deocamdata trebuie sa mai astept, isi zise dansul. Intai sa se publice vestea schimbarii, chiar neoficial.... Trebuie sa procedez cu bagare de seama si cu demnitate!"
    Se linisti. Trecura trei zile..... Nu auzi nimic despre stramutarea diviziei. Nici Klapka nu mai veni, parca i-ar fi fost frica sa dea ochii cu Bologa care, din ce in ce mai stapanit de speranta, incepea sa creada ca poate s-a contramandat ordinul. Inima ii ticaia de o emotie placuta. Si, fiindca se simtea fericit, scrise mamei sale o scrisoare lunga si plina de credinta, in care, pe doua pagini intregi, vestejea fapta lui Palagiesu impotriva protopopului Groza; apoi alta scrisoare, cu foc, Martei, comunicandu-i ca dragostea lui, in ciuda tuturor suferintelor, n-a scazut si de-abia asteapta ceasul cand sa-si stranga in brate logodnica.
    Mai trecu o zi senina. Pe urma sublocotenentul de la baterie ii spuse cum a aflat de la un infanterist ca peste patru zile, cel mult, toata divizia trece pe frontul romanesc. Bologa pali, dar ceru amanunte. Sublocotenentul i le dadu: ca ofiterilor de la infanterie li s-a comunicat vestea, confidential, de trei zile, ca primele trupe din divizia de schimb au si sosit la Zirin.....
    In aceeasi noapte, tarziu, se ivi iarasi reflectorul, in sectorul de alaturi. Bologa, in postul de comanda, cu receptorul telefonic la ureche, asculta indicatiile observatorilor. Tunurile bubuiau aspru, ragusit, incat se cutremura pamantul, si, din tavanul adapostului, prin barnele groase, se scurgeau firisoare de nisip.
    "Ce-ar fi sa-l doboare tocmai acuma altii?" se gandi el cu o parere de rau ciudata.
    Cand amutira tunurile si auzi ca lumina a disparut, Bologa avu o tresarire de bucurie. Ii veni in minte ca Klapka a vorbit despre o decoratie pentru distrugerea reflectorului.....
    "In orice caz, o citatie pe divizie e asigurata fericitului care il va nimici! isi zise, intorcand spatele telefonului. Oare cine va fi norocosul?"
    In suflet un glas ii raspunse ca el trebuie sa fie. Incerca sa-l inabuse, dar glasul deveni poruncitor. Atunci ii fulgera prin minte: daca ar avea el norocul sa sparga reflectorul rusesc si daca, drept recompensa, ar fi citat sau decorat, ce usor si cu cate sanse de izbanda s-ar duce la generalul Karg!
    Ideea aceasta i se paru atat de minunata, ca se mira cum de nu i-a venit mai curand, indata ce s-a hotarat sa se prezinte generalului...... Ii pieri pe loc orice urma de somn, se repezi la harta si se puse pe socoteli, pe insemnari, pana la ziua, cu o insufletire neobosita si cu convingerea apriga ca viata lui atarna de ceea ce face acuma.
    Toata ziua o petrecu apoi cu binoclu la ochi, examinandu-si sectorul cu atentie, comparand in gand punctele reperate pe harta.... Spre seara incepu sa-l roada grija ca nu cumva, tocmai in noaptea aceasta, sa lipseasca iarasi reflectorul mantuitor. Totusi era gata sa vegheze si o saptamana si sa-l nimiceasca.... Numai, intre timp, sa nu vie ordinul de schimbare! Dar nu, nu se poate! Trebuie sa apara.... Trebuie.... Seara, la zece, dadu poruncile cuvenite si porni spre observatorul cel mai inaintat.... Ploua rece, lenes, monoton. Sagetile de apa se incovoiau, in vazduhul negru, cu luciri de otel. Lutul ud, framantat de ploile toamnei, se agata de cizmele locotenentului si plescaia la fiece pas. Bolta de nouri parca statea sa cada pe pamantul ametit de intunerecul fara margini. Apostol Bologa, cu casca de fier infundata pe cap, strans in ulanca imblanita, cu gulerul ridicat, inainta cu bagare de seama, ferindu-se de baltoace, cu barba in piept. Inima ii batea atat de navalnic, ca nici nu simtea plezniturile ploaiei.
    Cunostea drumul si terenul. De vreo trei luni, de cand s-a statornicit frontul, a facut calea aceasta de sute de ori. Intra in labirintul de santuri de comunicatie, unde apa se aduna ca in niste canale de irigatie. Cizmele cu carambii inalti i se scufundau pana din sus de glezne in noroiul cleios.
    Ajunse asudat la postul de observatie, ascuns chiar in prima linie de transee. Schimba doua vorbe cu plutonierul zgribulit si apoi il trimise la baterie.
    Bologa se cocota in dosul teodolitului, pe pipaite. Nu vedea nimic. Aparatul era ferit de ploaie, in schimb in spatele observatorului se scurgeau siroaie de apa din sparturile coperisului. Cauta sa se orienteze, dar o bezna atat de deasa acoperea lumea, ca ochii lui nu puteau deslusi nicio nuanta in negrul inabusitor, iar in urechi ii huruiau exasperant de uniform glasurile ploaiei, care inghiteau toate zgomotele vietii. Isi simtea bataile inimii, dar creierii parca i se topeau, muiati de ganduri.
    Peste un ceas rapaiala mai osteni putin. In acelasi timp Bologa isi dadu seama ca mintea iarasi incepe sa framante planuri si socoteli. Apoi se pomeni zicandu-si:
    "Pe asemenea vreme poti trece la dusman fara frica."
    Cum pricepu rostul vorbelor, le curma cu scarba. Din clipa cand si-a facut convingerea ca, distrugand reflectorul buclucas, va dobandi de la generalul Karg mantuirea, i-a parut rau si i-a fost rusine ca s-a gandit macar sa treaca la inamic. In doi ani de razboi, spiritul militaresc i-a patruns atat de adanc in fire, incat dezertarea, din orice motiv, i se parea o crima neiertata.
    "Totusi, daca vrei sa treci mai sigur, trebuie sa pleci sau pe inserate sau in zorii zilei", ii veni iar in minte acelasi gand, staruitor, ca o musca pe care in zadar vrei s-o alungi.
    Incetul cu incetul ploaia conteni si se porni un vant aspru, cu suieraturi sinistre, mai destelenind putin intunerecul si cotrobaind vajnic prin observatorul lui Bologa care, in curand, simti in spinare o pata uda si rece. Se ghemui mai bine, ferindu-si spatele. Vantul insa ii patrundea prin haine, prin piele si-i zgaltaia inima.
    - Si reflectorul nu mai apare! murmura el dardaind.
