Nopțile bestiei, Chelsea Quinn Yarbro

 ........................................

6-8

 

            Lucas Schiffstern reprezenta un soi de anomalie în lumea psihiatrilor: la numai 39 de ani avea o reputație de invidiat datorită lucrărilor sale referitoare la comportamentul violent și în special la criminalii în serie.

   Era cu puțin sub înălțimea medie; unica șuviță de păr blond pe cale de a încărunți dădea senzația că are un cap mai mare decât în realitate. Colegii săi îi spuneau din când în când Călugărul Lucas, deși nu se simțea neapărat nevoia de o folosi o poreclă în cazul său.

   Se afla acum în mica sală de conferințe, de la ultimul etaj al biroului șerifului, fixându-i pe cei prezenți cu o privire care pe unii îi deranja.

   În cele din urmă, după 10 minute de întârziere, sosi și Chad Overton, murdar de noroi.

   - A trebuit să scoatem un cerb dintr-un râu. Vă rog să mă scuzați, spuse el.

   Unul dintre cei prezenți murmură ceva despre munca rangerilor, dar Lew interveni imediat, pentru a curma de la început orice discuție în contradictoriu, și deschise ședința:

   - Doctorul Schiffstern, aflat aici, ne va prezenta... evaluările sale în legătură cu criminalul pe care îl căutăm...

   - Omul-lup, spuse Delgado cu entuziasm. Ce nume nemaipomenit!

   - Delgado, îl mustră Lew. Doctorul Schiffstern a trecut în revistă dosarul nostru și dorește să ne comunice câteva sugestii în legătură cu posibilul profil psihologic al omului. Acum eu știu foarte bine că majoritatea dintre voi nu prea vreți să auziți de medicii de la balamuc - nu vă supărați, doctore - dar avem nevoie de tot ajutorul care ni se oferă, OK? Este prezent și doctorul Grieta, care ne va prezenta povestea din unghiul său de vedere, dacă aveți întrebări în legătură cu atacurile și...

   - Am înțeles foarte bine, spuse Florence Hoven, evitând să se uite la colegii ei. Continuați.

   Deși nu era în uniformă, purta insigna la rever, pe care se putea citi gradul și numele ei complet.

   - În orice caz, spuse Lew, dacă vrem să punem mâna pe ticălosul ăsta, trebuie să-i ascultăm pe toți care au o teorie rezonabilă.

   - Ce părere aveți de lucrurile care se aud, că face parte dintr-un cult satanic sau că e vorba de niște practici voodoo sau ceva de genul ăsta? întrebă Neil Hawkins.

   - Nu există niciun indiciu care să confirme presupunerile, puse Lew, puțin rigid. L-am rugat pe Aaron Holliman să se ocupe de acest punct de vedere, dar nu a găsit nimic legat de magia neagră, cultele satanice sau ceva asemănător.

   Bătu de mai multe ori în masă cu ceașca sa goală de cafea, în timp ce în sală se schimbau diverse versiuni glumețe ale originii crimelor Omului-lup.

   - De fapt, spuse Lucas Schiffstern, luându-i pe toți prin surprindere cu vocea sa profundă, menită să impresioneze, de fapt, nu este nicio surpriză că asemenea zvonuri apar în jurul unor cazul cum este cel de față. S-a întâmplat ori de câte ori au existat serii mai lungi de victime.

   Așteptă până când toți cei din sală îi acordară în sfârșit atenția lor.

   - Cu violența specifică și motivația infernală ce-i caracterizează, criminalii din această categorie generează în mod inevitabil legende.

   - Haide, haide, doctore, spuse Alan Beaufort.

   - Nu, gândiți-vă puțin. Avem un număr de omoruri, toate fără vreun motiv evident sau element comun, cu excepția sexului și locului unde s-au descoperit victimele. Desigur, și natura crimelor. Petrecându-se în timpul sărbătorilor de la sfârșitul anului, atrocitățile de acest gen pot fi ușor interpretate drept antireligioase, deși s-ar putea să nu există nicio legătură între aceste lucruri.

   Se aplecă în față, iar seriozitatea ce i se citea pe figură îi făcu pe polițiști să înțeleagă de ce era comparat cu un călugăr.

   - Mi se pare că o asemenea interpretare, deși nu este absurdă, e prea puțin probabilă. Pentru că dacă ar comite crimele din motive religioase sau antireligioase, atunci ar trebui să omoare chiar în zilele de sărbătoare.

   Afirmația lui stârni comentarii.

   - Dar nu există aproape nimeni în parcuri în ziua de Crăciun, spuse Chad Overton.

   - Aproape, spuse Schiffstern cu aplomb. Remarc însă că unul din rangerii voștri care au fost de serviciu ieri este o anume Gloria Wilson. Din dosar rezultă că a descoperit-o pe una dintre victime, este adevărat? Așa este? spuse și se uită întrebător în direcția lui Chad.

   - Este purul adevăr, spuse Chad încurcat.

   - Deci dacă făptașul ar fi trebuit să ucidă o femeie de Crăciun, a avut o ocazie de ca nu s-a folosit. Prin urmare, trebuie să presupunem că datele respective - cel puțin judecând după aparențe - nu au nicio semnificație. Individul are probabil propriul său program, dar, din câte mi s-a spus, nu există o ordine pe care să fi reușit să o depisteze cineva.

   Își încrucișă mâinile sale boante.

   - Așa. Își violează victimele și ejaculează. Le mușcă în timpul și după relația sexuală forțată. Mușcăturile sunt feroce, grave și pe scară din ce în ce mai largă, sau cel puțin așa ne sugerează declarațiile și fotografiile.

   Se uită direct la Ignacio Grieta.

   - Da, desigur, recunoscu medicul legist, înclinându-se. Da, se pot afirma cu certitudine aceste lucruri. Victima găsită ieri prezenta mușcături care un străpuns gâtul, au retezat aproape sânii și au penetrat abdomenul.

   Se uită spre tavan.

   - Mușcarea intestinului gros... mușchii sunt și ei destul de dificili, dar dacă deschizi un intestin, ei bine... miroase îngrozitor.

   Adunarea fu străbătută de un murmur de repulsie; Lucas Schiffstern înclină energic din cap și preluă din nou ostilitățile:

   - Da, tipul este suficient de feroce ca să muște un om și să-l sfâșie. Un lucru ca acesta nu e ușor de realizat, nu numai fiindcă pielea este tare, iar dinții noștri nu prea sunt făcuți pentru acest gen de mușcătură, dar și din cauză că există presiuni sociale puternice împotriva canibalismului și a manifestărilor sale în cultura noastră. Majoritatea avem repulsie chiar și față de ideea de canibalism. Cu toate astea, asasinul nu pare să fie conștient de acest tablou social în timp ce își comite crima.

   Văzu uimirea zugrăvită pe fețele a două sau trei persoane.

   - Da, da, eu fac această distincție. Deoarece nu am niciun motiv să fiu convins că tipul e conștient de atrocitățile pe care le comite, cu excepția momentului faptei.

   Din sală se ridică un val de prostește și luări în derâdere. Lew interveni în momentul în care consideră că întrunirea era pe punctul de a fi deturnată:

   - Stați puțin. Ascultați-l. Nu e nevoie să fiți de acord cu el, dar ascultați-l. E posibil să ne spună un lucru care să ne ajute.

   Se așeză din nou pe scaun, pregătit să intervină și să oprească orice alte manifestări de ostilitate.

   - Mulțumesc, continuă Schiffstern netulburat. Repet, asasinul nu este conștient de faptele sale, sunt aproape convins. Personalitatea dublă sau multiplă există cu adevărat. De cele mai multe ori, ea apare la persoanele care au suferit abuzuri sexuale repetate și grave în copilărie, dar uneori li se întâmplă și celor care au fost supuși unor tensiuni deosebite să aibă simptome identice.

   - De fapt, despre ce discutăm aici? întrebă Neil Hawkins, foarte curios, dar bănuitor în același timp.

   Schiffstern clătină puțin din cap.

   - Ah, despre cei care au fost ținuți ostatici de către teroriști perioade mari de timp. Există și alte situații din care se poate ajunge în aceeași stare, așa cum vă puteți închipui.

   - Sindromul ostaticilor? întrebă Rafe Winfield, care lua notițe.

   - Aceasta e forma cea mai cunoscută, confirmă Schiffstern. Dar mai sunt și cei care au suferit nu numai traume emoționale, ci și maltratări fizice - maltratări în adevăratul sens al cuvântului - și care pot să prezinte semnele apariției unei personalități secundare, ba chiar și terțiare.

   Făcu o pauză mai lungă.

   - Eu nu afirm că asasinul face parte din această categorie, dar cred că nu ar fi înțelept să excludem eventualitatea. Criminalul dumneavoastră s-ar putea să nu-și amintească nimic din ceea ce a făcut, ba chiar să aibă o repulsie totală față de crimele astea.

   - Aproape toți care aud de asasinatele astea le privesc cu repulsie, spuse Gary Delgado, cu sarcasm nedisimulat. Trebuie să-i considerăm pe toți suspecți, sau cum facem?

   - Sigur că nu, răspunse Schiffstern, arătându-se pentru prima oară puțin supărat. Dar eu nu aș renunța la un suspect pentru simplul motiv că aceste crime îl înfioară.

   Lew se întoarse spre medic și îi adresă o întrebare directă:

   - Ce alte elemente ați căuta la suspectul dumneavoastră? Cu cine avem de fapt de-a face?

   - Eu aș căuta un bărbat care locuiește singur sau căruia îi place foarte mult să trăiască singuratic; probabil puternic din punt de vedere fizic, efectuând munci grele sau participând la competiții atletice, judecând după caracteristicile atacului. Urmează probabil o dietă oarecare, probabil chiar de natură rituală. Dar s-a putea ca această să nu aibă prea mare importanță, dacă ne gândim la starea extremă de spirit în care trebuie să se găsească în timpul unui atac. Un bărbat de înălțime medie, suficient stimulat, poate realiza lucruri uimitoare, pentru că, oricât ar fi de respingătoare, aceste atacuri sunt uimitoare. Nivelul atins de adrenalină este evident foarte ridicat în timpul atacurilor.

   Își frecă bărbia și înfruntă privirile sceptice ale polițiștilor.

   - Cu toate acestea, având în vedere că victimele sale practic nu au fost capabile să se apere, și nu există niciun caz de salvare, din câte știm noi, putem fi aproape sigur că este înalt și solid. Mai putem trage și concluzia că se apropie de victime pe la spate, deoarece din puținele indicii pe care le-ați adunat, rezultă că niciuna dintre femei nu a încercat să se retragă.

   - Asta nu e sigur, e doar o presupunere, interveni Lew, pentru ca să nu se iște o nouă dispută. După atâta ploaie și noroi, nu putem spune dacă vreuna din femei nu a încercat să dea înapoi. Cu toate astea, și noi bănuim că asasinul se apropie pe la spate.

   Îi făcu semn lui Delgado.

   - Dacă vrei să polemizezi asupra acestui punct, așteaptă până terminăm, te rog!

   Delgado ridică din umeri, însă se potoli.

   - Omul acesta poartă o furie imensă în el, continuă Schiffstern ceva mai repede, și vinovăție, fără îndoială. Furia îl împinge să facă ce face, lucru ce-i întărește și mai mult vinovăția, care la rândul ei îi sporește furia și așa mai departe într-o spirală vicioasă. Dacă am putea identifica originea furiei sau cauza vinei, am fi foarte aproape de identificarea sa.

   - Și dacă nu avem de-a face cu o persoană sau un incident care să provoace această furie? Dacă nu e decât o formă de răzbunare împotriva mamei sale? Nu spuneți voi, psihiatrii, chestia asta, de la Freud încoace: Dacă e vorba doar de modul cum a fost învățat să stea pe oliță? Sau dacă e cu totul altceva? întrebă Rafe.

   - S-ar putea să aveți dreptate, furia lui poate fi declanșată de un eveniment neașteptat, sau chiar de un dublu stimul, răspunse Schiffstern încet. Dacă așa stau lucrurile, discuția noastră de astăzi s-ar dovedi aproape inutilă pentru dumneavoastră. Omul va ucide iarăși, dacă nu va fi oprit.

   Această mărturisire a medicului îi făcu pe mulți polițiști să adopte o atitudine mai prietenoasă față de el.

   - Hei, noi ne gândim mereu la tot felul de teorii, spuse Neil. Tocmai când crezi mai tare că totul s-a limpezit, constați că teoria ta este dată peste cap. Nu se întâmplă așa?

   Alan și Rafe aprobară.

