Enigma Otiliei, George Calinescu

...........................................
                                 VIII.

           Din aceasta palavrageala a lui Stanica, Felix fu nevoit sa constate ca unele lucruri nu erau lipsite de adevar. Mergea pe strada cu un coleg de facultate, cand deodata acesta il trase repede de brat.
     - Vino-ncoace, sa ne ascundem colo in gang. Trece in colt proprietarul meu, caruia nu i-am platit chiria pe luna asta.
     Se aflau pe bulevardul Elisabeta, pe portiunea dinspre Cotroceni. Felix arunca ochii si zari pe mos Costache , care o lua in directia Caii Plevnei. Intreba mirat:
     - Acela e proprietarul? Dar bine, este unchiul meu, Costache Giurgiuveanu.
     - Nu mai spune! Chiar asa il cheama.
     Colegul il informa ca sedea intr-o casa de raport cu cateva caturi, foarte moderna, insa cu apartamente mici, pe care proprietarul le inchiria la studenti, la intelectuali tineri in concubinaj, scotand astfel un venit mai mare. Accepta chiria lunar, in schimb se acoperea printr-o polita scadenta la data exigibilitatii ei. In caz de neplata, preschimba polita sporindu-i cifra, sau o protesta, dand afara pe chirias. In genere insa ingaduia pe toti cu multa bonomie, fiindca prin sistemul politelor si al intarzierilor, chiria, mica in teorie, se dubla. Platita anticipat, chiria era, de pilda, patruzeci de lei lunar, polita era de optzeci de lei, la intarzieri cu preschimbari se adauga dobanda. Cand tanarul chirias se incurca, mos Costache nu devea brutal. Arunca ochii prin casa, ajuta memoria debitorului si-i cerea, bunoara, daca era student in medicina (pe acestia ii prefera), tratate de medicina, cursuri, articole de obicei scumpe. Felix isi aduse aminte fulgerator atunci ca mos Costache se oferise sa-i cumpere el, punandu-i in cont, anume manuale, ceea ce-l surprinsese ca contrastand cu aparenta lui ignoranta, si chiar ii adusese unul, in perfecta buna stare, cu exceptia unei semnaturi rase cu un briceag. Colegul ii mai povesti ca mos Costache vine des sa vada casa, ii da tarcoale atent, privind-o cu mainile la spate de pe trotuarul opus, ba urca scarile, ascultand zgomotele din casa, ca instalase, unicul din Bucuresti, un dispozitiv care face ca becul electric, aprins cu comutatorul de jos, sa se stinga cam in clipa cand chiriasul ajunge la etaj. Asta, pentru a evita ramanerea peste noapte a unei lampi aprinse.  (Felix se gandi prin contrast la lampa cu petrol din casa lui mos Costache) De altfel, batranul nu facea nicio observatie, privea cu ochi paterni pe tinerii care aduceau femei si le saluta ceremonios pe acestea, daca pareau de conditie buna. Colegul mai adauga ca mos Costache avea obiceiul sa incerce de a da restul, la unele sume platite, in timbre postale, pe care le tinea intr-un portofoliu gros, legat cu gumilastic, pretextand ca n-are maruntis. Felix isi aminti numaidecat de debitul de tutun denuntat de Stanica.
      Spre Craciun, Stanica aparu in casa lui mos Costache cu un individ necunoscut, intre doua varste, imbracat in haine prea lungi, ponosite, cu mari mustati roscate cazand peste buze, cu capul ras. Avea infatisarea nerusinata, ipocrita a avocatilor de provincie, siliti sa faca orice pentru a trai si lipsiti de orice scrupule. Fata ii era rumena, infloritoare, iar ochii, spalaciti. Intamplator, se afla si Pascalopol, fiind spre seara, alaturi, se-ntelege, de Otilia si de Felix. Acesta ramase nedumerit cand Stanica recomanda pe individul rosu:
      - V-am adus un doctor fain, eminent, prieten intim al meu,domnul doctor Vasiliad, cam grecotei el, nu-i vorba, dar bun doctor, pe multi a sculat din pat.
      Stanica vorbea familiar, cu pretentii de umor, insa Pascalopol nu gusta deloc spiritul lui si lasa privirea in jos, jenat. Doctorul se asezase indraznet pe scaun si astepta ca un specialist chemat intr-adins. Felix schimba cateva ocheade cu Otilia. Vadit, amandoi nu intelegeau ce voiau cei doi musafiri. 
      - Papa, intreba Otilia, esti bolnav? Tu ai chemat pe domnul doctor?
      - Nu, nu, nu, se apara Costache, inspaimantat la ideea de a plati vreo vizita. N-am chemat pe nimeni.
      - Ei, frate, preciza Stanica cu aer jignit, domnul doctor nu ia bani, l-am adus eu ca pe un prieten, sa-l cunoasteti si dumneavoastra, dar ar fi bine sa va examineze putin, nu strica, e mai cuminte sa chemi doctorul cand esti sanatos. Nu e asa, Vasiliad, ce zici?
      In loc sa se arate jenat, ca o cantareata careia i se cere sa cante la vizite, doctorul raspunse hotarat:
      - Se-ntelege, se-ntelege!
      - Ce spui, Vasiliad, de verisoara mea Otilia, zise Stanica, aratand spre fata, nu-i asa ca-i strasnica?
      Vasiliad paru a aproba, dar intreba judecatoreste:
      - Sunteti casatorita?
      - As, pufni Stanica, ce casatorita? Nici n-o sfatuiesc sa se casatoreasca. Azi, o fata frumoasa si inteligenta, face cariera stralucita, daca n-are prejudecati. Ce sa se marite? Canta admirabil la pian, vorbeste doua limbi straine, i-ar trebui o protectie mare. Ai vazut Lilly de Georgiades! A luat un premiula Nisa acum trei ani!

       Otilia se-ncruncat de bunavointa triviala a lui Stanica, si Pascalopol incepua bata nervos cu degetele in masa. Lilly deGeorgiades era, alaturi de Mita Biciclista, o curtezana de stilmare a Capitalei din acea epoca.

      - Examineaz-o pe Otilia, starui Stanica. E cam nervoasa, debila.

      Otilia opri scurt cu un gest ironic, pe doctor, care se miscase spre ea.

      - Mersi ! Nu sunt bolnava, sunteti prea gentil!

      - Nu stii, Otilio, declama Stanica, ce ureche fina are doctorul! Minunata!Daca-l aduceam la vreme la ingerasul meu,azi ar fi trait. Si stii ce te asteapta, sa previi, asta e rostul medicinei! Mos Costache, te rog eu (Stanica facu din maini semnul rugamintii), am vazut ca tusesti, ai sa-mi multumesti.