    Îşi înfipse ochii în bezna subţiată, cu furie nerăbdătoare. Acuma începeau să se desluşească, în nemişcarea moartă, semne umile de viaţă. În dreapta şi în stânga tranşeele infanteriei se întindeau, strâmbe şi capricioase, ca nişte linii grosolane pe o hârtie boţită. Ici-colo, ca muşuroaiele, înţepenite, poate chiar îngheţate, înaintea şanţurilor, zărea sau bănuia posturile de ascultare. La vreo treizeci de metri, în stânga, începe sectorul căpitanului Cervenko.... "Ce-o fi făcut oare Cervenko?..... Bietul Cervenko..." În faţă câmpul zăcea neted, pierdut în noapte şi biciuit de vântul ce mai scutura în răstimpuri stropi mari de apă în văzduh. Apostol Bologa ştia că, exact la cinci sute optzeci şi trei de metri, se afla prima linie de tranşee ruseşti şi i se părea că deosebeşte zigzagurile care înseamnă gardul morţii, închipuirea lui mergea mai departe şi, bâjbâind prin întuneric, arăta unde vine linia a doua, a treia, bateriile vrăjmaşe, unde a fost ultima dată reflectorul....
    Bologa nu îndrăznea să se uite la ceas, de frică să nu-şi piarză nădejdea în apariţia reflectorului. Era sigur însă că a trecut miezul nopţii. "Mai este vreme", îşi zicea din ce în ce mai amărât.  Singurătatea îl strângea de gât. Simţea o nevoie dureroasă de a schimba o vorbă cu cineva, cu oricine, numai să nu fie singur, să nu poarte singur povara aşteptării.... Reflectorul nu s-a arătat niciodată înainte de miezul nopţii; de obicei pe la două vine; deci nu i-a trecut vremea, poate să spere. Dacă însă n-ar apărea deloc, atunci....
    "Numai el ar fi de vină dacă m-aş pierde!" se gândi furios, ameninţând cu pumnii liniile ruseşti nevăzute.
    Apoi deodată, când se aştepta mai puţin, drept în faţă, chiar în sectorul bateriei, stârnită parcă de sfidarea lui, o lumină orbitoare şi mândră, zvârlindu-şi întâile raze spre cerul căptuşit de nouri şi apoi coborând pe pământ, repede, cu tremurături înfrigurate. Apostol închise ochii, înfricoşat ca în faţa unei fantome, uitându-şi tunurile şi mânia, uitând tot, parc-ar fi visat.
    - Hei!.... Dormiţi acolo?.... Tunurile!..... Nu vezi reflectorul? bombăni îndată un glas gros, batjocoritor, la câţiva paşi, în şanţul infanteriei.
    Bologa se dezmetici brusc. Cunoştea glasul: era un locotenent de infanterie, foarte înalt şi uscăţiv, care dispreţuia făţiş pe toţi artileriştii. Ochi cu teodolitul izvorul luminii şi apoi aruncă un ordin scurt  în gura telefonului. Peste câteva clipe bubuiturile izbucniră,rare, chibzuite. Totuşi, razele albe alunecau încet, nepăsătoare deobuzele   vijelioase, scormonind întunericul, apopiindu-se parcă sfidătoare de Bologa. Pe urmă, ca şi când l-ar fi descoperit cum stătea zgulit în adăpostul umed, se opriră chiar asupra lui, învăluindu-l cu farmecul lor rece, străbătându-i, prin ochii bolnavi, în toate ascunzatorile inimii, răscolindu-i şi tulburându-i gândurile ca un neaşteptat răsărit de soare..... În primul moment Apostol simţi numai o ură năpraznică împotriva luminii care îl îmbrăţişa fără voia lui. Dar când vru să rostească două cuvinte în telefon, ca să corecteze tragerea tunurilor, nu-şi mai putu întoarce privirea. Dezmierdarea razelor tremurătoare începea să i se pară dulce ca o sărutare de fecioară îndrăgostită, ameţindu-l încât nici bubuiturile nu le mai auzea. În neştire, ca un copil lacom, întinse amândouă mâinile spre lumină, murmurând cu gâtul uscat:
    - Lumina!..... Lumina!.....
    Chiar în clipa aceea însă, parcă le-ar fi retezat un paloş de călău, razele muriră, şi ochii lui Bologa se umplură de întuneric. Nu-şi dădea seama ce s-a întâmplat. Tunurile băteau mereu, rar, cum poruncise dânsul.
    "Mi se pare c-am spart reflectorul", se gândi atunci, mirându-se cum a putut face el asemenea ticăloşie şi bucrându-se că o făcut-o.
    Stătu buimăcit un răstimp, având conştiinţa că ar trebui să mai facă ceva şi neputându-şi aminti ce anume. Apoi deodată, speriat, simţi receptorul telefonului şi strigă:
    - Rachetele!..... Rachetele!.....
    Pe cerul mohorât se ivi, sfârâind mânios, un glob de lumină ca un ochi iscoditor. În punctul unde fusese reflectorul, Bologa văzu prin binoclu mulţime de viermişori negri zvârcolindu-se neputincioşi. Iscoada din văzduh însă se stinse repede, şi tot atunci tunurile amuţiră singure, fără ordin, sătule parcă şi mulţumite. Întunericul şi tăcerea înfăşurară pe Apostol ca pe un linţou aspru, în vreme ce ochii lui, cu pupilele largi, se chinuiau într-o aşteptare fără scop. În fundul sufletului însă simţea clar cum pâlpâie dragostea de lumină, blândă, mângâietoare.....
    Apoi iar auzi, de astă dată chiar în spatele lui, glasul locotenentului de infanterie:
    - În sfârşit, bine c-a dat Dumnezeu de aţi isprăvit cu reflectorul, că era mai mare ruşinea!.... Te pomeneşti că iei şi o medalie de vitejie, fiindcă la noi aşa se dau decoraţiile.... În orice caz, eu te felicit.... Noapte bună!....
    Fără să aştepte răspuns, locotenentul se depărtă, mormăind, prin băltoacele şanţului de apărare.
    "Ce s-a întâmplat, Doamne?" îşi zise Bologa, înfiorându-se şi căutând să se trezească din amorţirea ce-i oprise în loc gândurile.
