Enigma Otiliei, George Calinescu

............................................
                        XXXIV. 

              In ziua urmatoare, mos Costache goni pe toti din casa rugand chiar pe Felix si pe Otilia sa plece pana seara. Otilia se duse vesela, cu sentimentul ca batranul se facuse bine, insoti pana la un loc pe Felix, apoi se desparti si Felix avu incredintarea ca fata merge la Pascalopol. Batranul inchise usile si ferestrele, trase perdelele si, intocmai ca in randul trecut, se auzira bocanituri de ciocan in sufragerie. Stanica nu mai pandea la geam, fiindca era chiar in casa. Intrase in odaia lui Felix, putin dupa plecarea acestora si, inainte de a inchide usile, se coborase in ciorapi pe scara si privise in sufragerie pe gaura cheii, unde nu vazuse mare lucru, dar putu sa faca unele deductiuni dupa natura zgomotelor. Apoi, gasind usa din dos inchisa, fiindca batranul uitase s-o descuie, se urca din nou in odaia lui Felix si se culca de-a binelea in patul lui. Tanarului ii spusese ca venise de vreun ceas, sa-l mai intrebe de una, de alta, si adormise. Felix nu pomeni nimic de asta batranului, nevazand nimic suspect si, chiar daca batranul ar fi aflat, crezand ca a deschis usa inainte, n-ar fi banuit nimic. Stanica fu discret de data asta, si Olimpiei, care acum isi luase cartier in casa parinteasca, pana la noi dispozitii, nu-i pomeni nimic de intamplare. Mos Costache sedea acum numai in sufragerie, a carei canapea o decretase pat, imbracat si invelit cu o patura, cu cheseaua de tutun langa el, cu cheile si cu tinicheaua de bani. Incuiase usile de la toate odaile si, cand avea nevoie de ceva, trimitea pe Otilia si pe Felix, in care avea incredere. Cu Aglae se impacase, dar o privea piezis cand aceasta, de cateva ori pe zi, pretextand solicitudinea, venea si casa si dadea ordine. Ceilalti veneau si ei, din cand in cand, trimisi de Aglae. Stanica, insotit adesea de Vasiliad, era nelipsit si se afla prin preajma chiar cand s-ar fi crezut ca nu este. Otilia il gasi intr-o zi in bucatarie, band cafea. Zicea ca numai Marina e in stare sa respecte aroma cafelei; a soacra-si e infecta. Pascalopol, din tact, venea mai rar si convenise cu mos Costache sa-l cheme atunci cand are nevoie de serviciile lui. Nu voia sa destepte banuieli in Aglae ca ar urmari ceva, si de aceea afecta oarecare raceala ceremonioasa fata de Otilia, a carei liniste mai trista, ce e drept, dar increzatoare, ii dovedea lui Felix ca se-ntalnea cu Pascalopol. In cele din urma, Otilia insasi, vazandu-l pe Felix adumbrit, marturisi:
      - Felix, am observat ca ma suspectezi! Nu esti cuminte deloc. Eu sunt trista de papa si foarte greu m-as obisnui cu ideea de a-l pierde. Oricat de independenta as fi, ca fata, simt nevoia unei ocrotiri. Nu ma pricep in nimic, papa nu mi-a dat nicio experienta. Tu, tu esti altceva. De devotamentul tau nu ma indoiesc o clipa. Dar tu insuti esti fara experienta, amandoi avem nevoie de un prieten mai in varsta, cum e Pascalopol. El n-are niciun folos din toate astea, ba isi face si vorbe, insa are autoritate, si chiar tantei Aglae ii e rusine de el. Tu nu stii  cum sunt astia (Otilia facu semn spre casa Aglaei), si de ce m-am speriat eu. Pentru mine este indiferent, ma duc sa dau lectii de pian, poate ma iei tu (Felix facu un gest de consimtire exaltata, in vreme ce Otilia continua grav, fara a da importanta propozitiei) dar mi-e mila de papa. Daca papa ar fi bolnav, sa nu se mai poata misca din pat, stii de ce sunt in stare? Sa-i ia toate lucrurile din casa si sa-l lase pe scandura goala. Tu singur, cu ochii tai, ai vazut cum s-au asezat la masa, fara sa le pese de noi. Le era rusine deocamdata, fiindca nu stiau cum au sa iasa lucrurile, dar ne dadeau afara si pe mine si pe tine. Tu trebuie sa ai rabdare, sa ti se dea conturile. Cu mama lor asa au facut. A fost bolnava multa vreme, paralitica, si, vazand ca nu mai moare, i-au scos toate mobilele din casa si au lasat-o singura. Papa a mai avut o sora, mai mica, care a ramas vaduva si s-a imbonavit de hemiplegie, se vede ca asta e in familie. Nevand nicio avere, a fost internata in spital, unde a murit aproape de foame. Doctorii au aflat ca avea frate si sora bogati si au silit-o sa le ceara ajutor. Ba i-au platit trasura si au venit pana al Aglae, in curtea careia a fost data jos. Aglae a vazut, insa a tipat la toti sa se ascunda in casa si n-a iesit, cu toate vaietele bolnavei. Birjarul, induiosat, i-a blestemat pe toti si a dus-o inapoi la spital. Ca sa nu se mai intample sa le vina pe cap, au ticluit o scrisoare, ca din partea unor cunoscuti care au aflat de escapada bolnavei de la vecini, dar comunicau ca nu mai traieste nicio ruda de aproape si ca ei, ca sa-si faca pomana, au sa-i trimita, din cand in cand, cate un pachet de alimente. Si stii ce faceau? Duceau pachetul la nu stiu cine, la Chitila, acela il da unui ceferist, ceferitul il dadea unui birjar care avea pe cineva la spital, asa ca niciodata n-au putut sa afle la spital cine trimitea pachetul si de unde. Asa sunt astia, scumpul meu. Insa, daca apelez la un prieten in varsta, cu experienta, o fac in interesul lui papa si al tau, mai mult decat in al meu. Uite, acum te rog chiar sa te duci la Pascalopol si sa-l rogi sa vina dupa-amiaza, ca l-a chemat papa, cum a fost vorba.
     Pascalopol veni, si batranul puse pe Otilia si pe Felix sa pandeasca intai prin toata curtea si apoi sa se duca sus. Apoi, sugand un muc de tigara, mos Costache vorbi vaietaret:
     - Am strans niste bani si nu stie nimeni, pentru Otilica, daca eram sanatos ii faceam o casuta colea, poate tot i-o fac. Dar ce-i al ei e pus deoparte.
     - Asa? Bravo, stiam eu ca esti om de isprava! Dar cum ii lasi? Stii, tu ai sa traiesti inca multa vreme, doar mi-a spus Stratulat ca n-ai nimic, insa vezi, de la o varsta oarecare, omul isi pune lucrurile in ordine, iata, eu am facut de mult testamentul.
     - Nu vreau testament, se indigna batranul, n-am murit, sa-mi fac testament, ce trebuie sa stie si altii ce-i dau eu fe-fetitei? Am pus trei sute de mii de lei la o parte din vanzarea caselor. Aglae o sa aiba casa asta si ce-o mai fi, sa nu spuna ca n-am grija de nepoti. O s-o aiba tarziu, incolo, cand oi muri si eu, dar Otilichii vreau sa-i dau acum, sa nu stie nimeni, decat eu si dumneata. Ti-i dau dumitale sa-i pui la banca, pe numele ei, in secret.
     - Bine, Costache, si asa e bine, chiar mai bine, fiindca nu se mai face discutie!
     - Asa ca, batranul trase un fum din tigara, fe-fetita are zestrea ei.
     - Foarte frumos! si cand ai de gand sa-i dai la banca? Batranul facu un semn speriat lui Pascalopol sa taca, il trimise cu gestul la fereastra, sa priveasca in curte, ceea ce acela facu insa cu obisnuita lui demnitate.
