Enigma Otiliei, George Calinescu

.............................................
                           XXII.

                     Era limpede, oricat de absurd s-ar fi parut, ca prin capul Aglaei trecea aceeasi idee care strabatuse , in chip de gluma semiserioasa, prin capul lui Stanica. Oricum, ipoteza aceasta paru Aglaei ca prea indepartata, fiindca la casa ei incepu sa primeasca tot felul de cucoane batrane care profesau, neoficial, petitul si carora le prezenta cu mare satisfactie pe Titi.
      - Mama, zise intr-o zi Aurica, tu esti mai ocupata sa-l insori pe Titi decat sa ma mariti pe mine!
      - Da' ce, vrei sa te arunc eu de gatul barbatilor? De acum incolo fa ce vrei, numai sa nu-ti scoti vorbe.
      Aurica sughita iarasi repede intr-o batista, dar se refacu numaidecat si-si continua mai departe automatismele ei erotice.
      Ca Aglae dorea sa reia legaturile cu mos Costache, nu mai era nicio indoiala. Stanica fu instruit sa inceapa tratativele.
      - E urat, zise acesta lui Costache, ca fratii sa se certe intre ei. Stii dumneata, vorbeste lumea. S-apoi la varsta asta! O mana spala pe alta, si amandoua obrazul. Doamne fereste, ai nevoie de ceva, de un ajutor, vine o boala. Fireste, suntem noi, nu te lasam noi, n-avea grija, dar cine, maimult ca o sora, poate sa citeasca trebuintele unui frate? Suparari trecatoare, fleacuri. Pentru niste copii nu impingeti lucrurile prea departe. Poate greseala nu e de partea dumitale, de acord. Eu spun chiar: greseala e a soacra-mi. Nu trebuia s-o jigneasca pe Otilia. Dar vezi si dumneata. E singura acum, necajita, mos Simion bolnav, gandeste-te tu insuti.
      Mos Costache contempla ironic pe Stanica si zise in sfarsit:
      - Si..... si ce doreste de la mine? Nu sta bine unde sta?
      Aceste cuvinte deconcentrara pe Stanica. Temandu-se ca el insusi sa nu se strice cu batranul pentru o chestiune la care nu tinea deloc, schimba pe data vorba.
      Aglae opri pe Felix in drum, desi acesta, dupa incidentul cu Titi, nu mai calcase in casa ei, dand a intelege ca e suparat. Il intreba de sanatate, se mira inocent ca nu mai vine pe la ea, se informa asupra activitatii lui, asupra sanatatii lui Costache, ceru lamuriri daca el si Costache mananca bine si au toata ingrijirea din partea Marinei.
      - Vezi, zise ea, in chip suprinzator, Otilia era ea cam distrata, dar cu vorba ducea casa. Nu v-a scris nimic?
      Intr-o zi, aparu in casa lui Costache chiar Aurica. Cu dulcegarii si moliciuni ii vesti ca Aglae ar dori sa-i spuie "ceva" rugandu-l sa treaca dincolo, dupa-amiaza.
     - Spune! zise batranul.
     - Apoi, eu nu stiu, se apara Aurica, mama vrea sa-ti vorbeasca.
     - Sa-ti spuie ce vrea, si vedem noi! raspunse, clipind din ochi, batranul.
     Aglae incepu sa fie preocupata de sanatatea ei, gasi ca are reumatisme si manifestari artritice si afla ca un tratament cu iod, acum cand era cald, ar fi fost foarte nimerit, mai ales injectabil. Madam Iorgu, care facea astfel de injectii, ii destanui ca Weissmann, desi tanar, facea injectiile bine si ieftin. I-l recomandase chiar un doctor, care se slujea de serviciile lui. Agale fu silita sa cheme pe Weissmann, prin Felix, si sa-i plateasca cheltuielile cu trasura. Il convinse totusi sa se multumeasca numai cu cinci franci, fiindca, zise ea, esti tanar, e ca si cand te-ai fi plimbat cu birja si ai facut si un bine unui batran bolnav. In convorbirea cu Weissmann, care profesional aducea vorba si de Simion, Aglae, evitand numele acestuia, se explica in asa fel incat sa se inteleaga cum ca intre batran si ea nu e niciun raport. Daca Weissmann se oferea sa vada pe Simion, Aglae spunea:
     - Cum vreti! Iti faci pomana cu un nenorocit.
     Conceptia ei in privinta lui Simion, pe care i-o descoperi Weissmann, era ca "decat asa, mai bine moartea", sau in varianta: "mor tineri in primavara vietii, si pe un nenorocit nu-l culege Dumnezeu de pe pamant"
     - Domnule, zise Weissmann lui Felix, pe care-l tinea de brat, in vreme ce amandoi se plimbau, intr-o luminoasa dimineata de iunie, pe Sosea, asa o femeie rea ca matusa dumitale, sa nu te superi, n-am vazut.
     - Nu e matusa mea. Nici n-as putea spune ce grad de rudenie e intre mine si ea. Aproape nimic.
     - Este baba absoluta, fara cusur in rau, pot sa jur. Barbatul ei innebunea si fara infectie. Acum e fericit, fiind inconjurat de ingeri. Si asta nu e un caz particular. Asa se va intampla in chip necesar, subliniez, ne-ce-sar, cu oricine se insoara. Casatoria monogamica, aluneca Weissmann in paradoxuri in care credea, este o institutie falsa, contra naturii. Zoologia ne invata ca masculul nu se fixeaza nicaieri, decat pentru o scurta perioada. Un barbat cu o singura femeie este un emasculat de fapt. Cativa ani, pana la treizeci de ani cel mult, cand femeia are inca nevoi sexuale, nevasta e o fiinta care poate fi gratioasa si supusa. Apoi femeia, contrar credintei comune, devine frigida si autoritara. Sexualitatea disparuta lasa in locu-i, ca focul care se stinge, un fum greu de derivate: ambitii sociale, iubiri inegale de copii, avaritie. Cei mai multi barbati asa-zisi de actiune nu sunt decat involuntare victime ale nevestelor, ajunse la varsta cand femeilor le cresc mustati si par pe picioare, semn al regresiunii secretiilor interne. Pe cea mai delicioasa fata iti dau voie s-o iubesti, , dar, daca vrei sa-ti ramana nestearsa in amintire, fugi de ea. In antichitate, numai curtezana era cu adevarat respectata. Iubita mea, de care ti-am vorbit si care era o fata inteligenta, adica cu inteligenta virila, si-a dat seama de dezastrul care ne asteapta si a vrut sa ne sinucidem. Orice femeie care iubeste un barbat fuge de el, ca sa ramana in amintirea lui a o aparitie luminoasa. Domnisoara Otilia trebuie sa fie o fata inteligenta. Din cate mi-ai spus, inteleg ca te iubste.
