"Nu oricine ştie să tacă sau să plece când trebuie."
Anton Cehov
luni, 12 mai 2014
Răscoala, Liviu Rebreanu
......................................................................................
VII.
- Tocmai sinceritatea si exaltarea fac periculosi pe oamenii cu o cultura insuficienta! raspunse Iuga. De aceea si Dragos nu mai traieste in realitate si se crede tinta tuturor persecutiilor. Astfel de oameni starnesc, fara voia lor, multe nenorociri.....
Sosira in Amara pe la amiazi. Cand sa intre in conac, intalnira tocmai pe invatatorul Dragos, palid si foarte emotionat, care venea spre ei. Saluta si vorbi cu un glas inecat:
- Pornisem la domnul Miron, cu toate ca ma expuneams sa fiu izgonit, dar eram obligat sa incerc chiar imposibilul ca sa opresc ceea ce se.... Fiindca am avut norocul sa va intalnesc pe dumneavoastra, coane Grigorita, va rog sa ma ascultati si sa.....
Ii spuse cum jandarmii schinginuiesc zeci de tarani, cum au venit femei si batrani la dansul si la preotul Nicodim, rugandu-i sa-i salveze, cum el, oricat ii sangera inima, nu s-a miscat, crezand ca plutonierul va osteni, dar se pare ca ancheta e de-abia la inceput si dupa-pranz urmeaza sa fie stalciti in batai alti nenorociti....
- Pentru cativa saci de porumb, coane Grigorita! sfarsi invatatorul tremurand. Oamenii s-au oferit sa puie mana de la mana si sa despagubeasca pe arendas. Voi da si eu, vom da cu totii, numai sa....
- Vrei sa mergem pana la primarie? intreba Grigore pe Titu.
Pornira. In fata primariei si in ograda stateau palcuri de barbati si mai ales femei.
Grigore fu intampinat in cancelarie de un "sarut mana" speriat al primarului, care se afla tocmai intr-o consfatuire cu plutonierul si secretarul in privinta programului anchetei pentru dupa-amiazi. Socotind ca conasul Grigorita a venit sa inspecteze mersul cercetarilor din ordinul boierului Miron, primarul Pralivla se tangui umilit ca de aseara se chinuieste, impreuna cu seful postului, dar in zadar, nimeni nu vrea sa marturiseasca. Plutonierul, incremenit in "drepti", declara ca el are sa-i dibuiasca totusi, numai ca-i mai trebuie timp, deoarece taranii sunt multi si dansul e singur cu instruirea lor.
Atunci Grigore ii sfatui sa suspende deocamdata interogatoriile, sa nu se faca zarva de prisos in sat, si sa porneasca pe alta pista cercetarile. Sa stabileasca intai precis cat s-a furat si mai ales cum, ca astfel sa poata deduce cam cine ar putea fi hotii. Primarul raporta ca el n-a gasit nicio urma de spargere si ca arendasul nu mai are pretentii.
- Daca nu sunt deloc urme, s-ar putea sa nu fi umblat hotii? intreba Grigore simplu.
- Apoi ca de n-ar spune domnul Cosma, eu nici n-as fi cunoscut c-au umblat! zise primarul cu o sinceritate care ii imbujora fata.
- Niciun hot nu marturiseste de bunavoie cand n-a fost prins asupra faptului, spuse Boiangiu darz.
Dupa plecarea lui Grigore, primarul mai ramase la sfat nitel cu Boiangiu. Pe Grigore il respectau, dar de Miron Iuga le era frica. Va fi deci cuminte sa mearga Pravila dupa-pranz sa raporteze batranului cum au lucrat si ce le-a poruncit conasul Grigorita, sa fie dansii la adapost de orice vina. Miron Iuga avu o tresarire cand auzi de interventia fiului sau. Aproba, insa, ce-a poruncit Grigore, observand doar ca asta nu inseamna incetarea cercetarilor si repetand ca hotii trebuiesc descoperiti...
Seara, dupa cina, batranul Iuga zise:
- As vrea sa-ti vorbesc ceva, Grigorita, intr-o chestiune care.... Titu Herdelea intelegand ca e de prisos, se scula imediat, murmurand:
- Pe mine, va rog, sa ma scuzati.... Sunt si prea ostenit de cat am umblat azi....
- Atunci noapte buna! facu Miron cu o umbra de recunostinta in glas.
Cum iesi Herdelea, Grigore incepu sa protesteze ca iar a jignit pe prietenul lui, fara sa tie seama de.... Cu un gest, batranul ii curma vorbele:
- Lasa asta, ca n-ar nicio importanta!.... Mai grav este ca tu incepi sa-mi sapi autoritatea in fata lumii si ca opresti pe oameni sa execute poruncile mele. Asta da, e foarte grav! Si asta nu se poate, dragul meu!.... Cat timp sunt inca in picioare, raman eu stapan aici, Grigorita! E dorinta mea, hotarat, stii bine... Cand voi disparea eu, vei face tu cum vei crede. pana atunci insa, te rog! Te rog, puiule!
Era atata fermitate in tonul lui, ca Grigore se simti intocmai ca odinioara cand, copil nepriceput, ii primea dojenile fara cracnire, si cu o supunere fricoasa. Raspunse ca si atunci:
- Da, tata.
De abia dupa o pauaza indrazni sa adauge, tot ca un copil:
- Am crezut ca sunt in vederile dumitale cand am incercat sa impiedic asuprirea celor nevinovati.
- Nu! zise batranul scurt, parc-ar fi apasat un sigiliu pe un ordin irevocabil.
Capitolul III FLĂMÂNZII
1.
Peste cateva zile primarul Pravila cauta intr-ascuns pe Grigore Iuga si-i marturisi ca nu se pot gasi hotii, pentru ca nici n-a fost furt. A mai cercetat cu de-amanuntul hambarul cu pricina in tovarasia plutonierului, au mai mustruluit pe cativa oameni care li s-au parut mai deochiati, dar degeaba. In sfarsit, s-au dus la Cosma Buruiana si dansul i-a spus ca intr-adevar s-a pripit cu jalba, caci si lui i se pare ca n-a fost nimic, ca tocmai se gandeste sa se spovedeasca boierului, si nu indrazneste de teama ca n-are sa-l ierte.
- S-acu venii la dumneavoastra sa va dau se stire - urma primarul - ca sunteti mai ingaduitor si o sa puneti o vorba buna la boierul Miron, sa afle si dumnealui pentru care pricina nu i-am implinit poruncile cum a poftit si cum suntem datori.
In aceeasi zi Grigore comunica vestea aceasta si tatalui sau care o asculta foarte calm, fara sa arate vrei mirare sau suparare, in sine insa era indignat impotriva lui Buruiana. Mai ales se simtea atins pentru ca trebuia sa recunoasca, chiar ocolit, in fata fiului sau ca a gresit.
- Bine-ai facut ca mi-ai spus! zise la urma simplu, linistit. Si peste un rastimp, ca si cand ar fi vorbit singur: Vezi dumneata ce om si arendasul asta! Ei lasa ca am sa....
Tacu brusc. Nu voia sa se deschida. Schimba vorba. De altfel zvonul despre vanzarea mosiei Nadinei ii ramasese in inima ca un cui. Fara sa se interesat direct, ceea ce i s-ar fi parut nedemn de dansul, din diverse parti si sub diverse forme, i s-a confirmat mereu. Insusi Grigore a recunoscut acuma doua sau trei zile ca intr-adevar a auzit parca odata pe Nadina pomenind asa ceva, dar nu i-a dat importanta, pentru ca nevasta-sa, cand spune lucruri d-astea , vrea doar sa-si arate mai mult dispretul pentru tot ceea ce priveste mosia. Batranul Iuga profita acuma sa intrebe cu ton de gluma:
- La fel o fi si cu intrainarea proprietatii Babaroaga?
Mirat de intrebarea neasteptata, Grigore totusi raspunse cu un gest de indiferenta:
- Nu stiu. Se poate. Din partea mea n-are decat s-o vanza, daca-i place. E zestrea ei, si-o administreaza cum crede.....
- Dar fara consimtamantul tau stii bine ca nu poate instraina nimic! facu Miron, privindu-l drept in ochi.
- Consimtamantul meu il are anticipat! De vreme ce Nadina a preferat sa lase arendat pamantul in loc sa....
- Vasazica are consimtamantul tau? facu batranul fara sa-l slabeasca din ochi.
- Negresit! Fara discutie si oricand va dori ea! zise Grigore ferm si sustinandu-i privirea.
- Oricui ar vinde? starui tatal. Chiar si taranilor?
- O, mi ales taranilor! facu tanarul cu un ras scurt, sec. Decat sa am de vecin pe Platamonu sau alt asemenea boier, mai bine niste tarani flamnzi de pamant, care asa cel putin isi vor mai astampara foamea si ne vor lasa in pace!
Parca de mult ar fi asteptat acest raspuns, batranul zise deodata, fara manie, cu glasul de imputare care stia ca impresioneaza pe Grigore:
- Observ, dragul meu, cu mare-mare durere, ca demagogia ti-a strambat judecata cu desavarsire si incep sa ma gandesc cu spaima ce se va alege de biata asta de gospodarie cand voi inchide eu ochii. Nu stiu de ce, dar mereu ma inspiteste amintirea lui Teofil, fie iertat, si mi-e sa nu mergi si tu pe urmele lui, de sa se iroseasca toate pe aici si sa ramaie numai praful si cenusa....
