"Dacă aş mai rămâne o zi, aş mai rămâne un an, iar dacă aş mai rămâne un an, n-aş mai pleca niciodată."
                                                 Paulo Coelho

Enigma Otiliei, George Calinescu

........................................
                            X.

              - Colonele, strigă fata, auzi că stă pe Antim, unde stă şi ginerele dumitale.
        - Ce spui? se miră omul cu mustaţa răsucită. Tulea, Tulea, parc-am auzit.
       Era o gălăgie infernală, fiindcă toţi îşi vorbeau de la distanţă. Din capătul opus Sohaţchi strigă lui Titi:
       - Te uiţi pe pereţi? Zugrăveala e făcută de mine.
       Aşa şi era. Mai târziu îi arătă şi alte produse ale industriei sale, dulapuri, cufere. Sohaţchi cultiva mai mult artele practice decât cele plastice. Susţinea că nu poate mnca jumările de ouă decât făcute de el însuşi şi numai el putea potrivi murăturile din sărătură.
       Titi plecă ameţit de băutură şi încântat de Ana Sohaţchi (acesta era numele fetei), care-l invitase insistent, punându-i familiar mâna pe umăr, să vină cât mai des.
       Ceea ce Titi si facu,  fara ca Aglae sa suspecteze cumva intarzierile lui. Mai tarziu se putu afla ca Sohatchi luase personal informatii asupra familiei lui Titi. Intrase curajos in curtea pe care o credea a Aglaei (de fapt nimerise la Giurgiuveanu), hotarat sa spuna, daca nu-i iesea bine manevra, ca a gresit adresa. Intamplator, nimeri peste Marina, care ii debita, pentru o bancuta, vesela ca poate vorbi atata cu cineva, toata biografia si economia familiei Tulea.
       Cum s-au petrecut lucrurile intre Titi si Ana, Titi n-a putut niciodata povesti lamurit, hotarat este ca, dupa cateva vizite, in care ca prin farmec disparusera toti ceilalti ai casei, Ana dadu atata curaj lui Titi, incat acesta putu sa cunoasca in sfarsit, cu ajutorul ei, misterul fiziologic care-i pricinuise atatea tulburari.
      Era foarte mandru de izbanda lui si, naiv, nu socotea ca are vreo responsabilitate. Dupa a treia sedinta, pasi grei si o bataie ferma in usa il facura sa inghete. Pe usa aparura solemni, dar razatori, Sohatchi si trei ofiteri, in care recunoscu pe cei doi frati ai lui Sohatchi (unul capitan si altul locotenent) si pe domnul cu mustati rasucite, acum colonel.
      - Iubitule domnule Titi, lua cuvantul capitanul, suntem fericiti ca sora noastra ti-a placut. Ati dus lucrurile prea departe, dupa cate am aflat. Ce s-a facut, s-a facut, insa intelegi ca noi suntem o familie onorabila, nu putem lasa pe sora noastra asa, de rasul lumii. Trebuie sa va casatoriti.
      Titi inlemni.
      - Dar eu, baigui el, trebuie sa-ntreb pe mama, daca vrea mama.
      Locotenentul râse cu poftă.
     - D-apoi când ai făcut isprava, amice, de ce n-ai întrebat pe mama?
     - Mama dumitale, zise împăciutor şi cam emfatic colonelu, tivindu-şi mustaţa cu dosul mâinii, n-are de ce să nu-ţi dea voie. Doar domnişoara Ana e fată frumoasă, cu zestre, e de familie onorabilă.
     - Mă-ndoiesc, interveni Sohaţchi, ca la un consiliu militar, fără să privească pe Titi, din informaţiile pe care le-am cules eu, n-au să-i dea voie. Au mai avut ei o soră, care a fugit de acasă şi s-a cununat abia pe urmă.
     - Mama n-are să-mi dea voie, confirmă ingenuu Titi, ca şi când astfel ar fi scăpat.
     - Bată-te să te bată, râse căpitanul, dacă nu-ţi dă voie madam Tulea, soră-mea o să rămână aşa? Ştii că ai haz? Eşti major, eşti liber, n-ai de dat socoteală nimănui. Câţi ani ai?
     - Douăzeci şi trei, răspunse Titi intimidat.
     - Păi, vezi?
     - Mă băieţi, propuse colonelul, las' că domnul Titi e băiatul meu. Îl iau sub protecţie mea. Ştiţi ce? Eu vă cunun, eu vă fac totul. Nu spune nimic acasă, până ce se face nunta, în casă, bineînţeles, şi pe urmă vorbesc eu cu doamna Tulea.  Las' c-o să fie bine! DOmnişoara Ana are ceva zestre, o căsuţă, unde să staţi, îţi fac eu dumitale o situaţie.
     Lucrurile se petrecură întocmai. Lipsurile de acasă ale fiului ei, motivate în felurite moduri, nu alarmară pe Aglae, care credea orbeşte în cuminţenia lui Titi.  Acesta deveni mire şi, ca să nu deştepte bănuieli, fu adus de întreaga lui familie, nu fără râsete, până în poarta casei. (Sohaţchi privi chiar în casă, pe fereastră)
     Titi, puţin ameţit, spuse că a petrecut cu nişte prieteni, şi dormi tun prima lui noapte de soţ. Nevasta şi restul nuntaşilor chefuiră fără mire şi făcură glume pe care Titi nu le află niciodată.
      Socoteala adevărată a acestei farse nu putu fi lămurită bine.  E posibil ca Ana să fi făcut înainte o imprudenţă şi să fi voit a o absolvi de ochii lumii, precum e cu putinţă ca să fi voit pur şi simplu să se mărite măcar pentru scurt timp, ca să nu i scoată porcla de fată bătrână (avea atunci cam douăzeci şi cinci de ani), însă anume zvonuri auzite de Stănică fac mai probabilă o altă ipoteză.
     Bătrânii Sohaţchi, foşti cârciumari, poloni de origine, aveau ceva avere în bani şi în case. Imobilele preţuiau însă prea puţin, fiind vechi. Copiii, ofiţeri, ţineau să se facă împărţeala, având nevoie de bani, bătrânii nu voiau, până nu făceau un rost fetei. După un consiliu, fraţii ajunseră la încheierea că, dacă Ana s-ar mărita cu un bărbat puţin pretenţios, care să se mulţumească cu o parte din casă, bătrânii ar păstra restul şi ei ar împărţi banii. Sohaţchi fu deci impresarul afacerii. Adevărul este că foaia de zestre a Anei cuprindea o locuinţă compusă din două camere şi dependinţe şi că bătrânii împărţiră banii băieţilor, care fură văzuţi făcând un lux nebun.
     Câteva săptămâni Titu putu înşela vigilenţa Aglaei, şezând ziua aproape toată cu soţia lui şi dormind noaptea acasă. În cele din urmă, Ana se plictisi şi-i notifică iritată că ea nu-nţelege să se ascundă de ochii lumii. Sohaţchi belletristul se oferi să destăinuie el chestia Aglaei, dar Titi se-nspăimântă. Făgădui că va vorbi el. N-avu totuşi curajul să procedeze direct şi, deşi avusese neplăcutul conflict cu Otilia, se duse la ea si la Felix şi le spuse toată păţania. Otilia nu se putu abţine de a nu râde.
