Răscoala, Liviu Rebreanu

............................................
                  XXX.

             - Ei, domnule Buruiana! Si dumneata pe aici? zise tanarul Iuga, bucuros de intalnire. Ce-i pe la noi? Spune, spune repede, ca dumneata nu se poate sa nu stii!
        Cosma Buruiana nu voia sa marturiseasca numaidecat ca el a fugit inainte de a se intampla ceva. Mai plangator ca de obicei, raspunse totusi:
       - Pacatele noastre, coane Grigorita! Parjol si prapad!..... Uitati-va, asa am scapat, cum ma vedeti! Cand va spunea eu ca taranii nostri sunt caini, dumneavoastra ma batjocoreati si nu credeati.... Si iata, nicairi n-au fost mai multe blestematii ca la Amara! Acolo e cuibul revolutiei si de acolo au pornit toate!..... Ce sa va mai spun, nenorocire mare! Si inca eu tot multumesc lui Dumnezeu ca mi-a salvat cel putin viata si familia, ca daca ascultam pe conu Miron, cine stie ce as fi patimit. Dar eu, prudent cum ma stiti, n-am mai asteptat sa izbucneasca focul si m-am incarcat cu familia in trasura si mana, si mana!
      - Dar tata a ramas pe loc, ori.....? insista Grigore.
      - De, coane Grigorita, eu, drept va spun, acolo l-am lasat! zise arendasul cu o ezitare. Ca dumnealui, il stiti dumneavoastra......
      - Ei, si ce anume s-a intamplat la noi? urma taranul Iuga mai nerabdator.
      - Pe aici se vorbesc multe, coane Grigorita, relua Cosma Buruiana mai incurajat. Dar nu poate sa stie nimeni adevarul, ca de miercuri noaptea s-a intrerupt legatura telefonica si nu se poate comunica deloc cu comuna. Ce vesti umbla sunt aduse din gura in gura, incat nu stii ce sa alegi. Bine insa nu poate sa fie, coane Grigorita. Si stricaciuni trebuie sa fi facut multe oamenii nostri, ca sunt capabili de orice. Asa, ieri dimineata ma intalnii cu judecatorul de la Costesti. Ce-mi povesti, m-am crucit. A venit in tren cu un avocat de la Bucuresti care a fost cu conita Nadina la Lespezi pentru vanzarea Babaroagei. Poate ca-l si cunoasteti? Ei, cate a indurat bietul om, ti se face parul maciuca. Numai ca prin urechile acului a scapat de la moarte alergand peste campuri de la Gliganu pana la Costesti unde a ajuns intr-un hal fara hal. N-as fi crezut totusi, daca azi nu ma intalneam cu Platamonu, care.....
      Buruiana povesti cu multe inflorituri pataniile lui Platamonu, ca astfel sa evite a-i spune ce se vorbea in oras despre Miron Iuga si Nadina. Iesira din gara si o luara pe jos pe bulevard, spre ora. Din urma ii ajunse grabit colonelul Stefanescu, care cauta pe Grigore, fiindca-l vazuse in tovarasia noului prefect. Il si ruga indata sa-i mijloceasca o intrevedere cu prefectul, caruia voia sa-i ceara un detasament de soldati, daca se poate si tunuri, ca sa-si recucereasca averea si sa pedepseasca pe banditii care l-au izgonit si l-au pradat. Apoi, dupa ce isi zugravi in toate amanuntele suferintele fara margini, spuse lui Grigore, fara niciun inconjur, ca pe aici se zvoneste ca Miron Iuga ar fi fost macelarit de tarani, adaugand totusi ca el nu crede sa fie adevarat, fiindca talharii au savarsit toate blestematiile, ce-i drept, dar sange n-au varsat. La fel umbla vorba ca ar fi omorat-o si pe Nadina, dupa ce in prealabil ar fi fost necinstita de o ceata de netrebnici. Stirile astea trebuiesc primite cu multa rezerva. Trecand din om in om, toate se deformeaza si se exagereaza.
      - Nu e nevoie de exagerari cand adevarul e mai mult decat ingrozitor! urma colonelul. Parca trebuie sa te omoare, ca sa te nefericeasca? Iaca eu, daca nu m-as fi gandit la bietele fete, care ramaneau singure pe lume, m-as fi luat de piept cu bestiile.....
      Relua poveste suferintelor sale, intrerupt des de Cosma Buruiana, care incerca sa-si istoriseasca din nou pe ale sale. Grigore Iuga nu-i mai auzea. Pricepuse suficent chiar din ezitarile lui Buruiana. Adaosurile colonelului, prin brutalitatea lor cazona, mai mult l-au indispus decat l-au impresionat. Din fericire la gradina publica reusi sa scape de amandoi. Titu Herdelea numai atunci indrazni sa-l consoleze fara convingere:
     - Poate totusi sa nu fie adevarat tot ce....
     - E adevarat, draga prietene, zise Grigore abatut. Am presimtit ca are sa se intample nenorocirea de cand am fost deunazi la Amara. Regret numai ca atunci n-am ramas acasa, chiar impotriva vointei tatii. Daca eram eu, poate n-ar fi ajuns aici lucrurile!
      Intre timp, Baloleanu sosi la prefectura, unde astepta alt grup de refugiati de la tara. Boerescu ii prezenta cativa functionari si pe urma, cu harta judetului pe birou, ii indica localitatile razvratite si-i preda dosarul cu rapoartele despre tulburari, neuitand sa-i atraga atentia ca pana si concacul lui a fost devastat. Dupa multumiri si diverse mici amabilitati avocatesti, Baloleanu se descotorosi de dansul, intelegand ca isi pierde vremea zadarnic. Si nu voia sa piarda niciun minut. Avea ambitia sa dovedeasca sefului ca a fost bine inpirat cand a facut apel la Baloleanu.
      Convoca imediat pe primul-procuror, pe capitanul de jandarmi si pe comandantul trupelor din regiunea Pitesti, precum si pe presedintele tribunalului, mai mult, insa, ca un gest de deferenta pentru justitie. Pana la sosirea lor, studie dosarul cu rapoartele si harta judetului.
      - Domnilor, in maximum trei zile vreau sa avem ordine, liniste si pace in judet! declara dansul grav si solemn catre cei patru sefi de autoritati, in cabinetul sau.
       Le tinu un mic discurs patriotic vibrant si energic. Facu impresie. Primul-procuror, Toma Grecescu, slabut, span si placid, se uita cu admiratie la figura plina si impozanta a prefectului, care raspandea atata siguranta. Capitanul de jandarmi Corbuleanu aproba din cap fiecare cuvant al noului sau sef. Presedintele tribunalului Manole Ogobeanu, batran, zgarcit, imbracat prost, se simtea strain la consfatuirea aceasta, dar avand si el o mica proprietate prin apropiere si fiindu-i frica sa nu i-o devasteze taranii, era bucuros sa cunoasca masurile de protectie pe care le prepara noul guvern. Numai generalul Dadarlat, obisnuit cu familiarismul lui Boerescu, a incercat sa intrerupa de doua ori si s-a pomenit admonestat foarte fin, dar categoric.
      - Acuma aveti dumneavoastra cuvantul, domnule general, caci eu am terminat! facu Baloleanu cu un suras ironic, drept incheiere.
      Generalul voise numai sa arate ca si el a fost pagubit de rebeli. Acuma mai observa, tusind viguros, ca, dupa parerea lui, trebuie procedat cu ultima energie, altfel focul va cuprinde si partile unde taranii inca nu s-au miscat.
      - Tocmai de aceea am fost trimis in acest loc de grea raspundere! zise prefectul  cu gravitate.
      Dupa ce afla de la Corbuleanu ca in satele razvratite jandarmii au fost batuti si alungati pentru ca erau putini si n-au avut voie sa faca uz de arme, Baloleanu intreba pe generalul Dadarlat daca trupele de sub ordinele lui sunt sigure pentru orice eventualitate.
      - Domnule prefect, trupa totdeauna executa ordinele! raspunse generalul cu mandrie.
      - Evident, nu m-am indoit de trupe, zise Baloleanu, putin incurcat. Nu m-ati inteles exact. Am vrut sa spun daca soldatii, mai ales rezervistii, sunt siguri? Caci, poate stiti, pe-alocuri au fost mici defectiuni si n-as dori sa avem si noi surprize.
      - Nu, nu, domnule prefect, eu garantez pentru oamenii mei! repeta generalul.
      - In orice caz, spre a evita orice eventuale ezitari, va rog sa luati masuri, domnule general, ca in detasamentele desemnate pentru represiune sa nu fie inglobati soldati din regiunea tulburata! zise prefectul cu mai multa gravitate.
       Pe urma discutara putin itinerarul expeditiei de pacificare. Baloleanu hotari ca un detasament de o mie de oameni cu sase tunuri sa fie maine, duminica, la ora opt dimineata langa gara Costesti, unde va sosi si dansul cu reprezentantii parchetului.
       - Orice rezistenta va fi imediat reprimata cu forta armata, fireste, dupa somatiile legale! sfarsi martial Baloleanu.
      - Ce ne facem, domnule prefect, daca in spatele trupei se ridica din nou satele? zise generalul Dadarlat, care tinea negresit sa dovedeasca tuturor ca are idei si e circumspect, ca orice bun comandant.
      - Satele acelea vor fi complet rase cu tunul, domnule general! facu prefectul ridicand semet capul si scotand inainte burta.
      - Asa da, perfect! recunoscu Dadarlat.
      Pana seara apoi Baloleanu primi pe mosierii sinistrati care se vaitau mai vehement si reclamau despagubiri imediate sau cel putin ajutoare banesti substantiale ca sa nu moara de foame pe trotoarele orasului. Cei mai multi cereau trupe speciale, sa-i insoteasca la mosiile lor si sa-i pazeasca de furia taranilor, pe cand altii doreau neaparat tunuri spre a distruge pe cei care le-au distrus averea. Prefectul le oferi tuturor promisiuni bune, scuzandu-se ca deocamdata nu se poate ocupa de doleantele lor, prima sa grija fiind restabilirea ordinii. Ii asigura ca vor fi despagubiti si-i invita sa depuna cererile respective cu specificarea detaliata a stricaciunilor suferite.
      De-abia pe la ora noua se intalni cu Grigore Iuga si cu Titu, la restaurant. Deoarece aflase de la Boerescu despre Miron, prefectul imbratisa patetic pe tanarul Iuga:
      - Nu-ti inchipui cat m-ar durea, daca ar fi adevarat, draga Grigorita! Dar sa speram ca providenta va fi fost mai induratoare!
       Mâncă şi bău cu mare poftă, uitând că se balonează, sporovăind necontenit şi mai ales lăudându-se cu dispoziţiile ingenioase ce le-a luat. Găsi un prilej să le explice că mâine îi primeşte bucuros şi pe ei să-l însoţească la Costeşti, dar mai departe, cu regret, n-ar putea, pentru că intră în exerciţiul dureroasei funcţiuni pe teren unde persoanele neoficiale nu pot fi admise.
       - Cu toate astea, chiar fără permisiunea ta, eu te voi urma la o distanţă oarecare! zise Grigore Iuga ferm. Pentru mine e o datorie, Alexandre!
       - Negreşit, nici nu încape discuţie! reveni prefectul cu elan. Să nu crezi că eu nu înţeleg starea ta, iubitule! Am vrut numai să spun că în mod oficial......
      - Dacă oficialitatea n-a fost în stare să oprească nenorocirea, măcar piedici să nu-mi puie! zise Grigore cu imputare.
       - Evident, dar evident! făcu Baloleanu împăciuitor şi, căutând să schimbe vorba, urmă mai volubil:  De altfel, să vezi, am dat ordine foarte severe ca.......


