Enigma Otiliei, George Calinescu

........................................................
                              XII.
     

            Văzându-se descoperit, acesta intră jovial:
       - Credeam că e aici domnul Felix. Voiam să-i spun ceva. Dar v-am auzit de avocat, de adopţiune. Vreţi să adoptaţi pe domnişoara Otilia? Perfect! Admirabil! Mă ocup eu! Discreţie desăvârşită!
       În vreme ce Costache se agăţa desperat de privirile lui Pascalopol, acesta zise liniştit:
       - Ai înţeles greşit. Vorbeam de altceva, de treburile mele de la moşie.
       Stănică privi cu o neîncredere îndrăzneaţă şi, prefăcându-se grăbit, ieşi pe cealaltă uşă, care dădea spre apartamentul din fund. Descoperind pe Otilia (lui Felix n-avea nimic să-i spună), îi comunică misterios:
       - Am auzit o veste bună. Moş Costache te adoptă.
       - Ai auzit greşit!
       - Eu? se miră cu demnitate Stănică. N-ai nicio grijă: discreţie absolută.
       Şi într-adevăr, Stănică, deşi îşi făcuse un obicei de a spiona casa lui Costache în profitul Aglaei, intrând ca din întâmplare pe o uşă şi ieşind pe cealaltă, nu scoase câte săptămâni nicio vorbă de această afacere. Felix, trimis de moş Costache să vadă cum se află Simion, care se văita din nou că e bolnav, avu impresia că Aglae nu ştia nimic de proiectul lui Pascalopol. "Poate, îşi zicea el, Aglae se dezinteresează de această chestiune, în care, de fapt, n-are vre-un drept să se amestece, ori, în sfârşit, este prea preocupată de boala lui Simion."
       Într-adevăr, bătrânul, trecând cu iuţeală hipocondrică de la o boală la alta, părea totuşi bolnav cu adevărat. Ochii îi erau injectaţi şi ficşi, şi pântecele îi era balonat îngrozitor, încât părea o minge învelită cu broboadă. Să văieta de bătăi de inimă după masă şi declara că inima lui bate din ce în ce mai tare, fără să se mai poată opri.
       - Eşti nebun, strigă Aglae, cu hipocondriile tale! Unde vezi că-ţi bate inima?
      Îi punea şi ea mâna pe piept, dar trebui să recunoască într-adevăr că circulaţia lui Simion era în chip alarmant agitată. Simion mai era convins, observând unele fenomene ale digestiei lui, că trupul i se umflă de gaze care-l sufocă. Stănică aduse pe Vasiliad. Acesta, atât de atent mai mult din paradă la consultarea lui Costache, nu descoperi de data aceasta mare lucru. Nu găsea nimic hotărât şi acceptă cu bunăvoinţă ipotezele Aglaei şi ale lui Stănică. Simion se dezbrăcă şi se aşeză în pat, unde şezu şi ziua, şi noaptea, abservându-se cu anxietate. Nu mai mânca, nu mai broda şi era ros de melancolii. El, atât de tăcut înainte, vorbea Aglaei, până ce aceasta se plictisea, mărturisindu-i că se simte pe moarte, spionând-o îngrijorat dacă avea să-l ţină minte multă vreme, dându-i dispoziţiuni testamentare. Simion pusese ochii pe Felix şi îi dezvolta lui cu mai multă încredere temele lui patetice:
      - Mă duc, îi zicea el, am o boală gravă, neştiută de doctori. Uite, aşa e viaţa! Am luptat pentru ideal, pentru artă, şi acum trebuie să las totul. Să nu mă uiţi, domnule Felix, să nu mă uiţi.
      Şi dându-se jos din pat, Simion scotea din perete câteva tablouri şi le da lui Felix. Acesta le lăsă de altfel în casă. Chiar Aglae se grăbea să i le sumlgă, indignată.
      - S-a prostit Simion ăsta de tot! Domnule Felix, nu te potrivi. Vezi poate-ţi dă ceva, inel, bijuterie, bani, să-mi spui.
      - Se-nţelege! zicea, oarecum jignit, Felix.
      Spre mai multă siguranţă, Aglae despuie odaia lui Simion de tot ce acesta ar fi putut dărui în curiosul lui acces de dărnicie.
      Totuşi, Simion nu muri, şi continuă să-şi cultive hipocondriile cu o nelinişte destul de benignă. Aglae nici nu se mai ocupa de el, lăsându-l singur în odaia lui, Aurica îşi făcea obişnuitele plimbări circulare pe Calea Victoriei, Titi copia în ulei cărţi postale ilustrate.
      Stănică, nelipsit din calea socrilor, găsi prilejul într-o zi să prindă pe Otilia singură.
      - E foarte drept ce face mos Costache, ii zise el, cu aere de complicitate, ba e chiar dator. Imi pare bine ca-ti cunosti interesele. De ce sa ramana atata avere pe mainile altora? Esti tanara, inteligenta. Fie vorba intre noi, dai o lovitura. Batranul n-are cine stie cat de trait. Asculta-ma pe mine. Sa-ti spun eu, cand voi avea timp, cate proprietati si afaceri are mosul. Nici gand n-ai. Dupa ce ti-ai irosit atatia ani cu el, trebuie sa te despagubesti. Ei, cum ne-am intelege noi! Dumneata ai mult din caracterul meu! Esti libera, independenta, lipsita de prejudecati. Iti spun aici intre patru ochi. Olimpia e buna, n-am nimci de zis, dar e piedica pentru cariera mea. Moale, fara fler. Crezi ca soacra-mea Aglae mi-e simpatica? Ce vrei sa fac? Spune-mi o vorba, si sunt gata. Olimpia nu ramane pe drumuri, are parinti, are avere. Nu mai e copil la mijloc sa ne impiedice. Nu ma uit eu la trecut, fleacuri, nu-mi pasa ce-a fost. Ai fost tanara, ai facut ce-ai vrut. Ma gandesc la o uniune de conceptii, pe linii mari.
      Otilia, care il ascultase din ce in ce mai palida de manie, nu se putu stapani si zise deodata surd:
      - Stanica, iesi afara.....
      Acesta se ridica fara graba, alese o bomboana dintr-o cutie a fetei si se ridica. Dupa plecarea lui, Otilia ramase cu privirile in gol, isi sterse cu o batista niste lacrimi care nu voiau sa curga, apoi se repezi ca o nebuna pe scari si intra in odaia cu pianoforte, unde incepu sa cante vijelios tot ce-i venea in minte.
      - Lipsa de grji, mormai Marina din bucatarie. Doar ce griji are?
      Stanica trecu in curtea Aglaei si intra in sufragerie, unde se aflau toti la masa, inclusiv Simion. La o parte, pe un scaun, sedea si Felix (acesta fusese prilejul pe care-l folosise Stanica) venit la insarcinarea lui Costache sa ia stiri despre Simion. De cateva zile, Simion se transfigurase, devenise optimist si chiar exaltat. Printr-un rationament simplu, ajunse la incheierea ca toate bolile sunt o saracie de substante a organismului si deci ca mijlocul cel mai simplu de a se vindeca era sa se supraalimenteze. Il aprobase chiar Aglae:
      - Bine ca ti-a venit mintea la cap! Fireste ca, daca nu mananci te simti slabit.
      Asadar, Simion parasise patul, si acum sedea la masa. Cand intrase Stanica, ii explica tocmai lui Felix, caruia ii spunea cu incapatanare mereu "domnule doctor", ce bine se simte:
      - Sunt un om renascut, reintors la viata. Am o putere muschiulara cum n-am avut niciodata.
      Simion isi incorda bratul sau subtire si facu insistent semn lui Felix sa-l pipaie. Acesta ii facu hatarul si ramase mirat dimpotriva de lispa de rezistenta a lui Simion, al carui brat de prea mult efort tremura cu violenta.
      - Nu te mai sforta asa, Simion, si fii serios, il fulgera Aglae.
      - AM sa va spun o veste interesanta, facu Simion, ceva ce n-ati stiut. Otilia se va numi in curand Otilia Giurgiuveanu.
      - Vai! facu Aurica, asa ca in fata unei enormitati detestabile.
      Aglae deveni livida, si dupa cateva clipe de amutire izbucni catre Stanica, ca si cum el ar fi fost vinovatul:
      - Ce-ai zis? Costache vrea sa adopte pe Otilia? Niciodata! Cat traiesc eu, niciodata. Doar mai sunt legi in tara asta, mai sunt tribunale. Il dau pe mana parchetului pe Costache, asta-i fac. L-a ametit stricata asta. Cine stie ce-o fi intre ei.
      Stanica ciugulea cu o scobitoare, mefistofelic, cateva masline. Felix, in schimb, se simti sfasiat. Ar fi voit sa strige, sa protesteze impotriva insultelor, dar emotia il pironise pe scaun. Simion ii facea semn mereu sa vina la masa, desi el voia sa plece si sedea deoparte.
      - Bine, zise Stanica, asezandu-se de-a binelea sa manance, sa-mi spui, te rog, ce poti sa faci?