    Vântul sufla mai friguros, desfundând iarăşi o bură de ploaie măruntă, moleşitoare. Picurii îi ţârâiau în spinare ca nişte fire de nisip.... Apostol îşi zicea că la fel îi târâie şi gândurile în creieri, subţiri, nesigure, pipăitoare. Încetul cu încetul însă izbuti să le rânduiască.... Vasăzică şi-a atins ţinta şi se poate prezenta în faţa generalului. Vasăzică nu va mai trebui să meargă cu divizia pe frontul românesc, asta e aproape sigur. Atunci de ce nu se bucură cum s-a bucurat când i-a venit ideea să zdrobească reflectorul?.... În loc de răspuns, în suflet îi răsări deodată lumina albă pe care o gâtuise adineori, strălucind ca un far într-o depărtare imensă. Şi strălucirea i se părea când ca privirea lui Svodoba sub ştreang, când ca vedenia pe care a avut-o în copilărie, la biserică, în faţa altarului, sfârşind rugăciunea către Dumnezeu.... Lumina îi înăbuşi întrebările şi-i linişti inima ca şi cum i-ar fi deschis o cale dreaptă, netedă, într-un ţinut sălbatic şi neumblat. Cu un ceas  în urmă toate nădejdile lui erau în alţii şi n-avea încredere în sine. Acuma era sigur că mai curând se va  pune de-a curmezişul soartei decât să-şi mai pângărească sufletul, fiindcă în suflet, în lumină i se călea mântuirea......
    Întunericul se subţia treptat. Vântul sufla mereu şi uneori cânta ca o chemare prelungă, confuză, ademenitoare. Atunci, ca o ispitire, în mintea lui Bologa încolţi iarăşi gândul că aceasta e ora dezertorilor....... Şi gândul nu i se mai păru respingător, ca şi când i s-ar fi şters din creieri toate convingerile trecutului.
    Un sergent veni să-l schimbe, deşi Apostol uitase să dea ordine. Îi părea rău că pleacă din singurătatea care acum îi era dragă. Se strecură prin tranşeele în zigzag, pe la spatele santinelelor înţepenite lângă arme. Când să cotească spre şanţul de legătură, se ciocni cu căpitanul Cervenko.
    - N-am putut închide ochii toată noaptea, murmură căpitanul abătut. Îmi pare rău c-aţi nimicit reflectorul, nu ştiu de ce..... Aţi ucis lumina, Bologa!
    - Aici e lumina! răspunse Apostol, triumfător, bătându-şi inima cu palma.
    - Da, da, ai dreptate! Aici e lumina şi suferinţa.... Aici e toată lumea! zise Cervenko cu o sclipire în ochi.
    Apostol Bologa trecu înainte prin şanţurile întortocheate, cu spatele încovoiat, cu ochii strălucitori, cu sufletul plin de încredere, împăcat şi mulţumit, parcă s-ar fi purificat într-o baie de virtute.

                                                9.

                        Pe la amiază, pe când Bologa dormea încă, un zbârnâit strident, la căpătâiul lui, îl făcu să sară direct în picioare, îngrozit, ca şi cum s-ar fi prăbuşit adăpostul. În telefon răcnea aghiotantul regimentului:
    - Locotenent Bologa!..... Alo!.... Chiar el?.... Tu eşti?..... Ordin de la domnul colonel să pleci imediat să te prezinţi excelelnţei-sale..... Excelenţa-sa doreşte să te vadă.... Foarte urgent!..... Fireşte că treci pe la noi, pentru că şi domnul colonel are să-ţi vorbească..... Deocamdată eu te felicit prieteneşte!..... Ai salvat onoarea diviziei întregi.... Domnul colonel a telefonat chiar azi-noapte la cartier.... Vine a patra, Bologa, bravo!......
..................................................

De ziua mamei, Elena Farago

Eu nu sunt destul de mare Ca sa pot sa-nvat macar,
De pe carte, o urare,
Si nu sunt destul de mare
Ca sa-ti dau un dar.

Dar iti dau o sarutare,
Ici, pe obrajor,
Si pe mana asta care
Ma-ngrijeste-n fiecare
Zi, cu-atata dor!

Zile lungi si voie buna
Iti doresc eu mult,
Si ma rog de flori sa-ti spuna
Sa ma ierti, mamica buna,
Ca nu stiu mai mult!

Pădurea spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

.........................................................
                                               3.

                       În capul mesei din stânga şedea căpitanul Klapka. Fără cască, tuns la piele, faţa lui rotundă răspândea bunătate şi blândeţe, deşi în ochi îi tremura o spaimă pe care încerca s-o ascundă sub un surâs prefăcut şi rece.
    Când păşi Bologa în odaie, zgomotul de glasuri care se auzise din tindă se curmă brusc, încât bună-seara lui pluti singuratică într-o tăcere speriată. Până să-şi lepede însă casca şi ulanca, unda de tulburare se topi şi locotenentul Gross, mai în glumă, mai în serios, strigă:
    - Mi se pare, Bologa, că ţi-a fost ruşine să vii mai devreme între noi? Spune drept!
    - Ruşine? Mie?... De ce? zise Apostol, oprindu-se înţepat.
    - Parcă noi nu ştim că şi tu ai votat pentru moarte? zâmbi Gross, dând vorbelor sale o culoare mai dulce, fiindcă observase supărarea lui Bologa.
    - Ei şi? urmă Apostol, mereu dârz. În orice caz n-am să dau socoteală decât conştiinţei mele, care l-a găsit vinovat!
    - Conştiinţă! oftă deodată tânguitor căpitanul Cervenko, care şedea la stânga lui Klapka. Cine mai are azi conştiinţă?
    Glasul acesta se înfipse ca un ac în urechea locotenentului Bologa. Vru să răspundă şi nu-i veni nimic în minte. Se uita la el, şi inima i se îmblânzi. Cervenko era om voinic, spătos, cu o barbă cafenie care-i acoperea aproape tot pieptul şi cu nişte ochi  în care plângea  veşnic o suferinţă tainică. Bologa îl cunoscuse într-un spital la Triest şi descoperise în el o inimă îngerească. Era rutean, profesor la un liceu din Stanislau. În faţa ofiţerilor trecea ca un fel demenonit, fiindcă în doi ani de război niciodată nu pusese mâna pe vreo armă, ci mergea în lupte numai cu un băţ de trestie şi cântând cântece bisericeşti. Cervenko însuşi spunea sus şi tare că mai bine şi-ar tăia mâinile decât să tragă asupra unor bieţi oameni ca şi dânsul. Altfel, fiind extrem de conştiincios  în serviciu şi dispreţuitor de moarte, superiorii îl lăsau în pace, mulţumindu-se a zice că-i cam scrântit.
    - Fiecare îşi face datoria cum crede, murmură Bologa drept răspuns lui Cervenko, aşezându-se la masă faţă-n faţă cu Klapka, şi atunci porunci soldatului: Adă-mi şi mie ceva de mâncare!
    Soldatul dispăru. Peste o clipă Gross, puţin încruntat, zise:
    - Nicio datorie din lume nu-mi poate impune să ucid pe un camarad.....