   - În legătură cu furia lui, interveni Lew. Am citit o mulțime de lucruri despre bolnavii psihic, care sunt foarte puternici și... atunci când au crize.

   Își alesese cuvintele cu grijă, știind că reacția lui Schiffstern îi va spune foarte multe lucruri despre cel căutat. Dorea să fie sigur că medicul nu intenționa să facă paradă de cunoștințele sale, pe subiectul favorit.

   - Da, răspunse Schiffstern netulburat. În timpul anumitor categorii de crize, persoanele care suferă posedă puteri și rezistență uimitoare. Un copil de vârstă medie poate scoate o ușă închisă din balamale, într-un asemenea moment de furie. Știu foarte bine, pentru că am văzut așa ceva cu ochii mei. Gândiți-vă ce înseamnă acest lucru din punctul de vedere al unui organism. Adulții sunt mai radicali decât copiii: în anumite cazuri, metamorfoza lor este deosebită, chiar dramatică.

   Își cercetă atent mâinile.

   - Am văzut și eu câteva episoade de acest gen. Într-unul din cazuri, aș putea să jur chiar, un bolnav fusese prins atât de puternic în ghearele psihozei lui, încât și-a schimbat, cu adevărat... până și aspectul fizic!

   - Vreți să spuneți că a căpătat o nouă formă? îl întrebă Florence neîncrezătoare.

   Schiffstern nu răspunse un moment: când o făcu, vocea lui suna foarte uscat.

   - În acele momente, sunt convins că lucrul s-a întâmplat cu adevărat.

 

   - A avut loc o discuție cu psihiatrul ăla, îi spuse Eugene Protheroe lui Kevin Buchanan. Se agață de orice pai și aduc tot felul de specialiști, ca să nu se vadă că sunt depășiți de evenimente.

   - Iarăși Hislop, zise Kevin, citind articolul de pe ecranul monitorului. Cred că ar fi mai bine să echilibrezi puțin primul paragraf. Nu le acorzi prea multă încredere polițiștilor.

   Citi din nou fragmentul.

   - De fapt, nu le acorzi niciun fel de încredere.

   - Încredere? rânji Protheroe. Încredere pentru ce? Când e vorba de închis potecile parcului, sunt grozavi, dar ai văzut și tu cât a valorat toate chestia; mai întâi o pățește fetița aceea, smulsă de pe calul ei, iar apoi tânăra din Tilden Park... În loc să rezolve cazul, ei merg din rău în mai rău.

   Se așeză la terminalul său; nu-i trecuse încă durerea de cap de la sticla de coniac pe care o împărțise cu vecinul de apartament, un fost pilot în vârstă de 69 de ani, care se cam plictisea de sărbători. În momentul respectiv i se păruse o idee grozavă, acum însă regreta.

   - Ești mult prea aspru cu ei. Concentrează-te asupra familiilor victimelor. Te pricepi tu, dezolarea din mijlocul sărbătorilor și pierderea ireparabilă, care le va întuneca sărbătorirea Crăciunului pentru totdeauna. Folosește-te de sărbători. Cei cu reclamele se dau în vânt după asta. Nu mă îndoiesc că o să te descurci.

   Și Kevin avea ochii tulburi, dar se ținea bine.

   - Îhî. Mai bag câteva clișee siropoase, spuse Protheroe.

   - Poți să le consideri și așa, dacă vrei tu. Dar cu ele se vinde ziarul, Gene, iar asta e tot ce contează.

   Era gata să plece, apoi se răzgândi și continuă:

   - Apropo, poimâine va fi o nouă conferință de presă la Martinez. N-o să fie nimic nou. Șeriful Hislop o să...

   - Te rog să mă lași cu șeriful Hislop, se tângui Protheroe. În tot scenariul ăsta de circ, el are rolul cel mai nenorocit. Victimele de-o parte, polițiștii în partea cealaltă, iar la mijloc șeriful Hislop, suflând de zor în goarnă. Mă întreb dacă nu s-a găsit careva să-i spună că a câștigat deja alegerile și că poate să renunțe la chestia asta vreo câțiva ani.

   - Ce-ar fi să obții ceva de la consilierul acela al lor, omul care se ocupă de date și statistici? se lumină Kevin, refuzând să se lase implicat într-o discuție despre șeriful Hislop.

   - Holliman? exclamă Protheroe, cu neîncredere și neplăcere. Dumnezeule! Ticălosul ăsta nu ți-ar spune nici cât e ceasul. E ca o lipitoare uriașă. Ceea ce știe păstrează exclusiv pentru el. Mai bine încerc cu unul din rangerii parcului decât cu el. Singura dată când l-am abordat, nu mi-a mers. S-a închis și n-am reușit să scot nimic de la el. Ți-aduci aminte, mi-ai zis că...

   - S-ar putea să aibă ceva date noi, spuse Kevin, ignorând toate protestele. Dacă vrei să menții în atenție povestea asta, e nevoie să ieși pe piață cu o viziune nouă, altfel trebuie să prelucrăm ceea ce știm deja și să punem materialele undeva în interiorul ziarului.

   Se uită la ceas.

   - Se apropie miezul nopții. Nu vrei să faci o pauză?

   - E o sugestie? întrebă Protheroe cu suspiciune. De ce?

   - M-am gândit că dacă ți-ai mai citi o dată notițele, ai găsi ceva util, asta-i tot, spuse Kevin. Iar mâine ai putea aranja să te întâlnești cu Holliman. Chiar dacă nu te înțelegi prea bine cu el, dacă are informații de calitate, ai să le scoți tu cumva de la el, ai înțeles? Nu mă gândesc la o tonă de statistici, ci la toate lucrurile pe care le știe despre Omul-lup.

   Îl bătu stângaci pe Protheroe pe umăr.

   - Imposibil să nu știe niște amănunte pe care să le poți folosi.

   - Știi, îi spuse Protheroe, sunt bucuros că mi-a venit ideea. Omul-lup. Când te gândești ce le-a făcut acelor femei... Chiar dacă e puțin macabru... găsesc că se potrivește, iar oamenii își aduc ușor aminte de el. Și unii dintre polițiști îi spun așa.

   - Nu te umfla așa de tare în pene, îl preveni Kevin, devenit deodată grav. Probabil nu ai dori să ți se spună și ție la fel într-o bună zi, lucru care nu e exclus.

   - Cum? întrebă Protheroe, râzând puțin neîncrezător. Cine să mă confunde pe mine cu Omul-lup?

   - S-ar putea întâmpla. S-a întâmplat și altora înaintea ta. Câtă vreme povestea e fierbinte și tu ții toate firele în mână, e perfect, dar când se termină, se poate lipi de tine precum catranul. Nu te implica exagerat în cazul acesta, dacă nu e neapărată nevoie. Să ții cont că treaba ta este să informezi publicul despre ce se întâmplă, și nu să le-o iei înainte polițiștilor și să rezolvi enigma. Îmi pare rău că nu te-am trimis și pe tine la învestirea noului președinte, nu am putut delega decât 4 reporteri.

   - Nici nu-mi doream asta, spuse Protheroe, fapt care era aproape adevărat. La Washington ninge, iar eu am votat oricum pentru celălalt candidat. Prefer să rămân cu Omul-lup. Ceremoniile de învestitură arată toate cam la fel; dacă ai văzut una, poți considera că le-ai văzut pe toate. Omorurile în serie sunt cu totul altceva.

   Se uită pe fereastră.

   - Mă întreb câți alți indivizi de acest gen au putut să-și vadă de ale lor, omorând pe câte cineva din când în când, nefiind niciodată prinși sau identificați, pur și simplu din cauză că, aparent, între crime nu existau legături. O fi făcut careva un studiu despre lucrul ăsta?

   - Specialistul acela știe cu siguranță, spuse Kevin cu o undă de satisfacție. De ce nu-l întrebi?

   - Iisuse Hristoase, chiar toate drumurile trebuie să ducă la Holliman?

   Protheroe numără în gând până la 10 și când fu sigur că poate vorbi fără a se lăsa în voia temperamentului săi, continuă:

   - Trebuie să înțeleg că dorești să discut cu el despre asta?

   - Ai putea să menții astfel interesul pentru subiect, spuse Kevin părăsind terminalul lui Protheroe. Aruncă-ți o privire peste însemnări, Gene. Ai să înțelegi ce vreau să spun.

   - Sigur, sigur că da, mormăi reporterul printre dinții încleștați, după plecarea șefului.

 

16

 

   - O chema Valerie Ferris, îi spuse Aaron lui Gilchrist, în timp ce contempla vaga urmă lăsată de apă pe tavan. Femeia din Tilden. Audrey Weeks, Constance de Benedictus, Gena Sonders, Leigh Anne Rush, Dagmar Hillstrom, Maude Adamson și acum Valerie Ferris. Trebuie să se termine odată. Șapte femei, toate moarte. Nu sunt în stare să găsesc niciun fel de cheie, nu am nicio idee ce intenții are asasinul.

   - Ai permis ca acest caz să devină o obsesie, îi spuse Gilchrist cumpănit. Te-ai lăsat angrenat în toată povestea de parcă ai avea ceva de demonstrat.

   - Ei bine, și nu am? exclamă el ridicându-se și privindu-l țintă pe psihiatru.

   - Ce motive ai avea să-ți închipui asta? replică Gilchrist cu eleganța unui toreador executând o „veronica”, sau cel puțin așa își imagina el.

   - Cum să nu! Mi s-a cerut ajutorul pentru rezolvarea acestui caz. Uite ce e, știu că femeile astea nu sunt aceleași cu cele pe care am încercat să le ajut în Vietnam, dar sunt conștient că dacă ele înseamnă pentru mine atât de mult acum, de vină este și Vietnamul. Poți tu să vorbești de transpunere și identificare și toate celelalte chestii până nu mai poți, mie nu-mi pasă; am dat greș cu femeile acelea atunci, acum nu mai vreau să ratez.

   Figura lui Aaron se întunecase, iar respirația îi era neregulată.

   - Ai de gând să mă ajuți?

   - Asta depinde de tine, Aaron, spuse Gilchrist mulțumit de sine pentru că reușise un al doilea răspuns valabil. Dacă dorești cu adevărat să te ajut, am să o fac, fără discuție.

   - Iar umbli cu șmecheriile tale de psihiatru, zise Aaron oftând din greu.

   Își îndreptă atenția asupra tavanului, remarcând că una din petele de umezeală semăna puțin cu statul Texas, dacă o priveau dintr-un anumit unghi. Asta ar putea însemna o revoluție în tehnica petelor de cerneală, se gândi el zâmbind. Poate Gilchrist o pusese acolo dinadins.

   - Ce te amuză? întrebă Gilchrist, ridicând din sprâncene și ducându-și mâna la brațul ochelarilor, convins că astfel pare mult mai concentrat. Spune-mi!

   - E doar un fleac.

   - Îți va fi cu atât mai ușor să-mi spui, spuse Gilchrist, mulțumit de felul în care decurgea întâlnirea lor.

   - Nu, e chiar nimic, spuse Aaron. O prostie.

   - Ei bine, poate ne ajută să ne deconectăm, ce zici? Despre ce e vorba?

   Aaron îi arătă petele de pe tavan:

   - Pata aceea de apă seamănă oarecum cu Texasul, spuse el, ridicând din umeri. Vezi? Ți-am spus că e un fleac.

   Gilchrist reuși să se abțină și nu-i răspunse tăios. Se săturase de bătaia de jos și de poantele lui, iar asta exact în momentul în care dorea să regleze conturile pentru toate insultele mai mult sau mai puțin voalate din ultimele luni. Reuși să-și ridice puțin colțurile gurii, știind însă că nu va putea să-l convingă pe Aaron că zâmbea:

   - E lipsit de semnificație.

   - Așa ți-am zis și eu, îi atrase Aaron atenția.

   - Acum 1 minut erai gata să dai piept cu toate relele acestei lumi, iar acum faci glume pe seama petelor de pe tavan.

   I-ar fi făcut mare plăcere să țipe la Aaron, dar se abținu.

   - Ești incongruent.

   - Ăsta-i un cuvânt de 100 de puncte, spuse Aaron. De ce nu mergi până la capăt și să-mi spui donchijotesc? Sau credeai că nu am să înțeleg?

   Se lăsă din nou pe spate, contemplând pata asemănătoare Texasului.

   - Pot face glume în legătură cu tavanul, fiind în același timp și... obsedat, cum ai spune tu, nu-i așa? Obsesia nu e tot aia cu orbire totală, este? Așa că forma petei mi-aduce aminte de Texas, deși lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult este să pun capăt șirului de crime. Nu mă împiedică nimic să mă gândesc la ambele lucruri.