     - Bată-te să te bată, Titi, ce năzdrăvănii faci!
     Ea însă nu vorbea cu Aglae, aşa că rolul de vestitor al comediei căzu asupra lui Felix. Când acesta spuse că Titi s-a căsătorit, Aglae nu vru să creadă şi i se păru că Felix face o glumă.
     - Ce farse sunt astea? Asta faceţi voi la Universitate?
     A trebuit să fie adus Titi de faţă, ca Aglae să creadă. În loc să se indigneze, să ţipe la Titi, Aglae începu să plângă, să mângâie pe băiat, acompaniat în mod iritant de Aurica.
     - Dar cum ai putut sa te laşi tu, mamă, să-şi bată joc escroaca de tine? Las' că merg eu la poliţie, mă duc, la nevoie, până la prefect.
     Aglae privea lucrurile simplu, ca o escrocherie pe care o respingi poliţieneşte. Tit nu făcea haz de această interpretare şi, cu toate că n-avea mijloace de expresie, se vedea că se simţea jignit de aprecierile la adresa Anei că, într-un cuvânt, avea amor propriu de soţ.
     - Nu e escroacă, mamă, trebuie să stau acolo. Dacă vrei şi dumneata să vii......
     - Cum? Să viu eu acolo? S-a zăpăcit bietul băiat de tot, l-a ameţit escroaca. Du-te, dragă, şi te culcă, până-ţi vii în fire. Am să vorbesc eu cu Stănică.
     Într-adevăr Stănică veni in curând. Când Aglae începu să-i spună păţania, el luă deodată o înfăţişare tehnică şi-o întrerupse:
     - Stai, stai, stai, mă rog. Trebuie să luăm lucrurile metodic. Unde e Titi?
     Titi fu adus, şi Stănică îl supuse unui lung interogatoriu.
      - Mă rog, eu vreau să ştiu, ai făcut vreo declaraţie cu martori sau i-ai dat vreo scrisoare în mână, din care rezultă că ai promis s-o iei de nevastă, înainte de a coabita cu ea?
     Titi rămase incurcat la verbul "a coabita". Zise totuşi:
     - Nu!
     Aurica sorbea cu nesaţ toată această convorbire, şi ochii îi străluceau de o stranie voluptate, ieşti din orbitele vineţii.
     - Va să zică, n-ai promis nimic, n-ai dat niciun document la mână. Perfect. Dar, mă rog, tu i-ai propus coabitaţiunea, ori ea te-a provocat, te-a îmbrăţiaşat, în sfârşit, te-a dus în eroare cu gesturi indecente?
     Titi stătu la îndoială. Se vedea că ancheta îl supără, că Ana nu e pentru el o şantajoare, că, în sfârşit, dorise atât de mult să cunoască femeia, încât cinstea îl îndemna să nu numească inducere în eroare ceea ce-l făcea fericit. De altfel, nici nu prea înţelegea unde vrea să ajungă Stănică, deoarece el ţinea pur şi simplu să îndeplinească dorinţa Anei de a vesti pe mamă-sa că e căsătorit
     - Nu m-a provocat, zise el ingenuu, am vrut amândoi.
     Stănică îşi trecu mâna prin părul mare, ca un avocat contraria de contrazicerile clientului său. Aglae sări furioasă:
     - Ce-asculţi, tu Stănică, ce spune el? Nu vezi, săracul, în ce hal e? Nici vorbă că l-a atras în casă cu familia ei şi l-au strâns cu uşa.
     - Mă rog, mă rog, insistă Stănică, să ne lămurim. Membrii familiei, care au intrat în odaie, v-au găsit aşa din întmplare sau ai avut impresia că pândesc de mult momentul ăsta? Te-au ameninţat, ţi-au intimidat conştiinţa?
     - Mi-au spus, ocoli Titi punctul sensibil, că sunt major şi pot să fac ce vreau, dacă nu vrea mama.
     - Aşa, zise atinsă Aglae, dar cu reproşul îndreptat împotriva absenţilor, cred ei că, deşi eşti major, eu te las să-şi bată joc de tine orice stricată? Nu, băiete, ai să stai aici, şi văd eu ce e de făcut.
     Stănică era prea avocat ca să nu-şi dea seama de adevărata stare a lucrurilor, şi, de altfel, se amesteca în afacere din volubilitate, din plăcerea pentru situaţii patetice.
     - Hei, dacă Titi ar face plângere că a fost atras în cursă, că i s-a dat, mă rog, a înţelege că are de-a face cu o femeie cu moravuri uşoare, fiind apoi intimidat, ar fi un punct de plecare pentru intentarea divortului. Insa trebuie s-o faca el, numai el, ca fiind major. Ei, ce zici tinere, ceri divortul?
     Titi raspunse posomorat, dar hotarat:
     - Eu nu divortez.
     Aglae isi cuprinse capul cu mainile si se lamenta desperata:
     - Vai, vai, vai!
     - Mama, isi dadu parerea Aurica, iluminata, de ce sa divorteze, poate sunt fericiti.
     Aglae schita un gest cu intelesul de "prostii".
     - El face ce spun eu, daca ma iubeste si vrea sa ma ocup de viitorul lui!
     Si ca si cand reprosul ar fi fost prea tare, iar consimtirea lui Titi sigura, Aglae continua:
     - Nu fi trist, puiule, ca te scap eu de aventuriera.
     - Sa zicem, continua Stanica consultatia, ca Titi, insist, Titi cere divortul pe motivul de mai sus. Lucrul poate sa aiba intorsaturi neplacute. Fratii sunt ofiteri, nu poti sustine ca sora lor e prostituata. Te pot da in judecata pentru calomnie.
     - As, ofiteri, zise dispretuitor Aglae, cine stie ce snapani! S-au imbracat in uniforma ca sa-l sperie!
     - Sunt ofiteri, mama, lamuri mereu, usor jignit, Titi, ii cunosc eu bine. Au si un unchi colonel, care m-a cununat.
     - Precum vezi, urma Stanica, chestia e dificila. Cel mai bun lucru e sa incercam intai prin invoiala. In cazul cel mai rau, ce-a vrut fata? Sa se marite, de ochii lumii, sa acopere probabil o greseala......
     - Nu e adevarat! protesta Titi.
     - Odata "doamna", fata o sa consimta usor sa divorteze. O sa-i spunem ca parintii nu-si dau asentimentul si nu-i lasa avere. Cum Titi n-are nicio meserie, din ce-o sa traiasca?
     - A spus colonelul, marturisi Titi, ca o sa-mi gaseasca.
     - O sa-ti gaseasca pe dracu, comenta Aglae. Ti-a spus asa, ca sa te-ncante.
     In cele din urma, cazura de-acord sa incerce calea blanda a convorbirii, si Stanica se delega singur in aceasta misiune. Era o zi neprevazut de calda, de la sfarsitul lui februarie, cand Stanica, dupa prealabile examene, intra in curtea indicata. Fu cam incurcat de numarul mare de intrari, intrucat de o parte si de alta a curtii se intindeau apartamentele joase, cu cate o mica marchiza. Calare pe o scara, un om gras, ras, tanar, cu chivara de hartie pe cap si cu un halat medical pe el alterna fluierul cu vocalizele si se extazia inaintea propriei opere, care consta din aplicarea cu ajutorul unui sablon, confectionat, precat parea, de el insusi, a unui feston cu fructe sintetice in partea de sus a peretelui exterior. La intrebarile lui Stanica, zugravul se recomanda ceremonios. Era Sohatchi. Se dadu repede jos, lua bratul lui Stanica si-l conduse in casa. O aduse numaidecat si pe Ana. Lui Stanica, agresoarea lui Titi ii facu o impresie excelenta.
