Laleaua neagră, Alexandre Dumas

.....................................................................................................................................................
III.

   - Mă tem de răul care vor să i-l facă, domnule Ioan
   - Da, spuse de Witt, mulţimea asta adunată aici, nu-i aşa?
   - O auziţi?
   - E într-adevăr foarte pornită; dar când ne va vedea, cum nu i-am făcut decât bine, poate că se va potoli.
    - Din nenorocire nu e un motiv, murmură tânăra fată depărtându-se, murmură tânăra fată depărtându-se, pentru a da ascultare semnului poruncitor pe care i-l făcuse tatăl ei.
    - Nu, copila mea, nu; e adevărat ce-ai spus.
    Apoi continuându-şi drumul:
    - Uite, murmură el, o fetiţă care nu ştie probabil să citească, şi prin urmare n-a citit nimic, dar care totuşi a cuprins istoria lumii într-un singur cuvânt.
    Şi la fel de calm, dar poate ceva mai gânditor, fostul prim-ministru îşi continuă drumul spre camera fratelui său.



       2. CEI DOI FRAŢI

        După cum se temuse frumoasa Roza, care parcă presimţea ce avea să se întâmple, în timp ce Ioan de Witt urca scade de piatră spre închisoarea unde era întemniţat fratele său Corneille, burghezii făceau totul pentru a îndepărta din faţa închisorii trupa lui Tilly. Poporul, care preţuia bunele intenţii ale gărzii sale, striga cât îl ţinea gura:
      - Tăriască burgezii!
     Cât despre domnul de Tilly, acesta parlamenta, pe cât de prudent pe atât de hotărât, cu garda burgheză, sub ameninţarea  pistoalelor pregătite ale escadronului său, încercând să-i explice cât putea de bine că primise ordin din partea statului de a păzi cu cele trei companii piaţa închisorii şi împrejurimile ei.
      - Pentru ce un asemenea ordin? De ce să păzeşti închisoare? ţipau orangiştii.
      - Ah! răspunse domnul de Tilly, îmi cereţi să vă spun lucruri pe care nici eu nu le ştiu. Mi s-a spus: "Păzeşte!" şi eu păzesc. Dumneavoastră, domnilor, care sunteţi aproape militari, ar trebui să ştiţi că un ordin nu se discută.
       - Dar vi s-a dat acest ordin ca trădătorii să aibă timpul de a pleca din oraş!
       - Tot ce se poate, de vreme ce trădătorii sunt condamnaţi la exil, rosti de Tilly.
      - Dar cine a dat acest oridin?
      - Statul, cine dracu?
       - Statul trădează.
      - Nu ştiu nimic despre asta.
      - Şi dumneata însuţi săvârşeşti o trădare.
     - Eu?
     - Da, dumneata.
      - Ei, asta-i! Să ne înţelegem, domnilor burghezi; pe cine aş trăda eu? Statul? Nu pot să-l trădez, pentru că sunt în slujba lui şi îi execut ordinele întocmai.
       Şi cum contele avea perfectă dreptate şi nu putea fi contrazis în cele ce spunea, ţipetele şi ameninţările se înteţiră; proteste îngrozitoare cărora de Tilly le răspundea cu multă bunăcuviinţă.
        - Dar, domnilor burghezi, pentru Dumnezeu, descărcaţi muschetele; puteţi scăpa din întâmplare un glonte şi dacă vreţi răni pe unul din călăreţii mei, vom răspunde doborând două sute de oameni, ceea ce nu ne-ar fi pe plac nici nouă, nici dumneavoastră probabil.
        - Dacă veţi trage voi, ţipară burghezii, vom deschide şi noi focul asupra voastră.
        - Da, dar chiar dacă ne veţi doborî de la primul până la ultimul, cei pe care îi vom fi ucis noi, vor fi rămas tot morţi.
        - Atunci, cedaţi-ne locul şi veţi dovedi că sunteţi un bun cetăţean.
        - În primul rând eu nu sunt cetăţean, spuse de Tilly, eu sunt ofiţer, ceea ce e cu totul altceva;  apoi, nu sunt olandez, sunt francez, ceea ce  e iarăşi cu totul altceva. Eu nu cunosc decât statul care mă plăteşte; aduceţi-mi din partea statului ordinul de a ceda locul, şi cu mare plăcere fac stânga-mprejur, căci şi aşa mă plictisesc groaznic aici.
        - Da! Da! strigară o sută de voci, la care se adăugaseră de îndată alte cinci sute. Să mergem la primărie! Să mergem să-i găsim pe deputaţi! Haidem! Haidem!
         - Da, asta e, murmură de Tilly, duceţi-vă la primărie să cereţi un lucru josnic şi veţi vedea dacă vi se acordă; duceţi-vă, fraţilor, duceţi-vă.
         Domnul ofiţer de Tilly se bizuia   pe onoarea magistraţilor, care la rândul lor contau pe onoarea lui de soldat.
        Între timp, Ioan de Witt - părăsit de noi pe când urca scara de piatră  după discuţia avută cu temnicerul Gryphus şi cu fiica acestuia Roza, - ajunsese la uşa celulei unde zăcea pe o saltea fratele său Corneille, care, după cum se ştie, fusese supus torturii pregătitoare. Ulterior, sosind ordinul de exil, aplicarea torturii extraordinare devenise inutilă.
       Corneille şedea întins, cu încheieturile mâinilor zdrobite, cu degetele rupte, pentru că n-a mărturisit o crimă pe care n-o comisese; acum, după trei zile de suferinţă, respira în sfârşit liniştit aflând că judecătorii de la care aştepta moartea au binevoit să-l condamne la exil.
       Corpul său robust şi sufletul de neînvins ar fi dezamăgit pe duşmanii săi, dacă aceştia s-ar fi obosit să privească în adâncurile întunecoase ale celulei din Buytenhoff. Ar fi văzut pe obrazul palid al condamnatului înflorind zâmbetul martirului care, întrezărind minunăţiile cerului, uită morcila de pe pământ.
        Ruartul îşi redobândise prin puterea voinţei toate forţele şi socotea cât timp îl vor mai reţine încă în închisoare formalităţile justiţei.
        Tocmai în acest moment, strigătele detaşamentului burghez şi ale poporului se ridicau împotriva celor doi fraţi şi-l ameninţau pe căpitanul de Tilly.
       Dar oricât de ameninţător era zgomotul ce răzbătea până la el, Corneille nu-i dădu atenţie, sau poate nu se osteni să privească prin fereastra îngustă şi zăbrelită, care lăsa să pătrundă lumina şi murmurele de afară.
       Se gândea la fratele său.
       Fără îndoială apropierea lui se făcea simţită prin tainele pe care magnetismul le-a descoperit mai târziu. Pe când Ioan ocupa gândurile lui Corneille atât de intens încât aproape îi şoptea numele, uşa se deschise, Ioan intră şi cu un pas grăbit se apropie de patul prizonierului; acesta întinse braţele strivite şi mâinile bandajate spre gloriosul său frate, pe care reuşise să-l întreacă, nu prin serviciile aduse ţării, ci prin ura pe care i-o purtau olandezii.
        Ioan îl sărută cu drag pe frunte şi îi aşeză încetişor mâinile bolnave pe salte.
       - Corneille, bietul meu frate, întrebă el, suferi mult, nu-i aşa?
       - Acum nu mai sufăr, frate, de vreme ce eşti aici.
       - Oh! Bietul meu Corneille, frate iubit, te asigur că sufăr eu în locul tău, când te văd aşa.
       - M-am gândit mai mult la tine decât la mine şi în timp ce mă torturau, m-am plâns doar o singură dată, şi atunci pentru a te compătimi: Bietul meu frate! Dar acum eşti aici, să uităm totul! Ai venit să mă iei, nu-i aşa?
      - Da.
      - M-am vindecat. Ajută-mă să mă ridic, frate, şi vei vedea cât de bine merg.
     - Nu ai mult de mers, prietene, căci trăsura mea aşteaptă lângă eleşteu, în spatele puşcaşilor lui de Tilly.
     - Puşcaşii lui de Tilly? De ce stau la eleşteu?
     - Ah! spuse primul ministru cu obişnuitul său zâmbet trist, de tamă ca nu cumva oamenii din Haga, văzându-te plecând, să provoace zarvă.
       - Zarvă? rosti Corneille fixându-l cu privirea pe fratele său, care se simţea stânjenit. Zarvă?
      - Da, Corneille.
      - Atunci asta am auzit adineauri, spuse deţinutul încet, vorbind parcă pentru sine.
      Apoi, întorcându-se către fratele său:
      - E multă lume la Buytenhoff, nu-i aşa? spuse el.
     - Da, frate.
     - Dar atunci, ca să vii  aici.....
     - Atunci, ce?
      - Cum te-au lăsat să treci?
      - Ştii bine, Corneille, că nu suntem deloc iubiţi, îi spuse primul ministru cu amărăciune. Am venit pe străzi dosnice.
        - Ai venit pe ascuns, Ioan?
     - CUm trebuia să ajung la tine fără întârziere, am adoptat procedeul folosit în politică şi pe mare, când vântul e potrivnic: am ocolit.
      În clipa aceea, zgomotul urca mai furios din piaţă spre închisoare. De Tilly discuta cu garda burgheză.
      - Dragul meu Ioan, îi spuse Corneille, eşti un mare navigator, dar nu ştiu dacă vei fi tot atât de iscusit să-l scoţi pe fratele tău din Buytenhoff, pe o furtună ca aceea de azi care a ridicat în uriaşe talazuri poporul, ca pe vremea când ai condus flota lui Tromp la Anvers în mijlocul adâncului fluviu Escaut.
     - În orice caz vom încerca, răspunse Ioan, şi poate cu ajutorul lui Dumnezeu vom izbuti; dar în primul rând vreau să-ţi mai spun ceva.
     - Spune.
      Strigătele se auziră din nou.
     - Auzi, continuă Corneille, ce mânioşi sunt oamenii? Împotriva ta? Sau împotriva mea?