- Din partea asta poti fi linistit, tata! glasui Grigore simtindu-se in dreptul sau. Iubesc si eu pamantul cat si dumneata, te asigur, dar iubirea nu ma poate orbi sa nu vad ca si taranii au dreptul sa traiasca!
Acuma Miron Iuga se supara:
- Adica eu nu-mi iubesc taranii si nu-i las sa traiasca? Eu, care am impartit cu ei tot ce-am avut si le-am purtat de grija, eu nu-i iubesc, si-i iubiti voi care, le impuiati capetele cu fagaduieli si vorbe goale! Aida de, Grigorita, sa fim seriosi!
Continua mai potolit dupa o mica pauza:
- Agricultura cere experienta si experienta e categorica in privinta asta: o mosie flancata de tarani e condamnata la moarte. Precis si fara apel!.... Cand vor ajunge cele doua mii cincisute de pogoane de la Babaroaga in mainile taranilor, as vrea sa te vad ce invoieli ai sa mai poti face cu dansii. Au sa-ti rada in nas si sa-ti dea cu tifla, baiete! Azi sunt (vru sa spuie ca sunt hoti, dar isi aminti de Buruiana si schimba).... sunt cum ii stim; atunci o sa-si bata jos de tine si mai tarziu o sa te bata de-a binelea. Multimii ii trebuie stapan si frau, altfel vine anarhia!
Grigore asculta si nu incerca sa-l contrazica. Ii auzise de atatea ori parerile si stia ca nimeni nu i le poate schimba. De altfel, Miron merse pana la capat:
- Consimtamantul tau, in cazul de fata, trebuie sa fie o arma de aparare pentru noi. Consimti intrucat instrainarea nu va insemna primejduirea proprietatii tale. Asta e ceva normal.... In realitate primejdia n-ar fi inlaturata decat daca ai face o sfortare sa cumperi tu insuti Babaroaga.
Tanarul Iuga surase, atat i se parea de ciudata ideea. Raspunse ironic:
- Nadina ar fi in stare sa se razgandeasca daca ar afla ca si eu sunt amator. Ea vrea sa ma smulga de la tara, nu sa ma intareasca aici... Dar de ce n-ai cumpara-o mai bine dumneata, tata, daca tii asa de mult?
Miron Iuga ramase o clipa mirat, parca ar fi auzit o noutate mare. Apoi zise ganditor:
- Asa-i, Grigorita, ai dreptate! La urma urmelor........
2.
Fiindca se aratase o vreme frumoasa, Carciumarul Cristea Busuioc avusese grija sa tocmeasca lautari ca sa poata tineretul sa invarteasca hora toata dupa-amiaza, iar seara sa se veseleasca si batranii la un pahar de bautura. Era ultima duminica din octombrie. In alti ani, la data asta, era frig si zloata; acuma pe cerul senin ca vara soarele galbel lucea caldut, raspandind o lumina melancolica peste tristetea pamantului.
Hora incepea pe batatura dinaintea carciumii, dar se intindea curand pana in ulita, unde se insirau fetele si femeile care priveau jocul. Asa, cand se intampla sa treaca vreo caruta - foarte rar, una, douat - toata lumea, jucatori si privitori, trebuia sa se ingramadeasca inapoi spre batatura, tipetele femeilor spreiate acoperind atunci taraitul infloritor al lautarilor.
Acuma hora era chiar in sosea si se legana lin sub privirile fermecate ale femeilor si fetelor. Lautarii, numai doi (ii platea Carciumarul, care facea economie, cicand ca ori doi, ori trei, acelasi lucru, dar se cante bine si mereu), se framantu mai abitir ca jucatorii, mutandu-se de ici-colo, indemnanandu-se unul pe altul. Cizmele flacailor tropoteau greu pe ultia zbicita, pe cand fetele saltau gingas ca niste caprioare si abia de atingeau pamantul.
Pe bancile de langa peretii carciumii odihneau cativa batrani, iar imprejurul lor, pe locul ramas slobod, stateau la sfat barbatii, ca in alte duminici. In Amara, la carciuma, obisnuiau sa se stranga oamenii, in sarbatori, de prin toate satele care au tinut odinioare de domeniile Iuga. A ramasa asa din batrani, cand aci veneau toti cu toate durerile, si cei din Lespezi, si cei din Vaideei si Barlogu, intocmai ca si cei de la Gliganu sau de la Babaroaga, fara a mai pomeni pe cei din Ruginoasa, care erau in Amara ca acasa.
Serafim Mogos, cu tamplele carunte si cu ochii cuminti, povestea ce-a patimit de la jandarmi. Vorbind, insa, nu se uita la oameni, ci undeva departe, parca s-ar fi jeluit unui judecator drept. Un copil il tinea de mana si se invartea in jurul lui cand incoace, cand incolo, vesel ca un fluture alb langa un pom batran. Toti cunosteau intamplarile, ca doar s-a dus vestea anchetei in toate satele, mai erau de fata vreo trei dintre cei batuti, printre ascultatori, si totusi luau seama de jelania lui Serafim, parc-ar fi auzit intaia oara o poveste nemaipomenita sau parca s-ar fi complacut in evocarea unor suferinte care le rascoleau sufletele. Ignat Cercel, mai tanar ca Mogos de ani, dar la infatisare mai batran, cu priviri de caine de pripas, se uita numai la gura lui, clatina din cap, ofta si intrerupea mereu cu aceleasi vorbe:
- Pai, ce sa facem, oameni buni, ce sa facem?
Intreruperile aveau, fara voia lui, niste intonatii atat de ciudate, durere si umilinta resemnata, ca oamenii il sagetau cu priviri dispretuitoare, iar Toader Strambu, vaduv cu trei copii si fara un petic de pamant, izbucni in cele din urma furios:
- Ce sa facem, ce sa facem? (Se inspaimanta insa singur de revolta lui si urma repede, morfolindu-si vorbele:) Dumnezeu stie ce sa facem......
De altfel, si Ignat Cercel a fost batut, acum vreo patru ani, de plutonierul care fusese inaintea lui Boiangiu, tot pentru ca s-ar fi furat niste lucruri de la curte, dar batut asa de rau, ca a zacut doua saptamani si a ramas beteag pentru toata viata.
Ca sa stearga mai bine urmele maniei lui Toader, Leonte Orbisor, mic, cu glas ascutit, cu fata vioaie, gasi cu cale sa obswrve impaciuitor:
- Am patimit si eu cu Serafim si cu ceilalti laolalta, dar ma intorc si zic: stapanirea ce sa faca daca e furt? Si de ce sa fure munca altuia hotii?
- Asa e, vezi bine!..... Sa nu fure! zisera cativa, dand din cap. Se facu o miscare nehotarata, ca si cand s-ar fi ridicat brusc o piatra de pe inimi. Si tocmai atunci Trifon Guju mormai intunecat, mai pentru sine, dar a auzit toata lumea, caci glasul era ursuz si patrunzator ca si fata-i vesnic incruntata:
- D-apoi ca tot munca noastra e!
Toti intoarsera deodata ochii spre el, ca si cand le-ar fi dezvaluit o mare taina sau macar o credinta intima a tuturor. Nimeni insca nu zise nimica si chiar Trifon, care obisnuia sa repete cand credea ca a spus o vorba mare, acuma tacu si lasa capul pe piept.
Dupa un rastimp de tacere, framantata de cantecul lautarilor si de chiotele jucatorilor, incepura sa vorbeasca cu totii deodata, fiecare despre altceva si cu alte cuvinte. Nu se mai uitau deloc unii la altii, ci la hora din ulita, ca si cand le-ar fi fost frica de ei insisi. Glasurile lor se impleteau si se prelungeau intr-un oftat fara sfarsit.
Hora zburda in cerc larg, se intindea ca un sarpe, atingea cu sfichiuri alintatoare, cand pe femeile de pe margini, cand pe barbatii din batatura carciumii. Bucuria jucatorilor izbucnea in franturi de strigaturi, in floricele de pasi ritmati. Privitorii se imbulzeau cuprinsi de aceeasi veselie, parc-ar fi cautat sa se topeasca cu totii intr-o sungura fiinta fara griji si fara necazuri.
Cel mai vesele parea totusi Pantelimon Vaduva si toata lumea se bucura de veselia lui, pentru ca el peste cateva zile trebuia sa plece la oaste si cine stie cand va mai avea prilejul sa se veseleasca. El insusi gandea la fel, desi se lauda ca vrea sa se intoarca cel putin caprar, ca si Petrica a lui Petre, care are sa vie acasa tocmai cand el se duce. In sine lui insa avea groaza de necunoscutul vietii de soldat. A stat de vorba cu multi si i-a descusut; toti se mandeau cu militaria lor si spuneau ca tare-i frumoasa, dar si tare grea.
