XXXV.
Aglae nu se lasa deloc impresionata de parada umanitara a lui Stanica si dadu noi ordine:
- Sa nu slabiti din ochi nicio clipa casa de dincolo. Unul sa stea tot prin curte pe langa gard, ca doar e cald ca si vara, si altul sa se duca din cand in cand pe dincolo, sa intrebe pe Costache cum ii mai este, daca vrea ceva. Sa bagati de seama sa nu ia nimeni nimic din casa, sa nu iasa nici c-un pachetel. Sa ma chemati pe mine numaidecat. Bine ar fi sa-l trageti de limba pe Costache, dar fin, daca a facut sau nu un testament.
Titi, incapabil de subtilitati, se multumi sa se plimbe prin curtea vecina, facandu-se ca ia schite sau sa priveasca peretii din odai ca sa copieze in acuarela un tablou ori o fotografie. Batranul nu-i dadu insa voie sa stea decat langa el in sufragerie, trimitandu-l pe Felix sa aleaga si sa se inapoieze. Intr-o zi, plictisit, il puse sa-i povesteasca ce-a vazut la cinematograf, unde el nu fusese niciodata. Titi, narator din placere, incepu:
- Intai arata un put cu roata, pe urma vine o fata cu o galeata mare, apoi apar doi batrani, un mos si o baba care vorbesc intre ei, pe urma arata cum trage fata galeata dupa ea, baba se rasteste la ea si mosul o loveste cu un bici, apoi arata pe fata inchisa intr-o odaie goala, mancand un codru de paine, apoi e noapte si fata deschide geamul.
- Ce-i asta, ce inseamna asta? intreba iritat mos Costache. Asa e la cinematograf?
- Asa e! raspunse naiv Titi.
- Daca e asa, e urat! constata batranul si nu vru sa mai asculte.
Batranul nu banuia ca Titi nu intelegea afabulatia filmelor si le confunda cu o succesiune de imagini, a caror sinteza nu era in stare s-o faca, fiindca nu pricepea nici inscriptiile in frantuzeste. Cand filmul ii placea mai mult, atunci Titi isi procura un program cu desene sau fotografii de actori din colectia Pathe-Freres si le copia in pastel sau in acuarela.
Olimpia nu stiu sa vorbeasca batranului decat de Aglae, Aurica si ceilalti care "tin foarte mult, unchiule, la dumneata", ceea ce nu provoca din partea lui mos Costache decat niste mormaituri incredule. Aurica ii vorbi de tragedia fetelor fara noroc si-i povesti intamplarea unei fete "nici frumoasa, nici desteapta" careia un unchi bogat i-a facut zestre, inlesnindu-i maritisul. Mos Costache tusi violent si supse tigara, dar nu-si dadu nicio opinie asupra datoriei unchiului. Aglae intelese ca marea chestiunea trebuia dezbatuta direct intre ea si batran, si intr-o zi se aseza grava ca un judecator in fata lui si-i facu aceasta predica:
- Costache, trebuie sa-ti vorbesc ca sora, fiindca vad ca nu esti prevazator. De acum incolo suntem in varsta, si mult nu mai avem de asteptat. Este si viata si moarte. Ce speranta sa mai am eu: ca maine sapa si lopata (batranul se facu palid). Omul cu cap isi pune lucrurile in regula, se mai ingrijeste si de suflet. Doamne Fereste, vine o moarte, ai vazut cum ai cazut jos.....
- La-la-lasa-ma-n pace, lasa-ma-n pace, striga sugrumat batranul catre imosibila Aglae.
- Ce sa te las in pace, spun ce-i adevarat! Daca mori, nu stie omul unde sa caute banii sa-ti faca cele crestinesti. Oamenii batrani mai merg pe la biserica, se mai spovedesc, isi pun bani de inmormantare deoparte, haine curate.....
- La-la-lasa-ma-n pace, ca n-am murit! Pleaca de aici, ca n-am murit! striga, din nou livid Costache.