............................................................................................................................................................  

Laleaua neagră, Alexandre Dumas

.......................................................................................................................................................
II.
      
          Erau şi alţii, e drept, care alergau într-acolo cu intenţii mai puţin duşmănoase. Pentru ei nu era vorba decât de un spectacol atrăgător, căci vazând cum se târăşte în praf cel ce deţinuse mult timp puterea, orgoliul lor era satisfăcut.
           Nu era oare Corneille de Witt omul despre care se spunea că nu cunoaşte frica? Îl vor vedea închis, slăbit de cazne, palid, însângerat, acoperit de ruşine! Nu e acesta un triumf pentru burghezie, triumf la care orice burghez din haga, trebuie să se bucure, căci într-un anume fel burghezia e mai înverşunată decât populaţia împotriva nobilimii!!!!!!
           "Şi apoi, - ziceau agitatorii orangişti, strecuraţi cu dibăcie în mulţime, socotind s-o transforme într-un instrument ascuţit şi zdrobitor-, nu se va ivi oare niciun prilej pe drumul de la Buytenhoff până la poarta oraşului, de a arunca puţin noroi, sau chiar câteva pietre, în acest Ruart de Pulten, care nu numai că n-a acordat decât "vi coactus" funcţia de stathuder prinţului de Orania, dar care a vrut să mai pună la cale uciderea lui?"
         "Ca să nu mai vorbim, adăugau îngârjiţii duşmani ai Franţei că, dacă s-ar proceda cum se cuvine, şi cei de la Haga ar fi curajoşi, Corneille de Witt n-ar trebui lăsat să plece în exil, căci odată trecut peste graniţă, va complota mai departe cu Franţa şi va trăi din aurul marchizului de Louvois, impreună cu sceleratul său frate Ioan."
        Se ştie că mulţimea stăpânită de o asemenea stare de spirit mai curând alearga decât merge.
      Iată de le locuitorii din haga se îndreptau atât de grăbiţi spre Buytenhoff.
       În mijlocul lor alerga, plin de mânie şi fără vreun plan, onestul Tyckelaer, pe care orangiştii îl purtară ca pe un erou al cinstei, al onoarei naţionale şi al milei creştineşti. Acest brav scelerat povestea, înflorind şi folosind toate resursele imaginaţiei sale, cum a încercat Corneille de Witt să-l corupă, ce sume de bani i-a făgăduit şi cât de diabolic a uneltit pentru a înlătura din calea lui, din calea lui Tyckelaer, toate greutăţile asasinatului. Fiecare frază a discursului său, ascultată cu nesaţ de mulţime, stârnea urale ce exprimau dragoste entuziastă pentru prinţul Wilhelm şi sălbatica mânie împotriva fraţilor de Witt.
      Mulţimea blestema pe judecătorii nedrepţi, a căror sentinţă lăsa să scape   viu şi nevătămat un criminal atât de odios cum era ticălosul de Corneille. Câţiva instigatori repetau cu voce scăzută:
      - O să plece! O să plece!
     La care alţii răspundeau:
      - O corabie îl aştepta la Schweningen, o corabie franceză. Tyckelaer a văzut-o!
       - Bravul Tyckelaer, cinstitul Tyckelaer! nu mai contenea mulţimea.
      - Şi, fără îndoială, se auzi o voce, că în timpul fugii lui Corneille, Ioan, care nu a trădat mai puţin decât fratele său, va fugi şi el.
       - Puşlamalele or să mănânce în Franţa banii noştri, bani aduşi de corăbiile noastre, de arsenalele noastre, de şantierele noastre vândute lui Ludovic al XIV-lea.
      - Să-l împiedicăm să plece! strigă un patriot mai înverşunat.
      - La închisoare! La închisoare! repeta corul mulţimii.
       La auzul acestor strigăte, burghezii alergau mai repede, puştile se încărcau, topoarele luceau şi ochii aruncau flăcări. Totuşi încă nu se comisese nicio violenţă şi linia călăreţilor care păzeau împrejurările închisorii Buytenhoff rămânea rece, nepăsătoare, tăcută, dar mai amenţătoare prin calmul ei decât toată mulţimea cu strigătele, cu agitaţia şi ameninţările ei; stătea nemişcată sub privirea superiorului, căpitanul cavaleriei din Haga, a cărui spadă scoasă din teacă era îndreptată în jos, cu vârful spre colţul scării din şa.
          Această trupă, singurul zid de apărare al închisorii, stăpânea prin atitudinea sa numai masele populare dezordonate şi gălăgioase, dar şi detaşamentul gărzii bugheze care, aşezat în faţa închisorii Buytenhoff pentru a menţine ordinea alături de călăreţi, îndemna pe răzvrătiţi, strigând:
       - Trăiască de Orania, jos trădătorii!!!!
      Întradevăr, numai prezenta lui de Tilly şi a trupei sale mai ţinea în frâu pe soldaţii burghezi; dar curând , înflăcărându-se de propriile lor strigăte şi punând pe seama timidităţii tăcerea călăreţilor, făcură un pas spre închisoare, atrăgând pe urmele lor gloata poporului. Atunci, contele de Tilly, încruntat, înaintă singur în faţa lor şi ridicând spada îi întrebă:
       - Domnilor din brigada burgheză, de ce vă apropiaţi şi ce vă doriţi?
       Burghezii îşi agitară muschetele repetând strigătele:
       - Trăiască de Orania! Moarte trădătorilor!
       - Trăiască de Orania, fie, spuse domnul de Tilly, deşi eu prefer chipurile vesele celor posace. Ţipaţi cât vă place! Moarte trădătorilor! dar dacă e vorba să-i ucideţi cu adevărat, să ştiţi că mă aflu aici pentru a vă împiedica.
        Apoi, întorcându-se către soldaţi, comandă:
       - Sus armele, soldaţi!
       Soldaţii lui de Tilly executară ordinul calm şi cu precizie, obligându-i să bată imediat în retragere şi pe burghezi şi pe cei din popor, într-o învălmăşeală care-l făcu să zâmbească pe  ofiţerul de cavalerie.
      - O, la, la,  - spuse el pe un ton zeflemitor, obişnuit celor din armată, - nu vă fie teamă, burghezi; soldaţii mei nu vor strica niciun cartuş pe voi, dar nici voi nu veţi face vreun pas spre închisoare.
    - Ştiţi oare, domnule ofiţer, că avem muschete? i se adresă plin de furie comandantul burghezilor.
      - Văd al dracului de bine că aveti, zise de Tilly, doar le vânturaţi destul în faţa noastră; observaţi însă că şi noi avem pistoale, şi pistolul ţinteşte admirabil la cincizeci de paşi , iar voi nu sunteţi decât la douăzeci şi cinci.
     - Moarte trădătorilor!strigă exasperată compania burgheză.
     - Uf, spuneţi mereu acelaşi lucru, e obositor! mormăi ofiţerul, reluându-şi locul în fruntea trupei, în timp de vuietul mulţimii creştea necontenit în jurul închisorii Buytenhoff.
     Dar poporul înfierbântat nici nu bănuia că, în timp ce adulmeca sângele uneia dintre victime, cealaltă, ca şi cum s-ar fi grăbit să iasă în întâmpinarea soartei sale, trecea la o sută de paşi de piaţă, prin spatele grupurilor şi călăreţilor, pentru a se duce la Buytenhoff. Într-adevăr, Ioan de Witt tocmai coborâse din caleaşcă, însoţit de un servitor, şi traversa liniştit curtea din faţa închisorii. Se recomandă temnicerului, care de altfel în cunoştea, spunându-i:
    - Bună ziua, Gryphus, vin să-l iau şi să-l scot din oraş pe fratele meu, Corneille de Witt, condamnat, cum ştii, la exil.
   Şi teminicerul, un soi de urs dresat să deschidă şi să închidă poarta închisorii, îl salută şi-l lăsă să intre în clădirea ale cărei porţi se închiseră în urma lui. La zece paşi depărtare întâlni o frumoasă fată de şaptesprezece-optsprezece ani, în costum de frizonă, care-i făcu graţioasă o plecăciune. El îi spuse, apuncând-o de bărbie:
    - Bună ziua, bună şi frumoasă Roza. Cum se simte fratele meu?
    - Oh! domnule Ioan, răspunse fata, nu de răul ce i s-a făcut mă tem. Răul ce i s-a făcut a trecut.
   - Şi de ce te temi atunci, frumoasă fată?
     
........................................................................................................................................................

Punguţa cu doi bani, Ion Creangă

        Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşneagul un cucoş; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă; iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi perdu răbdarea şi zise:
        - Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte ouă, ca să-mi prind pofta măcar.
        - Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina, şi iacătă-o cum se ouă.
        Moşneagul, pofticios şi hapsin, se ia după gura babei şi, de ciudă, prinde iute şi degrabă cucoşul şi-i dă o bataie bună, zicând:
        - Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.
        Cucoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetec. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi către casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoş, vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului:
        - Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc.
        Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, şi c-un feliu de meşteşug, prinde cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare o pune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat:

                                Cucurigu! boieri mari,
                                Daţi punguţa cu doi bani!

        Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:
        - Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea.
        Vezeteul se dă iarăşi jos din capră, prinde cucoşul şi-l azvârle în fântână! Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară şi iarăşi se ia în urma trăsurei, zicând:

                                Cucurigu! boieri mari,
                                Daţi punguţa cu doi bani!

        Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis:
        - Mă! da' al dracului cucoş i-aista! Ei, las' că ţi-oiu da eu ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatule!
        Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoşul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână pe jaratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptoriul; ba încă face ş-o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesă teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice:

                                Cucurigu! boieri mari,
                                Daţi punguţa cu doi bani!

        - Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în cireada boilor ş-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, şi-om scăpa de supărare.
        Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoşului! Să-l fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei; păn-a înghiţit el toată cireada, ş-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului, şi iarăşi începe!

                                Cucurigu! boieri mari,
                                Daţi punguţa cu doi bani!

        Boierul, când mai vede şi astă dandanaie, crăpa de ciudă şi nu ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cucoş. Mai stă boierul cât stă pe gânduri, pănă-i vine iarăşi în cap una.
        - Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi-oiu scăpa de dânsul.
        Şi, cum zice, umflă cucoşul de-o aripă şi-l zvârle în zahnaua cu banii; căci boieriul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iesă şi de-acolo, el ştie cum şi pe unde, se duce la fereastra boierului şi iar începe:

                                Cucurigu! boieri mari,
                                Daţi punguţa cu doi bani!

        Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu altăceva; iară boierul se uita galiş cum se duceau paserile şi zise oftând:
        - Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici!
        Cucoşul însă mergea ţanţoş, iar paserile după dânsul, şi merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moşneag, şi de pe la poartă începe a cânta: "Cucurigu! cucurigu!" Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iesă afară cu bucurie; şi, când îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoşul său era ceva de spăriet! elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cucoş; ş-apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete. Moşneagul, văzând pe cucoşul său aşa de mare şi de greoiu, şi încunjurat de-atâta amar de galiţe, i-a deschis poarta. Atunci cucoşul i-a zis:
        - Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii.
        Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atunci se aşază pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă paseri, şi de cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ţi lua ochii! Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoşul şi dezmerdându-l. Atunci, iaca şi baba vine nu ştiu de unde; şi, când a văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.
        - Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni!
        - Ba pune-ţi pofta-n cuiu, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă galbeni; c-aşa am bătut eu cucoşul, ştii tu din a cui pricină... şi iaca ce mi-a adus!
        Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică ş-o înghite. Apoi răpede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: "Cot, cot, cotcodac!" Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina... Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, păn-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!
        Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi grădini frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă, iară pe cucoş îl purta în toate părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea că-i un irod de cei frumoşi, iară nu cucoş de făcut cu borş.