Inima lui era si mai grea din pricina Domnicii, fetiscanca cea mica de saptesprezece ani incheiati, plinuta si roscovana, care se prinsese langa el in hora si se agata acuma de bratul lui ca un lastarus de iedera.Cand se gandea Pantelimon ca va trebui sa se desparta de ea, nici sa n-o mai vada cine stie cata vreme, il ustura sufletul de amaraciune. El a vrut sa se cunune cu Domnica inainte de a pleca la armata, cum au facut si altii. S-au impotrivit insa parintii lui, si ai ei. Ai lui sperau ca are sa uite pe fata lui Nacu pana va ispravi cu oastea si isi va gasi pe urma o pereche mai potrivita cu starea lui. Parintii ei, mai ales maica-sa, erau infricosati sa nu i se intample ceva lui Pantelimon la militarie, cum s-a intamplat cu bietul Florea Butuc care s-a insurat, fiind numai de optsprezece ani, cu Anghelina lui Nistor Mucenicu, i-a facut trei copii apoi s-a prapadit prin cele regimente, iar Anghelina a ramas de ti-e mai mare mila. Si inca Anghelinei, din pricina copiilor, au trebuit sa-i dea parintii lui partea ce s-ar fi cuvenit baiatului, incat femeia tot are o casuta in care sade sa n-o bata vanturile, pe cand Domnica poate ca n-ar apuca sa faca nici copil si, intr-un caz de primejdie, ar ramanea nici fata si nici nevasta, sa tie de urat celor dornici de alte muieri.
Pantelimon, caruia inima ii juca mai sprinten decat inima, nu umbla cu astfel de socoteli. El se gandea numai ca va pleca si nu va mai vedea ochii cei caprui si sagalnici in care i se parea ca s-au adunat toate tainele lumii si nici gurita ei fierbinte, care-i fagaduia toate bucuriile. De aceea era acuma atat de vesel si de amarat, si chiuia si se sfarama la joc cat stia dansul mai frumos, sa-l vada si sa-l auda Domnica, si sa-si aduca aminte ca nu e flacau in sat mai bine ca dansul, si sa nu-l uite ori sa se indragosteasca de altul. Domnica intelegea ca Pantelimon face toate de dragul ei, se simtea mandra, ii strangea mana uneori si se lipea de el, si se uita imprejur, la oameni, parc-ar fi vrut sa spuie tuturor ca are sa-l astepte pe Pantelimon, orice s-ar intampla.
Fruntea flacailor totusi era Nicolae Dragos, fratele invatatorului, o cruce de voinic, cu mustacioara pana corbului, inalt si spatos, destept si harnic cat patru. Nu-i lipsea decat o nevasta de seama lui, ca sa fie om intreg si fruntas in sat. De altfel, fata de la stanga lui, Gherghina lui Chirila Paun, arata ca si in privinta asta e intelept. Gherghina era singura la parinti si frumusica picatura. Chirila avea casa si cateva petice de pamant si gspodarie asezata aici, in Amara, dar de un an se mutase in Gliganu, unde il chemase ca logofat arendasul grec, cu contract si cu leafa buna, desi batuse mult saptezeci, era inca zdravan si muncea la sapa mai spornic ca un flacau.
- Foaie verde matraguna,
Veselia nu-i a buna!
Un baietandru incepuse sa chiuie asa, cu ochii inchisi, ca un cocos tanar si fara pricepere. Pe tiganul cu vioara nu-l rabda inima sa nu riposteze pe data:
- Foaie verde papadie,
Viata-i numai veselie
Pentru cine nu-i Ilie!
Toata hora impreuna cu privitorii izbucnira intr-un ras galagios. Rase si baietandrul pe care-l chema Ilie Carlan. Incurajat de multumirea poporului, tiganul striga catre flacau:
- Sa nu mai zici nimic, ca te iau cu carlanul!
Alta navala de rasete de rasuna vazduhul. Dar hora, un lant de trupuri infierbantare, continua, serpuia mai avantata, parca nu s-ar fi oprit niciun moment de cand a inceput si nici n-ar mai vrea sa se opreasca niciodata.
In carciuma, asezati la o masa lunga, in fund, vreo doisprezece batrbati fruntasise sfatuiau de multisor si n-ajungeau sa se inteleaga, cu toate ca isi mai ajutau indrazneala si intelepciunea cu paharele de tuica, servite de insusi Carciumarul Busuioc cu increderea cuvenita unor oameni de seama si siguri de plata.Busuioc de altmiteri lua parte si el la tocmeala, cât îi îngăduia negustoria, fiindcă era vorba doar de pământ, iar dânsul, ca orice om de omenie, tot numai pământ visa, că şi de cârciumărit s-a apucat de nevoie şi cu nădejdea să agonisească ceva, să-şi mai cumpere câteva pogoane bune şi să se facă om adevărat. Luca Talabă, un bărbat cât muntele, fost primar odinioară, îi adunase pe oameni la sfat.
Ţăranii însă erau neîncrezători şi fricoşi. Se gândeau fiecare că poate să se supere boierii, că umblă să cumpere moşia cucoanei şi nici pământ de muncă n-o să le mai dea, să rămâie muritori de foame. Lupu Chiriţoiu, cel mai bătrân dintre toţi, cu pletele crescute până pe umeri şi cărunte ca un fuior de cânepă meliţată, cu ochii albaştri apoşi, întrebă cu un glas plin de îngrijorare:
- Toate bune şi frumoase, măi oameni, dar ia să facem socoteala că boierul zice: nu pot să vă vând vouă moşia, că voi n-aveţi bani destui şi nouă ne trebuie toţi banii pe masă?
Luca Talabă, sfătos şi cu o energie strălucitoare pe faţa-i încă tânără, îl opri:
- Stai, moş Lupule, ţine-ţi firea! Păi dacă o întoarcem aşa, nu mai cumpărăm noi pământ până-i lume! Că atâţia bani n-om strânge niciodată să-i avem la chimir, ca să-i avem pe masă când or porunci boierii. Apoi dumneata, că eşti bătrân, pomenit-ai vreodată una ca asta?..... Cine vrea să vândă te mai îngăduie, te mai înlesneşte, nu te strânge de gât cum crezi dumneata, moşule!
Cârciumarul tocmai sosise la masa lor cu o litră pentru Matei Dulmanu, om tăcut şi mohorât, din Lespezi. Sări îndată în ajutorul lui Luca:
- Când o fi la adicătelea, s-or mai găsi bani şi în bancă, iar boierii de la bancă te ajută dacă-i rogi frumos şi când e vroba să cumperi moşii, că banii sunt siguri şi-i scoate oricând din moşie....
- Aşa-i, cum spune dumnealui! întrerupse Luca, mai hotărât. Şi în bancă găsim, dar pe urmă muncim, oameni buni, să muncim pentru al nostru. Deocamdată să punem mână de la mână ce avem şi ce-om mai putea aduna, noi, câţi suntem, şi alţii care-or vrea, să facem arvuna c-apoi nu ne-om lăsa noi de ruşine să nu plătim!
....................................................................................................................
VII.
- Tocmai sinceritatea si exaltarea fac periculosi pe oamenii cu o cultura insuficienta! raspunse Iuga. De aceea si Dragos nu mai traieste in realitate si se crede tinta tuturor persecutiilor. Astfel de oameni starnesc, fara voia lor, multe nenorociri.....
Sosira in Amara pe la amiazi. Cand sa intre in conac, intalnira tocmai pe invatatorul Dragos, palid si foarte emotionat, care venea spre ei. Saluta si vorbi cu un glas inecat:
- Pornisem la domnul Miron, cu toate ca ma expuneams sa fiu izgonit, dar eram obligat sa incerc chiar imposibilul ca sa opresc ceea ce se.... Fiindca am avut norocul sa va intalnesc pe dumneavoastra, coane Grigorita, va rog sa ma ascultati si sa.....
Ii spuse cum jandarmii schinginuiesc zeci de tarani, cum au venit femei si batrani la dansul si la preotul Nicodim, rugandu-i sa-i salveze, cum el, oricat ii sangera inima, nu s-a miscat, crezand ca plutonierul va osteni, dar se pare ca ancheta e de-abia la inceput si dupa-pranz urmeaza sa fie stalciti in batai alti nenorociti....
- Pentru cativa saci de porumb, coane Grigorita! sfarsi invatatorul tremurand. Oamenii s-au oferit sa puie mana de la mana si sa despagubeasca pe arendas. Voi da si eu, vom da cu totii, numai sa....
- Vrei sa mergem pana la primarie? intreba Grigore pe Titu.
Pornira. In fata primariei si in ograda stateau palcuri de barbati si mai ales femei.
Grigore fu intampinat in cancelarie de un "sarut mana" speriat al primarului, care se afla tocmai intr-o consfatuire cu plutonierul si secretarul in privinta programului anchetei pentru dupa-amiazi. Socotind ca conasul Grigorita a venit sa inspecteze mersul cercetarilor din ordinul boierului Miron, primarul Pralivla se tangui umilit ca de aseara se chinuieste, impreuna cu seful postului, dar in zadar, nimeni nu vrea sa marturiseasca. Plutonierul, incremenit in "drepti", declara ca el are sa-i dibuiasca totusi, numai ca-i mai trebuie timp, deoarece taranii sunt multi si dansul e singur cu instruirea lor.