                      5.
           Duminică dimineaţa se răspândi vestea în Amara că vine armata. Nişte cărăuşi din alte sate, mai devale, întorcându-se spre Piteşti, au întâlnit pe drum sumedenie de soldaţi şi tunuri, iar un ofiţer călare i-ar fi şi înjurat de mamă şi că "vă arăt eu vouă revoluţie". Alţi oameni, sosiţi din comunele de sus, povestiră că împrejurul Costeştilor e armată câtă frunză şi iarbă, gata să pornească încoace, să aducă înapoi pe boieri, dacă cumva n-o fi şi pornit.....
        Amara începu să clocotească. Întâi ştirea, făcând ocolul satului, stârni curiozitatea. Ţăranii şi-o împărtăşeau cu mirare şi nedumerire, clătinând din cap şi întrebându-se din ochi. Pe urmă, pe măsură ce se convingeau că trebuie să fie adevărată, mirarea se transformă în uimire:
       - Dar ei nu ştiu porunca lui vodă?...... Ori nici ei nu vor să asculte poruncile şi s-au dat de partea ciocoilor?
      Şi încetul cu încetul satul fu cuprins de indignare şi de mânie, în bătătura cârciumii se strânse repede o mulţime de oameni şi de femei. Toţi vorbeau răstit şi pe toate feţele era încrustată o desperare aprigă. Întrebările se ciocneau într-un vârtej:
       - De ce mai vine armata?..... Să ne omoare pe noi?..... Ce le-am făcut noi lor?.... Câini suntem ori oameni, de nu ne lasă să trăim?.... Nu ne-au asuprit destul boierii?
      Porneau răspunsuri de ici-colo, mai sfioase la început, apoi îndrăzneţe şi răcnite:
      - Să vie şi armata, că noi tot nu ne lăsăm!.... Mai bine murim cu toţii, ca să scăpăm de toate!..... Nu ni-e frică nouă de armată!.... Cu furcile o să-i alungăm, dacă vin asupra noastră!... Nu mai răbdăm, fraţilor!.... Puneţi mâna pe topoare!......
      Femeile ţipau mai vârtos ca bărbaţii. Anghelina lui Nistor Mucenicu, atât de amărâtă şi de plângăreaţă, cu copilaşul în braţe, zbiera ca o nălucă, cu ochii ieşiţi din orbite:
      - Mi-au ucis bărbatul în regimentele lor şi tot nu le ajunge, mânca-i-ar câinii! Mânca-i-ar toate relele şi boalele! Arde-i-ar focul iadului cum mi-au ars mie inima!.....
       Cârciumarul Busuioc, ieşit în faţa prăvăliei, cu o figură satisfăcută, ascultând un răstimp gălăgia, n-avu de lucru şi zise în chip de mustrare:
      - De, măi oameni, n-aţi asculta pe cine vă învăţa să vă astâmpăraţi ş-acu.....
      Parcă i-ar fi atins cu un sfârc de bici, ţăranii se năpustiră asupra lui cu sete, bucuroşi că pot să-şi mai răcorească puţin sufletul. Cu chiu, cu vai, Busuioc reuşi să se refugieze în prăvălie şi de acolo în casă. Cârciuma fu invadată. Unii spărgeau şi sfărâmau ce se nimerea, alţii se repezeau la sticlele cu băuturi.
      Iureşul ţinu însă numai câteva minute. Afară sosi Petre cu un pâlc de bărbaţi mai tineri şi flăcăi.
      - Vine Petrică!..... A venit Petrică!..... Uite-l pe Petrică! Staţi, c-a picat Petrică!
      - Da ce-i, oameni buni? întrebă dânsul văzând vălmăşeala din cârciumă. Ce-a mai făcut nea Cristache, de v-aţi apucat să-l jecmăniţi ca pe-un ciocoi?
      În vreme ce unii ocărau pe cârciumar, alţii se frământau să-i vestească apropierea armatei, care cu spaimă, care cu mânie şi toţi cu priviri întrebătoare, ca şi când de răspunsul lui ar fi atârnat soarta tuturor. Igant Cercel vorbi mai jalnic:
     - Acu ce-i de făcut, Petrică?... Învaţă-ne tu, să ştim cum să ne purtăm fiecare!
     Petre scrută cu ochii lui aprinşi mulţimea care-l înconjura. Pe faţa-i osoasă, muşchii jucau sub pielea oacheşă întinsă şi lucitoare. Şi deodată gura i se strâmbă într-un râs larg şi plin de dispreţ:
      - Apoi dacă vi-e frică de armată, de ce n-aţi stat mulcom?..... Nu trebuia să vă sculaţi asupra boierilor dac-aţi crezut că boierii or sta cu mâinile în buzunar şi ne-or lăsa pe noi să le luăm moşiile, ba să-i şi cotonogim ici-colo!Pământ de pomană nu se află nicăiri! Ori îl plăteşti cu bani, ori cu altceva, dar fără plată nu se poate!
     - Nu ni-e frică nouă nici de armată, în zadar ne batjocoreşti! mormăi Ignat cu glasu-i plângăreţ. dar dacă vine, trebuie să ştim ce facem!
      - Nici n-ar trebui să ne fie frică, urmă Petre, că armata vine numai să ne sperie!
      - Aşa-i, Petrică! strigă Toader Strâmbu mânios. N-au voie să ridice armele asupra noastră, că şi noi am fost soldaţi şi ştim!
     Iar Nicolae Dragoş, ca fost sergent, adăugă că, chiar dacă ar comanda foc ofiţerii, soldaţii nu vor trage în oameni, ci în vânt, ba s-ar putea să nici nu mai asculte comenzile şi să treacă unde sunt fraţii şi părinţii lor.
     - Bine-ar fi să fie cum ziceţi voi! făcu Serafim Mogoş neîncrezător. Numai că în nădejdea asta să nu ne lăsăm, că peste câteva ceasuri, de nu şi mai curând, ne-om pomeni în sat cu companiile şi cu jandarmii ş-apoi atunci să vedeţi bătăi şi schingiuri!
      Recunoscu şi Petre că Serafim are dreptate. Soldaţii nu vor trage în oameni, dar vor aduce înapoi pe jandarmi şi pe boieri.
     - Nu, nu!..... Nu putem răbda să intre peste noi armata! strigă Petre.N-are ce să caute armata în satul nostru!.... Nu ne trebuie aici armata!..... Să stea la oraşe, să păzească pe boieri, că noi ne păzim şi singuri!
      Strigând, se înflăcăra şi se înfuria, ca şi când s-ar fi sfădit cu duşmani nevăzuţi. Tăranii, împrejur, gâfâind încă de ostenelile din cârciumă, răcneau când şi când, ca să-şi dovedească puterile şi curajul. Cei care nimeriseră la băuturi nu se mai urneau din cârciumă şi horeau cu foc un cântec vitejesc, înjurând pe Busuioc sau pe ciocoi.
      - Toată lumea, cu mic, cu mare, să iasă în capul satului! porunci Petre, ascuţit şi sec, ca la armată.
      Trebui să explice de mai multe ori că nimeni să nu vie cu mâna goală, ci fiecare să se înarmeze cu ce poate, măcar cu o furcă de fier.
       - Apoi de-acuma ce-o vrea Dumnezeu! murmură Petre, închinându-se.