      Lui Felix, numele Otiliei in gura altuia, precum si convorbirea in jurul chestiunilor intime ii displaceau, de aceea lasa capul in jos. Il distra aprinderea cu care Weissmann debitase teoria lui antimatrimoniala, dar, spirit prudent, nu credea in ea. Viociunea colegului il surprinsese la inceput, ca si lectura lui, si in fata unei asa vilente activitati teoretice se simtise inferior. Acum insa, dupa un examen atent, avea senimentul ca Weissmann spunea banalitati. Ii marturisi delicat aceasta impresie:
     - In fond, spui cu vorbe mai de spirit ceea ce se spune asa de des in gluma: sa nu te-nsori cu femeia pe care o iubesti. Ma intreb daca ai dreptate. Asa-zisa mea matusa Aglae este astfel din familie. Si fratele ei, mos Costache, tutorele meu, este tot asa de avar si de lipsit de simt familial. Ceea ce ma suprinde este ca pe toti, aici in Bucuresti, ii vad lipsiti de solidaritate de sange. In familia in care ma aflu, unul pandeste pe celalalt, si-l cred capabil pe fiecare, pentru bani, de cele mai mari marsavii. Nu pot sa-mi inchipui iubirea fara apropierea statornica intre cei care se iubesc. Ca dragostea degenereaza, incetul cu incetul, in altceva, admit. Dar exista un instinct al casatoriei, fiindca tot fac teoria dumitale, si in cele din urma se casatoresc.
      Weissmann lasa bratul lui Felix, si sari inaintea lui:
     - Ma-nscriu in fals impotriva observatiilor dumitale. Bunul-simt a ceea ce spui acuza eroarea fundamentala, abil ascunsa. Sunt deprinderi inradacinate care iau locul instinctelor. Ia sa se retraga legea din domeniul erotic, si sa vezi cum dispare si instinctul!
     Acum Wessmann, iubitor de discutii aprinse, astepta replica. Insa Felix n-avea gust de disputa. Vigoarea vegetatiei, seninatatea cerului il ducea cu gandul in alta parte. Se intreba pe unde se afla acum Otilia, ce facea, ce gandea. Sufletul se dezvolta asa de linistit in Felix, incat mania lui Weissmann de-a face teorii il mira profund. O iubea pe Otilia, fara indoiala. Dar nici prin gand nu-i trecea sa examineze temeinicia sentimentului insusi, sa-si dea seama daca merita sau nu sa iubeasca o fata. Prin educatia si citirile lui de pana aici, intelesese ca iubirea e un sentiment care se infaptuiste la toti oamenii in acelasi chip: prin casatorie. Vorbele lui Weissmann i se parura calambururi din "Furnica". Felix avea in sufletul lui un fond de gravitate. Se desparti sub un pretext oarecare de Weissmann si se intoarse acasa, unde se inchise in odaie. Discutia ii redesteptase amintirea Otiliei. Singura intrebare era daca Otilia il iubeste sau nu, lucru de care se indoia din ce in ce mai mult, dar ca el iubea pe Otilia si ca era drept s-o iubesca, orice s-ar fi intamplat, dupa zece-douazeci de ani in virtutea degenerarii caracterului feminin, n-avea nicio indoiala. De aceea, ca sa-si ateste siesi solemnitatea sentimentului, lua tocul si scrise in caietul lui:

          "Iubesc pe Otilia!"

      Apoi incepu sa se plimbe prin odaie. Aruncandu-si ochii pe ferestra care dadea in curtea vecina vazu o scena care-l intriga. Aglae, imbracata, iesi pe usa cu multa discretie si se indrepta spre poarta. Putin dupa iesirea ei din casa, Aurica, tot imbracata, crapa usa si urmari cu ochii pe mama-sa. Cand aceasta iesi pe poarta si se pierdu dupa case, Aurica alerga repede inspre poarta, unde astepta catva. Apoi, in acelasi chip, porni si ea pe strada. Felix deduse ca Aurica urmarea pe Aglae. De la Stanica, venit a doua zi cu aere misterioase in odaia lui, Felix afla sensul urmaririi. Stanica inchisese usa cu precautie si vorbea lui Felix ca si cand ar fi fost vorba de o problema importanta pentru toata lumea. Iata despre ce era vorba: Aglae avea unele bijuterii, bratari de aur indeosebi, cam demodate, dar, in orice caz, de o valoare materiala indiscutabila. Aurica, le socotea, intotdeauna, ca destinate ei. De la o vreme, Aglae gasea ca in casa sunt o multime de "boarfe" care incurca odaile. Vandu unele mobile, o masina de cusut si era pe cale sa scape si de altele. Aurica tinea la toate lucrurile din casa ca fiind, virtual, zestrea ei.  Imputinarea lor o umplu de spaima. Se simti parasita, tradata, si planse ceasuri intregi pe infundate. Aglae n-avea niciun fel de ostilitate impotriva-i. Dar, pe de o parte se socotea stapana pe avutul ei si era agasata de rolul se simpla depozitara a bunurilor copiilor, cum voiau s-o priveasca ceilalti, pe de o parte, avea ideea ca unei fete ii ajunge sa aiba o casa si o zestre oarecare in bani, restul privind pe eventualul sot. Incercase sa-i vare in cap Aurichii ca "barbatii" vor fi acum lucruri moderne si ca toanele sunt fara rost. Aglae gasea ca Titi are mai multa nevoie de asistenta ei, fiindca femeile sunt fara cap si n-ar fi fost in stare sa-l mai faca sa traiasca viata din casa parinteasca. Toata straduinta Aglaei fu de a-i da lui Titi de pe acum tot ce putea sa-i dea, schimband destinatia bunurilor. In colocvii numai cu Titi, vestise ca avea de gand sa-l insoare cum vrea ea, cu o femeie care s-o asculte, sa stea impreuna cu ea, in care caz ar fi contribuit larg la existenta lor, administrandu-le totodata gospodaria. Titi gusta aceste propuneri, devenind discret fata de ceilalti, spre ciuda Aurichii si a Olimpiei, care incepura sa-l urasca si sa-l barfeasca. Insusindu-se aceste sentimente, Stanica le comunica lui Felix:
      - Domnule, sa stii ca mutul asta se procopseste! Soacra-mea are parale, nu gluma, am mirosit eu! Si stii dumneata cat e de prost Titi? Fenomenal! E imbecil, completamente idiot. M-am interesat eu, n-ai grija. N-are absolut niciun talent. Sa nu te superi ca-ti spun, dar toti recunoastem inteligenta dumitale, tot te lauda. Fata de dumneata, Titie ca un gandac puturos langa un cal de rasa.