      - Cum ce pot sa fac? intreba indignata Aglae.
      - Asta te-ntreb si eu, zise calm Stanica, dar cu vadita intentie de a excita. Vrea s-o adopte, si pace. Legal nu e nicio piedica.
      - Mancati, indemna Simion pe Aurica si pe Titi, mancati, mancarea este elixirul vietii! si el insusi inghitea cu lacomie, varand in gura bucati mari de paine si stergand cu miez ultimele resturi de sos din farfurie.
      - Dar eu nu pot sa spun acolo unde trebuie ca vor sa puna mana pe averea lui Costache?
      - Nu poti sa spui! Fata e fata vitrega, deci e firesc sa fie adoptata. Te poate da in judecata pentru calomnie.
      - Cine? Costache? se-nfurie Aglae.
      Felix se ridicase, schimbat la fata, sa plece si, cautand o intermitenta in discutie ca sa spuna "buna seara", se strecura afara pe usa.
      - Am vorbit ca nebunii, si baiatul asta era aici! se mustra Aglae.
      - Nu mai e paine? intreba ingrijorat Simion. Mi-e o foame grozava.
      - Cum Dumnezeu? observa iritata Aglae. A fost pe masa un morman intreg de felii! Noi nici n-am apucat bine sa mancam.
      Se aduse pe masa un alt cos cu felii de paine, din care Simion isi lua repede una, muscand-o ca aperitiv, si-si mai puse inainte doua felii, si apoi, razgandindu-se, patru. Apoi lua painea si dadu generos si celorlalti cate doua felii, asa incat cosul se goli.
      - Mai adu paine! zise el catre servitoare.
      - Simioane, se rasti Aglae, ce comedii sunt astea? Este destula paine.
      - Mos Costache e sfatuit bine, medita tare Stanica, are pe Pascalopol indarat, care urmareste, se vede, sa puna mana pe averea batranului dupa moartea lui.
      - Nu cred asta, zise Aurica, domnul Pascalopol e un om nobil. L-a ametit Otilia.
      - Unde sunt bani la mijloc, nu exista noblete! zise Aglae.
      - Cum, mama, adauga Aurica, o fata de categoria Otiliei sa intre in familia noastra? E-ngrozitor.
      - Intra, daca sunt oameni fara cap! mormai posaca Aglae si cazu pe ganduri, mancand fara gust. Simion intrerupse tacerea:
      - Am o pofta de mancare admirabila. Ma simt ca de douazeci de ani. Ce bucate mai aveti?
      Tot timpul inghitise lacom, nedand nici cea mai mica atentie discutiei. Aglae il privi distrata si cu un vadit dispret.
       - Afacerea asta, daca vrei sa ma-ntelegi, urma Stanica, se trateaza cu tact. Mos Costache se teme de dumneata. Rau ai facut ca nu te-ai mai dus pe acolo. Daca ai merge, l-ai lua cu binisorul......
       - Niciodata! zise Aglae implacabila. Nerusinata aproape m-a dat afara.
       - Ai fost violenta. Acum trebuie sa cautam un mijloc. Nu prea vad.
       Felix se intoarse acasa aproape pe furis si se arunca pe pat, fara sa treaca prin sufrageria unde Otilia il astepta la masa. Era obosit moralmente, dar cu senzatii fizice. Privi inainte prin intuneric razele sarace ce patrundeau pe fereastra, prin perdea, de la lampa din coridor. Sa-i spuna Otiliei ce se vorbea despre ea, i se parea inutil si jignitor. Il obosea, il nelinistea aceasta lume fara instinct de rudenie, apriga, in care un om nu se putea increde in nimeni si nu era sigur de ziua de maine. Ii fura odiosi toti, si Costache, si Aglae, si ceilalti, si un gand ii staruia in minte: sa fuga cat mai repede in aceasta casa. Dar cum? Sa plece fara stirea nimanui, era primejdios. Putea sa-l aduca cu sila inapoi, fiind minor. Totusi era incredintat ca mos Costache n-ar fi facut asa ceva, ba dimpotriva ar fi fost in stare sa se bucure. Insa cu se sa traiasca pana in iarna? Poate ca mos Costache ar fi consimtit sa-i dea banii. Cand isi aduse aminte de polita,  vazu absurditatea ipotezei. Mai mult, o mandrie il cuprinse si fu hotarat un moment sa renunte la ceilalti bani. Dar semnase totusi polita pentru o mie de lei, primiti sau neprimiti, si mos Costache i-ar fi pretins, fara indoiala, la scadenta pe toti. Oare nu era mai bine sa-i primeasca, si cu acei bani sa traiasca singur, ca atatia colegi saraci ai lui? Ideea de a lasa pe Otilia nu-i surase. I se nascu in suflet nazuinta de a o "salva", de a o scoate din casa lui Costache si de a o intretine dezinteresat, ca pe o "sora". Nu i-ar fi ajuns insa banii. Atunci se gandi ca ar putea da lectii. Chiar i se cerusera cu treizeci de lei lunar. Cu doua lectii lua o suma satisfacatoare. Insa lectiile nu erau sigure. O familie cu fete il invitase pe un an intreg, oferindu-i pensiune. Acolo n-ar fi fost loc pentru Otilia. Gandul lui cazu si mai jos. In definitiv, ce-ar fi sa renunte la medicina? Si-ar fasi o functie, la nevoie cerand chiar is concursul lui Pascalopol, si apoi ar urma alta facultate. Literele, de pilda! Insa un astfel de sacrificiu sigur ca Otilia nu l-ar fi acceptat. Otilia era o fata subtire, cu gusturi aristocratice, ar fi ras auzindu-l ca se face "impiegat". Nici lui, de altfel, nu-i suradea aceasta ipoteza. Crescuse in sentimentul carierelor mari, si medicina i se parea dintre acestea, prin educatia primita de la tatal sau. Si apoi, n-avea mult de asteptat si ar fi fost pus in stapanirea averii parintesti. Atunci isi aduse aminte de Iasi. Daca ar pleca la Iasi si ar urma medicina la facultatea de acolo, locuind in odaia pe care si-o oprise pe strada Lapusneanu? Daca ar lua pe Otilia cu el? Insa si acolo ar fi fost nevoie de bani, si apoi Otilia nu era fata sa stea in provincie. O vazu trecand mandra in trasura trasa de cai luciosi, cu fluierele subtiri infasurate in jambiere. Trasura din viziune calca crescand peste el, facandu-l sa se zvarcoleasca in pat de contrarietati. Ce sa faca, ce sa faca? Acum intelese profund zbuciumul Otiliei, starea asta ciudata in care te simti strain pe lume si totusi pironit pe loc intr-un mediu in aparenta stralucit. Ofta profund si se rasuci in pat, cand glasul Otiliei il trezi din meditatie:
       - Felix, Felix, esti acolo?
       Felix se repezi la usa, dregandu-si hainele.
       - De cand te-astept la masa! zise Otilia, auzindu-i pasii.
       Cand intra in sufragerie, Felix vazu pe Otilia, care se intorcea la scaunul sau, pe care se suise ca pe o sofa turceasca. Se zgribulea de frig. Mos Costache nu era la masa. Otilia nu mancase, desi orele erau inaintate, ciugulise insa din unele mancaruri reci de pe masa, si acuma nu mai voia sa manance.
       - Unde ai intarziat atata? intreba ea.
       Lui Felix ii fu greu sa marturiseasca.
       - Am trecut, cand m-am intors de la facultate, pe alaturi, m-a trimis mos Costache sa vad cum e Simion. S-a dat jos din pat zice ca e bine. Mi s-a parut insa ciudat de schimbat.
      - Si, fireste, c-a vorbit de mine!
      - Nu! minti Felix.
      - De altfel, mi-e indiferent, cum imi este indiferent si ce vrea sa faca papa. Il iubesc, dar stiu bine ca sunt lucruri pe care nu are puterea sa le faca, alfel le-ar fi facut de mult. Intentiile lui Pascalopol sunt bune, insa il zbuciuma pe papa degeaba. Acum trebuie sa fie cu el, nici vorba. Ce este pentru mine daca ma cheama Giurgiuveanu sau Marculescu? La banii lui papa nici nu ma gandesc, nici nu-mi trece prin cap ca are sa moara vreodata. Si daca s-ar intampla asta, ma poti inchipui pe mine stand aici, nas in nas cu tanti Aglae? Uufff! In cele din urma, am sa dezleg eu problema asta.
      Otilia lua o prajitura de pe masa, musca din ea, si apoi isi scutura genunchii, care ii ajungeau la barbie, de firmituri.
      - Ce-ai zice tu, Otilia, zise Felix, daca as renunta deocamdata la facultate si mi-as gasi un post?
      - Si sa vin si eu cu tine, nu?
      - Da! marturisi Felix.
      - As zice ca n-ai minte si ca esti un zapacit. Pentru ce? Sa-ti strici viitorul? Sa devii un Titi oarecare? Papa te iubeste in felul lui, si nu-ti pune nicio piedica. Ai nevoi de bani, de altceva, pentru ce nu-mi spui, pentru ce rumegi in tine ganduri extravagante?