                6.
          - Dragă Grigoriţă, acuma ne despărţim, zise Baloleanu în clipa când trenul  intra în gara Costeşti. Dacă vrei să asculţi sfatul meu, tu opreşte-te şi aşteaptă aici un cuvânt de la mine. Sper că până diseară vor reuşi să pacificăm satele, inclusiv Amara voastră. Atunci vei putea merge fără primejdii. Aşa, dragul meu! Vasăzică, la revedere!.... La revedere, domnule Herdelea!
       Le strânse mâinile foarte mişcat. Faşa lui durdulie era palidă. Emoţia îi schimbase vocea. Coborî pe peron grav, aproape întunecat. Maiorul Tănăsescu, comandantul trupelor, mustăcios şi sprâncenos, cu privirea tăioasă şi glasul aspru, se prezentă raportând că, conform ordinelor primite atat direct de la generalul Dadarlat, comandantul diviziei, cat si de la comandantul regimentului sau, se pune la dispozitia prefectului.
       - Ce trupe aveti, domnule maior? intreba Baloleanu.
       - Un batalion cu efectiv de razboi si o baterie cu sase tunuri! zise ofiterul.
       Prefectul multumi rece si se uita imprejur. In afara de cativa ofiteri, un grup compact de refugiatiocupa si aici peronul. Socotind ca este in interesul popularitatii sale personale si a partidului sau, se apropie de ei:
       - Domnilor, am venit sa restabilim ordinea si vom restabili-o fara intarziere! Aveti deci toata increderea si ajutati-ma si dumneavoastra prin putina rabdare!
       Colonelul pensionar Stefanescu, sosit cu acelasi tren, nu se ostoi pana nu mai sopti comandantului trupelor sa nu cumva sa-l uite, fiindca intr-insul si-a pus toata nadejdea. Dumnezeu si norocul lui au facut ca tocmai Tanasescu sa fie insarcinat cu conducerea comandamentului mixt, vechiul camarad in familia caruia se adaposteau azi fetele de frica taranilor si unde s-a retras si dansul cand a fost izgonit.
       Prefectul Baloleanu trecu apoi repede la primarie, urmat de membrii parchetului si comandantul trupelor. Administratorul de plasa ii comunica toate informatiile ce le avea asupra situatiei din comunele rasculate. Nu erau deloc imbucuratoare,, mai ales ca prevedeau o rezistenta darza din partea taranilor. Stirile veneau negresit de la oamenii care au fugit sau au fost fugariti din sate, raspandind spaima si groaza de puterea, indaratnicia si salbaticia razvratitilor. Totusi Baloleanu, oricat ii tremura sufletul, isi pastra aparenta liniste si hotarare:
       - In orice caz, noi vom proceda fara pripire si fara ura! Noi aducem pacea pentru cei pasnici. Fata de ceilalti avem constrangerea. Nu dorim varsare de sange,  dar nu vom sovai a intrebuinta armata unde va fi nevoie. Acestea sunt normele generale, domnule maior si domnilor procurori!
       Apoi, cu harta judetului pe masa, repeta itinerariul pe care-l discutase aseara  la prefectura in Pitesti. Decisese ca el cu prim-procurorul sa mearga, intr-o trasura, in fruntea coloanei. Maiorul ii atrase atentia  ca ar fi periculos si-l ruga sa-i permita sa intrebuinteze prescriptiile militare in privinta inaintarii. Baloleanu isi dadu seama ca era sa-si riste viata si accepta propunerea comandantului ca o patrula puternica, in frunte cu un ofiter, sa recunoasca intai satele si sa impuna respectul ordinii.....
       In acest timp, Grigore Iuga, ramas in gara cu tanarul Herdelea, fu inconjurat de diferiti cunoscuti care se imbulzeau, cu mutre de circumstanta, sa-i exprime condoleantele lor sincere. Grigore dadu cu ochii se Isbasescu:
       - Vino-ncoace, vino, domnule, sa aflu in sfarsit si eu ce-a fost!
       - Sa traiti, coane Grigorita! facu contabilul zapacit. Sa ma iertati ca n-am indraznit...... De altfel mai sunt pe aici si altii ca noi, care numai Dumnezeu stie cum au scapat din ghearele talharilor!
      Grigore nu observase pe plutonierul Boiangiu si nici pe perceptorul Barzotescu, desi se gaseau impreuna cu Isbasescu. In mai putin de douazeci si patru de ore primise atatea vesti dureroase, ca sufletu-i era complet rascolit. Si totusi in fond nu stia nimic precis. Toate informatiile le auzise de la oameni care si ei numai le auzisera. Nesiguranta il chinuia mai mult decat daca ar fi cunoscut adevarul, oricat de crud. Nerabdarea lui de a ajunge grabnic la Amara il tortura mai cu seama din dorinta de a dobandi certitudinea. Avea convingerea ca odata cu certitudinea va veni si linistea sufleteasca.
      Plecara cu toti si pe drum trebuira sa-i povesteasca pe rand fiecare ce stia. Barzotescu il plictisi cu peripetiile fugii sale. Il si intrerupse. Boiangiu se planse intai ca i-a ramas nevasta in mijlocul taranilor. Cat l-a rugat ea mereu sa o duca undeva! Daca o fi patit ceva, va avea-o pe constiinta pana la moarte.... Pe urma spuse cum l-au dezarmat si fugarit rebelii. Fireste, ca nu s-a lasat coborat, isi ticluise o versiune oarecum eroica: indata ce a izbucnit focul la Ruginoasa, a alergat, a luat masuri pentru localizarea incendiului, cum scrie la regulament. Din nenorocire a intampinat rea-vointa din partea taranilor pe de o parte, iar de alta parte a lipsit apa, asa ca nu s-a putut salva nimic. Dar cel putin a putut sa descopere urmele raufacatorilor care au pus focul. Dimineata a raportat boierului Miron, care a poruncit sa inchida ochii, ca sa nu atate mai rau pe tarani. N-a apucat nici sa rasufle bine ca i-a venit vestea ca si la Lespezi s-a pus foc, ba s-ar fi savarsit si rautati mai mari.  Si apoi, numaidecat, ca arde conacul domnului Cosma. Atunci, fara zabava, a iesit sa faca ordine, chiar de-ar trebui sa verse sange. Era clar ca hotii lucrau dupa un plan  si ca este la mijloc un complot in toata regula. Aproape de carciuma a intalnit o ingramadire de sateni care pareau linistiti si pasnici. A patruns in multime si......
        Grigore Iuga asculta pana-si ispravi povestea. Afla cel putin inceputul tulburarii. De la Isbasescu avea sa afle restul. De altmiteri vestea uciderii lui Miron Iuga de la Isbasescu a aflat-o lumea. De ieri, de pe la ora zece, cand a sosit, imbracat taraneste, in targusorul Costesti, a fost eroul zilei.  A trebuit sa istoriseasca cel putin de douazeci de ori tuturor domnilor din Costesti ororile petrecute la Amara. Administratorul plasei a telefonat stirea imediat oficial prefecturii, ingrozind pe demisionarul Boerescu, de la care a cunoscut-o curand tot orasul. Primarul i-a oferit ospitalitate chiar in familia sa si i-a facut rost de la judecatorul supleant de un costum de haine nemtesti pe care insa Isbasescu, spre a-si pastra cat mai mult aureola de martir, nu le-a imbracat decat azi-dimineata.
        - Povestea mea e mai lunga, coane Grigorita! zise contabilul cu glas jalnic potrivit imprejurarii. Daca vrei sa ma ascultati, ar fi mai bine sa va osteniti pana la gazda mea, la primarul targului, ca suntem aproape, sa va spun toate din fir in par!..... O, Doamne! Prin cate am trecut si ce-am vazut, parca nici mie nu-mi vine a crede ca s-au intamplat aievea! Si barem eu am scapat cu viata, slava Domnului, pe cand sarmanul conu Miron, Dumnezeu sa-l ierte......