      Indignarea metaforica nu incanta pe Felix, care era plictisit de a se ocupa de probleme cu totul straine de constiinta lui. Stanica urma relatiunea:
       - Si cum iti zisei: soacra-mea strange bani. Mi se pare mie ca vrea sa cumpere o casa pentru Titi, sa-l instaleze cu nevasta-sa pe care i-o gasi-o si sa stea si ea cu ei. Ei bine, Aurica, banuind-o, a urmarit-o si i s-a parut ca ma-sa umbla pe la bijuterii sa vanda ceva. Atunci a desfacut, cu un ac de cap indoit scrinul, unde stia ca sunt bratarile si a vazut ca lipsesc. A fost scandal mare, sa nu spui nimanui. Aurica a plans, a tipat, soacra-mea a palmuit-o ca umbla la scrin, si celelalte. Acum s-au impacat. Foarte bine. Cine stie ce invoiala au facut impreuna?! Insa, eu acum vin sa te-ntreb: frumos e asta? Dar Olimpia, ale carei interese le reprezint, nu are niciun drept? Actul dotal e fleac. Convetiunea tactica a fost ca Olimpia sa aiba partea ei din averea ma-si. Asa se intampla cand te insori din sentiment. Pe mine sentimentul, bunatatea m-a omorat. Dar am sa fiu forte de aci inainte, nu mai admit nicio slabiciune. Nu se tine angajamentul, o redau pe Olimpia caminului parintesc.
      Felix, nestiind ce atitudine sa ia fata de aceste iesiri, pentru el indiferente, intreba ca sa se afla in vorba:
      - Si acum ce faci?
      Stanica se uita in toate colturile odaii, desi era de prisos, apoi sopti la urechea lui Felix:
      - Vreau s-o induplec pe soacra-mea sa-mi dea, cu titlu de imprumut, niste bani. Am invatat-o pe Olimpia s-o atace, sub cuvant ca trebuie sa faca imediat avort. Banii imprumutati intre rude sunt bani aruncati. Mai repar putin din pierdere.
      In cele din urma, Felix scapa de Stanica. Cum acesta fumase tot timpul, odaia era plina ca o padure, in care ceata a cazut pe sol. Deschise geamul, si fumul iesi in suluri, consistent. Mucurile de tigara strivite in farfuria calimarii imputeau hartiile. Felix le arunca in soba. Ca sa respire putin si sa-si odihneasca spiritul, se dadu jos. In loc sa iasa afara, fu ispitit sa intre in odaia cu pianul. Toate erau cum le lasase Otilia. Notele risipite pe dusumea, pe capacul instrumentului si chiar pe pupitru erau acoperite cu o bura de praf. Niste flori uscate erau aruncate pe pian, de cateva luni. Felix ridica capacul de pe claviatura si se pregatea  sa infinga un deget, cand auzi glasul lui Stanica. Acesta se afla acum alaturi si cuvanta lui mos Costache:
      - Pe onoarea mea, l-a lasat ca pe un caine. N-are nici camasi pe el. Imi crapa obrazul de rusine, fiindca, ce vrei, sunt ginere. M-am intalnit cu un intern. Macar dumneata, ca cumnat, ai putea sa-i trimiti acolo o suta de lei, sa speli rusinea familiei. Eu ce-am putut am dat. Da-mi mie, ca trec eu pe acolo.
      Felix intelese ca Stanica vorbea de Simion. Mos Costache fu auzit mormaind:
      - Auzi ru-rusine, cu pensia lui.
      - Nu-i asa? se auzi glasul lui Stanica. Stiam eu ca dumneata esti omul lui Dumnezeu si ai sa-i dai.
      - Asta am sa vad eu, trimit eu pe Felix, n-ai grija dumneata.
      - Eh! facu Stanica, dezamagit.
      Lui Felix ii fu frica de putinta ca Stanica sa spuna despre el o vorba care sa-i displaca. Pentru a inabusi orice prostie a acestuia, Felix  infipse mainile in clape si incepu sa descifreze o pagina din "Folies d'Espagnes" de Arcangelo Corelii. Prins asupra faptului, Stanica iesi din odaia lui Costache si pleca, dupa ce facu muteste, cu mainile, un semn de repros catre Felix ca i-a stricat combinatia. Felix continua ca cante bucata lasata deschisa, inainte de plecare, chiar de Otilia. In odaia inalta si aproape goala pianul rasuna, facand ecouri prin unghere. Se insera. Felix si-o aminti pe Otilia stand cu un picior indoit sub trup pe scaun, scuturand mereu parul blond peste urechi si aruncand furtunos degetele subtiri deasupra clapelor, in vreme ce cu glasul ingana fraza muzicala. Incerca sa dea mainilor alergarea aceea, spre a-si insusi starea de spirit a fetei, dar nu fu in stare. Nu era un pianist prea bun. Trase repede capacul peste claviatura. Rasunetul coardelor interioare se mai auzi putin, ca scuturarea unui brad incarcat de chiciura, apoi totul se ispravi intr-un chitcait usor, si Felix avu uimirea de a constata ca din directia pianului fugea marunt un soricel speriat. "Am gonit geniul pianofortelui" gandi el, si parasi odaia.
       Iesind in oras, Felix visa mai mult ca oricand la Otilia, cu o vada presimtire ca ceva trebuie sa se intample. Prin asociatie isi aminti de Georgeta. Ideea de a se duce la aceasta i se paru acum cu desavarsire absurda. Ciudata familiaritate a generalului, ingaduinta lui insistenta, toate i se pareau tulburi si degradante, iar situatia de a fi compatimit de Georgeta si de general ca iubea pe Otilia i se infatisa ca rizibila in cel mai inalt grad. Nu, n-avea sa se mai duca la Georgeta. Chiar daca Otilia il uitase, isi datora lui insusi un act de purificare. Trebuia sa se dovedeasca in stare de statornicie si devotament, asa incat, tradat de Otilia, sa aiba amara satisfactie de a fi mai presus de ea.
