"Toţi se gândesc cum să schimbe lumea,dar nici unul nu se gândeşte cum să se schimbe pe el însuşi."
                        Lev Tolstoi

Răscoala, Liviu Rebreanu

...................................................................................................................
    V.

           - Are dreptate si boierul, zise plutonierul cand intelese despre ce era vorba. Daca are, are. Nu-ti spun eu mereu ca aici toti sunt talhari? Acu vezi bine si dumneata....
       Silvestru Boiangiu, mustacios si tantos, si voinic munte, glasuind astfel, cauta sa-si racoreasca inima speriata. Primarului ce-i pasa la adica? Se spala pe maini. De ce sunt jandarmi in sat? Acum cateva luni Miron Iuga s-a plans comandantului companiei, venit in inspectie si poftit la masa la conac, ca jandarmii sunt slabi si seful cam molcut si de aceea iau au inceput sa se inmulteasca rautatile taranilor. Capitanul, fireste, a tabarat asupra plutonierului, l-a facut albie de porci si i-a pus in vedere ca-l azvarle tocmai in fundul Dobrogei daca va mai da motive de nemultumire domnului Iuga care asa si pe dincolo.... Si iata ca din senin ii pica pacostea asta pe cap, cand abia se mai linistise si el putin.
      - Am sa fac o ancheta de sa ma pomeneasca satele astea de hoti de codru si pe lumea cealalta! declara Boiangiu scrasnind.
     Se sfatuira indelung. Era limpede ca hotii trebuiau cautati numai in Amara, in Vaideei si in Lespezi. In fruntea banuitilor pusera pe pandarii arendasului Cosma Buruiana. Plutonierul trimise un jandarm sa-i aduca numaidecat la post. Apoi luara pe rand pe toti cei mai deochiati din toate trei satele, oprindu-se la cate unii, inlaturand pe altii, mai revenind asupra catorva. Pana la sfarsit, Silvestru Boiangiu isi intocmi o lista de vreo treizeci de oameni, pe care voia s-o mai rumege dupa ce va fi ascultat pe pandari....
     Jandarmul intra cu trei tarani in cancelarie. Drept introducere plutonierul carpi fiecaruia cate doua perechi de palme zdravene, iar pe urma le zise suparat:
    - Acum sa-mi scpuneti cine a furat porumbul arendasului?
    - Spuneti, mai baieti, spuneti degraba, sa nu va mai zaboveasca oasele de pomana, aduga primarul cu un glas parintesc si plangator. Trebuie sa-mi gasiti pe hoti din fundul pamantului, altmiteri e foc mare, ca voi trebuie sa-i stiti de n-oti fi cumva chiar voi.....
    Iacob Mitrutoiu, cel mai batran si garbovit putin, cu urmele degetelor plutonierului pe obrajii galbejiti, se jura ca el n-a fost de serviciu in noaptea aceea si a dormit acasa cu copiii, precum pot marturisi toti vecinii lui si tot satul. Ceilalţi doi se scuzară ca ei au avut poruncă de la boier să păzească hambarele de la curte, cele cu grâu, iar despre hambarul cel nou nici n-a fost pomeneală.Totuşi ei au tras cu urechea şi într-acolo, dar n-au auzit nimica. Adevărat că hambarul cel nou e mai depărtişor de conac, încât bătrânii au şi spus boierului, când l-a clădit, că nu e bine aşezat aşa de stingher......
       Vorbele pândarilor fură primite cu batjocură şi cu o nouă serie de ghionturi. Toţi tâlharii se apărară că nu ştiu, n-am văzut, n-am auzit. Dar cum să nu simţi nimica tu, pândar, plătit cu bani grei să păzeşti avutul stăpânului, când se fură un vagon de porumb numai la câţiva paşi de tine?..... Irimie Popa, mai chipeş şi mai îndrăzneţ, nu se putu opri să nu zică:
     - Ce vagon, domnule plutonier, păcatele noastre? Că paguba să tot fi fost doi-trei saci, dacă a fost.... Şi nici boierul Cosma nu s-a putut plânge de mai mult, uite crucea, dom plutonier! Doi-trei saci poate, dar ce vagon?
     Plutonierul îl plesni cu dosul palmei peste gură răcnind:
     - Eşti obraznic după ce furi?.... În faţa mea cutezi să..... Obrăznicia ţăranului îi vârâse un ac în inimă. Strigă un jandarm odihnit şi-i ordonă să aplice indivizilor o bătaie românească, să le fie ţinere de minte. Dar pe urmă îi iertă şi le dădu drumul cu condiţia ca mâine dimineaţă să se prezinte la primărie cu hoţii, altfel va fi vai şi amar de ei.
     - Adică asta cum vine, primarule? întrebă Boiangiu când rămase singur cu Pravilă. Boierul Miron ţi-a spus de un vagon de porumb, iar arendaşul reclamă trei saci?
    - De, ştiu eu? ridică din umeri celălalt. În interesul anchetei, chestia asta trebui lămurită mai întâi. Fiindcă într-un fel se anchetează un vagon şi alta e când sunt câţiva saci. Prin urmare primarul va merge la faţa locului să constate cât şi cum s-a furat.
      - Dar să nu te culci pe o ureche, nea Ioniţă! adăugă plutonierul. C-apoi şi dumneata dai de dracu cu mine, aşa să ştii!


                 5.
        Titu Herdelea, ascultând jelaniile învăţătorului, se simţea aproape ruşinat şi vinovat că se află pe aici ca musafir al asupritorilor nordului. Numai când Dragoş scăpa şi câte-o vorbă mai blândă despre Grigore Iuga, îşi revenea în fire zicându-şi că în definitiv el e invitatul lui Grigore. Totuşi, spre a-şi manifesta făţiş solidaritatea cu învăţătorul şi cu mulţimea oropsită din care face parte şi dânsul, în clipa plecării stângându-i mâinile mişcat, frăţeşte, îl rugă să-l însoţească până la preotul satului, să cunoască barem şi pe celălalt îndrumător al poporului.
       În ogradă intrase şi oprise un car cu doi bouleni jigăriţi. O babă uscată se iuţea să închidă poarta, în vreme ce un flăcău se apucase sa desjuge, iar un moşneag scotea apă din fântâna cu roată pentru adăpatul vitelor.
     - Uite-mi toată familia! zise învăţătorul Dragoş, arătându-i, supă ce Titu îşi luase rămas bun, în cerdac, de la soţia lui.
     Tânărul coborî şi dădu mâna cu bătrânii şi apoi cu flăcăul, mai înalt şi mai spătos ca învăţătorul. Când să iasă în uliţă, flăcăul spuse fratelui său:
     - Ar fi bine să te abaţi niţel şi pe la primărie, că, mi se pare, iar umblă să-i bată pe oameni de pomană jandarmii, iar pe pândarii de la arensaşul Cosma i-au şi bătut.
     Doamna Dragoş însă interveni înfricoşată:
    - Ba să nu te amesteci, Ionel, şi să-ţi vezi de necazuri, că avem destule, că pe urmă iar o să zică boierii că ţii parte oamenilor şi o să te asuprească, şi iar....