         - A murit? facu Grigore sugrumat.
        - L-au ucis talharii.....
        - Cand?... De mult?
        - Alaltaieri, vineri, spre seara! raspunse Isbasescu.
        - Aidem al gazda dumitale sa-mi spui tot! murmura Grigore cu glas bolnav.
        Conferinta prefectului cu militarii si procurorii se prelungi. Baloleanu avea obiceiul sa repete de zece ori o explicatie in toate amanuntele, ca sa fie sigur ca a fost inteles bine. Facea el aceasta acasa, in cancelaria lui, cu secretarul, pentru mici lucruri de procedura, dar azi cand e vorba de niste hotarari atat de grave, de care poate sa depinda viata lui sau soarta tarii! In sfarsit, socotind ca s-au lamurit deplin, rosti sacramental si intr-o atitudine eroica:
        - Si acuma, domnilor, inainte la datorie!
        Desi trasura in care luase loc el cu prim-procurorul era precedata de o companie de soldati cu armele incarcate si cartusierele pline de gloante, Baloleanu isi simtea inima sfaraind. Ii venea in minte Melania, plansa si ingrijorata, cum a lasat-o pe peronul Garii de Nord. Macar de n-ar fi o prevestire! Cu taranii astia, cuprinsi de nebunie colectiva, nu poti fi sigur de nimic. Sunt asa de multi, ca nicio armata nu i-ar putea stapani. Ce-ar fi sa se pomeneasca inconjurati si atacati din toate partile de cateva mii de desperati? In realitate, nici in armata nu poti pune absoluta incredere cand pornesti impotriva taranilor; in orice moment te poti astepta sa te macelareasca proprii tai soldati.
       - Domnule prim-procuror, cum îţi explici dumneata că tocmai în acest judeţ frumos dezordinile au luat nişte proporţii atât de întristătoare? întrebă deodată Baloleanu ca să-şi risipească gândurile negre şi să-şi alimenteze curajul.
      Toma Grecescu nu făcea teorii sociologice decât rareori, în rechizitoriile de la juraţi, când era silit să combată pe vreun apărător mai pretenţios. Fireşte, atunci se pregătea. Întrebarea prefectului îl zăpăci. El n-a avut răgazul să mediteze asupra cauzelor răscoalei actuale. În timpul liber se distra şi dânsul, ca toată lumea bună piteşteană, la vreo partidă de pocher. Răspunse tatonând:
      - A fost o relaxare generală a spiritului de ordine şi de autoritate, domnule prefect. Nu ştiu cum şi de ce, fiindca nu intră în atribuţiile mele asemenea cercetări, dar parcă în ultimul timp a slăbit disciplina socială cam pretutindeni. La ţărani, ca la toţi primitivii, reacţiunea se manifestă fatal în explozii de sălbăticie......
     Maiorul Tănăsescu, încălecând un roib impozant, plecase în trap leneş înaintea grosului coloanei şi chiar a avangardei, pe urmele patrulei de recunoaştere. Baloleanu îl văzu venind înapoi într-un galop furtunos. Se cutremură. În aceeaşi direcţie se zărea conturul unui sat. Puse mâna pe braţul procurorului, să-i oprească sforţarea intelectuală:
      - Un moment...... Ce s-o fi întâmplat oare, de goneşte aşa maiorul?
      Tănăsescu se grăbea doar să-i anunţe că satul Vlăduţa e liniştit. Au dat foc conacului şi au prădat, adevărat, dar acum oamenii s-au dezmeticit şi cer iertare. Pentru a se evita orice poftă de o eventuală reizbucnire a dezordinii, va lăsa în sat o secţie de soldaţi sub comanda unui ofiţer.
      - Perfect, domnule maior! Mulţumesc! zise Baloleanu uşurat.
      În uliţă, în faţa ruinelor conacului, era adunat tot satul. Când sosi trăsura cu prefectul, maiorul Tănăsescu, care galopase iar înainte, strigă:
      - În genunchi, hoţilor, că vă fac piftie!
      Toată lumea căzu la pământ. Baloleanu, recunoscător maiorului pentru energia ce o desfăşura, coborî din trăsură şi se apropie de mulţimea prosternată, strigând şi el, dar cu o milă oficială în voce:
     - Ce-aţi făcut,  nenorociţilor!
      - Iertaţi-ne, dom'le prefect!.... Fie-vă milă! gângăviră sute de guri plângătoare.
     - Vă pare rău de ce-aţi făcut? continuă prefectul.
      - Păcatele noastre!..... Milă şi îndurare! plânse corul în genunchi.
      După ce le puse în vedere că vor trebui să plătească toate pagubele până la un ban şi că cei ce se vor dovedi vinovaţi vor suferi asprimea legii, le citi manifestul guvernului, însoţindu-l cu multe explicaţii. Peste vorbele lui, promiţătoare şi iertătoare, maiorul adăugă o cruce:
      - Cine va mai face vreo nelegiuire, oricât de mică, sau nu va asculta o poruncă, va fi imediat împuşcat fără judecată. Nimeni n-are voie să iasă din sat fără voia ofiţerului care rămâne aici cu trupa!
     Ordona apoi sublocotenentului sa stea la dispozitia colonelului Stefanescu, care are sa soseasca in curand, si sa-i dea tot concursul sau si al trupei.
      Prefectul era foarte multumit. Asa-l voise si el pe comandantul trupelor. Daca se va mentine pana la capat, se gandea sa-l propuna pentru decoratie. El, ca civil si reprezentant politic al guvernului, trebuie sa fie mai indulgent. Guvernul are nevoie de simpatiile cetatenilor si chiar ale taranilor. Armatei i-e indiferenta simpatia oricui. Toata lumea e obligata sa o iubeasca. Cine n-o iubeste sau se ridica contra ei, mananca puscarie. Ce bine-ar fi daca si guvernul ar putea impune poporului o iubire perpetua!
      In satul Ionesti, urmatorul, prefectul tinu o cuvantare mai calda, fiindca nu fusese nicio dezordine, adevarat ca nici conac boieresc nu se gasea.
       Indata ce iesi coloana din Ionesti, maiorul Tanasescu trecu la compania din urma sa dea ultimele dispozitii capitanului insarcinat cu pacificarea satelor de pe malul drept al Teleormanului pana la Izvoru. Intr-o brisca, un procuror cu administratorul de plasa reprezentau autoritatea civila.....
      In Babaroaga un pluton, comandat de un locotenent, fu detasat pe linia Gliganu-Lespezi ca flanc-garda. Avand informatii ca in Gliganu dezordinile au fost mai grave, locotenentul urma sa-si ia toate masurile de precautie. Daca va fi nevoie, va ramanea cu plutonul intreg sa tie ocupat satul, trimitand o simpla patrula la Lespezi, locul de raliere, pentru a raporta despre situatie.
      Coloana principala continua calea spre Barlogu pe drumul mai putin umblat de care. In Barlogu, prefectul fu agreabil surprins vazand mai in fiecare poarta cate o bucata de panza alba, atarnata ca o inchipuire de steag al pacii.
      - Ei da, asta e comuna de omenie! declara Baloleanu, afland ca nu s-a intamplat nimic rau si ca modestul conac, nelocuit si servind doar ca magazie, a ramas neatins. 
      Un grup de tarani astepta la primarie sosirea armatei. Dupa ce ii lauda ca au fost cuminti, prefectul le spuse patetic ca si guvernul are grija de nevoile lor si a hotarat sa faca toate inlesnirile celor ce s-au purtat bine si sa-i ajute in toate. Taranii ascultara cu capetele goale, cu fruntile incretite, cu priviri ciudate si nedumerite.
     - Ramaneti sanatosi, oameni buni, si sa nu va abateti nici in viitor de la calea cea dreapta! striga Baloleanu sfarsind si urcandu-se in trasura.
............................................