      Stanica vestise, solemn, ca gratie protectiilor, va fi numit spre toamna in magistratura, deocamdata pe undeva prin provincie. Se plictisise, zicea, de incertitudini si mizerii si voia sa scape de familie. In provincie avea sa-si faca o mica gospodarie, avea sa se bucure de liniste. Dupa el, marile cariere incepusera totdeauna in mediul provincial. Acolo, concurenta e mai mica, meritul iese mai repede in evidenta. In capitala, lupta e mare, geniu sa fii, si e greu sa patrunzi. E mai bine, cum spune intelepciunea populara, sa fii capul cozii decat coada capului. Da, decat el nu intelegea sa-si faca meseria superficial, ca orice roman. Superficialitatea e o boala nationala, de aceea nu progresam. Unui magistrat i se cer cele mai variate cunostinte, psihologice, stiinte politice, medicina. Mai ales medicina. Stanica ceru lui Felix un tratat, ceva, zise, sintetic, ca pentru un magistrat care vrea sa-si desavrseasca cultura generala. Felix ii dadu un compediu de psihiatrie, asta credea ca-l intereseaza, destul de vechi, unde insa autorii atingeu mereu problema responsabilitatii. Stanica il rasfoi, deveni savant in convorbiri cu Aglae si restul familiei, dar lui Felix ii marturisi ca e un cal prea batran ca s-o inceapa scolareste. Lucrurile astea, fu el de parere, trebuie sa le culegi vii, din gura profesorului. Intr-o zi, Felix avu uimirea si neplacerea sa-l vada pe Stanica la un curs pe care-l asculta cu mare devotiune. Venise cu Weissmann. Beinteles, Stanica nu starui in capriciul lui, in care nu era nicio intentie serioasa, dar facu cunostinta cu cateva studente si studenti, din ani mai inaintati, prin indivizi pe care se vede ca-i cunostea mai dinainte. Afecta acum a se simti bine printre tineri si a-si castiga prin ei timpul pierdut in ariditate. Astfel, intr-o dupa-amiaza, pe cand Felix era inchis in odaie si citea, se trezi cu Stanica:
      - Vino-ncoace, domnule, ti-au venit musafiri.
      Felix auzi, intr-adevar, un amestec de rasete feminine si masculine jos in curte, si fu cuprins de oarecare sila. Intreba cine este.
      - Haide, domnule, nu fi salbatic, mai tanar sunt eu decat dumneata. Au venit colegii sa te vada. E Weissmann, mai sunt niste domnisoare, ai sa vezi. Imbraca-te repede si vino.
      Stanica pleca jos, lasand pe Felix foarte intrigat. Daca ar fi putut sa sara pe fereastra, in curtea vecina, ar fi sarit. Nu invitase niciodata pe niciun coleg acasa si nu-si inchipuia cine putea sa fie. Auzi cateva note de pian. Cineva incerca stangaci, de nerecunoscut, cateva masuri din bucata lui Corelli, care se incepea cu un adagio, apoi, renuntand, cadea in "Cat te-am iubit", cantat cu un singur deget. Pe pianul Otiliei, asta i se paru lui Felix o profanare. In cele din urma cobori. Auzi rasete in odaia pianului, unde fusesera toti poftiti, si distinse chiar glasul ragusit al lui mos Costache. Puse mana pe clanta, cu indoiala in suflet.
      - Uite-l domnule, trambita Stanica, "varul" meu salbatic! Imi pare rau!
      Felix arunca o privire si vazu pe Weissmann langa un perete, pe un alt ins slab, cu pleoape prea lasate peste ochi, si trup osos, pe un scaun, apoi o domnisoara la pian, care continua sa cante dintr-un deget "Cat te-am iubit", si o alta asezata pe pervazul lat al ferestrei deschise, jucand picioarele-n sus si-n jos. Domnisoarele erau mai degraba urate, cu figuri indraznete, cea de la fereastra oachesa si cu barbia ascutita si grasa, cea de la pian subtire, inalta, dar cu membre dezvoltate, carnoase. Felix nu-i cunostea si privi zapacit spre mos Costache, pe care Stanica il tinea locului de brat in pragul celeilalte usi, care dadea spre interiorul casei.
      - Cum, se scandaliza Stanica, nu cunosti pe domnisoarele, pe domnul?
      - Asa cred, ca nu-i cunoaste, spuse timid Weissmann, dumnealor sunt in ani superiori.
      Stanica privi ingrijorat la mos Costache, catre care se vede ca afirmase ca musafirii sunt prieteni de-ai lui Felix, si rectifica repede:
      - Ce-are-a face anul? Dumnealor, zise el catre mos Costache, merg de-a valma. Lasa-i sa glumeasca.
      Renuntandu-se la orice explicatie, cei de fata se purtara unii cu altii ca si cand s-ar fi cunoscut. Felix nu-si putea inchipui ce-l determinase pe Stanica sa-i aduca in casa astfel de insi. Nu era probabil nicio explicatie, afara de cea obisnuita, ca Stanica era nevindecabil in a se amesteca in toate si a provoca cele mai absurde situatii, ca sa stea de vorba cu toata lumea si sa afle toate.
       - Fumati, nu e asa? intreba Stanica, si apoi tot el raspunse: Cum sa nu fumati?
       Se prefacu ca se cauta in buzunare, apoi se scuza:
       - Sunt si eu un boem in felul meu! Am crezut ca am, dar n-am! Insa "unchiul" meu are un tutun tare, teribil! Numai nu-i pentru domnisoare.
      - Si de ce sa nu fie pentru domnisoare? zise studenta de pe fereastra, balabanind picioarele se relevand un glas gros.
      - Auzi, scumpe unchiule? striga Stanica. Da-ne, te rog, putina mahorca de-a dumitale. A venit tineretea, studentimea, trebuie s-o sarbatorim. E in joc onoarea nepotului dumitale si a iubitului meu var Felix.
.............................................

  "Prima bogatie a omului este sanatatea!"
               Ralph Waldo Emerson

Creionul......

      Copilul îşi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întrebă:
      - Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate e o poveste despre mine?
     Bunicul se opri din scris, zâmbi îi spuse nepotului:
     - E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fi mare.
    Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu vazuse nimic special la acesta.
    - Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viaţa mea!
    - Totul depinde de felul cum priveşti lucrurile. Există cinci calităţi la creion, pe care dacă reuşeşti să le menţii, vei fi totdeauna un om care trăieşte în bună pace cu lumea.
    Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiţi niciodată că există o Mână care ne conduce paşii. Pe aceasta mâna o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinţei Lui.
    A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris şi să folosesc ascuţitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuţit. Deci, să ştii să suporţi unele dureri, pentru că ele te vor face mai bun.
    A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma pentru a şterge ce era greşit. Trebuie să înţelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat e faptul că ne menţinem pe drumul drept.
    A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa, îngrijeşte-te de ce se întâmplă înlăuntrul tău.
     Si, în sfârşit, a cincea calitate a creionului: lasă întotdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că ceea ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conştient de fiecare faptă a ta.
                Paulo Coelho

   "Nimeni nu-si poate da seama cat valoreaza el pentru altul, dar isi da seama cat valoreaza altul pentru el."
                   Pr. Dumitru Staniloae

Enigma Otiliei, George Calinescu

............................................
                            XXI.

                  Într-adevăr, chelnerii aduceau pe tăvi lungi de argint mormane de prăjituri şi de fructe. Pe faţa lui moş Costache se dădu o scurtă luptă de tonuri, apoi lăcomia învinse, şi bătrânul rămase pironit pe scaun. Georgeta şi generalul conduse pe Felix pe strada pustie, ţinându-l fiecare de un braţ şi silindu-se, într-un chip care în altă împrejurare ar fi fost comic, să-l învioreze. Generalul părea afectat:
     - Fetiţa mea, dar tânărul nostru mi se pare că e îndrăgostit.
     - Aşa mi se pare şi mie, confirmă Georgeta în şoaptă cu grija unei mame de a nu deştepta copilul.
     - O! dar atunci e îngrozitor! Te invit să ai grijă de dânsul.
      Felix simţi nevoia de a rămâne singur, îşi luă rămas bun de la cei doi care-l părăsiră cu cele mai atente gingăşii. Apoi o luă înainte cu o necesitate neînfrântă de a merge; străbătu toată Calea Victoriei, pustie, şi se înfundă în Şosea, până la Hipodrom. Pe măsură ce mergea şi obosea, sufletul i se calma şi începea să aibă o viziune mai obiectivă a lucrurilor. Adunarea la restaurantul lui Iorgu îi apăru de o hibriditate caricaturală. Moş Costache, avarul care vânduse localul, mânca la masa cumpărătorului. Stănică şi Olimpia, hiene avide de moşteniri, făceau pe moraliştii. Georgeta, curtezana şi generalul, stricat bătrân, îl ocroteau pe el, care avusese legături cu Georgeta. Politeţea, mai mult, delicateţea lor erau indiscutabile. Se vede că numai oamenii fără legi în viaţă erau în stare să perceapă situaţiile fine. Totuşi, ce penibilă postură! Şi în mijlocul acestei adunături, el suferea şi se indigna de calomnierea Otiliei, care plecase într-adevăr în Franţa, însă nu pentru studii, cum pretindea cu onctuoasă perfidie Stănică, ci ca să se plimbe cu moşierul Pascalopol, aşa cum afirma necioplitul locotenent. Moş Costache se arăta atins de ponegrirea Otiliei, dar el însuşi nu o ajuta cu nimic să-şi clarifice situaţia, ba chiar o împingea, lacom, la combinaţii cu Pascalopol. În această societate, mai de treabă era tocmai, aparent, teribilul Weissmann, care, limitându-se la orori verbale şi la paradoxuri, le făcea totuşi mici şi discrete servicii medicale. Obosit, Felix se lăsă pe o bancă. Aerul se învineţi, apoi se albi, şi lucrurile căpătară contururi. Un hârşâit monoton de târn se auzi pe undeva, şi două faetoane de lăptari matinali se îndreptară spre oraş. Se făcuse dimineaţă. Sufletul lui Felix se umplu de elanuri şi hotărâri mari. Experienţa lui nu se prefăcu în deprimare, ci într-o mare voinţă de a se ridica deasupra tuturor. Îşi puse în gând să facă astfel încât să nu depindă de nimeni, să nu fie silit să sufere trivialitatea nimănui. Nădăjdui orbeşte că Otilia se va păstra mândră, până ce el va fi liber de el însuşi, ca atunci, plin de mărinimie şi fără nicio răsplată să-i întindă mâna. Liniştit de această hotărâre, se ridică se pe bancă şi se îndreptă spre oraşul care începea să fiarbă.

                                     XV.

                Simion deveni atât de supărător, încât Aglae se hotărî să scape de el. Propriu-zis ea nu prea credea în nebunia lui şi-l trata ca şi când el s-ar fi prefăcut, ca să-i facă ei zile negre. Ideea de a-l interna într-un santoriu fu respinsă cu indignare:
       - Cu ce să-l ţin în sanatoriu? Are el vreo avere?
       - Are pensia, observă Stănică.
       - Ce-ai zis? Pensia? Dar eu, copiii cu ce trăim?
      În realitate, Aglae avea destulă avere, strânsă din chiar banii lui Simion, privat sistematic de orice plăceri. Stănică propuse în cele din urmă, cu oarecare prudenţă, de a vârî pe Simion într-un ospiciu, deşi, zicea el, s-ar putea afla că bătrânul are avere (însă el avea să facă rost de un act de pauperitate) şi apoi soluţia ar putea să nu convină, fiindcă e penibil să se ştie că ai un soţ la ospiciu etc.
      - Şi ce, zise Aglae acru, eu l-am adus în halul ăsta? Să se ducă unde l-au dus faptele lui.