    - Bine, bine, lăsaţi-mă-n pace acum! zise învăţătorul autoritar şi cam mândru, mai ales când şi bătrânii se grăbiră să-l povăţuiască la fel.
    Pe drum, Dragoş găsea câte-o vorbă bună aproape pentru fiecare om ce-l întâlnea. Titu Herdelea era obişnuit de acasă să fie prietenos cu ţăranii, dar i se părea că învăţătorul exagerează înadins, ca să-i arate lui cât se interesează de soarta tuturor.
    O femeie amărâtă îi opri, rugând pe Dragoş s-o înveţe ce să mai facă şi să înceapă că într-atâta i s-a urât de viaţa asta de necazuri, de nici nu ştie ce-o ţine să nu se arunce cu capul în jos într-o fântână. O întrebare a învăţătorului o stârni apoi să le povestească cum bărbatul ei a fost omorât în pădure astă-iarnă şi cum de atunci se luptă ea singură sa hrănească o casă de copii, că ceasul rău a făcut de a pierit şi un bou odată cu bărbatul, încât a trebuit să vândă mai pe nimic pe cel rămas, fiindcă bani n-a mai avut să-i cumpere altă pereche. Boierul cel bătrân a chemat-o atunci şi a mângâiat-o, şi i-a făgăduit că are să-i plătească dumnealui boul şi să aibă grijă de bieţii orfani, dar numai cu făgăduiala s-a ales, căci pe urmă, de câte ori s-a mai dus la curte şi s-a rugat, la boierii cei mari n-a putut pătrunde, iar logofătul, când a văzut că nu mai scapă de lacrimile ei, i-a spus că boierul s-a ţinut de vorbă şi a dat porunci domnului Isbăşescu să-i plătească paguba, dar că răposatul, fie iertat, a avut mulţi bani luaţi înainte, aşa că paguba trebuie să i-o scază din datorii şi încă tot nu se acoperă. Apoi, dacă n-a avut boi, de-abia au mai vrut să-i dea pământ şi aratul a trebuit să-l plătească în bani, şi bani n-a avut şi s-a împrumutat de unde a putut, şi uite-aşa acuma intră în iarnă cu porumb puţin, de n-o să le ajungă nici până la Bobotează, că sunt mulţi, şi la datorie mai are de dat, şi....
       - Apoi acu mai ai răbdare şi dumneata, că-ţi vine acasă băiatul cel mare de la oaste şi are să ia el cârma, făcu Dragoş, căutând s-o liniştească.
     - Of, măcar de l-ar aduce Dumnezeu! bâlbâi femeia cu glas mai plângător. Dar văd că alţii au venit şi lui Petrică nu-i dă drumul şi nu vine şi, Doamne, mult mă mai chinuiesc singură, si multe lacrimi vărs, şi nu ştiu ce am păcătuit de m-a bătut Dumnezeu aşa de rău....
    - Vine, n-ai grijă! reluă învăţătorul.Mâine-poimâine te pomeneşti cu el acasă!
     Femeia plângea şi se scuza că aşa plânge mereu şi nu se poate stăpâni de când au copleşit-o nevoile, de nici noaptea nu mai are odihnă.
     - A avut un bărbat foarte de treabă, îi spuse lui Titu învăţătorul, despărţindu-se de femeie. Păcat că s-a prăpădit. Norocul ei că băiatul cel mare bate în partea tătâne-su, dacă nu cumva să-l întreacă.
      Ajunseră în dreptul primăriei în faţa căreia Dragoş zărise de adineori oprindu-se o trăsură cunoscută. Din curtea primăriei tocmai ieşea arendaşul Platamonu însoţit de băiatul său Aristide, student la Bucureşti, foarte bine îmbrăcat şi frumuşel, cu trăsături fine, cu nişte buze cărnoase şi umede.
    Zâmbitor şi cordial, Platamonu merse spre Dragoş cu mâna întinsă, spunându-i c-a venit să-l roage ceva pe primar, dar a nimerit rău, fiindcă primarul are o anchetă gravă şi cine ştie pe unde aleargă acuma.
    - Dacă umbli să cauţi femei, apoi cuminte a-i făcut că l-ai luat pe dumnealui, că le cunoaşte prea bine! zise învăţătorul mai în glumă, mai în serios, arătând pe tânărul Aristide care se apropiase de el.
    Arendaşul râse zgomotos şi mulţumit:
    - Ei, tinereţea, sânge fierbinte! Mai bine să alerge după muierile de aici, decât să ia la oraş cine ştie ce boli, cu toate că acuma nici la ţară nu mai eşti sigur....
    Râseră cu toţii. Platamonu se declară foarte încântat de cunoştinţa cu Titu Herdelea, aminti că l-a văzut când a venit cu Grigore Iuga şi-l pofti să vie pe la ei, să-i cunoască familia şi să se împrietenească cu Aristide, care e un băiat de zahăr. De altfel zilele astea va trece şi el pe la curtea Iuga, deoarece a primit scrisoare de la coniţa Nadina că soseşte în ţară şi vine negreşit şi la moşie.
     Îndată ce se depărtară puţin, Dragoş murmură:
     - Nu e fată şi femeie tânără de care să nu se lege javra asta grecească! Tatăl despoaie de bărbaţi şi fiul pe femei.
    În faţa cârciumii erau acum mai mulţi oameni care vorbeau şi gesticulau cu aprindere. Când văzură pe Dragoş cu Titu, glasurile se potoliră. În mijlocul grupului se aflau pândarii lui Cosma Buruiană, care se plângeau că sunt nevinovaţi, şi primarul Ion Pravilă, care se silea să explice că hoţii trebuie negreşit descoperiţi.
   - Auzişi, domnule Nică, ce s-a întâmplat? strigă primarul din mijlocul oamenilor către învăţătorul care voise să treacă înainte.
    Trebuiră să oprească. Grupul de ţărani îi înconjură, ascultând din nou povestirea primarului, pe care pândarii îl întrerupeau mereu, încurajaţi de părtinirea tuturor. Pentru că Dragoş se codea să-l aprobe, Ion Pravilă ceru de-a dreptul părerea lui Titu, aşteptând o acoperire a purtării lui.
    - Apoi, oameni buni, eu sunt străin şi de-abia de ieri în sat, zise tânărul Herdelea puţin încurcat de privirile curioase care-l pipăiau din toate părţile. Nu cunosc împrejurările şi nici ce pagubă este, dacă este, şi....
     - Nu e pagubă deloc, conaşule, strigă brusc pândarul cel bătrân. Poftiţi şi dumneavoastră să vedeţi şi dacă.....
    - Tu ţine-ţi gura, Iacobe, şi lasă-l pe dumnealui să vorbească! îl opri primarul, grav.
     - Cum zic, nu ştiu ce e şi ce nu e, continuă Titu, dar atâta ştiu bine: că de obicei dracul nu-i aşa de negru cum spun cei fricoşi.
     Câţiva tărani râseră, iar unul observă:
      - Aşa, aşa..... Să nu-i nepăstuiască degeaba pe bieţii oameni, că-i păcat!