        Vasiliad se ridicase, indreptandu-se spre Costache, care implora pe ceilalti din ochi sa-l salveze, in vreme ce Stanica, spre a-i zadarnici rezistenta, ii si trasese haina.
       - Gasesc ca nu e potrivit, protesta Otilia cu oarecare iritare, sa-l examinati pe tata, fara rost, sa-i mai varati in cap cine stie ce idei.
       Stanica izbutise sa traga si vesta si se facu ca n-aude pe Otilia.
       - Ai sa-mi multumesti, nu altceva! asigura el pe mos Costache. Ureche minunata.
       Doctorul Vasiliad comanda profesional batranului:
       - Scoateti-va si camasa!
       Acesta, intimidat, se executa, aruncand o uitatura vrednica de mila celorlalti, care nu se putura abtine a nu zambi.
      - Cati ani aveti, intreba doctorul imperios. Mos Costache se fastaci. Era invederat si nu-i placea sa-si spuna varsta.
      - Saizeci si sapte, saizeci si cinci..... nu stiu!
      - Hm! facu doctorul, in timp ce Stanica se-nvartea, fracandu-si mainile, in prada unei vizibile satisfactii. Ati suferit de vreo maladie infectioasa intima, sotia dumitale a facut avorturi?
      Mos Costache se-ngalbeni, iar Pascalopol interveni:
      - Domnule doctor, eu cred ca la o consultatie de amuzament nu e nevoie de intrebari nepotrivite, cand sunt de fata si domnisoare.
      - De ce, de ce? sari tantos Stanica, domnul doctor trebuie sa stie tot!
      Doctorul nechemat aseza bolnavul fara voie pe un scaun, ii ciocni genunchii, asezati unul peste altul, spre a controla reflexele, incerca cu un ac de gamalie sensibilitatea epidermei, privi pe Costache in pupilele ochilor, cu ajutorul unei lumanari apropiate brusc, il puse sa scoata limba afara si s-o tina dreapta, il chestiona apoi intr-unmod straniu: cat face 15+18, in ce an se afla, cine este rege. Mos Costache, asa de supus prin firea lui, se cam supara:
      - Crezi c-am ajuns in ddddoaga copilariei?
      - De cata vreme aveti aceasta dificultate la vorbire? intreba doctorul, privind cu inteles spre Stanica.
       Iritat de indrazneala lui Vasiliad, mos Costache se balbai si mai rau:
       - Uuunde vvvezi dum... dumneata ca am dificultati?
      - Asa vorbeste dumnealui totdeauna! asigura Stanica.
      Felix, desi la inceputul studiilor, din scurta lui experienta prin contactul cu colegii, prin lectura din proprie initiativa a unei "patologii generale", intelese ca Vasiliad umbla sa descopere la mos Costache o atingere a sistemului nervos, vreo infectie localizata. Din felul cum examina doctorul, nu i se paru ca are de-a face cu un practician bun.
      - Domnule doctor, zise el, ceea ce banuiti dumneavoastra, examinand reflexele, nu poate exista in niciun caz in aceasta casa.
      - Dumneata ai notiuni de medicina? intreba Vasiliad, ostil.
      - Domnul este student la medicina! comunica Stanica.
      Doctorul se incrunta si deveni deodata servil.
      - Daaa? N-am stiut! Fireste ca nu e nimic. Dar noi ne facem datoria.
      - In cazul de fata, mi se pare ca va amuzati pe socoteala lui papa, adauga Otilia.
      Pascalopol privi la cei doi tineri cu simpatie si batu aprobativ pe Felix pe umar.
      Vasiliad incepu acum sa faca ascultatia plamanilor, ducandu-si urechea deasupra spinarii batranului.
      - Spuneti treizeci si trei, comanda el. 
      - Ccccum?
      - Spuneti tare: treizeci si trei. Asa. Tusiti. Din nou: treizeci si trei.
      - Treizeci si trei. Treizeci si trei. Treizeci si trei.
      Doctorul ridica capul. 
     - Ai suferit vreodata de vreo congestie la baza stanga?
     - Nu-nu-nu! se apara Costache, putin palid.
     - Ati avut ceva: cred crepitatiuni.
     - Domnule doctor, sari Pascalopol, lasati omul in pace. N-a avut nimic.
     - Nu aveti din cand in cand sufocatiuni, palpitatii?
     Mos Costache ezita, indispus.
     - Am sa va dau un calmant foarte bun, insista doctorul.
     - E varsta, fireste, comenta sinistru Stanica. Examineaza si inima Vasiliad.
     - Se-ntelege, se-ntelege.
     Vasiliad ordona lui mos Costache sa-si opreasca respiratia si-si puse urechea pe pieptul lui, in vreme ce cu mana dreapta ii lua pulsul. 
      - Oarecare oboseala, decreta el, neoscilat, evident, ingrosarea vaselor. Sunteti cam sanguin, cam rumen la fata. Trebuie sa va feriti de accidente. Mancare mai putina.
      Doctorul se pregatea sa continue examenul si in directia nutritiei, insa mos Costache incepu sa reziste. Isi trasese camasa si se imbraca.
      - Ajunge, ajunge, n-am nevoie, multumesc, bombani el. 
      - Suntem grabiti, domnule doctor, taie scurt Pascalopol, ridicandu-se, tocmai voiam sa iesim in oras. La revedere. La revedere, domnule Stanica.
      - Circulatia dumneavoastra e singura chestie care trebuie sa va preocupe, urma doctorul, ca sa dea o infatisare onorabila concedierii.
      - Nu-i asa? Nu-i asa? exulta Stanica, nu se stia daca de recomandarea doctorului, sau de stirea proastei sanatati a examinatului.
      Ca sa scurteze comedia, Pascalopol trecuse in odaia alaturata, tragand printr-un semn pe toti ceilalti ai casei. Mos Costache se duse suparat in odaia lui, sa-si dreaga imbracamintea, iar Otilia veni cu informatia ca Stanica si doctorul trecuse, prin strada, in curtea Agalei.
      - Ceea ce face Stanica mi se pare foarte suspect, spuse Pascalopol catre Felix si Otilia. Sa fiti cu ochii in patru. Cu siguranta ca doctorul a fost trimis de cocoana Aglae. Am impresia ca am auzit de el, e unul dintre acei ratati ai meseriei, cu care se aranjeaza decesele cu mosteniri importante, gata sa dea orice marturie.
     - Dar ce rost sa vina aici, nu inteleg, zise Felix.
     - Zici ca ii facea examenul sistemului nervos? urma Pascalopol, apucand pe Felix prieteneste de brat. Intreba de infectii, de avort, fireste. Cu alte cuvinte, voia sa vada daca nu cumva Costache e pe cale de a se scranti, de a deveni iresponsabil. Un snapan de asta, care are curajul sa intre nepoftit in casa omului si sa-l dezbrace, e in stare de orice. Poate sa insinueze ca a avut impresia ca Costache era atins, ca balbaiala, pe care toata lumea i-o stie, e un fenomen suspect etcetera.  Daca cucoana Aglae ar fi intrebata, ca martora, ce stie despre balbaiala inofensiva a bietului Costache,  ce credeti c-ar spune?
      Cei doi erau nedumeriti.
      - Ar fi in stare sa spuna ca Costache n-a avut-o inainte si ca numai de catava vreme i-a venit, ca Costache a inceput sa devina iritabil, c-o goneste pe ea, pe sora-sa. Lumea o crede, ca sora.
      - Dar de ce? se chinuia mereu Felix cu intrebarea.
      - Esti copil? O vezi pe fata asta? (arata spre Otilia) Fata asta n-are pe nimeni, decat pe mos Costache, care, sa nu fim nedrepti, o iubeste. Datoria lui este insa sa-i lase un rost, fiindca i-a mancat averea bietei maica-sa, sau s-o adopte, ca sa-i asigure succesiunea. Daca ar vrea (spuse el ca pentru sine), de mult n-ar mai interesa-o mizeriile astea. Dar, in sfarsit! Ei bine, cucoana Aglae, condusa de Stanica asta, care e un escroc (sa nu te superi, domnisoara Otilia) si umbla dupa procopseala, e capabila sa declare ca Costache s-a smintit si e iresponsabil, aducand marturia doctorului. Pentru bani, capeti orice declaratie. Costache pus sub interdictie inseamna scoaterea din casa a domnisoarei Otilia.
       - Vai! se inspaimanta Otilia de rationamentul dur al mosierului.
       - Asa ceva n-are sa se-ntample, nu-ti fie teama, o mangaie Pascalopol, Costache e sanatos, traieste mai mult decat noi toti; dar trebuie sa fii prudenta. Spionajul e cam rusinos, dar uneori e sanatos. Domnul Felix merge des prin casa cucoanei Aglae, n-ar strica sa traga cu urechea. Trebuie sa tina si el la dumneata (am vazut eu ca tine, nuanta Pascalopol cu o ironie bonoma), cum tiu si eu, si mos Costache..... ca la o fiinta gingasa, care merita ocrotirea, ca la o floare rara. (Felix privi pe mosier, aproband, gata de devotamente) Sa fim preveniti, sa nu-i faca lui mos Costache cine stie ce boroboata. Stanica asta e indraznet, nerusinat, stie, ca orice avocat, toate sicanele.
       - Nu-mi vine sa cred, mai rezista constiinta Otiliei, ca tanti Aglae ar fi in stare sa ajunga pana la marsavia asta, macar de rusinea lumii, fiindca, atlfel, e intr-adevar lipsita de orice sentimentalisme. De ce ar da de banuit? O cred mai ipocrita.
       - Daca nu s-au gandit la asta, atunci au vrut sa stie, emise Pascalopol alta ipoteza, daca Costache o mai duce mult. Sa vada cum merge inima, daca n-are vreo racila, sa-l supravegheze de aproape. Stii de ce nu l-a lasat pe Costache sa se mute? Ca sa nu scape de sub ochii ei. Daca mos Costache ar fi mai de inteles, de mult il faceam sa-si puna afacerile in regula.
       Mos Costache se intorsese imbracat cu paltonul, dar cu fata intunecata.
      - Aaasta nu-nu-nu-mi place...Sa nu-mi mai vvvie pe aici! protesta el, prea tarziu.
      Pascalopol il lua de brat si-l impinse spre iesire. Ceilalti se pregateau si ei sa-l urmeze, fiindca mosierul ii invitase seara in oras. Cand trasura se urni, Pascalopol spuse batranului, imbietor:
      - Mai Costache, fa-mi, te rog, placerea si treci maine dimineata pe la mine, am sa-ti spun lucruri care te intereseaza.
      Felix, asezat pe bancheta, avea privirea indreptata spre punctul de pornire. La poarta casei Tulea zari o ingramadire de capete care priveau inspre trasura cu expresii sumbre. Mai mult prin intuitie, distinse, pe langa silueta doctorului, care pleca, pe acelea ale Agalei, Aurichii, Olimpiei si a lui Stanica, iar mai in fund, cocoasa imbrobodita a lui Simion.