Atunci Grigore ii sfatui sa suspende deocamdata interogatoriile, sa nu se faca zarva de prisos in sat, si sa porneasca pe alta pista cercetarile. Sa stabileasca intai precis cat s-a furat si mai ales cum, ca astfel sa poata deduce cam cine ar putea fi hotii. Primarul raporta ca el n-a gasit nicio urma de spargere si ca arendasul nu mai are pretentii.
- Daca nu sunt deloc urme, s-ar putea sa nu fi umblat hotii? intreba Grigore simplu.
- Apoi ca de n-ar spune domnul Cosma, eu nici n-as fi cunoscut c-au umblat! zise primarul cu o sinceritate care ii imbujora fata.
- Niciun hot nu marturiseste de bunavoie cand n-a fost prins asupra faptului, spuse Boiangiu darz.
Dupa plecarea lui Grigore, primarul mai ramase la sfat nitel cu Boiangiu. Pe Grigore il respectau, dar de Miron Iuga le era frica. Va fi deci cuminte sa mearga Pravila dupa-pranz sa raporteze batranului cum au lucrat si ce le-a poruncit conasul Grigorita, sa fie dansii la adapost de orice vina. Miron Iuga avu o tresarire cand auzi de interventia fiului sau. Aproba, insa, ce-a poruncit Grigore, observand doar ca asta nu inseamna incetarea cercetarilor si repetand ca hotii trebuiesc descoperiti...
Seara, dupa cina, batranul Iuga zise:
- As vrea sa-ti vorbesc ceva, Grigorita, intr-o chestiune care.... Titu Herdelea intelegand ca e de prisos, se scula imediat, murmurand:
- Pe mine, va rog, sa ma scuzati.... Sunt si prea ostenit de cat am umblat azi....
- Atunci noapte buna! facu Miron cu o umbra de recunostinta in glas.
Cum iesi Herdelea, Grigore incepu sa protesteze ca iar a jignit pe prietenul lui, fara sa tie seama de.... Cu un gest, batranul ii curma vorbele:
- Lasa asta, ca n-ar nicio importanta!.... Mai grav este ca tu incepi sa-mi sapi autoritatea in fata lumii si ca opresti pe oameni sa execute poruncile mele. Asta da, e foarte grav! Si asta nu se poate, dragul meu!.... Cat timp sunt inca in picioare, raman eu stapan aici, Grigorita! E dorinta mea, hotarat, stii bine... Cand voi disparea eu, vei face tu cum vei crede. pana atunci insa, te rog! Te rog, puiule!
Era atata fermitate in tonul lui, ca Grigore se simti intocmai ca odinioara cand, copil nepriceput, ii primea dojenile fara cracnire, si cu o supunere fricoasa. Raspunse ca si atunci:
- Da, tata.
De abia dupa o pauaza indrazni sa adauge, tot ca un copil:
- Am crezut ca sunt in vederile dumitale cand am incercat sa impiedic asuprirea celor nevinovati.
- Nu! zise batranul scurt, parc-ar fi apasat un sigiliu pe un ordin irevocabil.
Capitolul III FLĂMÂNZII
1.
Peste cateva zile primarul Pravila cauta intr-ascuns pe Grigore Iuga si-i marturisi ca nu se pot gasi hotii, pentru ca nici n-a fost furt. A mai cercetat cu de-amanuntul hambarul cu pricina in tovarasia plutonierului, au mai mustruluit pe cativa oameni care li s-au parut mai deochiati, dar degeaba. In sfarsit, s-au dus la Cosma Buruiana si dansul i-a spus ca intr-adevar s-a pripit cu jalba, caci si lui i se pare ca n-a fost nimic, ca tocmai se gandeste sa se spovedeasca boierului, si nu indrazneste de teama ca n-are sa-l ierte.
- S-acu venii la dumneavoastra sa va dau se stire - urma primarul - ca sunteti mai ingaduitor si o sa puneti o vorba buna la boierul Miron, sa afle si dumnealui pentru care pricina nu i-am implinit poruncile cum a poftit si cum suntem datori.
In aceeasi zi Grigore comunica vestea aceasta si tatalui sau care o asculta foarte calm, fara sa arate vrei mirare sau suparare, in sine insa era indignat impotriva lui Buruiana. Mai ales se simtea atins pentru ca trebuia sa recunoasca, chiar ocolit, in fata fiului sau ca a gresit.
- Bine-ai facut ca mi-ai spus! zise la urma simplu, linistit. Si peste un rastimp, ca si cand ar fi vorbit singur: Vezi dumneata ce om si arendasul asta! Ei lasa ca am sa....
Tacu brusc. Nu voia sa se deschida. Schimba vorba. De altfel zvonul despre vanzarea mosiei Nadinei ii ramasese in inima ca un cui. Fara sa se interesat direct, ceea ce i s-ar fi parut nedemn de dansul, din diverse parti si sub diverse forme, i s-a confirmat mereu. Insusi Grigore a recunoscut acuma doua sau trei zile ca intr-adevar a auzit parca odata pe Nadina pomenind asa ceva, dar nu i-a dat importanta, pentru ca nevasta-sa, cand spune lucruri d-astea , vrea doar sa-si arate mai mult dispretul pentru tot ceea ce priveste mosia. Batranul Iuga profita acuma sa intrebe cu ton de gluma:
- La fel o fi si cu intrainarea proprietatii Babaroaga?
Mirat de intrebarea neasteptata, Grigore totusi raspunse cu un gest de indiferenta:
- Nu stiu. Se poate. Din partea mea n-are decat s-o vanza, daca-i place. E zestrea ei, si-o administreaza cum crede.....
- Dar fara consimtamantul tau stii bine ca nu poate instraina nimic! facu Miron, privindu-l drept in ochi.
- Consimtamantul meu il are anticipat! De vreme ce Nadina a preferat sa lase arendat pamantul in loc sa....
- Vasazica are consimtamantul tau? facu batranul fara sa-l slabeasca din ochi.
- Negresit! Fara discutie si oricand va dori ea! zise Grigore ferm si sustinandu-i privirea.
- Oricui ar vinde? starui tatal. Chiar si taranilor?
- O, mi ales taranilor! facu tanarul cu un ras scurt, sec. Decat sa am de vecin pe Platamonu sau alt asemenea boier, mai bine niste tarani flamnzi de pamant, care asa cel putin isi vor mai astampara foamea si ne vor lasa in pace!
Parca de mult ar fi asteptat acest raspuns, batranul zise deodata, fara manie, cu glasul de imputare care stia ca impresioneaza pe Grigore:
- Observ, dragul meu, cu mare-mare durere, ca demagogia ti-a strambat judecata cu desavarsire si incep sa ma gandesc cu spaima ce se va alege de biata asta de gospodarie cand voi inchide eu ochii. Nu stiu de ce, dar mereu ma inspiteste amintirea lui Teofil, fie iertat, si mi-e sa nu mergi si tu pe urmele lui, de sa se iroseasca toate pe aici si sa ramaie numai praful si cenusa....
- Din partea asta poti fi linistit, tata! glasui Grigore simtindu-se in dreptul sau. Iubesc si eu pamantul cat si dumneata, te asigur, dar iubirea nu ma poate orbi sa nu vad ca si taranii au dreptul sa traiasca!
Acuma Miron Iuga se supara:
- Adica eu nu-mi iubesc taranii si nu-i las sa traiasca? Eu, care am impartit cu ei tot ce-am avut si le-am purtat de grija, eu nu-i iubesc, si-i iubiti voi care, le impuiati capetele cu fagaduieli si vorbe goale! Aida de, Grigorita, sa fim seriosi!
Continua mai potolit dupa o mica pauza:
- Agricultura cere experienta si experienta e categorica in privinta asta: o mosie flancata de tarani e condamnata la moarte. Precis si fara apel!.... Cand vor ajunge cele doua mii cincisute de pogoane de la Babaroaga in mainile taranilor, as vrea sa te vad ce invoieli ai sa mai poti face cu dansii. Au sa-ti rada in nas si sa-ti dea cu tifla, baiete! Azi sunt (vru sa spuie ca sunt hoti, dar isi aminti de Buruiana si schimba).... sunt cum ii stim; atunci o sa-si bata jos de tine si mai tarziu o sa te bata de-a binelea. Multimii ii trebuie stapan si frau, altfel vine anarhia!
Grigore asculta si nu incerca sa-l contrazica. Ii auzise de atatea ori parerile si stia ca nimeni nu i le poate schimba. De altfel, Miron merse pana la capat:
- Consimtamantul tau, in cazul de fata, trebuie sa fie o arma de aparare pentru noi. Consimti intrucat instrainarea nu va insemna primejduirea proprietatii tale. Asta e ceva normal.... In realitate primejdia n-ar fi inlaturata decat daca ai face o sfortare sa cumperi tu insuti Babaroaga.
Tanarul Iuga surase, atat i se parea de ciudata ideea. Raspunse ironic:
- Nadina ar fi in stare sa se razgandeasca daca ar afla ca si eu sunt amator. Ea vrea sa ma smulga de la tara, nu sa ma intareasca aici... Dar de ce n-ai cumpara-o mai bine dumneata, tata, daca tii asa de mult?