Laleaua neagră, Alexandre Dumas

I.       
        1. UN POPOR RECUNOSCĂTOR

         La 20 august 1672, oraşul Haga, atât de plin de viaţă, atât de alb, atât de îngrijit, încât ai fi zis că fiecare zi e o duminică, oraşul Haga, cu parcul său umbros, cu pomii înalţi aplecaţi peste casele în stil gotic, cu luciul întins al canalelor în care se oglindesc clopotniţele şi cupolele aproape orientale, - oraşul Haga, capitala celor şapte provincii unite, îşi revărsa valul negru şi roşu al locuitorilor grăbiţi, neliniştiţi, care alergau gâfâind cu muscheta la umăr, ciomagul în mână sau cuţitul la brâu spre Buytenhoff, sinistra închisoare ale cărei ferestre zăbrelite se mai văd încă şi unde zăcea Corneille de Witt, fratele fostului prim-ministru al Olandei, acuzat de asasinat de către chirurgul Tyckelaer.
         Dacă întâmplările din acea vreme şi mai cu seamă cele din anul în care ne începem povestirea, n-ar fi strâns legate de cele două nume amintite mai sus, puţinele cuvinte de lămurire pe care le adăugăm ar putea să pară în afara subiectului; dar noi prevenim cititorul - acest vechi prieten, căruia îi promitem totdeauna lucruri atrăgătoare în primele pagini şi faţă de care ne ţinem  mai mult sau mai puţin   făgăduiala în paginile următoare, - îl prevenim, cum spuneam, că această explicaţie este necesară atât pentru clarificarea povestirii noastre, cât şi pentru înţelegerea marelui eveniment politic în care ea se încadrează.
       Corneille (îl vom numi pe tot parcursul cărţii Corneille, pentru a-l deosebi de finul său, Cornelius van   Baerle) sau Cornelius de Witt, Ruart de Pulten, adică inspector al digurilor din acest ţinut, fost primar al oraşului său natal, Dordrecht, şi deputat în parlamentul statelor olandeze, avea patruzeci şi nouă de ani, când poporul olandez, sătul de o republică bazată pe principiile lui Ioan de Witt, prim-ministru al Olandei fu cuprins de o mare pasiune pentru stathuder (conducător al republicii olandeze), funcţie pe care edictul impus de el, încă în vigoare în Provinciile Unite, a desfiinţat-o pentru totdeauna în Olanda.
       Cum rareori se întâmplă ca opinia publică, în evoluţia sa capricioasă, să nu vadă un om în spatele unui principiu, poporul vedea în spatele acestei republici   cele două chipuri aspre ale fraţilor de Witt, ale figuri romane ale Olandei, care se fereau să cultive sentimentul naţional, adepţi de neînduplecat ai unei libertăţi fără desfrâu şi ai unui belşug fără prisos; iar dincolo de stadtholderat poporul vedea fruntea înclinată, gravă şi gânditoare a tânărului Wilhem de Orania, pe care contemporanii săi l-au poreclit "Taciturnul", nume adoptat şi de posteritate.
      Cei doi de Witt căutau să-i intre în voie lui Ludovic al XIV-lea, căci simţeau atât creşterea autorităţii sale morale în faţa întregii Europe cât şi superioritatea sa materială asupra Olandei, dobândită prin succesul eroicei campanii a Rinului, - campanie cântată de Boileau - care în trei luni a doborât puterea Provinciilor Unite şi al căror erou demn de roman era contele de Guiche.
          Ludovic al XIV-lea era un vechi duşman al olandezilor, care îl insultau şi îşi băteau joc de el în toate chipurile, ce e drept, mai totdeauna prin gura francezilor refugiaţi în Olanda. Orgoliul naţional făcea din el un Mitridate al republicii.
      În jurul fraţilor de Witt se crease aşadar o atmosferă de dublă nemulţumire, pornită atât din sfărâmarea unei rezistenţe dârze şi instaurarea unei puteri potrivnice aspiraţiilor naţiunii, cât şi din oboseala firească tuturor popoarelor învinse, care speră că un nou conducător ar putea să le salveze de la ruină şi ruşine.
    Acest alt şef, gata să-şi facă apariţia, gata să se măsoare cu Ludovic al XIV-lea, cu un viitor ce se anunţa măreţ, era Wilhelm, prinţ de Orania, fiu al lui Wilhelm al II-lea şi nepot, prin Henrieta Stuart, al regelui Carol I al Angliei, copilul tăcut, pe care, aşa cum am mai spus, poporul îl vedea în funcţia de stathuder.
     În 1672 avea douăzeci şi doi de ani. Ioan de Witt, preceptorul său, îl educase pentru a face din acest prinţ de viţă veche un bun cetăţean. În dragostea sa de patrie, mai puternică decât dragostea pentru elev, el i-a răpit prin edictul său speranţa de a deveni stathuder. Dar Dumnezeu a râs de pretenţiile oamenilor de a înălţa sau de a răsturna stăpânirile de pe pământ, fără să-l consulte; şi profitând de capriciile poporului olandez şi de groaza pe care o inspira Ludovic al XIV-lea, el a schimbat politica primului ministru , a abolit edictul încă în vigoare, restabilind funcţia de stathuder pentru Wilhelm de Orania, faţă de acre avea anumite planuri, ascunse în tainele de nepătruns ale viitorului.
    Primul ministru se plecă înainte voienţei concetăţenilor săi, dar Corneille de Witt, mai îndărătnic, refuză să semneze actul de  restabilire a funcţiei de stathuder, cu toate ameninţările de moarte ale mulţimii orangiste, care l-a asediat în casa sa din Dordrecht.