      Trupul ei plin, aproape gras, ochii indrazneti, vocea sonora, volubila, cam vulgara, toate acestea ii placura. Ana nu se lasa deloc intimidata si primi pe Stanica, dupa obiceiul ei de a se purta cu barbatii, cu o familiaritate zgomotoasa, indiscreta. Chemati inadins de Sohatchi, venira, ca din intamplare, si ceilalti doi frati. Toti afectara a intelege vizita lui Stanica drept un inceput de apropiere intre cele doua familii si declarara ca le-a parut rau ca Titi nu si-a invitat parintii, pe care erau dornici sa-i cunoasca. Ana descoperi ca Stanica ii era oarecum cunoscut, ca, pe data ce l-a zarit, nu-si dadea seama unde a mai vazut pe acest "domn simpatic".
      - Sunteti artist? intreba ea pe Stanica.
      - Nu, nu, raspunse incantat Stanica, m-am resemnat la avocatura!
      Sohatchi disparu si reaparu cu o damigeana de vin pe care o puse pe mijlocul mesei, rest din vinul baut la nunta, ca sa-si faca si Stanica o idee de ce vin au avut. Bine dispus, Stanica crezu ca trebuie sa ia lucrurile cu delicatete. Declara ca totul vine dintr-o neintelegere, dintr-un exces de timiditate din partea lui Titi, ca parintii lui erau in dreptul lor sa fie suparati de a nu sti ca fiul lor s-a casatorit. Toti ii dadura dreptate, ceea ce dezarma pe Stanica.
      - Eu i-am spus lui Titi, zise Ana, sa vorbeasca acasa. Nici mie nu mi-a convenit sa ma ascund de lume ca o ciumata. Eu cu sila nu ma tin de gatul lui. Stii bine si dumneata ca n-are niciun rost. Daca nu-i place, din partea mea e liber.
     Fraţii protestară, sustinând că Titi e băiat bun şi că, fără îndoială, părinţii lui se vor convinge, mulţumită mărturiei lui Stănică, cum că a intrat într-o familie onorabilă. În condiţia aceasta, orice pledoarie devenea de prisos, şi Stănică se pierdu încetul cu încetul într-o discuţie cu totul independentă de misiunea lui, deşi legată prin asociaţie. Exaltă amorul conjugal, povesti primele lui tulburări sentimentale, lăudă pe Olimpia si făcu bioografia îngerului ridicat la ceruri, Aurel. Ana se apropiase de el şi-l ţinea de brat.
     - În definitiv, rămânem rude, nu?
     - Aşa e! Suntem cumnaţi!
     Stănică mai descoperi că cei doi ofiţeri şi unchiul colonel aveau trecere mare chiar la Cercul de recrutare, unde situaţia lui era foarte încurcată, ca unul care nu făcuse serviciul militar, slujindu-se de amânări insuficient motivate.
     - Las' că te aranjăm noi, n-avea grijă, îl încredinţară fraţii Sohaţchi. Vom studia chestiunea. Dumneata fii gata cu certificate, ca să justifici neprezentarea. Să-ţi găseşti un doctor, care să te declare ofticos.
     - Am! zise repede Stănică, cu gândul la Vasiliad. De altfel, sunt realmente bolnav.
     Stănică, plin la faţă, era aşa de congestionat de vin, încât toţi râseră la ideea că ar fi tuberculos.
     Aglaei, Stănică îi spuse că familia Sohaţchi i s-a părut foarte de treabă, că el nu credea că Titi a fost constrâns, că, în definitiv, aşa apare dragostea, dintr-o dată, el însuşi fiind doar unul din aceia care, nemaiputând trăi fără femeia iubită, n-a mai vrut să ştie de nimic pe lume şi a fugit cu ea. Văzând şi starea de spirit a lui Titi, Aglae se mai calmă.
     - Bine, bine, zise ea, cu un rest de orgoliu, s-o văd şi eu cine este, să vină, cum vin nurorile, să zică "bună ziua, eu sunt cutare".
     Aglae întelegea misiuna de soacră într-un chip foarte oneros pentru noră. Nora trebuia să rămână într-o stare de dependenţă continuă, să sărute mâna socrilor, să fie "aşezată", să nu iasă din indicaţiunile ei, să dovedească la tot pasul că ştie să conserve sănătatea odraslei. Fiul, la rându-i, în schimbul unei îngrijiri permanente din partea mamei, nu trebuia să iasă de sub tutela ei. În fond, Aglae nu era supărată că Titi s-a însurat (în conştiinţa ei lăuntrică era chiar satisfăcută), ci fiindcă i se răpise prilejul de a-i oferi ea o soţie lui Titi sau măcar consimţământul. Ana se dovedi plină de tact. Adusă la braţ de Stănică, sărută mâna Aglaei, pe aceea a lui Simion, care fu încântat, şi pe amândoi obrajii pe Aurica.
      - Nu ştiam că Titi are o soră aşa de tânără şi frumoasă! zise ea.
      Aurica, măgulită, îi puse deoparte, când găsi un moment bun, întrebarea anxioasă:
      - Dragă, eşti fericită? Vai, ce fericiţi trebuie să fiţi!
      Ana privi cu o atenţie observicioasă toată casa, admirând totul, lăudă tot ce i se servi şi ascultă cu o atenţie respectuoasă toate instrucţiunile Aglaei. Afectă a fi foarte îngrijorată că nu cunoaşte bine preferinţele lui Titi şi o rugă pe "maman" să-i spună tot ce crede că e necesar să facă pentru menajarea lui. Fu veselă, fără cinism, şi izbuti cu îndemânare să fie de acord în toate ideile cu Aglae. Titi părea foarte fericit şi începuse să-i arate albumele sale cu desene, printre care copiile după gravurile din romanul necitit al lui Stendhal. Ana îl asculta cu docilitate, îi încerca în treacăt nasturii, îi strângea bine gulerul de la haină în jurul gâtului şi-l întrerupea cu întrebări de felul acesta:
     - Titi, mă ierţi că te-ntrerup, parcă s-a răcorit, nu vrei să pun o haină pe tine? Nu vreau să răceşti!
      Sau:
    - Am să-ţi cumpăr mâine alt guler. Văd eu cum te strânge. Ai să capeţi tic, tot sucind capul.
     Aglae se informă amănunţit asupra familei ei, punându-i chestiuni pe faţă, judecătoreşte: "Trăiesc părinţii, cu ce se ocupă, fraţii unde-şi au serviciul, ce şcoală a urmat, are ce-i trebuie în casă?" etc.
     Ana răspunse la toate simplu, fără niciun semn de iritaţie, şi făcu tuturor impresia că e foarte sinceră.