      Felix se ridica in picioare si mergand la scaunul Otiliei, ingenunche si o cuprinse in brate cu scaun cu tot, punandu-si obrazul langa genunchii fetei. Otilia rase amuzata, insa nu atat incat sa nu lase a i se vedea o emotie launtrica.
      - Otilia, zise Felix aprins, esti intaia fata pe care-o cunosc si pe care-o iubesc.
      - Sunt intaia cucerire, comenta Otilia. Pe cand a doua?
      - Nu rade, Otilia, esti intaia si cea din urma. Nu-mi mai place nicio fata, sunt la Universitate de-o ursuzenie extraordinara. Nici eu nu stiu cum te iubesc, ca pe o logodnica, ca pe o mama as zice, daca n-ai fi mai tanara decat mine. Te iubesc, te iubesc!
      - Te iubesc, te iubesc, parodie Otilia, incet, fara batjocura.
      - Intelegi ca am gasit in tine tot ce mi-a lipsit in copilarie, ca iubirea mea e un lucru serios, nu cum crezi tu. Te iubesc, Otilia, nu glumi, continua si mai exaltat Felix, sarutand genunchii fetei usor, nu vreau sa cred ca m-ai inselat, ca te-ai jucat numai cu mine. Vreau sa fii a mea mai tarziu, cand vei porunci tu. Voi munci, voi razbi in viata, dar cu tine si pentru tine. Tu te-ai jucat, Otilia, nu mai iubesti cu adevarat!
       - Nu, Felix, nu m-am jucat, dar si eu te iubesc in atatea feluri, incat nu pot sa analizez acum cat te iubesc ca frate si cat ca, cum sa zic, iubita.
       Felix fu putin intristat de atenuarea frateasca, pe care in fond n-o dorea din partea Otiliei. Aceasta ghicise.
       - Felix nu ma supara cu figura asta. Te iubesc, iata, te iubesc, te iubesc, te iubesc, de cate ori vrei tu, dar tocmai pentru asta nu vreau sa faci prostii. Sa astepti pana atunci cand te vei convinge ca ma iubesti cu adevarat. Te autorizez sa experimentezi, sa-mi gasesti concurente.
       - Otilia, tu ma jignesti.
       - Oh, Felix, esti un fanatic. N-as zice ca nu-mi placi. Dar ridica-te repede in picioare, ca vine Marina, si ne vede in pozitia asta petetica. Uf, mi-ai supt genunchii! In sfarsit, Felix, eu as vrea sa intelegi ca eu in tine caut mai mult decat un june frumos si un adorator, eu caut marele prieten, care sa ma stimeze cum nu m-a stimat nimeni si sa-mi iasa in cale atunci cand voi fi nevoita sa plec in lume. Caci, Felix, va veni o vreme cand voi fi singura, ingrozitor de singura. Te iubesc si altfel, Felix, voi fi pentru tine odata altfel, dar acum fii pentru mine un frate. Spune-mi, pentru ce vrei sa pleci acum?
       - Pentru ca nu mai pot suporta atmosfera asta care se tese in jurul tau, pentru ca toata rautatea asta ma exaspereaza, ma face sa urasc oamenii.
       - Cine stie ce prostii ti-au mai spus?! Ce trebuie sa te tulburi?! Nu de acum sunt astea, Felix, ci de cand eram mica. Tanti Aglae, vazandu-ma ca am instincte de lux, ma prigonea de moarte, profitand de zgarcenia bietului papa. Odata papa mi-a adus o rochie cu guler de dantela, pe care am recunoscut-o numaidecat, desi n-aveam decat vreo zece ani, ca e veche. Avea o gaura mica de arsura, tesuta. Nu stiu unde mai vazusem stofa ei bej. Masina de calcat ii dadea prea mult lustru, altmiteri era pasabila. Trebuia sa mergem la Teatrul National, papa, eu, tanti Aglae si Aurica. Ilustrul Titi era atunci intr-un pension. Eu nu voiam sa merg, fiindca nu-mi placea rochia, dar papa, bland cum e, in loc sa se irite, cum ar fi facut altul, se plimba prin odaie de la un capat la altul si-mi demonstra ca-mi sta admirabil, ca a cumparat-o de la croitoreasa etc. Ma tot rasucea, ii potrivea pliurile cu mana, imi venea sa rad si sa plang. In sfarsit, am plecat. In fumoarul teatrului nu stii ce mi s-a intamplat! Aurica, intepata cum a fost totdeauna, face pe suparata, bazaindu-se pe nara:
       - Mama, de ce i-ai dat rochia mea Otiliei? Asta-i rochia mea!
       Era intaia mare rusine pe care am suferit-o vreodata, fiindca nimic nu mi s-a parut mai umilitor decat sa te imbraci cu hainele altuia. Cum am ajuns acasa, am taiat, am tocat marunt rochia cu foarfecele.
       Aurica venea din propria ei initiativa la scoala cu mine si se facea ca se intereseaza. Cate o colega o intreba:
       "Cautati pe verisoara dumneavoastra?"
       "Mda, zicea mieros Aurica, dar nu mi-e verisoara. E o fata pe care o crestem de mila. Numai de-ar invata!" Tu-ti dai seama ce-nseamna asta pentru o fata si mai ales la scoala, unde colegele sunt asa de rele. Si de ce, ma rog? Am avut tata si mama, si papa mi-era tata vitreg. Nu eram mai putin onorabila ca uscata Aurica. Insa tanti Aglae n-a putut-o suferi pe mama si n-ar fi voit ca mos Costache sa se insoare, si inca cu o femeie cu copii din alta casatorie. Papa tine grozav la copii, in felul lui, repet, si ei toti isi pusesera nadejdea ca va creste pe Titi et Co. si le va lasa averea. N-are decat sa le-o lase. In definitiv, numai sa-mi dea pace. Tanti Aglae si cu Aurica mergeau cu perversitatea atat de departe, incat imi spuneau mereu, de fata cu lume:
       "Degeaba il lingusesti pe Costache si te zbenguiesti, Costache nu te iubeste. Eu sa fiu, si nu te-as iubi daca n-ai fi copilul meu, din sangele meu." Toate astea mi le spunea cand aveam cativa ani. Nu te mira atunci ca mi-a placut Pascalopol. El ma cunoaste de mica. De atunci il imbratisam si chiar il sarutam. Si tu te uiti chiondoras la mine cand fac acelasi lucru acum. E drept, Pascalopol e un om chic, mai tarziu a inceput sa-mi placa ca barbat, si pot sa-ti spun ca nici el n-a facut pe bunicul mereu. Of, cum te-ai posomorat..... In sfarsit, am vrut sa-ti spun ca am baut tot paharul amaraciunii si m-am aruncat in rau. Si acum tu n-ai putina rabdare, cateva luni! Nu te teme, Felix. Tanti Aglae ma iubeste si ea in felul ei. Da, da. S-a obisnuit cu mine, s-a obisnuit sa intepe mereu pe cineva. Daca as pleca, s-ar neurasteniza si ar fi in stare sa ma caute, ca sa poata sa ma fulgere. Felix! Dar ce faci?
      Felix o stransese puternic cu bratele si o sarutase apasat in chip de consolare pentru necazurile ei.
      - Esti nesuferit, nu ma lasi sa respir. Asa se saruta? Parca esti ventuza! Se vede ca n-ai fost la Conservator. Sarutarea nu trebuie sa aiba brutalitatea asta alimentara, ci sa fie usoara, delicata. Uite asa, domnule!
      Otilia se ridica sa-i arate si-l saruta foarte atent si superificial pe buze. Felix vru s-o stranga iar in brate, dar Otilia ii puse mana pe piept barbateste, prefacandu-se suparata.
      - Ei, asta nu! Te rog sa treci la locul tau la masa! Nici n-ai mancat nimic. Mai bine sfarseste acolo, sa-ti examinez palma. Am facut rost de o carte de chiromantie. Uite, eu, de pilda, voi trai numai treizeci de ani, ceea ce e destul, fiindca nu vreau sa devin mumie. Am linia inimii neteda, inseamna ca sunt o fata de inima, capabila de dragoste profunda (ce nostim!). Asa o au, zice in carte, eroinele Revolutiei Franceze, madamTallien, de exemplu. Crestaturile aici pe muchia palmei sub degetul mic, indica numarul de copii, ia sa vedem: unu, doi, trei, vai, e ingrozitor Felix, voi face sapte copii. E oare cu putinta? Nu, nu. Nu-mi plac, sau mi-ar placea numai unul, un baietel. Da-mi mana ta, sa vad, tu cati faci? E-ngrozitor! Si tu tot sapte faci!
      - Eu ii fac? Asta inseamna ca o sa am sapte, si o sa-i faci tu.
      - Esti un prost! Tu n-ai voie sa te casatoresti decat pe la douazeci si sapte de ani, cand iti vei fi terminat complet studiile. Pricepi ca eu, murind la treizeci, nu voi putea sa-ti fac sapte copii. De altfel, te iubesc, insa in modul asta rodnic..... o, Felix, nu! Liniile mint. Acum sa lasam asta. Uita-te in ochii mei, Felix, si spune-mi drept: ce-a spus tanti Aglae despre mine?
      - A spus ca atata vreme cat traieste ea, mos Costache nu te va adopta.
      - Si asa va fi.