     - Vino-ncoace, sopti batranul.
     Pascalopol se apropie de canapeaua pe care fusese aruncata o saltea. Batranul apuca un colt al saltelei dinspre perete si-l ruga din ochi pe mosier sa traga si el. Mosierul trase, rasturnand putin pe mos Costache, care nu voia sa se dea jos de pe canapea cu indaratnicia unei closti, si descoperi un pachet de jurnal legat cu sfori, il trase afara si-l dadu batranului. Acesta il desfacu multumit, umplandu-si plapuma cu sfori de carpe si jurnale, si scoase trei pachete de bancnote, legate si ele cu sfori:
     - Astia sunt! murmura batranul, examinand atent cotoarele, cu teama de a nu se fi rupt ceva.
     - Foarte bine, Costache! Ma duc la banca mea, cu care lucrez, banca solida, pun sa deschida un cont discret si-ti aduc maine scrisoarea bancii, adresata Otiliei, sa nu fie nicio incurcatura.
     - Nu-nu-nu! Nu a-acum! protesta Costache, spre surprinderea mosierului. Maine am sa primesc niste bani si vreau sa-i ducem odata, poate c-o sa merg si eu. Nu e nicio graba. Banii astia ii tin aici cu mine, sa nu ma fure pungasii astia, tu singur stii unde sunt. Cand oi vedea eu ca nu mi-e bine, iti fac semn, si tu ii iei si faci ce ti-am spus eu.
     - Sa fie cum zici tu, Costache, zise Pascalopol, deziluzionat, insa cum iti inchipui ca pot eu oricat am fi de prieteni vechi, sa vin sa-ti iau banii de sub saltea, daca, Doamne Fereste, ai fi bolnav? Cand ti-a fost rau, a fost aici paza militara in regula. Doar cumva sa-mi dai o scrisoare ca ai in depozit de la mine atatia bani, ca sa-i pot sustrage de la ..... de la succesiune..... Si apoi si asta e suspect. Asa, eu nu intru deloc in combinatie. Doar ma fac purtatorul sumei la banca. E mai sigur, Costache draga, e si mai onorabil, mai potrivit pentru delicatetea fetei. Cum o s-o conving eu sa primeasca de la mine o suma de bani, cand cu nimic nu pot s-o conving ca sunt intr-adevar ai ei? Doar sa-i spui si ei!
     - Nu-nu-nu! Fe-fetita sa nu stie, , sa afle si ceilalti si sa-i spuna vorbe grele!
     - Atunci?
     Mos Costache medita catava vreme, sugand din tigara, apoi paru convins:
     - Am sa ti-i dau, mai tarziu, sa-i mai numar odata, sa-mi fac bine socotelile, dar ti-i dau maine, poimaine, cand mai treci pe aici. Ii stii unde sunt, aici sub saltea. Acum ma simt bine, sunt sanatos, poate gasesc salahori, sa fac si casa cum stiu eu.
     Batranul isi lega din nou hartiile in jurnale si sfori si depuse pachetele sub saltea, cu ajutorul lui Pascalopol, care, dupa putina vreme, nemaiavand niciun rost, dadu sa plece. Cand deschise usa, se izbi, piept in piept, cu Stanica. Mos Costache izbucni:
     - Ce tot pandesti dumneata pe la usi, n-am nevoie de spioni in casa la mine, fiecare sa stea la casa lui, ce, poate crezi ca am bani in casa?
     Stanica facu un gest jignit, privind cu subinteles spre Pascalopol:
     - Vezi cum esti dumneata, iubite unchiule, fiindca pot sa-ti spun, imi esti ca un adevarat unchi, am slabiciunea asta. Adineauri picai, dar tocmai adineauri, sa vad ce mai faci, doar oameni suntem, nu salbatici. Insa vezi, eu nu ma supar, dimpotriva. Vioiciunea dumitale e semn de sanatate. Jos doctorii idioti! Da-te jos din pat mai bine, sa mergem la plimbare, sa-ti pui oasele-n miscare, sa bei un pahar de vin bun. Dar poate nu te inlesnesti, n-ai bani in casa, se-ntampla, te-nprumut eu, cu toata saracia mea, iti fac rost, doar dumneata esti cel mai solvabil om din lume.
    La aceste cuvinte, aprehesiunea zugravita pe fata batranului se sterse in buna parte.
    - Cand mi-o trebui o sa-ti cer, se vaieta el, ca n-am bani in casa decat ce-a fost in cutie, o sa-ti cer eu, daca n-oi putea sa merg in oras.
    In loc sa raspunda, Stanica se-ntoarse spre Pascalopol si zise:
    - Domnule, ce toamna superba, altdata la vremea asta ningea. Totul se schimba, pana si clima!
    Dar mosierul facu un semn de adio, cu bastonul, si iesi pe usa.
    In trasura, Pascalopol medita indelung, cu barbia rezemata in manerul de argint al bastonului, care infatisa capul unui ogar. Purtarea batranului era ca intotdeauna generoasa, sentimentala, insa plina de intortocheri avaritioase in latura materiala. Se putea foarte bine intampla ca Costache sa moara inainte de a fi decis sa faca o situatie fetei. El, Pascalopol, tinea la Otilia pana la sacrificiu si se bucura de afectiunea neanalizata, dar sigura, a ei. Ar fi vrut-o sotie, ar fi vrut-o fiica sau ceva intre aceste doua ipostaze, care sa-i asigure dreptul de a o pastra. Prin capul lui Pascalopol trecea chiar si extravaganta idee a unei casatorii numai de forma, protectoare, cu toate libertatile pentru Otilia. Ar fi putut cel putin iesi la brat o data pe saptamana cu o fata asa de gratioasa. Insa cum ar fi fost cu putinta acum, in imprejurarea ca batranul ar fi murit, sa se ocupe de Otilia, fara jena din partea acesteia si fara barfeala din partea celorlalti? Daca mos Costache nu-i lasa nimic fetei, el, Pascalopol, nu putea s-o ocroteasca si s-o intretina ca pe fiica lui, nu putea sa-i faca nici macar acele capricii pe care i le satisfacuse in calitate de vechi prieten al casei, fiindca Otilia ar fi simtit caritatea si ar fi voit sa traiasca prin propriile mijloace. S-o ceara in casatorie, ar fi fost un mijloc nedelicat. Poate ca Otilia, exasperata, iubitoare de lux, ar fi primit, in cele din urma, dar mereu cu sentimentul constrangerii. El, Pascalopol, nu si-ar fi putut da seama atunci daca Otilia il iubea cu adevarat, sau numai accepta asistenta lui acoperita. Numai libera, avand o zestre a ei, prietenia sau iubirea fetei era mangaietoare. Atunci o putea chema oricand in casa lui, ca si in vizita, deoarece ea n-ar mai fi avut banuiala constrangerii prin caritate. Costache vrea cu tot dinadinsul sa-i dea banii Otiliei: trei sute de mii e o suma considerabila. Chiar si o suta de mii de lei ar fid e ajuns pentru ea, fiidca doar avea sa se marite. O suta de mii de lei cu cinci la suta dobanda face un venit anual de cinci mii de fraci, suficient pentru o fata ca Otilia, care poate da si lectii de pian. Dar daca batranul amana mereu si moare intr-o noapte si vine Aglae si-i gaseste banii? "Ce om, ce om, Costache asta!" Pascalopol se duse de-a dreptul acasa, isi puse halatul chinezesc, ceru o sticla de Vichy, pe care-l indulci cu putin sirop, se plima prin casa, canta putin din flaut, cu intreruperi, menuetul din "D dur- Divertimento" de Mozart, apoi trecu la registrele lui, le consulta bine, iar se plimba, cu mainile la spate, lovind palmele una intr-alta, in prada celor mai adanci preocupari, umplu din nou un pahar de Vichy si trecu hotarat la birou, in fata masinii de scris, la care incepu sa bata urmatoarea scrisoare:

                                                        "Bucuresti, 9 octombrie 1910
              Onor. Banca "AGRARA"
                                                                   Loco
        Va rog, in chip absolut confidential, sa deschideti un cont la banca d-v. pentru domnisoara Otilia Marculescu, virand in creditul acestui cont, prin debitul contului meu, lei 100.000, depozit caruia ii veti acorda, sper, acelasi procent de 5% ca si depozitului meu. Imi rezerv dreptul de a va comunica data cand veti putea plati dobanzi sau acorda retrageri de capital posesoarei fondului, pe care nu o veti aviza pana atunci. Originea creditului ramane strict secreta. Voi avea onoare de a va da unele lamuriri personal.
                                             Cu deosebita stima,
                                                  Leonida Pascalopol"

      Leonida trase hartia din masina  si o iscali cu mana, o puse in plic, scrise adresa, apoi puse plicul deoparte. Lua apoi alta foaie de hartie, o vari in masina si scrise:

                                                   "Bucuresti, 9 octombrie 1910
              Onor. Banca "AGRARA"
                                                                      Loco
        Va autorizez prin aceasta, la data cand dispozitiunea va va fi comunicata de mine personal sau de lagatarul meu, sa avizati pe domnisoara Otilia Marculescu de existenta la banca dv. a creditului de 100.000 de lei si sa-i platiti procente sau chiar  sa-i inapoiati depozitul care ii apartine in deplina proprietate, ca fiind facut din sume numai incredintate mie, care insa ii apartin de drept.

                                             Cu deosebita stima,
                                                  Leonida Pascalopol"