   Gilchrist bătu darabana pe suprafața biroului: îi pierise tot cheful, iar enervarea îi aduse din nou în prim-plan ura aceea reținută. Încercă să nu-i facă jocul lui Aaron.

   - De ce te străduiești așa de mult să mă stârnești împotriva ta?

   - Nu e adevărat, răspunse Aaron sec.

   - Cum numești tu această ultimă idee a ta? Încerci să te ferești de plictiseală, sau ce-i asta?

   Conștient că ridicase prea mult tonul. Gilchrist coborî vocea.

   - Ți-e teamă că te voi împiedica să-ți îndeplinești misiunea sau că vei descoperi că nu există nicio misiune?

   - Nu, zise Aaron.

   - Atunci ce este? Presupunând că nu-ți este frică să înțelegi obsesia ta din momentul de față, ce numai îți stârnește acum ostilitatea? Mi-ai spus limpede de la bun început că nu ai încredere în mine și în tratamentul meu, dar continui totuși să vii la mine. Asta înseamnă comportament contradictoriu, dacă vrei să mă crezi. De ce?

   Își încrucișă brațele, se propti cu coatele pe birou și se uită la Aaron cu mare curiozitate.

   - Din cauza Administrației Veteranilor. Eu sunt veteran și am fost tratat într-un spital al AV-ului când m-am întors din Vietnam. Ei mi-au stabilit invaliditatea; de ei depinde totul. Tratamentul acesta este obligatoriu; face parte din îndatoririle mele de invalid. Dacă i-aș putea convinge pe cei de la AV să-l plătească pe Caleb și pe un psiholog ca lumea, n-aș mai sta pe gânduri nicio secundă. Dar ei spun că trebuie neapărat să fie un psihiatru de-al lor, altfel nu plătesc.

   Se lovi cu palmele de coapse.

   - Asta-i situația. Nu-mi permit să procedez altfel. Nu câștig suficient ca să-mi permit acel gen de tratament. Ți-am mai spus asta, dar n-ai vrut să mă crezi.

   Așteptă răspunsul fără să se uite la Gilchrist.

   - Știam că banii reprezintă unul din factori, răspunse Gilchrist rigid. Dacă vrei, poți face contestație, poate cazul tău va fi reconsiderat. Dacă aranjamentul actual ți se pare atât de nefericit.

   Faptul că acest om îl expedia cu atâta ușurință, că îl disprețuia, îl scotea din sărite pe medic.

   - Am încercat și asta, dar nu mi s-a aprobat, spuse Aaron, punându-și mâinile la ceafă. Asta-i situația, repetă el.

   - Ne descurcăm și așa?

   Vocea lui Gilchrist era neplăcută. Starea de spirit atinsese limita de jos, doar la gândul a ce ar fi trebuit să facă pentru a se apropia de pacientul său. Nu mai acordă atenție tăcerii ce se lăsase; nu avea să fie el cel care deschidea discuția, chiar dacă își petreceau restul orei puse la dispoziție fără să mai pronunțe un cuvânt.

   Își coborî privirea spre mâna dreaptă, care strângea încheietura brațului stând. Degetele se albiseră, brăzdate de linii subțiri și roșii. Un mușchi îi tresărea în zona maxilarului.

   Minutele păreau să se întindă la nesfârșit.

   - Ceea ce aș vrea cu adevărat, spuse Aaron încet, vorbind mai mult cu sine decât cu Gilchrist, este un hipnotizator bun, care să mă ducă înapoi, în Vietnam. În lagăr. Să trăiesc din nou ceea ce mi-au făcut acolo. Cât timp se întâmpla, m-am izolat de realitate. M-am refugiat în propria minte. Era ca și cum nu mi se întâmpla de fapt mie. Mi-am umplut capul cu ceea ce aveam de gând să le fac eu lor și cum am să îndeplinesc acele lucruri. Cred că la un moment dat am pierdut șirul evenimentelor. Aș vrea să știu cum am ieșit de acolo și ce s-a întâmplat cu ceilalți, dacă știe cineva.

   Se întoarse și îl privi pe Gilchrist.

   - Sau e o pretenție nerezonabilă? O nouă obsesie de care trebuie să te ocupi?

   - Hm, răspunse Gilchrist, nepregătit pentru întrebare și nesigur de modul în care trebuie să răspundă. Bine, dacă ma face niște pregătiri... nu ar fi prea plăcut, lucrurile pe care ți le vei reaminti... poate în câteva luni... am putea lua în considerare...

   În momente ca acestea, vorbea stângaci, ca un elev scos la tablă.

   - Nu! exclamă Aaron vehement. Nu mă duce cu vorba! Săptămâna viitoare aduci aici hipnotizatorul și facem așa cum spun eu.

   - E prea mult... începu Gilchrist, fiind imediat întrerupt.

   - Ba așa vei face, șuieră Aaron. Dacă nu, poți să mă ștergi de pe listă.

   Își schimbă greutatea de pe un picior pe altul și se folosi de această mișcare ca să-i întoarcă spatele lui Gilchrist.

   - Nu mai e nimic de zis, doctore. Ne vedem la aceeași oră, la anul. Și să fie un hipnotizator aici.

   Se ridică și-și întinse mâna după haina de ploaie.

   - Asemenea întâlniri trebuie pregătite, Aaron. Nu putem comanda un hipnoterapist ca pe un hamburger. Lasă-mă o lună!

   Era convins că în acest răstimp Aaron va renunța la idee și va consimți să continue un tratament mai tradițional.

   - Săptămâna viitoare, doctore, spuse Aaron fără măcar să se uite peste umăr. Ne vedem atunci. La mulți ani.

   Ieși înainte ca Gilchrist să poată obiecta ceva și să-l oprească. Trânti ușa, însă fâșia de burete menită să etanșeze camera atenuă zgomotul.

   Rămase pe loc 10 minute, gândindu-se la următoarea mișcare. Nu ar fi dorit ca Aaron să facă ședințe de hipnoză regresivă. Era convins că din asta nu putea ieși nimic bun și că era foarte posibil ca Aaron să aibă de suferit dacă retrăia o parte a experiențelor sale de prizonier de război, fără o pregătire adecvată. Din ce aflase de la el, știa că acele luni de zile fuseseră chinuitoare și brutale.

   Indiferent de informațiile restrânse din dosarul lui, mulțimea cicatricilor de pe trupul său și vătămările psihice stăteau mărturie pentru suferințele prin care trecuse. Nu avea niciun rost să dezgroape evenimentele, să retrăiască acele experiențe.

   Totuși, dacă nu îi găsea un hipnotizator, își spuse e, Aaron era întru totul capabil să-și materializeze amenințarea, renunțând definitiv la tratament. Aaron Ruel Holliman nu era omul care să amenințe gratuit.

   Gilchrist scrâșni din dinți. Se vedea silit să facă ceva, să găsească o cale pentru a-l împiedica pe Aaron să abandoneze terapia, fără a trebui cu adevărat să aducă un hipnotizator. Hipnoza era o metodă în care Gilchrist nu avea încredere, iar într-o situație ca aceasta, simțea că avea să provoace un adevărat dezastru. Trebuia să găsească o alternativă asupra căreia el și Aaron să poată cădea de acord, iar asta înainte de următoarea lor întâlnire planificată.

   Se ridică încet, gândindu-se că i-ar face bine să facă o pauză și să se ducă într-una din acele cafenele mici și ieftine care ofereau prânzul mulțimii ce se aduna la amiază în zona Tribunalului Martinez. Avea să comande un cappuccino și un corn cu migdale.

   Se uită la ceas. Nu avea prea mult timp; următoarea vizită era programată peste o oră și jumătate.

   Își luă haina și ieși pe ușă.

 

   Rowena se apropia cu greu pe poteca din spate de ușa bucătăriei, ținând în brațe o cutie mare, plină de trunchiuri și crengi, resturi ale vânzărilor de pomi de Crăciun. De îndată ce își oprise mașina, Lew se repezi să o ajute.

   - Mulțumesc, spuse Rowena după ce Lew luase cutia. Surcelele astea pot fi al naibii de grele.

   Deschise ușa din spate.

   - Ar fi trebuit să fii acasă de acum o oră. Asta e a treia cutie pe care o car astăzi. Mă bucur că avem vreme bună, în sfârșit.

   - Câte mai sunt? întrebă Lew târând cutia în salonul familiei.

   Darurile fuseseră luate de acolo, dar pomul și decorațiunile rămăseseră pe loc, iar mirosul de pin era foarte puternic.

   - Asta e. Cred că e suficient pentru focul din ajunul Anului Nou. Apropo, vine și prietenul acela al tău? strigă ea suficient de tare ca să fie auzită.

   - Aaron? Mda, cred că da. Câți suntem în total?

   Lew îngenunche lângă cămin, pentru a face focul.

   - Dacă vine el, și numai el, suntem în total 46. Cred că trebuie să mai pregătesc o porție de punci fierbinte, pentru orice eventualitate.

   Se pregăti să facă niște ceai. Simțea nevoia unei cești.

   - Vrei și tu un ceai? îl întrebă pe Lew.

   - Minunat. Avem niște Earl Grey prin casă?

   Era aproape satisfăcut de modul în care înălțase piramida din bucăți de ramuri.

   - Da, răspunse ea. Ce zici, vrei să prepari tradiționalul tău sos iute pentru Anul Nou?

   - E primul lucru de pe listă, spuse Lew puțin gânditor, amintindu-și de câte ori sărbătoarea se stricase din cauza slujbei lui.

   Nu mai avuseseră de mult un Crăciun atât de rău ca în acest an, iar acum ar fi vrut să se revanșeze cu prilejul Anului Nou.

   - Ar fi bine să nu ai niciun fel de urgență de această dată, asta-i tot ce pot să-ți spun, anunță Rowena pe un ton care nu admitea contrazicere. Ceaiul e gata în 10 minute. Dacă mai vrei și altceva, îți iei singur.

   Lew rămase o vreme, privind în căminul gol, apoi se ridică încet în picioare.

   - Dragă!

   O auzise plecând din bucătărie, dar nu era sigur unde se dusese.

   - Draga mea!

   - Doar 1 minut, îi strigă ea; după sunetul vocii, știa că se află în debaralele de sub scări. Cred că avem suficiente pahare. Farfuriile și bolurile de salată ajung. În schimb vom avea nevoie de niște scaune în plus din subsol. Nu e nicio problemă. Dar trebuie să spăl bolul pentru punci.

   - Ai nevoie de ajutor?

   Lew știa că ea refuza de obicei să primească ajutor și o respecta pentru asta, deși avea și el tendința de a o proteja prea mult.

   - Poți spăla bolul pentru punci, răspunse ea, vocea auzindu-se acum mai distinct. La un moment dat, până la petrecere, trebuie să cumpăr 60 de farfurii de hârtie și niște cești de plastic. Și șervețele.

   Își făcu apariția în ușa bucătăriei cu un uriaș bol de sticlă în brațe, ca un enorm pepene de cristal.

   - De fiecare dată uit cât de hidos arată, până nu îl văd din nou, spuse ea punându-l pe masă. Dar era cel mai mare bol de punci pe care îl aveau de vânzare.

   Lew o urmărea cu privirea, cu fața luminată de prezența ei:

   - Știu că sărbătorile nu au decurs foarte bine. Nenorocitul ăsta de caz... Te-ai purtat nemaipomenit de bine, Rowena.

   - Nu scapi de spălat bolul cu vorbe dulci, Llewellyn, îl preveni ea zâmbind.

   - Nici nu urmăream asta, spuse el. Lasă-mă să termin ce începusem. Știi ce vreau să spun. Nu doresc să aduc acasă necazurile mele de la serviciu, dar când se întâmplă tu te porți minunat. Aș vrea să știi că nu doresc ca problemele mele să te tulbure și pe tine, chiar dacă tu îmi spui că nu face nimic.

   Se apropie de ea și o mângâie pe părul răvășit, care începea să încărunțească.

   - Nu e nevoie, spuse ea, accentuând puțin pe cuvântul „nu”. Nu e nevoie să mă protejezi așa. Doamne, după atâția ani, aș vrea să mă crezi și tu.

   - Vreau să mă protejez pe mine tot atât de mult cât și pe tine și pe copii. Trebuie să existe un loc pe lumea asta unde băieții răi nu mai pot ajunge până la mine, spuse el punându-și mâna pe umărul soției lui.

   - În țara poveștilor, nu? Bine, dacă te simți în siguranță, poți spăla bolul.