     Rămânea de rezolvat o problema gravă. Titi trebuia să locuiască în căminul conjugal. Fireşte, acasă nici n-ar fi avut loc, însă Aglae se întreba, în chipul cel mai legitim, cu ce va trăi, neavnd niciun venit.
     - Nu trebuia să se-nsoare până nu-şi făcea un rost, dar acum, c-aţi făcut-o de capul vostru, nu-nţeleg să stea pe spinarea altora.
      Ana protestă atât cât să reiasă că Titi nu e o pacoste, dar nu zădărnici ghicitele intenţii de asistenţă ale Aglaei.
     - Cine ştie? observă Aglae, după plecare Anei, poate că o fi fată aşezată, fiindcă nici nu-i prea crudă. Dacă-i place lui Titi, treaba lui. S-o vedem cum se poartă.
      Aglae făcu în curând o descindere în locuinţa lui Titi. Ceea ce văzu o umplu de necaz şi deznădejde. Îşi spuse impresia brutal, faţă de rudele nurorii:
     - Bine, dar voi n-aveţi de nici unele aici. La o fată de oameni aşezaţi se dă trusou, nu aşa.
     - Am făcut şi noi ce-am putut, în grabă, maică, zise blând cealaltă scoacră.
     Într-adevăr cele două odăi, zugrăvite proaspăt şi multicolor de Sohaţchi, erau aproape goale. Fraţii le mobilaseră la repezeală cu ce găsiseră prin odăile lor, după o listă alcătuită în consiliu. Un pat de fier cu tăblii, pictat cu îngeri şterşi de vechime, fusese scos din pot. O canapea veche, desfundată, slujise drept pat de siestă, ordonanţei. Lavaboul era lamentabil. Îl găsise Sohaţchi aruncat în magazie şi-l vopsise în alb. O masă de brad era acoperită cu o combinaţie de petice şi broderie. Şifonierul fusese scos din odaia bătrânilor şi avea oglinda spartă. Titi însuşi înlocuise oglinda printr-o bucată de satin galben, prinsă cu pioneze. Într-un colţ se vedea  şi o etajeră proastă, îmbrăcată în pluş cu câte un bibelou improvizat: o sticlă goală de parfum, o ex-cutie de bomboane, o fotografie. Aglae, implacabilă, vru să vadă şi bucătăria, care exista numai teoretic. Într-o magazie, o maşină şchioapă, ordinară, ţinea deasupra vreo două cratiţe cârpite. Aglae se întoarse cam lividă în dormitor şi se aşeză pe pat ca să-i încerce moliciunea. O scândură căzu, desprinsă, trăgând după sine salteaua, numai de paie. Era un pat doar de formă, în care nu dormea nimeni.
.......................................

    "Parvenitul se târăşte de-a buşilea în faţa celor ce-i pot fi de folos şi este obraznic cu cei de care nu mai are nevoie"
                    Honore de Balzac

Enigma Otiliei, George Calinescu

..............................................
                                        IX.

                     In intredeschizatura, Otilia aparu in camasa lunga de noapte, tremurand de frig. Parul avea o desfoiere de inger, parea, cu picioarele ei subtiri si camasa larga, ingerul vestitor. Scoase pe usa numai o mana si mangaie usor pe Felix.
       - Fii cuminte, Felix, ce mi-ai promis? Poate sa ne-auda cineva.
       - Te iubesc! se tangui Felix si-i saruta mana.
       - Te iubesc si eu, ti-am spus, dar asta nu-i motiv sa faci prostii.
       Felix impinse usa mai tare si, Otilia, infrigurata, nemaiputand pastra pozitia, fugi in pat, unde se aseza turceste, imbratisandu-si genunchii si tremurand inadins, ca sa se incalzeasca. Felix ingenunche la marginea patului si-si aseza capul langa poalele ei.
       - Te iubesc!
       - Stiu asta, raspunse fata, trecandu-si degetele usor prin parul lui. Cine iubeste isi ascunde sentimentele, nu face rau celuilalt. Tu vrei sa-mi faci rau?
       - Sa ne casatomir, Otilia, urma Felix ideea lui, sa plecam de aici. Avem cu ce trai. Voi munci.
       - Oh, ce nebun esti, Felix. Dar nu esti inca major. S-apoi..... tu ai o cariera grea de facut, trebuie sa fii liber, maine am sa-ti fiu o piedica.
       - Niciodata.
       - Nu e bine ca cei doi soti sa aiba aceeasi varsta, urma Otilia foarte serioasa, barbatii se plictisesc repede.
       - Otilia, tu nu ma iubesti.
       - Ba da, ba da, Felix. Tocmai fiindca te iubesc. Am visat pentru tine glorie, avere, iti cautam cu gandul mai tarziu o fata draguta, blanda. Nu m-am gandit ca ma vei iubi pe mine, eu sunt o zapacita, nu stiu ce vreau, eu sunt pentru oamenii blazati, care au nevoie de rasetele tineretii, ca Pascalopol.
       Felix se simti vexat.
       - Il iubesti pe Pascalopol, el e bogat, fireste.
       Otilia raspunse fara malitie, visatoare, continuand sa-l mangaie:
       - O, nu, bietul Pascalopol e si el un fel de victima a mea, cum ar zice tanti Aglae. Un biet om singur, care simte nevoia unui glas prietenos. Nici nu stiu daca nu se-nsala. Eu cred ca mai degraba ar voi sa fiu fata lui. Nu-ti ascund ca mi-e drag, in anume inteles, imi trebuie; in sfarsit, nu e ceea ce crezi. Voi toti, barbatii, sunteti, batrani si tineri, niste copii.
       Complexitatea sentimentelor care umflau pieptul lui Felix, fericirea, nesiguranta cautau o descarcare. Incepuse sa-i curga lacrimi pe obraji.
       - Otilia, nu se poate, nu se poate fara tine. Te astept cat vrei tu, voi tacea, voi face tot ce-mi spui tu, te voi apara, dar lasa-ma sa te iubesc.
       Felix se ridicase si incercase sa imbratiseze pe Otilia. Aceasta, sprintena de obicei si ironica, pierduse orice indrazneala. Ochii i se catifelasera, buzele ii tremurau si primea timidele sarutari ale lui Felix, pe tampla, cu un aer supus, pierdut, raspunzand automat cu cate o delicata sarutare, abia schitata, pe obraz.
      - Vom tacea, delira Felix, dar ne vom socoti logoditi si, cand vom fi liberi, ne vom casatori. Voi deveni mare, bogat, pentru tine, si tu vei urma Conservatorul.
      Otilia ofta.
      - Ce visuri frumoase imi spui! Nu prea cred in astrul meu. As dori din toata inima sa fii fericit.... cu mine.
      Statura asa pe pat cateva ore, vorbind de toate, sarind prin asociatiune de la un plan de viitor la impresiuni despre cunoscuti, uitara aproape cum se aflau acolo si se trezira in cantecul cocosului.
      - Felix, pentru Dumnezeu, fugi de aici! Marina e o farfara, daca ne vede, umple lumea de povesti. Du-te, du-te.