         
                             VIII
                 Felix isi dadea prea bine seama ca iubeste pe Otilia, fara sa poata determina continutul acestui sentiment. Uneori il urmareau genunchii mici ai fetei, in pozitia in care ea ii imbratisa. Erau niste genunchi casti si strengari in acelasi timp, cu o personalitate a lor proprie, si lor ar fi voit Felix sa le comunice printr-un limbaj mut dragostea lui. Alta data, parul cazut in bucle crestea in visele tanarului si-l inunda. Sa-i spuna Otiliei c-o iubeste in fata, Felix nu putea. Otilia era familiara, libera in miscari, si ceea ce cu alta fata trebuia castigat dupa indelungi tactici, cu ea se castiga dintr-o data. Asta dezorienta pe Felix. Otilia il lua de brat, Otilia il mangaia matern cu degetele-i subtiri, Otilia-i vara mana facuta pieptene prin parul mare, zicandu-i: "Trebuie sa-ti mai tai pletele, parca esti Samson." Coplesit de aceste voluptati, Felix nu era insa multumit, fiindca nu era sigur ca sunt semn de dragoste. Odata voi sa raspunda acestor familiaritati, sa iasa din starea de protejat, si la un mic serviciu al Otiliei facu gestul de a-i saruta mana. Otilia se departase prea repede, spre a-i ingadui omagiul, apoi bagase de seama si se razgandise.
      - Vrei sa-mi saruti mana? intreba ea simplu. Uite!
      Si-i intinse mana la gura. Cu astfel de purtari ale Otiliei, Felix nu puteaface progresul cel mare, care, dupa el, trebuia sa fie o marturisire inflacarata, urmata de ingenuncheri si efuziuni indicibile. Otilia s-ar fi uitat razand la el si i-ar fi omorat vorbele pe buze, cum se mai intamplase. Sedea intr-o zi pe pat cu mainile sub capatai si urmarea cu tot sufletul miscarile Otiliei, de alaturi. Ii spunea in gand tot ce nu indraznea sa-i spuna in fata. Deodata, Otilia aparu in pragul usii deschise:
      - Ce faci tu aici, ziua-n amiaza mare? La ce te gandesti?
      Se asezase pe marginea patului lui Felix, inainte ca acesta sa fi avut vreme sa sara jos:
      - La ce te gandesti? La ce te gandesti?
      Si-i tot rasucea un nasture al hainei. Felix isi culesese fortele.
      - As vrea sa-ti spun ceva odata, Otilia, mi-e frica insa.....
      - De atatea ori mi-ai spus ca vrei sa-mi comunici ceva misterios. Spune odata, ca nu te mananca. Haide, ca ma grabesc. Vai, ce treaba am!
      Lui Felix i se paru ridicol sa faca o declaratie in asemenea imprejurari. De aceea se obisnuise sa le faca in soapta, cand Otilia nu era de fata. Se inchidea in odaie cu o fotografie a fetei si se lasa in voia visarii. O cuprindea de maini, o tragea spre el, isi apropia buzele e urechea ei si-i soptea indefinit: "Te iubesc, te iubesc, te iubesc!" Nu mai putea dormi, dar cauta patul. Acolo, intins, intra in visul unic, enervant cand era pe cale sa-i scape. Incerca sa adoarma de-a binelea, insa, pe data ce imaginea Otiliei se amesteca si fugea, se trezea speriat si o aducea inapoi. Incepuse sa nu mai poata visa altceva si capatase adevarate insomnii, care-i facusera cearcane la ochi. Ziua scria in caiete, caligrafic: "Iubesc pe Otilia" Cauta, recurgand chiar la disimulatii, gesturile de ocrotire ale Otiliei, care le oferea cu multa spontaneitate. De altfel, fata de Otilia isi exercita sentimentul filial, ramas nefolosit din pricina mortii timpurii a mamei lui. Simtea nevoia sa i se marturiseasca, sa se aseze sub protectia ei, sa faca intocmai ce i se ordona.
      - Felix, striga cateodata Otilia, cum esti de neatent! Iti cade nasturele de la haina. Vino incoace, sa ti-l cos!
      Atentia aceasta era cu atat mai hazlie, cu cat Otilia isi pierdea nasturii ei fara niciun regret, si mai degraba arunca o rochie la gunoi decat s-o repare. Felix venea supus si pregustand voluptatea apropierii. Otilia il tragea spre ea cu o dulce violenta, tataia din gura nemultumita, atarna un fir de ata in gura lui Felix, ca sa nu uite (superstitie pe care o cultiva mult), si apoi cosea nasturele, in vreme ce Felix ii sorbea parfumul parului ei risipit chiar sub obrajii lui. De la o vreme, nasturii fiind cusuti prea solid, nu mai cadeau, incat intr-o zi Felix, simtind nevoia imperioasa de a sorbi respiratia Otiliei, rupse un nasture si merse la ea.
     - Ma mir, zise Otilia, doar ti l-am cusut bine deunazi!
     Nu-l banui, sau se prefacu ca nu-l banuieste, ci numai se arata suparata de atata neglijenta. Cazut  pe panta disimulatiei, Felix se pretexta bolnav. Otilia, serioasa, ii vari mana prelunga de-a lungul gatului, sa vada daca n-are temperatura, ii facea ceaiuri, sedea pe marginea patului, nedandu-i voie sa se dea jos din el. Deodata ii intra in cap ca Felix nu se hraneste bine.
     - Se-ntelege, Marina gateste dezordonat, eu nu ma ocup, esti subalimentat. Muncesti si prea mult.
     Supraalimentatia impusa de Otilia se reducea, cand isi aducea aminte, la un baton de ciocolata sau la o prajitura varata cu sila in gura lui Felix, care se supunea cuminte, fiindca putea musca putin si din degetul fetei. Toate maternitatile acestea durau atat cat Otilia era numai cu Felix acasa. Pe data ce aparea Pascalopol, sau o chema in oras, Otilia redevenea distrata si nerabdatoare de petreceri inedite. Atunci toate gingasiile ei fata de Felix isi pierdeau, spre ciuda acestuia, orice semnificatie. Daca Pascalopol intra chiar in clipa cand Otilia cosea nasturele lui Felix (lucrul se-ntampla o data), fata nu lasa lucru, nici nu-si schimba stilul familiar, dar ochii ei erau iluminati si, pe data ce sfarsea, alerga la mosier si incepea cu obisnuitele calinerii. Felix ramanea astfel un copil inofensiv care nu concureaza pe oamenii mari. Din aceasta cauza, el se umplu de o gelozie aprinsa si hotari sa lamureasca cu orice chip situatia. Neindraznind sa infrunte oral pe Otilia, se decise sa-i scrie. Lua o foaie de hartie si asternu pe ea lamurit aceste cuvinte:
     "Otilia, nu stau aici decat pentru tine, fiindca te iubesc. Altfel, as fi plecat de mult. Te iubesc, tu n-ai vazut asta? Felix."
     Intai se gandi sa trimita scrisoarea prin posta,  insa putea sosi cand era si el de fata, si asta nu-i convenea. Hotari sa i-o puna in camera, dar si asa trebuia sa fie prudent, ca nu cumva Marina, dereticand odaile, s-o arunce. Astepta pana ce Marina termina dereticatul intr-o zi in care Otilia nu era acasa, si apoi depuse plicul cu indicatia "Domnisoarei Otilia" pe pat, pandind nelinistit din odaia lui. La ora unu se auzira si pasii Otiliei, usa trantita, paraitul patului, in care se aruncase spre a se odihni putin. Felix isi comprima palpitatiile grozave ale inimii.
     - Felix, se auzi strigatul fetei, de alaturi, Felix, tu esti acolo?
     - Da, raspunse acesta cu glasul stins.
     Isi inchipuia ca fata citise scrisoarea.
     - Mi-e o foame nebuna. Sa mergem sa mancam. Papa mi-a spus in oras ca nu vine la pranz. Dar vino incoace.
     Felix trecu dincolo ca un criminal prins asupra faptului. Otilia era intinsa pe sofa, imbracata asa cum venise din oras. Pana si umbrela de soare se afla langa ea. Tanarul cerceta fugar suprafata sofalei, dar nu vazu nimic. Vazu scrisoarea, in sfarsit, pe marginea mesei, nedesfacuta. Fata o luase deci de pe pat, si o pusese pe masa fara s-o citeasca. "Dar daca n-o va citi deloc?" se-nspaimanta Felix. Ii venea sa atraga atentia Otiliei asupra scrisorii si apoi sa fuga, fiindca, in fond, lui ii era frica de a pronunta cuvintele de foc. Otilia se scula si, luandu-l de brat, il indrepta spre usa. La masa, Otilia fu volubila, ii spuse impresii de Conservator, il intreba despre activitatea lui universitara. Simtise ca Felix este preocupat.
      - Ce ai, Felix? Esti asa distrat! Te pomenesti ca esti indragostit! Nu m-as mira, cu atatea colege.....
      Felix se simti dezamagit de presupunerea Otiliei, si prin gand ii trecu toata de a smulge inapoi scrisoarea. Otilia il tinu mult de vorba, apoi trecu in odaia cu pianul si-i canta anume fraze, apeland mereu la atentia lui, in sfarsit il sfatui sa se duca sa se odihneasca, fiindca parea obosit.
      - Ma duc si eu, vreau sa citesc ceva, de mult n-am mai pus mana pe-o carte.
     Felix fugi inainte, ca sa nu fie de fata la gasirea scrisorii, si astepta cu respiratia incordata. Dupa o lunga ciorovaiala cu Marina, Otilia urca scarile. Se auzi cand intra in odaie, dusumeaua parai usor in cateva puncte greu de precizat, Felix banui ca Otilia se oprise in fata mesei. Apoi urmara mici zgomote indistincte si....... nimic. Felix se feri sa dea ochii cu Otilia si ramase inchis in odaie. Cand, tarziu, iesi ca un hot, usa odaii fetei era deschisa, scrisoarea lipsea de pe masa, iar Otilia era in oras. Se-ntoarse la masa cu Pascalopol si mos Costache, privi pe Felix degajat, se purta ca si cand nimic nu se-ntamplase. Contrariat, Felix deveni indraznet si incerca sa controleze efectul scrisorii. Facu asa incat sa se afle la un moment singur cu Otilia. Fata il privi franc, ii spuse vorbe indiferente si nu paru nici intimidata, nici cu constiinta incarcata. Lui Felix in incolti banuiala ca scrisoarea  nu-i cazuse in maini si facu atunci ceea ce alta data n-ar fi facut. Profitand de faptul ca Otilia era jos cu Pascalopol, intra in odaia ei, arunca ochii pe pat si pe masa, pe dusumea, insa nu fu chip sa descopere nimic. Scrisoarea fusese luata de cineva, in orice caz.
       A doua zi, la masa, Otilia fu tot atat de senina, seara nu veni deloc. O mahnire mare cuprinse pe Felix, o sila de toate, si prin cap ii trecura idei extravagante. Se gandea sa lase totul balta, sa fuga undeva in lume, , ca fochist pe un vapor, isi inchipuia consternarea Otiliei, regretul ei de a-l fi facut sa sufere si sa plece, o vedea plangand. Melodrama asta inexorabila ii misca toate fibrele sufletului si prefacu descurajarea intr-o mare durere consolatoare. Isi chinuia totusi mintea cu fel de fel de ipoteze: Otilia a gasit scrisoarea, dar n-a banuit de la cine este, si-a inchipuit ca e vreo gluma, vreo hartie veche a lui Felix; a gasit-o si, distrata, a aruncat-o fara s-o desfaca; n-a gasit-o deloc, scrisoarea cazand undeva printre lucruri; a citit-o, dar nu-l iubeste pe Felix. Ipoteza din urma aprindea gelozia in inima lui Felix. Cum? Otilia are atata putere de a se preface? Are atat de putina inima incat sa nu vrea sa-i spuna o vorba? E in stare sa iubeasca pe batranul Pascalopol si sa-l treaca cu vederea pe el?  O unda de manie trecu prin el si toate stirile rele despre Otilia se aduna peste capul lui ca intr-un stol negru, infricosator. Nu, nu. Otilia se purtase cu el ca o sora. Nu putea sa-l urasca. Poate ca a suparat-o prin gestul lui. Nu se cadea sa-i scrie in chipul acela, care dovedea ca patrunsese in odaia ei (imprudenta neiertata), ci sa-i spuna de-a dreptul, discret. 
        Chinul lui Felix crescu cu trecerea zilelor, fiindca raceala Otiliei, daca ea era princina, era definitiva, iar circulatia scrisorii nu mai putea fi urmarita. In ziua cand orice speranta paru pierduta, Felix fu atat de mahnit, incat uita sa se mai intoarca acasa la pranz. Il cuprinse o frenezie nebuna de a umbla singur si merse pe jos, in frig, pana la Baneasa. Vibra de amaraciunea de a fi inteles si cauta inversunat in minte o hotarare care sa fie pentru Otilia un adio sublim. Obosit, la intoarcere se aseza pe o banca incarcata de zapada, si n-auzi nici huruitul unei trasuri, nici scartaitul unor pasi. Il destepta din toropeala o mana subtire, care-i ridica barbia sus. Era Otilia.
       - Felix, ce faci tu aici? De cand te caut cu trasura! Vai, ce fara minte esti, care suparari imi faci!
       Otilia se lasa pe banca inzapezita, intr-o descurajare amuzata. Era imbracata intr-o haina foarte pe talie, de astrahan, pe care Felix n-o mai vazuse.
       - Si mai spui ca ma iubesti!
       Felix tresari. Va sa zica, Otilia citise scrisoarea. Fata ii ridica din nou barbia, razand:
       - Felix, hai, spune-mi, de ce ai fugit de-acasa? Ti-am facut noi ceva?
       Felix lasa din nou capul in jos si spuse, sfaramat:
       - Dar stii foarte bine....... ti-am scris....... nu mai pot asa.
       - Tu ma iubesti? il intreba Otilia serioasa ca si cand l-ar fi intrebat daca este bolnav.
       Felix marturisi cu capul.
       - Ce copil esti? Ti-am citit scrisoarea, dar am uitat, stii ca sunt o zapacita. De ce sa fugi? Ti-am spus eu ca nu te iubesc?
       Felix tresari deodata infocat.
       - Otilia, e adevarat? Ma iubesti?
       - Ei, ei, nu ti-a spus nimeni ca te uraste.
       Felix fu iar dezamagit. Lua mainile Otiliei si incepu sa le sarute marunt, si le aseza pe obraz, le stranse, in vreme ce Otilia il lasa sa faca, zambind. Incuraj, voi sa capete o confirmare de alta natura si intinse gatul sa sarute pe Otilia. Aceasta privi putin, examinand soseaua pustie, apoi evitand bland, gestul lui Felix, il saruta ea insasi pe obraz, usor, langa ureche. Felix era ametit de fericire.
        - Haide acasa, Felix, si fii cuminte, mai vorbim noi, alta data. Bietul papa e ingrijorat. Sa nu-i spui nimic. O sa-l mintim ca ai avut lucrari la Universitate.
       Ajunsi acasa, Otilia conduse pe Felix sus, ca pe un arestat. evitand sa-l intalneasca pe batran, si-l depuse in prag.
       - Du-te acum si te incalzeste. Am sa-ti aduc ceai.
       Felix, voind sa se incredinteze ca nu visa, prinse pe Otilia de maini. 
       - Otilio, nu te juca cu mine, spune-mi, ma iubesti?
       - Nu-mi esti indiferent! dar acum am treaba, stai frumos.
      Si, chicotind, Otiliase napusti pe scari in jos. Felix petrecu o noapte paradisiaca, insa in zilele urmatoare, insatisfactia il cuprinse din nou. Otilia era familiara, ca intotdeauna, primea cu aceeasi bucurie pe Pascalopol, nu se schimbase in fond nimic. Incepu sa se indoiasca de seriozitatea marturisirii Otiliei, vru explicatii. O pandi intr-o seara tarziu, pana dupa miezul noptii, cand ea se sui in odaia ei si, dupa o jumtate de ceas de indoiala, ii batu in usa, strigand usor: "Otilia!"
      - Ce vrei? se auzi glasul fetei in soapta, dupa usa, sunt dezbracata!
      - Vreau sa-ti vorbesc neaparat, trebuie.
      - Nu esti cuminte deloc, ai sa-mi vorbesti maine.
      - Acum, acum! insista Felix, impingand usa.
...........................................