   Începu să umple chiuveta cu apă fierbinte, amestecată cu săpun.

   Lew își trase un șorț în jurul taliei, își suflecă mânecile și luă poziția cuvenită lângă chiuvetă.

   - De ce nu fac copiii treaba asta? întrebă Lew, ca să o necăjească.

   - Pentru că nu va participa niciunul la Revelion, cu excepția lui Booth și a Paulei, de aceea. Și acum, pune mâna pe buretele ăla și apucă-te de spălat.

   Rowena se duse la ceainicul care începuse să fluiere, întinzând în același timp mâna spre pachetul de ceai. Era unul din acele gesturi obișnuite, pe care Lew le considera deosebit de grațioase, aidoma unui dans sau a unui alt element dintr-un film romantic. O urmări pregătind ceaiul și inspirând parfumul băuturii.

   În secunda următoare sări drept în sus, înjurând și contemplându-și mâna stângă, plină de sânge.

   - Doamne Dumnezeule! strigă el.

   - Lew! exclamă Rowena, lăsând ceainicul jos și venind lângă el îngrijorată. Doamne, ce-ai făcut?

   - Afurisitul ăla de vas s-a spart, asta-i sigur, îi spuse Lew printre dinți. Sângerez foarte tare!

   Se simți cuprins de o răceală și știu că acesta era primul val de șoc după durerea ascuțită a tăieturii.

   - Uite ce ai făcut! strigă Rowena, venind la el cu un prosop, pe care îl înfășură în jurul rănii. Iisuse Hristoase! șopti ea văzând tăietura lungă ce pornea din mijlocul palmei și pătrundea adânc în carnea dintre degetul mare și arătător.

   - Nu... nu știu prea bine. Apa... era plină de detergent și lunecoasă... iar eu... nu eram prea atent.

   Îi venea destul de greu să vorbească coerent; dinții îi clănțăneau, ca și cum ar fi stat desculț în zăpadă.

   - Crezi că a rămas vreun fragment de sticlă în rană? întrebă Rowena cu o voce impersonală, care păra că aparține altcuiva.

   - Nu... cred că nu a rămas, spuse el cuprins de cel de-al doilea val de durere, cu mult mai violent.

   - Va fi nevoie de copci, spuse Rowena, examinând foarte atent rana înainte de a strânge prosopul peste ea.

   - Vai, vai, fir-ar să fie.

   Lew își plecă fruntea. Simțea cum i se răspândește răceala în corp.

   - Cred că trebuie să mă așez.

   - Da, zise Rowena sărindu-i în ajutor.

   Îl sprijini până la cel mai apropiat dintre scaunele de colț, pe care luau micul dejun.

   - Am să te rog să rămâi aici până aduc haina, pe urmă mergem la 4Runner. Conduc eu până la spital.

   - Cum rămâne cu ceaiul?

   Înțelesese, într-un colț îndepărtat al minții sale, că era o întrebare stupidă, dar pentru el foarte importantă. Își puse cotul pe masă și ținu mâna în sus, sprijinind-o cu cea sănătoasă. Oricât de mult se simțea tentat, se sili să nu se uite la prosop, știind că era roșu și că-l va îngrozi.

   - Vom bea ceaiul mai târziu, spuse Rowena, grăbindu-se să facă ceea ce avea de făcut. Vrei să-ți dau o aspirină.

   - Nu. Nu știu... ce o să-mi dea medicii... când mă cos. Mai bine așteptăm. Știi cum... se întâmplă în asemenea situații, spuse el cu greutate și cu întreruperi.

   - Presupun că ai dreptate, spuse Rowena nesigur, neliniștită de sângele care îmbiba prosopul. Stai cu mâna ridicată.

   Luă furculița pentru friptură. Cu ajutorul ei, scoase dopul de pe fundul chiuvetei și urmări cum se scurge apa.

   - N-aș vrea să se rănească copiii cu cioburile, când se întorc acasă, îi explică ea lui Lew, deși trebuia să recunoască faptul că aceștia nu se prea înghesuiau să o ajute cu spălatul vaselor.

   - Unde era... spărtura? Poți să o veți? întrebă Lew, ținându-și dinții strânși.

   - Da, spuse ea după un moment. Aici, pe o parte.

   Luă mănușile ei duble pentru cuptor și scoase bolul spart din chiuvetă.

   - Ăsta e necazul cu sticla șlefuită - nu se văd prea bine fisurile.

   - Îmi pare rău că s-a întâmplat, draga mea, spuse Lew.

   - De ce? Mie îmi pare rău că te-ai tăiat. Bolul acesta e înfiorător. Avem o scuză minunată să ne luăm altul. Să zicem că e un cadou de Anul Nou.

   Se mușcă tare de interiorul obrajilor, ca să nu i se vadă lacrimile și faptul că tremura.

   - Să te ajut să te îmbraci, spuse ea când reuși să se stăpânească.

   - Mulțumesc, murmură el, ridicându-se, puțin nesigur, pe picioare.

   Își aducea vag aminte de unul dintre adjuncții săi, care avea cu mulți ani în urmă o ideea pe care nu i-o putuse scoate nimeni din cap, anume că durerea te face să-ți ieși din minți. În acel moment, Lew era aproape convins că avea dreptate.

   A durat aproape 5 minute să ajungă din casă până la 4Runner; Lew ar fi vrut să parcurgă toată distanța odată, dar era atât de amețit, încât Rowena l-a oprit de mai multe ori, ca să nu se împiedice sau să cadă.

   - Aproape am ajuns, spuse ea când erau în parcare.

   - Ai cheile? o întrebă Lew.

   - Da, răspunse ea, exasperată.

   Întrebase același lucru de 4 ori, până atunci. Urcându-l pe locul pasagerului și punându-i centura, se întrebă dacă nu ar fi mai bine să anunțe spitalul, apoi se răzgândi. Ar fi fost nevoie de prea multă vreme și ar fi putut să apară și alte încurcături. Se urcă și ea în mașină și dădu drumul la motor.

   - E suficientă benzină? întrebă Lew, uitându-se spre bord.

   - Mai mult de un sfert de rezervor, spuse Rowena, mergând cu spatele, ca să poată ieși din parcare.

   - Cel puțin nu plouă, remarcă Lew mai târziu, când ieșiră pe autostradă. Cât timp e uscat, probabil nu o să se întâmple încă o crimă.

   - Foarte bine, spuse Rowena aruncând încă o privire la mâna înfășurată a lui Lew, îngrijorată din cauza sângelui ce începuse să se scurgă din prosop.

 

   Florence Hoven îi telefonă lui Aaron foarte devreme în dimineața următoare, spunându-i că locotenentul Frazier era internat și că suferise o mică operație, dar după-amiază se va afla din nou acasă. Locotenentul o însărcinase pe ea să se ocupe de informațiile pe care avea să le furnizeze Aaron.

   - Sunt nerăbdătoare să compar statisticile dumneavoastră cu cele pe care le avem noi la dosar, spuse ea.

   - Lew e în ordine? întrebă Aaron, neliniștit chiar și de simpla idee că era indisponibil.

   - S-a tăiat la mâna stângă în timp ce spăla vasele.

   Din tonul vocii ei, se ghicea că zâmbește.

   - Să nu-i spuneți că v-am zis; se jenează foarte tare din această cauză.

   - Spăla vasele? repetă Aaron. Dar se simte bine?

   - Au trebuit să-i repare puțin unul dintre mușchi, cred, iar mâna sângera foarte puternic, răspunse Florence pe același ton liniștitor pe care îl folosea pentru a-i calma pe copiii surorii sale.

   - Da, spuse Aaron de departe, contemplându-și urmele din palma dreaptă. Știu foarte bine cât de tare pot sângera palmele.

   Își ridică din nou privirile.

   - Când se întoarce la lucru?

   - Poimâine. Șeriful Hislop i-a zis să stea mâine acasă. Apropo, Revelionul a rămas așa cum se stabilise. Lew m-a rugat să vă spun acest lucru.

   Făcu o pauză.

   - Când doriți să-mi aduceți informațiile dumneavoastră? Eu sunt aici astăzi și mâine, dar poimâine am liber.

   - Astăzi, spuse Aaron. După-amiază. Să zicem pe la ora 15?

   Avea astfel timp suficient să ordoneze datele pe care le adunase, prezentându-le într-un mod cât mai potrivit.

   - Preferi hârtie, disc sau ambele?

   - Dacă nu e dificil, am prefera ambele.

   Florence ezită.

   - Când încep statisticile dumneavoastră?

   - Cele mai vechi sunt din 1933, statul Colorado. Din câte se pare, a fost vorba de o serie de crime comise de un inginer de mine, victimele fiind alese la întâmplare. Procesul s-a terminat cu o decizie egală din partea juriului, iar el a fost eliberat, în cele din urmă. Cam o săptămână mai târziu a fost omorât într-un accident de mașină, care a fost întâmplător sau nu. Există și alte cazuri, mai vechi încă, dar despre ele nu există informații foarte sigure.

   Întinse mâna după ceașca sa de cafea; ar fi preferat să discute cu Lew, nu cu ajutorul de șerif Hoven.

   - Câte cazuri aveți la această oră în fișierul dumneavoastră? întrebă ea.

   - În Statele Unite sau în general? se interesă Aaron.

   - Pentru Statele Unite, spuse ea oftând, nefiind sigură la ce trebuia să se aștepte.

   - Ei bine, dacă luăm cea mai largă definiție a uciderilor de victime la întâmplare, sunt peste 400 de cazuri în ultimii 30 de ani. Desigur, această cifră se referă la tot felul de crime - terorism urban, ca și uciderea de ostatici - nu numai genul de cazuri din Briones și Tilden.

   Vorbi ceva mai grăbit.

   - Am să vă arăt ce vreau să spun în această după-amiază. La ora 15.

   Florence simți din vocea lui că nu trebuie să stăruie.

   - Vă mulțumesc. Probabil aveți fișiere complete, mister Holliman. Sunt înfiorată de ceea ce-mi spuneți, dar în același timp impresionată de cercetările dumneavoastră. Sper că nu v-am ofensat, cumva.

   - Nu e niciun fel de problemă, zise Aaron, încercând să nu pară supărat. Mulțumesc.

   - Eu vă mulțumesc, răspunse ea. Aștept să ne întâlnim în această după-amiază.

   Puse receptorul în furcă, având senzația foarte stranie că a scăpat de o primejdie periculoasă.

   Aaron privi în jurul său, prin birou, care era întunecat chiar și în acea zi strălucitoare și înghețată. Ar fi trebuit să tragă transparentele, se gândi el, sau măcar să le orienteze în așa fel încât lumina să intre în cameră. Rămase însă pe loc, bucurându-se într-un fel de adăpostul ce i-l oferea penumbra.

 

   Era deja amurg când Caleb Rosserwell parcă mașina în fața spitalului Administrației Veteranilor; șoseaua fusese aglomerată și circulația mult încetinită. Întârziase, dar spera că Michael Gilchrist îl mai aștepta încă în cabinetul său, așa cum promisese.

   Bine înfofolit, arătând mai degrabă ca un fermier, Caleb se grăbi să intre pe ușa laterală. O asistentă, luată prin surprindere, îl opri din drum.

   - Aici este intrarea medicilor, îi spuse ea în modul cel mai profesional. Va trebui să ocoliți și să intrați prin față.

   - Sunt medic, spuse Caleb, scoțându-și portofelul. Sunt doctorul Caleb Rosserwell și am o întâlnire cu Michael Gilchrist. Am întârziat.

   - Doctorul Rosserwell? spuse ea, neîncrezătoare. Am să sun la cabinetul doctorului Gilchrist.

   - Foarte bine, am să aștept, răspunse Caleb oftând.

   O urmă resemnat până la ghișeul ei și se sprijini de marginea înaltă cât timp ea sună la etajul al treilea. După un scurt schimb de cuvinte, asistenta îl privi din nou pe Caleb.

   - Sunteți așteptat, îi comunică ea, ca și cum această informație ar fi dezamăgit-o.

   - Mulțumesc. Etajul trei, a cincea ușă pe dreapta? întrebă el în drum spre lift.

   - Da, răspunse ea foarte înțepat.

   Până să ajungă la ușa lui Gilchrist, Caleb hotărâse că incidentul fusese mai mult amuzant decât supărător, fapt care îi redase cea mai mare parte a bunei dispoziții. Intră în birou și-i întinse mâna lui mare și groasă lui Gilchrist, care era mult mai firav și mai tânăr decât el.