      Otilia saruta repede pe Felix pe un obraz, iar acesta ii saruta mana si o lipi de obrazul lui. De acum incolo, cei doi se intalneau adesea noaptea, cand intr-o odaie, cand intr-alta, si asa, pe intuneric, se pierdeau un reverii caste. Felix s-ar fi simtit dezonorat sa faca un gest indoielnic, oricat de neinsemnat, si cand, prin acea tiranie a subconstientului, o imagine senzuala navalea in mintea lui si se tinea, chinuit incerca s-o alunge, se simtea mizerabil, josnic. Era incredintat de puritatea Otiliei si patruns de fericire la ideea unui devotament inocent. Viata i se paru plina de sens si se arunca cu voluptate in studiu. Mergea din proprie initiativa la spitale, facandu-se invitat de cativa colegi inaintati, si, prin cateva observatii aruncate in discutia profesionala dintre medicul-sef si interni, medicul fusese asa de surprins de cunostintele premature ale tanarului, incat Felix devenise un musafir tolerat in chip exceptional sa se amestece printre internii care asistau la vizita. Se putea prevesti de pe acum primirea ce avea sa i se faca atunci cand ar fi sosit epoca internatului. Vizita indeosebi pe neurologi si psihiatri, pe doctorul Marinescu de la spitalul Colentina, savant caruia ii placea sa fie inconjurat, si unde gasea gratis o buna instalatie de baie, si pe blandul, hazliul doctor Obreja, care lacrima pentru nebunii lui, si-i chema pe rand, ca la reprezentatie.
       Felix si Otilia se plimbau acum des la brat la sosea, sau se asteptau pe rand la iesirea de la cursuri. Se intampla ca de vreo doua ori, Pascalopol, venind cu trasura, sa n-o gaseasca pe Otilia. Si unul, si altul, ramasera ganditori, numai Felix privi lucrul nepasator, egoist. El ruga staruitor pe Otilia sa rupa legaturile cu Pascalopol. Fata incerca sa-l convinga de lipsa de rost a gestului.
       - Te temi degeaba de Pascalopol, pot sa zic chiar ca esti ingrat. Pascalopol a pus totdeauna o vorba buna pentru tine si, fara el, poate ca nu te aflai aici. Vei vedea tu mai tarziu. El este un om delicat, care ne poate fi de folos unor orfani, in definitiv, ca noi. Pe cine avem noi? Pe papa numai. Papa e batran, asculta de tanti Aglae. Nu m-as mira, desi tiu la el, sa ma lase pe drumuri. Nu sunt asa de orbita sa nu-mi dau seama ce pot astepta si ce nu de la papa. Tu esti inca sub tutela si n-ai pe nimeni mai de aproape inca vreun an. Papa poate sa fie inselat, sa-ti incurce treburile, a inceput sa fie cam zapacit. Nu te mira cand iti spun ca Pascalopol, asa, fara sa te cunoasca (spunea numai ca ti-a cunoscut parintii), s-a interesat de tine, l-a tinut din scurt pe papa, care are o stima grozava pentru el. De altfel, i-a facut si multe servicii. Papa e ciudat. Cand mi-ai scris ca vii, se-ncapatana mereu sa stai acolo. Nu stiu bine ce era in capul lui, dar dragostea pentru el n-o sa ma impiedice sa-ti spun ca e cam avar. Ai vazut tu singur. El dadea zor ca ai sa-ti gasesti o slujba din care sa traiesti, acolo, la Iasi, si ca n-o sa-i ceri niciun ban. O, nu, sa nu crezi cumva ca papa ar fi avut de gand sa-ti ia veniturile tale, dar ar fi voit ca tu sa faci ce-ar fi facut el, adica sa nu te atingi de bani. Venitul l-ar fi pus deoparte, insa cine poate sti cum stau socotelile lui papa? Eu traiesc cu el in casa de cand sunt mica, si nu stiu precis ce are. Nu-i cunosc proprietatile, desi sunt oameni seriosi care m-au asigurat ca cutare casa e a lui. Tanti Aglae il intretine in misterul asta, ca sa poata pune mana pe averea lui. Doamne, daca maine ar muri bietul papa, Aglae m-ar zvarli in strada.
       - Esti cu mine, Otilia, poti s-o dispretuiesti, declara fanatic Felix.
       - Stiu, nu ma-ndoiesc. Si tu ai nevoie de un protector.
       Otilia pleda cu atata tarie cauza lui Pascalopol, incat Felix se indupleca pentru o zi si se lasa convins ca mosierul vine numai sa ocroteasca dragostea dintre el si Otilia. Cand insa Pascalopol sosea seara, intampinat de rasetele vioaie ale fetei, omagiat cu furtuni de executii la pianoforte, mangaiat, rasplatit cu bucurii naive pentru cel mai mic dar, Felix se intuneca din nou de gelozie si-i ura mosierului o moarte repede. Intr-o dupa-amiaza, Otilia si Felix erau cufundati intr-o convorbire de aceasta fara sfarsit, rezemati unul de altul, mana-n mana, cand se auzi clopotelul. Otilia si uita ca astepta pe Pascalopol. Felix se facu rosu de ciuda la fata.
       - Spune-i ca nu esti acasa!
       Otilia se intrista. Cauta sa-l convinga ca e nedelicat, ca-i este mila in definitiv, insa Felix, mai mult din incapatanare, nu dadu inapoi. Otilia facu o figura hotarata si zise serios:
       - Uite, fac asta pentru tine.
       Mos Costache, vazand ca intarzie, venise dupa ea sus. O vazuse cu Felix, dar nu paruse indignat. Nimic din ce facea Otilia nu-l mira si, daca Felix ar fi sarutat-o fiind de fata si el, si-ar fi frecat mainile ca un notar care inregistreaza un act.
       - Papa, zise scurt Otilia, spune-i ca nu sunt acasa. Imi pare rau, dar nu vreau sa-l primesc.
      Mos Costache se sperie, privind pe Otilia rugator.
      - De-de- de ce.....ce? Te-te-te-asteapta cu trasura. Zi-zice ca mergeti la teatru!
      Accentua in asa fel ultimele cuvinte, ca si cand Otilia ar fi trebuit sa capituleze in fata acestui argument.
      - Nu, papa, nu merg, sunt obosita, vreau sa se termine vorbele.
      Mos Costache pleca plin de stupefactie si era aproape cocosat de uimire cand ajunse in fata lui Pascalopol. Acesta, imbracat intr-un costum de seara, varat intr-un mare palton cu guler de astrahan, astepta ingrijorat, tinand pe genunchi un baston cu maner de argint, in chip de cap de ogar.
      - Ce s-a intamplat?
      - Nu-nu-nu vine, nu este acasa, nu-nu-nu mai poate, se zapaci mos Costche.
      Pascalopol pali.
      - De ce nu mai poate? Ce s-a intamplat?
      - Zice ca vorbeste lumea! se dezvinovati Costache. Apoi insinua: Du-te dumneata sus!
      Pascalopol zambi amar.
      - E greu pentru un om de varsta mea sa biruiasca, atunci cand o femeie nu mai vrea sa-l primeasca.
      Se plimba in lungul si latul odaii.
      - Dar, omule, implora el pe Costache, de ce s-o fi suparat domnisoara Otilia, ce s-a intamplat?