"Răul te chinuieşte destul când a sosit, de ce să-i înmulţeşti efectele, suferind în aşteptarea sosirii lui?"
                               Liviu Rebreanu 

„Totul e simplu, atât de simplu, încât devine de neînțeles.”
                                                   Nichita Stănescu

Răscoala, Liviu Rebreanu

.............................................
                  XXIX.

             Isi croi drum cu coatele si patrunse inauntru. In marele hol de la parter oamenii umblau cu oarece sfiala, pipaiau lucrurile, vorbeau incet. Petre striga mai mult rugator decat poruncitor:
       - Iesiti afara, mai oameni!..... Ia iesiti, ca n-aveti ce cauta aici!
       Auzi pasi sus, la etaj. Urca in goana pe scara de stejar. In camerele deschise cotrobaiau dupa obiecte pe care sa le poata cara. O femeie stransese intr-un cearsaf diferite boarfe, bolborosind intr-una jeluitor ca de ce sa se piarda toate astea si sa nu le foloseasca mai bine ea, care-i sarmana. Petre navali intr-o odaie unde zarise mai multa lume, repetand mereu aceleasi vorbe:
      - Ia iesiti afara, mai oameni, ca.....
      Era odaia de culcare a Nadinei, cu patul larg, cu fotografia ei mare la capatai, pe perete. Petre strabatu pana langa pat si dadu brusc ochii cu Nadina. Se buimaci, parc-ar fi fost vie. Glasul i se usca in gatlej, numai buzele i se miscau, arse. Aproape goala, Nadina se uita tocmai la dansul cu priviri galese, in care insa juca un dispret jignitor. Oamenii se holbau ca si dansul si nici nu cutezau sa deschisa gura in prezenta ei. In sufletul flacaului rasarise intai numai bucurie, ca si cand ar fi regasit ceva ce cauta in zadar. In clipa urmatoare, ii cazu valul de pe ochi. Dispretul privirilor ei ii sfredelea inima si i-o otravea. Se simtea inselat si palmuit. Izbucni deodata ragusit:
      - Uite dracoaica asta cum ne batjocoreste!
      Isi aminti numai atunci ca si-a luat barda. O invarti deasupra capului, sari pe pat si izbi cu toata puterea. Zgomotul sticlei zdrobite paru o tanguire prelunga si intepatoare. Cioburile improscau din locul loviturii ca stropii de sange dintr-o rana. Cateva tandari il pleznira peste obraji, zgariindu-l ca niste gheare de pisica. Petre lovea repede, gafaind lacom. Trupul Nadinei, ciopartit, se scoroji in zdrente de carton, dar ochii ramasera dispretuitori si galesi, chiar cand figura se umplu de crestaturi.
      - Dati, baieti, ce stati! striga Petre cu ochii insangerati de manie.
      Parca demult si numai atata ar fi asteptat, oamenii se napustira, in cateva clipe sfaramara tot ce se gasea in odaie, zvarlind pe ferestrele scoase din pervaze picioare de scaune rupte, rufe sfartecate, oale de noapte, perne spintecate si cu fulgii imprastiati, rame de tablouri.....
      - Dupa mine, fratilor! striga Petre peste un rastimp. Prin celelalte odai si la parter toata lumea spargea si urla. Petre alerga ca un nebun, agitand barda.
      - Foc!..... Foc!..... Praf si cenusa sa se aleaga! poruncea Petre coborand in parter catre cei ce soseau de afara.
      - Puneti foc, fratilor! strigau altii invartindu-se pe loc.
      - Apoi asa da, Petrica! facu Serafim Mogos vazandu-l cu barda stirbita. Ca destul am rabdat toate nedreptatile!
      Petre se pomeni afara. Soarele scapatase in spatele conacului vechi. Amurgul isi cernea lin intunericul. Oamenii pareau mai grabiti si mai maniosi. Fata flacaului lucea de sudoare si de amaraciune.
      - Da ce-i, Petrica?  intreba primarul Pravila, vazandu-l atat de schimbat.
      - Dumneata nu vezi ce-i, ori nu vrei sa vezi? se stramba Petre cu rautate.
      - D-apoi ca rusinea asta..... incepu Lupu Chiritoiu, care se afla alaturi, cu glas de dojana si parere de rau.
      Petre nu-i dadu ragaz sa ispraveasca:
      - Ia mai taca-ti clanta, hodorogule! Ca destul ne-ai batut capul si ne-ai tinut in loc cu brasoavele si cu miorlaielile tale!
      - Ai nebunit si tu, baiete, vai de tine! balbai batranul, crucindu-se. Numai sa nu-ti para rau pe urma!
      - Ce sa-mi para rau, ca doar o singura moarte are tot omul! striga Petre departandu-se, grabit, fara sa stie unde. In cateva ferestre ale castelului se ivira fuiare de fum.
      - Focul!..... Focul! racni un glas cu bucurie salbatica.
      Dar focul se incingea greoi. Ardea numai inauntru si mai mult afuma. De-abia cand se inopta de-a binelea flacarile mari izbucnira prin coperis ca o coroana luminoasa, scaparand milioane de scantei. Oamenii umblau in jurul focului, parca n-ar mai fi avut nici somn, nici case. Toti ragusisera urland si totusi urlau mereu vorbe fara sir si sudalmi cu care voiau sa rascumpere toate tacerile trecutului.
     In spatele castelului in flacari, vechiul conac aparea negru si adormit. Cand se uitau intr-acolo oamenii se cutremurau involuntar.  Ignat Cercel, ca sa-si incalzeasca inima, bolborosi singur:
     - Iaca, l-a saturat Dumnezeu si de pamant, si de toate!



           CAPITOLUL XI.   PETRE PETRE

                1.
         Toata noaptea spre sambata cerul Amarei fu insangerat de jocul flacarilor ce mistuiau castelul Iuga. Multimea de tarani, furioasa si galagioasa, nu se dadea deloc dusa, parca si-ar fi pierdut somnul. Chiotele unui bucurii naprasnice inabuseau trosniturile focului, in lumina rosie, oamenii viermuiau ca niste umbre fara odihna, cu glasuri aspre, harbuite, care se topeau intr-un zgomot straniu, izbucnit parca din rarunchii pamantului...... Tarziu, dupa miezul noptii, coperisul cu capriorii arsi se prabusi peste tavanul etajului. Un nour urias de scantei rabufni brusc si se imprastie in vazduhul rosu, urmat de un card de flacari proaspete, desprinse din mormanul de jaratic. Din sute de piepturi porni, ca la o comanda suprema, un urlet prelung de multumire. Apoi, ca si cand numai acest semn de izbanda deplina l-ar mai fi asteptat, taranii se risipira incetul cu incetul. Doar cativa se incapatanara a ramanea de teama sa nu se mai intample ceva si ei sa lipseasca. Astfel, inspre ziua, curtea se mai linisti de oameni si focul insusi ardea mai potolit si satul, cu palpairi somnoroase.
        La fereastra batranului conac veghea aceeasi lumina sfioasa. Scanteile mari zburataceau ca fluturii pe coperis si se sintgeau atingand olanele batrane, parc-ar fi cazut pe gheata. Ichim inchise usile spre cerdac, sa nu mai intre nimeni sa tulbure odihna casei. Un rastimp a privegheat el langa boierul ucis, apoi bucatareasa, apoi logofatul, apoi barbatul bucataresei. Acuma, de vreun ceas, clipocea Marioara pe jiltul din colt, in camera mortului. Ii era somn si, mai ales, frica.
       Nu se uita deloc spre canapeaua unde zacea Miron Iuga. O spaimantau de ajuns umbrele ce se leganau pe pereti ca niste stafii neostoite. Pe geamurile sparte intraracoarea din ce in ce mai taioasa. De cateva ori i s-a parut, tocmai cand inchisese ochii, ca aude un fasait ciudat. O singura data a indraznit sa priveasca intr-acolo. Cum se clatina flacara lumanarii, mortul parea ca se misca. S-a inchinat repede de trei ori..... Dupa ce isi mai veni putin in fire, auzi deodata, foarte deslusit, un suspin greu si dureros ca un geamat. De groaza nici nu putu scoate glas, dar sari in picioare, in aceeasi clipa o voce speriata rosti:
      - Marioara, sa nu tipi ca ma nenorocesti!..... Sunt eu, Isbasescu!
      Iesi anevoie de sub canapea. Era amorit. Se ascunsese de cand a vazut ca batranul Miron ia pusca, banuind ce are sa se intample. Chircit acolo, a multumit lui Dumnezeu ca i-a daruit ideea salvatoare, altfel desigur brutele l-ar fi masacrat. I-a fost teama dintai sa nu aprinda casa taranii si sa arda ca un soarece. Se gandise sa nu miste pana va simti el ca a trecut orice primejdie, chiar de ar fi sa stea o saptamana. Pe urma, cuprins si de neputinta, si de groaza mortului ce zacea deasupra lui, si-a zis ca ar fi mai cuminte sa o ia cumva la sanatoasa, mai cu seama cand a vazut ca a venit la priveghi Marioara, in care inima lui avea mare incredere.
       Ca sa nu-l zareasca cineva de pe afara, se piti dupa o perdea si de acolo intreba cu de-amanuntul pe Marioara asupra tuturor celor petrecute. Cand auzi ca taranii au batut si pe Leonte Bumbu, ba si pe nevasta-sa, si i-au cam pradat locuinta, se gandi in sine ca pe dansul cu siguranta l-ar fi jupuit de viu. Fata ii mai spuse apoi ca poate sa plece fara frica, prin gradina, ca abia de mai sunt oameni prin curte. Atunci ii veni o noua inspiratie: numai imbracat taraneste ar putea sa se strecoare, fara riscul de a fi recunoscut, prin cele cateva sate pana la Costesti. Trimise pe Marioara sa ceara un rand de haine, oricat de rupte, de la unchiul ei si sa le aduca prin dos, sa n-o vada nimeni, fagaduindu-i o rasplata buna si recunostinta vesnica. Cu hainele veni insasi Profira, sa-i ia in schimb pe cele nemtesti, ca sa nu pagubeasca daca cumva contabilul nu s-ar mai intoarce.
     - Ei, tato Profiro, Dumnezeu sa-ti rasplateasca binele ce mi l-ai facut, ca mi-ai salvat viata! zise lacrimand si strangandu-i mainile. N-am sa va uit  niciodata.
      Pe cand se crapa de ziua Isbasescu se strecura prin gradina spre Barlogu, fara sa fi vazut cum arde castelul Iuga si fara sa se mai uite inapoi......