    - Camarad? strigă deodată locotenentul Varga, revoltat, sărind în picioare. Trădătorii şi dezertorii sunt camarazii d-tale?.... Domnilor, vă întreceţi cu glumele! Eu, în orice caz nu mai pot asculta nepăsător asemenea..... vorbe compromiţătoare pentru un militar care mai are în suflet un pic de iubire de ţară....
    Izbucnirea locotenentului de husari,  singurul ofiţer activ printre cei de faţă, căzu ca un duş rece, reamintindu-le brusc că sunt pe front. Toate privirile se întoarseră spre Varga şi în toate lucea o întrebare.... Privirile acestea mulţumiră orgoliul husarului brun, tânăr, fruos, cu mustăcioara tunsă şi cu înfăţişarea încăpăţânată. Era nepotul  profesorului de filozofie de la Budapesta şi avea ambiţia să fie cunoscut mare cunoscător de cai. Apostol îl întâlnise des în casa profesorului şi, cu toate că i s-a părut gol şi fudul, s-a împrietenit cu el, având astfel un suflet deschis şi leal.
    - Închipuieşte-ţi, dragul meu, urmă Varga, adresându-se lui Bologa, ca omului care-i împărtăşeşte credinţele, cu o voce calmă ce voia să şteargă impresia izbucnirii indignate, de două ore numai despre execuţia lui Svoboda vorbim şi, ce crezi, dumnealor găsesc vinovaţi, ştii pe cine, pe cei ce l-au condamnat!
    Varga sfârşi surâzând batjocoritor spre Gross, risipind astfel cu totul urmele protestării.
    - Nimeni nu osândeşte cu inima uşoară, zise Apostol gânditor. Dar când vina e evidentă, eşti silit. Căci mai presus de om, de interesele lui particulare, e statul!
    - Nimic nu e mai presus de om! se ridică atunci Gross, grăbit, ca nu cumva să-i ia cineva vorba. Dimpotrivă, omul e mai presus de orice,  mai presus chiar de întreg universul! Ce-ar fi pământul fără de  omul care să-l  vadă, să-l iubească, să-l  măsoare, să-l   înconjoare?... Ca şi pământul, universul numai prin om a devenit o realitate interesantă. Altfel ar fi o zbuciumare sterilă de nişte energii oarbe,altfel, adică  fără sufletul omului. Toţi  sorii universului nu pot avea altă  menire decât  să    încălzească trupul omului care adăposteşte grăuntele divin al inteligenţei. Omul e centrul universului, fiindcă numai în om materia a ajuns la conştiinţa propriului său eu, a ajuns să se cunoască!... Omul e Dumnezeu!
    Locotenentul Gross, uscăţiv, slăbit, cu  barbişon  retezat şi cu ochii mici, negri,  fulgerători,  comanda o companie de pionieri. Vorbind, se aprindea repede, iar vocea lui aspră, neplăcută, devenea mlădioasă şi cuceritoare. Era ovreu şi inginer la o fabrică de maşini din Budapesta. Acum se opri un moment şi se uită împrejur parcă ar fi aşteptat  o întrerupere. Întâlnind ochii lui Bologa, care nu-l iubea, zicând că e   farsor, Gross continuă dispreţuitor: 
    - Statul!.... Statul care ucide!.... În spatele statul nostru,  în faţă statul duşman, şi la mijloc noi, cei osândiţi să murim ca să asigurăm huzureala câtorva tâlhari care au pus la cale măcelul  milioanelor de robi inconştienţi! Mă mir că.....
    - Noi apărăm patria, prietene, moştenirea strămoşească! îl întrerupse varga, calm, cu o superioritate mândră în glas.
    - Aici, în inima Rusiei, e patria d-tale? întrebă Gross cu mare dispreţ. 

   - Unde-i datoria, acolo-i patria! interveni Apostol, dar cu atata sfiala, ca nimeni nu-i lua in seama vorbele.
    - Patria noastra e moartea... pretutindeni si mereu moartea, bolborosi Cervenco cu o convingere adanca.
    - Fiindca suntem lasi! striga Gross, inflacarat. O singura clipa de curaj general ar pune capat tuturor miseliilor!
    - Daca lumea ar fi ca tine! zise Varga, razand cu atata pofta, ca toti se inseninara. Din fericire noi, ceilalti, inca n-am uitat ca, mai presus de orice, suntem fiii si aparatorii patriei, draga anarhistule!.... Domnule capitan, adauga apoi catre Klapka, te rog sa nu ne judeci dupa vorbele noastre, ci dupa fapte! Suntem toti prieteni si, cand ne intalnim, ne permitem mai mult decat ar fi permis. Asa ne mai racorim si noi pentru cate induram.... Dar in fata dusmanului toti ne facem datoria cu inima, chiar si Gross, desi vrea sa para un razvratit. In al treilea an de razboi, dupa ce am dat atatea dovezi de vitejie, slabiciunile acestea sa ne fie trecute cu vederea!
    Klapka dadu din cap, cu un suras indulgent, care insa nu se potrivea deloc cu lumina ciudata din ochii lui bolbocati. Gross vru sa protesteze, dar tocmai atunci usa se deschise si soldatul intra cu farfuriile pline, asezandu-le dinaintea lui Bologa.
    Peste cateva minute, dupa oarecare sovairi, convorbirea se aprinse iarasi, mai ales intre Gross si Varga, Apostol Bologa inghitea in sila. Desi nu luase nimic in gura de la pranz, nu-i era foame. Se simtea mereu ostenit, parca toata ziua ar fi carat bolovani. Ar fi dorit sa ia parte la discutie, ca altadata, dar nu mai indraznea de teama sa nu observe ceilalti cat de false si nesincere ii sunt vorbele. Frica aceasta il chinuia neincetat, ii sfasia sufletul, fara sa i se poata impotrivi. Avea impresia ca se afla pe marginea unei prapastii si nu cuteaza sa se uite in adancimea care totusi il ispiteste din ce in ce mai staruitor.
    - Izbanda trebuie sa vie! glasui Gross, patetic, gesticuland si cu niste ochi tremuratori de emotie. O crima monstruoasa trebuie sa nasca o pornire uriasa de razvratire universala.... Trebuie!.... Si atunci, peste transeele pline de sange, peste granitele brazdate cu morminte, toti oropsitii, toti razvratitii isi vor strange mainile, intr-un avant nimicitor, se vor intoarce impotriva celor ce-i exploateaza de mii de ani si in sangele lor buhait de trandavie vor inmuia steagurile pacii si ale lumii noi!
    Bologa atunci nu se putut stapani si intreba foarte bland:
    - Lumea urii, camarade?
    - Ura, numai ura va starpi nedreptatea! raspunse Gross cu fata strambata de patima.