      Pascalopol facu alt plic, suna feciorul, ii dadu intaia scrisoare s-o duca la banca si-i ordona sa cheme pentru a doua zi pe avocat. Apoi lua flautul, se aseza turceste pe sofa, sub candela, si canta mai cu ravna Menuetul lui Mozart.
      O zi, doua dupa aceasta, mosierul trecea din nou pe la batran si-l ruga s-o lase pe Otilia sa se plimbe cu el pe sosea, ca s-o distreze putin, dupa atata ingrijorare. Mai mult in gluma, Pascalopol intreba pe mos Costache:
     - Hei, cand ma chemi sa-mi dai zestrea Otiliei?
     - Te chem, te chem, zise Costache, cu ochii in jos, rasucind tigari.
     - Mai Costache, glumi Pascalopol, tie ti-e frica sa scotii banii din mana. Tu n-ai auzit ca oamenii care-si fac cosciugul din viata sau mormant de veci nu mor curand? Scapa-te de o grija, traieste si tu ca un tanar!
     - Dau, dau, bombani batranul, ce-i al ei e pus deoparte!
     - Asta asa e, zise Pascalopol, gandindu-se la contul de la banca.
     Costache zambi satisfacut, crezand ca e vorba de pachetul de sub saltea.
     In trasura, mosierul lua o mana a Otiliei intre mainile sale si-i vorbi asa, semiglumet, semiserios:
     - Am a-ti fac o comunicare, cu totul confidentiala, cu conditiunea sa-mi fagaduiesti ca nu vei spune nimic nimanui. Costache e un om de isprava, cum m-asteptam, si a fagaduit sa-ti puna la o banca, prin intermediul meu, o suma de bani mai mult decat bunicica. De case n-ai nevoie, de surpaturi de celea. In chipul acesta nu te certi cu cucoana Aglae si nimeni nu face nicio opozitie, nestiind de existenta banilor. Mi-a fagaduit, iti zic, dar stii cat de greoi e Costache, desi are inima buna. Totusi am smuls un acont bun, inca odata te rog sa nu-i spui nimic lui, nici nimanui, altfel strici totul, am capatat de la el o suta de mii de lei, cu insarcinarea de a-i pune la o banca pe numele dumitale. Nu te vei folosi de ei, deocamdata, fiindca daca vede lumea ca ai bani, intra numaidecat la banuieli si-i bate capul lui Costache sa nu-ti mai dea nimic. Dar ii vei folosi exact in momentul cand iti va lipsi sprijinul altora. Esti deci o fata independenta, cu zestre deloc neglijabila. Ce nu poti cumpara cu o suta de mii de lei? O mosie strasnica. Acum pot sa-ti fac curte ca orice pretendent, adauga Pascalopol galant, sarutandu-i mana si pe o parte si pe alta. Acum esti o partida buna. Daca nu ma vrei ca pretendent, raman bunul prieten al dumitale ca totdeauna cu care nu te sfiesti sa faci escapade. Poti fi pupila mea, putem sa ne aventuram in lume, cum am mai facut. Nu mi-ai datora nimic, fiidca ai avea atatia bani cati trebuiesc pentru intretinerea gratioasei dumitale persoane. Esti multumita?
     - Bietul papa, zise Otilia induiosata, stiam eu ca el e un om bun! Nu-mi trebuie niciun ban, dar imi pare bine ca se gandeste la mine. Deseara am sa-i cant la pian!
     Acasa, Felix sedea cu capul in palme, la masa, in fata caietului, in care scrisese, preocupat ca si Pascalopol de problema Otiliei, urmatoarele randuri:
     "Am jignit-o pe Otilia vorbindu-i mereu de protectie si de bani. Nu trebuie sa fiu asa de orgolios de averea mea, pe care n-am meritat-o, si sa scot ochii lumii cu ea. Trebuie sa ma port modest, discret, spre a nu scoate in evidenta situatia critica a Otiliei. Trebuie sa-i spun adevarul, ca am nevoie de prezenta ei."

                                                  XIX.

               - Nu stiu ce-am sa ma fac cu Costache asta, zicea Aglae la masa, unde erau adunati toti ai ei, inclusiv Stanica, niciodata n-am fost suparata ca acum. Moare, Doamne Fereste, maine-poimaine, caci la altceva nu te poti astepta cand un om a cazut odata lovit de dambla, si eu nu stiu deloc cum stau lucrurile lui. El a vandut localul lui Iorgu, ce-a facut cu banii? Unde-i tine? Daca i-a pus la vreo banca, cine-o stie? Ori ii tine in casa si-i fura cineva, in zapaceala. Pe Marina nu pun eu temei, e in stare sa si fure, am mai prins-o eu. Te faceai tare si mare, domnule, zise Aglae catre Stanica, ca afli toate, si vad ca n-ai facut nicio isprava.
      - Recunosc, spuse Stănică, modest ca niciodată, n-am putut să aflu nimic.
      - Pe urmă, aş vrea să ştiu şi eu, a făcut vreun testament, n-a făcut? De unde să-l iau eu testamentul, dacă el nu spune nimic? Dacă nu-l găsesc sau i-l fură cineva?
     - Atunci dumneata, mamă-soacră, zise Stănică, fiind unică moştenitoare de drept, iei tot, vreau să zic tot ce se vede.
     - Lasă-mă în pace, se răsti Aglae, ca şi când Stănică era vinovat de lipsa testamentului, iau casa, că nu-mi închipui c-o să aibă neobrăzarea s-o lase pe mâini străine, dar banii, bănişorii pe care  i-a cules el vânzând bunătate de acareturi, cine-i ia?
     - Îi ia Otilica! declară Stănică, imperturbabil şi cu diminutiv intenţionat.
     - Ba te rog să laşi gluma, e în joc viitorul, viitorul copiilor şi al Olimpiei dumitale. Dacă ai fi mai conştient, n-ai face haz.
     - Eu nu sunt conştient? observă cu umor Stănică. Îmi pare rău! Eu păzesc zi şi noapte, dar nu pot să fac imposibilul, în definitiv am şi eu puţină jenă, sunt uman, ce vrei, nu pot să mă duc să-i vorbesc bătrânului de testament şi de moştenire. E ca şi cum l-aş întreba cum vrea să-i fie coşciugul.
............................................

„Românii se împart în două clase distincte: oameni şi ceilalţi.”
                                           Camil Petrescu

Frumoasă-i limba noastră, Grigore Vieru

Pe ramul verde tace
 O pasăre măiastră,
 Cu drag şi cu mirare
 Ascultă limba noastră

De-ar spune şi cuvinte
 Când cântă la fereastră,
 Ea le-ar lua, ştiu bine,
 Din limba sfântă-a noastră.

Cascada Bigar... de prin lume adunate.....

Cascada se afla pe drumul dintre Oravita si Bozovici, la Paralele 45. Este un loc plin de frumusete si liniste.

Merita vizitat

Enigma Otiliei, George Calinescu

.....................................
                  XXXIII.