     Numai insistenţele şi lacrimile soţiei sale îl determinară în cele din urmă să semneze, dar adăugă la numele său aceste două litere V.C. - adică Vi Coactus, ceea ce înseamnă "Silit prin forţă".
     A fost o adevărată minune că a scăpat în ziua aceea  de loviturile duşmanilor săi.
     Cât despre Ioan de Witt, care şi-a dat adeziunea mai repede şi mai uşor sub presiunea voinţei concetăţenilor săi, n-a avut nici el parte de o soartă mai fericită. După câte zile a fost victima unei tentative de asasinat, prin lovituri de cuţit. N-a murit însă în urma rănilor primite.
     Această înfrângere i-a nemulţumit însă pe  adepţii Casei de Orania. Viaţa celor doi fraţi este o continuă piedică în calea planurilor lor; schimbară tactica pentru moment, chiar dacă mai târziu aveau sa revină la prima, încercând să desăvârşească prin calomnie ceea ce nu izbutiseră cu pumul.
     Se întâmplă destul de rar ca la un moment dat să se găsească la îndemâna lui Dumnezeu un om care să înfăptuiască o acţiune măreaţă; dar când un asemenea eveniment fericit are loc, istoria reţine numaidecât numele omului ales şi îl impune posterităţii.
      Când însă necuratul se amestecă în treburile muritorilor pentru a distruge o existenţă, sau a răsturna un imperiu, imediat se nimereşte şi un ticălos prin apropiere căruia e destul să-i şoptească un singur cuvânt, ca să se şi apuce de treabă.
     Ticălosul, gata să-i slujească spiritului răului în această împrejurare, se numea, după cum se pare c-am mai spus, Tyckelaer, şi era de profesie chirurg. El îl acuză pe Corneille de Witt, desperat de abrogarea edictului, după cum a dovedit-o de altfel prin apostila sa, şi clocotind de ură împotriva lui Wilhelm de Orania, că a însărcinat pe un asasin să scape republica de noul stathuder şi că acest asasin e el Tyckelaer, care, chinuit de remuşcări numai la idea faptei ce i se ceruse, prefera să dezvăluie crima decât s-o comită.
       Acum, imaginaţi-vă explozia care izbucni în rândurile organiştilor când aflară de acest complot. Procurorul fiscal porunci atunci să fie arestat Corneille chiar în casa sa, la 16 august 1672; inspectorii digurilor, nobilul frate al lui Ioan de Witt, fu supus torturii ca şi cei mai mârşavi criminali, într-o sală din Buytenhoff, spre a i se smulge mărturisirea pretinsului său complot împotriva lui Wilhelm.
      Dar Corneille nu era numai o minte luminată, ci şi un om foarte curajos. Făcea parte din acei martiri care, având un ideal politic, precum strămoşii lor avuseseră credinţa religioasă, ştiau să îndure caznele; surâse în timpul torturii, scandă cu voce sigură prima strofă din "Justum et Tenacem" al lui Horaţiu şi nu recunoscu nimic, zdruncinând astfel nu numai forţa dar şi fanatismul călăilor săi.
     Bineînţeles că judecătorii nu îl găsiră nici pe Tyckelaer cu totul nevinovat, dar împotriva lui Corneille pronunţară o sentinţă prin care i se retrăgeau toate funcţiile şi demnităţile; fu condamnat să plătească cheltuielile de judecată şi exilat pe viaţă de pe teritoriul republicii. Această sentinţă dată nu numai împotriva unui nevinovat ci şi împotriva unui om de vază, însemna o oarecare satisfacţie dată poporului , pentru interesele căruia Corneille de Witt îşi închinase întreaga sa viaţă. Totuşi, după cum se vedea, el nu s-a mulţumit numai cu atât. Atenienii, despre care se dusese vestea că nu ştiu ce e recunoştinţa, erau mai prejos decât olandezii din acest punct de vedere. Ei s-au mulţumit să-l exileze pe Aristide.
       La primele zvonuri în legătură cu arestarea fratelui său, Ioan de Witt îşi dădu demisia din funcţia de prim ministru. Şi acesta fu la fel de bine răsplătit pentru devotamentul său către ţară. Retrăgându-se din viaţa publică, lua cu sine numai necazuri şi suferinţe, singurele foloase trase îndeobşte de oamenii cinstiţi, vinovaţi doar de a fi muncit pentru patria lor, uitându-se pe ei înşişi.
         În acest timp, Wilhelm de Orania, nu fără să grăbească evenimentele prin toate mijloacele pe care le avea la îndemână, aştepta ca poporul, al cărui idol era, să-i facă din trupurile celor doi fraţi treptele de care avea nevoie pentru a ocupa funcţia de stathuder.
       De acea, la 20 august 1672, aşa cum am spus la începutul acestui capitol, tot oraşul alerga spre Buytenhoff pentru a fi de faţă la iedşirea din închisoare a lui Corneille de Witt ce pleca în exil, şi pentru a privi urmele lăsate de tortură pe nobilul trup al omului care ştia atât de bine versurile lui Horaţiu.
      Trebuie să adăugăm că această mulţime, care se îndrepta spre Buytenhoff, nu era îndemnată numai de nevinovata intenţie de a asista la un spectacol, ci şi de dorinţa unora de a de a duce la bun sfârşit o misiune ce nu fusese îndeplinită.
       Ne referim la misiunea călăului.
.................................................................................................................................................................
     