    - Ura naste vesnic ura, zise Apostol, cutremurandu-se. Pe ura nu poti cladi, precum nu poti pe mlastina.....
    Inainte de a mai raspunde Gross, Varga se scula in picioare si vorbi zambitor:
    - Stati!.... Dati-mi voie!.... Anarhistul nostru vrea o internationala.... Asa-i camarade?..... Ei, bine, uite internationala! adauga cu mandrie, ridicand glasul si aratand imprejur cu mana pe toti cei de fata. Uite!.... Tu esti ovreu, domnul capitan e ceh, doctorul de colea e german, Cervenco e rutean, Bologa e roman, eu sunt ungur.... Asa-i?.... Tu ce esti, baiete? se intoarse apoi deodata catre soldatul care nu mai ispravea de strans masa cealalta.
    - Soldat! raspunse omul, uluit si luand pozitia reglementara.
    - Fireste, toti suntem soldati, urma locotenentul catre ofiteri. Si sunt sigur ca dincolo, in sala cea mare sau in tinda vom gasi si polonezi, si sarbi, si italieni, in sfarsit toate neamurile, nu-i asa?.... Si cu totii luptam umar la umar pentru un ideal comun, contra dusmanului comun! Iata internationala adevarata, tovarase, sfarsi Varga, asezandu-se triumfator.
    - Internationala crimei! zise Gross grav, adaugan indata, ironic: Degeaba, tu nu poti pricepe, Varga! Ne pierdem vremea! Tu esti baiat de treaba, esti erou, dar incolo....
    - Incolo, adica inspre ideile tale nici nu doresc sa ma apropiu, caci pe acolo te intalnesti cu Curtea Martiala, raspunse repede Varga, (razand) multumit.
    Urma o tacere si apoi deodata glasul lui Cervenco, tanguitor ca o mustrare tarzie:
    - Suferinta ne trebuie, multa, imensa..... Numai in suferinta creste si rodeste iubirea cea mare, cea adevarata si biruitoare... Iubirea, oamnei dragi, iubirea!
    Apostol Bologa se uita in ochii ruteanului, lacrimati si totusi stralucitori intr-o lumina ademenitoare. Privindu-i insa mai adanc, Bologa se spaimanta si tresari, ca si cand si-ar fi aruncat cautatura in adancimea prapastiei de care se ferise toata seara. Vru sa zica ceva si se pomeni murmurand in nestire:
    - Iubirea...... iubirea......
    - Iubirea voastra insa ne hraneste cu gloante sau spanzuratori, zise Gross cu asprime rautacioasa. Azi Svoboda, maine eu sau poate voi, cei cu iubirea.... Si incaltea Svoboda a incercat sa se smulga din murdarie, pe cand noi ne balacim mereu.....
    - Sper ca nu vei face apologia tradarii? il intrerupse iar grav locotenentul de husari.
    - Daca in vreme ce tu, aici, suferi sau faci vitejii, niste ticalosi ar spanzura acasa pe tatal tau sub o invinuire oarecare, spune, eroule, n-ai imita pe Svoboda?
    - Adica tatal spanzuratului?.... intreba Bologa cu ochii cat pumnii, intinzand gatul spre Gross. Bine, atunci de ce n-a vorbit, de ce?
    - Si daca ar fi vorbit? zise Gross inabusit si cu scarba. Cel mult o circumstanta agravanta.....
    - O, o, dar e..... este - bolborosi Bologa, oprindu-se deodata aiurit si simtind o uscaciune ciudata in cerul gurii, parca s-ar fi trezit dintr-un somn cu visuri napraznice.
    - Nimic nu poate scuza tradarea si de altfel un ofiter care dezerteaza e mai criminal decat..... mai criminal! zise Varga, sculandu-se. Si, fiindca maine dimineata trebuie sa fim la datorie, v-as propune sa ne carabanim.... Nu de alta, dar mi-e teama ca, de vom mai zabovi mult, aveti sa ma convingeti ca dezertarea la dusman e o fapta vitejeasca!
    Incerca sa rada si, neizbutind, se duse la canapea si-si alese din gramana mantaua si armele. Gross se uita la ceas si zise catre Cervenco:
    - Ce facem?.... E tarziu.... de-abia o sa putem dormi trei ore.....
    Plecara toti trei impreuna si in urma lor ramase o dara grea de tacere. Capitanul Klapka incepu intr-un tarziu sa tambureze usor cu degetele pe masa, uitandu-se pe sub sprancene spre Bologa, care se clatina pe scaun, cu fata zgarcita de o infiorare nestapanita. la masa nu mai ramasese decat un sublocotenent de infanterie, foarte tanar si posomorat, care nu scosese nicio vorba si bause cateva sticle de vin cu o lacomie de betiv precoce, si doctorul Meyer, un ursuz taciturn, suferind de insomnie, cu o dragoste speciala pentru "clientii" lui - cum le zicea celor din transee - si lunad masa totdeauna in odaita trecatorilor, fara insa a se amesteca in discutiile lor. Fiindca tacerea devenea apasatoare, Klapka zise catre doctorul Meyer, cautand un ton glumet:
    - Eu pot sta pana la ziua, ca tot n-am cvartir, iar soldatul imi pazeste in gara bagajele.....
    Auzind glasul capitanului, Bologa se dezmetici si vorbi repede, parca ar fi vrut sa-si ascunda o vina:
    - Daca sunteti obosit, va puteti odihni la mine, domnule capitan.... Va cedez bucuros patul, caci eu.... eu am de gand sa plec mai degraba la.... la datorie....
    - Adica de ce n-am pleca impreuna, prietene? raspunse Klapka. Nu cunosc terenul si am nevoie de o calauza.... Mi s-a spus ca voi comanda divizionul al doilea.....
    - Atunci sunteti comandantul meu! striga Apostol inviorat. Un motiv mai puternic sa va repet invitatia.
    - Iar eu am s-o primesc, prietene, fiindca, drept sa-ti spun, ma cam apasa osteneala si emotiile! zise capitanul cu o voce mai sincera.
    Doctorul fara somn trecu in odaia mare, iar sublocotenentul mai ceru o sticla de vin soldatului care nu ispravea deloc lucru la masa de alaturi.... In ulita Klapka si Bologa se oprira, ascultand rasetele galagioase din popota, dominate de un glas ragusit, care canta fals si cu mare insufletire o romanta sentimentala. Intunerecul se zbuciuma peste tot cuprinsul si sus, in cer, vanturile flafaiau panze de nouri plangatori.
    - Incotro mergem, camarade? intreba Klapka deodata cu vocea schimbata.
    In aceeasi clipa insa la rasarit se ivi pe cer o tramba de lumina alba, tremuratoare, plimbandu-se de ici-colo, grabita, cercetatoare ca o iscoada isteata, staruind pe alocuri, alintand pamantul si sfidand intunericul..... Apoi, peste un minut, se auzira bubuituri dese, inabusite, departate.....