                      X.
             Mos Costache primi peste cateva zile, prin posta, o scrisoare inchisa. Cum nu i se aducea corespondenta mai niciodata lui personal, toti scriind Otiliei, chestiunile privitoare la afacerile lui indrumandu-le la alte adrese, tulburat ca in fata unei telegrame, isi lua febril ochelarii si intra cu scrisoarea, al carui plic il taiase atent cu un ac, in salonul din fata, unde o citi de doua ori pe nerasuflate. Scrisoarea, scrisa cu caligrafie disimulata, perpendiculara, suna astfel:

             "Stimate domnule Giurgiuveanu,

       Sunt informat ca intentionezi sa adopti pe fiica dumitale vitrega, pe domnisoara Otilia. Daca ai fi facut asta cand traia sotia dumitale, as intelege. Dar acum, cand domnisoara are douazeci de ani, lucrul e cel putin curios. Iti comunic prieteneste ca foarte multi cred ca traiesti cu aceasta nostima fata si ca vrei in felul acesta discret sa-i lasi averea. Treaba dumitale, desi ma-ntreb ce zice familia de aceasta hotarare senila. Eu personal n-as avea de ce sa ma amestec in treburile dumitale, insa iti marturisesc ca sunt indignat si sunt hotarat sa atrag atentia autoritatii in drept asupra acestui caz, asa, din unanimitate si spirit de dreptate, fiindca o cunosc pe aceasta domnisoara foarte moderna si independenta si n-as vrea s-o vad cum te toaca pe dumneata ca "tata", ca sa se zbenguisca pe drumuri cu junii de la Conservator. Cauta-ti o femeie mai in varsta pentru slabiciunile erotice, iubite domnule, si nu mai "adopta" minore. Sper ca acest preaviz iti va vari mintile in cap, si nu vei astepta sa spun surorii dumitale, doamna Aglae Tulea, tot ce stiu despre aventurile galante ale iubitului sau frate.

                               Un amic care-ti vrea binele!"

       Daca cineva ar fi palmuit pe mos Costache, el n-ar fi fost mai zguduit decat de aceasta banala anonima. Se ingalbeni, si fruntea i se acoperi de sudori reci. Incepu sa se plimbe pierdut prin odaie, bolborosind vorbe fara inteles. Arunca scrisoarea, o ridica din nou si o citi iar, intorcandu-o pe toate partile. Facu gestul de a iesi din odaie, apoi se intoarse iarasi si incepu sa-si crispeze obrazul ca un chinuit de o durere mare care cauta prin stimularea plansului sa-si descarce nervii iritati. O frica nebuna il cuprinse. Temator de opinia altora si mai ales de a Aglaei, cu o repulsie bolnavicioasa pentru orice contact cu autoritatile publice, se vedea arestat, dus la politie, aratat cu degetul de lume. Scrisoarea i se parea un document teribil, de o autenticitate indiscutabila. 
      Mos Costache avusese totdeauna cultul lucrului scris de altul, ca unul ce nu lua condeiul in mana niciodata. Cand odata, intr-una din casele sale de raport, o chiriasa se sinucisese, si numele lui aparu in gazeta cu simplul calificativ de proprietar, mos Costache statu cateva zile inchis in casa, cu teroarea ca toata lumea il va arata cu degetul. 
     Acum Costache tresarea la orice scartaietura a portii, la orice huruit de trasura, ca si cand scrisoarea treabuia sa aiba o urmare teribila numaidecat. O singura clipa nu trecu prin capul lui intrebarea asupra provenientei anonimei si nici vreo cat de mica banuiala asupra adevaratului autor. Scrisoarea in sine era o realitate care-l inspaimanta ca o sentinta de moarte si se intreba zbuciumat ce sa faca. Un prim instinct de conservare il indemna s-o ascunda si o indesa bine in buzunar. Indepartand-o astfel, avea sentimentul ca va inlatura primejdia. In orice caz, era hotarat in sinea lui sa n-o arate la nimeni. Totusi nu se simtea sigur. In scrisoare se pomenea de Aglae, iar Aglae sedea alaturi. O dorinta de fuga il navali si-si aduse aminte ca fusese rugat de Otilia sa se mute din acest cartier. Facu cu gandul miscarea de a se deplasa din strada Antim in strada Stirbey-voda, insa, ca o pisica, Aglae il pironea si-l paraliza. Nu putea sa se mute, fiindca n-avea cum sa-i explice Aglaei plecarea. Zapacit, mos Costache apela mintal la Pascalopol. Pe el avea sa-l implore sa-l scape din incurcatura, fiindca totul, de altfel, ii venea pe cap din pricina lui, fiindca el il indemnase sa faca adoptiunea. Insa ar fi trebuit sa-i arate scrisoarea. Lui Costache ii era in acelasi timp rusine, si sentimentele lui fata de Otilia le vedea crunt profanate. A revela cuiva scrisoarea era totuna pentru el cu faptul in sine de care vorbea scrisoarea. O impinse si mai tare in fundul buzunarului, cu intentia de a cauta un mijloc sa scape de ea.
........................................................