   - Hello. Mă bucur că ne întâlnim, în sfârșit. Eu sunt Caleb Rosserwell.

   Gilchrist îi strânse mâna cât mai scurt cu putință.

   - Eu sunt Michael Gilchrist. Te rog să iei loc, îi spuse el arătând spre fotoliul cu spătar mobil pe care stăteau de obicei pacienții lui.

   - Doamne! spuse Caleb așezându-se. Am avut și eu unul ca ăsta. Îmi plăcea foarte mult. S-a stricat ultima oară când ne-am mutat. Cu mulți ani în urmă.

   Mângâie fotoliul ca și cum ar fi fost un cal.

   - E o idee minunată să folosești așa ceva aici.

   - Unora dintre pacienți le place, spuse Gilchrist pe tonul său cel mai neutru.

   Încerca să-l cântărească pe Caleb, fără prea mult succes. Se așteptase la cu totul altceva, iar acum, confruntat cu realitatea, confuzia sa era sporită și de presupunerile pe care le făcuse despre Rosserwell.

   - E de la sine înțeles.

   Caleb nu împinse scaunul în poziția orizontală, deși era evident că ar fi dorit.

   - Hai să nu pierdem prea multă vreme: trebuie să vorbesc cu tine despre Aaron Holliman.

   - Da.

   - Îl tratăm amândoi, fiecare în felul său, și mie mi se pare că lucrăm în sens contrar.

   Din punctul de vedere al lui Caleb, aceasta reprezenta o afirmație plină de tact, dar Gilchrist nu era obișnuit cu candoarea și se făcu foc și pară.

   - Dacă ai de adus orice fel de critici muncii pe care o îndeplinesc eu, ți-aș sugera să te gândești foarte atent la modul în care tratamentele tale s-au interferat cu terapia pe care i-am aplicat-o eu lui Aaron.

   Stătea foarte drept, cu mâinile așezate pe birou.

   - Iar dacă ai plângeri, îți recomand să folosești procedura oficială și să anunți administrația de aici să revizuiască tratamentul meu. Propunându-l, desigur, pe al tău.

   - Hei! spuse Caleb, făcând semn că cere armistițiu. Ia-o mai încet! Eu nu spuneam că ai face ceva greșit. Nu de asta ma venit aici. Credeam că am lămurit acest lucru de când m-ai căutat la telefon. Consider că ne străduim amândoi pentru a-i ameliora situația lui Aaron, așa că ar putea să meargă mai bine dacă am proceda puțin diferit.

   Își descheie jacheta de lână și o scoase de pe el.

   - Îi administrezi unul din medicamentele acelea experimentale, și de vreme ce nici tu și nici eu nu știm prea multe despre el - de fapt, nimeni nu știe - am putea să cădem de acord asupra celorlalte lucruri. Ar fi bine să ținem seama de contraindicații. Nu crezi?

   - Ce contraindicații? întrebă Gilchrist, suspicios ca întotdeauna.

   Caleb nu-i răspunse direct:

   - Cât de sigur ești că noul medicament are efectul scontat?

   - Foarte sigur, răspunse Gilchrist. Există, desigur, un grup de control și, judecând după rezultate, cred că perspectivele sunt foarte promițătoare.

   Își ridică mâinile și lipi vârfurile degetelor între ele.

   - Este nevoie de timp, bineînțeles, ca să obținem niște date semnificative, dar suntem satisfăcuți, până în momentul de față.

   - Cu excepția lui Aaron, sublinie Caleb.

   - Posibil, recunoscu Gilchrist. Cu toate acestea, nu cred că el este cel mai bun judecător.

   Caleb arboră un zâmbet profesional:

   - Ce te face să crezi asta? Sunt corpul și mintea lui. El știe mai bine ce se întâmplă acolo decât oricare dintre noi.

   - El este supus unor presiuni foarte mari. Observațiile sale sunt tendențioase și inexacte, spuse Gilchrist tăios. Trebuie să-ți aduci aminte de starea în care se găsea la întoarcerea din Asia. Nu te poți aștepta să-ți recapeți adevărata perspectivă după așa o experiență.

   - De ce nu? întrebă Caleb, privindu-l cu ochii săi inocenți și mari. Ce anume împiedică acest lucru?

   - Știi la fel de bine ca și mine, spuse Gilchrist, dar ridică totuși mâna dreaptă și începu să enumere. A fost într-un război îndoielnic. A avut probabil rezervele lui când a plecat, îndeplinind acest gen de activitate - investigarea faptelor penale comise de americani împotriva vietnamezilor - nervii săi au fost supuși probabil la mari încercări. Experiența prin care a trecut în lagărul de prizonieri, izolarea la care a fost supus din cauza muncii sale în organele de informații, precum și chinurile fizice îndurate l-au împins dincolo de limitele pe care era pregătit să le accepte, și, ca rezultat, încordările din trecut sunt întotdeauna prezente în el. Trebuie să recunoaștem acest lucru. Trebuie să înțelegem că este handicapat și să-l ajutăm să-și învingă handicapul cât mai bine cu putință.

   - Ce împuțit ești, se miră Caleb. Ești tot atât de hotărât să-l scoți pe omul ăsta invalid pe cât e el de hotărât să nu ajungă acolo. Ești un vierme mic și scârbos.

   Îl văzu pe Gilchrist ridicându-se furios în picioare.

   - Doctore, acesta e felul în care discuți în mod obișnuit? Sau l-ai rezervat special pentru mine?

   Gilchrist era acum în picioare.

   - Permite-mi să-ți spun că am șanse mai mari de a-l ajuta pe Aaron decât tine. Eu cel puțin caut calea cea mai potrivită pentru ca el să se poată adapta. În schimb tu îl induci în eroare, spunându-i că se poate descurca fără ajutor, ceea ce nu e adevărat. Obsesia care a pus acum stăpânire pe el, aceea cu crimele Omului lup, ar trebui să-ți sugereze ceva. Ar trebui să știi că starea lui devine tot mai instabilă, pe zi ce trece, iar tu ești unul dintre principalii vinovați.

   - Aceasta este părerea ta de specialist? întrebă Caleb, pe un ton de conversație obișnuită, însă cu o anume licărire în priviri. Sau e o criză de amor propriu rănit? Haide să-ți spun ce cred eu. Cred că ții morțiș să fie aprobat medicamentul acela minune al tău și pus în circulație indiferent de preț, iar faptul că reprezintă cauza reală pentru care Aaron se simte mai rău te apasă atât de tare, încât ești gata să faci orice, inclusiv să-l lași pe acesta să se prăbușească definitiv, numai pentru a-ți salva proiectul.

   - Dacă lucrurile ar sta așa cum zici tu, spuse Gilchrist, vorbind pe un ton scăzut cu un efort foarte mare, ar trebui să-mi doresc să-i meargă mai bine, nu mai rău.

   - Dar tu mă poți acuza pe mine pentru starea lui proastă, nu-i așa? Poți să susții în orice moment că, dacă nu m-aș fi băgat eu, Aaron ar fi fost în formă perfectă. E o simplă porcărie, din punct de vedere medical, asta știm bine amândoi.

   Își luă jacheta de lână.

   - Aș dori să știu ce fel de medicament este. Eu încă afirm că trebuie să existe contraindicații despre care nu știm niciunul dintre noi și pe care ar fi bine să le identificăm înainte ca Aaron să plătească pentru miopia noastră.

   Făcu doi pași grăbiți spre ușă, apoi se opri.

   - Din câte îmi imaginez, ești un psihiatru bun, dar și cu 10 ani prea tânăr ca să poți lucra cu veteranii din Vietnam. Tu nu ai idee cum a fost, aici și pe front. Crezi că știi, pentru că ai citit tot felul de cărți și te-ai uitat la benzile video, dar nu este același lucru: noi am luat parte la toate acele demonstrații și am făcut de veghe lângă pistele de aterizare, așteptând avioanele de transport care ne aduceau acasă prietenii și rudele în sicrie. Aaron a fost acolo. Eu am fost acolo. Amândoi știm cum a fost. Pentru tine e un studiu fascinant. E o parte din viața noastră. Gândește-te la asta, Michael Gilchrist. Mișcarea de protest nu a fost un serial comic din anii 60, a fost lumea noastră.

   Își îmbrăcă haina.

   - Îmi pare rău că nu putem lucra împreună.

   Îi întinse mâna; pentru o secundă sau două, cât timp a atins-o, Gilchrist avut sentimentul - mai târziu alungat - că doctorul Caleb Rosserwell credea cu adevărat în spusele sale.

 

17

 

   Restaurantul se situa într-o clasă cuprinsă între local de cartier și local modern. Exteriorul aducea vag aminte de stilul clădirilor înălțate de vechii misionari catolici spanioli, existau și o curte interioară parțial închisă și 3 săli separate, dintre care una cu un bar lung, copleșit de ferigi.

   Susan Silver se afla în holul de la intrare când sosi și Mignon, cu răsuflarea puțin precipitată.

   - Tu ești Susan, spuse ea când o văzu pe cealaltă femeie. Ți-am văzut fotografia. Mă bucur foarte mult că mi-ai acordat o parte din timpul tău. Știu că invitația a fost precipitată: Anul Nou fiind doar peste 2 zile, te-aș fi înțeles dacă m-ai fi refuzat. Dar trebuia neapărat să vorbesc cu tine.

   Respiră adânc.

   - Îmi pare rău, vorbesc prostii. Lasă-mă doar o secundă și am să devin mult mai coerentă.

   Își ridică mâna în dreptul capului, făcându-i semn uneia dintre fete.

   - Am o rezervare, spuse ea femeii ce se apropiase. Rezervare pentru două persoane, pe numele Vandreuter.

   Respirația ei era încă puțin grea și își mișca mâinile de la păr, la gulerul puloverului, la buzunarele pantalonilor la modă, la fermoarul poșetei, urmărind-o pe șefa de sală care își nota ceva pe o listă.

   - Pe aici, vă rog. Nefumători, da?

   Fata nu avea mai mult de 22 de ani, fiind elegantă și lustruită ca o mașină nou nouță.

   - Antonio este cel ce vă ca servi. Vă rog să-i comandați tot ceea ce doriți, spuse ea indicându-le o masă pentru două persoane, aflată într-un separeu, intimă, ca de altfel și celelalte locuri din restaurant.

   - Mă bucur mult că ai venit, spuse Mignon în timp ce își ocupau locurile. Cinstit vorbind, doream să te cunosc de mai multă vreme.

   Susan ezită înainte de a se așeza.

   Alesese locul mai prost, oferindu-i-l pe cel bun Susanei.

   - Nu știu de ce dorești să stai de vorbă cu mine.

   Faptul nu era absolut adevărat: presupunea că Mignon avea de gând să o anunțe de logodna ei cu Aaron, deși toată chestia asta i se părea deplasată. Poate toate fostele soții au acest sentiment ciudat față de foștii lor soți, își spuse ea în timpul călătoriei de 15 minute prin local.

   - Dar ți-am zis, îi explică Mignon răbdător. Tu și cu Aaron ați fost căsătoriți. Îl cunoști bine. Trebuie să discut cu tine despre el. Nu vreau să inoportunez, dar sunt prea multe lucruri pe care nu le știu și ar dura foarte mult ca să aflu în alte moduri. El e foarte reținut.

   Se juca cu șiragul de carneol din jurul gâtului.

   - Nu vreau să-ți produc nicio neplăcere, crede-mă. Îmi pare rău că sunt nervoasă, însă am ajuns la capătul puterilor și nimeni nu vrea să mă asculte. Tu știi cum poate să se poarte Aaron, pricepi ce vreau să spun. Trebuie să stau cu cineva de vorbă și m-am gândit că s-ar putea să mă înțelegi.

   În pofida hotărârii ei, Susan întrebă:

   - S-ar putea să înțeleg ce, domnișoară Vendreuter?

   - Despre Aaron. Ce se întâmplă cu el, acel lucru din el care nu funcționează. Știi despre ce vorbesc. Pentru că ceva este, sunt sigură. Știi asta la fel de bine ca și mine.

   Se opri brusc la apropierea chelnerului.

   - Vai, dragă. Nu ai vrea să bei ceva? Eu cred că voi comanda.

   Se uită la chelner, ca și cum ar fi așteptat o sugestie din partea lui.

   - Avem daiquiries excelente, doamnă, spuse Antonio cu o ușoară plecăciune. Avem și cafea irlandeză și venețiană, dacă preferați ceva cald. Și dumneavoastră, doamnă? i se adresă el lui Susan.

   Susan intenționase să refuze orice băutură, dar acum, aflându-se față în față cu Mignon, se hotărî că avea nevoie de un mic întăritor.