    - Ce-i asta? facu capitanul mirat. Se spunea ca pe aici e liniste.... cand colo.....
    - Da..... Nu-i nimic..... nimic! zise Bologa, urmarind cu interes lumina si tunurile. Ceva caraghios.... o, mai mult decat caraghios! Rusii ceia sunt nebuni... Inchipuiti-va, domnule capitan, ca de vreo saptamana, aproape in fiecare noapte ne sacaie cu un reflector, parc-ar umbla sa-si bata joc de noi! Auzi, reflector la niste pozitii fixe, unde se cunoaste orice musuroi..... Ridicol!.... Dar si mai ridicol, ba chiar enervant, e ca noi nu suntem in stare sa le zdrobim jucaria! Am stricat pana acum atatea obuze, de ni-e rusine, si degeaba! Parca ar fi fermecata lumina lor, parca......
    Bologa isi curma brusc vorba, caci fasia de lumina disparu, lasand intunericul mai greu. Rabufniturile de tunuri mai continuara un rastimp si apoi incetara pe rand... Cei doi ofiteri pornira prin bezna deasa, clapaind cu cizmele in noroi.... Satul dormea dus, cu casele pitite dupa garduri de spini.... Intr-un tarziu, mergand mereu, Klapka zise in soapta:
    - Ce efect ciudat a avut axecutia de azi asupra domnilor! Si doar au fost adusi inadins ca sa se intoarca cu groaza in transee si sa spuna oamenilor ca e mai bine sa infrunte gloantele dusmanului decat streangul patriei..... Foarte.... foarte ciudat!.... Dar daca tatal osanditului a fost intr-adevar spanzurat, atunci.....
    Apostol se uita repede inapoi, ca si cum ar fi auzit un glas in spate, pe urma mormai rugator:
    - A fost vinovat... domnule capitan, a fost vinovat......
    Sosira in coltul ulicioarei, spre locuinta locotenentului. Lumina alba chiar atunci rasari iarasi in vazduh, mai aproape, mai limpede, urmarita indata de bubuituri mai furioase.
    - Lumina! suspina Bologa. Ispiteste, mereu ispiteste lumina,,,, Parca toate tunurile din lume n-ar mai fi fost in stare s-o inabuse....
    Dar aratarea alba se topi iarasi si intunericul ii stranse iar in brate, ca niste clesti reci. Numai in sufletele lor buimacite mai staruiau scantei multicolore, mangaietoare.... O luara pe ulicioara. Noroiul era mai cleios. Bologa simtea cum ii tremura genunchii. I se parea ca duce in spinare o piatra de moara. Si inima ii era atat de sangerata si totusi atat de plina de o dorinta mare, ca il tortura o trebuinta sfasietoare sa vorbeasca, sa se explice.
    - Domnule capitan, va rog, zise dansul fierbinte, am fost intaia oara in Curtea Martiala, va rog.... Si contiinta mi-a poruncit..... A fost vinovat, domnule Klapka!
    Klapka tacea, parca nici nu l-ar fi auzit.

                                                         5.

                                        Apostol Bologa isi lua in primire bateria, mai statu putin la taifas cu comandantii de sectie si cobori in adapostul subpamantean sa se odihneasca. Se intinse pe patul de scanduri. Era prapadit de osteneala si de nesomn, caci toata noaptea se zvarcolise, dar acum sufletul i se usurase, parca ar fi scapat dintr-o camera de tortura si parca toate zbuciumarile ar fi ramas acolo, in satul cu spanzuratoarea...... De afara cobora o infumurare de lumina, in care se conturau vag intrarea adapostului, masa improvizata, cu harti, compasuri, carti si niste farfurii goale, apoi aparatul telefonic in perete, doua scaune fara spate, aruncate la o parte.... Auzea ploaia monotona, plicticoasa, adormitoare si se bucura ca in creieri ii furnicau, ca si alta data, numai reflectoare, tunuri, muscali, harti, decoratii......
    Spre seara veni capitanul Klapka in inspectie. Bologa se innoura, mai ales cand capitanul ii spuse ca a vazut celelalte baterii si ca aici va zabovi mai mult, ca acasa... Ii dadu toate deslusirile, rece, scurt, parca astfel ar fi vrut sa inlature o apropiere in afara serviciului. Klapka il ascuta ganditor, privindu-l mereu in ochi cu o staruinta care pe Bologa il zapacea si-l facea sa-si reaminteasca intalnirea lor de ieri, in fata spanzuratoarei. La sfarsit apoi capitanul ii zise deodata cu un glas in care vibra o sinceritate calda:
    - Esti o inima de aur, Bologa!.... Da, da, o inima.... De aceea mi-esti drag ca un frate!
    Locotenentul avu o tresarire nervoasa. Nu intelegea ce vrea Klapka si un momentu i se paru ca-l ispiteste. In ureche insa ii rasunau cuvintele blande, tulburatoare, care totusi il spaimantau, ca si cand l-ar fi tarat spre o primejdie.
    - Te-am vazut aseara cum te-ai chinuit, urma capitanul. Toata seara si toata noaptea. Si te-am inteles. Poate ca numai eu te-am inteles, fiindca eu.... Da, da!.... Nu uita ca am tacut! Trebuie sa tacem! Mereu sa tacem! Altfel....
    - Domnule capitan, cred ca va inselati, cred ca.... zise Bologa aspru, aproape cu ura. Si nu stiu ce va face sa-mi atribuiti......
    Klapka zambi cu atata bunatate, ca Apostol se incurca de tot si se opri in mijlocul frazei.
    - De ieri, de la primul schimb de priviri, am înţeles că vezi în mine un duşman, reluă căpitanul. Nici nu mi-ar fi păsat de duşmănia ta, dacă pe urmă, când se zvârcolea fratele meu în ştreang, nu ţi-aş fi văzut ochii plini de lacrimi.... Nu protesta! Nu ţi-ai dat seama, dar ai lăcrimat..... şi lacrimile acelea ţi-au dezvăluit inima întreagă......
    Bologa mai încercă să se împotrivească. Zadarnic. Căpitanul părea că simte o nevoie nebiruită de a-şi crea un prieten cu care să împartă o povară sufletească. Neîncrederea locotenentului îl făcea să şovăie, şi totuşi înfricoşarea singurătăţii îl îmboldea mereu să se apropie. Astfel îi spuse cum a aflat aseară, de la un căpitan ungur, că Bologa e român, dar ofiţer model şi patriot incomparabil. Atunci s-a întristat, crezând că lacrimile au fost înşelătoare. A cunoscut mulţi ofiţeri români în război şi cu toţi s-a înţeles ca şi când ar fi fost fraţi de sânge.