  "Linguşirea este plata anticipată a trădării care ţi se pregăteşte."
                               Nicolae Iorga

Enigma Otiliei, George Calinescu

......................................................
                           XI.

                - Ei, spuse Aglae dezgustată, aici o să dormiţi? Nici n-aveţi loc! Şi pe Titi n-o să-l tragă curentul de la uşă? Şi apoi, când se dă jos din pat, cum o să calce cu picioarele goale pe scândură? Trebuia să aveţi un covoraş. Soba asta parcă bate la cap! Uite, aşa se-ntâmplă când tinerii fac lucrurile de capul lor şi nu-ntreabă pe cei bătrâni! Dacă îmi cereaţi consimţământul, de, cum spune buna-cuviinţă, discuta eu cu dumnealor (aici aruncă ochii ironic spre bătrâni) şi făceam lucrurile cum se cade la nişte oameni aşezaţi.
       Din ziua următoare, Aglae se ocupă de gospodăria lui Titi cu un zel extraordinar, dar care era îndreptat numai spre Titi şi părea ostil faţă de Ana. Cumpără saltea, covor, aduse cearşafuri, perne, rufărie, puse şifonierul în ordine, ca acasă, împăturind bine cămăşile lui Titi, largi, solide ("mai creşte băiatul") şi aruncă ostentativ câteva lucruri mototolite şi murdare ale Anei. Îi dădu acesteia instrucţiuni severe.
      - Uite, cămaşa asta să i-o dai când e mai frig. Să nu-l laşi noaptea fără scufie, aşa s-a obişnuit el, ar fi chiar bine, fiindcă văd că e curent aici, să-i dai să-şi pună vată în urechi. Aici i-am adus flanelă, să poarte până în iunie, sub cămaşă. Să nu-l laşi fără nasturi la cămăşi, că nu e frumos, şi să-i dai să se primenească de două ori pe săptămână.
      Aglae îi cumpără şi haine lui Titi şi puse să i le croiască după gustul ei, adică largi, îi cumpără ghete de box foarte mari, umplându-le vârful cu vată:
      - Mai bine largi, să-i odihnească piciorul.
      Aduse farfurii, cratiţe, tacâmuri şi, în sfârşit, trimise la fiecare două zile, alimente de gătit, dând şi indicaţii de bucatele ce trebuiau făcute. Ana îşi păstră cu o răbdare lăudabilă ţinuta onctuoasă. Aglae făcea dese inspecţiuni, scotocea prin bufet şi în bucătărie, să vadă mâncarea, întreba pe Titi dacă e îngrijit bine. Acesta răspundea totdeauna afirmativ. Plină de atenţii infinite pentru fiul ei, Aglae nu venea niciodată cu mâna goală, aducând foarte adesea măcar prăjituri. Ana, lacomă, se repezea şi muşca din toate, până ce Aglae îi dădea peste nas:
      - Lasă şi pe bărbat să mănânce, că munceşte mai mult. Asta cu frişcă i-am adus-o lui, că-i place.
      Aglae merse cu interesul fata de Titi pana acolo incat sa insinueze ca o femeie trebuie sa fie asidua in chestiunile mai intime cu barbatul, fiindca astfel acesta devine nervos. Lui Titi ii dadu instructiuni limpezi:
     - Tine-o din scurt, n-o lasa sa se zbenguie cu toata lumea, pe urma isi ia nasul la purtare.
     Ce-i drept, Ana merita indoielile Aglaei. Nu gatea mai niciodata si, daca se hotara sa faca ceva, mergea in bucatarie imbracata ca in oras, apuca alimentele cu varful degetelor, ca pe niste impuritati. Frigea la repezeala ce-i trimitea Aglae (conservele, lucrurile mai greu de preparat, le lasa sa se strice, le arunca la gunoi) dar apoi, gustand din propria-i mancare, o manca de-a binelea. Intra prin bucataria batranilor, se apropia in picioare de masa fratilor, ciugulea, de la toti, vorbind si razand cu gura plina, si apoi, cand sosea Titi, spunea candid:
     - Draga, tie ti-e foame, ca eu n-am pofta deloc! Nici n-am gatit.
      Titi isi schimba adanc si domol apele ochilor, dar nu zicea nimic. Ana pleca mereu in oras, alergand neostenita nu se stie unde, avida de petrecere, invidioasa pe orice lux. Titi se inchidea in casa, facand picturi dupa carti postale ilustrate, inramandu-le singur si batandu-le cu exactitate in perete. Lucra, cu o frenezie casnica tacuta, la fel de fel de maruntisuri. Facu abajururi de tul pe care le  zugravi cu acuarela, vopsi masa si scaunele, inventa passe-partout-uri de felurite forme si marimi pentru fotografii. Ana il lasa in pace si se infunda la parintii ei sau pleca in oras. Incepuse de la o vreme sa vina tot mai des si mai dezinvolt in purtari cu Stanica.
      - Haide, frate, in oras sa mai luam aer, indemna el.
      - Titi, nu vrei sa mergem? facea Ana numaidecat.
      Titi se intuneca si refuza cu o incapatanare in care se ghicea o suparare ascunsa.
       - Bine, rezolva Ana chestiunea foarte simplu, daca tu nu mergi, ma duc eu cu domnul Ratiu.
       Stanica primea cu jovialitate si plecau amandoi de brat. Titi refuza sa mearga la cinematograf, la teatru, la berarie, avand pentru toate aceste petreceri si o teorie. Iesi o singura data, pe ger, si se obstina sa asculte afara un concert militar gratuit, oferit intamplator in parcul Carol, din zelul artistic al unui capel-maistru. Nu voi in ruptul capului sa plece inainte de sfarsit, desi era vanat la fata de frig. Ana il lasa si pleca, dar sosi acasa mai tarziu decat el. Titi picta, se legana langa soba, sedea nemiscat pe marginea patului, cand era plictisit si, refuza orice abatere de la acest program, ascunzand prin posomorare si incapatanare antipatia fata de spiritul independent al Anei, fata de care incetase chiar de la inceput de a mai arata tulburari erotice. Criza lui Titi fusese scurta si se prefacuse intr-o placiditate ursuza si banuitoare.
       - Iubite domnule Titi, il aviza Ana, eu sunt tanara, vreau sa patrec cat mai am vreme. Daca nu vrei sa iesi nicaieri, stai acasa. Eu una nu pot.
      Titi se impaca numai cu Sohatchi, cu care, cand era bine dispus, vorbea indelung despre colegii de la liceu si de la belle-arte. Stanica venea des, se zbenguia cu Ana, fara sa se mai sinchiseasca de Titi. Intr-o zi rasera in odaia alaturata, baura, dupa toate aparentele si mancara ceva, si abia tarziu Stanica deschise usa, cu gura plina, si zise aproape indiferent:
      - A! tu erai aici?