      Apoi, putin inainte de rasaritul soarelui,  tavanul etajului, prefacut de mult intr-o baltoaca de jaratic, se scufunda, urnind si trosnind, peste tavanul parterului care, incins si slabit, se prabusi de asemenea. In cuprinderea zidurilor inegrite, prin gaurile ferestrelor, se vedea clocotul flacarilor cu rasuciri manioase de scantei.
      Curnad incepura sa se adune iar taranii, unul cate unul. Se uitau la foc, clatinau din cap, aruncau cate o vorba, si repede intorceau capul catre conacul cel vechi. Li se parea, chiar spusese cineva, ca treaba nu e sfarsita cat timp tocmai casa cea batrana boiereasca ramane in picioare. Dar din pricina mortului nu cuteza nimeni sa se apropie, oricat jinduiau. De altfel, cei mai multi veneau pentru prada. Saracimea se lacomea mai cu seama la porumb. Un hambar de samanta a fost golit de aseara. Mai erau doua magazii cu ramasite. Pavel Tunsu aduse inadins un drug de fier si izbuti sa iasa cel dintai cu un sac plin in spinare, numai pana in vecini, la baba Ioana, soacra-sa, care se necajea cu pasarile si cu odorul de nepot, Costica.
      - Hai, soacra, hai, nu sta, sa-ti iei si talica nitel porumb, ca oamenii se indeasa la pomana si pe urma degeaba te-ai mai duce! striga Pavel sfatos, inapoindu-se degraba la conac.
      - Fire-ar a dracului! bombani baba, vazandu-si de treburi, parca nici nu l-ar fi vazut si nici auzit.
      In vreme ce multimea se imbrancea in jurul magaziilor, unii mai indrazneti se ciorovaiau din pricina vitelor. Marin Stan scoase din grajduri o pereche de boi si voia sa-i duca acasa, Leonte Orbisor era indignat si racnea:
      - Sa-ti fie rusine sa pui tu mana pe boi, ca doar tu ai si nu-ti fac trebuinta, iar eu nu mi-am putut agonisi niciodata si n-am cu ce munci!..... D-aia fii bun si lasa boii, Marine, ca fac si moarte de om, daca nu-i lasi!
      - Adica asta-i dreptatea, sa ia ce-i mai bun tot care au, iar noi sa fluieram a paguba? ameninta altul.
      - Eu nu vreau sa stiu nimic! facu Marin Stan furios. Aici nu merge pe tocmeala, ca nu e balci. Cine ce a apucat, e bun stapan!
      Leonte Orbisor ii puse mana in piept. Se smuncira cateva clipe si se suduira. Marin, simtind ca toti ii sunt potrivnici, se inmuie:
      - Apoi lasa c-om vorbi noi alta data , daca-i asa povestea!..... Nu face nimic, Leonte, ai sa mai vii tu la moara mea!
      - De ce nu te-ai agatat de cai, procopsitule, ca n-ai si ti-ar prinde bine! striga Orbisor in batjocura. Ce zici, nea Ichime?
      In usa glajdului, alaturi, statea cu furca de fier in mana. Raspunse:
      - De caisorii mei nu se atinge nimeni cat oi trai eu!
      - Ia seama c-o sa-ti dam foc si dumitale, nea Ichime, ca vezi bine cum mai arde de frumos conacul! mormai un glas.
     - Mai bine sa arda decat sa ajunga de batjocura voastra!facu batranul vizitiu cu o mandrie, parca el ar fi fost boierul.
     Taranii nu voiau sa-si puie mintea cu Ichim, si ca era batran, si ca il stiau traznit din fire, ca toate ca se credeau in drept sa ia fiecare ce-i place si ce poate, ca doar din munca lor s-a facut averea boierului si deci intre ei trebuie sa se imparta. Unul ii si imputa manios:
      - Degeaba umbli sa te faci stapan pe munca noastra, nea Ichime, ca nu te-om rabda! Daca n-am rabdat noi nici pe boierul cel mare, daramite pe talica!..... Stai nitel, sa vie Petrica si ai sa vezi!
      Petre insa dormea dus. Se dusese tarziua acasa si atat de ostenit cum nu s-a mai simtit niciodata. S-a trantit pe lavita, imbracat cum era, caciula drept perna, si indata a adormit ca mort. Acuma toata casa se sculase, numai el nu se urnea. Pentru ca nu se mai intamplase sa-l gaseasca soarele in pat, Smaranda incerca sa-l destepte. Flacaul murmura cu ochii inchisi:
      - Lasa-ma, mama, sa ma mai odihnesc, ca vai ce somn mi-e!
      - Dormi, dragul mamii, dormi! zise femeia. Mai bine dormi toata ziua, decat sa te duci pe unde-ai fost!