Jack şi vrejul de fasole

Trăia odată o văduvă săracă a cărei colibă se afla într-un sat departe de Londra.

Văduva avea un singur fiu, căruia îi împlinea toate dorinţele; urmarea a fost că Jack nu prea ţinea

cont de ce-i spunea ea şi era cam nechibzuit şi risipitor.

Nebuniile pe care le făcea nu se datorau firii sale rele, ci faptului că mama sa nu-l mustrase niciodată. Şi cum ea nu era bogată iar el nu voia să muncească, biata femeie se văzu obligată să câştige existenţa amândurora, vânzând tot ce avea. În cele din urmă nu i-a mai rămas decât o vacă.

Cu lacrimi în ochi, văduva nu se mai putu stăpâni şi-l ocărî pe Jack:

— O ! Băiat netrebnic ce eşti ! zise ea. Prin traiul tău necugetat ne-ai ruinat pe amândoi. Necumpătatule ! Nu mai am bani nici măcar pentru un coltuc de pâine; nu mai am decât o biată vacă şi trebuie s-o vând şi pe ea; altfel murim de foame !

Jack fu impresionat preţ de câteva minute, dar îi trecu repede. Apoi, făcându-i-se foame, căci nu mâncase nimic, atâta o mai bătu la cap pe biata maică-sa să-l lase să vândă vaca până ce, în cele din urmă, cu părere de rău, ea se-nvoi.

În drum spre târg, Jack se-ntâlni cu un măcelar care-l întrebă de ce duce vaca de acasă. Jack îi răspunse că are de gând s-o vândă. Măcelarul avea în desagă nişte boabe de fasole frumoase, de toate culorile, pe care Jack le şi zărise. Măcelarul observă aceasta şi, ştiindu-1 pe Jack cam slab de înger, se hotărî să-1 păcălească şi-i oferi fasolea în schimbul vacii. Necugetatului de băiat i se păru o ofertă straşnică. Târgul a fost încheiat pe loc

şi vaca dată pe câteva prăpădite de boabe de fasole. Ajuns în grabă acasă, îi povesti maică-si toată tărăşenia şi-i arătă boabele de fasole, pe care ea le aruncă cât colo. Boabele se-mprăştiară în toate direcţiile, răspândindu-se prin toată ograda.

A doua zi, Jack se sculă dis-de-dimineaţă şi, uitându-se pe fereastră, văzu ceva ciudat în grădină. Coborî degrabă şi descoperi că boabele de fasole încolţiseră şi crescuseră de toată frumuseţea; erau atât de dese şi de încolăcite încât vrejurile formau o înlănţuire care, la prima vedere, semăna cu o scară.

Uitându-se în sus, Jack nu putu zări capătul vrejului care părea pierdut în nori. Încercă scara; descoperi că era solidă şi numai bună de urcat. Şi pe loc îi veni o idee : să se caţere pe vrejul de fasole să vadă până unde a putut să crească. Cu asta în minte şi uitând până şi de foame, se grăbi să-i spună mamei sale intenţia lui.

În zadar îl imploră biata femeie să renunţe că el porni pe dată. Şi, după ce urcă câteva ore, ajunse în vârful vrejului de fasole, sleit de puteri. Uitându-se în jur, descoperi cu uimire că se află într-o ţară tare stranie: părea a fi un deşert pustiu; nu se zărea nici urmă de pom, tufă, casă sau vietate.

Jack se aşeză îngândurat pe un bolovan şi se gândi la mama lui; foamea îl încerca şi acum îi părea rău că n-o ascultase şi se căţărase pe vrejul de fasole, împotriva voinţei ei. Se gândea că acum va muri de foame.

Totuşi, merse mai departe în speranţa că va da peste vreo casă de unde să ceară ceva de mâncare. Deodată, la o oarecare depărtare, zări o tânără şi frumoasă femeie. Tare mai era frumos îmbrăcată şi în mână ţinea o nuieluşă alba în vârful căreia se afla un păun din aur curat. Ea se apropie şi spuse :

— Am să-ţi spun o poveste pe care mama ta n-are curajul să ţi-o spună. Dar, înainte de a începe, îţi cer să juri că vei face întocmai cum îţi voi spune. Eu sunt zână şi, dacă nu vei urma sfatul meu, mă vei face să pierd puterea de a te ajuta, şi cu siguranţă că vei muri în această încercare.

Jack se cam sperie la auzul acestor cuvinte, dar promise să-i urmeze sfatul întocmai.

— Tatăl tău a fost un om foarte bogat şi foarte bun la suflet. Niciodată n-a refuzat pe nimeni din preajmă-i care i-a cerut ajutorul. Dimpotrivă, îi căuta el pe cei nevoiaşi şi nenorociţi.

Dar, doar la câteva mile de casa tatălui, trăia şi un uriaş care înspăimântase ţinutul cu cruzimile şi răutăţile sale. Ba mai mult, creatura aceasta era foarte invidioasă din fire şi nu-i plăcea să audă povestindu-se despre alţii, vestiţi pentru bunătatea şi omenia lor. Aşa că jură să facă rău unei asemenea persoane pentru ca

faptele bune ale acesteia să nu mai fie pe buzele tuturor.

Tatăl tău era un om prea bun pentru a se teme de răul ce i-1 puteau face alţii. Dar, în curând, crudul uriaş găsi un prilej de a-şi pune în practică ticăloasele ameninţări. Auzind că părinţii tăi aveau de gând să-şi petreacă câteva zile la un prieten, care locuia destul de departe de ei, făcu în aşa fel ca să i se

întindă o cursă tatălui tău şi să fie omorât şi ca mama ta să fie prinsă în drum spre casă. Tu aveai doar câteva luni când s-au întâmplat toate astea. Sărmana ta mamă, aproape leşinată de frică şi groază, a fost dusă de oamenii uriaşului într-o ascunzătoare şi împreună cu bietul ei prunc ţinută în captivitate multă

vreme. Neliniştiţi de absenţa părinţilor tăi, servitorii au pornit în căutarea lor. Totul a fost însă în zadar, pentru că n-au putut afla nimic despre stăpânul lor. Între timp, uriaşul a măsluit un testament prin care toate bunurile tatălui tău erau trecute pe numele lui în calitate de tutore şi, prin urmare, îşi însuşi totul făţiş.