     Profitând de reaprinderea mai aprigă a discuţiei, Dragoş cu Herdelea îşi urmară calea cotind pe ulicioara dinspre Vaideei unde, aproape peste drum de conacul arendaşului Buruiană, şedea popa Nicodim Grancea, într-o casă arătoasă, cu multe acareturi şi o ogradă cât o grădină.
     Îl găsiră ajutând de zor la descărcatul unui car de dovleci. Era în potcap, cu o rasă cafenie soioasă, suflecată în faţă peste genunchi. Avea o barbă mare albă, cam înnegrită de murdărie. Se ţinea verde, deşi trecut de şaptezeci şi văduv de douăzeci de ani. Doar că nu mai vedea bine. Astfel şi acuma, nu recunoscu îndată pe Dragoş şi numai când îi auzi glasul, izbucni cu voiciune:
      - Bată-te să te bată, Ionică, căci nu te cunoşteam!.... Ochii, ochii m-au lăsat de tot. Şi la biserică, nu mai văd deloc buchiile. Toată slujba o fac numai din suflet. Ei, degeaba, bătrâneţile!
      Vorbind, se uită nedumerit la Titu. Când îi spuse învăţătorul cine e, preotul îi zise blajin:
      - Să trăieşti, taică! Şi să ierţi că ne găseşti aşa, că pe aici aşa suntem preoţii, mai nemernici şi mai fără învăţătură, cum am apucat din bătrâni. Ei, fiu-meu, săracul, el ştie carte multă, a făcut seminarul la Bucureşti şi a ieşit un popă, de i-a mers vestea până la Mitropolie, că are şi glas minunat, poate l-a moştenit de la mine, că glas bun am avut şi eu de mi-a mai rămas şi acuma ceva - uite, Ionică poate să mărturisească! Cât mă ustură inima că nu-i aici lângă mine, numai eu ştiu. taică, dar de, dacă boierul Miron nu se îndură să mi-l aducă......
    Feciorul preotului trebuise sa ia o parohie, de altfel destul de buna, tocmai prin Gorj, fiindca Miron Iuga n-a vrut sa-l primeasca in Amara, nimeni nu stia din ce pricina. Asta era jalea cea mare a preotului Nicodim si despre asta intretinu toata vremea pe cei doi musafiri, poftiti in casa, sa ia macar o dulceata. Mai avut totusi prilejul sa prezinte pe fiica-sa Niculina, femeie aproape de patruzeci de ani, mai mare ca băiatul, măritată cu un ţăran din sat, Filip Ilioasa. Servindu-i, Niculina nu înceta să se scuze că au găsit casa aşa de răvăşită şi pe ea desculţă. Avea şase copii, dintre care cel mai mărişor era în clasa a cincea de liceu la Piteşti. Trăiau cu toţii aici, în casa preotului, până ce se va milostivi Dumnezeu să înmoaie inima boierului Miron şi să aducă pe Anton în locul bătrânului Nicodim, că Filip are gospodăria lui părintească şi s-a aşezat la socrul său numai ca să nu-l lase singur la bătrâneţe.
     - Ai văzut? zise Dragoş în uliţă, când ieşiră petrecuţi până la poartă de toată familia preotului. Pretutindeni mâna lui Iuga. În mâna lui e viaţa noastră a tuturor, poate şi moartea.
     - E un caz special! răspunse tânărul Herdelea. Şi, desigur, trecător! Mâine-poimâine bătrânul Iuga se duce, iar tânărul.....
     - Nu, nu, te înşeli, nu e special, se aprinse învăţătorul. Aşa e pretutindeni, în toată ţara! Boierul sau locţiitorul lui, arendaşul. e stăpânul satului. El e legea, el e tot. Şi ca să vezi că nu-s nici pornit, nici absurd, îţi voi adăuga că Miron Iuga e mai de treabă decât cei mai multi alţii. El nici nu înşeală pe nimeni şi nici nu caută să stoarcă pe ţărani, ba chiar face bine unde poate şi unde crede de cuviinţă.Nu mai vorbesc de dărnicia lui pentru biserică,  pentru şcoală şi, în sfârşit, pentru orice lucruri de interes obştesc. Fireşte, în schimb, nu admite să crâcnească nimeni, convins că numai ce crede şi ce face dânsul poate să fie bine.... Vasăzică nu e vorba de un caz care ar fi mai rău, ci poate dimpotrivă. Şi totuşi vezi bine şi dumneata că de fapt suntem robi! Nu din pricina lui Miron Iuga, ci din pricina situaţiei în care ne aflăm. Iar asta nu se poate schimba prin dispariţia unui om. Urmaşul lui, oricât ar fi de bine intenţionat, va continua, va trebui să continue sistemul. Schimbarea adevărată nu va fi decât atunci când vor dispărea toţi şi când pământul va fi stăpânit de cei care-l muncesc!
      Simţind în glasul învăţătorului un fel de ameninţare ascunsă, Titu Herdelea observă împăciuitor:
      - Da, dar asemenea schimbări nu se pot face de azi pe mâine!
      - Nu, fireşte! rosti Dragoş mai întunecat.Ar trebui să se zguduie lumea din temelii, iar asta n-o doresc nici eu şi nici nimeni..... Numai vreo minune dacă s-ar întâmpla.....
      - Minune! murmură Titu. În ziua de azi numai oamenii mai fac minuni!
      - Oamenii, da, nu robii! adăugă învăţătorul cu o străfulgerare aspră în ochi.

          6.
       Ziua următoare, în zorii zorilor, primarul Ioan Pravilă se afla pe moşia arendaşului. Pândarul Zarofir Chelaru, slăbănog şi pământiu, se învârtea în jurul hambarului nou ca lupul când dă târcoale unui grajd bine zăvorât. Primarul se uită, cercetă, se suci şi, nedescoperind nicio urmă de spargere, întrebă deodată mânios:
      - Pe unde au pătruns hoţii, măi creştine?
      - De, parcă noi ştim? zise pândarul amărât. Să-ţi arate boierul, că uite-l, vine!
       Cosma Buruiană, zgribulit, fiindcă se lăsase o brumă groasă, sosea să fie de faţă la descinderea ce i-o anunţase de aseară pândarii. Primarul Pravilă îl întâmpină cu o imputare respectuoasă:
     - Ce-mi făcurăţi, cucoane, păcatele noastre? Nu puteaţi mai bine să ne spuneţi nouă şi să nu mai amestecaţi în treburi d-astea pe boierul Miron, că doar îl ştiţi cum se supără de tare şi ce pătimim pe urmă cu toţii.....
     Arendaşul încercă să ia lucrurile în glumă, dar când află ce poruncă straşnică i-a dat boierul cel bătrân primarului, se întristă rău. Uite, domnule, ce încurcătură iese dintr-o vorbă aruncată. Îi venea să-şi muşte limba că s-a apucat de-a trăncănit, încât acuma o să prindă ură ţăranii pe dânsul să nu mai aibă trai cu moşia. Dar cine să-şi închipuie că Iuga are să facă atâta tărăboi dintr-un fleac de nimic?.... Spuse primarului să nu se pripească şi să mai aştepte olecuţă, că va merge şi dânsul negreşit la cancelarie să declare că n-are nicio pretenţie şi să lase lumea în pace.