  "Cand crezi ca ai gasit toate raspunsurile, vine viata si schimba toate intrebarile."
                     Bob Marley

          

       Când o ușă se închide, alta se deschide. Dar adesea ne uităm cu atâta jind la cea închisă, încât nu o vedem pe cea care tocmai s-a deschis.
                               Alexander Graham Bell

Enigma Otiliei, George Calinescu

............................................
              VII.

          - O, de asta sa n-ai nicio grija, o linsiti Pascolopol, fan avem destul.  Insa, sper ca nu vei dispretui odaia pe care ti-am pregatit-o. Stii c-avem si un pian, ceea ce n-are sura....   
        - Pascalopol, admira Otilia pe mosier, totdeauna ai fost chic!
        - Dumneata, zise Pascalopol lui Felix, dupa te de odihnesti, te poti plimba pe mosie. Dau ordin sa-ti dea o brisca, daca vrei, iti dau cal cuminte...... nu te teme...... Iti dau s-o calauza..... aci devii numaidecat calaret.
        Felix multumi, rezervandu-si sa se gandeasca, insa nu putu sa nu remarce ca Pascalopol ii facea un program deosebit, izolat de al Otiliei. Asta il indispuse, fiindca aici i se parea locul cel mai bun de a se apropia mai mult de Otilia. Pascalopol le recomanda sa se odihneasca un ceas dupa-masa, pana ce el pune putin la cale treburile mosiei, si, luandu-i pe amandoi de brat, ii scoase pe coridor. Felix fu condus la odaia lui, dintr-un capat.
       - Acum, zise Pascalopol Otiliei, sa te duc si pe dumneata!
       Cand insa, putin mai tarziu, Felix arunca ochii pe fereastra, vazu ca Otilia, departe de a fi in camera ei, se plimba in fundul livezii care despartea conacul de patratul surilor, la brat cu Pascalopol. Acesta parea sa rada foarte voios si-si apropia pe cat putea in mers obrazul lui de al fetei. Felix simti o mare ciuda. Sentimentul ca Otilia este o fiinta destinata sa urmeze foarte de aproape propria lui cale crescuse mult in ulima vreme. Ar fi voit sa fie bogat, sa fie major, sa ia pe Otilia sub ocrotirea lui si sa-i ofere tot ce-i oferea cu usurinta mosierul. Isi propunea sa faca tot ce-l sfatuia Otilia, sa ajunga un medic celebru, in sfarsit, orice, dar ilustru. Pe o masa langa fereastra se aflau o calimara si cateva foi de hartie. Felix se aseza si incepu sa scrie caligrafic, privind de departe pe Otilia:
     "Otilia, Otilia, Tili, Tili"
     Pe la ora sase toti se reintalnira. Pascalopol isi reluase tinuta de mosier, dar cu alt costum, caramiziu, si astepta in pridvor, in vreme ce trasura era si ea trasa prin preajma.
     - Vreau sa ma plimb putin pe mosie, zise Pascalopol catre Otilia, cred ca te-ai odihnit de ajuns.
     Otilia isi schimbase si ea rochia si nu parea deloc sa fi dormit.
     - Dar tu Felix, nu vii cu noi? intreba ea oarecum surprinsa.
     Felix isi aminti propunerea izolata a lui Pascalopol din timpul mesei si facu un gest de rezistenta.
     - O, zise Pascalopol catre Felix, ma iarta, am crezut ca ai fost singur. Brisca te asteapta. Desigur ca poti sa vii si dumneata.
     Acest "poti sa vii si dumneata", tolerant, jigni putin pe Felix, caruia  totusi o rezistenta prea accentuata i se paru nepoliticoasa, ostila, fara rost in casa unui om strain. Se urca deci si el in brisca. Caii pornira pe aleea de la intrare, iesira pe poarta si, ocolind livada, se-ndreptara spre celalalt patrat. Aici se aflau siruri de grajduri si cosare de vite, depozite pentru unelte, case pentru argati, totul astfel asezat, incat, la zavorirea portii celei mare, curtea sa ramana inchisa. Fiecare grajd se compunea din doua componente laterale de zid pentru vite, un sopron central pentru caruta si un pod pentru fan acoperit cu tigla si de o inaltime considerabila. Sopronul se incuia pe diauntru cu o poarta. Oamenii puteau iesi insa spre camp printr-o usa patrata si cu prag inalt, care se incuia noaptea si prin care, din cauza micii dimensiuni, nu se putea scoate nimic. In schimb, campul nesfarsit era taiat de usa ca de rama unui tablou, incat privelistea avea un aer de artificiu. Otilia vru cu orice chip sa se urce intr-un pod cu fan, spre veselia sfioasa a taranilor. Nimerise scara tare, cu trepte de nuia groasa de alun, care se afla inauntrul sopronului pentru carute, si se urca repede, invitand si pe ceilalti:
      - Pascalopol, nu vii? Hai, te rog, vino!
      Pascalopol se arata insa putin contrariat de aceasta invitatie si se scuza. Otilia aparuse in fereastra podului si de acolo facea semne de delicii.
      - Felix, suie-te sa vezi ce fan moale!
      Mosierul, negasind alt chip de a fi pe placul Otiliei, facu semn lui Felix sa urce.
     - Vai, ce stoguri se vad pe camp! Ale cui sunt?
     - Ale mele sunt, zise Pascalopol, obidit.
     - Sa mergem, sa mergem! tipa Otilia si cobori numaidecat.
      Trasura iesi din patrulaterul surilor si o lua pe camp, pe un drum indicat de rotile carutelor. Intre doua linii paralele pana la o distanta considerabila se departate intre ele cam cu o suta de metri, se intindea un loc fanat, de pe care iarba fusese cosita, uscata si adunata,  in stoguri pe marginea fanetei. Stogurile aveauforma unor sofale pentru uriasi si se aliniau intr-o procesiune lunga. Otlia ceru lui Pascalopol sa opreasca si incepu sa alerge de la un stog la altul, chibzuind cum sa urce.
     - Pascalopol, implora ea, hai sa ne urcam, fa-mi placerea asta.
     Pascalopol, silit sa alerge, isi stergea sudoarea de pe frunte.
     - Domnisoara Otilia, zise el cu o umbra de ironie, la varsta mea nu ma mai urc pe stoguri. Sa se suie domnul Felix.
     Felix, astras de nebunia Otiliei, se urca intr-adevar pe urmele fetei, care se catarase cu mainile si picioarele. Pascalopol astepta jos, vadit incurcat, in vreme ce Otilia, cu mana streasina la ochi, ca un general, facea de sus observatiuni:
     - Vai, ce de mai sunt!
     - Pentru Dumnezeu, glumi Pascalopol, n-ai de gand sa te urci pe toate stogurile!
     Otilia nici nu-l auzise, ci continua:
     - Ce se vede, Pascalopol, acolo in fund, lucios, unde sunt pomi?
     - E un helesteu!
     - Un helesteu? Auzi, Felix? Un helesteu! Sa mergem!
     Pascalopol urca, luand aere de martir, in brisca, impreuna cu ceilalti doi, si pornira. Iesisera din raza culturilor, si acum se vedea ceva surprinzator. Pamanul scapat de stransoarea vegetatiei era negricios si colbos, incat caii intrau cu picioarele in el ca-ntr-un lichid fumegator. O perdea groasa si scunda de salcii se rezema in jos pe orizont, si din cauza netezimii solului toata intinderea avea infatisarea unui smarc, cu deosebirea ca adevaratul helesteu era mai intunecos si lucios. Smocurile rare de buruieni infipte ca niste gheare  intoarse in sus semanau cu ierburile din iconografia bizantina. Si, ca si acolo, un soare urias de arama se lasa inrosit de zare.
     Privelistea era sinistra si grandioasa. In apropierea helesteului, pamantul incepu sa se innoroieze si sa crape in cateva mici rape. Apa se intindea neagra, linistita, sprijinindu-se in jund pe un palc de salcii si, la margini, pe papuris taiat asemeni unei perii. O buna parte din suprafata apei era presarata cu cotoare retezate de trestii si chiar cu trunchiuri de copaci, de unde se vedea ca apa se intinsese cu mult peste albia ei veche. Parea ca aici fusese o statiune preistorica de palafite, din care nu mai ramasese decat pilonii. O spuma groasa, baloasa ruina toata fata apei verzi, si un miros patrunzator de lintita umplea aerul. Dinspre salcii, cateva bivolite si vaci inaintau pana la pantece in apa, supravegheata de un copil gol, cu abdomenul prea umflat. Un muget rasuna prelung din departare, si din baltoaca ii raspunse, cu tonuri scurte de flaut, broastele. Era o apa mocnita, smarcoasa, cum apare uneori in visele grele in care adormitul se cufunda mereu in namoluri universale si nu scapa de ele decat zburand pe deasupra. Un om venea de undeva, de-a lungul baltii, cu o coasa pe umar. Umbros, desirat, cu fata supta, imparosata si ceroasa, parea moarta insasi. Otilia voia sa guste si aici senzatiile apei si se pregatea, spre spaima lui Pascalopol, sa-si scoata ciorapii, cand un om calare se indrepta spre grupul celor trei, ridicand furtuni de praf.
     - Ce s-a-ntamplat, Ciucene?
     - Au venit domnii de la societatea pentru asigurari si va asteapta!
     - Ah, facu Pascalopol agasat, tocmai acum!
     Dupa o scurta chibzuire, mosierul lasa pe cei doi in paza omului si, incalecand pe calul acestuia, porni in trap spre curte.
     Otilia nu-si parasi gandul dintai si, scotandu-si ciorapii, intra in apa cu picioarele ei subtiri.
      - Imi place Pascalopol, zise ea ca pentru sine, in lume e un om incantator, dar nu vrea sa urce in sura.
      Otilia isi ridicase rochia pana la genunchi si inainta pe latura cea mai dulce a helesteului, indemnand si pe Felix cu atata insistenta, incat acesta ii facu pe plac si, descaltandu-se, intra si el in apa. Omul de langa brisca le semnala zambind locuri meprimejdioase.
      - Cand e cald tare, zise el, si nu e tulbure, apoi vine lumea si se scalda.
      Otilia facu un astfel de gest, ca Felix se sperie ca avea de gand sa se dezbrace spre a se scalda. Era insa prea tarziu, se intunecase de-a binelea si trebuira sa se-ntoarca, lasand in urma lor corul de flaute acvatice.
      Masa de seara decurse intr-o atmosfera apasata, fiindca luau parte la ea trei indivizi necunoscuti, cu care mosierul avea treburi in vederea asigurarii de incendiu si inundatii a unor magazii cu cereala, desi dorinta lui vadita era de a sta de vorba in toata tihna cu Otilia. Indivizii intrebau si vorbeau numai in legatura cu afacerile lor. Dupa-masa, Pascalopol, scuzandu-se cu o privire plina de inteles, intra cu cei trei indivizi in cancelarie, unde se isca o discutie de specialitate, incordata.