           Pascalopol, care lăsase în trăsură, intenţionat, pe doctorul Stratulat, se arătă în chenarul uşii, de unde, văzând pe Aglae şi lume, zise înclinându-se:
     - Bună seara, sărut mâinile, cocoană Aglae. Costache e aici? Era vorbă să meargă cu mine în oraş.
     Aglae deschise gura să vorbească, când, deodată, bătrânul strigă plângăreţ: "Aaaaaici!" şi făcu gestul de a se da jos din pat. Când însă puse piciorul pe duşumea, simţi greutate şi se lăsă iarăşi pe spate,  cu o strâmbătură.
     - Dar ce-i? Ce s-a întâmplat? se prefăcu Pascalopol, cu o vizibilă silă de a se vedea nevoit să joace comedie.
     - I-a venit rău, informă Stănică, bătrâneţe, ce vrei, congestie!
     Pascalopol sărută mâna Otiliei, care-l privea cu o mare încredere şi, liniştind-o pe aceasta din ochi, spuse:
     - Tocmai mă plimbam cu doctorul Stratulat, pe care-l cunoaşte Costache, era vorba să ne întâlnim pentru nişte chestiuni! Ce întâmplare! Îngăduiţi oare să-l aduc înăuntru?
     - L-a văzut domnul doctor Vasiliad! observă, moale şi ostil, Olimpia.
     - În niciun caz nu strică un consult mai larg. Stratulat e profesor universitar. Sper că nu vă jenează, se înclină moşierul, cu excesivă politeţe, spre doctor.
    Pascalopol se duse să aducă pe Scarlat, în vreme ce Aglae făcea semn  la ceilalţi să strângă cărţile de joc. Figura severă, dominatoare a doctorului intimidă pe foştii jucători, aşa încât toţi rămaseră în picioare, fără a mai face nicio aluzie răutăcioasă. Doctorul aruncă o ocheadă bolnavului şi una spre odaie şi zise:
    - Este aici o atmosferă imposibilă pentru un bolnav. Aci doarme de obicei?
    - Nu, are dormitor. A vrut el să fie adus în sufragerie.
    - Ei bine, să fie dus în odaia lui. Am să-l consult acolo.
    Bătrânul, care auzise vorbele doctorului, făcu iar sforţări să se dea iar jos din pat, provocând un zornăit. Felix şi cu Stănică, apucându-l de spate şi de picioare, ca pe un copil mic, îl luară pe sus, şi atunci se văzu că bătrânul, cu nădragii de stambă şi cu pătura pe umeri ca o mantie regală, ţinea strâns la subsuoară cutia de tinichea cu bani, iar în mâini, ca un clopoţel, inelul cu chei. Stratulat râse, fără să vrea, sub mustăţi. Doctorul si Pascalopol mersera, dupa cateva minute, inspre odaia bolnavului, urmati de toti ceilalti, insa Stratulat, foarte grav, le aduse la cunostinta ca pentru o consultatie asa de grava are nevoie de liniste desavarsita. Stanica insusi, care, fiind inauntru, se prefacu ca n-aude, fu izgonit, iar Pascalopol ramase si el afara, pentru a nu da loc la banuieli. Stratulat il chema insa peste putin timp inauntru, ca spre a-i cere informatii.
     Situatia era aceasta. Batranul avusese un atac de congestie cerebrala, foarte usor, si putina jena a bratului si piciorului, care indica ruperea unui vas mic de sange, avea sa dispara de la sine, daca bolnavul ar fi avut liniste. Fireste, un alt atac nu era exclus, cum totusi batranul era asa de solida, cu toata aparenta lui slabiciune, el putea fi evitat, deocamdata. Doctorul stia ca Costache se balbaie, deci nu daduse nicio importanta acestui fapt, numai ca nu intelegea ce voia sa spuna batranul cu atata iritatie.
     - Vezi dumneata ce vrea! invitase el pe Pascalopol.
     - Ce e, Costache, spune-mi mie, fara sa faci sfortari, il intreba acesta cu compatimire.
     Batranul, cu o tremuratura de furie a intregii fete, aproape comica, zise plangator:
     - Pu-pungasi..... ma-ma-ma pandesc sa sa ma fure..... sa ma mosteneasca pan-pan n-am murit.... sa-i dai afa-afara pe toti, pe toti, sa nu vad de-decat pe fe-fe-fetita mea si pe Felix, vreau sa-i dau fe-fetitei mele ce-i al ei, am sa-ti dau du-dumitale..... Du-dumneata esti pri-prietenul meu credincios.... Nu vreau sa stiu de sora si de nepoti, afa-afara din ca-casa mea!
     - Costache, pentru Dumnezeu, nu te agita asa. Ai incredere in mine. Avem sa facem totul cum e mai nimerit, acum sa stai linistit, sa te faci bine. Vorbim maine.
     Stratulat fu de parere ca aici Costache nu avea conditiile unei bune ingrijiri si-l sfatui sa mearga la un sanatoriu. Batranul privi speriat la Pascalopol si protesta ca n-are bani pentru sanatoriu, ca nu poate parasi casa. Ironia blanda a mosierului il facu sa taca si probabil ca, dupa anumite socoteli, ar fi consimtit. Doctorul se izbi insa, cand iesi afara, de opunerea darza a Aglaei, care pretindea ca fratele ei trebuia sa stea acolo, sub privegherea ei, nu printre straini. Stanica, dimpotriva, in gandul lui blestema indarjirea soacra-sii, fiindca isi facuse repede planul ca in lipsa de acasa a batranului sa scotoceasca cu de-amanuntul toate odaile. In sfarsit, Stratulat ridica din umeri, recomanda liniste in camera bolnavului si unele revulsive, si pleca spre trasura. Pascalopol isi lua ziua buna de la batran si de la Otilia, careia ii stranse mana cu afectiune, profund, fara a scoate, din prudenta, vreun cuvant. Era tocmai sa plece, cand auzi glasul lui Costache. Se apropie de patul lui, si, batranul, dupa ce se incredinta ca nu-l auzeau ceilalti, sopti in urechea mosierului:
      - Sa-sa vii maine, sa-i gonesti pe toti, vreau sa-sa-sa-ti dau zestrea fe-fetitei!
      - Ce zici? intreba Pascalopol pe Stratulat, cand fura in trasura.
     - Accidenta banal, bine suportat. Am impresia ca a facut o sfortare oarecare, a stat in soare. Deocamdata, il cred in afara de pericol, dar daca are de aranjat ceva, sa aranjeze acum. La un al doilea atac poate muri subit.