                  2.
          - Am plecat foarte exact! observa Titu Herdelea examinandu-si ceasul si vazand ca la noua jumatate precis trenul s-a pus in miscare.
       - Macar de-am sosi cu bine! zise Grigore Iuga cu o emotie abia stapanita.
       Baloleanu, cu capul scos pe fereastra compartimentului, agita batista de matase si murmura intr-una cu vocea inecata:
      - La revedere, Melaniei..... La revedere!..... La revedere!
      Cand se aseza, dupa ce iesira din gara, avea ochii umezi. Surase totusi:
      - Saracuta!..... A ramas foarte ingrijorata.....Ce-i drept, cred si eu ca are de ce, cu toate ca m-am silit s-o conving ca nu e niciun pericol. Daca nu mi-ar fi cerut-o seful cu insistenta, nici n-as fi primit o misiune atat de covarsitoare! Va dau cuvantul meu, n-as fi primit!.... Biata femeie, cum mai plangea! Mi re rupea inima.....
       Trenul era compus numai din cateva vagoane, si acelea aproape goale. In afara de cativa noi prefecti, doar niste ofiteri si negustori au cutezat sa mai paraseasca Bucurestii. Mecanicul era instruit sa conduca garnitura cu mare atentie, pentru ca circulau zvonuri ca taranii ar avea intentia sa ridice sinele si sa opreasca trenurile, ca sa intarzie sosirea trupelor in regiunile rasculate.
        Numai Titu Herdelea isi pastrase seninatatea. El era ferm convins ca toate stirile cu tulburarile taranilor trebuie sa fie mult exagerate. Observase ca in Romania oamenii nu cunosc decat extremitatile, zeflemeaua sau tragedia, deopotriva de galagioase si nestatornice. Asa cu rascoala aceasta; intai toata lumea a luat-o ca o diversiune politicianista, un ingenios mijloc de a rasturna guvernul, iar acuma toata lumea e desperata si anunta prabusirea tarii.
       Grigore Iuga era mai ingrijorat chiar decat Baloleanu. Aseara, la Predeleanu, a fost sfatuit sa nu se hazardeze inutil, pana ce se va pacifica judetul. Nimeni nu stie precis ce e la tara. Ori ca merge, ori ca astepta la Bucresti, el nu mai poate fi de niciun folos batranului Iuga. Iar argumentul suprem s-a rostit mai in soapta: daca soldatii vor refuza sa traga si vor trece de partea taranilor?..... Tocmai acest argument l-a incapatanat sa plece. Altfel poate s-ar fi razgandit, mai cu seama ca si Olga il retinea cu o privire umeda de duiosie. Mai tarziu, gasindu-se o clipa singuri, ea i-a soptit brusc: "Ramai, daca ma iubesti!" Grigore a fost asa de surprins ca, sarutandu-i mana, de-abia a putut raspunde: "Trebuie sa plec tocmai fiindca te iubesc atat de mult!" Acasa, pe urma, replica aceasta i s-a parut complet idioata si i-a fost rusine ca a rostit-o, desi Olga n-a gasit-o probabil asa de proasta, pentru ca n-a ras nici atunci si nici mai tarziu.
       Soapta Olgutei i-a rascolit sufletul si i-a trezit intrebari pe care nu le cunoscuse pana acuma sau pe care le inabusise inadins.
       Se simtea demascat fata de el insusi. Prietenia lui cu Victor era veche, evident, dar se pare ca ochii Olgutei au strans-o mai mult in ultima vreme. Si, totusi, el nu si-a marturisit niciodata ca s-ar putea ca vizitele si mesele lui cotidiane la Predeleanu sa aba si alte motive. Nu s-a gandit ca iubeste pe Olga, cu toate ca iubirea ii umplea inima si nici vreo aluzie de dragoste nu i-a facut macar in gluma. Cel mult ochii lui au vorbit, fara voia lui.
      Se invinovatea insa ca, in momentele acestea de durere generala, preocuparea lui cea mai mare era o iubire noua. Ii mijea in minte gandul ca repudierea Nadinei, atat de ireconciliabila, a facut-o ca sa-si inlesneasca apropierea de Olga. Desigur, Nadina l-a jignit asa de crunt, ca nu mai putea fi vorba de a continua impreuna casnicia. Totusi, daca n-ar fi fost Olga la mijloc, el n-ar fi avut taria s-o alunge cu atata brutalitate. Cu deosebire incepea sa-l chinuiasca ideea ca a lasat pe tatal sau singur la tara, numai din egoismul de-a ramane aproape de Olga, de a nu renunta sa o vada, cel putin in fiece zi. Degeaba isi zicea ca si-a facut datoria ducandu-se acasa si oferindu-se sa stea acolo, ca a trebuit sa respecte ordinele batranului parinte. Acuma era sigur ca, in alte imprejurari, adica de n-ar fi fost indragostit, nu s-ar fi miscat de la Amara......
       Emotia lui Baloleanu se manifesta printr-o irezistibila avalansa verbala. Din clipa cand a fost desemnat pentru postul de prefect al unui judet razvratit, a simtit nevoia sa se infatiseze pretutindeni ca un martir trimis la esafod. Prin Bucuresti se vorbea in taina ca armata nu mai e deloc sigura si ca, pana la urma, va trebui, totusi, sa se faca apel la austriaci pentru adevarata pacificare. Se zice ca nici noul guvern n-are incredere mare in soldatii tarani, dar nu vrea sa cheme ajutor strain inainte de a face o suprema incercare.
      - Dragii mei, traim cea mai cumplita tragedie din istoria neamului romanesc! zise Baloleanu cu glas inecat. Insusi seful a fost miscat ieri dupa-amiazi, cand ne-a dat instructiunile pentru executarea penibilei misiuni. Recunoastea ca avem o sarcina extrem de dificila si mai ales primejdioasa. "Contez, zice, pe tactul, pe inteligenta si energia dumneavoastra! Aveti manifestul cu reformele care satisfac  doleantele cele mai urgente. E o arma pacifica excelenta, pe care s-o manuiti cu toata abilitatea. Unde insa persuasiunea nu va fi suficienta, unde veti intampina rezistenta razboinica, veti utiliza toata forta armata cu toata hotararea si toata vigoarea. La violenta veti raspunde prin violenta, caci ordinea trebuie restabilita cu orice pret....." Asa a vorbit seful. Eram zguduiti de emotie. Momentul era istoric. Ne-a imbratisat apoi pe fiecare..... Se pune acum intrebarea ce vor gasi la fata locului? Eu sunt democrat prin toata educatia mea si umanitarsit convins. Va inchipuiti ce-ar fi pentru sufletul meu, daca ar trebui sa ordon o represiune sangeroasa. Si totusi, interesele superioare ale neamului!..... Ingrozitoare dilema!
        Titu Herdelea il asculta cu toata gravitatea cuvenita, dar in sinea sa se gandea ca acest Baloleanu e un mare farsor. Isi aducea aminte cu cata emfaza predica odinioara, la Enache, impartirea mosiilor la tarani. Si acuma cum cauta sa justifice mai dinainte uciderea acelor tarani, daca nu se vor multumi cu reformele in care nici pomeneala nu mai este de impartirea pamanturilor. Ii venea mereu sa-i reaminteasca promisiunile de odinioara. In locul sau vorbi Grigore, parca si pe el l-ar fi muncit aceleasi ganduri:
      - Cand taranii au apucat sa se scoale pentru pamant, greu se vor multumi numai cu reforme platonice!
      - Cum, crezi ca ar trebui sa li se imparta mosiile? facu Baloleanu putin surprins.
      - Eu nu, dar tu credeai! zise Grigore, simplu.
      - O, bine, altceva e o credinta intima si alta e posibilitatea realizarii, zise prefectul confuz. In orice caz asemenea masuri revolutionare nu se pot decreta sub presiunea terorii taranilor, nu-i asa? De altmiteri chiar tulburarile actuale atat de tragice arata cu elocventa ca taranul nostru are inca nevoie de multa, multa educatie sociala. Barbariile pe care le-au savarsit, daca ar fi numai pe jumatate adevarate, justifica toate aprehesiunile, dragul meu. Si fii sigur ca eu, care, cum stii, iubesc pe taran, nu voi sovai sa pedepsesc cu cea mai mare severitate orice salbaticie. A iubi pe tarani nu inseamna sa le tolerezi nebuniile si nici sa le accepti talhariile. Taranul trebuie sa fie supus si respectuos de lege si de avutul altuia, ca toata lumea. Altfel unde ajungem?
      Grigore Iuga surase ironic:
      - Eu ma indoiesc numai de efectul reformelor in care tu ai incredere. Atat. Iti inchipui ca eu as avea poate si motive personale sa reclam toate fulgerele impotriva taranilor mai ales daca, dupa cum se pare, nu ne-au crutat deloc nici pe noi, care am trait intre ei si ne-am facut totdeauna datoria fata de dansii......
      - Carevasazica suntem de acord, Grigorita! facu Baloleanu. M-as fi mirat sa fie altfel, ca doar amandoi iubim deopotriva tara acesta scumpa si pe taranii nostri. Astazi nu mai e vorba de politica, ci de salvarea Romaniei!
     Iar se incalzi si povesti amanunte induiosatoare despre despartirea lui de Melania, despre presimtirile ei, despre curajul lui...... Vorbea toata vremea numai de el. Doar prin gari se intrerupea si examina cu atentie lumea. De cate ori descoperea un grup de tarani, ii arata cu o usoara spaima, zicand incet, parca sa nu fie auzit decat de el:
      - Uite-i cum comploteaza!..... Degeaba, taranul nu intelege decat de frica!
      Apoi isi relua firul despre reforme, despre sef si iar despre Melania, cand miscat, cand cu un patetism si mereu cu un tremolo care sa-i acopere infricosarea.
      In rastimp, trenul inainta prudent, fumegand mai abundent ca alta data...... Sirena locomotivei, agitata des si prelung, avea un rasunet zgarietor, ca tipatul cucuvelei.