      Mos Costache, prin incovoierea lui, marturisea nevinovatia si nedumerirea. In sfarsit, dupa o asteptare zadarnica, Pascalopol se indrepta spre usa, in prada celei mai mari mahniri. Costache intinse spre el brate de om care se scufunda definitiv in ocean. In zilele urmatoare, mos Costache, lipsit de prezenta lui Pascalopol, care ii era necesara ca si aerul, incerca sa spioneze sentimentele Otiliei.
      - Acum poate sa vina Pascalopol? Mai esti obosita?
      Otilia se aseza o clipa pe genunchii lui, il saruta pe frunte, si zise hotarat si bland:
      - Nu, papa!
      Pascalopol insusi trimise un om cu o carte de vizita, intreband cand putea sa-si ia libertatea de a face o vizita, dar fu refuzat cu un pretext conventional. Lucru curios, in loc sa fie satisfacut de aceasta victorie, Felix se simti vinovat. Avea sentimentul ca a facut o fapta rea, si-i lipsea numai curajul de a marturisi. Incepu sa ghiceasca ratiunea Otiliei de a iubi pe Pascalopol. Lipsea un glas bland si vesel la ore fixe, omul care facea cu voluptate bucuria tinerilor si se supunea capriciilor lor. Purtarile lui Pascalopol ii aparura inofensive si se rusina de a-l fi izgonit in chipul acesta. Un val de respect pentru Pascalopol ii invada sufletul. De altfel, nu-i fu greu sa observe ca Otilia nu era fericita. Veselia ii pierise, nu mai canta la pian, nu mai iesea in oras, devenise nervoasa.  Felix o gasi odata scormonind sertarele, tragandu-le pe toate afara cu furie. Vorbea singura:
       - N-am o manusa ca lumea. Of, Doamne!
       Vindecat de inatiul delir al dragostei, Felix putu gandi mai bine. Stia ca Otiliei ii place luxul, ca era nefericita cand n-avea un maruntis oarecare de moda, ca tinea sa se plimbe in trasura. Colegii de univrsitate, care-l vazusera la brat cu ea, il batusera pe umar.
      - Hotule, cum ai pus mana? Este cea mai eleganta conservatorista si mai mandra. Nu s-atinge nimeni de ea.
      Spre a taia barfele, Felix declarase o jumatate de adevar.
      - E verisoara mea!
      Ca sa-si satisfaca gusturile, Otilia avea nevoie de bani. Ei bine, cine putea sa-i dea? Mos Costache? Acesta uita  sa dea bani si pentru cosnita. Lui, caruia ii datora in mod legal bani, nu-i daduse pana acum niciodata. Incepu sa ghiceasca rolul lui Pascalopol. De buna seama ca acesta intretinea larg pe Otilia si lasa si pe mos Costache sa ciuguleasca putin. O noua furie il cuprinse la aceasta idee.
       De ce Otilia sa se umileasca? Ii va da el ce-i trebuie. Lua hotarari eroice, sa castige, sa faca daruri Otiliei. Curand isi recunoscu singur naivitatea. El insusi n-avea niciun ban si, daca nu l-ar fi tinut mos Costache, n-ar fi avut ce manca. Tot ce capatase, capatase prin Otilia. Cu mos Costache, pana la majorat, nu era chip de inteles. Pipai terenul in toate directiile. O slujba ar fi putut capata, nici vorba, dar renuntand la Universitate. Situatia umilitoare, care ii repugna. Ar fi consimtit sa dea lectiuni particulare, insa mare lucru n-ar fi castigat. Apoi Otilia il tinea din scurt, il intreba unde se duce, ii amintea mereu ca un viitor stralucit ii asteapta si ca trebuie sa munceasca. O singura carte de medicina cumparata pentru el de Otilia costa mai mult decat ar fi putut el castiga intr-o luna. Otilia dispunea, cand voia, de sume mari, putea sa-si faca orice gust. Descurajarea injumatati mandria virila a lui Felix, dar o imprejurare ii nimci si ultimul rest de gelozie. Aurica il intreba intr-o zi, rautacios:
      - E adevarat ca Pascalopol a parasit-o pe Otilia?
      - Nu stiu nimic, zise mahmur Felix.
      - Am aflat eu! starui cu o rea satisfactie Aurica. Nici nu se putea altfel. Un om distins ca Pascalopol trebuia sa vada in sfarsit ca nu e nimic interesant intr-o dezmatata ca Otilia. Sa bagi numai de seama sa nu cazi dumneata in cursa. V-am vazut cam intimi.
       Felix ar fi fost in stare sa-i spuna Aurchii: "Te inseli, Pascalopol moare de dragul Otiliei si ai sa vezi ca are sa se-ntoarca!" Il opri numai amorul propriu. Zise:
      - Oricine ar fi fericit sa se bucure de atentia Otiliei.
      Aurica il privi banuitor, semnificativ. Felix l-ar fi adus el insusi pe Pascalopol, daca nu l-ar fi oprit gelozia si mandria. Ii ajuta intamplarea sa repare ceea ce i se parea un exces. O mana il prinse cu putere de brat pe strada. Era Pascalopol. Mosierul nici nu-l mai intreba ce face, ci-i spuse bland:
      - Te-as ruga sa vii putin cu mine! Vreau sa-ti vorbesc.
      Lui Felix ii batu inima cu putere. Se mira el insusi de contrastele inimii omenesti. Se temea de Pascalopol din gelozie si, totusi se bucura vazandu-l, ca de un caine credincios pierdut si regasit. Pascalopol il conduse pe Felix, tinandu-l mereu afectuos de brat (se intalnisera pe Calea Victoriei), si in curand se aflara pe scaune, unul in fata altuia, in biroul mosierului. Acesta turnase in doua paharele un lichior verde. Pascalopol tusi de cateva ori ca un orator care are trac, se plimba prin casa, iar Felix statea cu inima putin stransa, ca un vinovat care se asteapta la un rechizitoriu. Pascalopol, dupa ce bau doua pahare, repede, se hotari:
      - Iubitule domnule Felix, nu stiu daca ai sa ma crezi cand iti voi spune ca tiu mult la dumneata si ca am regretat ca nu te-am putut vedea.
      Felix lasa capul in jos, jenat. Pascalopol parea emotionat.
      - Domnule Felix, spune-mi drept, barbateste, de ce nu mai vrea sa ma primeasca domnisoara Otilia?
      - Dar eu...... eu nu stiu...... eu......
      Felix se facuse rosu la fata. Pascalopol infipse intrebarea drept ca un ac de injectie.
      - O iubesti pe domnisoara Otilia? Spune-mi ca unui parinte!
      Felix, supus unei astfel de inchizitii, simti ca nu era inca barbat si se tulbura. Tacerea lui era afirmativa.
       - Va sa zica, o iubesti! trase Pascalopol incheierea. Nici nu se putea altfel. Ca barbat sunt putin indispus, dar ca prieten, te-nteleg si te aprob. Domnisoara Otilia e o fata rara. Insa, da-mi voie sa adaug: esti sigur ca o vei iubi mereu?
      Felix facu un gest de mica indignare. O va iubi, zicea el muteste, in veci.
