O furnică poetă, Ana Blandiana

                        În timp ce scriu
                        Pe tocul meu
                        Se urcă o furnică.
                        Ştie şi ştiu
                        Că n-are de ce
                        Să-i fie frică.
                        Nici s-o alung,
                        Nici s-o omor,
                        Nu-mi stă în fire.
                        O singură nenorocire:
                        Fără s-o observ, din greşeală,
                        S-o moi cu peniţa în cerneală
                        Şi să devină singura furnică albastră
                        De pe planeta noastră.
                        Ba, dacă bea din cerneală un pic,
                        Nu se mai poate face nimic:
                        Devine singura furnică poetă
                        De pe planetă.
                        Şi atunci, trebuie să facă cerere
                        Şi reclamaţie
                        Să fie primită (de greiere!)
                        În uniunea de creaţie.

Motanul pedepsit, Elena Farago

                     
                        Rândunica e plecată
                        După hrană pentru pui,
                        Cuibu-i singurel sub streşini
                        Şi prin curte nimeni nu-i.

                        Râde sub mustăţi motanul:
                        - Ce noroc! Păcat să-l scap!
                        Iute sus! Dar, poc, o piatră
                        Îl loveşte drept în cap.

                        Trist se tânguie motanul:
                        - Miau şi vai de capul meu.
                        Petrişor îl ia în braţe:
                        - Iartă-mă te rog, căci eu

                        Te-am lovit, şi rău îmi pare,
                        Dar de bieţii puişori
                        Ţie cum nu ţi-a fost milă,
                        Când săriseşi să-i omori?

Pădurea, Alexandru Macedonski

                        Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă
                        Un suflet ce iubeşte taina frunzişelor cu umbră dragă
                        Şi nicăieri nu poţi mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi
                        Decât pe-ngustele potece sub bolţile cu frunze verzi.

                        Frumos e muntele ce-nalţă spre ceruri fruntea lui semeaţă,
                        Frumos e câmpul ce se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă,
                        Frumoasă, marea liniştită sau cu talazul răzvrătit,
                        Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.

                        Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbeşte
                        O populează cu fantasme, şi cântu-o face de vorbeşte,
                        Ş-aci zăreşti palate-nalte, ş-aci, când ele se desfac,
                        Ridică vocea orice frunză şi-n om se schimbă-orice copac.

                        Şi câte gânduri nu deşteaptă câte-un stejar mai vechi, ce ştie
                        A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăţie,
                        El, ce sub umbra lui bătrână s-adăpostească a putut
                        Câte-un Mihai al ţării noastre, trăit şi mort necunoscut.

                        Pădure, cine nu iubeşte suava ta melancolie,
                        Tu ce ridici spre ceruri braţe visându-ţi dulcea poezie,
                        Şi care om venind în tine nu se pricepe înălţat,
                        Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?

                        Poetul dacă se aşează la vreo răspânt'e cu fântână
                        Vorbeşte cu izvoru-albastru de-a codrului frumoasă zână,
                        Ce se tot face nevăzută de când nu sunt nici fraţi de cruci,
                        Nici verzişori frumoşi ca zmeii, nici poteră şi nici haiduci.

                        Şi cântecele ce deşiră îi sunt adesea însoţite
                        De milioanele de frunze în soare-apune poleite,
                        Iar apa alergând la vale, cu un murmur nedefinit
                        Le duce fără de-a şti unde şi nici de unde i-au venit.

                        Ciobanul dacă se zăreşte printre desişul tău cel verde,
                        De rând de-ar fi la-nfăţişare, înfăţişarea lui şi-o pierde,
                        Şi ca-ntr-o cadră ce-ar cuprinde pe un păstor al lui Virgil
                        Se-ntipăreşte o idilă pe chipu-i încă de copil.

                        Îl vezi alăturea cu mieii, pe care blând îi păstoreşte,
                        Cu pieptul gol, în vânt cu părul ce alba faţă i-o umbreşte,
                        Ca-n vremuri clasice de simplu, dar şi frumos şi fericit
                        Precum n-a fost până acuma de nimeni încă-nchipuit.

                        Voinicul dacă pe sub seară şi-adăposteşte-a lui comoară
                        De dragoste înflăcărată sub umbra ta ce-l înfăşoară,
                        Din om ce este-l faci să pară ca sântu Gheorghe de măreţ
                        Şi tremură sărmana fată sub buza lui de îndrăzneţ.

                        Pădure, cadrul tău convine la bucurie şi durere...
                        Dar cântecul ce pe-a mea buză începe azi a tresălta
                        Din nou ca să răsune liber şi să reia a lui putere,
                        Pădure, are trebuinţă de cadrul şi de umbra ta.

                        Cu gândurile mele singur aş vrea ca să mă pierd în tine,
                        Să simt o dulce voluptate sorbindu-ţi aerul cel viu,
                        Să nu mai s-afle om să ştie nici de-al meu nume, nici de mine,
                        Şi tot aşa să nu mai fie nici om de care eu să ştiu.

                        Tăcut, sub frunze ca nălucă să mă strecor fără-ncetare
                        Pe unde locul mai sălbatic s-ar întâmpla în drumul meu,
                        Iar dând uitării lumea-ntreagă şi eu s-am parte de uitare,
                        Rănit de lupta unei vieţe pe care n-am cerut-o eu.

                        Spre soarele ce se ridică să cânt cu frunzele ce cântă,
                        Cu paserile modulându-şi concertul lor neîntrecut,
                        Cu şoptitoarele izvoare ce-n armonie se frământă
                        Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic aşternut.

                        Şi cufundat prin al meu suflet în armonie şi verdeaţă,
                        Răpit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,
                        Să simt şi lumea să-nţeleagă că de-are traiul vreo dulceaţă,
                        E de-a uita că-l porţi pe umeri ş-ameninţă a te strivi.

 "Două calităţi pe lume nu pot fi simulate şi nici înlocuite: inteligenţa şi bunătatea"
                                                              Ileana Vulpescu

Lacul, Mihai Eminescu

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec dealung pe maluri,
Parcă-ascult şi parcă-aştept
Ea din trestii să apară
Şi să-mi cadă lin la piept,

Să sărim în luntrea mică,
Îngânaţi de glas de ape
Şi să scap din mână
Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune-
Vântu-n trestii lin foşnească
În duioasa apa sune!