Miron Iuga ramase o clipa mirat, parca ar fi auzit o noutate mare. Apoi zise ganditor:
- Asa-i, Grigorita, ai dreptate! La urma urmelor........
2.
Fiindca se aratase o vreme frumoasa, Carciumarul Cristea Busuioc avusese grija sa tocmeasca lautari ca sa poata tineretul sa invarteasca hora toata dupa-amiaza, iar seara sa se veseleasca si batranii la un pahar de bautura. Era ultima duminica din octombrie. In alti ani, la data asta, era frig si zloata; acuma pe cerul senin ca vara soarele galbel lucea caldut, raspandind o lumina melancolica peste tristetea pamantului.
Hora incepea pe batatura dinaintea carciumii, dar se intindea curand pana in ulita, unde se insirau fetele si femeile care priveau jocul. Asa, cand se intampla sa treaca vreo caruta - foarte rar, una, douat - toata lumea, jucatori si privitori, trebuia sa se ingramadeasca inapoi spre batatura, tipetele femeilor spreiate acoperind atunci taraitul infloritor al lautarilor.
Acuma hora era chiar in sosea si se legana lin sub privirile fermecate ale femeilor si fetelor. Lautarii, numai doi (ii platea Carciumarul, care facea economie, cicand ca ori doi, ori trei, acelasi lucru, dar se cante bine si mereu), se framantu mai abitir ca jucatorii, mutandu-se de ici-colo, indemnanandu-se unul pe altul. Cizmele flacailor tropoteau greu pe ultia zbicita, pe cand fetele saltau gingas ca niste caprioare si abia de atingeau pamantul.
Pe bancile de langa peretii carciumii odihneau cativa batrani, iar imprejurul lor, pe locul ramas slobod, stateau la sfat barbatii, ca in alte duminici. In Amara, la carciuma, obisnuiau sa se stranga oamenii, in sarbatori, de prin toate satele care au tinut odinioare de domeniile Iuga. A ramasa asa din batrani, cand aci veneau toti cu toate durerile, si cei din Lespezi, si cei din Vaideei si Barlogu, intocmai ca si cei de la Gliganu sau de la Babaroaga, fara a mai pomeni pe cei din Ruginoasa, care erau in Amara ca acasa.
Serafim Mogos, cu tamplele carunte si cu ochii cuminti, povestea ce-a patimit de la jandarmi. Vorbind, insa, nu se uita la oameni, ci undeva departe, parca s-ar fi jeluit unui judecator drept. Un copil il tinea de mana si se invartea in jurul lui cand incoace, cand incolo, vesel ca un fluture alb langa un pom batran. Toti cunosteau intamplarile, ca doar s-a dus vestea anchetei in toate satele, mai erau de fata vreo trei dintre cei batuti, printre ascultatori, si totusi luau seama de jelania lui Serafim, parc-ar fi auzit intaia oara o poveste nemaipomenita sau parca s-ar fi complacut in evocarea unor suferinte care le rascoleau sufletele. Ignat Cercel, mai tanar ca Mogos de ani, dar la infatisare mai batran, cu priviri de caine de pripas, se uita numai la gura lui, clatina din cap, ofta si intrerupea mereu cu aceleasi vorbe:
- Pai, ce sa facem, oameni buni, ce sa facem?
Intreruperile aveau, fara voia lui, niste intonatii atat de ciudate, durere si umilinta resemnata, ca oamenii il sagetau cu priviri dispretuitoare, iar Toader Strambu, vaduv cu trei copii si fara un petic de pamant, izbucni in cele din urma furios:
- Ce sa facem, ce sa facem? (Se inspaimanta insa singur de revolta lui si urma repede, morfolindu-si vorbele:) Dumnezeu stie ce sa facem......
De altfel, si Ignat Cercel a fost batut, acum vreo patru ani, de plutonierul care fusese inaintea lui Boiangiu, tot pentru ca s-ar fi furat niste lucruri de la curte, dar batut asa de rau, ca a zacut doua saptamani si a ramas beteag pentru toata viata.
Ca sa stearga mai bine urmele maniei lui Toader, Leonte Orbisor, mic, cu glas ascutit, cu fata vioaie, gasi cu cale sa obswrve impaciuitor:
- Am patimit si eu cu Serafim si cu ceilalti laolalta, dar ma intorc si zic: stapanirea ce sa faca daca e furt? Si de ce sa fure munca altuia hotii?
- Asa e, vezi bine!..... Sa nu fure! zisera cativa, dand din cap. Se facu o miscare nehotarata, ca si cand s-ar fi ridicat brusc o piatra de pe inimi. Si tocmai atunci Trifon Guju mormai intunecat, mai pentru sine, dar a auzit toata lumea, caci glasul era ursuz si patrunzator ca si fata-i vesnic incruntata:
- D-apoi ca tot munca noastra e!
Toti intoarsera deodata ochii spre el, ca si cand le-ar fi dezvaluit o mare taina sau macar o credinta intima a tuturor. Nimeni insca nu zise nimica si chiar Trifon, care obisnuia sa repete cand credea ca a spus o vorba mare, acuma tacu si lasa capul pe piept.
Dupa un rastimp de tacere, framantata de cantecul lautarilor si de chiotele jucatorilor, incepura sa vorbeasca cu totii deodata, fiecare despre altceva si cu alte cuvinte. Nu se mai uitau deloc unii la altii, ci la hora din ulita, ca si cand le-ar fi fost frica de ei insisi. Glasurile lor se impleteau si se prelungeau intr-un oftat fara sfarsit.
Hora zburda in cerc larg, se intindea ca un sarpe, atingea cu sfichiuri alintatoare, cand pe femeile de pe margini, cand pe barbatii din batatura carciumii. Bucuria jucatorilor izbucnea in franturi de strigaturi, in floricele de pasi ritmati. Privitorii se imbulzeau cuprinsi de aceeasi veselie, parc-ar fi cautat sa se topeasca cu totii intr-o sungura fiinta fara griji si fara necazuri.
Cel mai vesele parea totusi Pantelimon Vaduva si toata lumea se bucura de veselia lui, pentru ca el peste cateva zile trebuia sa plece la oaste si cine stie cand va mai avea prilejul sa se veseleasca. El insusi gandea la fel, desi se lauda ca vrea sa se intoarca cel putin caprar, ca si Petrica a lui Petre, care are sa vie acasa tocmai cand el se duce. In sine lui insa avea groaza de necunoscutul vietii de soldat. A stat de vorba cu multi si i-a descusut; toti se mandeau cu militaria lor si spuneau ca tare-i frumoasa, dar si tare grea.
Inima lui era si mai grea din pricina Domnicii, fetiscanca cea mica de saptesprezece ani incheiati, plinuta si roscovana, care se prinsese langa el in hora si se agata acuma de bratul lui ca un lastarus de iedera.Cand se gandea Pantelimon ca va trebui sa se desparta de ea, nici sa n-o mai vada cine stie cata vreme, il ustura sufletul de amaraciune. El a vrut sa se cunune cu Domnica inainte de a pleca la armata, cum au facut si altii. S-au impotrivit insa parintii lui, si ai ei. Ai lui sperau ca are sa uite pe fata lui Nacu pana va ispravi cu oastea si isi va gasi pe urma o pereche mai potrivita cu starea lui. Parintii ei, mai ales maica-sa, erau infricosati sa nu i se intample ceva lui Pantelimon la militarie, cum s-a intamplat cu bietul Florea Butuc care s-a insurat, fiind numai de optsprezece ani, cu Anghelina lui Nistor Mucenicu, i-a facut trei copii apoi s-a prapadit prin cele regimente, iar Anghelina a ramas de ti-e mai mare mila. Si inca Anghelinei, din pricina copiilor, au trebuit sa-i dea parintii lui partea ce s-ar fi cuvenit baiatului, incat femeia tot are o casuta in care sade sa n-o bata vanturile, pe cand Domnica poate ca n-ar apuca sa faca nici copil si, intr-un caz de primejdie, ar ramanea nici fata si nici nevasta, sa tie de urat celor dornici de alte muieri.
Pantelimon, caruia inima ii juca mai sprinten decat inima, nu umbla cu astfel de socoteli. El se gandea numai ca va pleca si nu va mai vedea ochii cei caprui si sagalnici in care i se parea ca s-au adunat toate tainele lumii si nici gurita ei fierbinte, care-i fagaduia toate bucuriile. De aceea era acuma atat de vesel si de amarat, si chiuia si se sfarama la joc cat stia dansul mai frumos, sa-l vada si sa-l auda Domnica, si sa-si aduca aminte ca nu e flacau in sat mai bine ca dansul, si sa nu-l uite ori sa se indragosteasca de altul. Domnica intelegea ca Pantelimon face toate de dragul ei, se simtea mandra, ii strangea mana uneori si se lipea de el, si se uita imprejur, la oameni, parc-ar fi vrut sa spuie tuturor ca are sa-l astepte pe Pantelimon, orice s-ar intampla.