    Cum oare să nimerească tocmai aici un renegat? Pe urmă, la masă, a priceput tot, căci la fel se ascunde şi dânsul de doi ani de zile, ferindu-se, ca un actor batrân, de a-şi arăta simţămintele cele fierbinţi şi purtând veşnic o mască pe obraz. De altfel, pentru el primejdia e şi mai mare decât pentru Bologa, întâi fiindcă e ceh, şi toţi cehii sunt suspecţi, apoi fiindcă.... Nu-i mărturisi al doilea motiv, ci, după o mică pauză, îi povesti că el e din Znaim, oraş ceh foarte drăguţ şi curat, şi că părinţii l-au dat la şcoala militară ca să-şi câştige mai curând pâinea, deoarece erau mulţi fraţi şi fără avere. A ieşit cadet la optsprezece ani, dar viaţa militară nu i-a plăcut, în vara când a fost înaintat sublocotenent şi s-a dus acasă în concediu, s-a amorezat nebun de fata unui profesor, tot din Znaim.A vrut s-o ia de nevastă, dar iubita lui n-avea zestre reglementară, ba chiar niciun fel de zestre. Atunci, fiindcă nu putea renunţa la fată, s-au logodit. El s-a hotărât să-şi creeze o carieră nouă, iar ea s-a legătuit să-l aştepte. S-a înscris în aceeaşi toamnă la Drept şi s-a aşternut pe carte. A mers greu. Serviciul îi reteza mereu avântul, şi superiorii nu vedeau cu ochi buni strădaniile civile. Totuşi, în şapte ani a terminat. Era locotenent. Prin demisie a dobândit gradul de căpitan de rezervă, dar şi de candidat de avocat. Practica a făcut-i în Znaim, aproape de logodnică. Peste un an deschizând cancelarie de avocat, s-a putut însura. Căsnicia a fost rodnică: anul şi copilul.... Azi are patru: doi băieţi şi două fete. Războiul a întrerupt seria. Al cincilea de-abia acum e pe drum..... Dintr-un portofoliu scoase nişte fotografii şi-i arătă, falnic şi mişcat, întâi copilaşii pe rând, cu numele şi obiceiurile fiecăruia, apoi pe nevastă-sa.
    - Să ştii însă că fotografiile sunt mizerabile, adăugă el cu însufleţire. Mai ales nevastă-mea e de o mie de ori mai bine, delicată, blândă, frumoasă. Cine o cunoaşte trebuie s-o adore....
    Sărută fotografiile, le puse bine şi murmură înduioşat, cu ochii scăldaţi în lacrimi:
    - Din pricina lor şi de dragul lor sunt cum sunt, Bologa!..... Altfel, Dumnezeu ştie, poate că şi eu...... Aşa însă nu pot..... Sunt capabil de orice laşitate,  numai să nu mor  înainte de a-i îmbrăţişa, să mă pot  întoarce la ei..... Ce vrei! Sunt un nenorocit... Şi totuşi, în doi ani, o singură dată am fost acasă cinci zile! Înţelegi? O, câinii, câinii!
    Scrâşni dinţii, cu lacrimi gârlă pe obrajii graşi, înroşiţi de emoţie. Se auziră paşi coborând în adăpost şi Klapka se potoli brusc, întorcându-se cu spaimă spre intrare. Era un sublocotenent care venea să ia înţelegere cu Bologa în privinţa serviciului de noapte.
    - Poate să ne viziteze şi la noapte reflectorul şi ar fi bine să-i pregătim o primire triumfală, zise sublocotenentul.
    Se aşezară la masă, întinseră hărţile, se sfătuiră, văzură unde a apărut reflectorul ultima dată şi chibzuiră unde trebuie să apară la noapte, aprinseră un muc de lumânare, făcură socoteli şi planuri de tragere......
    Preocupat de reflectorul duşman, Apostol Bologa nici nu se mai gândi la Klapka. De altfel toată noaptea stătu de veghe, alergând de la postul de comandă la tunuri, de la tunuri la cele câteva observatoare ale bateriei, repezindu-se chiar până la observatorul din linia infanteriei, agitat, parcă ar fi fost în joc toată fericirea lui şi soarta lumii întregi. Ceasurile însă trecură, veni dimineaţa, şi reflectorul nu se arătă.
    Şi noaptea următoare la fel, şi noaptea a treia la fel..... De-abia a cincea noapte, când nu credeau că are să vie, a venit iar, mai sfidător, mai batjocoritor...... Au cheltuit zeci de obuze, dar lumina s-a plimbat nepăsătoare peste câmpurile brăzdate de şanţuri.
    A doua zi, pe la amiază, Bologa se pomeni iar cu Klapka la baterie. Era foarte palid şi cu ochii mai tulburi şi mai bulbucaţi ca de obicei. Îi spuse că adineaori colonelul i-a poruncit categoric să sfârşească scandalul cu reflectorul, fiindcă ajungem de râsul şi ocara armatei, adăugând că comandantul diviziei a făgăduit o decoraţie celui ce va zdrobi batjocura rusească.
    - Azi-noapte l-am încadrat, şi totuşi ne-a scăpat! zise Bologa furios, încheind cu o înjurătură ungurească. În doi ani n-am primit nicio observaţie şi acuma, din pricina unui fleac de......
    - Nu te înfuria, prietene, şi nu înjura, răspunse Klapka abătut. Observaţia nu te priveşte pe tine, ci pe mine!
    - Pe toţi ne priveşte, domnule căpitan, şi tocmai asta-i.....
    - Poate că  înainte de a lua eu comanda divizionului, dar azi toată vina cade numai asupra mea! Am simţit aceasta foarte limpede din chiar vorbele colonelului, din tonul lui, din....  M-a întrebat pentru ce anume am fost mutat aici, înţelegi?
    Căpitanul se aşezase pe scaun, lângă masa cu hărţile, şi se uita intrebător şi speriat la Bologa care, nedumerit, răspunse:
    -  În interes de serviciu, fireşte. De altfel, în război nici nu se mai ţine seama de alte interese.....
    - Ei bine, colonelul ştia, trebuia să ştie, şi totuşi m-a întrebat, zise Klapka mai încet şi cu o umbră de mister în glas. Iar când, de frică, i-am spus o minciună, el nici n-a clipit din ochi, încât am fost silit să mă ruşinez de laşitatea mea!