      Într-o duminică, totul fu pregătit ca Simion să fie scos din casă. Weissmann se oferise sa indeplineasca delicata insarcinare, dupa ce ospiciul fusese prevenit. Batranul avea sa fie plimbat sub un pretext oarecare, dus apoi la ospiciu, ca spre a-l vizita si lasat acolo. Istetul medicinist studiase bine chestiunea, conversand de cateva ori cu Simion, si-si alcatuise in cap cateva scene posibilie. Aglae stransese intr-un geamantanas cateva lucruri de imbracaminte, pe cele mai rupte, si acum astepta in sufragerie sosirea lui Weissmann. Mai mult din curiozitate decat din simpatie, toti ai casei, Stanica, Olimpia, Titi, Aurica, se adunasera in aceeasi incapere, pe canapea si pe scaune, de-a lungul peretilor, si priveau ca la un spectacol. Din cand in cand, deschidea usa cu o curiozitate avida, lipsita de orice rusine, Marina, plina pe maini de faina, asa cum iesise din bucataria casei vecine. Simion, cu ochii exaltati, slabit si cu barba crescuta in sageata, sedea la masa si sorbea lacom dintr-o ceasca cu lapte. Dupa ce sfarsi de baut, privi in fundul cestii, mirosi, apoi zise:
      - Aici a fost otet.
      Aglae se supara:
     - Esti nebun? Ce otet? Daca era otet, nu-l beai! De unde pana unde otet?
     - Lui Isus, lumea ii da sa bea otet. Cu asta ma hranesc eu de cand au aparut semnele.
     Ochii lui Simion aratau ingrijorare si suferinta, insa Aglae nu trada niciun fel de mila si nu arunca nicio vorba blanda spre a-l potoli. Dimpotriva, fu din ce in ce mai iritata:
     - Slava Domnului, te-am hranit ca pe un trantor, cu ce-a fost mai bun, ani de zile, fara nicio bucurie din partea ta, si acum vii sa-mi spui ca ti-am dat otet. Otet sa fie in inima dusmanilor.
     - S-au aratat semnele! repeta, mai tare, Simion.
     - Ce semne, tata-socrule? intreba Stanica, cu intentii psihiatrice, facand cu ochiul celorlalti. Cine stie, poate dumnealui are dreptate. Trebuie sa-l ascultam.
     Simion arata cu degetele descarnate inspre barba.
     - Domnul mi-a dat barba lui.
     - Mai bine te-ai fi tuns putin, decat sa stai in halul asta.
     - Eu sa ma tund? zise Simion violent, sarind de pe scaun. Nimeni sa nu se atinga de domnul Isus.
     Aglae il privi cu mare dispret, ceilalti cu felurite grade de placiditate. Numai Stanica parea aci distrat de spectacol, aci strabatul de mila.
     Cuprins de agitaţie, Simion începu să se plimbe prin casă, gesticulând şi privind la hainele lui. Nasul îi era înroşit ca de ger, şi mucozităţile se prelingeau pe mustăţi. Vorbi repede:
     - Ereticii îmi fură banii, s-au unit toţi să-mi chinuie hainele, uitaţi-vă la pantaloni (erau scurţi) cum mi i-au decolorat, mi-au bătut hainele pe cruce. Cristos a fost izgonit din lume, au omorât pe Cristos, lumea a rămas fără Dumnezeu, îmi scriu ucenicii şi nu-mi daţi scrisorile, asta e scandal, am să reclam împăratului Cezar, mi-aţi furat mănuşile. Cristos s-a făcut iarbă şi-l mănâncă găinile (nişte găini se vedeau în curte) unde e pardesiul meu?....
     - Eu ţi-am furat banii, strigă Aglae în culmea ciudei, eu?
     - Mamă, încercă Olimpia s-o potolească, nu te potrivi!
     - Lasă-mă în pace dragă! Eu i-am furat banii? Banii i-ai risipit cu stricatele, să mă ierte copiii ăştia, ele te-au adus în halul ăsta. N-ai haine? Dar ce eram eu să-ţi fac haine din pensia ta păcătoasă?  Alţi oameni de vârsta ta aleargă, muncesc, nu stau ca trântorii. Am copii mari şi nu i-am pus la casa lor. Tocmai când să îngrijesc şi eu de bătrâneţea mea, că nu mai sunt aşa tânără cum am fost odată, îmi faci zile fripte? Mi-am mâncat tinereţea cu tine, ticălosule!
     Aglae începu deodată să plângă, din nervozitate, cu sughiţuri ascuţite, ca şi Aurica altă dată. Apoi îşi şterse brusc ochii şi luă o mină şi mai duşmănoasă ca înainte. Pe buzele lui Stănică flutură un zâmbet:
      "Mare curtă, soacră-mea asta! gândi el. Cum sare capre, sare şi iada. Aşa ar fi în stare să facă şi iubita mea Olimpia dacă, Doamne Fereşte, aş fi bolnav şi bătrân. Familie scârboasă!"
      - Mamă, continuă el tare, de ce-ţi strici sănătatea? Fii rezonabilă! Uite, suntem noi în jurul dumitale, sunt eu. Contează pe mine, ca pe un fiu devotat. Vom face cum va fi mai bine.
      Simion, uitând furia dinainte, zise binedispus şi profetic:
      - Curând, şi nu mă veţi mai vedea. Mă duc unde m-aşteaptă armatele de îngeri să mă îmbrace cu haine de aur!
      Titi începuse să se legene, rezemat de sobă, iar Aurica, la fereastră, îşi tăia cu foarfecele pieliţele din jurul unghiilor. În sfârşti, Weissmann sosi cu o trăsură, pe care o lăsă să aştepte în poartă. Anticipând în mod imprudent planul de captare al lui Simion, Aglae zise:
     - Simioane, uite, a venit domnul doctor. Să te duci cu dumnealui să te vadă, să-ţi dea ceva să te faci bine, şi pe urmă te întorci acasă. Vă duceţi cu trăsura!
     Simion făcu o săritură de maimuţă:
     - Ce doctor? Eu nu sunt bolnav. Eu sunt cel mai sănătos om. Eu sunt Omul şi nu voi muri în vecii vecilor. Cel ce se-nchină mie şi tatălui meu, acela se va mântui.
     - Papa, găsi cu cale Olimpia să intervină, domnul îţi vrea binele, de ce să nu mergi?
     Toată inimichiţia iraţională a lui Simion pentru Olimpia se redeşteptă:
      - Nu vorbesc cu dumneata! Să nu-mi zici papa, că nu te cunosc.  Nu eşti fata mea! Copiii mei sunt cei ce mă urmează şi se închină mie.
      - Eu îţi sunt fiu adevărat, fiindcă cred în învăţăturile dumitale! zise Weissmann.
      Simion îl privi cu interes, dar îşi reluă iar preumblările prin casă, ca un câine prudent, după ce a mirosit un indivit. Olimpia, jignită, lăsă să se vadă în ochii ei toată verzimea urii. Aglae clătină din cap, agasată:
     - Aşteaptă birjarul, pentru numele lui Dumnezeu, o să mă coste o groază de parale!