Fruntea flacailor totusi era Nicolae Dragos, fratele invatatorului, o cruce de voinic, cu mustacioara pana corbului, inalt si spatos, destept si harnic cat patru. Nu-i lipsea decat o nevasta de seama lui, ca sa fie om intreg si fruntas in sat. De altfel, fata de la stanga lui, Gherghina lui Chirila Paun, arata ca si in privinta asta e intelept. Gherghina era singura la parinti si frumusica picatura. Chirila avea casa si cateva petice de pamant si gspodarie asezata aici, in Amara, dar de un an se mutase in Gliganu, unde il chemase ca logofat arendasul grec, cu contract si cu leafa buna, desi batuse mult saptezeci, era inca zdravan si muncea la sapa mai spornic ca un flacau.
- Foaie verde matraguna,
Veselia nu-i a buna!
Un baietandru incepuse sa chiuie asa, cu ochii inchisi, ca un cocos tanar si fara pricepere. Pe tiganul cu vioara nu-l rabda inima sa nu riposteze pe data:
- Foaie verde papadie,
Viata-i numai veselie
Pentru cine nu-i Ilie!
Toata hora impreuna cu privitorii izbucnira intr-un ras galagios. Rase si baietandrul pe care-l chema Ilie Carlan. Incurajat de multumirea poporului, tiganul striga catre flacau:
- Sa nu mai zici nimic, ca te iau cu carlanul!
Alta navala de rasete de rasuna vazduhul. Dar hora, un lant de trupuri infierbantare, continua, serpuia mai avantata, parca nu s-ar fi oprit niciun moment de cand a inceput si nici n-ar mai vrea sa se opreasca niciodata.
In carciuma, asezati la o masa lunga, in fund, vreo doisprezece batrbati fruntasise sfatuiau de multisor si n-ajungeau sa se inteleaga, cu toate ca isi mai ajutau indrazneala si intelepciunea cu paharele de tuica, servite de insusi Carciumarul Busuioc cu increderea cuvenita unor oameni de seama si siguri de plata.Busuioc de altmiteri lua parte si el la tocmeala, cât îi îngăduia negustoria, fiindcă era vorba doar de pământ, iar dânsul, ca orice om de omenie, tot numai pământ visa, că şi de cârciumărit s-a apucat de nevoie şi cu nădejdea să agonisească ceva, să-şi mai cumpere câteva pogoane bune şi să se facă om adevărat. Luca Talabă, un bărbat cât muntele, fost primar odinioară, îi adunase pe oameni la sfat.
Ţăranii însă erau neîncrezători şi fricoşi. Se gândeau fiecare că poate să se supere boierii, că umblă să cumpere moşia cucoanei şi nici pământ de muncă n-o să le mai dea, să rămâie muritori de foame. Lupu Chiriţoiu, cel mai bătrân dintre toţi, cu pletele crescute până pe umeri şi cărunte ca un fuior de cânepă meliţată, cu ochii albaştri apoşi, întrebă cu un glas plin de îngrijorare:
- Toate bune şi frumoase, măi oameni, dar ia să facem socoteala că boierul zice: nu pot să vă vând vouă moşia, că voi n-aveţi bani destui şi nouă ne trebuie toţi banii pe masă?
Luca Talabă, sfătos şi cu o energie strălucitoare pe faţa-i încă tânără, îl opri:
- Stai, moş Lupule, ţine-ţi firea! Păi dacă o întoarcem aşa, nu mai cumpărăm noi pământ până-i lume! Că atâţia bani n-om strânge niciodată să-i avem la chimir, ca să-i avem pe masă când or porunci boierii. Apoi dumneata, că eşti bătrân, pomenit-ai vreodată una ca asta?..... Cine vrea să vândă te mai îngăduie, te mai înlesneşte, nu te strânge de gât cum crezi dumneata, moşule!
Cârciumarul tocmai sosise la masa lor cu o litră pentru Matei Dulmanu, om tăcut şi mohorât, din Lespezi. Sări îndată în ajutorul lui Luca:
- Când o fi la adicătelea, s-or mai găsi bani şi în bancă, iar boierii de la bancă te ajută dacă-i rogi frumos şi când e vroba să cumperi moşii, că banii sunt siguri şi-i scoate oricând din moşie....
- Aşa-i, cum spune dumnealui! întrerupse Luca, mai hotărât. Şi în bancă găsim, dar pe urmă muncim, oameni buni, să muncim pentru al nostru. Deocamdată să punem mână de la mână ce avem şi ce-om mai putea aduna, noi, câţi suntem, şi alţii care-or vrea, să facem arvuna c-apoi nu ne-om lăsa noi de ruşine să nu plătim!
....................................................................................................................
vineri, 9 mai 2014
Răscoala, Liviu Rebreanu
................................................................................................................................................
VI.
Secretarul Chiriţă Dumitrescu era un băietan îmbrăcat nemţeşte cu o cochetărie rurală, cu cămaşa murdară şi fără manşete, dar gulerul de celuloid şters bine cu gumă, absolvent al unei vagi clase de liceu, încăput funcţionar comunal prin protecţia bucătăresei lui Iuga, căreia îi era nepot de frate. Acuma se trudea să-şi lege mai fercheş cravata verde la gât, nepăsător faţă de tot ce se petrecea, cu gândurile la fata grecului cu care a avut norocul să vorbeasca ieri şi care i-a zâmbit.
- Domnule Chiriţă, rogu-te, ajută-mi mătăluţă niţeluş la procesele-verbale! strigă deodată plutonierul, întocând spatele primarului. Eu dictez şi mata doar să scrii, ca să mergem mai repede.
- Parca n-am eu destule pe cap! protesta secretarul. Uite colea, cate ma asteapta! adauga aratand spre un teanc de hartoage, cu gatul insa, caci mainile ii erau ocupate cu cravata rebela.
- Serveste-ma, domnule Chirita, caci nici eu n-am să-ţi rămân dator! stărui Boiangiu cu o imputare amicala.
- Daca-i asa, iaca, las toate si te servesc, nene Silvestre! facu tanarul incantat ca reusise sa-si innoade cravata cum dorise si admirandu-se intr-o oglinjoara rezemata de calimara. Poti sa-i si dai drumul, ca eu m-am terminat! urma dansul dupa ce-si mai potrivi si frizura, asa ca un carliont sa-i atarne cuceritor pe frunte.
Cei zece tarani din Amara fusesera trecuti din ograda in antreul cancelariei sub paza unui jandarm postat la usa de afara. In sfarsit plutonierul Boiangiu se ivi in prag, ii masura pe toti tacut si sumbru doua clipe, apoi intreba:
- Ma, care esti hotul de-ai furat porumbul boierului?
- Noi nu suntem, don` plutonier, raspunsera cateva glasuri timide.
- Vasazica nu vrei sa spui cu frumosul, ai? continua seful cu un zambet acru. Bun!.... Aide, vino-ncoace tu, ala, cum te cheama?
- Pe mine, don` plutonier? .... Orbisor Leonte! zise omul intrand in cancelarie cu Boiangiu.
Cateva minute se auzira dinauntru numai plescaituri de palme si rabufniri de ghionturi, intretaiate de gafaielile sefului: "Spune, ma!.... Nu vrei sa spui?" si de vaietele omului din ce in ce mai prelungite: "Nu mai da, don` plutonier!.... Iarta-ma, don` plutonier!... Nu stiu! Nu-s eu, don` plutonier!" Taranii ramasi in antreu se uitau unii la altii, uluiti, si din cand in cand la jandarmul care statea in usa nemiscat, parc-ar fi fost de lemn. De-abia intr-un tarziu, Serafim Mogos, om cu cinci copii, carunt pe tample si cu o privire de intelept, ridica glasul:
- Mai fratilor, spune care ai furat, ma, sa nu omoare pe toti fara vina!
Se jurara care de care ca el nu. Apoi se deschise iar usa cancelariei de unde iesi, clătinându-se ca un beat, Leonte Orbisor, impins de spate de plutonier care racni:
- Să mi-l bagi la arest, jandarm, pana i-o veni din nou rândul să stea de vorbă cu mine!
Până să se întoarcă jandarmul din fundul curţii, Boiangiu se adresă mai domol celorlalţi:
- Mă, spuneţi care aţi furat! Spune, mă, cu binele, că vă bat până storc şi sufletul din voi!
Ţăranii tăgăduiau cu desperare. Atunci şeful, mai întârtat, strigă lui Mogoş:
- Aide tu, ăl mai ţanţoşul..... Poftim înlăuntru!
- D-apoi că pe mine să mă şi omori, don` plutonier, căci mâna dumitale mi-e viaţa, dar dacă n-am furat, cum să zic că am furat, don` plutonier?
Cu o lovitură scurtă în falcă îi curmă vorba şi, trăgându-l de umăr în odaie, închise uşa. Şi iar începură plescăiturile şi răbufnirile, gâfâielile şi vaietele....