      Titi incepu sa-si manifeste supararea pasiv, nemaivorbind nimic ore indelungate. Dar intr-o buna zi si pentru intaia oara, cand Ana veni noaptea tarziu acasa condusa de Stanica, Titi izbucni, in chip surprinzator pentru ea, cu o brutalitate nemaipomenita:
      - C...va! Las' ca mi-a spus mie mama, ce, eu nu vad?...... Unde mergi dumneata toata ziua si toata noaptea?
      Vreo dovada impotriva Anei nu exista, ce-i drept. Fratii venira repede la locul scandalului si capitanul mustra pe Titi cu destula aroganta si un tot vadit trivial si iritant:
      - Amice, trebuie sa-ti supraveghezi expresiile, ma intelegi..... Aici sunt parintii nostri, oameni batrani, sunt ordonantele, care aud. Nu admit se ne insulti sora, asa, pe simple elucubratii de-ale dumitale. In definitiv, ce-i? S-a plimbat in oras cu cumnatul dumitale. Daca dumneata esti bolnav si nu suferi lumea, nu trebuie s-o silesti si pe ea sa se calugareasca.
      Titi se invineti la fata si, reeditand furia subita a lui Simion, batu cu pumnul in masa, inspumat la gura, si tipa ca un descreierat:
       - Sa nu ma insultati, magarilor, ca va spun lui mama!
       Toti il privira in liniste ca pe un pacient in criza si lui Titi i se paru ca Ana lasa buza-n jos intr-un gest de dispret. Fratii iesira din odaie fara sa-l mai contrarieze si tocmai aceasta indiferenta infurie si mai tare pe Titi.
       - Lasa-l, ma, se auzi glasul locotenentului, nu vezi ca e nebun?
       - Ba o sa-l dau in...... spuse pe sleau capitanul.
       Titi puse mana repede pe palarie, isi trase paltonul nervos pana a se incurca in maneci si iesi ca un glont din casa si din curte. Din acea zi nu se mai intoarse in caminul lui. Aglae ii ordona sa divorteze, Stanica fu si el de aceeasi parere, "de vreme ce nu va intelegeti", dar se jura ca Ana si cu el petrecusera in chip nevinovat, nedandu-si seama cum a trecut vremea. Lucru curios. Cand auzi de divort, Titi se intuneca. Nu voia.
      - Sa faca ce-o sti, zise elc u absurditate, nu ma priveste. Eu n-o cunosc, si pace. N-are decat sa dea divort, eu nu ma duc pe la tribunale.
      - Dar nici n-ai nevoie, omule, explica Stanica, aranjam noi toate.
      - Eu nu dau divort.
      Era aceasta incapatanare o modalitate primara de a-si marturisi inca dragostea pentru Ana? E cu putinta. Sohatchi veni la Aglae si lamuri  ca ei n-au avut nicio intentie rea, ca s-au certat cu totii cum se-ntampla, dar ca situatia surorii lor era intolerabila si trebuia sa fie rezolvata intr-un fel, cel mai cuminte chip fiind acela ca Titi sa se-ntoarca acasa. Titi declara scurt:
      - Eu acolo nu ma mai duc, cine vrea sa vie, sa vie aici.
      Aglae, ca sa nu-l supere, zise si ea:
      - Domnule Sohatchi, eu nu pot sa las pe baiatul meu sa fie insultat. Ana sa vie sa stea aici cu el, ca se gaseste loc.
      Intr-adevar, Ana veni, primita de Titi cu e tresarire de satisfactie, repede inabusita de o uitatura posaca. Reinfipt in solul lui, Titi nu facea decat sa copieze note, sa desene dupa ilustrate, sa stea nemiscat. Agale o intepa pe Ana fara sa vrea, punandu-i intrebari suparatoare: "Tu nu stii sa gatesti? Tu stai asa imbracata toata ziua? Tu n-ai decat o camasa de noapte?"
      Dar trebui sa recunoasca chiar ea, ca Titi era imposibil si o contrazicea pe Ana in cele mai legitime dorinte, cu o obstinatie de asin. Ana aduse cinci bilete de teatru, cu o invederata multumire de a-i lua pe toti, dar Titi singur refuza.
      - Eu nu ma duc la teatru. Nu ti-am spus eu sa iei bilete. Ma duc la teatru cand am dispozitie, nu asa, pe neasteptate. Si apoi cine ti-a dat banii? De unde stiu eu?
      - Titi, se irita chiar Aglae, ma agasezi!
      Titi nu merse, tacand insa cu perversitate voita sau involuntara pana in preajma momentului de plecare, asa incat toti se imbracara, crezand ca i-a trecut rezistenta. Dupa-masa, Titi disparu. Ceilalti isi inchipuira ca se-mbraca. Iesira pe usa sa-l astepte, dar Titi nu se vedea nicaieri. Aglae intra in odaia lui si-l gasi in pat, sub plapuma.
      - Dar ce faci aici, pentru Dumnezeu, nu mergi? De ce m-ai facut sa ma-mbrac?
      - Ti-am spus ca nu merg.
      Si Titi se intoarse cu capul la perete. Suparata, Aglae se dezbraca si nu mai merse. A doua zi Ana fugi.
      - Titi, insista Aglae, termina odata. Nu va intelegeti, si pace. Ea e usuratica, tu esti incapatanat, nu-i nimic de facut. Divortati.
      - Eu nu divortez! se-ncapatana Titi.
      De altfel Ana era văzută de toţi pe stradă cu feluriţi inşi, unii afirmau că avea legături certe cu unul sau cu altul. Curând nu mai fu nicio îndoială cel puţin că Ana iese la braţ cu un funcţionar superior dintr-un minister, om mai în vârstă, cu ceva avere, care afirmă, fiind şi Stănică de faţă, că dacă Ana e liberă, o ia de nevastă. Era o ocazie, susţinu Stănică, de a se despărţi fără scandal. Altfel Ana ar abuza de numele lui, cu profit pentru ea. Titi însă nu voia să divorţeze. Se vede totuşi că Ana găsise găsise o bună combinaţie, fiindcă dezlegarea nodului veni tot de la ea. Într-o zi, două ordonanţe depuseră în faţa uşii de la intrare, fără să vrea să intre, o boccea enormă, în care Aglae găsi cu ciudă toate lucrurile lui Titi, cele mai multe murdare. Totul îi fusese restituit cu o grijă afectată fiindcă Titi regăsi şi o pereche de pantofi rupţi pe care îi aruncase la gunoi, precum şi un cuţit, pe care forţându-l îl rupsese în două. Erau amândouă bucăţile. Titi primi, în sfârşit, şi o notificare că i se intentase acţiune de divorţ din partea Anei. Cu greu Stănică putu să-l facă pe Titi să consimtă a da o declaraţie că se desparte de bunăvoie, pentru nepotrivire de caracter. Acum el voia să se judece, susţinând între altele că nu se simte bine, că Ana i-a dat o boală. Lucrul era de domeniul fanteziei şi dovedea numai, prin surmenarea spiritului, o recrudescenţă a hipocondriei lui latente, congenitale.