   - Aș dori un daiquiri cu pepene. Nu prea tare, vă rog.

   Se rezemase de spetează și o contempla pe Mignon în timp ce comanda.

   - Sună foarte apetisant. Vreau și eu la fel. Și niște aperitive oarecare. Aveți niște feluri preparate din crevete, nu-i așa?

   Mignon își făcu de lucru cu poșeta.

   - Câte o jumătate de porție. Și poate și niște cașcaval pane cu mirodenii. Sunt gustoase, nu? căută ea sprijinul lui Susan: Îți plac brânzeturile și creveții? Cred că e cel mai bun mod de a ne începe masa. Ești de acord cu mine?

   Arăta la fel de vinovată ca o fetiță de 7 ani prinsă cu mâna în punga cu bomboane de ciocolată, și Susan lăsă deoparte unele din rezervele ei; dacă se gândea puțin, Mignon parcursese tot drumul de la Pleasant Hill la Napa pentru întâlnirea lor și avea de discutat un lucru extrem de dificil. Trăsăturile ei trădau tensiunea, iar Susan se hotărî să o ajute să se simtă în largul ei,

   - Te-ai gândit foarte bine. După sărbători, trebuie să mă apuc din nou de dietă. Aș jura că am pus vreo 5 kilograme pe mine de la Ziua Recunoștinței și acum.

   Își puse mâna în zona mijlocului, cu prefăcut dispreț.

   - Doar 5? replică Mignon. eu am luat cam 7 kilograme, dar după Anul Nou mă apuc de un regim sever. De fapt, de ce ne-am face atâtea probleme?

   Bătu în marginea mesei.

   - N-am vrut să fie o critică, dacă a sunat astfel.

   - Nici nu m-am gândit la asta, spuse Susan, care începuse să priceapă că sub aparenta ei vioiciune se ascundea teama. Ce s-a întâmplat? De ce trebuie să vorbești cu mine?

   Mignon nu răspunse imediat.

   - Întotdeauna se repetă lucrul acesta de sărbători - mâncare, mâncare și iar mâncare. Problema este că îmi plac toate bunătățile și nu pot să nu mănânc din fiecare. Poate am murit de foame într-o viață anterioară sau așa ceva.

   Făcu un gest evaziv din mână.

   - Nu este vorba de asta, nu am venit aici să discutăm despre cure de slăbire, mâncare de sărbători și alte asemenea. Îmi vine foarte greu să intru în subiect, dar nu am ce face. Am să reușesc, însă am nevoie de timp. Te rog să ai puțină răbdare! Trebuie să găsesc modul cel mai potrivit pentru a explica lucrurile astea.

   - Cum vrei tu, spuse Susan, care simțea din ce în ce mai multă simpatie pentru ea, pe măsură ce o asculta.

   - Vezi, spuse Mignon, în timp ce pe masă fuseseră aduse două pahare de apă, lucrurile au fost foarte diferite în cazul nostru. Aaron are tulburări de foarte mult timp. De când a fost în Vietnam, poate și dinainte. Sora lui a murit într-un accident de mașină sau așa ceva cât a fost el plecat, fapt care l-a marcat foarte tare. Nu trebuie să-ți spun acest lucru. Probabil că tu știi mai multe despre asta decât mine și ar trebui să te întreb eu pe tine. E foarte complicat. Dar până acum câteva luni, nu mi-am imaginat că are legătură cu ce se petrece acum. Credeam că totul a fost înmormântat în trecut. Credeam că totul s-a rezolvat. Nu poți întoarce și schimba lucrurile, chiar dacă ai vrea. Știi cum e?

   Aceste ultime cuvinte se transformaseră într-o rugăminte de a fi ajutată să înțeleagă; pronunțându-le, se uita drept în ochii lui Susan.

   - Vrei să spui că Aaron are dificultăți? întrebă Susan, aducându-și aminte de telefonul primit. Ceva nu e în regulă?

   Întrebarea îi așeză o greutate pe piept și începu să respire mai anevoios.

   - Ce a făcut Aaron?

   Mignon se uită o vreme la modelul neregulat de pe masa de lemn.

   - E mai rău. Nu pot convinge pe nimeni să mă creadă. Medicul lui îmi spune că sunt prea implicată, dar nu are dreptate. Cunosc diferența dintre o relație care nu merge cum trebuie și o persoană aflată într-o criză.

   Îi aruncă o privire scurtă lui Susan.

   - De când a fost chemat pentru crimele acelea, ca să-l ajute pe șerif, parcă a înnebunit. E atât de prins de...

   Se opri, deoarece chelnerul se întorsese cu paharele de daiquiri și creveții fripți.

   - Aduc imediat și cașcavalul, doamnelor, le spuse Antonio politicos, punând paharele înaintea lor.

   Ambele femei îi mulțumiră și așteptară stânjenite până ce chelnerul se îndepărtă din nou.

   - Ei bine, spuse Mignon, cu un zâmbet de-abia schițat și ridică paharul. Noroc!

   - Un 1989 fericit, spuse Susan atingând marginea paharului ei de al lui Mignon, înainte de a sorbi din el. E foarte bun, constată ea, și mult mai tare decât îmi doream.

   - Mmmm.

   Mignon gustă băutura și apoi puse paharul jos.

   - Nu vreau să-ți trezesc amintiri neplăcute sau lucruri de acest fel, dar trebuie să aflu cât de mare este schimbarea care s-a petrecut. Și nu mai vreau să fiu dusă cu vorba, nu mai suport. Pentru că, să știi, ceva e în neregulă, în foarte mare neregulă, iar eu...

   Nu mai putea vorbi și începu să-și șteargă lacrimile cu vârfurile degetelor, clătinând din cap.

   Susan începuse acum să se alarmeze.

   - Domnișoară Vandreuter... aș vrea.. aș putea cumva să...

   Nu-i plăcea sentimentul de neajutorare, dar înțelese în același timp că nu aveam cum face mare lucru pentru însoțitoarea ei până nu afla ce se întâmplase.

   - Ce este?

   - Din cauza lui Aaron, desigur, spuse Mignon, cu vocea voit albă, pentru a nu-și revela adâncimea sentimentelor ei într-un restaurant.

   - După părerea ta, starea lui e mai rea, spuse uitându-se atent la Mignon.

   - Nimeni altcineva nu gândește la fel ca mine.

   Susan își aduse aminte de conversația telefonică și hotărî că nu trebuia să fie și ea la fel de sigură.

   - De ce ți se pare că-i merge mai rău?

   - Există o legătură cu acele crime, spuse Mignon, ciupindu-se de rădăcina nasului cu degetul mare și arătător. Te rog să mă ierți că am plâns, îmi pare foarte rău.

   Se sili să respire profund de 3 ori.

   - Gata. Mi-a trecut. Te rog să servești crevete.

   Deși ultimul lucru pe care și-l dorea Susan era mâncarea, acceptă unul din creveții fripți în șuncă.

   - Te rog să-mi spui ce se întâmplă.

   - Sună poate puțin neserios, dar nu e vorba de un anume lucru. Sunt mai multe nimicuri, dar dacă le aduni pe toate, rezultatul este... nenorocire.

   Luă un crevete, dar continuă să vorbească fără să mănânce.

   - Știi cum devine neliniștit și începe să se plimbe? Face și acum acest lucru, dar... e altfel decât înainte. E... straniu. Când s-a aflat în spital acum câteva săptămâni - a vrut să fie internat câteva zile - a descoperit un mod de a ieși din spațiul împrejmuit ca să se plimbe. Nu o face prea des, pentru că spune că nu e prea confortabil. Dar când îl doare, trebuie să meargă.

   - Făcea la fel și când eram căsătoriți, spuse Susan.

   - Acum nu este la fel. El...

   Se opri din nou, de această dată Antonio puse pe masă o farfurie ovală cu pătrate de cașcaval pane acoperite cu sos marinara.

   - Mulțumesc, spuse Mignon, așteptând din nou să rămână singure.

   - Ce vrei să spui prin: nu e la fel? întrebă Susan după plecarea lui Antonio.

   - Acum este mai... hotărât.

   Se gândi puțin la cuvânt și păru mulțumită.

   - Da, hotărât. Înainte, nu era vorba decât de o eliberare, un mod de a scăpa de convulsii atunci când nu dorea să fie drogat. Acum... nu știu. Acum, când iese la plimbare... urmărește ceva.

   Îi aruncă Susanei o privire nesigură.

   - Nu pot să explic asta mai bine de atât, nu știu cum să o explic.

   - Mi-ai spus că acele crime l-au tulburat, spuse Susan, sperând să obțină și alte informații.

   Niciuna nu dădea atenție felurilor de mâncare ce se răceau pe masă, la mijlocul distanței dintre ele.

   - Da, l-au tulburat. După modul în care se poartă, ai zice că are și el o vină oarecare. Își petrece cea mai mare parte a timpul cu cazul acesta și se gândește la el... continuu, cred.

   Își duse paharul la gură și sorbi sănătos.

   - Iar asta l-a făcut... bine, el a fost întotdeauna grobian, cel puțin de când îl cunosc eu. Dar acum este...

   Clătină din cap, incapabilă să găsească un mod de a se exprima. Susan începu să simtă greutatea unei poveri reci și apăsătoare.

   - Și ai vorbit cu doctorii lui?

   - Gilchrist, psihiatrul, spuse Mignon. El nu e de acord cu relația noastră și nu dorește... cum să-ți spun, îl tratează pe Aaron cu un medicament nou, aflat în perioada de testare; el este unul dintre cei care primesc medicamentul real, nu versiunea inofensivă, care pune în evidență efectul adevărat. Gilchrist crede că schimbările de care ți-am vorbit se datorează medicamentului și nu vrea să fie de acord că există un motiv de îngrijorare.

   După încă o înghițitură de daiquiri, își puse paharul jos.

   - Acum câteva zile, s-a petrecut ceva. Venise la mine acasă.

   Ezită puțin, simțind că se îmbujorează.

   - Te deranjează să discutăm despre acest lucru?

   - Puțin, îi mărturisi Susan.

   - Mda, și pe mine.

   Mignon își făcu de lucru cu șervetul, ștergându-se la gură.

   - Ei bine, am ajuns la un soi de ceartă. Nu cu țipete...

   - Aaron nu e genul acesta, spuse Susan, simțind mai multă simpatie față de Mignon decât până atunci.

   - Da. Câteodată aș prefera să fie altfel. Aș prefera să ne putem striga totul în față, odată pentru totdeauna. Însă nu am curajul să încerc. Când se supără, parcă e din... gheață.

   Se îmbujoră încă o dată la față.

   Într-un gest impulsiv, Susan întinse mâna și o așeză peste a lui Mignon.

   - Nu mi-aduc aminte ca noi 2 să fi ridicat vocile unul la celălalt, nici măcar o dată. Ne-am încăierat de vreo 2 ori, asta a fost tot.

   - În legătură cu cearta. Nu a fost despre un lucru anume. Încercasem să face dragoste ceva mai devreme și... nu a mers. Probabil că și acesta a fost unul dintre motive. A vorbit puțin despre rănile lui de pe picioare. Iar pe urmă.... cred - râse nesigur - cred că am spus o prostie. M-am enervat din cauza unei remarci de-a lui și din acel moment totul... s-a dus naibii. Problema este, continuă ea mult mai încet, privind departe, în gol, problema este că s-a... schimbat. Nu mai era el însuși. Era ca și cum ar fi devenit... altcineva. Sau altceva.

   - Ce vrei să spui? întrebă Susan străbătută de un fior rece.

   - Era... mai mare. Era mai dur și mai mare, ca un soi de... creatură.

   Își duse mâna la gât, încurcându-și degetele în șiragul de perle. În lumina scăzută, Susan avu impresia stranie că nu pietre, ci picături de sânge formau colierul ei.

   - Ochii... nu erau ochii lui, pot să jur!

   Lui Susan îi trebuie aproape 1 minut ca să poată zice ceva:

   - Vrei să zici că ar fi schizofrenic?

   - Nici nu știu ce vreau să spun, zise, cu un tremur al buzelor.

   Susan se uită în jurul ei, în restaurant, fără a căuta un lucru precis.

   - I-ar vorbit și medicului despre asta?

   - Nu, nu am avut prilejul să...

   Antonio apăru din nou la masă, de această dată pentru a lua comanda în continuare.

   - Cred că am face bine să mâncăm, spuse Mignon, străduindu-se să mai risipească tensiunea dintre ele.

   Ascultătoare, Susan deschise meniul.