Ancheta ţinu vreo două ceasuri. Între timp sosiră şi cei cincisprezece din Vaideei, escortaţi de doi jandarmi, tocmai bine, căci amăranii erau pe isprăvite şi şedeau în arest, ştergându-şi sângele şi mângâindu-şi fălcile. Plutonierul însă obosise rău de atâta muncă şi, când sfârşi instrucţia cu ultimul amăran, îşi îngădui să facă o pauză, să răsufle. Mai mult profită totuşi primarul care se repezi până la cârciuma lui Busuioc să-şi mai întărescă inima cu o ţuică. În trecere nu uită, nici la ducere şi nici la întoarcere, să îndemne părinteşte pe ţăranii ce aşteptau în ogradă:
- Măi oameni, de ce nu spuneţi voi, de ce sunteţi ai dracului?
Boiangiu nici în pauză nu stătu cu mâinile în sân: iscăli procesele-verbale, revizui lista altei serii de bănuiţi, pe care socotea să-i instruiască după-amiazi.....
În afară de cei cincisprezece se mai strânsese în ogradă un pâlc de oameni, parte din Amara, parte din Vaideei, care voiau să mărturisească pe sfânta cruce, că nici cei bătuţi şi nici cei ce-şi aşteptau rândul, nu sunt vinovaţi şi nici nu s-au mişcat de la casele lor în noaptea cu năpasta. Şi mai erau câteva femei, speriate şi bocite, fiecare cu o legăturică de merinde subţioară, pentru bărbaţii lor oropsiţi, ca să nu mai îndure şi foame, dacă s-ar întâmpla să-i ţie mai mult jandarmii.
Când reluă ancheta şi fură duşi în antreu banuiţii, plutonierul văzu nedumerit că au mai rămas ţărani în curte. Întrebă din prag:
- Da voi ce poftiţi, măi creştini?
Pantelimon Văduva, un flăcău rumen, luat la oaste şi urmând să se prezinte peste vreo săptămână la regiment, la Piteşti, aflându-se mai în faţă, răspunse repede:
- Noi am venit să mărturisim, don` plutonier, că dumnealor n-au nicio vină cu porumbul boierului.
- Aşa? făcu Boiangiu, apropiindu-se de el. Ia vino încoace, măi Pantelimoane, că doar tu eşti soldat!.... Carevasăzică umblaţi şi cu rebeliune?..... Paştele, şi arhanghelii, şi anafura care te-a făcut pe tine, Pantelimoane!
Cu o mişcare fulgerătoare îl înfăşcase de guler şi începu să-i care la pumni peste cap, peste obraji, pe unde-i nimerea. Ceilalţi, văzând una ca asta, o zbughiră în uliţă cu nişte râsete prosteşti amestecate cu spaimă, căci felul cum plutonierul vorbise flăcăului şi cum îl apucase la bătaie li se păruse întâi caraghios. Pantelimon însă izbuti să se smulgă din strânsoarea lui Boiangiu şi o luă la goană, după ceilalţi, având totuşi şi el pe faţa stâlcită de lovituri acelaşi râs uluit; numai când se şterse cu mâneca, din pricina unei dureri ce-i stăruia în falcă, crezând că l-a polidit sângele, îi dispăru râsul. Scuipă cu sânge, îşi muşcase limba în zăpăceala pumnilor.
În ciuda supărării, văzând pe ţărani râzând, plutonierul răcni aproape cu veselie:
- Stai, Pantelimoane!..... De ce fugi, măi Pantelimoane?
Îşi reveni îndată, se mohorî mai tare şi se întoarse la datorie. Bănuiţii, îngrămădiţi ca oile în tindă, auzind râsetele de afară, îşi luară şi ei nişte mutre zâmbitoare în speranţa că aşa vor câştiga bunăvoinţa plutonierului. Acesta însă crezu că vor să-şi bată joc de el şi, ca să le taie scurt pofta de veselie, împărţi la întâmplare o droaie de ghionturi, mormăind indignat:
- Rebeliune, ai, puturoşilor?.... Şi hoţi, şi obraznici,ai?.....
Peste câteva clipe, răcorit, se înfipse falnic în pragul cancelariei şi strigă, arătând pe unul din mulţime:
- Tu, ăla!.... Tu, tu!.... Aide, nu te codi, mocofane!
7.
În aceeaşi zi, Grigore Iuga luase pe Titu Herdelea mai de dimineaţă să-i arate mai de aproape moşia şi mai cu seamă instalaţiile gospodăreşti ce le aveau concentrate la Ruginoasa, sat nou, numai de vreo treizeci de case, făcute toate de bătrânul Miron şi dăruite oamenilor ca să-i aibă acolo, la îndemână.
Merseră, fireşte, pe jos.De la Amara la Ruginoasa e o plimbare de jumătate de ceas. Titu admiră mulţimea de vite, de cai, de păsări, de servitori, de hambare imense pe picioare înalte, apoi clăile uriaşe de paie şi de fân, stogurile de coceni, dar fără entuziasm deosebit, ci numai ca să facă plăcere lui Grigore, care într-adevăr se bucura.
De la Ruginoasa coborâră apoi până aproape de Izvoru, pe un drum de care, având în stânga moşia Amara şi în dreapta moşia Ruginoasa, aceeaşi câmpie dreaptă, pustie, monotonă, neagră sub cerul cenuşiu de toamnă. Numai la orizont se vedea peticul arămiu al pădurii Amara şi, mai la dreapta, coperişul roşu al castelului Ghica din Izvoru.
Se întoarseră în Ruginoasa, unde Grigore mai avea puţin de lucru. Pe urmă o luară pe alt drum, spre Bârlogu, iar de acolo, peste câmp, pe o potecă dreaptă, înapoi la Amara.
Mai mult decât locurile şi gospodăria, pe tânărul Herdelea îl interesa că în sfârşit avea prilejul să vorbească în tihnă cu Grigore Iuga. Nu îndrăznise şi n-avusese ocazia să-l întrebe măcar ce-a făcut la Baloleanu în chestia cu "Universul". Acum Grigore îi spuse de la sine, printre altele, că Baloleanu a aruncat o vorbă şi a primit o asigurare că va fi satisfăcut, dar el, Grigore, nu s-a mulţumit cu atâta, ci i-a luat cuvântul de onoare că până se înapoiază Titu de la ţară va fi aranjat tot. Deocamdată să nu se gândească totuşi la capitală şi la jurnale, ci să se simtă bine aici.
Titu îi mulţumi cu efuziune şi îi povesti apoi cum a fost ieri prin sat, la Dragoş şi la popa Nicodim. Grigore lăudă pe învăţător că e harnic şi inimos, adăugând că şi bătrânul îl preţuieşte, deşi îl consideră cam demagog, ceea ce chiar este într-un fel.
- Mie mi s-a părut foarte sincer, doar puţin exaltat! zise Herdelea.
......................................................................................................
VI.
Secretarul Chiriţă Dumitrescu era un băietan îmbrăcat nemţeşte cu o cochetărie rurală, cu cămaşa murdară şi fără manşete, dar gulerul de celuloid şters bine cu gumă, absolvent al unei vagi clase de liceu, încăput funcţionar comunal prin protecţia bucătăresei lui Iuga, căreia îi era nepot de frate. Acuma se trudea să-şi lege mai fercheş cravata verde la gât, nepăsător faţă de tot ce se petrecea, cu gândurile la fata grecului cu care a avut norocul să vorbeasca ieri şi care i-a zâmbit.
- Domnule Chiriţă, rogu-te, ajută-mi mătăluţă niţeluş la procesele-verbale! strigă deodată plutonierul, întocând spatele primarului. Eu dictez şi mata doar să scrii, ca să mergem mai repede.
- Parca n-am eu destule pe cap! protesta secretarul. Uite colea, cate ma asteapta! adauga aratand spre un teanc de hartoage, cu gatul insa, caci mainile ii erau ocupate cu cravata rebela.
- Serveste-ma, domnule Chirita, caci nici eu n-am să-ţi rămân dator! stărui Boiangiu cu o imputare amicala.
- Daca-i asa, iaca, las toate si te servesc, nene Silvestre! facu tanarul incantat ca reusise sa-si innoade cravata cum dorise si admirandu-se intr-o oglinjoara rezemata de calimara. Poti sa-i si dai drumul, ca eu m-am terminat! urma dansul dupa ce-si mai potrivi si frizura, asa ca un carliont sa-i atarne cuceritor pe frunte.
Cei zece tarani din Amara fusesera trecuti din ograda in antreul cancelariei sub paza unui jandarm postat la usa de afara. In sfarsit plutonierul Boiangiu se ivi in prag, ii masura pe toti tacut si sumbru doua clipe, apoi intreba:
- Ma, care esti hotul de-ai furat porumbul boierului?
- Noi nu suntem, don` plutonier, raspunsera cateva glasuri timide.
- Vasazica nu vrei sa spui cu frumosul, ai? continua seful cu un zambet acru. Bun!.... Aide, vino-ncoace tu, ala, cum te cheama?
- Pe mine, don` plutonier? .... Orbisor Leonte! zise omul intrand in cancelarie cu Boiangiu.