                     3.
        - Ia seama, taicutule, sa nu patesti ceva cu oamenii! zise Niculina, vazand ca preotul Nicodim si-a luat patrafirul si crucea. Doar stii bine cat sunt de apucati.....
      - Hai, dascale, hai la datorie! murmura batranul preot fara sa asculte pe fiica-sa. Ca ne-a fost stapan si ne-a zidit biserica, si ne-ar bate Dumnezeu daca nu i-am da toata cinstea crestineasca! S-apoi dupa-amiazi avem inmormantarea sotiei lui Melinte.... Hai, hai!
       Mergea greu si se sprijinea in carja si se oprea sa se odihneasca pe drum. La curtea Iuga se marise galagia. Castelul ardea mereu, infundat. Bucatareasa Profira saruta mana preotului si-l conduse in odaia mortului.
      - Of, Doamne, Doamne, amara soarta ai harazit omului! bolborosi preotul, punandu-si patrafirul, dupa ce s-a uitat o clipa la cadavrul boierului Miron. Ascunse sunt caile tale, Doamne, blagoslovit fie numele ta in vecii vecilor, amin!
      Sosirea preotului nu stanjeni deloc fierberea taranilor. Cativa se uitara dupa el pana intra in casa, apoi isi continuara sfatuirile. In timp ce unii mai urlau in nestire sau umblau sa mai gaseasca ceva de luat, cei mai multi, grupuri razlete, vorbeau numai despre impartirea pamanturilor, spreand fiecare sa aiba o parte mai mare. Acum, ca nu mai sunt boieri, socoteau ca ar fi bine sa nu taraganeze masuratoarea, ca daca vor apuca sa-si ia ce li se cuvine, apoi degeaba se vor mai intoarce ciocoii, ca oamenii nu vor da inapoi pamantul nici morti. Toti aveau pareri cu ar trebui facuta impartirea, ca sa fie mai dreapta, fiereste fiecare cibzuind ca adevarat dreapta nu poate fi decat cea care i-ar atribui lui lotul cel mai bun, si mai aproape de sat, si mai maricel. Cand cineva spuse ca si celelalte sate s-ar putea sa ceara parte din mosie, a sarit toata lumea cu mare manie, gata sa-l ia la bataie. Saracimea ar fi vrut sa inlature de la imparteala pe cei  care mai au pamant. Li se imputa ca au alergat cu limba scoasa sa cumpere Babaroaga si ca s-au codit la revolutie, asteptand sa le vie toate de-a gata. Se tocmeau asa intre ei, fiindca toti erau oameni mai slabuti si nimeni nu avea autoritatea de a se impune ca conducator si de a se face ascultat. Incerca el Toader Strambu sa ridice glasul, dar oamenii nu il luau in seama cand era vorba de o treaba asa insemnata. El si Trifon erau buni la sfada, unde trebuie numai gura si obraznicie. Acum trebuiau oameni asezati, gospodari si cuminti, care stiu sa socoteasca si sa judece intelept. Daca popa Nicodim ar fi fost mai tanar si mai sprinten, el ar fi fost chemat sa faca dreptate, sau si mai bun invatatorul Dragos, daca nu l-ar fi inchis boierii.
       - Vad ca nici Petrica n-a mai venit si doar se lauda aseara ca nici de odihna nu mai vrea sa auda pana ce n-om avea dreptatea deplina! zise intr-o vreme Ignat Cercel intr-un grup mai mare. Dansul ar fi bun la sfat, ca-i dezghetat, si ne-ar putea indrepta pe calea cea buna!
       - Apoi asa fac toti, ca li-e frica!
       - Ce face? sari Ignat. Lui Petrica?...... Fugi, omule, ce baznesti? Petrica se joaca cu trei ca tine si tu zici ca i-e frica!
       - Apoi atunci de ce sade acasa? Ca uite, s-a facut de amiazi!
       - Ei, o fi avand si el ale lui, ca orice om...... dar cand a inceput Petrica o treaba, n-o lasa neispravita! Ca si tatal sau, fie iertat, a fost om de frunte si de isprava!
       Tocmai in clipa aceea pica si Petre cu Nicolae Dragos. Petre s-a certat rau cu maica-sa, care n-a vrut sa-l lase sa mai iasa din casa si se jeluia ca are sa se nenoroceasca. Barem Nicolae a avut sa le tie piept si parintilor, dar si cumnatei sale, cea mai infricosata, ca pe urma faptelor lui sa nu patimeasca Ionel al ei. Cei doi flacai s-au inteles fara cuvinte. Si-au facut socoteala in sine ca de acuma nu mai pot da inapoi si deci trebui sa mearga pana la capat, orice s-ar intampla. Amandoi si-au dat seama, dupa ce s-au trezit putin din betia maniei, ca ei vor ispasi mai crunt pentru faptele tuturor, daca cumva se vor intoarce lucrurile iarasi cum au fost...... De aceea, venind, au intrat pe la postul de jandarmi. Casa era pustie, usile vraiste, obiectele rasturnate si ravasite. Ei sperau sa gaseasca macar cateva cartuse pentru armele luate de la jandarmi, ca sa se poata apara de va fi de trebuinta. N-au gasit. Nevasta plutonierului se zicea ca s-a ascuns la cineva in sat, nimeni nu banuia unde.
      Cand se amestecara iara in multime, fura iar cuprinsi de ameteala obsteasca. Discutia asupra impartirii mosiilor o reluara de la inceput. Dupa multa vorbarie zadarnica, Petre hotari:
      - Asta nu e treaba de oameni ca noi, degeaba, ca noi ne-om sfadi, si ne-om bate, si nu ne-om potrivi. Asta e treaba de ingineri! Sa mai asteptam sa se aseze lucrurile si sa se faca pace si atunci stapanirea o sa trimita ingineri sa faca impartirea cum se cuvine, fiecaruia dupa dreptate, sa masoare si sa taie tuturor cat le ajunge..... Nu zic bine, oameni buni?
      - Bine.... asa e! incuviintara oamenii. Sa ne trimita ingineri, ca d-aia ii plateste stapanirea!
      - Apoi da, ca inginerul, daca nu-s boieri, imparte drept si cum scrie la carte! adauga Ignat foarte multumit.
     - Cu boierii am ispravit! striga Leonte Oribsor tantos. Nu ne mai trebuie boieri!
     - Noi am ispravit, Leonte, dar poate ca n-au ispravit ei? zis gros Nicolae Dragos.
     Atunci toti din toate partile protestara ca nu mai vor boieri si ca mai curand mor pana la unul decat sa fie iarasi batjocoriti si asupriti.
     - Apoi, las' sa va vedem la treaba, ca de gura stiu ca sunteti buni! facu Petre.


                         4.
                In gara Pitesti astepta un alai intreg de proprietari si arendasi refugiati. In fruntea lor se afla fostul prefect Boerescu care, avand in vedere primejdia nationala, a lasat la o parte consideratiile de adversitate politica si s-a hotarat sa dea in primire prefectura noului titular si mai ales sa-l puie la curent cu situatia. Mai mult, insa, decat motivele superioare, era la Boerescu amorul propriu, profund jignit de taranii nerecunoscatori, care-l facea sa-si calce pe inima si sa stea de vorba cu urmasul sau. Cand el personal s-a ostenit de a cutreierat mai toate satele si i-a sfatuit si i-a dascalit ca un parinte si ei, totusi, s-au dedat la ticalosii cum a intors spatele - asta nu le-o putea ierta taranilor. Unde sa mai pui ca netrebnicii nu s-au rusinat sa incendieze si sa devasteze chiar conacul lui de la Rociu.....
        Grigore Iuga facu prezentarile, caci Baloleanu, strain, nu cunostea pe nimeni. Pe urma el, cu Titu Herdelea, se retrase, ca sa nu-l incurce in afacerile oficiale, intelesi sa se intalneasca diseara si sa ia masa impreuna.
       Multimea de sinistrati inconjurase noul prefect si-l asalta cu tot felul de plangeri. Baloleanu asculta pe unii, compatimea pe altii, dar vazand ca astfel nu se va putea urni din gara, striga cu un glas tremurat de emotia obligatorie:
       - Domnilor, inteleg durerea dumneavoastra si apreciez revolta fireasca ce fierbe in sufletul tuturor din cauza nelegiuirilor, ale caror victime sunteti! Am venit sa iau masurile de indreptare si de represiune pe care le reclama situatia. Dati-mi deci un ragaz de cateva ore sa ma orientez intai, sa iau cunostitna oficiala de cele ce s-au petrecut in acest judet, iar pe urma voi aviza. Va rog sa aveti incredere ca vom face tot ce este posibil ca sa va alinam macar in parte suferintele!
       La brat cu Boerescu isi croi drum printre oamenii desperati si infuriati. Numeroase glasuri lacrimoase repetau acelasi strigat:
      -  Ne-au saracit talharii!.....
      Cel mai galagios si mai amarat era colonelul pensionar Stefanescu, care-l petrecu pana la trasura, jelindu-se:
      - Am ramas calic, domnule prefect!..... Toata munca mea de patruzeci de ani e cenusa si ruina!.... N-am avut nicio aparare. Si-au batut joc de noi hotii, cum au vrut..... Numai viata mi-au lasat-o, domnule prefect!
      Grigore Iuga stranse in pripa multe maine cunoscute si auzi crampeie de tanguiri. Era nerabdator sa afle ceva despre tatal sau si despre Amara, totusi nu cuteza sa intrebe direct pe nimeni, dandu-si seama pe de o parte ca toti acesti oameni sunt prea plini de suferintele lor si deci fara intelegere pentru suferinta altora, dar mai ales de teama sa nu se confirme presimtirile care-l zbuciumau cu atat mai dureros, cu cat se apropia momentul cand va trebui sa descopere realitatea. Deodata ii rasuna in spate un glas foarte cunoscut:
      - Coane Grigorita!...... Coane Grigorita!
............................................

"Lenea nu este altceva decât obiceiul de a te odihni înainte de a fi obosit!"
                              Jules Renard