     Aglae si cu ceata ei ramase, fata de sentinta lui Stratulat, cu un dispret pe loc acoperit; alimentat de altfel si de doctorul Vasiliad, care se simtise jignit de neincrederea cu care fusese primita de Pascalopol stiinta sa. Facu teoria ca, dimpotriva, un batran bolnav, nu trebuie scos din casa lui, care ii intretine sentimentul vietii. Spitalul demoralizeaza si ucide, dovada ca cei mai multi prefera sa moara in patul lor. Stanica fu numaidecat cucerit de teorie, cu toata ciuda lui dintai.
     - Bravo, Vasiliade, nu te stiam filozof! AI cea mai perfecta dreptate. Tot un doctor de-ai nostri, cu experienta, se pricepe, saracul! Parca profesorii universitari stiu mai mult decat e in carte! Medicina e practica, nu teorie.
     In fond, Stanica gandise ca tot mai bine ar fi putut scotoci casa batranului acolo, fiindca ar fi avut un pretext sa vina mereu. De aceea, cand Olimpia, de obicei somnoroasa, molatica, incepu sa caste si zie: "In definitiv, acum e mai bine, sa ne ducem si noi la casa noastra, ca mi-e somn", Stanica protesta vehement:
     - Ce? Sa lasam bolnavul fara niciun ajutor, pe spinarea a doi copii? Cap ai tu, Olimpio? Asta e boala dificila, oricand poate sa-i vie rau. Daca se da jos noaptea din pat si-si sparge capul cumva? Datoria noastra e sa-l pazim, sa-l ocrotim, fiindca e unchiul nostru, iar pe Vasiliad il invit sa stea si el. E doctorul curant, ati priceput, si-l platim.
     - Stau, stau! consimti Vasiliad.
     Aglae nu facu nicio obiectie. Dimpotriva, lua comanda casei, ajutandu-se de Marina si de propria ei servitoare. Din nou masa fu asezata in sufragerie, masa la care Felix si Otilia fura invitati, dar fara multa insistenta cand acestia refuzara. Transformand canapelele in pat si distribuind prin odai cateva saltele, toate camere fura prefacute in dormitoare. Stanica vru neaparat sa doarma in salonul cu scrinul, Aglae in sufragerie. Servitoarea Aglaei fu consemnata sa se culce la intrare, pe prag. Astfel, dupa terminarea mesei, care dura foarte mult, toata casa fu ocupata militareste de cele sapte persoane (Stanica, Olimpia, Aglae, Aurica, Titi, doctorul, servitoarea), incat nicio miscare nu era cu putinta fara trecerea prin odaia cuiva. Lampile ramasera prinse micsorat, peste tot. Aproape toti adormira in curand asa de adanc, ca toata casa se umplu de sforaituri. Numai Stanica umbla catava vreme prin curte, inspectand totul, trecu in revizie toate odaile, apoi se inchise in salon, incuind usa cu cheia. Acolo merse de-a busilea, sa privesca pe sub mobile, suspecta orice fotoliu si canapeaua, apasandu-le cu mana sa vada daca fasaie, intoarse tablourile pe dos, ciocani scandurile, deschise chiar usitele de la soba si, negasind nimic, incepu sa mestereasca broastele sertarelor scrinului cu o sarma indoita, pe care si-o pregatise din vreme. Insa limbile broastelor era lungi si bine stranse in arcuri, si toata mestereala lui Stanica fu zadarnica. Atunci Stanica, suparat, isi scoase ghetele din picioare se intinse pe salteaua pusa jos, adormind aproape numaidecat.
     Felix izbuti sa incredinteze pe Otilia ca e mai bine sa se culce, deoarece era necesar sa fie odihnita a doua zi, pentru a da lui mos Costache toata asistenta posibila. O facu chiar sa manance, in odaie la ea, ceva mai mult decat batoane de ciocolata. El insusi fagaduia sa doarma imbracat, spre a fi gata la orice eventualitate. Iesind in curte, pe la orele unsprezece noaptea, Felix se izbi, piept in piept, cu Weissmann. Acesta venise tarziu acasa, aflase de invitatia lui Felix si alergase fara sa se intrebe asupra motivului. Lumina slaba de prin toate odaile il mirase si se intreba daca trebuie sa intre si pe unde sa intre. Felix ii povesti repede intamplarea, ii comunica diagonosticul si recomandatiile lui Stratulat si-i marturisi ciuda lui ca ceilalti isi vedeau de treaba si nu executasera nicio prescriere. Weissmann ceru doi lei, disparu, se intoarse peste zece minute si propuse lui Felix sa mearga sus. Trecura prin sufrageria in care Aglae sforaia tiuit, iar Olimpia grohait, si se-ndreptara spre dormitorul lui Costache. Atunci vazura ca batranul izbutise sa se dea jos din pat si cauta sa iasa din odaie, in vreme ce Marina, pusa sa pazeasca, adormise, ca o vita, pe un scaun.
     - Unde vrei sa mergi? intreba Weissmann. Asta nu e bine!
     - Vvreau sa stau de vo-vorba, zise suparat batranul, vreau sa stau in sufragerie; ce-i aicea, dormitor public?
     - Lasa, ca stai de vorba cu noi, domnule, facu Weissmann, vesel, eu de ce-am venit? si-l impinse pe mos Costache inspre pat, unde acesta cazu cu zornait, caci tinea mereu la subsoara si in mana cutia cu bani si cheile.
     - Pune deoparte cutia asta, te rog eu! insista studentul.
     Mos Costache il privi intrebator pe Felix, apoi, ascultand, aseza cutia adanc sub perna, iar cheile le lega la brau.
     - Asa-mi place, cand m-asculti! zise Weissmann: eu am venit sa-ti fac bine, sa execut ordinele doctorului. Maine, daca esti cuminte, poti sa mergi sa faci chef!
     - He, he! rase Costache, amuzat, desfacand stirbenia gurii.
     Cei doi studenti incununara din nou pe batran cu o punga de gheata, si Weissmann, dupa ce-i trase ciorapii grosi din picioare, ii puse sinapisme pe talpi, ceea ce produse bolnavului gadilituri si o buna dispozitie. In genere, Felix fu izbit de exuberanta neasteptata a batranului, de pornirea lui de a vorbi.
     - În cazurile astea, explică Weissmann, încredinţat că bătrânul nu înţelege, avem puţină euforie!
     - Injecţie nu-mi faci? întrebă deodată moş Costache pe Weissmann.
     - De ce să-ţi fac injecţie, dacă n-ai nevoie? Nici n-am seringă!
     - Dacă-ţi trebuie seringă, zise bătrânul, închizând ochii, îţi vând una ieftin.