      Mulţumit, Pravilă porni spre sat. Pe drum însă se gândi că arendaşul degeaba îşi retrage jalba; dacă boierul Miron nu-i porunceşte nimic, el nu poate lăsa lucrurile baltă, că te pomeneşti că boierul Miron se supără mai rău şi-şi descarcă toată mânia asupra lui.În acelaşi timp, Cosma Buruiană îşi zicea că are să-şi aprindă paie-n cap cu declaraţia de renunţare şi se hotărî să tacă mâlc deocamdată.
       Plutonierul Boiangiu, în urma unui vis pe care nevastă-sa i l-a tălmăcit în rău, era mai dârz ca aseară. Aştepta la primărie să sosească Pravilă cu rezultatul descinderii. Trimisese să-i aducă cinsprezece banuiţi din Vaideei şi alţi zece din Amara, care se şi aflau în curte şi pe care tocmai se pregătea să-i instruiască. Voia să lucreze în cancelaria comunală, pentru că aici era, în fund, o odaie bună de arest pentru mai mulţi, pe când la sediul postului n-avea decât o cămăruţă în care nu încăpeau nici trei oameni.
         Primarul veni roşu, gâfâind şi înmuiat. Trecând prin faţa cârciumii, a intrat şi a înghiţit o jumătate de ţuică, să se încălzească puţin. Boiangiu îi declară că el nu va răbda să fie notat prost din pricina unor ţopârlani netrebnici şi nu vru să-şi schimbe hotărârea nici când auzi că arendaşul s-a domolit. Lui nu-i pasă de toanele domnului Cosma. El e militar şi-şi face datoria. Avea o privire atât de cruntă, că Pravilă se înfricoşă, parcă şi dânsul ar fi fost bănuit.
..............................................................................................................................

unde ne duce stresul.......

Vorbesc două prietene:
- Psihologul mi-a recomandat o modalitate foarte bună de a adormi repede. Numar până la trei şi adorm instantaneu.
- Aşa de repede?
- Nu întotdeauna. Ieri, de exemplu, am numărat până la patru.......... dimineaţa!

Răscoala, Liviu Rebreanu

..................................................................................................................................
     IV.

        In perspectiva aleii de brazi tineri, castelul nou aparea ca un suras de femeie frumoasa. Herdelea stia ca tanarul Iuga l-a cladit de dragul Nadinei. Alb, cu o vasta veranda primitoare, cu ferestre luminoase, cu patru turnulete ca niste sulite de aparare, era invesmantat jur-imprejur cu iedera, ce-si intindea pe alocuri verdeata pana la geamurile etajului de sus. Aleea se largea si, in fata casei, cuprindea un rond mare in forma unei inimi vesnic aprinsa cu flori rosii.
      - Fantezia cu inima inflorita trebuie sa mi-o treci cu vederea, facu gazda zambind, cand vazu ca Titu examineaza atent rondul. A fost a unui biet indragostit si gusturile indragostitilor sunt cum sunt. Daca am pastrat-o si o cultiv mereu, este numai pentru ca vreau sa ma conving pe mine insumi ca n-am renuntat la iubire. Rase sec si, dupa o pauza, continua cu alt glas:
     - Ca sa te familiarizezi deplin, iti propun sa facem un ocol, sa vezi tot. Nu te superi ca te-am plictisit cu atatea explicatii?! A fost prima si ultima oara.
    Conacul cel nou era asezat in mijlocul unui parc ingrijit meticulos de Grigore insusi. El a adus brazi, carora de altfel nu le mergea prea bine in regiunea asta de ses. Potecile cu prundis marunt serpuiau printre chioscuri si ronduri de flori, printre grupuri de copaci speciali si peluze tunse in fiecare saptamana. Gardul viu care inconjura parcul era dublat de un grilaj de sarma inspre ograda celalata, ca sa nu patrunda gaitele de acolo. Numai porumbeii zburataceau pe alee si prin fata castelului, mai cu sfiala insa ca in curtea de dincolo, unde se simteau in largul lor printre orataniile fara numar.
    Ocolira prin dreapta. In spatele castelului, la vreo suta de pasi, se afla vechiul conac, vast, scund, batran. Infipt parca pe jumatate in pamant, cu un cerdac sprijinit pe stalpi, care impodobea fatada ca un portic primitiv. Batranul Iuga continua a-si pastra locuinta in care s-a nascut si, cum el sedea aproape permanent la tara, casa veche parea mai vie decat cea noua.
    - Asta e imparatia noastra! zise Grigore cand ajunsera iarasi in fata castelului, unde astepta vizitiul in semn ca a descarcat tot ce fusese in brisca.
     Pe Titu Herdelea il rodea de mult o intrebare, pe care totusi parca nu indraznea s-o rosteasca. Acum, ca si cand ar fi fost pe punctul sa se desparta pentru totdeauna de lamuririle lui Grigore, intrebarea il durea. O puse subit, cu privirea arzatoare.
    - Mi-ai aratat atatea mosii boieresti, mosii peste mosii, mari si frumoase. Dar pamanturile oamenilor unde sunt?
    Grigore Iuga tresari. Nu asteptase acuma intrebarea, desi, pe cand ii explica, pe drum, in cateva randuri, i-a fulgerat si lui prin minte si chiar s-a mirat ca Titu nu i-o pune. Isi reveni repede si raspunse:
    - Apoi vezi, pamanturile oamenilor, asta e chestia taraneasca!.... Pamanturile! Nu prea sunt, si unde au fost s-au cam spulberat..... Dar asta-i alata poveste!
    Titu Herdelea nu intelese si totusi nu mai starui. Simtea ca a rascolit o rana.


            2.
        - Bine-ai venit, tinere, si sa te simti la noi ca acasa! zise Miron Iuga, intrerupand prezentarea lui Grigore si inabusind raspunsul emfatic pe care Titu si-l pregatise inca din tren.
     Intr-un halat de casa, lung ca un caftan, batranul Iuga stranse barbateste mana tanarului Herdelea. Il privi o clipa drept in ochi, parc-ar fi vrut sa-l cantareasca definitiv dintr-o data. Avea niste ochi negri atat de patrunzatori, ca-ti scormoneau sufletul si-ti citeau gandurile. Era mai inalt si mai chipes ca Grigore, cu infatisarea voluntara a omului obisnuit sa porunceasca si sa fie ascultat. Mustata groasa romaneasca, putin carunta, ii impodobea fata, iar glasul metalic, energic si totusi cald, te cucerea. Mainile osoase, puternice, pareau in stare sa tina coarnele plugului, cu toate ca erau fine si mai ales cu degetele foarte delicate.
     Indica musafirului un scaun aproape de dansul si apoi se uita la fiul sau intrebator. Grigore stia ca batranul e nerabdator sa afle ce-a facut la Bucuresti. Ii povesti cum a umblat si cum, gratie culantei exceptionale a lui Dumescu, s-a putut intoarce cu geanta mai plina decat a sperat.