Cateva minute se auzira dinauntru numai plescaituri de palme si rabufniri de ghionturi, intretaiate de gafaielile sefului: "Spune, ma!.... Nu vrei sa spui?" si de vaietele omului din ce in ce mai prelungite: "Nu mai da, don` plutonier!.... Iarta-ma, don` plutonier!... Nu stiu! Nu-s eu, don` plutonier!" Taranii ramasi in antreu se uitau unii la altii, uluiti, si din cand in cand la jandarmul care statea in usa nemiscat, parc-ar fi fost de lemn. De-abia intr-un tarziu, Serafim Mogos, om cu cinci copii, carunt pe tample si cu o privire de intelept, ridica glasul:
- Mai fratilor, spune care ai furat, ma, sa nu omoare pe toti fara vina!
Se jurara care de care ca el nu. Apoi se deschise iar usa cancelariei de unde iesi, clătinându-se ca un beat, Leonte Orbisor, impins de spate de plutonier care racni:
- Să mi-l bagi la arest, jandarm, pana i-o veni din nou rândul să stea de vorbă cu mine!
Până să se întoarcă jandarmul din fundul curţii, Boiangiu se adresă mai domol celorlalţi:
- Mă, spuneţi care aţi furat! Spune, mă, cu binele, că vă bat până storc şi sufletul din voi!
Ţăranii tăgăduiau cu desperare. Atunci şeful, mai întârtat, strigă lui Mogoş:
- Aide tu, ăl mai ţanţoşul..... Poftim înlăuntru!
- D-apoi că pe mine să mă şi omori, don` plutonier, căci mâna dumitale mi-e viaţa, dar dacă n-am furat, cum să zic că am furat, don` plutonier?
Cu o lovitură scurtă în falcă îi curmă vorba şi, trăgându-l de umăr în odaie, închise uşa. Şi iar începură plescăiturile şi răbufnirile, gâfâielile şi vaietele....
Ancheta ţinu vreo două ceasuri. Între timp sosiră şi cei cincisprezece din Vaideei, escortaţi de doi jandarmi, tocmai bine, căci amăranii erau pe isprăvite şi şedeau în arest, ştergându-şi sângele şi mângâindu-şi fălcile. Plutonierul însă obosise rău de atâta muncă şi, când sfârşi instrucţia cu ultimul amăran, îşi îngădui să facă o pauză, să răsufle. Mai mult profită totuşi primarul care se repezi până la cârciuma lui Busuioc să-şi mai întărescă inima cu o ţuică. În trecere nu uită, nici la ducere şi nici la întoarcere, să îndemne părinteşte pe ţăranii ce aşteptau în ogradă:
- Măi oameni, de ce nu spuneţi voi, de ce sunteţi ai dracului?
Boiangiu nici în pauză nu stătu cu mâinile în sân: iscăli procesele-verbale, revizui lista altei serii de bănuiţi, pe care socotea să-i instruiască după-amiazi.....
În afară de cei cincisprezece se mai strânsese în ogradă un pâlc de oameni, parte din Amara, parte din Vaideei, care voiau să mărturisească pe sfânta cruce, că nici cei bătuţi şi nici cei ce-şi aşteptau rândul, nu sunt vinovaţi şi nici nu s-au mişcat de la casele lor în noaptea cu năpasta. Şi mai erau câteva femei, speriate şi bocite, fiecare cu o legăturică de merinde subţioară, pentru bărbaţii lor oropsiţi, ca să nu mai îndure şi foame, dacă s-ar întâmpla să-i ţie mai mult jandarmii.
Când reluă ancheta şi fură duşi în antreu banuiţii, plutonierul văzu nedumerit că au mai rămas ţărani în curte. Întrebă din prag:
- Da voi ce poftiţi, măi creştini?
Pantelimon Văduva, un flăcău rumen, luat la oaste şi urmând să se prezinte peste vreo săptămână la regiment, la Piteşti, aflându-se mai în faţă, răspunse repede:
- Noi am venit să mărturisim, don` plutonier, că dumnealor n-au nicio vină cu porumbul boierului.
- Aşa? făcu Boiangiu, apropiindu-se de el. Ia vino încoace, măi Pantelimoane, că doar tu eşti soldat!.... Carevasăzică umblaţi şi cu rebeliune?..... Paştele, şi arhanghelii, şi anafura care te-a făcut pe tine, Pantelimoane!
Cu o mişcare fulgerătoare îl înfăşcase de guler şi începu să-i care la pumni peste cap, peste obraji, pe unde-i nimerea. Ceilalţi, văzând una ca asta, o zbughiră în uliţă cu nişte râsete prosteşti amestecate cu spaimă, căci felul cum plutonierul vorbise flăcăului şi cum îl apucase la bătaie li se păruse întâi caraghios. Pantelimon însă izbuti să se smulgă din strânsoarea lui Boiangiu şi o luă la goană, după ceilalţi, având totuşi şi el pe faţa stâlcită de lovituri acelaşi râs uluit; numai când se şterse cu mâneca, din pricina unei dureri ce-i stăruia în falcă, crezând că l-a polidit sângele, îi dispăru râsul. Scuipă cu sânge, îşi muşcase limba în zăpăceala pumnilor.
În ciuda supărării, văzând pe ţărani râzând, plutonierul răcni aproape cu veselie:
- Stai, Pantelimoane!..... De ce fugi, măi Pantelimoane?
Îşi reveni îndată, se mohorî mai tare şi se întoarse la datorie. Bănuiţii, îngrămădiţi ca oile în tindă, auzind râsetele de afară, îşi luară şi ei nişte mutre zâmbitoare în speranţa că aşa vor câştiga bunăvoinţa plutonierului. Acesta însă crezu că vor să-şi bată joc de el şi, ca să le taie scurt pofta de veselie, împărţi la întâmplare o droaie de ghionturi, mormăind indignat:
- Rebeliune, ai, puturoşilor?.... Şi hoţi, şi obraznici,ai?.....
Peste câteva clipe, răcorit, se înfipse falnic în pragul cancelariei şi strigă, arătând pe unul din mulţime:
- Tu, ăla!.... Tu, tu!.... Aide, nu te codi, mocofane!
7.
În aceeaşi zi, Grigore Iuga luase pe Titu Herdelea mai de dimineaţă să-i arate mai de aproape moşia şi mai cu seamă instalaţiile gospodăreşti ce le aveau concentrate la Ruginoasa, sat nou, numai de vreo treizeci de case, făcute toate de bătrânul Miron şi dăruite oamenilor ca să-i aibă acolo, la îndemână.
Merseră, fireşte, pe jos.De la Amara la Ruginoasa e o plimbare de jumătate de ceas. Titu admiră mulţimea de vite, de cai, de păsări, de servitori, de hambare imense pe picioare înalte, apoi clăile uriaşe de paie şi de fân, stogurile de coceni, dar fără entuziasm deosebit, ci numai ca să facă plăcere lui Grigore, care într-adevăr se bucura.
De la Ruginoasa coborâră apoi până aproape de Izvoru, pe un drum de care, având în stânga moşia Amara şi în dreapta moşia Ruginoasa, aceeaşi câmpie dreaptă, pustie, monotonă, neagră sub cerul cenuşiu de toamnă. Numai la orizont se vedea peticul arămiu al pădurii Amara şi, mai la dreapta, coperişul roşu al castelului Ghica din Izvoru.
Se întoarseră în Ruginoasa, unde Grigore mai avea puţin de lucru. Pe urmă o luară pe alt drum, spre Bârlogu, iar de acolo, peste câmp, pe o potecă dreaptă, înapoi la Amara.
Mai mult decât locurile şi gospodăria, pe tânărul Herdelea îl interesa că în sfârşit avea prilejul să vorbească în tihnă cu Grigore Iuga. Nu îndrăznise şi n-avusese ocazia să-l întrebe măcar ce-a făcut la Baloleanu în chestia cu "Universul". Acum Grigore îi spuse de la sine, printre altele, că Baloleanu a aruncat o vorbă şi a primit o asigurare că va fi satisfăcut, dar el, Grigore, nu s-a mulţumit cu atâta, ci i-a luat cuvântul de onoare că până se înapoiază Titu de la ţară va fi aranjat tot. Deocamdată să nu se gândească totuşi la capitală şi la jurnale, ci să se simtă bine aici.
Titu îi mulţumi cu efuziune şi îi povesti apoi cum a fost ieri prin sat, la Dragoş şi la popa Nicodim. Grigore lăudă pe învăţător că e harnic şi inimos, adăugând că şi bătrânul îl preţuieşte, deşi îl consideră cam demagog, ceea ce chiar este într-un fel.
- Mie mi s-a părut foarte sincer, doar puţin exaltat! zise Herdelea.
......................................................................................................
joi, 8 mai 2014
Trei candidaţi dau examenul de conducere. Poliţistul care îi examinează îi întreabă:
- Fiecare să-şi imagineze că este la munte şi rulează pe un drum îngust cu 80 km/h. În stânga e muntele, în dreapta e prăpastia. Deodată, apar în faţă o tânără şi o bătrânică. Ce călcaţi?
- Baba, că e păcat de puştoaică, răspunde primul.
- Fata, că mai are şanse de supravieţuire după accident, răspunde al doilea.
- Pe amândouă, că orice viraj e periculos în aceste condiţii, zice şi al treilea.
- Sunteţi picaţi toţii!, ţipă poliţistul exasperat... Frâna trebuie călcată, dobitocilor!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)