După ce mama ta a stat câteva luni închisă, uriaşul se oferi să-i redea libertatea dacă jură că nu va spune nimănui despre toate relele pe care i le făcuse. Şi pentru ca ea să nu-i poată face vreun rău, în cazul în care şi-ar fi călcat jurământul, uriaşul puse să fie îmbarcată pe un vas şi dusă într-o ţară îndepărtată. O lăsă acolo fără nici un ban. Noroc că ea dosise câteva bijuterii din vânzarea cărora v-aţi putut duce zilele.

La naşterea tatălui tău, eu i-am fost ursitoare. Dar, vezi tu, şi zânele au legi cărora trebuie să li se supună ca şi muritorii.

Cu puţin înainte ca tatăl tău să fie omorât, eu am comis o greşeală. Drept pedeapsă, mi s-a luat puterea pentru un timp; o întâmplare cum nu se poate mai nefericită, căci m-a împiedicat să-1 ajut pe tatăl tău tocmai când doream cel mai mult s-o fac.

Mi-am recăpătat puterea chiar în ziua în care te-ai întâlnit cu măcelarul, când te duceai să vinzi vaca. Eu am fost cea care, fără să ştii, te-am făcut să schimbi vaca pe boabele de fasole.

Datorită puterii mele, vrejul de fasole a crescut atât de înalt şi a format o scară. Uriaşul trăieşte în acest ţinut ; tu eşti persoana ursită să-1 pedepsească pentru toate ticăloşiile. Vei avea de înfruntat pericole şi greutăţi dar trebuie să perseverezi în a-ţi răzbuna tatăl; altfel nu vei reuşi în încercările tale.

În ce priveşte bogăţiile uriaşului toate sunt de fapt ale tale deşi acum eşti văduvit de ele. Aşa că trebuie să iei cât poţi dar în acelaşi timp trebuie să fii foarte precaut pentru că uriaşul este atât de ahtiat după aur încât prima lipsă pe care o va observa îl va înfuria peste măsură şi va deveni după aceea şi mai atent. Cu toate

acestea, va trebui să-1 urmăreşti tot timpul, căci numai prin isteţime poţi spera să-1 dovedeşti vreodată şi să-ţi recapeţi bunurile de drept, dându-i în acest chip şi răsplată pentru barbara lui crimă. Singurul lucru pe care ţi-l cer este ca până când ne vom revedea să nu-i spui mamei că ştii povestea tatălui tău.

Şi-acum, ia-o drept înainte pe acest drum; curând, vei da peste casa în care locuieşte aprigul tău duşman. Eu te voi apăra şi păzi, te voi învăţa ce ai de făcut; dar, ţine minte: dacă nu-mi asculţi poruncile, te aşteaptă o pedeapsă cumplită.

De-ndată ce rosti acestea, zâna dispăru, lăsându-l pe Jack să-şi urmeze drumul. Şi el merse până după asfinţitul soarelui, când, spre marea-i bucurie, zări un palat măreţ. Această plăcută privelişte îi mai dădu un dram de curaj, aşa că iuţi pasul şi ajunse în curând la palat. La uşă stătea o femeie frumoasă căreia i se adresă şi o rugă să-i dea un dumicat de pâine şi adăpost pentru noapte. Femeia se arătă tare uimită să-1 vadă acolo şi-i spuse că era cu totul neobişnuit să întâlneşti vreun tânăr străin prin partea locului, întrucât era bine ştiut că soţul ei este un uriaş, fioros şi puternic, care nu pregetă să se hrănească cu carne de om ori de câte ori vreunul îi iese în cale.

Această istorisire îl vârî pe Jack în toţi sperieţii, dar îşi aminti de protecţia zânei şi spera ca aceasta să-1 ferească de uriaş. Insistă deci pe lângă femeie să-1 adăpostească numai pentru o noapte şi să-1 ascundă unde socotea ea că e mai nimerit.

Buna femeie se lăsă convinsă în cele din urmă, căci era miloasă din fire, şi-1 conduse în casă. Mai întâi au trecut printr-o încăpere somptuoasă, mobilată cu gust; apoi, au străbătut câteva camere spaţioase, care mai de care mai împodobite doar că păreau cam neglijate şi părăsite. După aceea, au dat într-o galerie lungă, foarte îngustă şi luminată atât de slab doar cât să zăreşti că, de ambele părţi, în loc de pereţi erau gratii de fier care o despărţeau de o închisoare întunecoasă. De acolo răzbăteau vaietele câtorva nenorocite de victime pe care aprigul uriaş le ţinea ca rezervă pentru nepotolita-i poftă de mâncare.

Ce se mai înspăimântă bietul Jack văzând o asemenea scenă oribilă! Îi era teamă că va deveni şi el hrană pentru uriaş şi că nu-şi va mai revedea mama niciodată. Amintindu-şi însă de zână, o licărire de speranţă i se aprinse în suflet.

Ajunseră, în cele din urmă, într-o bucătărie încăpătoare unde ardea un foc mare ; femeia cea bună îl pofti pe Jack să ia loc şi-i dădu să mănânce şi să bea pe săturate. Jack fu întrerupt din ospăţul său de o bătaie puternică în poartă , atât de puternică, de se cutremură casa. Femeia îl ascunse iute în cuptor şi alergă

să-i deschidă bărbatului ei. Jack îl auzi spunându-i nevestei cu o voce ca un bubuit de tunet :

— Femeie ! Femeie ! Simt miros de carne proaspătă.

— Da' de unde ! îi răspunse aceasta. Probabil că simţi mirosul oamenilor de jos, din închisoare.

Uriaşul păru să-i dea crezare şi, în cele din urmă, se aşeză lângă foc, în timp ce nevastă-sa îi pregătea cina.

După un timp, Jack îndrăzni să se uite la monstru printr-o mică crăpătură. Se minună foarte tare de cantitatea enormă de bucate pe care o devora uriaşul şi trăi sentimentul că acesta nu va sfârşi nicicând de mâncat şi de băut.

Când, în sfârşit, uriaşul termină, fu adusă şi pusă pe masă, în faţa sa, o găină foarte ciudată. Jack murea de curiozitate să vadă ce o să se întâmple. Observă că aceasta stătea liniştită înaintea uriaşului şi ori de câte ori acesta îi spunea „Ouă-te !" găina făcea câte un ou din aur masiv. Uriaşul se distra îndelung cu găina. Între timp, nevastă-sa se dusese la culcare. În cele din urmă, adormi şi el căci se auzeau nişte sforăituri ca bubuitul unui tun. În zori, văzând că uriaşul încă doarme, Jack se furişă din ascunzătoarea sa, înhăţă găina şi o luă la fugă cât îl ţineau picioarele. Găsi cu uşurinţă drumul spre vrejul de fasole şi coborî mai sprinten şi mai repede decât se aşteptase.