    - Vasazica tot Dumescu! murmura Miron Iuga multumit. Numai prietenii cei vechi sunt saritori la nevoi.... Dar pe armean ai facut bine ca nu l-ai strans de gat. Foarte bine!
    Ramase un rastimp cu ochii la Grigore, pe urma se intoarse iarasi spre Titu, pe care infatisarea si primirea batranului il cam zapacise. Il intreba despre parinti si frati, apoi cum, cand si de ce a trecut Carpatii... Auzind ca face versuri si vrea sa scrie in gazete, Miron Iuga avu un gest dispretuitor. Il observa si Titu, si Grigore, si amandoi se uluira. Ca sa-l imblanzeasca, Herdelea incepu sa vorbeasca despre unguri, despre suferintele si persecutia romanilor si alte asemenea lucruri de efect sigur.  Batranul asculta atent si la sfarsit zise:
     - Tocmai fiindca poporul o duce greu cu stapanirea, conducatorii lui trebuie sa-l paraseasca. Dragi imi sunt ardelenii care vin incoace, nu zic, dar mai dragi mi-s cei care stau pe loc, acolo, sa infrunte primejdiile, sa atraga asupra lor fulgerele asupritorilor, ca astfel poporul sa fie la adapost. Multimea nu poate trai fara conducatori sau ajunge sa vegeteze intr-o viata animalica. Pastorul care-si paraseste turma e mai rau ca acela care o conduce gresit, caci turma singura se risipeste, pe cand cu pastori, buni sau rai, tot nu se pierde....
     Grigore se simti atat de jenat, mai ales ca Titu schimba fete-fete, incat intrerupse cu un glas de protestare:
     - Bine, tata, dumneata ai aerul ca-l dojenesti pentru ca dorul de libertate l-a indemnat sa vie intre noi unde, in orice caz, are mai multe posibilitati sa-si dezvolte talentul. Nu uita ca neamul romanesc, tocmai pentru ca soarta l-a despartit intre atatea dominatii straine, trebuie sa-si pastreze vie cel putin unitatea sufleteasca, iar unitatea aceasta numai cantaretii si scriitorii o pot intretinea!
     - Foarte just! aproba Miron. Dar daca toti cantaretii si scriitorii, cum zici tu, se vor muta la Bucuresti, in tara libera, atunci poporul ramas dincolo ce va face? Unitatea e necesara, fireste. Nu insa intre cantareti, ci pentru sufletele celor multi. Dimpotriva, cantaretii vor canta mai sincer acolo, simtind si ei durerile, decat aici, unde patriotismul a ajuns mai mult articol de parada.
    - Nu, nu, esti profund gresit, tata! insista Grigore din ce in ce mai aprins. Unitatea sufleteasca o face in primul rand limba unitara. Apoi, daca scriitorii nostri se vor inchide in provinciile lor, in mod fatal vom avea despratiri tot mai pronuntate si in grai, iar in cele din urma, nici nu ne vom intelege frate cu frate!
     Neclintit si calm, batranul urma:
     - O mie sau doua mii de ani, de cand om fi existand, prin vremuri poate mai aspre decat cele de acum, vad ca ne-am pastrat graiul cu totii la fel, fie aici, fie in Transilvania. Scrierile ce le-am avut, multe-putine si bune sau slabute, au circulat si peste granitele ce ne-au despartit si vor mai circula, fara indoiala. Si scriitorii, fiecare la locul sau, si-au facut datoria, cum s-au priceput. Dezertarea insa eu n-o admit sub nicio forma si pentru niciun motiv. Maine sau cand va veni ceasul sa luam Ardealul, eu am nevoie acolo de conducatori firesti, de oameni care au iesit din poporul de acolo, si care sa poata pune umarul la carmuirea tarii.
    Discutia se prelungea fara ca vreo unul sa cedeze din convingerea sa, in vreme ce tanarul Herdelea asculta cu un suras fad si umil, vrand sa aprobe in acelasi timp pe amandoi si chiar dand dreptate in sinea sa amandurora, dupa fiecare replica. Spre fericirea lui, fu anuntat arendasul mosiei Vaideei, pe care il chemase Miron.
     Cosma Buruiana avea treizeci si cinci de ani, sapte copii si o nevasta draguta, care promitea sa-si mai sporeasca numarul urmasilor. A fost logofat pe la diferite mosii din Teleorman pana ce in sfarsit i-a ajutat Dumnezeu si a putut lua, acum patru ani, pe seama lui, proprietatea Vaideei de la Banca Agrara, cu o arenda modesta fata de preturile ce se plateau in regiunea aceasta. Cu multi ani in urma, pe cand era la mosia Statescu, a fost batut cumplit de niste oameni care se plangeau ca i-ar fi inselat la dijmuit. De atunci traieste intr-o frica de tarani, sora cu moartea.
    - Cucoane Miroane, ce va spuneam eu mereu? zise dansul, indata ce se aseza pe scaun, cu o infatisare amarata, parca ar fi baut otet. N-ati auzit ce-am patit? Adica de unde sa auziti ca si eu adineori aflai pocinogul.... M-au pradat, cunoane Miroane! O jumatate de vagon de porumb, pe putin, azi-noapte, din hambarul cel nou!..... Pandarii nu stiu, n-au vazut, argatii nu, nimic, in sfarsit, nimeni nu stie ce-a fost si cine-a fost. Si doar trebuie sa fi umblat toata noaptea, nu unul, ci multi.... Si de-abia sapataman trecuta il dijmuisem, de, cinstit, parti drepte, cum ma stiti.... Acum vedeti si dumneavoastra norocul meu!
     Miron Iuga deveni grav si mohorat auzind jelania arendasului, spre deosebire de Grigore, care avea pe fata numai batjocura.
    Batranul compatimea pe Buruiana c-a suferit atata paguba, totusi mai mult il ingandura faptul in sine. Daca taranii au ajuns sa fure in grup o cantitate asa considerabila, chiar sa nu fi fost cat spune arendasul, e semn rau. Cand fura unul, treaca-mearga; il prinzi sau nu-l prinzi, n-are importanta. Un caz izolat. Cand se aduna insa mai multi pentru pradaciune, atunci se schimba lucrurile.
     - Uite rezultatele vorbelor de claca cu care ati impuiat urechile taranilor! facu Miron apasat, adresandu-se mai cu seama fiului sau. Cata vreme taranul a stiu ca trebuie sa se tocmeasca cu mosierul, ca sa poata trai amandoi, au mers toate bine. De cand le-ati bagat in cap toti gargaunii au inceput fapte d-astea. Si e numai inceputul! Fii sigur ca vor urma altele si mai urate!
     - Sa nu exageram lucrurile, tata, zise Grigore cu o usoara ironie in glas. Au mai furat taranii si alta data, se de la altii. Ei si? Parca nu se fura de cand lumea? De ce sa tragem concluzii atat de negre dintr-o intamplare atat de obisnuita?