 

   Caleb Rosserwell numără impacientat apelurile telefonice, ascunzându-și îngrijorarea în spatele supărării. Pe fereastra biroului său, stropii mari de ploaie alunecau, aranjându-se în cele mai fanteziste modele.

   Ajunsese deja la capătul răbdării și se pregătea să pună receptorul la loc în furcă, când auzi cum i se răspunde de la celălalt capăt.

   - Holliman, spuse Aaron gâfâind. Așteaptă o secundă.

   Caleb oftă lung, pe jumătate exasperat, pe jumătate ușurat.

   - Unde naiba ai fost? întrebă când auzi că Aaron ridicase receptorul.

   - Mă plimbam... pe afară, spuse Aaron.

   - În ploaie? întrebă Caleb. La ora asta? Ce naiba, omule, e trecut de ora 21.

   - Știi cum mă simt din cauza ploii, spuse Aaron. Și am foarte multe pe cap.

   Nu adăugă faptul că una din grijile sale din acel moment era că nu își aducea aminte ce făcuse cea mai mare parte a plimbării.

   - Nu cred că mi-a fost de ajutor. Mă doare totul, de parcă aș fi un cowboy în cea de a doua zi de învățare a calului cu frâul, zise râzând, ca să se vadă că fusese o glumă. Dar tu ce faci la ora asta, dacă tot vorbim de ora târzie?

   - Sunt de fapt acasă și încerc să descurc niște ițe înainte de sfârșitul anului. Prea mult timp nu mi-a mai rămas, nu?

   - Până mâine la miezul nopții, spuse Aaron, ca și cum ar mai fi fost luni și luni de zile. Eu ce fel de iță sunt?

   Era însuși motivul telefonului; cu toate acestea lui Caleb nu-i făcea plăcere să răspundă la întrebare.

   - Am primit rezultatele de la câteva din analizele făcute de tine. Ar fi trebuit să le am acum 3 sau 4 zile, dar...

   - Nimic nu funcționează între 15 decembrie și 4 ianuarie, ăsta-i lucru știut. Acum, care-i problema?

   - Vreau să organizez o întâlnire cu tine și cu psihiatrul tău. Cât mai repede.

   Urmări stropii de ploaie ce se scurgeau pe geam.

   - Nu vreau să te alarmez, Aaron. Să nu cumva să crezi că-ți ascund lucruri. Nu este cazul.

   Își drese glasul.

   - Scuze, mă străduiesc să nu fac gripă.

   - Mult noroc, spuse Aaron nepăsător.

   - Este vorba de faptul că Gilchrist ar trebui să ajusteze dozele de medicament pe care ți le administrează. În momentul de față, treci prin niște dezechilibre grave. Nimic periculos, însă nu e bine să suporți așa ceva prea mult timp.

   Făcu o pauză.

   - Aaron? Mă asculți?

   - Mda. Continuă.

   Atitudinea lui Aaron nu promitea nimic bun, dar Caleb nu se lăsă abătut:

   - Chestia este că va trebui să revizuim întregul tău program terapeutic. Am senzația că ai tras prea tare de tine și ai nevoie de o revizie generală. Toți cei cu o stare cronică generală proastă au nevoie de așa ceva, din când în când. Ar trebui să facem împreună controlul respectiv... Ești de acord, Aaron?

   - Desigur, de ce nu?

   Caleb își aduse aminte că Aaron recunoscuse că plimbarea nu-i făcuse bine; durerile și oboseala își cereau drepturile și, pe deasupra ploua. Încercă un nou unghi de abordare în discuția lor:

   - De vreme ce nu știu prea mult despre noul medicament, chiar dacă există niște studii de laborator, Gilchrist și cu mine trebuie să revedem contraindicațiile, pentru a stabili cea mai bună conduită terapeutică.

   Și, adăugă el pentru sine, dacă Aaron participă la înlesnirea lor, era posibil să aibă cu Gilchrist o conversație cel puțin politicoasă.

   - Da, da, răspunse Aaron.

   - Și cu cât rezolvăm mai repede, cu atât mai bine. Mi-ar fi plăcut să fiu liber mâine, dar din nefericire am altceva de făcut. Crezi că mi-ai putea pune la dispoziție câteva ore săptămâna viitoare?

   Îi lăsă lui Aaron timp să vorbească, sperând și că va afla mai multe lucruri, dar continuă tot el, deoarece nu primi niciun răspuns.

   - O voi ruga pe asistenta mea să ia legătura cu el, dacă tu ai timp.

   Ploaia bolborosea la ferestre, dar vântul mai slăbise din intensitate.

   - Asta depinde de Omul-lup, nu-i așa? spuse Aaron. Uite ce este, Caleb, mi-e frig, mă doare și sunt ud. Sună-mă după ce ai stabilit o întâlnire cu Gilchrist și am să văd ce pot face. E-n regulă?

   Hotărârea cu care vorbise Aaron îl luase pe Caleb prin surprindere. Se obișnuise cu răspunsurile laconice, iar acesta i se părea acum neobișnuit de amabil.

   - Foarte bine, răspunse el după o ezitare. Minunat.

   - Și „La mulți ani”, mai adăugă Aaron, punând receptorul în furcă fără a mai aștepta răspunsul.

 

   Plouă toată noaptea, iar cea din urmă zi a anului începu cu o furtună. Venea dinspre nord-est - lucru neobișnuit - dar ploaia nu adusese cu ea căldură.

   - Ar trebui să fii acasă, îi spuse Florence Hoven lui Lew, când acesta intră în Serviciul de Analiză Criminalistică, oprindu-se lângă fac, de unde expedie câtorva colegi de-ai săi urări de Anul Nou.

   - Ar trebui să fiu exact aici, dacă n-ar fi fost așa de prost să mă tai la mână.

   Se apropie de biroul ei și privi ecranul computerului.

   - Acesta e materialul de la Aaron?

   - Împreună cu al nostru, zise Florence și începu să parcurgă informațiile. Trebuie să mărturisesc că a făcut o muncă foarte temeinică. Nu mă așteptam la așa ceva. Are informații despre crime nerezolvate, crime din tot felul de parcuri, în zone sălbatice, pe terenul unor ferme. Există o secțiune întreagă legată de crimele în serie. Are propriul său sistem de comparație încrucișată. Pot afla, dacă vreau, câte blonde sub 25 de ani au fost descoperite în munți în ultimii 30 de ani.

   - Foarte bine. Crezi că ne ajută? Ia uită-te la asta: 3 excursioniste omorâte cu ciocanul. Două ciocane, scrie acolo. Statul Washington. Hm. Cazul a fost rezolvat; e ceva!

   Florence zâmbi discret:

   - Pe vremuri îi prindeau pe băieții cei răi.

   - Ar trebui să facem și noi la fel, altfel șeriful Hislop va fi foarte nefericit.

   Se ridică în picioare.

   - Tu și... noul tău prieten...

   - Andy, îl ajută ea. Da, ne vedem diseară. La 9, da?

   - Bufetul e la miezul nopții, spuse Lew. Să băgați niște mâncare în voi, ca să se absoarbă alcoolul.

   Se uită din nou la ecran.

   - Câte dintre aceste victime au fost mușcate?

   - Mai multe decât ți-ai închipui, spuse Florence, luând un aer stânjenit. Dar mușcate așa ca ale noastre nu mai există decât două cazuri pe listă. Trei decese în sud, cu 5 ani în urmă. Și în Baltimore. De-a dreptul hidos.

   Se trase puțin în spate, pentru a-l lăsa pe Lew să vadă, dar și pentru a se îndepărta de ecran.

   - Trebuie să mă întâlnesc cu Grieta. O să trecem în revistă toate datele pe care le are. Există un lucru pe care l-am omis. Raf este în zonă? întrebă el plimbându-se încolo și încoace prin birou.

   - Cred că e cu Brewster. Probabil stau de vorbă cu Linda Adamson. A dat tot soiul de interviuri reporterilor, spunând că fiica ei nu este o victimă întâmplătoare. Aveau de gând să se ducă și să o convingă să se oprească.

   Lew își lăsă capul într-o parte:

   - Mult noroc. De fapt este dreptul ei și ar trebui să ne fie milă de ea.

   - Wallis Desta vrea să discute cu tine, adăugă Florence. A sunat mai devreme, căutându-te pe tine.

   - De ce aici? întrebă Lew.

   - A încercat peste tot, în toată clădirea.

   - Șeriful Hislop este așteptat mai târziu.

   Sculându-se de pe scaunul ei, Florence se mișcă cu mare grijă, pentru a nu atinge mâna bandajată a lui Lew, în încăperea aceea strâmtă.

   - Mă bucur teribil, spuse Lew sec.

   - A-ha-ha, îl avertiză Florence. Nu trebuie să fii sarcastic la adresa șerifului.

   - Așa-i. Vine și el la petrecerea noastră de diseară, spuse Lew.

   Apoi adăugă, cu presupusă supărare:

   - Dar nu poate să stea... adevărata petrecere e la Grossiter, așa că nu ne vom bucura de prezența lui decât cel târziu până la ora 10.

   - Sfinte Sisoie, dar ai o limbă foarte ascuțită, spuse Florence cu un zâmbet larg. Fii pe pace, nu o să afle nimeni.

   - Nu mi-am dat seama că ar fi un secret, oftă Lew. Doamne, promit să nu mai dau nicio amendă pentru parcare dacă găsim un fir ca lumea, pe care să putem merge în ancheta asta.

   - Asta zis și eu hotărâre de Anul Nou, interveni Florence. Crezi că te va ajuta?

   - Mai rău decât este nu poate face, spuse Lew, găsindu-și scaunul și trântindu-se în el. Ce vrea Wallis? Sau e vorba tot de cazul ăsta blestemat?

   - Având în vedere că șeriful și-a făcut din nou numărul în prezența mediilor de informare, speră și ea că avem de oferit ceva mai mult decât retorica goală.

   Florence începu din nou să lucreze cu aparatul ei.

   - Tu ai fost acolo și știi ceea ce știm și noi. Nu e același lucru când ai stabilit corelațiile pe computere, și totuși e suficient. Avem de-a face cu o mare varietate de vârste și femeile nu seamănă una cu cealaltă, ceea ce pare să indice că Omul-lup nu încearcă să ucidă iarăși și iarăși aceeași femeie. Ar putea să însemne cu totul altceva, desigur, și similitudinile să nu se oprească la vârstă sau înfățișare. Până în momentul de față, toate femeile au fost albe, dar faptul s-ar putea să nu fie semnificativ, din cauza situației demografice din această zonă. Munca noastră devine cu atât mai dificilă, pentru că nu știm ce caută cu adevărat.

   - O femeie singură, spuse Lew, sătul și el de câte ori trebuise să repete acest lucru. Am stabilit acest fapt acum câteva săptămâni, credeam eu.

   Florence ridică din umeri:

   - Nu doream decât să compar cu noile materiale pe care le avem la dispoziție. Din câte știm în acest moment, există un tipar pe care nu-l putem identifica. Computerele sunt bune pentru descoperirea unor elemente comune, pe care altfel le-ai trece cu vederea. De exemplu, toate femeile astea ar fi putut urma același liceu. Deși în cazul de față nu este vorba de asta. Ar fi putut avea același dentist - nu-i cazul - sau să fi cumpărat mașini de la același magazin. Nici asta nu e valabil. Atunci, căutăm în continuare. Tu ești cel care ne bate la cap să descoperim ce anume își închipuie că face individul ăsta.

   Se uită direct la Lew, renunțând deodată la aerul profesoral.

   - Dacă ai de gând să te distrezi la petrecerea de diseară, cel mai bine ar fi să dormi puțin după-amiaza asta.

   - Da, ai dreptate, spuse, dar nu făcu niciun gest de plecare, pentru că mai avea de rezolvat câteva lucruri. Chad Overton a sunat? Sau Tom Burges? Cum merg patrulele?

   - Din câte știu eu, nu s-a raportat nimic important, spuse Florence. Dacă ai de pus niște întrebări, de ce nu o faci? Poți folosi telefonul meu. Ei sunt mai în măsură să-ți spună.

   - Ai dreptate, recunoscu Lew, ridicându-se încet în picioare. Am să discut cu Wallis Desta și Ignacio Grieta. Cu puțin noroc, într-o jumătate de oră, sau cel mult o oră, plec spre casă. Ce zici de asta?

   - E mâna ta, faci cum vrei, spuse Florence. Ne vedem diseară.

   - Bine.

   Se uită pe fereastră, clătinând din cap din cauza ploii și a norilor care coborau.

   - Ce a spus meteorologul, când se schimbă vremea?