- Degeaba te superi, ca sora sunt datoare sa-ti spun ce-i bine. Tu ai avere, ai case, ai bani. Eu sunt sora si nu stiu deloc de rosturile tale. Unde-s actele tale de proprietate, unde ai pus banii luati din vanzare, ce avere ai, ce datorii, toate astea nu le stiu. Poate si un strain sa-ti ia tot, si eu ca sora nu pot sa zic nici pas, fiindca n-am cunostinta de nimic. Gandeste-te ca ai nepoti, e Titi care trebuie intretinut pana-si face un rost, iar Aurica nemaritata, Olimpia si ea sta ca vai de lume. Eu de unde sa le dau, ca stii ce am. Pensia lui cela, pe care nu vreau sa-l numesc? Fleac. Datoria ta e sa lasi tot familiei tale, sa-i dai numai acolo doua-trei mii de lei si fetei aleia, sa aiba si ea un ban pana si-o gasi un rost, ca doar e fata mare. Nu esti dator tu sa ai grija de o fata care nu e a ta. Nici nu-mi trece prin gand ca ai sa faci altfel, insa pentru asta trebuie sa faci o regula, sa-mi spui toate socotelile tale, sa stiu de unde sa le iau, la caz de nevoie. Nu trebuie sa te sperie asta, fiindca nu moare nimeni daca face ordine in afacerile lui. Dimpotriva, am vazut oameni care s-au impartasit, si-au facu testamentul, si pe urma au trait ani de zile. Asculta, Costache, spune-mi mie, ai facut testament, ceva, ori te-ai gandit sa-l faci?
- Treaba mea daca l-am facut sau nu, zise suparat mos Costache.
Incercarile de felul acesta ramanand infructuoase, Aglae se multumi, din prudenta, sa aminteasca lui Costache ca e foarte bine pentru un batran "sa-si vada de suflet din cand in cand".
- Vax, suflet! zise Stanica, fata de toti ai familiei, stransi in jurul canapelei lui mos Costache in ziua de Sfantul Dumitru. Prostii, prejudecati, ca sa se indoape popa cu bancute. Fugiti de-aici. Azi suntem in secolul progresului, al luminii, rade de astea si copilul din balie.
Aglae se inchina, in semn de protest, iar Olimpia se arata vadit scandalizata, fara sa fie in stare sa spuna vreun argument. Mos Costache, morfolind tigara intre dinti, era atent si incurcat.
- Ce a aia suflet, întrebă Stănică cu ironie victorioasă, spuneţi-mi ce e aia suflet? Sufletul e suflul, adică suflarea, respiraţia, anima, cum zic latinii; sufli? Ai suflet! Nu mai sufli? Te-am dus la gunoi.Cum adică, puiul de găină pe care-l mâncaşi să n-aibă şi el suflet, iar dumneata, mamă-soacră, să te duci în rai? Ori supravieţuim toţi, de la râmă până la om, ori nu e nimic. dacă vă spun eu, pe onoarea mea, că Dumnezeu are alte treburi decât să păzească sufletul dumitale. Să-ţi spună amicul (Stănică arătă pe Felix) ce e omul. Pe mine, când eram student, m-a dus un prieten medicinist la morga unui spital. Ce să vezi dumneata? Într-un fel de magherniţă cu geamuri mari erau vreo câteva mese de brad cu scândura subţire, puţin îndoită şi cu o gaură la partea din mijloc, iar dedesubt o găleată. Un om cosea repede cu o andrea pieptul şi pântecele unui mort. Maţele erau violete ca nişte găitane bine împăturite, iar coastele erau date frumuşel de o parte şi de alta şi aveau seu pe dedesubt. Pe umră am văzut cu ochii mei cum îl aruncau în camion. Unul îl ţinea de cap, altul de picioare, îl legăna puţin pentru ca să-i dea vânt şi îl arunca deasupra, ca la abator. Asta e omul. Sufletul? Unde e sufletul? În cap? În piept? În picior? În ce e sufletul?
- Mai las-o Stănică, cu prostiile tale! îl mustră Olimpia, făcând un semn cu ochiul că asta face rău bătrânului.
Încăpăţânat, Stănică izbucni cu flacără mai mare, ca un foc stropit cu gaz.
- Să-ţi spun eu unde te duci după moarte, c-am fost când dezgropa un mort să-l pună în loc de veci. Ia, nişte oase acolo pline de pământ şi părul, că părul rezistă.
Moş Costache, înspăimântat, îşi trecu mâna peste cap, dar, nemaiîntâlnind niciun fir de păr, respiră uşurat, ca şi când ar fi fost scăpat de moarte.
Stănică nu stătu mult pe poziţia de esprit fort şi trecu la extrema opusă, când fu singur cu bătrânul. Era limpede că, inconştient, trădându-şi preocupările lăuntrice, ori intenţionat căuta să-i vorbească bătrânului numai de moarte.