    Batranul Iuga nici nu socoti de trebuinta sa-i mai raspunda. Sofismele lui Grigore le cunostea prea bine. La toate, el gaseste explicatii si scuze. Umbla ganditor de ici-colo un rastimp, apoi se opri hotarat, spunand:
     - Sa-mi trimiteti incoace pe primar si pe seful postului de jandarmi! De unde or fi, sa-mi gaseasca imediat hotii! Pe urma vom mai vorbi.... Dar si panadarii tai, faini barbati, n-am ce zice! intai ei ar trebui batuti pana vor marturisi cine-s hotii. Da, da! As putea pune ramasag ca ei stiu, daca nu cumva sunt si ei din banda!
     Arendasul se inchina ingrozit:
    - Vai de mine, cucoane Miroane, vreti sa-mi dea foc, sa ma nenoroceasca de tot? Eu umblu cu dansii, cum umbli cu buba coapta si vedeti ce-am patit. Daramite daca i-as lua cu raul.....! Sa ma fereasca Maica Precista!..... M-am plans dumneavoastra asa, ca unui paritne care totdeauna m-ati ajutat si m-ati ocrotit, dar incolo.....
    - Am sa ma ocup eu de chestia asta mai de apropae, mormai Miron inchis. Eu o consider de o importanta exceptionala.
     Ceilalti tacura. Grigore nu mai voia sa se amestece, vazand inversunarea batranului, iar Titu, mai ales dupa scena de adineaori, se simtea mahnit si nu-l interesa controversa.
     Miron Iuga chemase pentru altceva pe Buruiana. Acuma insa numai furtul ii era in minte si, dupa cateva momente, zise iarasi, fara sa se uite la cei din casa, parc-ar fi vorbit singur:
     - Lasa ca nu-i intaia oara ca se fura ca-n codru pe aici. Numai in toamna asta au fost vreo cinci cazuri. De doua ori au fost chiar la noi, lucruri mici, dar au fost.
     Iar tacu si isi morfoli singur gandurile si in sfarsit, ca si cand ar fi descoperit ce cauta, adauga sever:
     - Raul trebuie curmat din radacina. O pilda la timp e mai eficace decat represiunea violenta, cand boala s-a intins si s-a adancit.
     Cosma Buruiana, infricosat de intorsatura ce-o lua intamplarea pe care el o povestise mai mult ca sa demonstreze boierului cat este de ghinionist, incerca sa indulceasca putin lucrurile:
     - S-au schimbat mult taranii, coane Miroane! S-au desteptat de sunt chiar prea destepti. De altmiteri, toata lumea e azi prea desteapta si de aceea merge din rau in mai rau. Apoi taranul, daca s-a despteptat, numai pamant vrea si iar pamant, si nu se uita de se poate ori nu se poate, ci o tine una si buna....
     Titu socoti momentul potrivit, acuma cand parea ca s-au mai potolit spiritele, sa observe si dansul cu blandete:
    - Asa e taranul pretutindeni, ma rog. Si la noi, in Transilvania, tot dupa pamant se zbate. Si nicodata nu-i ajunge. Si e bine ca e asa.Cat timp taranul va iubi cu atata patima pamantul, e sigur ca nimeni nu i-l va putea smulge....
     Batranul se uita la el lung si atat de batjocoritor, ca tanarul isi intrerupse cuvintele si pleca ochii perplex, neputand intelege ce o fi gresit de si-a atras atata nemultumire. Arendasul, insa, ca sa-i faca placere boierului, interveni zelos:
     - Altele sunt imprejurarile prin partile dumneavoastra, domnu.... (nu intelesese numele lui Titu si ingana niste sunete in loc) Acolo pamantul trebuie luat de la straini, care vi l-au rapit in timpul veacurilor, pe cand aici pamanturile ale boierilor au fost din neam in neam, si boierii le-au tinut, si le-au aparat de toate urgiile....
     - Fii pe pace si fara grija, ca in curand si la noi va fi sa si dincolo! zise Grigore dispretuitor. Chiar azi mai bine de jumatate din mosiile boieresti se afla in mainile tuturor veneticilor pe care numai dragostea de pamant nu se poate spune ca-i doare. Ce va fi maine, Dumnezeu stie, dar parca tot mai folositor ar fi pentru tara daca mosiile ar ajunge in mainile taranilor, caci de la ei mai greu o sa le ia strainii decat de la noi. Nu din alt motiv, dar cel putin ei sunt multi.
     Batranul se uita si la dansul ca adineuri la Titu, si nici lui nu-i raspunse nimic. I sa parea atat de evident ca vorbeste prapastii, ca se mira numai cum un baiat inteligent ca el nu-si da seama.
     Buruiana insa, simtindu-se si direct atins, raspunse mieros, dar si putin indignat:
     - Coane Grigorita, vorbiti cu pacat, zau asa, coane Grigorita! Ce spuneti dumneavoastra in gluma, sa fiti sigur ca are sa se intample, uite crucea! Le-a intrat oamenilor in cap sa puie stapanire ei pe pamanturile boierilor si sa vedeti ca asa va fi. N-ati observat dumneavoastra ca unde se aude de o mosie de vanzare, taranii se si reped s-o cumpere si s-o imparta? Iata, chiar la noi, ca ma tot tineam sa va spun, cucoane Miroane, umbla vorba ca oamenii vor sa cumpere mosia conitei Nadina!
     Miron Iuga, ridica deodata fruntea, zicand mirat:
     - Cum s-o cumpere?..... Ca s-o cumpere ar trebui intai sa fie de vanzare.
     - Apoi asa vorbesc ei, c-ar fi de vanzare.
     - Auzisi, Grigorita, zise batranul necajit.
    - Auzii, facu tanarul dand din umeri.
     - Mi se pare ca de pe la Platamonu ar fi iesit vorba, continua arendasul cu importanta. Fiindca, dupa cate am prins eu intamplator de la oameni, parca si grecul umbla s-o cumpere, iar oamenii, ce zic, de ce s-o ia grecul si sa n-o luam mai bine alde noi.....
     - Cum ies zvornurile astea asa, Grigorita? zise Miron, acuma enervat. Misuna cumparatorii pe mosia nevestei tale si tu parca habar n-ai avea!.... Cu toate astea trebuie sa fie ceva, ca oamenii n-au innebunit din senin.
    - Chiar asa e, cucoane, se amesteca iar Buruiana. Se zice, adica zic oamenii, ca cuconita  insasi ar fi spus grecului ca nu-i mai prelungeste arenda, macar de i-ar da oricat, si indoit decat ii da azi, pentru ca dumneaei vrea negresit sa vanza si sa scape de tot balamucul cu arenda, si cu oamenii, si celelalte.... Iac-asa, coane Miroane!
     Pe batranul Iuga vestea aceasta il impresiona mai mult chiar decat povestea cu furtul. Incerca sa mai descoasa pe arendas, dar nici arendasul nu cunoastea alte amanunte. Pe urma se inchise si nu mai zise nimica.... Un fecior ii pofti la cina. Buruiana, sculandu-se sa se retraga, intreba cam nedumerit:
     - M-ati chemat, cucoane Miroane, sa-mi spuneti ceva si eu v-am tinut cu necazurile mele, sa ma iertati.....