      - Ştiu, ştiu, urmă Pascalopol, acum o iubeşti înflăcărat ca orice tânăr, însă poate să fie la mijloc un fenomen de tinereţe, de exuberanţă. Şi eşti iarăşi sigur că Otilia te va iubi totdeauna? Nu mă exprim bine. De iubit te va iubi mereu, căci e o fată excelentă, dar zic, eşti sigur că va fi mereu fericită? Otilia, o cunosc prea bine, e un temperament de artistă, care simte nevoia luxului, a schimbării. A o închide acum într-o căsătorie înseamnă să-i deformezi caracterul, să-i stingi avântul, graţia. Eu, domnule Felix, să-mi voie să mă mărturisesc dumitale ca unui prieten, n-am fost fericit în căsnicie. Întâia soţie nu mi-a dat cinstea ce mi se cuvenea. În sufletul meu de moşier prozaic se ascunde puţin romantism. O cunosc pe Otilia de când era mică, şi pot să spun că a crescut sub ochii mei. Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat libertatea să-mi fac femeia cum vream eu, aş fi făcut-o ca pe domnişoara Otilia. O iubesc şi eu în felul meu, scumpule domn Felix, pe Otilia, şi poate nu mă-nşel când îţi afirm că şi ea mă iubeşte pe mine. Niic nu e greu, fiindcă un dezamăgit ca mine e un om fără pretenţii. Eu nu i-am cerut niciodată nimic domnişoarei Otilia, şi n-am prea stat să disting ce e patern şi ce e viril in dragostea mea. Însă domnişoara Otilia mă înţelege, are nevoie de îngăduinţa mea şi de.... ştiu, vei ironiza în sinea dumitale..... şi de banii mei. Bani au mulţi, dar nu ştiu cum să-i dea. Eu nu i-am dat bani domnişoarei Otilia, n-am jignit-o cumpărând-o, ci i-am făcut într-atât toate capriciile de când era mică, încât a li refuza acum înseamnă să fiu un fel de tată denaturat. Da, domnule Felix, Otilia venea la mine simplu, ca o fiică, şi-mi cerea ceva. Ea nu a avut niciodată ideea că e curtezană, mă ierţi, care cere de la un bărbat. S-a format între noi o rudenie sui generis, si acum, când dumneata vrei s-o distrugi, sufăr şi eu, suferă şi ea. Poate că n-ar trebui să-ţi spun, dar domnişoara Otilia a venit îngrijorată la mine şi mi-a arătat că moş Costache nu vrea să dea banii ca să te înscrii la Universitate si celelalte. Ei bine, i-am dat eu. Nu, nu trebuie să fii umilit. Am avut grijă să te scutesc de această situaţie şi am pus pe moş Costache să-mi restituie banii. Aşa că nu-mi datorezi nimic. N-as putea să-ţi spun dacă iubesc pe domnişoara Otilia ca părinte sau ca bărbat, n-am voit să pun de-acum această gravă chestiune. Nici domnişoara Otilia nu ştie bine. Fapt este că avem nevoie unul de altul şi că ne înţelegem. Poate că domnişoara Otilia trece numai printr-o criză (asta este primejdia care ne pândeşte pe noi, oamenii în vârstă) şi-şi închipuie că te iubeşte (nu vreau să te jignesc), poate că te iubeşte cu adevărat, ceea ce n-ar fi de mirare. Eşti un tânăr de ispravă, frumos, inteligent. Dar a vă căsători acum e o nebunie, crede-mă. Sunteţi prea tineri şi nu vă cunoaşteţi bine unul pe altul. Pe domnişoara Otilia eu o cunosc bine. E ca o rândunică: închisă în colivie, moare. Aşteptaţi să fiţi majori, să vă faceţi cariera, să vă cunoaşteţi bine unul pe altul, şi apoi...... Eu, unul, vă ajut din toată inima, crede-mă.... Aş fi fericit să vă ştiu fericiţi. Pentru asta nu e nevoie să mă goniţi (Pascalopol vorbea cu un gest de implorare, care mişcă pe Felix), sunt un om inofensiv. Ce primejdie pot reprezenta eu, om bătrân, faţă de tinereţea dumitale? Banii, ah, banii! Când o femeie iubeşte, ia banii de la cel bătrân şi-i dă celui tânăr. Domnule Felix, mi-ai întunecat existenţa, îţi spun drept, mi-ai stricat nişte nevinovate tabieturi de celibatar. Am nevoie de domnişoara Otilia, ea e micul meu viţiu sentimental. Dacă nu pot fi un amant, rămân totdeauna un nepreţuit prieten şi părinte. Pentru voi amandoi. Aşa să mă crezi.
        Zicând acestea, Pascalopol îşi mască emoţia bând un păhărel de lichior şi se-ntoarse către Felix ca spre o persoană pe care nu vrei s-o mai reţii. Felix strânse mâna călduros lui Pascalopol, acesta i-o strânse şi mai tare şi se despărţiră amândoi cu sufletul invadat de generozitate. Când tânărul ajunse în capătul scării, Pascalopol ii strigă din uşă:
       - Poate am să-ncerc să trec şi eu mâine pe la dumneavoastră, dacă aş avea onoarea de a fi primit.
       Ochii lui rugase.
       - Ştii, zise Felix Otiliei, m-am întâlnit cu Pascalopol. Părea mâhnit că nu-l primim. În definitiv, poate c-am fost nedrept. Dacă tu mă iubeşti, de ce m-aş teme de el? Nu-i aşa? Otilia deschise ochii mari.
      - Felix, ştiam eu că eşti un băiat cuminte. Dar se-nţelege! Ce-ţi face bietul Pascalopol? Nu te iubesc eu oare?
      - Vine mâine pe la noi, eu zic să-l primim.
      - Cum? făcu Otilia exaltată. Sărmanul Pascalopol! Ce dor mi-era de el!
      Şi zicând acestea, Otilia prinse capul lui Felix şi-l sărută apăsat - pentru întâia dată - pe buze. Toată casa răsună timp de două zile de concerte nebune de pianoforte. Când Pascalopol se ivi din nou, buzele lui moş Costache tremurau de emoţie, moşierul, după un moment de timiditate, se repzi şi-i sărută Otiliei amândouă mâinile, iar aceasta, aşezându-se pe genunchii lui, îl sărută uşor pe obvraz şi-i drese părul cu mâna. Pascalopol era în culmea fericirii. Felix privi scena fără să-şi dea seama ce e cu el. Inima i se strângea de gelozie şi, totodată i se dilata de un ciudat sentiment de simpatie faţă de moşier.
     În casa Aglaei, evenimentul consternă pe toţi. Aurica pretinse că Otilia făcuse farmece lui Pascalopol, iar Stănică, foarte vehement în spatele oamenilor, dădu această interpretare, pe care Felix o află mai târziu:
     - Tânărul (adică Felix) e pezevenghi, a prins mişcarea. Trăieşte cu Otilia şi stoarce bani de la moşier. Ăsta ajunge departe, să vedeţi.O să-l moştenească şi pe moş Costache.

     În timp ce în casa Giurgiuveanu se petreceau acestea, un alt eveniment luă naştere, evoluă şi se stinse cu repeziciune în casa Tulea. Actorul principal fusese tânărul Titi Tulea. Titi, după incidentul erotic cu Otilia, continuă să fie neliniştit şi să caute, fără niciun acoperământ, o fiinţă de sex feminin mai puţin mândră. Lucrul era greu, deoarece Titi, timid, n-avea relaţii şi fetele pe care le putea întâlni la belle-arte nu-i dădeau nicio importanţă. La belle-arte însă Titi făcu cunoştinţă cu un coleg cam de vârsta lui, gras, vorbăreţ şi bonom, un anume Sohaţchi. Nici acesta nu avea vreo vocaţie deosebită, picta după modele şi urmărea să devină maestru de desen şi caligrafie. Urmase la acelşi liceu ca şi Titi, dar cu un an înainte, şi astfel aveau un fond de experienţă comun.