Mama lui nu mai putu de bucurie când îl văzu.

— Uite, mamă, zise el, ţi-am adus ceva care te va face bogată.

Şi găina le-a ouat câte ouă au vrut şi ei au vândut ouăle şi curând aveau tot ce-şi puteau dori.

Timp de câteva luni, Jack şi mama lui au trăit fericiţi. Jack însă tânjea să-i mai facă o vizită uriaşului. Într-o zi, dis-de-dimineaţă, se căţără din nou pe vrejul de fasole. Seara târziu, ajunse la palatul uriaşului. Femeia stătea la uşă, ca şi mai înainte.

Jack îi spuse o poveste duioasă şi ceru adăpost pentru noapte.

Femeia îi spuse că ea a mai făcut cândva asta pentru un băiat flămând, dar micul nerecunoscător furase una din comorile uriaşului şi că de atunci ea a avut parte numai de necazuri. Totuşi, îl duse în bucătărie, îi dădu de mâncare şi-1 ascunse într-un dulap vechi. În curând, veni şi uriaşul, îşi mâncă cina şi-i porunci soţiei

să-i aducă sacii cu aur şi argint. Jack se uită pe furiş din ascunzătoarea Iui şi-1 văzu pe uriaş numărându-şi comorile, după care le vârî din nou în saci, adormi şi se puse pe sforăit. Jack se furişă tiptil din ascunzătoarea sa, se apropie de uriaş, dar un căţeluş de sub scaun lătră cu furie. Contrar aşteptărilor sale, uriaşul nu se trezi şi câinele se potoli. Jack înşfăca sacii, ajunse la uşă şi curând se văzu teafăr şi nevătămat lângă vrejul de fasole. Când ajunse la coliba mamei sale, nu găsi pe nimeni înăuntru. Surprins peste  măsură, Jack dădu fuga în sat. O femeie îl îndreptă spre o casă unde îşi găsi mama pe moarte. Auzind de întoarcerea victorioasă a fiului ei, mama sa îşi reveni curând.

Apoi, Jack îi dădu doi saci cu aur şi argint.

Mama îşi dădea seama că pe Jack îl chinuiau gânduri ascunse şi se străduia să afle ce-1 frământă. Jack ştia însă prea bine care ar fi fost urmarea dacă ar fi mărturisit motivul tristeţii sale. De aceea, se silea din răsputeri să-şi înfrângă marea dorinţă care-l împingea, împotriva voinţei sale, să mai urce o dată pe vrejul de fasole.

Când veni ziua cea mai lungă a anului, Jack se sculă cu noaptea în cap, urcă pe vrejul de fasole şi ajunse în vârf cu mare greutate. Găsi drumul şi toate celelalte ca şi dăţile trecute. Ajunse la casa uriaşului seara şi dădu peste nevasta acestuia, stând în uşă, ca de obicei.

Jack îi apăru acum sub o altă înfăţişare. Se deghizase atât de bine încât ea nu păru să-şi mai amintească de el. Totuşi, când o rugă să-l primească în palat, reuşi s-o convingă cu tare multă greutate. În cele din urmă, fu lăsat să intre şi femeia îl ascunse într-un cazan de aramă.

Când se-ntoarse, uriaşul spuse ca de obicei :

— Femeie ! Femeie ! Simt miros de carne proaspătă.

Dar Jack nu se nelinişti căci uriaşul mai spusese aşa şi mai înainte, după care se potolise. De data aceasta însă, uriaşul, neluând în seamă vorbele femeii, scotoci prin toată casa. În tot acest răstimp, Jack era atât de înspăimântat, încât mai-mai să moară de frică şi ar fi dat orice să se vadă din nou acasă. Când uriaşul se apropie de cazan şi puse mâna pe capac, Jack era sigur că nu mai are mult de trăit. Din fericire uriaşul se opri din căutat chiar acolo, fără să ridice capacul, şi se aşeză liniştit lângă foc.

Când îşi termină de mâncat cina, uriaşul îi porunci nevestei să-i aducă harfa. Jack ridică puţin capacul şi văzu o harfă frumoasă cum nici nu vă puteţi imagina. Uriaşul o puse pe masă şi zise : „Cântă !" Imediat aceasta începu să cânte de una singură.

Muzica era neobişnuit de frumoasă. Jack fu peste măsură de încântat şi parcă-şi dorea harfa mai mult decât dorise celelalte două comori.

Cum sufletul uriaşului nu era făcut pentru armonie, curând, muzica îl adormi buştean. Aşa că acum era momentul ca Jack să ia harfa căci uriaşul părea să doarmă mai adânc ca de obicei.

Jack se hotărî pe dată, ieşi din cazan şi puse mâna pe harfă.

Aceasta însă, fiind sub stăpânirea unei zâne, strigă „Stăpâne, stăpâne". Uriaşul se trezi, sări în picioare şi încercă să-1 prindă pe Jack. Din fericire însă băuse atât de mult încât nu se putea ţine bine pe picioare. Jack alergă cât îl ţineau puterile. Nu peste mult timp, uriaşul îşi reveni atât cât să meargă cât de cât, mai bine zis să meargă clătinându-se pe urmele lui Jack. Dacă ar fi fost treaz, ar fi putut să-1 ajungă pe băiat într-o clipă. Dar aşa, Jack ajunse primul la vârful vrejului de fasole. Tot timpul, pe drum, uriaşul strigă după el cu o voce ca de tunet şi în câteva rânduri era mai-mai să-1 prindă. De-ndată ce a coborât de pe vrejul de

fasole, Jack ceru să i se aducă imediat o secure. Tocmai în clipa aceea şi uriaşul începuse să coboare. Cu toporişca, Jack reteză vrejul de fasole de la rădăcină şi uriaşul căzu lat în grădină.

Jack o rugă pe mama sa să-1 ierte pentru toate necazurile şi supărările pricinuite, promiţându-i din inimă să fie respectuos şi ascultător pe viitor. Şi, într-adevăr, se ţinu de cuvânt căci, de atunci, băiat mai iubitor, mai vrednic şi mai ascultător ca el nu cred să fi fost altul pe pământ.