    Miron incerca sa-si aminteasca pentru ce l-a chemat si se infurie mai rau pentru ca nu-si putea aduce aminte. Vru totusi sa-i spuie ceva ca sa-l concedieze delicat si nu gasi nimic. In sfarsit, fara sa intoarca ochii spre dansul, mormai mohorat:
     - Acu lasa, ca m-ai suparat destul..... Du-te cu Dumnezeu!


                 3.
        Titu Herdelea nu se simti cu adevarat bine decat cand, dupa cina, ramase singur in camera ce-i fusese pregatita si unde il adusese Grigore, explicandu-i sa nu puie la inima cuvintele batranului, ca el asa a fost totdeauna, original in pareri si gesturi, dar are un suflet minunat.... Voia tanarul sa nu tie seama si totusi statuse pe ghimpi la masa si inghitise cu noduri, caci Miron Iuga fusese si mai ursuz, nu i-a adresat nicio privire si s-a hartuit toata vremea cu fiul sau pe fel de fel de maruntisuri.
     Odaia lui era la etaj, in cladirea cea noua, cu o fereastra spre curtea conacului si alta spre parc. Grigore se reintoarse la tatal sau, in casa cea veche, unde si mancasera. De altfel, viata acolo si-o petrecuse si el. Numai cand avea oaspeti dormea dincoace, ca sa nu le fie urat si sa nu para castelul pustiu. I-a aratat lui Titu, in celalalt colt, dormitorul cochet in care stapanea fotografia Nadinei.
     Tanarul Herdelea se mai invarti putin prin camera, se gandi ca Grigore ar putea sa revie sa mai stea de vorba, isi zise apoi ca si-au luat noapte buna si deci, pana maine dimineata, slobod este sa faca ce-i place. Nu era tarziu. In soba ardea focul cu un duduit adormitor. Mai bine sa se odihneasca.
      A doua zi se scula mai de dimineata de cum obisnuia la Bucuresti. Fireste, toata lumea era de mult sculata. Inainte de amiazi tandali primprejurul conacului. Fiindca Grigore Iuga avea de descurcat noste socoteli cu un slujbas, anume Isbasescu, care tinea contabilitatea gospodariei, in afara de diverse alte insarcinari, Titu Herdelea se simtea incurcat si nu stia ce sa faca sau incotro s-o apuce. Logofatul Leonte Bumbu, un taran dezghetat, inalt si osos, cu o infatisare energica de sergent reangajat, l-a plimbat putin prin curtea cea mare si i-a aratat la repezeala grajdurile cailor si un sopron incuiat, care fusese transformat in garaj pentru automobilul conitei Nadina, cand venea la tara.Dar se vedea ca omul are alte treburi, ca si ceilalti de la conac. Se chibzui c-ar fi mai intelept sa dea o raita prin sat in loc sa stea aici de prisos. Se razgandi deocamdata. Poate ca ar fi nedelicat fata de amfitrioni.
     La masa, insusi Grigore il indemna sa se considere absolut liber pe miscari, scuzandu-se ca azi e ocupat pana peste cap cu balamucurile, dar ca de maine incolo va fi cu totul la dispozitia lui.
    Coborand mai tarziu, Titu intalni pe alee o fetiscanca cu niste ochi negri si cu un zambet care-i alungara indata uratul. Era subtirica, desculta si cu o basmaluta albastra legata cochet pe cap.
    - Asculta, fetito, ii zise oprind-o. Esti de aici, de la curte?
    - Sunt numai de cateva zile, raspunse fata. M-a adus tusa Profira, a de-i bucatareasa boierului al batran, ca de mult ma tot chema sa viu negresit, sa-i dau ajutor, ca tare i-e greu si deloc nu se invoieste cu celelalte fete....
    - Si cum te cheama?
    - Marioara! zise ea, adaugand dupa o scurta pauza: a Irinii lui Vlad Ciungu.Maica-mea, ca taicutu a murit acu patru ani, e sora cu tusa Profira.
    - Ei, bravo, Marioara, facu tanarul, ocrotitor. Dar pentru ca esti fata asa draguta, spune-mi, aveti invatator in sat?
    - Cum nu, conasule! Avem. Foarte de treaba si tanar. E chiar aici, si-i insurat, si-i traiesc parintii, ca stau toti impreuna....
    - Sade departe?
    - Nu-i asa departe, conasule.... Cum iesi in ultia, faci stanga si mai mergi nitel si vezi o casa cu flori in geamuri. Acolo sade.
    - Bine, Marioara, multumesc si sa-ti jucam curand la nunta! zise Titu, ciupind-o galant de obraz.
    - Sa dea Dumnezeu! raspunse fata mai domol si rosind putin.
    Schimbul de cuvinte mai inviora pe Titu Herdelea. Coti la stanga pe ultia satului. Ploase binisor azi-noapte, dar in cursul zilei a fost putin soare, incat pamantul s-a zbicit. Ii venise in minte sa faca mai inati o vizita invatatorului; el insusi era fiu de invatator si deci se cuvenea. A treia casa, pe stanga,dupa conacul Iuga, acoperita cu tabla rosie, avea o tablita de tinichea pe perete, intre ferestre. Era postul de jandarmi. Apoi ajunse la incrucisarea cu ulicioara ce duce spre satul Vaideei, in care Grigore ii aratase mai in fund conacul lui Cosma Buruiana.Chiar in colt vazu carciuma cu streasina foarte lata si o batatura in fata, cu usa larg deschisa. Doi tarani se tocmeau afara cu Carciumarul voinic si gras, taran si el, care statea in prag si cu palaria pe ceafa. Vazand pe Titu, Carciumarul saluta foarte respectuos.... Mai incolo, tot de dreapta, despartita de carciuma numai prin cateva case, venea primaria, cu ograda mare, apoi pe stanga, scoala si pe urma iar pe dreapta, biserica. In dreptul bisericii tanarul se opri: n-o fi trecut oare de casa invatatorului? Un copil i-o arata cu degetul: numai nitel mai inainte.
     Casa nu se deosebea intru nimic de celelalte. Doar curtea era mai curata si in geamuri intr-adevar radeau niste miscate insangerate. Deschise portita. Un dulau schiop si zbarlit se arunca la dansul, latrand atat de furios, de parca sa-l sfasaie. Din cerdacul imbracat cu vita salbatica ii cobori intr-ajutor o taranca sprintena, care alunga cainele.
     - Aici sade, ma rog, domnul invatator? intreba Titu nehotarat.
    - Aici, aici, poftiti!.... N-aveti frica, nu musca, da-l incolo de nebun! Face si el galagie ca sa-si plateasca viata! adauga femeia, vazand ca strainul trage cu coada ochiului spre dulaul care, pana sa se potoleasca, mai hamaia din cand in cand neincrezator si ragusit.
    In cerdac aparuse un barbat de vreo treizeci de ani, cu fata supta si ochii negri, care ardeau straniu, cu mustata mica, rasucita. Purta un veston negru de sub care atarnau de jur imprejur poalele camasii taranesti inflorite.
    - Eu sunt invatatorul, domnule!