     Şi Weissman şi Felix râseră, şi acesta din urmă fu în fundul sufletului mulţumit de manifestările de avariţie ale bătrânului, fiindcă asta dovedea integritatea facultăţilor mintale şi era un semn că bătrânul se va restabili, spre bucuria Otiliei. Orice încercare de a convinge pe bătrân să se culce fu zadarnică, şi moş Costache, aşa de închis de obicei, avu gust de povestit şi făcu celor doi tineri, aşezaţi pe scaune de o parte şi de alta a patului cu mari suluri de lemn, destăinuri din tinereţea lui. Limba era parcă mai dezlegată decât de obicei.
    - Şi tata, şi moşu-meu, zicea el, au trăit mult. Moşu-meu a avut peste nouăzeci de ani când a murit şi nici n-a murit de moarte bună. A mers într-o toamnă, cam pe vremea asta, dar ceva mai târziu, la vânătoare spre Piteşti, în sus, călare şi cu puşca la umăr. Călărea bine şi se ţinea drept, cu toate că era bătrân. Calul a simţit ceva lângă o pădure şi s-a speriat, şi cum moşul se rezemase cu mâna de un copac, înţelegi, calul a rupt-o la goană şi moşu-meu a lunecat jos, lovindu-se. Tata îl ia, îl răsuceşte, bătrânul nu mişca deloc. A stat aşa vreo jumătate de ceas, stropindu-l cu apă, şi, văzând că nu suflă, a crezut că e mort şi a alergat călare spre sat să cheme oameni cu o căruţă să-l ia.  Când au venit cu căruţa să-l ia l-au găsit sănătos, stând pe un pietroi şi uitându-se cu ochiul în ţeava puştii, cine ştie ce i s-o fi părut. Tropotul calului l-a speriat, a făcut o mişcare greşită cu mâna şi glontele, pac. Aşa că a murit împuşcat. Tata, Dumnezeu Să-l ierte, mai trăia mult, deşi avea şaptezeci şi opt de ani, dacă nu se lăcomea. Dar îi plăcea şoriciul de porc, crud, numai puţin ras de peri. A tăiat odată un unchi dinspre mamă un porc, şi tata a tot mâncat din şorici până i s-a pus un nod în gât. Ai noştri au venit de peste Dunăre, aşa spunea moşu-meu, ca să scape de prigoana turcilor. Au fost macedonieni bogaţi. Când au plecat şi-au vândut toate oile şi au făcut parale şi şi-au cumpărat mai mulţi fraţi moşie mare pe lângă Giurgiu. D-aia le-a zis Giurgiuveanu. Însă moşu-meu trăia mai mult la oraş, şi tata s-a desfăcut de moşie şi şi-a cumpărat case. Hei, am avut multe case noi, când eram copil am văzut un dulap întreg cu chei mari, ca de biserică, toate însemnate cu slovă chirilică, fiecare de pe unde era. Un frate a lui moşu-meu, aşa spuneau bătrânii, se făcuse haiduc şi a cutreierat munţii, prădând tot de la călugări, pe care nu putea să-i sufere, apoi a trecut în Transilvania şi i s-a pierdut inima. Bine făcea, nu? Călugărul! Ce face călugărul? Stă şi mănâncă degeaba. Să-i dau eu banul muncit în sudori de mine? Dumnezeu ma vede el si asa, stie ca n-am furat de la nimeni, si ce am este cu cinste.  Sa-sa-sa muncesti, sa strangi. A-a-a-asta-i toata filozofia. Casa noastra eram mic cand a facut-o tata. A lucrat-o cu mesteri italieni si a impartit un morman de straie, cand a ajuns la capriori. Hei, hei, si asta-i casa trainica, batraneasca, cu var bun si caramida uscata, asta nu mai are moarte, nu ca scoicile astea de-acum pe care le numiti case. De ce-am cumparat eu caramida veche? A-aia e mai buna de zece ori decat asta noua, am luat de la o casa, pe care am vazut-o eu cand o cladea, pe cand eram copil. Acum cincizeci de ani sedeam pe aici ca-n padure. Noaptea se clatinau pomii cu suier, ca la tara. Casele erau rare si ieseam pe aici, ceata de copii, trecand prin dosul caramizilor, pe unde e acum 13 Septembrie, o taiam pe sub deal, ocolind Cotrocenii, peste soseaua Bolintini si ieseam peste Dambovita la Ciurel, unde ne scaldam, si pe urma o luam prin Crangasi si ne intorceam, pe partea cealalta a Dambovitei, pe la Malmasion, tocmai pe seara. Ne jucam tot in sus, pe Rahovei, prin Jarcaleti si prin Tutunari, sau si mai jos, spre Veselie, unde erau tot vii, si furam toamna struguri. In fundul curtii am avut un grajd pentru cai, ca avea tata trasura, dar noi luam caii si mergeam calare, ocolind Bucurestii prin vii, pana la Tei. Acuma, tinerii stau degeaba, nu stiu sa petreaca. Sa va spun ce-am facu odata. Ne-am dus cativa, calari, pe Podul Calicilor, strada Rahovei de acum, si ne-am tinut, pana au ostenit caii, pe drumul Giurgiului, dupa o grecoaica, o fata care mergea cu tat-su, negustor grec, in caruta cu coviltir. Grecul s-a plans la intoarcere tatei, si de atunci nu mi-a mai dat cal. Mergeam apoi la biserici cu ceata, cand se dadeau artose, la Antim, la Sfintii Apostoli, la Mihai-voda, si chiar mai departe si, punandu-ne in rand, goleam in cateva clipe tava si treceam la alta biserica, incat ne luasera popii la ochi si puneau cate un dascal sa ne paneasca. Mai pacaleam si pe babe. Erau unele care imparteau lumanari, si noi ne indesam, ghiontind pe altii, ca si cand am fi fost straini unul de altul, iar dupa ce luam lumanarile femeiii ne asezam pe doua randuri, cu ele in mana aprinse, si mergeam cantand popeste pe nas. Tot asa mancam colivele, insa trebuia sa schimbam mereu bisericile si sa punem din vreme cate unul din noi sa aflam cine face pomeni. Hi, si mi-a venit un gust de pastrama! Pe atunci nu prea mancam decat carne de vaca, ori pasare, ori capra in grasimea lor. Mai mult seu decat untura, iar slanina de porc o mancam afumata. In post faceam pilaf cu Tahan si chiftele de icre. Primavara mergeam pe iarba, la Bordei sau la Lacul Teilor. Ei, dar sa va spun despre nunta mea cu raposata nevasta-mea, cea dintai, nu cu mama Otiliei. Cand m-am insurat intaia oara, aveam numai douazeci de ani, si Cuza-voda nu fusese inca detronat. Putin dupa aceea a venit Carol. Eu fata n-am vazut-o deloc, fiindca pe atunci asa era obiceiul, ca parintii sa hotarasca tot, fata, zestrea. Erau pregatite toate, masa, lumanari aprinse (uitai ca tata facea comert de ceara), popa astepta la altar, cand ne-am trezit in poarta cu o cupea si, dupa ea, o caruta acoperita, din care au inceput slugile sa descarce boccele, foteluri si alt calabalac. Asta era zestrea. Fata