     - Felix, zise Otilia tanarului luandu-l de brat, hai sa mergem la stoguri.
     Si, fara a mai astepta raspuns, facand numai un semn lui Pascalopol din pragul cancelariei, trase de mana pe Felix spre iesire. Livada prin care trecura era inecata in intuneric ca un cimitir, campul insa era luminat de luna, si, cand scapara de imprejmuirea surilor, claile de fan aparura ca niste mari monumente funerare. Otilia, nerabdatoare, o luase inainte, si Felix auzi numaidecat o fasaitura de fanuri uscate, urmata de strigatul: "Aici, aici". Capul fetei aparu pe o claie, aureolat de luna. Felix si Otilia se culcara pe spate cu mainile sub cap si privira cerul. Se auzeau numai latraturi de caini, unele apropiate, altele pierdute in departare, si taraitul multiplu al greierilor. Urechea nu percepea la inceput decat un scartait confuz, apoi incepea sa desfaca taraiturile in infinitele lor componente, distingand semnale si raspunsuri, intreruperi, tonuri felurite. Un glas parea ca rasare chiar din apropierea urechii, altul raspundea inabusit din centrul pamantului. Taraitura curgea cu monotonia tictacului unui ceas, neobservata prin obisnuinta, huruitoare prin prea multa atentie. Ca printr-o oculta corespondenta, pulberea de stele de pe cer isi schimba tesatura mereu, asa cum si-o schimba o spuma fina de sapun care se topeste. Unele stele luceau mai repede, altele se stingeau si miscarea continua mereu, ca o fierbere. Lipsiti de viziunea pamanutului, cei doi se simteau plutind in aer ca pe o nava. Sufletul lui Felix se umplu de o liniste sfanta, de un sentiment de toata desfacere de pamant. In aceasta navigatie aeriana luase insa si pe Otilia. Fata contempla alaturi cerul si, fiindca tacea indelung, Felix crezu ca adormise. Deodata, cautandu-i mana, fata zise:
     - Ce-ai zice daca am cadea deodata in cer? Nu ne-am mai opri.
     Felix intelese punctul de vedere al Otiliei. Cum sedeau pe spate, aveau senzatia ca sunt aplecati spre concavitatea cerului.
     - Atunci Pascalopol, continua Otilia gandul ei, ar ramane pierdut in urma noastra.
     - Nu mi-ar parea rau, zise Felix, desi, recunosc ca e un om foarte de treaba.
     - Nu-l poti suferi? Dar n-ai motiv pentru asta. Bietul Pascalopol, el e asa de modest!
     - Crezi? Am impresia ca e indispus. Incep sa ma caiesc ca am venit.
     - Ti s-a parut ca e indispus? Nu-mi vine sa cred! De altfel am sa-l descos eu. In orice caz te asigur ca nu din pricina ta, fiindca te stimeaza, si-apoi tu......
     Felx intelese: ".....s-apoi tu nu reprezinti nicio primejdie"
     - Otilia, isi lua inima-n dinti Felix, imi pare bine, dar, intr-un fel, si rau ca am venit si aici, si la voi!
     - De ce? intreba simplu Otilia, fara sa se-ntoarca, cu ochii mereu la cer.
     - Fiindca...... fiindca m-am obisnuit cu tine, si incep sa ma tem ca voi ramane iarasi singur.
     - Te-i frica sa nu fug cu Pascalopol? Ipoteza aceasta n-ar fi cu totul exclusa. Pascalopol e un om care merita o astfel de bucurie, insa nu vreau sa-l parasesc pe papa si, prin urmare, nu te las nici pe tine.    
     - Daca n-ar fi mos Costache, ai fugi, va sa zica! O fata ca tine poate sa iubeasca un om cu mult mai in etate?
     - Nu m-am intrebat serios asta, dar inteleg ce vrei sa spui. Insa ce tanar de varsta mea iti inchipui ca m-ar iubi pe mine asa cum sunt? Sunt foarte capricioasa, vreau sa fiu libera!
     Felix ar fi voit sa spuna: "Eu!", insa nu indrazni.
     - As voi odata sa-ti vorbesc multe, se multumi el sa zica, daca vei putea sa m-asculti.
     - Te voi asculta! raspunse la fel de simplu Otilia, care in tot acest timp isi tinuse mana in a lui.
     Un caine incepu sa latre violent, apropiindu-se, si un glas barbatesc se auzi strigand in noapte: "Hei, domnisorilor, acolo sunteti?" Felix si Otilia se dadura jos si , raspunzand la apel, se-ndreptara aproape alergand spre curte. Cand se aratara, tinandu-se de mana, in fata pridvorului, Pascalopol sedea ganditor la masuta. Parea trist.
     - V-am asteptat la cafea, zise el, poftiti! Eu, la mosie, nu prea pot fi un tovaras agreabil pentru niste oameni tineri!
     Otilia sari pe marginea scaunului lui Pascalopol si incepu sa indrepte gulerul acestuia.
     - De ce spui astfel de lucruri? Am plecat numai putin, ca sa poti vorbi in tihna. Ne te preocupa de noi.
     Pascalopol lua mana Otiliei si o saruta.
     Totusi, zile intregi Pascalopol fu absorbit de treburile mosiei, si cei doi invitati ramasera de capul lor. Dupa vreo doua saptamani, mosierul fu chiar silit sa plece la Bucuresti pentru doua zile. In timpul acesta, Otilia, urmata orbeste de Felix, nascocea tot soiul de distractii, izbutinnd sa
capete colaborarea binevoitoare a oamenilor de la curte. De o craca groasa orizontala a unui batran nuc legase un leagan in care se dadea in picioare, fluturandu-si fusta si parul. Intra in toate surile si dormea in fan. Nu se lasase pana ce nu se scaldase in helesteu,  gonind pe Felix ceva mai departe. Dar petrecerea de predilectie o constituia un soi de cavalcada speciala. Argatul de la grajduri le daduse doi cai mai ciolanosi, pentru tractiune grea, un fel de cai normanzi mai zvelti, care se lasau incalecati cu blandete si fara sa, ducand pe calareti incet, la o simpla bataie cu palma pe spinarea lor. Cei doi, supravegheati la inceput de argat, se dedasera binisor la acest sport si colndau singuri mosia. Insa Otiliei ii venise alt gust: sa se urce chiar pe calul lui Felix. Calu, masiv, suporta fara obiectie indoita greutate, si astfel oamenii vazura, crucindu-se, noua aratare, un cal purtand in spinare un baiat si o fata, care statea in fata, langa coama, baieteste, cu fluierele picioarelor scapate de sub rochie. Otilia gasea ca sportul acesta e cel mai chic.
     - Simt nevoia, ii marturisi intr-o astfel de cavalcada Felix, dupa atata singuratate, sa iubesc pe cineva, sa am o tovarasa..... nedespartita.
     - Felix, ii raspunse Otilia, esti inca prea tanar. Tu nu trebuie sa te gandesti la iubire, inainte de a-ti face o cariera stralucita. Iubirea, masura ea vorba, e un cuvant mare, dar apoi vezi ca ea singura n-ajunge. Daca un tanar ar avea si rabdarea si bunatatea lui Pascalopol, cum l-as iubi!
     - Pascalopol e si bogat, observa fara nicio intentie ironica Felix.
     - O, nu pentru asta, protesta Otilia, insa e adevarat ca numai un bogat ca el poate sa fie generos si gata de-a face unei femei orice capricii. Eu am un temperament nefericit: ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata.
     - Va sa zica, cugeta tare Felix, ca sa fiu iubit, va trebui neaparat sa devin bogat?
     - Poate ca da, insa nu-i de ajuns. Papa, sa stii, e foarte bogat, si-l iubesc mult, insa nu poate sa faca fericit pe nimeni. Mama a murit de suparare.
     Pascalopol aduse de la Bucuresti stiri neprevazute. Stanica se casatorise de doua saptamani, adica numaidecat dupa plecarea Otiliei. Toate formalitatile le avea de mult indeplinite, amanase doar sistematic solemnitatea, pentru a costrange pe Simion sa-i acorde zestrea ceruta. Lucrul se putuse deci face repede si intr-un "cerc intim". Dar pe data ce formalitatea civila fu indeplinita (aceea religioasa fu respinsa ca prejudecata invechita), Stanica si Olimpia se napustira asupra casei capatate drept dota si vrura sa intre in stapanirea ei numaidecat. Casa era insa inchiriata si, cu drept cuvant, chiriasul nu consimtise sa se mute inainte de Sfantul Dumitru. Stanica devenise agresiv, il ameninta, ii gasi vitii de executare a contractului, ii trimise somatii in numele Agalei, care, plictisita, sa-nvoi cu chiriasul, platindu-i o despagubire, si acesta, in sfarsit, permise familiei Ratiu sa puna stapanire pe proprietatile ei. Cei doi n-aveau insa nicio mobila. Olimpia pe de o parte si Stanica pe de alta incepura sa jefuiasca amabil pe Aglae, Simion si Aurica, lingusindu-i si sacaindu-i. Stanica pretinse ca nu poate intelege un camin fara un document cat de neinsemnat ca era ginerele unui artist asa mare ca Simion. Ii "smulse" cateva tablouri, pe care apoi le arunca in pod, cerand insa cele trebuitoare mobilarii unei sali vrednice de asemenea comori. Aglae le dadu tot ce putu. Sotii Ratiu, nepasatori acum la posibilele reactiuni ale lui Simion, veneau cu indrazneala, aproape in fiecare zi, si se invitau la masa. In astfel de imprejurari, copilul, numai de doua luni, fu cu totul parasit. Uitat in odaie cu usa inchisa, dar cu un geam de sus deschis, copilul se zbuciumase, poate si febra, si cazuse jos din patul neingradit. Plin de contuziuni muri repede. Olimpia primi lovitura cu mult calm, aproape ca o usurare, Stanica insa paru desperat. Sosi cu parul valvoi in casa Agalei, repeta scena inimii slabite, notifica la toti ca existenta lui era zdrobita. Aurel fusese cel mai inteligent copil de pe lume si prevestea de pe acum o cariera stralucita. Stanica povestea fel de fel de dovezi de rpecocitate, pretinzand ca limbajul insusi se manifestase la copilul sau. Refuza sa se scoale de pe pat, sfatuind pe toti sa se duca sa ajute pe Olimpia, care este tot asa de doborata, si marturisind ca, fara ajutorul altora, el nu va fi in stare nici macar sa inmormanteze mortul. Intr-adevar, nu facu nici el, nici Olimpia, niciu gest serios in directia asta, incat cheltuiala cazu pe spinarea familiei Tulea. Stanica ceru chiar bani sa comande monument copilului fara pereche, si Otilia banui ca Pascalopol insusi fusese supus unei taxe. La inmormantare, Olimpia fu  nepasatoare, plictisita, Stanica insa planse cu hohote, castigandu-si simpatia femeilor care se gasesc mai tot timpul prin cimitire. Pascalopol arata celor doi un numar din "Universul", in care se citea la coloana anunturi mortuare aceasta compunere patetica:

                 "De-a pururi sfasiati sufleteste, plini de revolta in contra cerului nemilos: Stanica si Olimpia Ratiu, parinti; Simion si Aglae Tulea, bunici; Aurica Tulea, matusa; precum si familiile inrudite: Giurgiuveanu, Marculescu, Sima au nemarginita durere de a va anunta ridicarea la ceruri a unicului lor fiu:
                 AUREL RATIU
                   (Relisor)
             in varsta de doua luni
     rapus de o ingrozitoare boala, care a istovit trupusorul lui mic, lasand pe taticu si mamica lui fara niciun sens in viata. In curand vor fi si ei langa tine, ingeras scump!
     Trista solemnitate a inmormantarii va avea loc etc., etc.. Toti cei care l-au cunoscut si pretuit sunt implorati sa asiste."

      Otilia zambi putin, apoi, devenind serioasa, zise:
      - De Stanica asta am avut repulsie chiar de la inceput. Il cred capabil de orice si ma tem de el. Papa e slab, cum il stii, n-ar trebui sa-l primeasca in casa prea des. 
     - Impartasesc cu totul impresia dumitale, domnisoara Otilia, si am facut ce am putut sa deschid ochii lui mos Costache. Cocoana Aglae si Stanica, iata o tovarasie primejdioasa.
     Asa vorbi Pascalopol, tragand rar cate un fum de tigare. Felix nu-si putu da seama cam ce pericol putea repezenta, pentru Otilia, Stanica. Intamplarile ce urmara il intarira insa asupra aprehensiunilor Otiliei si ale lui Pascalopol. 
    Zilele trecura astfel cu mari absente ale mosierului si cu incercari ale lui de a realiza fata de Otilia atractiile unui om in stare de orice zburdalnicie. Otilia il coplesea cu calineriile ei, care strangeau inima lui Felix, in vreme de Pascalopol insusi se adumbrea de usurinta mai tinereasca cu care acesta se adapta temperamentului fetei. Felix admira caracterul bun al mosierului, care oscila nesigur intre sentimentul erotic si cel de paternitate, aci detestandu-i cordial prezenta, aci luandu-i cu afectiune bratul, ca unui fiu mare. Invins de aceasta discretie nobila, Felix se prefacea din ce in ce mai mult ca e interesat de aspectele campului si disparea, lasand pe Pascalopol sa se bucure in voie de familiaritatea Otiliei, incredintat pe zi ce trecea ca ea nu depasea  marginile unui nevinovat joc de salon. Totusi, intr-o zi, fu, fara sa vrea, pricina unei scene pe care o regreta. Otilia voise din nou sa mearga calare si-l invitase s-o ia alaturi pe acelasi cal. Trecea astfel vesela si mandra prin apropierea curtii, cand Pascalopol, care nu mai vazuse acest inedit gen de calarie, le rasari inainte.
     - A, zise el putin palid, faceti cavalcada matinala.
     Felix facu gestul de a-l saluta, dar se opri, caci isi dadu numaidecat seama de ridicolul situatiei. Pascalopol o lua inainte spre grajduri, ca si cand ar fi fost in mod special ocupat.
     - Mi se pare, observa Felix, ca Pascalopol e indispus.
     - Asa mi se pare si mie, trebui sa recunoasca Otilia, si, dandu-se numaidecat jos de pe cal, o lua repede pe urmele lui Pascalopol. Felix porni spre grajd. In drum, o zari pe Otilia si pe Pascalopol de brat, indreptandu-se spre curte. Cel din urma se arata cucerit de gingasiile Otiliei, pastrand numai resturile unei suparari amuzate.
     - Otilia, spuse Felix in aceeasi zi fetei, eu as vrea sa plec de aici.
     - Si eu cred ca e vremea sa plecam, consimti Otilia. A doua zi se intorceau la Bucuresti.