     Weissmann o examină pe furişşi se putea ghici uimirea lui faţă de o asemenea nesimţire. Prudent şi politicos din fire, nu-şi trăda sentimentul lăuntric şi medită repede asupra mijloacelor oportune pentru a scoate pe bătrân din casă.
     - Domnule profesor, zise el foarte ceremonios, doamnele au glumit fără îndoială, sau e la mijloc o eroare. Eu nu sunt doctor şi n-am venit să vă consult. De altfel, sănătatea dumneavoastră mi-e cunoscută, vorbeşte toată lumea. Am venit atras de reputaţia dumneavoastră, de..... de învăţat....de.......
      Simion se opri din mers şi sorbi vorbele lui Weissmann, privindu-l, deşi la drept vorbind pupilele în neputinţă de a se concentra, priveau în gol. Cuvântul "profesor", respectul studentului îl măguleau. Însă Weissmann folosise titulatura la întâmplare, neştiind de fapt ce profesiune avea Simion.
      - A auzit lumea de învăţăturile mele? întrebă serios Simion.
      - Dacă a auzit, mă-ntrebi? Dar cine nu cunoaşte pe marele, pe marele..... (Weissmann nu-i cunoştea numele)
      - .... profet Tulea, sugeră Stănică.
      - Exact! confirmă studentul.
      - Şi ce doreşte lumea de la mine? întrebă măreţ Simion.
      - Ce doreşte? Să ieşi în lume, să luminezi opinia publică, să aduci pe rataciti pe calea cea buna.
      Simion se mai gandi catva, apoi se impotrivi:
      - Nu merg. Misiunea mea pe pamant s-a sfarsit. Am baut fiere si otet, am fost rastignit in hainele mele, acum trebuie sa ma intalnesc cu ingerii.
      - Domnule Tulea, se ruga Weissmann, eu de ce-am venit? Ingerii te-asteapta. Pe cinstea mea. M-au trimis pe mine cu trasura, sa te chem. Priveste caii!
      Simion arunca ochii ratacit pe fereastra si privi caii costelivi, infrumusetati de birjar cu cate-o floare la ureche.
      - Au aripi? intreba el.
      - Cum sa n-aiba, domnule Tulea? Au cate doisprezece aripi fiecare.
      Simion se plimba din nou nedumerit prin odaie, in asteptarea anxioasa a celorlalti, apoi se incapatana iarasi:
      - Nu merg! Ingerii trebuie sa vina aici sa ma ridice de-a dreapta tatalui. Nu ma inselati dumneavoastra pe mine. Diavolul e siret, ia felurite chipuri.
      Weissmann se scarpina la ceafa, contrariat. Se pipai la buzunarul din spate al pantalonilor, unde avea o cutie "Record", cu seringa si fiole de morfina, apoi lua la o parte pe Stanica si-i sopti ceva la ureche, in vreme ce Simion ii observa foarte alarmat. Trecura amandoi in odaia invecinata, de unde se intoarsera peste cateva minute. Weissmann tinea in mana seringa cu morfina, iar Stanica o bucata de vata imbibata cu alcool, al carui miros se raspandi in odaie.
      - Domnule Tulea, maestre, zise dulceag studentul, stiu eu un mijloc ca ingerii sa vina mai curand. Iti facem o mica intepatura in brat, neinsemnata, cu asta, si numaidecat ai sa simti lucruri minunate.
      Simion se dadu inapoi cu oroare. Din fericire Stanica avu un cuvant nimerit:
      - Imi pare rau ca te porti asa, zise el cu prefacuta dezamagire, mi se pare mie sau nu esti ceea ce pretinzi. Isus a fost intepat pe cruce cu sulita, si dumneata nu te lasi intepat cu un ac. Ce fel de sfant esti?
     Surprins de argumentare, Simionse opri locului fara replica, si Weissmann ii trase haina cu repeziciune si-i facu injectia inainte ca batranul sa se dezmeticeasca. Stanica ii sterse locul intepat cu vata, in vreme ce Simion, repede ametit, privea curios spre propria-i mana:
     - Nu cumva vreti sa-mi furati mana, cum mi-ati scurtat hainele?! zise el banuitor.
     - Nu! protesta amabil Weissmann.
     Imbatat de stupefiant, Simion se lasa pe un scaun, privind tulbure inaintea lui. Parea foarte fericit.
     - Ei, cum te simti acum?
     - Ma simt bine, foarte bine, simt sanatatea in trupul meu.
     - Nu ti-am spus eu? zise Weissmann, privind pe fereastra inspre trasura, al carui birjar, impacientat, plesnea din bici. Gandeste-te mai bine! Norodul te asteapta, de ce nu vrei sa mergi? De altfel, orice sfant se reatrage catava vreme in pustiu, intr-o chilie, ca sa se purifice. Daca vrei, te ducem intr-o manastire adorabila, unde vei putea medita absolut singur. Nu vin acolo decat ingeri imbracati in alb, dimineata la noua si seara. Acolo este locul dumitale, maestre!
      - Si e pustiu?
      - Pe onoarea mea! Mai pustiu ca-n Thebaida.
      Un cap zbarlit se lipi de fereastra. Era Marina, care spiona de afara. Simion, exaltat, se lasa luat de brat de Stanica si Weissmann, care-l suira iute in trasura, ca sa nu se razgandeasca. Nimeni din casa nu arata vreo emotie deosebita. Aglae privea inciudata ca scena se prelungeste prea mult, Olimpia nu-si descretise nici acum fruntea stransa de necaz. Titi se legana langa soba, iar Aurica isi ingrijea atent mainile.
      Birjarul dadu bice cailor, si roatele se rostogolira pe caldaram. Atunci Simion intoarse capul inapoi si, ca si cuprins de o subita emotie, striga, aratand cu degetul:
      - Uite salcamul ce mare s-a facut!
      - Lasa, zise Stanica speriat, ca-l vedem cand ne-ntoarcem. Si facu semn birjarului sa mane repede.
     Ramasa singura, Aglae isi puse un sort dinainte, mobiliza pe Aurica si pe Olimpia, precum si pe servitoare si incepu sa scoata afara lucrurile din camera lui Simion. Stranse patul si-l arunca intr-o magazie, arunca pe foc toate hartiile pe care le gasi, resturile de imbracaminte le zvarli la gunoi, curata peretii si dusumelele, apoi facu un fel de odaie de primit.