    Titu Herdelea se prezenta ceremonios si explica in cateva cu vinte cum a ajuns la Amara. Intrara in casa. Invatatorul ii recomanda pe nevasta-sa, taranca de adineaori. Cu stangacia sfiiciunii, acuma parea si mai simpatica. Pe Titu numai costumul taranesc il nedumerea. Cu mentalitatea-i ardeleneasca, el isi inchipuia ca invatatorul, adica reprezentantul intelectualitatii in sat, trebuie sa fie imbracat oraseneste, ca astfel sa se poata bucura si prin exterior de un prestigiu deosebit in fata poporului.
    - La dumneavoastra si stapanirea doreste, probabil, sa aiba dascal cu prestigiu, pe cand la noi.... observa invatatorul cu un gest de dezgust.
     Dascalita Florica sosi cu dulceata.
    - Vai, doamna, nu trebuia! protesta Herdelea, luand insa cu placere.
    Femeia se rosi, se scuza, surase, disparu. Dupa o scurta sovaire, invatatorul se crezu dator sa inconstiinteze pe oaspetele sau ca domnii de la curte nu vor fi prea incantati cand vor afla despre vizita aceasta. Mai ales batranul Iuga, care i-a si interzis sa mai calce pe la conac, fiind odata a cutezat sa ceara o foarte usoara imbunatatire a invoielilor.
     Titu Herdelea sa spaimantase. In vreme ce invatatorul vorbea, el se gandea daca intr-adevar n-a facut o greseala venind la un om care, pe drept, sau nedrept, nu e bine vazut de Iuga. Se linisti, insa, auzind ca e vorba de batranul care si cu dansul se poarta destul de prost.
     Pe urma invatatorul, incalzindu-se, ii spuse ca oamenii vor pamant si ca nu mai pot trai din ceea ce prisoseste boierilor, invoiala, chiar cinstita, impune taranului sa dea jumatate din rodul lui proprietarului. Muncind cat munceste azi, dar pe pamantul lui, omul ar avea un trai de doua ori mai bun. In realitate, insa, trei sferturi din truda saracilor merge sa intretie huzureala celor ce stapanesc pamanturile. Mai fericiti au fost sclavii de odinioara, care erau hraniti, imbracati si ingrijiti in schimbul robiei, pe cand taranii nostri, robotind mai rau ca robii, nu ajung sa-si castige nici macar manacarea omeneasca si trebuie sa cerseasca si sa ramaie vesnic datori la ciocoi, ca sa nu moara de foame.....
     Ion Dragos, invatatorul,vorbea din propria experienta, traind si el la rand cu taranii. Numai intamplarea l-a facut sa ajunga dascal. Fiind copil silitor si cu mare dragoste de carte, invatatorul de pe vremuri a rugat pe boierul Miron sa-si faca pomana si sa sprijine pe baiatul lui Dragos, ca sa poata intra bursier la scoala normala. Batranul a intervenit si baiatul nu l-a facut de rusine, a fost elev stralucit si a luat diploma cu distinctie. Soarta voind ca tocmai in anul acela dascalul cel vechi sa se prapadeasca, Miron Iuga l-a adus in locul vacant, sa fie un indrumator pentru popor. Asa a spus atunci boierul, asa a crezut si tanarul Dragos. Mai tarziu boierul s-a cait ca l-a adus, iar invatatorul si-a zis ca a fost adus aici sa fie sluga recunoscatoare. Pana ce deunazi Iuga a cerut revizorului scolar sa-i caute un om cu care sa se poata intelege si care sa nu-i bage zazanie intre tarani, ca Ion Dragos. Revizorul il cunoaste, il pretuieste si n-ar vrea sa-l sacrifice; de aceea sovaie si mai incearca sa temporizeze, sperand ca batranul se va inmuia. Miron Iuga insa nu e o fire care sa-si schimbe gandurile si, cand va observa taraganeala revizorului, se va adresa chiar ministrului, prieten de-al lui, sau va pune pe cuscrul sau, deputatul Gogu Ionescu, sa-i mature pe amandoi.
     Biata nevasta-sa nici nu banuieste ce primejdie ii paste, si nici ceilalti ai casei. Se zbuciuma singur si asteapta. Sta in casa parinteasca impreuna cu un frate, scapat anul trecut din armata, si cu batranii. Din pamantul ce l-au avut, jumatate l-au dat zestre unei surori, cea mai mare dintre ei, maritata cu un taran. El insusi a luat o fata saraca, fara nimica, numai pentru inima. De n-ar fi salariul, asa putin cat este, ar fi vai de toti. Ba maine-poimaine poate sa mai vie si vreun copil, desi pana azi, in voi ani, nu s-au vrednicit, macar ca au dorit.
     - Bine, dar nu exista nicio lege care sa....? intreba Titu, plin de indignare.
    - Legile sunt pentru noi, cei mici si umili, zise invatatorul Dragos cu tristete.... Pentru incatusarea noastra.....
    Glasul si infatisarea invatatorului dovedeau sinceritate fara umbra. Titu Herdelea, ascultandu-l, se minuna cum se poate sa se tolereze niste stari atat de barbare. Chiar daca Dragos ar exagera, ca toti ce sufera greu, si inca durerle lui trebuie sa fie crancene. Isi zise ca va vorbi negresit cu Grigore Iuga, care trebuie sa faca dreptate.
    - Domnule invatator, ai rabdare! zise dansul cu insufletire. Dreptatea trebuie sa triumfe.
    - Se poate, dar pana atunci noi vom pieri, raspunse Dragos cu amaraciune. De sute de ani asteptam dreptatea, domnule, si nu mai vine. Poate ca in realitate nici nu exista. O fi numai un basm pentru oameni necajiti.


         4.
      Primarul Ioan Pravila dadu buzna la jandarmerie. In odaita de la mijloc era cancelaria, in cea dinspre ulita locuia seful postului cu nevasta, iar in cea din fund, mai marisoara, oamenii.
      - Ei, domnule sef, acu sa te vedem pe unde socatem camasa! rabufni primarul cu fata strambata de ingrijorare.
     Plutonierul Silvestru Bioangiu atipise putin dupa-masa si numai adineori se sculase si trecuse in cancelarie. Era inca buhait si mahmur si primarul in intrerupse tocmai dintr-un cascat binefacator.
    Vru sa-l repeaza cu "ce se napusteste asa peste crestini", mai ales cand auzi ca-l ia si cu "domnule sef", titlu care i se parea ca-l coboara, pe el, cogeamite plutonier vechi. Dar vazandu-i mutra ingrozita, fu cuprins si el de spaima, incat deodata ii sari leneveala si intreba:
     - Ce s-a intamplat, omule?
     - Pozna mare, nene, belea mare, glasui Pravila, parca mai prapadit el insusi din pricine efectului ce-l produse asupra sefului.
     Primarul era mijlociu de statura, cu ochii mici, vicleni si obrajii tabaciti si incretiti. Venea glont de la conac si avea in urechi proaspat glasul boierului cel batran: "De unde stii, sa-mi aduci hotii, primare, ca altfel pe tine te iau de guler!" Parca niciodata nu-l nimerise atat de proclet pe boierul Miron, incat a fost bucuros ca l-a dat afara.
..................................................................................................................

"În viaţă pierdem ani,iar de la moarte cerşim o clipă."
                         Nicolae Iorga