- Iubite moşule, are şi religia rostul ei, că doar n-ar fi luptat pentru ea atâţia oameni superiori. Deunăzi am vorbit şi eu aşa, ca să-i fac sânge rău soacră-mei, dar în fond, să-ţi spun drept: cred. Am văzut oameni de ştiinţă, savanţi, care merg la biserică. Aşa să ştii: religia şi ştiinţa merg mână în mână, şi amândouă descoperă cu mijloacele lor, credinţa şi raţiunea, puterea lui Dumnezeu. De când a murit Relişor am meditat adânc, mi-am scrutat sufletul şi am zis: naţia noastră s-a apărat cu credinţa de turci, de tătari şi de toţi duşmanii. Românul e creştin ortodox. Eu sunt român, deci mă rog lui Dumnezeu. Şi apoi ştii ceva? Există forţe misterioase, domnule, pe care nu le poate pătrunde nici cel mai mare savant! Parcă ce suntem noi faţă de atotputernicia lui Dumnezeu? Vax! Am văzut oameni cu piciorul în groapă pe care-i condamnau toţi doctorii mari şi au scăpat cu slujbă bisericească. Mă bat cu pumnul în piept că n-am făcut maslu pentru îngeraşul meu. Ce vrei, domnule, cel mai mare intelectual, şi e înfrânt de misterul universului şi se întoarce la înţelepciunea poporului. În adâncul sufletului meu am fost totdeauna creştin ortodox, dar de-aici încolo devin practicant: am să postesc, să ţin tradiţia, să dau exemplu eu ca intelectual, ca om luminat ce sunt noilor generaţii. Asculţi unchiule? Îţi comunic ceva confidenţial. Mi-a spus un preot batrân, om învăţat, om sfânt, că nimic nu întăreşte sufletul mai mult decât confesiunea. Mister mare, dar aşa e, şi eu pot să-ţi dau şi raţiunea ştiinţifică. He, hei, Stănică e profund, degeaba încercaţi dumneavoastră să-l luaţi peste picior. Vrei să-ţi spun raţiunea ştiinţifică? Orice om are conştiinţă morală, căci asta ne deosebeşte de animale, care ne apasă, oricât am căuta să facem noi pe pezevenghii. Bunăoară, am avere şi am lăsat pe altul să sufere, atucni conştiinţa mă munceşte fără voia mea şi-mi intoxică sângele. Dacă însă spun duhovnicului: preasfinte, am făcut pe cutare să sufere, sunt un păcătos, se descarcă conştiinţa, se purifică sângele, pe legea mea! D-aia trăiesc babele atâta. Apoi mi-a mai spus părintele şi altele, şi într-adevăr că are dreptate: omul strânge până la o vreme, dar apoi nu mai are niciun sens să adune. Ce-o să mai trăieşti? Să zic cincisprezece-douăzeci de ani ("că mâine te-ngrop" gândi Stănică în sine). Copil n-ai, purcel n-ai, căţel n-ai! Aruncă, domnule, banii în dreapta şi-n stânga, petrece, fă-ţi poftele, căci şi asta e creştinesc, fiindcă trăieşte un negustor român după dumneata şi te binecuvântează. De altfel e şi o lege economică: bogăţia înseamnă circulaţie. Intră în circulaţie domnule. Adică ce urmăreşti dumneata, hai? Ca după o viaţă de economii, ca după o existenţă călugărească să vie soacră-mea să-ţi ia tot şi să petrească cu averea dumitale? Evident, e sora dumitale, dar ea a avut partea ei, şi dumneata ai avut-o pe a dumitale. Fiecare a avut talantul lui, cum zice la Sfânta Scriptură. Dumneata ai fost om muncitor, de ispravă, ai sporit talantul, deci e meritul dumitale. O să vie Titi să se răstoarne picior peste picior în fotoliurile dumitale şi-o să mănânce cu femeile ce-ai strâns o viaţă întreagă prin muncă cinstită. Aşa e viaţa.
Bătrânul înţelegea foarte bine manevrele, si ale lui Aglae, şi ale lui Stănică şi nu se lăsa intimdar sub raportul pecuniar. Veşnica amintire a morţii însă începu să-l înfricoşeze. Odată cu limpezimea creierului, dispăruse euforia şi se încuibase teama. Nu se gândise niciodată la moarte, nu mersese la biserică, n-avusese nicio convigere nici într-un fel, nici într-altul, deoarece sufletul tot îi fusese absorbit în realitatea existenţei. Moş Costache credea în adevărul cărămizilor din curte, al tutunului, al banilor din pachet şi nu-şi putea închipui nici raiul fără aceste elemente. Frica lui era obscură, instinctivă, şi era însoţită mai ales de ipoteza halucinantă că s-ar putea să vină o clipă în care toţi să-l jupoaie, să-i ia totul, să-l scoată din casă, în vreme ce el vede şi nu se poate mişca. Astefel se înfăţişa moartea lui moş Costache: ca un furt total agravat de paralizie integrală şi eternă. O mai mare pedeapsă decât să vezi asta şi să nu poţi face nimic nu i se părea că poate fi. Noaptea visa că vrea să fugă, dar e ţinut în loc de noroaie vâscoase sau de o stranie înţepenire a membrelor inferioare, ori visa că se ceartă cu Aglae şi cu copiii ei. Visa că hoţi îi legau picioarele cu frânghie, că pica de sus cu capul în jos. Mai des visa gândaci mulţi, mari şi negri. Când se culca după-amiază, vedea mereu un dric cu mulţi cai trecând peste el.