       Sohaţchi povestea şi el despre profesori, cu râs zgomotos şi nu emitea niciodată nicio idee, mărginindu-şi convorbirea în domeniul faptelor concrete.
      O anume deşteptăciune firească îi punea la îndemână un număr de locuri comune, care dădea vorbirii sale o nuanţă de civilizaţie uzuală. Era îndrăzneţ, politicos cu afectare şi tenace în urmărirea până la capăt a intereselor sale. Fugea de praful de cretă, deschidea geamurile din proprie iniţiativă, ca să nu se sufoce de mirosul vopselelor de ulei, cerând învoirea prea târziu. Intra în vorbă neîntrebat, răspunzând la întrebările puse altora, avea totdeauna fel de fel de reţete practice şi adrese utlie, într-un cuvânt, Sohaţchi era , dacă nu un om talentat, cel puţin un individ de treabă, care trezea un zâmbet de simpatie oricui.
     Sohaţchi observase numaidecât în ce criză se afla Titi. Nu era de altfel greu, fiindcă Titi aducea vorba în chipul cel mai naiv de ceea ce-l preocupa, întrebarea lui stereotipă era, vorbind de femeie:
      - Crezi că se pretează?
      - Bre, îi zise într-o zi Sohaşchi bonom, trebuie să te-nsurăm. Las' că-ţi găsesc eu ţie o fată. Ne-nsurăm odată, fiindcă şi eu vreau să m-aşez la casa mea.
      Sohaţchi înceră totuşi mai întâi să pătrundă în casa lui Tulea, să-i cunoască familia, însă Titi nu-l invită deloc, obişnuit cum era de Aglae sa nu primească pe nimeni in casă. Atunci colegul se mulţumi să-l cheme el acasă la el, şi astfel, a doua zi de Crăciun, Titi se înfunda într-o stradă din dosul Gării de Nord. Casa la care se opri, după număr, era scundă şi părea să fi fost înainte o prăvălie, ale cărei vitrine fuseseră astupate.
      Titi n-avea nicio idee de stiluri arhitectonice şi valori sociale şi intră în curte fără bănuieli, lătrat de doi mari dulăi.
      Sohaţchi îl primi cu exclamaţii groase de veselie şi-l păzi până ce-şi scoase şoşonii în săliţă. Dinăuntru se auzeau râsete puternice, convorbiri zgomotoase. Prins bine de braţ de către Sohaţchi, Titi intră într-o odaie scundă şi lungă, unde, aşezaţi în şir pe o canapea înaltă ca un pat, câţiva băieţi şedeau la o masă apropiată de acesta. Era o odaie de burghezie, mică mai degrabă, curată, cu obişnuitele ornamente. Pe pereţi atârnau, afară de tipicul "passe-partout" de sârmă cu fotografii, câteva tablouri de sticlă reprezentând scene din "Othello" şi "Le mariage de Figaro". Picturile fuseseră corecte, însă reproducerea de fabrică pe sticlă le dădea un aer vulgar. Pe sobă se coceau câteva mere, umplând aerul de miros. Un palmier fibros, uscat era înfipt într-un ghivechi cu iarbă de mare, şi într-un colţ strălucea o combinaţie hidoasă de ghinde, conuri de brad şi alte produse forestiere vopsite în bronz. Lui Titi, interiorul îi plăcu prin ordinea lui.
        Doi bărbaţi erau relativ tineri, ceva mai în vârstă decât Sohaţchi, unul voinic, pătrat, altul slab în aparenţă din cauza osaturii, dar muşchiulos. O tăietură adâncă cioplea un obraz al acestuia.
      La un cap al mesei se afla un bărbat mai în vârstă, chel şi cu mustăţile răsucite în furculiţă. Pe scaun, lângă sobă, şedea un bătrân cu barba tunsă, rumen. Lui Titi, după accent, i se păru a fi străin. O femeie bătrână, de înfăţişare modestă, cu pantofi înciucuraţi în picioare, sta alături pe un scaun. Rezemată de sobă, privea spre ceilalţi o fată voinică, mai degrabă doamnă, cu ochi îndrăzneţi. Mai erau, în odaia astfel arhiplină, încă o doamnă în vârstă, cu pălărie plină de pene pe cap, şi doi tineri.
     Sohaţchi îl purtă pe Titi prin faţa tuturor şi, astfel, ameţit puţin, acesta află că cei doi bărbaţi de pe canapea erau fraţii lui, că fata îi era soră, iar bătrânii, părinţi. Deşi toţi erau îmbrăcaţi civil, se vorbea de lucruri militare, şi chiar intrase în odaie o ordonanţă.
      - Mă, zicea domnul cu mustaţa în furculiţă, tu când pleci la regiment?
      Se aduse vin fiert în boluri de curacao, care dădu curaj lui Titi, şi ce începu, sau mai bine zis, urmă o conversaţie zgomotoasă. Un observator mai fin decât Titi şi-ar fi dat seama că se află în casa unor oameni abia ieşiţi din mahala prin ocupaţiunile noii generaţii. Puteau fi funcţionari, poate chiar profesori sau aşa ceva. Vorbeau în locuri comune de gazetă, întrebându-se de una, de alta, amintind o întâmplare, indignându-se, dar fără să se prindă, ca şi Sohaţchi de nicio idee. Asta linişti numaidecât pe Titi, căruia discuţiile îi displăceau.
      Sohaţchi făcu pe scurt istoricul cunoştinţei cu Titi, povesti întâmplări de la şcoală. Titi îndrăzni şi el si adăugă altele. Sohaţchi trecu în pantomimă, îşi puse pe cap şapca pe care o avusese la liceu, imită şchiopenia unui profesor şi fu haz general. Fata râdea cu chicote exagerate, de o veselie ridicolă, ţinându-şi pieptul cu mâinile.
      Titi fu predat curând grupului de lângă sobă, care-l primi cu prăjituri, vin şi întrebări. fata cu râsul convulsiv avea nări largi, o uşoară mustaţă, pulpe groase, şi, mai ales, o gesticulaţie liberă, familiară. Râse la cele mai mici nimicuri spuse de Titi, spre satisfacţia acestuia, punându-i mâna când pe umăr, când pe genunchi şi declară tare celor doi bătrâni, spre aprobarea lor, că domnul Titi îi place. Bătrâna în papuci cu ciucuri întrebă moale, dar stăruitor, pe Titi desprea întreaga lui stare civilă: dacă părinţii îi trăesc, dacă mai are fraţi, câţi ani au, ce avere au şi aşa mai departe. Titi nu găsi întrebările inoportune, nu fu în stare, totuşi, din timiditate, să răspundă multumitor la toate.

..............................................

   "Sinceritatea este un dar foarte scump. Sa n-o astepti de la oameni ieftini!"
                       Warren Buffet