     - Uite, aici sa stati voi cand veniti aici, zise ea Olimpiei. Am mai limpezit casa, cas e facuse grajd.
     Din ziua aceea, Aglae nu mai aminti niciodata numele lui Simion si nici nu dete vreodata semn ca regreta lipsa lui. Peste cateva zile venise Weissmann sa-i comunice ca ar fi nimerit sa trimita batranului unele lucruri si bani. Ea declara mirata ca i-a dat tot ce-i trebuie. Atins, studentul ii aminti ca cheltuise cativa bani cu trasura, ceea ce era adevarat, fiindca Stanica spusese ca n-are bani si ca Aglae va plati pe data ce i se va cere. Aglae, insa, deveni neincrezatoare.
     - Curios, zise ea, ginerele meu mi-a spus ca s-a platit tot. Am sa-l intreb, si daca n-a platit, cu placere.
     Vexat, Weissmann pleca fara sa mai insiste. Felix, caruia ii povesti aceste lucruri, fu atat de rusinat, incat recurse la o minciuna. Dadu zece lei colegului, sub cuvant ca intr-adevar Stanica ii daduse acesti bani amintind numele lui Weissmann, dar el in graba nu tinuse minte explicatiile aceluia. Weissmann zambi cu indoiala.
     - Accept, zise el, istoria ta, fiindca n-am un franc in buzunar. Dar sa stii ca cucoana pentru care arunci zece lei nu merita astfel de sacrificiu. Cat despre batran, te vestesc ca nu mai face doua parale. Are paralizie generala. Si macar n-o are interesanta. Tot ce poate fi mai tipic, din punct de vedere clinic. Era sa mi-l dea inapoi.
     Dupa plecarea lui Simion Aglae isi schimba deodata manierele.  Incepu sa se imbrace din ce in ce mai modern, sa mearga in oras dupa cumparaturi, sa cheme in casa prietene. Lucru ciudat. Pe Aurica si pe Olimpia nu le mai privi cu ochi buni. Toata atentia ei fu in directia lui Titi, caruia ii cumpara haine noi, ii dadu un ceas de aur, confiscat de mult de la Simion, si chiar bani de buzunar. Pretindea acum sa iasa in oras impreuna cu el si, pentru intaia data in viata se duse la cinematograf, in sala "Minerva", unde se reprezenta "La toure de Nesle" si o comedie cu Rosalia. Reprezentatia nu-i placu, afirmand c-o suparase la ochi. Lauda in schimb "Fata aerului" pe care-o vazuse odata la teatru, si insarcina pe Titi sa-i comunice daca se va mai juca vreodata.  Dupa reprezentatie il invita la "Carul cu bere", unde cu multa demnitate comanda bere, dupa ce dadu o multime de recomandatii inutle chelnerului. Vederea altor grupuri de oameni multumiti in jurul meselor ii produse invidie, ceea ce si marturisi lui Titi.
      - Uite, lumea petrece! Asa trebuia sa fac si eu cat eram tanara. Cu cine sa te intelegi insa? "El" mergea dupa stricatele lui, si eu-mi bateam capul cu voi. Ce-a fost a fost. Acum vreau ca macar tu sa traiesti altfel, sa ma bucur si eu pe langa tine, fiindca fetele, odata maritate, isi vad de barbatii lor. Trebuie sa m-asculti pe mine, daca vrei sa te fac om. Ti-ai facut mendrele, ai gresit o data, acum cred ca te-ai saturat. Sa ma lasi pe mine sa-ti gasesc o fata buna, cu avere, fie si mai in varsta. Chiar mai bine in varsta. Azi banul e tot. Cu cartea nu faci nimic. Sa-l vad pe Felix al dumitale ce-are sa faca cu medicina lui. S-o ia pe zapacita de Otilia.
     Dupa putina gandire, Aglae corecta impresiile:
     - Daca ar lua-o pe Otilia, n-ar fi prost. Dar nu se uita ea la un studentas. Ei ii trebuie mosieri. Otilia era buna pentru tine. E obraznica,, dar indrazneata, urata nu. Ai fi ramas cu avere, nu gluma, de la Costache. Fiindca nu esti si tu mai infipt, mai barbat, cum sa-ti spun? Va pricepeti la altele, va lasati pacaliti de cate o nebuna, si pe o fetiscana ca Otilia nu stiti s-o struniti. Va rade in nas. Pe vremea mea, cand barbatul si parintii se hotarau, fata era insfacata pe sus. In sfarsit, acuma cu Otilia nu mai vreau eu. Frica mea e sa nu-i lase pacatosul de Costache toata averea pe mainile ei. Fata, lasa ca-ti gasesc eu, numai sa fii ascultator.
     Titi, lipsit de personalitate, si in fond preocupat mereu de problema sexuala, asculta cu religiozitate si placere, incantat de a-si  vedea aspiratiile astfel conduse de altul. Prin nu se stie ce mijloace, Aglae facu cunostinta grasei neveste a lui Iorgu, care se simti foarte onorata de vizitele ei, fiindca, desi foarte bogata, se socotea de o categorie sociala inferioara. Madam Iorgu era afabila, greoaie la mers, avea interior bogat, fara stiinta luxului, si oferea prajituri nemtesti, din care Aglae manca bine, cu multe laude. Fetitei lui Iorgu, Lucica, fata care imperechea caracterele rasei germanesi ale celei eline, avand par blond in cozi, ochi albastri, spancene negre, imbinate, si nas drept, Aglae ii aduse fel de fel de nimicuri, carora le dadea o valoare isorica prin cuvintele: "Asa purtau fetele pe vremea mea!" Titi gacu portretele doamnei Iorgu si a Luciei, spre incantarea mai ales a celei dintai. Fata, desi maricica si sprintena, era lipsita de orice cochetarie parand a ignora cu desavarsire ca pe lume sunt doua sexe. Manca cu placere, raspundea cuviincios la intrebari si fugea, din cand in cand afara, sarind dintr-un picior in altul. Aglae se interesa bine asupra varstei si tuturor conditiunilor fetei si intr-o zi expuse doamnei Iorgu aceasta idee:
      - Madam Iorgu, eu, in locul dumitale, la treisprezece ani as marita-o. Cand o fata trece de optsprezece ani, oricat de frumoasa si de bogata, e primejdie sa-ti ramana pe cap. Sunt patita.
............................................