Deşila începutul lui noiembrie vremea se strică, şi ploi mărunte, fumegoase întristară oraşul, moş Costache, devenit tare din frică, îşi puse în gând să iasă din casă. Pentru asta avea nevoie de precauţii mari, ca nimeni să nu-i fure banii. Găsi într-un dulap un fel de pânză tare, cam ca aceea din care se face foaia de cort şi o dădu Otiliei să-i facă un săculeţ bine cusut cu un cordon la gură. Tot Otiliei îi dădu însărcinarea de a-i face în spatele pantalonilor un buzunar interior închis cu trei nasturi. Lucrul Otiliei era foarte satisfăcător, însă spre mai multă siguranţă bătrânul mai trase o cusătură cu sibiaş, străbătând chiar stofa. În pungă răsturnă mărunţişul de argint pe care-l ţinea de obicei în casă, în cutia de tinichea, pentru nevoile zilnice, iar în buzunar îndesă pachetele cu hârtii. Ca nu cumva să se desfacă nasturii, prinse deschizatura de sus a buzunarului si cu doua ace de siguranta, iar peste mijloc le lega cu o curea lata (nu purta niciodata bretele). Asa iesi in oras de mai multe ori mos Costache. Seara, insa, isi punea saculetul sub perna si pantalonii sub saltea. Vazand ca batranul pleaca de acasa, Stanica se hotari sa-l pandeasca, mai mult din curiozitate decat din vreun interes, si avu norocul sa prinda momentul cand batranul iesea din casa. Desi erau orele cinci, afara era intuneric, si ceata uda impiedica vederea la distante mari. Invelit intr-un palton gros si verzui de vechime, pasind marunt, batranul mergea cu capul in jos, privind cand la dreapta, cand la stanga. O lua spre Sfintii Apostoli, apoi iesi la pod, statu putin la indoiala. ("Te pomenesti, ghiujul, isi zise urmatitorul, ca merge dupa aventuri erotice") O lua pe Calea Victoriei inspre posta. ("Se duce la o banca, l-am prins" se gandi Stanica) Apoi urca pe bulevard in sus, trecu de statuia lui Bratianu si se opri in fata unei case cu etaj, peste drum de Ministerul Domenii si Agricultura, privind ceva pe zid. ("Ce dracu cauta asta? se mira Stanica, te pomenesti ca are vreun avocat!") Dupa oarecare ezitare batranul disparu inauntru. Stanica se apropie iute de casa si vazu ca pe zid se afla firma unui doctor. ("Ei, comedie!") Fara a mai sta la indoiala, se urca hoteste pe scari si ajunse la vreme spre a vedea ca batranul intrase chiar in apartamentul doctorului si nu in alta parte. ("Imi pun capul ca are o boala ascunsa, din tinerete, si se trateaza!") Incantat de descoperire, Stanica nu mai astepta iesirea batranului si se-ntoarse repede cu tramvaiul acasa, adica la Aglae.
- Nu stiti unde se duce mos Costache? intreba el atatator.
- Unde?
- La doctor! Sa stiti ca are o racila secreta!
- N-are nimic, il asigura Algae, il cunosc eu bine. Toata viata a fost sanatos. A devenit grijuliu!
Banuiala Aglaei era cea adevarata. Incepand sa iubeasca viata, batranul voia sa stie bine ce boala are, si fiindca avea impresia ca doctorii adusi in casa il minteau, isi puse in gand sa consulte el un doctor neprevenit. In acelasi scop intrebase pe Felix ce doctor e mai bun si mai ieftin. Doctorul la care intra placu batranului. Avea mina serioasa, usor incruntata, a unui om de cincizeci de ani, vorbea putin si grav, dar cu multa politete si chiar bunatate.
- De ce suferi dumneata? intreba el pe mos Costache.
...........................................