                  VII.
         Cand, pe toamna tarziu, Felix, acum student in anul intai la Medicina, se gasi intamplator in casa Aglaei, Aurica nu uita sa-l atraga in punctul ei de vedere. 
     - Nu-mi explic, insinua ea, cum poti dumneata, un tanar asa de distins si de familie buna, sa iesi pe strada cu o destrabalata ca Otilia.
     - Otilia e foarte cuminte! protesta Felix.
     - Nu stii dumneata toate, se incapatana ea. O vede o lume intreaga harjonindu-se cu fel de fel de tineri. Dac-ar sti Pascalopol, care moare dupa ea!
     - Otilia urmeaza Conservatorul si are, se-ntelege, colegi cu care sta de vorba. Nu e nimic extraordinar in asta.
     Aurica lua un aer de compatimire:
     - Cum va ametesc unele nebune pe voi, barbatii! Apoi ofta: N-am avut darul asta! Poate azi eram si eu altfel!
     Tocmai atunci pica Stanica, din ce in ce mai asiduu in casa Aglaei, cu care parea a se-ntelege foarte bine. Era mai rosu la fata si renuntase la orice boala.
     - Nu stiti noutatea, vesti ei tare, acum am aflat-o de la contabilul lui Pascalopol. Pascalopol se logodeste cu Otilia.
     Se produse atunci o reactie neasteptata. Aurica se facu galbena, apoi incepu sa tremure din toti muschii fetei si, in sfarsit, izbucni intr-un plans ridicol, cu sughituri ascutite. Se aruncase pe canapea si, cu batista la ochi, scancea, dupa aceea, comprimandu-si fata, iesi ca o nebuna din odaie si-si duse  in camera ei, vecina, ecourile plansului.
     - Dar ce s-a-ntamplat? intreba Aglae, atrasa de zgomot. Stanica repeta stirea.
     - Proasta esti tu, Aurico, vorbi Aglae suspinatoarei prin usa deschisa, sa-ti faci sange rau pentru o dezmatata!
     - N-am avut noroc, se caina Aurica printre sughituri.
     - N-ai avut indrazneala, fiindca te-am crescut bine. Dar nici de una ca ea nu s-alege ceva. S-o gasi cineva sa deschida capul lui Pascalopol.
     - E datoria unor oameni de onoare sa informeze pe Pascalopol asupra consecintelor. Trebuie impiedicat si mos Costache, observa Stanica.
     Aglae facu un gest de dispret.
     - Costache se uita numai in ochii ei. E in stare, Doamne iarta-ma, de toate nazbatiile.
     Felix ar fi ras in alta imprejurare de plansul asa de naiv invidios al Aurichii. Il impietrise insa stirea logodnei Otiliei, pe care o credea adevarata. Comunicand Otiliei scena din casa Aglaei, aceasta zambi dand din umeri.
     - Fleacuri de-ale lor. Nu e nimic adevarat. Dar poti sa-ti faci o idee de ura lor. In curand, sunt sigura, o sa te vare si pe tine in chestiune.  
      Curand dupa aceasta, feciorul anunta lui Pascalopol pe domnul Stanica Ratiu. Mosierul facu o miscare de plictiseala si ar fi trimis vorba ca nu e acasa, daca Stanica, venind strans indaratul feciorului, n-ar fi patruns in odaie inainte ca acesta sa fi sfarsit mesajul. Pascalopol intreba din ochi pe Stanica asupra rostului vizitei, intinzandu-i o cutie mare de tigari de foi, dar aratandu-se mereu preocupat de alte lucruri. Stanica sedea pe marginea scaunului.
      - Si eu si sotia mea va pastram, incepu el, domnule Pascalopol, o recunostinta nestearsa pentru generozitatea cu care   ne-ati ajutat atunci cand am pierdut pe scumpul nostru fiu. De aceea, mi-am zis ca, oricat sunt la mijloc legaturi de rudenie, trebuie sa raspund si eu printr-un gest leal si sa va atrag atentia asupra unei primejdii. Mi s-a spus ca va logoditi cu domnisoara Otilia.
      Pascalopol intrerupse cu voiciune:
      - Cine ti-a spus asta? Domnisoara Otilia?
      - Nu. Vedeti, lumea vorbeste.
     Pascalopol se posomori din nou.
     - Domnisoara Otilia, continua Stanica, este o fata foarte simpatica, dar stiti, educatia ei a fost fatalmente neglijata. Mos Costache e om batran, nu poate s-o supravegheze, n-are interes, in definitiv.
     - Pentru ce n-are interes? intreba serios mosierul.
     Stanica isi pierdu putin cumpatul.
     - Pentru ca, cred ca stiti, Otilia nu e fata lui, e o......
     - Domnule Ratiu, observa Pascalopol cu repros, esti un om cu cultura, un avocat, nu inteleg cum poti vorbi astfel de lucruri. Credeam ca vii sa-mi spui ceva serios.
     - Depinde de cum vedeti chestiunea. E foarte serios. Otilia e tanara, neexperimentata, azi se-ntalneste c-un tanar, maine cu altul, o fata greseste usor. In casa lor sta un student de varsta ei, pentru care se pare ca aveti inclinatiuni..... Cumnata mea Aurica a vazut lucruri decisive, dar, ca domnisoara, s-a sfiit sa va comunice, de aceea am luat eu hotararea sa va scutesc de o deceptie. Intelegeti, un om mai in varsta, chiar bogat, nu poate lupta cu temperamentul aprins, poate prea aprins, al unei fete de nouasprazece ani.
      Pascalopol lovea nervos in birou cu coada unui cutit de taiat hartie.
      - In definitiv, cu ce scop imi spui toate astea? intreba el, ridicandu-se.
      - Dar..... ca sa va servesc, din recunostinta, pana nu e prea tarziu.
      - Iti multumesc, zise scurt Pascalopol, acum sunt ocupat.
      Si trecu in alta camera, incuind usa dupa sine. Stanica mai ramase putin pe scaun, examinand suprafata biroului. Lua in maini o carte de vizita, o hartie scrisa la masina, un plic cu antet, le examina si le puse la loc, apoi scoase din cutie doua tigari de foi si se ridica. La usa se opri si, razgandindu-se, se intoarse si mai lua doua tigari.
     Pascalopol, intors de la mosie, isi  reluase de mult obiceiurile si, fara a-si exagera primejdiile din partea lui Felix, venea aproape in fiecare zi la mos Costache. In seara aceasta nu veni. Pe fata Otiliei, Felix citi o umbra de preocupare. A doua zi, Otilia iesi in oras. Intors de la Universitate, Felix o gasi stand turceste pe sofaua ei, cu genunchii stransi in brate si cu barbia rezemata pe genunchi.
      - Sunt foarte plictisita! As vrea sa fug undeva, sa zbor. Ce bine de tine ca esti liber! As vrea sa fiu baiat!
      - Nu vrei sa-mi spui ce ai? o intreba Felix bland.
      - Nimicuri, niste mizerii, de ce sa le mai stii si tu. Atata iti spun, ca vreau sa plec de aici.
      Felix se ingrijora din nou.
      - Unde vrei sa pleci?  
      - Oriunde. Si cu tine as pleca.
      - Oriunde, se exalta Felix, fac pentru tine tot ce-mi spui. Stii ca am oarecare venit, o casa, vei fi..... sora mea, daca asa vrei.
     Otilia incepu sa zambeasca si sa mangaie matern si cu varful degetelor subtiri obrazul lui Felix.
     - Sunt o nebuna, Felix, nu trebuie sa te iei dupa mine. Tu nu esti inca major, desi papa ne-ar da voie sa facem orice nazbatii, sa ne asezam si-n luna. Insa ar vorbi lumea pe seama ta. Tu trebuie sa fii liber, sa muncesti. Altfel, iti ratezi cariera. Am sa-l rog pe papa sa te mute de aici.
      Otilia se tinu de cuvant si, coplesind pe mos Costache cu mangaieri, incepu sa-l roage:
      - Papa, sa ne mutam de aici, te rog, ai unde. Felix e prea departe de Universitate, si ar avea nevoie de o camera mai buna, sa-si primeasca colegii. Si eu ma duc greu la Conservator. Ai casa din strada Stirbey Voda. Doar Felix plateste.
      Gadilat de bratele Otiliei, mos Costache, rezista moale, cu vocea lui ragusita.
      - Are sa fie cam greu, pierd un venit.....
      - Papa, te rog, hai sa ne mutam.
      Mos Costache spuse Aglaei noua hotarare. De altfel, isi facuse socoteala ca ar putea sa inchirieze casa din Antim mai scump decat cealalta.
      - Cine ti-a dat ideea asta? se rasti aceasta.
      Luat repede, Costache marturisi:
      - Otilia. E departe de Conservator.
      - E departe de barbati, il parodie Aglae. N-ai sa lasi casa buna, batraneasca, pe maini straine. Atat iti spun!
      Mos Costache nu indrazni sa scoata niciun cuvand si, cand Otilia il indemna din nou sa se mute, caua sa iasa din incurcatura cu un:
      - Sa vedem! Sa ne mai gandim. Nu e niciun zor!
      Ostilitatea Aglaei se indrepta incet, dar sigur si in directia lui Felix, asa cum prevazuse Otilia. Tanarul o constata in mici lucruri, in aparenta neinsemnate. Intai nu mai fu rugat sa pregateasca pe Titi pentru corigenta, fiind inlocuit cu Stanica, a carui pedagogie galagioasa, plina de invective impotriva scolii, se dovedi pe placul lui Titi. Apoi vazu ca Aglae avea un chip special de a-si arata invidia intr-o privinta oarecare, si anume, tagaduind cu autoritate ca ceva se intamplase sau se va intampla.
     - Ce faci, zisese ea lui Felix, cu un dispret intentionat, prefacandu-se ca uitase planurile acestuia, nu-ti cauti o slujba? Ca orfan, gasesti mai usor. Sa ai si dumneata un mic rost in viata.
     - Urmez Facultatea de Medicina, vesti Felix jignit.
     Aglae afecta a nu-l lua in serios:
     - As, facultatea asta e pentru baieti de bani gata. Iti gaseste el, Costache, vreun rost pe undeva.
     Felix se temusa ca Aglae sa nu inraureasca pe mos Costache si ca acesta sa nu fie cumva in stare sa-l impiedice, macar nedandu-i cele trebuitoare. Dar mos Costache, ca de obicei, nu numai nu-l stanjeni, ci parea mandru de imprejurarea asta, si, mai tarziu, primi colegii tanarului cu mimica lui particulara, isa cu o desavarsita ingaduinta. Numai cand Felix avut trebuinta de bani pentru inscriere, mos Coastache se fastaci, intreba daca nu se poate mai tarziu, , sfatui pe tanar sa ia din alta parte, ca gaseste el pe urma. Cum Felix nu avea niciun "alta parte", infatisa cazul Otiliei, care facu ceea ce facuse si alta data. Pretinse a avea ea o metoda sigura, merse prin oras si aduse bani,  cu sfatul de a nu pomeni nimic nimanui. Felix deveni banuitor. 