    Tăcu aşteptând un răspuns sau o întrebare. Pe Bologa însă atitudinea şi glasulcăpitanului îl uluiră, trezindu-i deodată în suflet toate zbuciumările care crezuse că s-au stins fără urme. Ar fi vrut să protesteze şi  să   isprăvească cu omul acesta care, urmărindu-i cu încredere, îl   făcea  părtaşul unor gânduri primejdioase. Simţea   însă cu groază că, în adâncul inimii, gândurile acestea îi erau dragi şi le tăinuia acolo ca   pe nişte  odoare  preţioase. 
    - Domnule căpitan..... murmură Apostol, uitându-se în ochii lui, rugător.
    Din privirea şi glasul lui, Klapka sorbi un îndemn care îi lumină faţa frământată. Ca şi când ar fi pornit să-şi golească dintr-o dată tot sufletul, oftă greu şi zise:
    - Mă înăbuşe laşitatea, Bologa! Nu mai pot! Am crezut că, tăinuind-o, voi scăpa de ea, şi acuma mă gâtuie.... Ai văzut privirea lui Svoboda sub ştreang?..... Nu se poate să n-o fi remarcat, toată lumea a văzur dispreţul şi mândria şi nădejdea.... Asta-i  moartea noastră eroică!  Pe frontul italian, un român a fost spânzurat pentru aceeaşi vină.... Am văzut bine, a avut aceeaşi privire în faţa funiei..... Atunci însă n-am priceput nimic.  Tocmai peste câteva luni mi-am dat seama, în groază şi în laşitate.... Trei ofiţeri din regimentul meu, unul chiar din divizionul meu, toţi cehi,  au fost prinşi într-o noapte, între linii, cu planuri şi cu hărţi şi cu secrete. Eu eram să fiu al patrulea, dar în ziua plecării am primit de acasă o scrisoare şi m-am ascuns ca un hoţ. Scrisoarea mi-a reamintit casa, copilaşii, nevasta, în scrisoare am găsit speranţe de viitor şi de fericire, am găsit iubire multă, toată iubirea mea....... Cum să risc eu toate acestea pentru...... pentru ceva...... pentru un vis? Totuşi, pe urmă am fost trimis şi eu, cu dânşii, în faţa Curţii Marţiale, ca complice. Şi acolo m-am lepădat de ei, ca de lepră, şi am tăgăduit, agăţându-mă cu disperare de viaţa asta  ruşinoasă! Iar ei au tăcut şi nici măcar nu m-au dispreţuit. Secera morţii scânteia în faţa lor şi ei n-au clipit din ochi... Apoi,când s-a citit   ameninţarea spânzurătorii, au strigat  toţi   trei, într-unglas, acolo, înaintea Curţii, "trăiască Boemia",  în vreme ce eu tremuram ca un biet cerşetor, de milă. Ba, ca să dovedesc tuturor cât  sunt  de   nevinovat, m-am dus şi    la execuţie... Vezi, până  unde poate  merge  laşitatea?..... Lângă sat e o pădure prin care armata şi-a croit drumuri speciale, ferite de aeroplane, pentru trebuinţele frontului. Am mers cu convoiul de execuţie şi am ajuns într-o poiană largă. Convoiul s-a oprit puţin în  mijlocul poienii şi m-am uitat  împrejur să caut  stâlpii spânzurătorilor.  Stâlpi   nu erau, dar  în   schimb  în  fiecare copac atârnau oameni, agăţaţi de crengi, cu capetele goale şi cu tăbliţe de gât, pe care scria "trădător de patrie", în trei limbi.  Mi-a   îngheţat  inima  în  piept  şi  totuşi  n-am  îndrăznit să  tremur. Ca să-mi pot tăinui mai lesne înfiorarea, mi-a trecut prin minte să-i număr, să văd câţi sunt..... Închipuieşte-ţi ticăloşie de om! Dar cum să-i numeri, când toată pădurea era plină de spânzuraţi? Ori poate că numai groaza m-a făcut să-mi pară mai mulţi?.....  Atunci am  închis ochii, gândindu-mă cu  mirare stupidă:  "Asta-i pădurea spânzuraţilor...." Un maior ungur, înalt şi cu profil de pasăre, mi-a şoptit, poate ca să mă ispitească: "Toţi sunt cehi.... şi ofiţerii, şi soldaţii.... numai cehi!" Am tăcut, parcă mi-ar fi făcut o mustrare. Apoi i-ai spânzurat pe toţi trei deodată şi pe acelaşi copac, un fag bătrân, cu tulpina scorburoasă. Când le-au pus ştreangul de gât, m-am uitat bine în ochii lor..... Străluceau cumplit,  ca nişte luceferi prevestitori de soare, şi atât de măreţ şi cu atâta nădejde, că toată  faţa  lor  părea  scăldată   într-o lumină de glorie. Atunci   m-am  simţit mândru că sunt frate cu cei strălucitori de sub ştreang şi am dorit moartea cu o însetare uriaşă! Dar numai o clipă, o singură clipă! Pe urmă am privit zvârcolirile, am auzit pârâitul crengilor şi numai inima îmi tremura, încet, fricoasă, hoţeşte, ca nu cumva s-o audă vreun vecin... Peste câteva zile am fost mutat ca suspect... Acuma vezi de ce am fost mutat?... Şi crezi că am plâns măcar după ce m-am întors de la pădurea spânzuraţilor? Sau măcar în tren, venind încoace? Sau aici?... M-am bucurat, Bologa,  auzi, că trăiesc, c-am scăpat de pădurea spânzuraţilor! Până adineaori m-am bucurat,  până când m-a întrebat colonelul de ce am fost mutat! Numai adineaori am plâns, cu capul vârât în mantie, ca să nu mă simtă nici ordonanţa. Numai adineaori, de frica pădurii spânzuraţilor!
    Klapka se opri cu nişte ochi atât de mari şi de îngroziţi, că Bologa îşi simţi sufletul copleşit de milă. În tăcerea adăpostului inimile lor băteau deopotrivă de înfricoşate...... Locotenentul vru să-i spuie o vorbă de mângâiere şi se pomeni şoptind:
    - Domnule căpitan, pădurea spânzuraţilor......
    Îşi luă seama însă şi plecă ochii în pământ, neputincios şi umilit.
    - Acuma înţelegi întrebarea colonelului? reveni căpitanul cutremurându-se, parcă ar fi vrut să se scuture de o apăsare. Şi observaţia cu reflectorul?... Vezi cum  se  leagă?... Observaţia e  ameninţătoare  pentru  mine: ori   reflectorul, ori.
            Iar  se  cutremură  şi  apoi  continuă  mai  gâtuit:
         - Trebuie  să  nimicim  reflectorul,  Bologa,  frate  de  suferinţă!  Altfel.....
         - Pădurea  spânzuraţilor......  murmură  Apostol  cu  ochii  scânteietori   de  o  ură  nouă,  plămădită  în  sufletul  lui   pe  nesimţire.
.........................................................