                  IX.
        În martie, Felix îşi făcea planuri mai nerăbdător ca oricând. Cu puţin înaintea Crăciunului împlinise douăzeci de ani. Mai avea deci câteva luni şi devenea major. Se făcuse acum mai îndrăzneţ, mai conştient de sine, însă lipsa de bani îl chinuia, jignea orgoliul lui. Ar fi vrut haine de primăvară, mănuşi şi ceva bani asupră-i. Când câte un coleg îl ducea de braţ într-o cofetărie sau berărie, se simţea pus pe jăratic. N-avea niciun ban în buzunar şi îi era ruşine să recunoască. Era gelos şi de Pascalopol. Ar fi voit să fie şi el în stare să facă Otiliei o cât de mică plăcere, s-o plimbe cu trăsura. Moş Costache nici nu se gândea măcar să-i dea vreun ban, ba-i propunea unele târguri dubioase. Venise într-o zi cu o serie întreagă de seringi "Record", aparţinând probabil unui medicinist care nu plătise chiria, şi întreba acum pe Felix dacă nu cunoaşte pe cineva sau dacă el însuşi n-ar fi dispus "să le cumpere". I le încredinţase "o persoană". Într-o duminică, Felix voi să iasă în oraş cu nişte prieteni, însă, după câţiva paşi făcuţi pe stradă, se întoarse. Era o zi admirabilă, şi paltonul îl apăsa pe umeri.Să-l scoată şi să rămână în haină era încă prematur. Cum Costache era singur acasă, Felix se duse de-a dreptul la el cu un curaj pe care i-l dădea supărarea. Spuse cam iritat că e acum om în toată firea, că-şi închipuie că are destul venit ca să nu meargă mereu în oraş cu mâinile goale. Are nevoie de haine, de cărţi, de o mulţime de lucruri, şi-i trebuie bani. În definitiv, vrea să ştie odată care sunt drepturile lui. Moş Costache ascultă, înfricoşat de această ieşire, căută să-l îmblânzească, ţinându-l mereu de mânecă, într-un chip comic, dar nu scoase nicio vorbă încurajatoare, nicio explicaţie. În cele din urmă, cu tonul răguşit, cu ochii aplecaţi în jos, făcu această neaşteptată propunere:
      - Dacă ai nevoie de bani, de ce nu iei împrumut vreo mie de lei de la cineva? Poate sa gasesc eu la un prieten, numai sa nu spui la nimeni.
      Suma izbi pe Felix, care, de bucurie, nu mai examina deloc ciudatenia propunerii din partea lui mos Costache. A doua zi, batranul veni mesterios in odaia lui Felix si-i intinse un bilet la ordin, indemnandu-l sa-l completeze cu suma de o mie de lei si sa-l dateze 30 decembrie 1910. Felix voi sa intrebe asupra rostului acestei simulatiunii, dar Costache ii incanta urechea cu sunetul unui pumn de piese. Scadenta biletului ramase in alb. Dupa semnare, batranul inmana lui Felix doua sute cincizeci de lei. Mirat, acesta intreba cu ochii.
      - Nu poate sa dea tot acum, explică răguşitul, îţi dă prin mine în fiecare lună, câte două sute cincizeci de franci.
      Felix era prea nerăbdător să aibă bani, ca să mai discute provenienţa lor, însă rămase cu o îndoială, şi la întâiul prilej consultă un prieten de la Drept, care-i cunoştea de altfel bine situaţia.
      - Bătrânul te-a pus să datezi cambia în decembrie, fiindcă atunci eşti major şi deci responsabil. Eu cred că ţi-a dat mia chiar din banii tăi, şi tu i-o vei plăti tot din banii tăi, din primul venit liber. E dat dracului moşu!
     Felix se adumbri şi se-ntoarse dezgustat acasă. În lipsa Otiliei începură să se strângă asupra-i şi ale dezgusturi, să bănuiască pe fată de complicitate şi să creadă în tot ce Aurica spunea despre ea. Pe dată însă ce Otilia reapăru cu ochii ei limpezi, plini de seninătate, se ruşină de asemenea presupuneri şi o socoti şi pe ea o victimă a bătrânului. Voi cu mai multă putere decât oricând să o scape de acolo, s-o ia el sub protecţia lui. Avea crize de sensibilitate şi reverie. În vreme ce Otilia răscolea valurile pianului, el se plimba cu mâinile în buzunar, oprindu-se din când în când în faţa oglinzii. Se privea sever, lăsând buzele în jos, într-o amărăciune patetică. Se simţea frumos. Singurătatea lui, faptul de a nu avea părinţi, îl umplea de o exaltare vagă a destinului propriu.
         Se întreba, inundat de frazele muzicale care veneau de jos, ce avea să devină: medic mare, savant, autor celebru, om politic? Se vedea trecând, în ritmul muzicii Otiliei, într-o trăsură deschisă, nemişcat, fără zâmbet, privind rece înaintea lui. Aşa îşi închipuia purtarea omului mare. Alteori, dimpotrivă, reveria îi deştepta flăcări de dezinteresare. O vedea pe Otilia ameninţată de bandiţi, care aveau mai toţi fizionomia lui Stănică. Ochind flegmatic, de pe fereastră, dobora pe rând pe toţi vrăjmaşii, în vreme ce Otilia, tremurând, îl strângea cu braţele ei subţiri de gât. Sau fugea călari de duşmani neidentificaţi spre păduri care se îndoiau moale până la pământ, ţinând în braţe pe Otilia. Generozitatea lui se-ntindea şi asupra lui moş Costache, căruia, ruinat, îi oferea azil, de dragul Otiliei, şi chiar asupra lui Pascalopol, pe care-l visa bolnav, senil, readus la viaţă prin sforţările lui de medic.
       Cântând furtunos la pian şi aruncându-şi ochii asupra lui Felix, care uneori se rezema de capacul instrumentului, Otilia nu bănuia că e salvată de foc şi înec cu atâta devotament. Odată, după ce şezuse multă vreme alături de Otilia, care citea o carte, şi visase treaz ca de obicei, copleşit de sentiment, îşi lăsă deodată capul în poalele ei. Otilia îi primi ofranda simplu, mângâindu-i uşor părul.
      - Spune-mi ceva plin de primejdii, să fac pentru tine, zise Felix.
      Otilia răspunse gânditoare:
      - Va veni vremea când ai să ai acest prilej.
      Relaţiile sentimentale dintre cei doi erau din ce în ce mai aprinse. Felix o căuta pe Otilia cu oarecare imprudenţă, o ruga cu ochii şi o săruta furtiv. Fata nu-l respingea, dar dădea gestului o candoare fraternă, făcea astfel încât orice abuz era înlăturat. Felix îi vorbea cu ochii la masă, se aşeza alături de ea şi o prindea de mâini, iar fata îl mustra cu blândeţe. Moş Costache îi surprinse într-o zi sărutându-se, dar nu zise nimic. Păru chiar ruşinat de lipsa lui de atenţie şi fugi repede cu capul în piept. Nu-i împiedică niciodată, nu le făcu nici cea mai mica aluzie.
       Încurajat de consimţirea Otiliei, îmbătat, Felix începu să fie ispitit de un gând insidios. Dacă Otilia îl iubeşte cu adevărat, ar trebui să aibă încredere în el şi să-i dea de acum dovezi mai temeinice de dragoste. Senzualitatea firească a vârstei se lupta cu mistica erotică. Intr-o noapte, neputand sa doarma, combatut de cele doua porniri, Felix se scula si se imbraca. Nu voia sa faca nimic rau si totusi inima ii batea cu putere, ca simtindu-se vinovata. O forta mai mare decat vointa lui il trase pe usa afara si-l impinse la usa Otiliei. Batu iarasi usor, ca alta data. Auzi limpede saritura speriata a fetei si tropotul pasilor prin odaie. Capul zbarlit al Otiliei aparu in intredeschizatura usii.
      - Ce vrei, Felix? intreba fata cu repros.
      Felix se zapaci si declara prosteste:
      - Te..... iubesc!
      - Of, Doamne, se vaita Otilia, iar nu esti deloc cuminte. Ti-am spus sa nu mai vii.
      Si cum Felix lasase capul in jos iritat si rusinat deodata, Otilia iesi curajoasa afara si prinse pe tanar cu bratele de gat, privindu-l in ochi.
       - Felix, daca ma iubesti cu adevarat, daca vrei ca mai tarziu sa fim prieteni, nu mai veni asa. Ai incredere in mine, cum am si eu in tine. Nu te indoi, te iubesc.
      Si tragand capul lui Felix, il saruta pe buze. Apoi fugi repede in odaie, inchise usa si intoarse cheia de doua ori. De aci incolo, Felix reprima cu regiliozitate orice instinct impur (nu fara oarecare ciuda, uneori, si porniri de gelozie fata de Pascalopol) si se multumi cu strangerea de maini si sarutarea casta, alunecata spre ureche. Totusi si asa fura suprinsi odata in chip neplacut. Otilia cosea un nasture la haina lui Felix, si acesta nu se putu elibera de ispita de a o saruta, cand Stanica intra dezinvolt pe usa.
      - Faceti, faceti, zise el protector, ca si cand intre Felix si Otilia erau legaturi indiscutabile, marturisite.
      Otilia ii arunca o privire manioasa si era gata aproape sa-l dea afara pe usa pentru indiscretie. Stanica para lovitura mieros, facandu-se ca nu-ntelege.
      - Asa e tineretea, n-ai ce sa-i faci. Eu, cand eram indragostit de Olimpia, o sarutam, ma-ntelegi, toata ziua si peste tot. Nu mai ne feream de nimeni. Asa ca..... nu va jenati.
      Felix facu gestul de a pleca si avu chiar curajul de a prefera protocolar, facand aluzie la nasturele cusut:
      - Multumesc, domnisoara Otilia!
      Stanica insa il opri.
      - Stai, frate, nu pleca, am vrut tocmai sa va-ntreb ceva. Pe dumneata, ca faci medicina. Am un caz interesant. Un client al meu vrea sa atace un act de donatiune, in sfarsit chestii de-ale noastre care ne privesc, facut de un unchi al lui, batran. El pretinde ca batranul nu-i in deplinatatea facultatilor mintale. Evident, noi putem gasi un doctor care sa-l examineze, insa aici trebuie o somitate, un profesor universitar, a carui vorba sa fie lege..... si sa se preteze. Clientul plateste. Numai, intelegi, batranul n-o sa vrea sa fie examinat. Doctorul o sa vie asa, intamplator, ca intr-o vizita. De pilda, aici. Sunt eu, Otilia, Pascalopol, mos Costache, vine si batranul in chestie, adus de mine cu un pretext oarecare, pe urma doctorul. Nimeni nu banuieste nimic. Asta am vrut sa te-ntreb. Care profesor de la facultate, psihiatru, s-ar preta mai bine si cum am putea sa-i propunem fara sa riscam nimic? Daca omul e posac, mai rau ne-ncurca socoteala. Poate cunosti pe asistent, poti sa-i strecori o vorba.
      Felix asculta pe Stanica ganditor. Isi aminti de vizita lui Vasiliad, de examinarea forţată a lui moş Costache. Afacerile lui Stănică i se părură curioase, cinice. Dar mai ales, de ce să vină cu doctorul în chiar casa bătrânului? O combinaţie preocupa în chip evident pe Stănică, în care era de trebuinţă un doctor complice. Fără să vrea, Felix raportă totul lui moş Costache însuşi. Îl vedea din nou cercetat de profesorul universitar, chestionat, dezbrăcat. De ce? Bietul moş Costache avar, e drept, şi cam fără obraz, nu făcea niciun rău nimănui şi era banal de normal şi vigilent în toate actele lui. Felix dădu informaţii foarte deprimante asupra severităţii proverbiale a profesorului de specialitate de la universitate. Era un savant pierdut în câmpul microscopului, incapabil de a se coborî la asemenea combinaţii, şi de altfel bogat. Stănică deveni posac.
      - Mă surprinde ce-mi spui. Poate nu-l cunoşti încă bine. Cu bani, primeşte azi oricine. O să mai culeg informaţii.
      - Comedia asta cu doctorii, observă Otilia după plecarea lui Stănică, mă pune pe gânduri. Pascalopol avea dreptate. În fond, voiesc să lovească în mine, ştiu bine.
      - Cine să lovească-n tine? întrebă Felix.
      - Ei, cine? Îţi poţi închipui! Ş-apoi, la ce să mai facă sânge rău lui papa? Un loc sub soare voi găsi eu pe lumea asta!
      Felix făcu o mişcare ocrotitoare spre Otilia, care înţelese.
      - Iar tu, dacă ai vrea să m-asculţi, dacă m-ai iubi, ai pleca după câteva luni, când vei fi major, şi ai trăi singur, muncind ca să-ţi faci o bună carieră.
     - Prin urmare, vrei să plec, să te las, făcu Felix stins.
     Otilia împreună mâinile, dezolată.
     - Nu m-ai înţeles. Nu eşti decât încă un copil.