      Titi se inscrisese mai departe la liceu, dupa ce daduse corigenta, si frecventa cursurile imbracat in uniforma ca un ofiter. Si el incepuse a-l irita pe Felix cu aceasta convingere nestramutata ca Felix nu va urma mai departe studiile.
      - Acum ce faci? il intreba el.
      - Ma voi inscrie la Universitate. 
      Titi tacu neutru, apoi spuse convins:
      - Mama zise ca ai sa-ti cauti o functie!
      Cand Felix se inscrise cu adevarat la Universitate, Aglae paru consternata.
      - Tu nu supraveghezi deloc pe baiatul asta? zise ea lui Costache.
      Stanica deplanse soarta intelectualilor si se jura ca, daca ar fi avut din nou varsta lui Felix, s-ar fi varat la un mestesug. Lucrul fiind iremediabil, Aglae incepu si ea sa compatimeasca viata medicilor, sa dea pilde de mizerie, sa dezguste in orice chip pe Felix. Nu trecu mult si Titi nu mai merse la liceu si aparu intr-un costum civil maiestos, cu lavaliera. Taina se lamuri pe data. Titi era prezent ca "student" la belle-arte, unde intr-adevar se inscrisese, pretinzandu-se ca a terminat liceul. Acum Aglae, pana mai ieri detestatoare a mazgalelilor lui Simion, se marturisea o admiratoare aprinsa a artelor.
      - N-am vrut, zise ea, sa impedic vocatia lui Titi. Sa-si cultive talentul in liniste, ca ingrijesc eu de viitorul lui. Nu oricine se naste cu un dar ca al lui.
      Acestea fiind spuse fata de toti, Otilia facu cu ochiul lui Felix. Aglae observase.
      - Si daca mi-o ajuta Dumnezeu, continua ea intepata, am sa-l insor si sa-l asez la casa lui, ca sa nu cada pe mainile unei dezmatate.
      Ironia soartei facu ca tocmai "dezmatata" sa destepte instinctele erotice ale lui Titi. De la o vreme, acesta venea din ce in ce mai des in casa lui Giurgiuveanu, cautand in chip invederat pe Otilia. Lipsit de elocutiune si de idei, el se aseza in apropierea fetei si zambea tacut, cautand cu dificultate un prilej de convorbire.  Totusi, aceste vizite dese erau surprinzatoare din partea lui Titi, care nu ar fi mers singur in casa cuiva, sub niciun chip. Titi se lasa imbracat dupa gustul Aglaei, se misca dupa ordinele ei si refuza sa faca altceva, pe data ce citea negatiunea in ochii ei. Acum Titi parea nervos si-si ingitea, cand voia sa vorbeasca, prea des, saliva.
      - Ce faci? intreba el deodata, asezandu-se langa Otilia.
      - Tu nu vezi? Cos, raspunse Otilia fara sa ridice capul, ca unui copil mic.
      Cateodata Titi sedea asa de mult, rumegand o intentie obscura si urmarind toate gesturile acesteia, incat Otilia se agasa si se ridica sa plece in odaia ei. Titi o urmarea docil si acolo si se posta in pragul usii.
      - Titi, tu n-ai nicio ocupatie?
      - Nu! raspundea naiv Titi, urmarindu-si gandul neexprimat.
      Un instinct de fata insa face pe Otilia ca fata de Titi sa-si supravegheze gesturile, asa libere si de nepasatoare, de obicei. Titi incepu sa fie congestionat la fata, distrat, si Agale, banuind pricina, in indemna sa plece de acasa. Stand pe banca chiar alaturi de Otilia, fiind de fata si Felix si vorbind cu totii despre colegele lor, Titi, razand chinuit, apuca stangaci bratul gol al Otiliei.
      - Dar stai frumos, Titi, ce ai? se irita aceasta si privi semnificativ in ochii lui Felix.
      Titi puse lui Felix, intre patru ochi, o intrebare care-i sui acestuia tot sangele la cap:
       - Asculta...... tu esti bine cu Otilia...... spune drept...... se preteaza?
       - Cum poti jigni pe Otilia, se indigna Felix, presupunand asemenea lucruri? Otilia e o fata cuminte.
       Titi mesteca saliva, preocupat si incredul:
       - Mama spune ca a vazut-o cu multi.
       - Nu e adevarat, nu e adevarat! nega Felix aprins.
       Intr-o zi insa, Titi, dupa o lunga sedere nemotivata in apropierea Otiliei, care citea, indrazni un gest oarecare de concupiscenta, care irita pe fata.
        - Esti nebun, Titi, tipa ea, pleaca de aici!
        Tipatul ei fu auzit indirect de Aglae, care se manie foc, insa nu pe Titi, ci pe Otilia. Ea isi varsa toata ciuda fata de mos Costache, fiind sigura ca Otilia o auzea dintr-o camera invecinata:
      - Nici n-a pus mana baiatul pe ea. Si daca ar fi pus, ce? Fetele ca ea pentru asta sunt. Sa traiasca discret cu baietii de familie, sa-i fereasca de alte lucruri mai rele.
      Otilia aparu pe usa cu coama manioasa, cu ochii incarcati de fulgere.
      - Papa! striga ea, ori plec pentru totdeauna din casa asta, ori tanti Aglae nu mai calca pe aici.
      Mos Costache holba ochii, si asa prea holbati, si deschise bratele ca un om ca sta sa se-nece, privind cu teroare si implorare cand pe unul, cand pe altul. Aglae facu o strambatura de sfidare, dar nu indrazni sa mai vorbeasca, uimita de neasteptata reactiune. Costache, dupa ce astepta in zadar ca cele doua parti sa se potoleasca, spre a-i cruta trebuinta de a lua o atitudine, isi dadu seama de taria maniei Otiliei, care astepta inflexibila.
      - Nu-nu-nu..... trebuie...... sa-sa-sa..... spuneti vorbe grele, se balbai el catre Aglae, la plural, spre a atenua prin echivoc reprosul.
      Aglae iesi, trantind usa. Otilia merse catre mos Costache, il imbratisa trista, dar fara sa planga, si, lasandu-si capul pe umarul lui, spuse alintandu-se:
      - Papa, de ce lasi tu sa ma batjocoreasca, stii bine ca nu le-am facu nimic?
     Mos Costache, in loc de orice raspuns, o stranse usor in brate.
     Acum tanti Aglae nu mai venea in casa lui mos Costache, spre intristarea acestuia si bucuria Otiliei. In schimb, atat mos Costache, cat si Aglae, ca sa poata pastra comunicarea intre ei, unul, din lasitate, cealalta, din interes, se foloseau de Felix, care incepu sa fie, fara voia lui, un agent de legatura. In acelasi timp, Stanica facea cu ochii lui ceea ce ar fi vrut sa faca Aglae. Se-ntampla ca odata Stanica sa-l gaseasca in casa, in odaia lui, numai pe Felix, care citea un curs de anatomie. Venise tiptil, trecand prin toate odaile fara sa tranteasca usile, asa incat Felix fu speriat cand auzi inapoia lui un glas barbatesc. Stanica incepu sa se plimbe prin camera, examinand cu atentie toate lucrurile si vorbind cu o bonomie intentionata, ce presupunea complictati din partea lui Felix.
     - Va sa zica, aici stai..... nu e rau (Stanica infipse mana in saltea, privi fugitiv in dulapul de haine), are mobile mos Costache....... Nu stii cat iti retine pentru pensiune? Te pomenesti ca nu stii nici ce venit ai! Sa stii ca am sa ma interesez, aflu eu prin oamenii mei, mosu e pezevenghi (Stanica iesi in geamlac, continuand vorbirea si mai tare, si deschise usa de la odaia Otiliei), e bogat putred, dar se ascunde, nici nu poti sti bine ce are si ce n-are. Aici sade Otilia! Frumos! Nostima fata, Otilia (Stanica facu cu ochiul lui Felix), are temperament, stie Pascalopol dupa ce umbla,  stai alaturi de ea, las' ca-i bine, si eu, cand eram student, sedeam la gazda pe aceeasi sala cu o fata delicioasa, eh, ce fata, sa te feresti insa de Otilia, e sireata, fa-ti interesele si atat, nu te cola, las' ca nu esti dumneata prost, nu te vaz eu?  (Stanica facu iar cu ochiul lui Felix, caruia ii ardeau obrajii de ciuda) Dar ce are Otilia aici? (Stanica ii scotocea acum prin sertare) Ce de inele, ce de cercei, batiste fine, fleacuri scumpe, Pascalopol sa traiasca...... Cu Otilia, daca ai bani, bine, danu nu, te planteaza. (Stanica incepu sa coboare scarile, condus strans de Felix, care se temea sa nu ia ceva din casa; ajunsi in odaia cu masa de joc, incepu incepu din nou sa scotoceasca, intoarse tablourile pe dos, cerceta captuseala de lemn a oglinzii, arunca ochii in toate partile, in sfarsit ridica capacul cheselei cu tutun si incepu sa miroasa) Are tutun bun mosu, si stii de unde, nici nu-ti trece prin gand, are debit de tutun, pe care-l exploateaza prin altii, tot Pascalopol i-a facut rost de brevet, castiga grozav, fiind in centru. (Stanica vari adanc mana in chesea si-si umplu buzunarul cu tutun) Uite, oameni ca astia lasa succesiuni incurcate, ti-o spun eu, ca avocat, nu fac testament, sau fac unul nestiut de nimeni, in favoarea cate unui siret. Otilia ce treaba are? Noi, familia, daca am fi mai energici, am putea lua masuri, stii, sunt destule, debilitate mentala etcetera, etcetera, dar mosul e pezevenghi, il invata Otilia si-l ajuta Pascalopol. Asculta, spune drept, in fond e interesul dumitale, eu pot sa-ti fiu de mare folos in cariera (am sa-ti recomand o fata faina, unica), n-ai auzit pe mos Costache vorbind de testament, de adoptiune, de lucruri de astea, in sfarsit? E discret mos Costache, dar dumneata trage cu urechea, mai ales cand vine Pascalopol. Mai treci pe la noi, intreaba Aurica de dumneata!
...........................................