a adus-o soacra-mea de mana, si era numai de treisprezece ani, si de mica ce era, nici nu stia bine ce inseamna maritisul. Noaptea intai a inceput sa planga ca nu vrea sa doarma singura, fara ma-sa, si a trebuit sa ramana soacra-mea. Pe urma, am luat-o cu binisorul si s-a deprins, dar sarea intr-un picior si voia sa se joace, nebanuind, he, he, ce urmaresc eu. Cand era insarcinata, am avut cu ea un copil, care n-a trait, se juca cu papusile. Nici n-a trait mult saraca, la douazeci si unu de ani a murit, numai dupa opt ani de casatorie, si pe urma am stat vaduv aproape douazeci de ani, pana am luat-o pe mama Otiliei, care era si ea tot tanara, de vreo douazeci de ani, si Otilia de un an, fiindca am luat-o vaduva, ii murise barbatul dupa un an de vietuit impreuna. Nu stiu cum s-a facut ca n-am avut noroc nici cu a doua nevasta, cu care am trait, sa zic, cinci ani. Cand unui om i-e dat sa traiasca, traieste in ciuda doctorilor, ce-mi umblati mie cu do-doctorii. Otilia seamana cu mama-sa. Tot asa era, mandra, tinea casa, dar sa nu te fi mestecat in treburile ei. Si canta bine la pian, clavirul de la ea a ramas. Si cum iti spun, asa se faceau nuntile pe atunci. Dar doctorii, si atunci ca si acum, nu stiau nimic. Numai doi au fost oameni si jumatate, doctorul Obedenaru si Drash. Obedenaru venea ori in cupea, ori calare si era inmanusat si cu tilindru pe cap. Drash insa facea minuni, de-l pomenesc toti. Sa vezi cum a vindecat pe unul care credea ca-i intrase un sticlete in cap si-i canta mereu in ureche. I-a spus azi, i-a spus maine ca n-are nimic in cap, omul nu, zicea ca are si doctorul nu stie, pana ce Drash, facandu-se ca-l asculta mai bine, i-a zis: "Mi se pare ca ai dreptate, parca-l aud si eu! Sa vii maine, sa ti-l scot." A doua zi neamtul a facut rost de un sticlete de la prinzatorii cu clei, si, tinandu-l ascuns in mana, l-a varat pe inchiput intr-o odaie goala, i-a dat un pumn zdravan in ureche si a lasat sa scape, pe furis, sticletele din mana. "Ai vazut cum a zburat? Acum esti sanatos." Si inchipuitul a crezut. He, he, he, he! Maine-poimaine, cand m-oi scula din pat, m-apuc eu sa zidesc casa, cum nu s-a mai vazut in Bucuresti, cu caramida sanatoasa si grinzi uscate, numai sa gasesc salahori ieftini.
      Batranul palavragi asa pana tarziu dupa miezul noptii, cand cantau cocosii de revarsatul zorilor, apoi obosi si adormi in sfarsit cu punga de gheata aplecata, ca un fes, peste un ochi. Weissmann pleca, iar Felix statu treaz pana la ziua ca sa crute pe Otilia. A doua zi mos Costache paru absolut normal, dar simtea oboseala si amorteala intr-un picior cand calca. Stanica il gasi stand foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub un brat si cu cheile intr-alta mana. Atmosfera era infecta, patul era tot presarat cu ghemotoace de mustar ud. In sufragerie se tinu un mic consiliu de razboi, in care Olimpia si Aurica fura de parere ca, de vreme ce batranul este mult mai bine, macar pentru putina vreme sa se duca fiecare acasa. Aglae se impotrivi, admitand doar o scurta retragere din partea fiecaruia. Ea insasi se duse acasa sa se schimbe si fu inapoi dupa o jumatate de ceas, cand trimise pe rand pe Titi, pe Aurica si pe Olimpia. Casa era ocupata militareste. Situatia era din ce in ce mai suparatoare, si Felix intrevazu cu spaima viitorul Otiliei, daca lucrurile ar fi continuat astfel. Cerandu-se batranului bani pentru cheltuiala casei, acesta refuza sub cuvant ca el nu mananca si se multumeste cu putin lapte "daca ramane de la altii". Felix dadu el bani Marinei, indemnand-o sa nu spuna nimic despre asta Otiliei, fiindca era sigur ca atunci fara nu s-ar mai fi atins de nimic. Aglae, pe de o parte, cerceta cu de-amanuntul fiecare odaie, intrand pana si-n camera Otiliei si a lui Felix, Stanica, pe de alta, scotocea peste tot si ciocanea, in cautare de trape misteroase, pazindu-se chiar de Olimpia, fiindca, atunci cand aceasta intra dupa el in salon, se rasti:
     - Ce te tii, frate, dupa mine, am si eu nevoie de liniste, dupa atata zbucium, sa-mi adun ideile.
     Cum aceasta inchidea usa la loc, o chema in soapta, se uita putin prin odaie si scoase din perete o miniatura cu rama de fildes, pe care o ochise de mult, si o vari in sanul Olimpiei:
     - Ascunde-o bine, sa nu te vada soacra-mea, asta e un lucru de arta, trebuie pastrat in familie!
     Pascalopol veni la pranz si-i gasi pe toti inamicii stransi la masa in sufragerie, chiar si Vasiliad, care plecase si apoi se intoarse, ca orice bun medic curant. Intreband pe batran ce voia sa-i spuna, sau sa-i dea, acesta ii comunica, fara soptire de data asta, ca nu poate sa faca nimic acum, ca i-au pus stapanire pe casa, dar ca are sa se scoale el sa faca randuiala. Peste cateva zile insa avea sa-i "spuna" ceva foarte important pentru fe-fetita lui. A treia zi, cand ocupantii casei se sculara, gasira pe mos Costache imbracat, plimbandu-se prin curte, cu mainile la spate si inspectandu-si caramizile. Privea atat de urat la toti si avea infatisarea atat de normala, incat toti isi dadura seama ca e caraghios sa-l mai tina sub regimul arestarii. Titi, Aurica, Olimpia plecara, Aglae mai arunca o intrebare:
     - Cum te simti tu, Costache, sa stau aici sa-ti ajut? Trebuie sa te ingrijesti, Marina asta nu se pricepe la nimic.
     Mos Costache raspunse posac:
     - N-am nevoie de nimic, las', ca are cine sa vada de casa!
     Stanica, dezamagit, simula entuzisamul:
     - Bravo, mos Costache, ura, sa ingropi toti doctorii, care nu stiu nimic. Doctorii mi-au omorat ingerasul meu! Dumneata si bolnav! A fost acolo o oboseala, un pic de insolatie. As da tot sa am eu sanatatea dumitale!
.....................................