     Pascalopol, care urmărea cu mare interes manevrele lui Stănică, se hotărî, în sfârşit, să vorbească cu moş Costache, şi într-o seară venind mai devreme, se invită la masă, după ce adusese o mulţime de pacheţele cu lucruri delicate de mâncare. Masa decurse în chip obişnuit. La cafea însă, Pascalopol rugă din ochi pe Otilia, cu care părea înţeles, şi pe Felix să-l lase singur cu bătrânul. Felix era acum atât de devotat cauzei Otiliei, pe care o înţelegea, încât, intuind situaţia, plecă fără să murmure, având aerul că se duce la treburile lui. Nu-l mai privea cu ochi răi pe Pascalopol. Moşierul intră în chestiune de-a dreptul:
      - Costache, zise el, ştii bine că ţin la domnişoara Otilia cât şi la tine. Să fi fost cu zece ani mai tânăr, poate ţi-o ceream de nevastă.
      - Ia-o! imploră bătrânul răguşit.
      - Nu, nu! se supără Pascalopol. Nu trebuie s-o constrângem. Nu vreau s-o fac nefericită. Dacă va voi vreodată, sunt gata să-i pun la picioare tot ce am. Însă e tânără, trebuie lăsată să guste viaţa, să-şi cerceteze înclinările. În sfârşit, nu de asta vreau să-ţi vorbesc acum. Mi-ai spus de atâtea ori că vrei s-o adoptezi. Ei bine, Costache, e timpul să faci asta. Fata creşte, se face majoră, e ceva neplăcut în situaţia ei de fată străină în casa unui bărbat. Eşti sănătos, vei trăi mai mult ca noi toţi, dar gândeşte-te ce se faca fata asta dacă ar rămâne singură. Eu, se-nţelege, sunt la dispoziţiile ei oricând, dar o fată e mândră, nu va apela la un bărbat pe care nu-l voieşte. Şi apoi aud mereu cum o bârfeşte cocoana Aglae..... Nu, nu, trebuie să faci lucrurile aşa cum e bine. Ai fost cam neglijent până acum, totuşi vremea nu-i pierdută.
      Costache asculta morala lui Pascalopol cu ochii plecaţi pudic în ceaşca de cafea, din care, după ce sorbise bine băutura, scotea acum drojdia cu degetul şi o mânca.
       - Ce zici, Costache? îl stimulă Pascalopol.
      Moş Costache privi prudent în drepta şi-n stânga şi apoi, ridicându-se puţin ca să vorbească mai aproape de urechea moşierului, şopti:
      - Şi Aglae ce-o să zică?
      - Doamne, cum eşti! se scandaliză blând Pascalopol. Ce-ţi pasă ce-are să spună cocoana Aglae?! Ea n-are niciu drept să se amestece în afacerea asta, care n-o priveşte. Otilia este, sau nu fata nevestei tale? E adevărat, sau nu că i-ai folosit banii, fără nicio dovadă scrisă? Atunci trebuie să-i dai o reparaţie, ce Dumnezeu, doar o iubeşti!
      - N-o las eu! declară evaziv Costache.
      - Ştiu eu că n-o laşi, dar în chestiuni de astea e totdeauna bine să faci acte în regulă. Fereşte, poţi să-i dai bani, poţi să-i laşi prin testament.....
      Costache făcu un gest de oroare.
      - Dar aici nu e vorba numai de bani, continuă Pascalopol demonstraţia, testamentele se atacă, şi poate Otilia nici n-are nevoie de banii tăi, om viguros, când vei binevoi tu să mori. Ei îi trebuie o poziţiune clară, onorabilă, de care vei fi mândru şi tu.
      - E bătaie de cap adopţiunea, trebuie să mergi la tribunal, cheltuială, nu prea sunt înlesnit. Mai târziu, nu zic nu.
      - Nu fi meschin, Costache! Nu e nicio bătaie de cap! Uite, pun eu pe avocatul meu să se ocupe de chestiunea asta. Nu-i dai niciun ban. Îl plătesc cu anul.
      - Aşa? se bucură moş Costache.
      - Se-nţelege! Ei, ce zici, să-l pun să înceapă demersurile?
      - Pune, pune! consimţi Costache cu jumătate de gură, privind iarăşi în toate părţile. Deodată se făcu roşu la faţă. În pragul uşii dinspre intrarea principală, uşa puţin acoperită de soba înaltă, când stăteai la masă, înfipt în semiîntuneric, şedea Stănică.
......................................................

"Ce nebunie e să judeci pe alţii după tine însuţi. "
                                 Goethe

Murim şi noi...... Victor Eftimiu

     Cu fiecare dintre cei
     De care moartea ne desparte,
     Murim şi noi - lăsând o parte
     În fiecare dintre ei.....

     Imagini..... gânduri...... doruri...... vise
      Adorm în stinsele priviri,
     Un cer întreg de amintiri
     În pleoapele pe veci închise......