   - Buletinul anunță 3 zile de ploaie.

   Florence ezită.

   - Nu e bine.

   - Patrulele din parc continuă, nu?

   Nu așteptă răspunsul.

   - Te rog să te interesezi să fie patrule în Tilden - patrule suplimentare - ca și în Briones. Nu mai avem nevoie de nicio surpriză. Dacă sună Aaron, spune-i că-mi rezerv niște timp diseară, ca să putem sta de vorbă.

   - Bine, spuse Florence, mai atentă la ecranul monitorului decât la Lew.

   Conștient de acest lucru, el continuă pe același ton de conversație ușoară:

   - Ai o tarantulă de 5 centimetri pe gulerul bluzei.

   Florence îi aruncă o privire surprinsă și amuzată:

   - Să știi că te ascultam!

   - Și ai o scufiță roșie în cap, continuă Lew, care nu rezistase tentației.

   - Ieși afară de aici.

   Florence nu-și mai ridică privirea și Lew ieși chicotind.

 

18

 

   Șeriful Hislop tocmai plecase de la petrecerea familiei Frazier când mașina Bronco II a lui Aaron coti pe aleea din fața casei; ploaia refracta difuz lumina farurilor.

   Lew îi făcu semn din pridvor, bucuros că Aaron nu se răzgândise.

   - Îmi pare rău că am întârziat, spuse Aaron coborând din mașină. Am plecat foarte greu de acasă.

   - Ploaia? întrebă Lew, știind de fapt răspunsul.

   - Mda, spuse Aaron, verificând dacă ușa mașinii era încuiată. Cum se face că există un loc atât de bun de parcare?

   - Tocmai a plecat șeriful. I-ai luat locul. Intră, afară e foarte frig; scoate-ți mantaua și permite-mi să te servesc cu cea mai bună bere tare cu ouă, cum n-ai să găsești nici în Scoția.

   - Scoția? repetă Aaron ca un ecou intrând și descheindu-și mantaua, în timp ce Lew închidea ușa în spatele său.

   - Are o groază... vreau să mă înțelegi bine, o groază de whisky în ea. Plus ouă și smântână și multele altele. Are un gust minunat și te ia pe sus. Să ții cont de ce-ți spun eu când ai să bei.

   - Mi se pare corect să mă avertizezi, zise Aaron, punându-și mantaua pe cel mai apropiat cui. Ce-ți face mâna?

   - Nu foarte rău, spuse Lew. A fost o întâmplare stupidă și neplăcută.

   Privindu-l pe Aaron, constată că era îmbrăcat cu haine de sărbătoare. Părul ar fi avut nevoie să fie tuns, dar era curat și lucios, iar costumul albastru purtat cu un pulover pe gât, de culoarea căprioarei, fusese făcut de un croitor de lux.

   - Ne simțim flatați, spuse Lew, indicând hainele prietenului său.

   - De vreme ce tot a trebuit să fac un duș și să mă schimb, am zis că pot merge până la capăt.

   Se uită în jur, iar neliniștea sa deveni și mai vizibilă. Ca și cum ar fi vrut să respingă din start orice tentativă de a deveni sociabil, spuse:

   - Temperatura scade mereu. Ai face bine să-i previi pe oaspeți că va fi polei, nu numai că băutura e foarte tare.

   - Polei? Asta va face să crească numărul accidentelor.

   Își masă falca.

   - Mă bucur că nu trebuie să ies afară pe vremea asta.

   - Ar putea fi primejdios, spuse Aaron distant.

   - Hei, ești înconjurat de polițiști. Ești în siguranță.

   Lew îl trase spre holul casei, aglomerat, ca de altfel întreaga casă.

   - Dacă te înconjoară poliția, nu înseamnă neapărat că ești în siguranță, spuse Aaron rânjind.

   Lew zâmbi și el, însă superficial, fără ca veselia să i se vadă și în ochi.

   - Rowena, a mai sosit un oaspete, strigă el când trecură pe lângă ușa bucătăriei.

   - Aaron, ciripi Rowena. Îmi pare bine să te văd. Vin și eu imediat. Șunca asta e teribil de îndărătnică.

   În salonul familiei erau 15 persoane, cea mai mare parte adunate în jurul enormului bol nou de punci, un bol simplu și neornamentat, din sticlă, umplut cu o băutură albă, pe care pluteau insule de frișcă. Neil Hawkins era acum mai-mare peste bolul de băutură; îl servi pe Aaron cu o măsură generoasă:

   - La mulți ani! îi ură el apoi.

   - Și ție la fel, murmură Aaron, luându-și ceașca.

   - Un An Nou fericit, adăugă și Lew. Am băut deja 2 căni și știu că trebuie să o las mai moale, dacă vreau să mai mănânc în picioare, zise el urmărind cum Aaron ia o înghițitură de probă.

   - E foarte bun, spuse Aaron, renunțând puțin la rezerva sa. De unde ai rețeta? se interesă, bând încă o înghițitură.

   - E un secret teribil, păstrat cu strășnicie, răspunse Lew și apoi făcu un semn spre ceilalți. Cunoști aproape pe toată lumea. Aici și în bucătărie sunt cele mai calde locuri din casă. Nu că ar avea mare importanță. Există fursecuri pe masa cu picioare în X, iar vasul cu cafea se află în sufragerie, dacă vrei să faci puțin pauză.

   Îl bătu pe Aaron pe umăr, zâmbind cald și plecă spre bucătărie.

   Aaron se mișcă puțin prin cameră, schimbă câteva cuvinte cu Florence și Chad Overton, dar apoi își alese unul dintre scaunele din apropierea bradului de Crăciun, se așeză pe el și își consacră aproape toată atenția asupra celei de a doua cești de punci.

   După aproximativ 15 minute, motanul-șef al casei, Frankenstein, veni și se cuibări în poala lui Aaron, torcând când acesta îl mângâia pe cap și pe gât. Restul invitaților erau într-un continuu flux și reflux dintr-o cameră în alta, dar Aaron rămase pe locul său, concentrându-se asupra pisicii, până când fu chemat la masă, la miezul nopții. Își alese singur felurile, își umplu din nou ceașca de punci și se întoarse la scaunul său, ignorând insistențele lui Florence de a împărți cu el șunca și rața umplută.

   - Te simți bine? îl întrebă Lew ceva mai târziu, pe când făcea un tur al invitaților, adunând în două coșuri farfuriile goale și tacâmurile folosite. Aaron? Există persoane cu care nu ai făcut cunoștință și care s-ar putea să-ți placă foarte mult.

   - Mă simt foarte bine. Aș mai vrea un punci de ouă, dacă nu te deranjează.

   Nimic nu trăda că ar fi fost amețit, deși lucirea ușoară a ochilor îl făcu pe Lew să ezite:

   - Ești sigur că mai vrei încă unul? Să nu te doară capul mâine dimineață - spuse el râzând pentru a nu părea că îi spune oaspetelui său ce are de făcut.

   - Îți faci griji pentru mine? îl înfruntă Aaron.

   - Desigur. Așa sunt polițiștii. Facem pe șefii, însă asigurăm și protecția, în același timp.

   De îndată ce fu umplută ceașca - Rafe Winfield îi luase locul lui Neil la bol, al cărui nivel era cu mult mai scăzut decât la începutul serii - i-o aduse lui Aaron. Îmi pare bine că-ți place. Numai să nu-ți pui norocul la încercare prea tare.

   Aaron râse, dar nu era niciun pic de veselie în sunetul acela, doar ceva gol, ca un foc de armă într-un tunel.

   - Să nu-mi pun norocul la încercare, zici. Dumnezeule, eu fac asta mereu. Am un psihiatru care n-am mai putea de bucurie dacă m-ar putea ține sub control tot timpul, iar într-o zi, într-o bună zi, s-ar putea să-și vadă visul cu ochii. Numai când mă gândesc la asta și aș vrea să-mi zbor creierii, zise el cuprins de un fior.

   Lew înțelese că Aaron era mai mult decât amețit, era foarte beat. Ridică din umeri, hotărât să nu-i permită să conducă decât când va fi din nou treaz.

   - Haide să-ți aduc puțină cafea, spuse el pe un ton voit detașat. Putem discuta după ce o bei.

   - Și gândesc și eu ca lumea, nu? adăugă Aaron, pronunțând cuvintele puțin pocit, ca să accentueze astfel atitudinea sa ironică. De ce nu?

   Începu să-l mângâie din nou pe Frankenstein.

   - Extraordinar cum se comportă pisicile când le mângâi. Torc și iar torc și nu se simt obligate în niciun fel.

   - Și crezi că e un fapt lăudabil? întrebă Lew îndreptându-se spre sufragerie, unde era cafeaua.

   - Cred că lucrurile ar fi cu mult mai ușoare dacă ai ști ce faci.

   Își lăsă capul pe spate.

   - Ăsta e necazul întotdeauna, nu? Nu știi niciodată ce se întâmplă până nu e prea târziu?

   - Ce vrei să spui? întrebă Lew, apoi își ridică mâna sănătoasă. Stai numai o secundă, până aduc cafeaua, apoi poți să-mi spui.

   - Bine, bine, spuse Aaron distant, continuând să mângâie pisica. Sunt nemaipomenite pisicile, zise, deși Lew nu îl mai auzea.

   Îl scărpină pe Frankenstein pe ceafă și urmări cum pisica își întinse lăbuțele din față executând mișcări mlădioase în aer.

   - E bine? o întrebă el.

   Pisica se răsuci în poala sa, privindu-l cu ochi reci și galbeni. Mieună o dată și se făcu ghem, cu capul pe genunchii lui Aaron.

   Lew, care tocmai se întorsese cu o ceașcă de cafea, se uită la Frankenstein și zise:

   - Întotdeauna mă întreb cum fac chestia asta. Se așază în cele mai dificile poziții și apoi adorm.

   - Mda, spuse Aaron, studiind pisica. Mi-ar plăcea și mie să știu cum să fac așa ca ele. Mi-ar fi fost mult mai ușor în Vietnam.

   Zâmbetul său nu era real, exista în schimb o licărire în ochi, nu de umor, ci sălbatică, aidoma unei fiare.

   - Admir pisicile. Nu îmi plac întotdeauna, dar admir iadul pe care mi-l sugerează.

   Lew așeză cana de cafea lângă cotul lui Aaron.

   - Te rog să bei niște cafea, vrei?

   - Ca să pot conduce până acasă, spuse Aaron, atotștiutor. Bună sugestie. E o tâmpenie să conduce într-o asemenea stare, nu?

   Emise un hohot de râs.

   - E o idee proastă să faci orice într-o asemenea stare. Cred că e o nebunie pe drumuri, din cauza Anului Nou. Ca să nu mai vorbim despre gheață. Trebuie să ne gândim și la gheață, să fim atenți pe drum, la fiecare cotitură.

   Mângâie motanul care torcea.

   - E teribil, nu? Nimic nu-l deranjează, iar dacă se întâmplă, o ia din loc. Așa trebuie procedat.

   - Așa consideri tu? întrebă Lew, neștiind unde dorește să ajungă Aaron. Ai vrea s-o iei din loc?

   - O, Doamne, cât aș vrea, spuse Aaron, incapabil să se uite în ochii lui Lew. Dar acum e prea târziu. E ceva ce a trecut dincolo de mine. Nimic nu mai poate schimba asta.

   Își duse o mână la ochi, apoi o lăsă din nou în jos, continuând să mângâie pisica.

   - Ce-ar fi dacă aș fi și eu amestecat în toată chestia?

   - Adică ce vrei să spui? întrebă Lew sincer mirat și incapabil să-l urmărească pe Aaron. În ce crezi că ai putea și tu să fii amestecat?

   - Crimele acelea, desigur, spuse Aaron cu o voce cavernoasă. Nu pot să-mi scot ideea din minte. Nu-mi place să mă gândesc la asta, e prea îngrozitor. Dar nu-mi trece în niciun fel.

   - Ai mâncat ceva în seara asta? întrebă Lew.

   Se uită la masa pe care se organizase bufetul și văzu că mai era suficientă mâncare.

   - Ai vrea poate să mănânci altceva?

   - Am mâncat deja, mulțumesc.

   Privi în jurul lui, puțin nesigur.

   - Din păcate, nu pot să-mi dau seama cât anume e real. E exact ca atunci când am scăpat. Nu pot să-mi aduc aminte, dar... îmi apare un soi de vedenie a ceea ce am făcut atunci. E vorba de același soi de... nu știu.

   Își întoarse privirile nu numai de la Lew, ci și de la pisică.

   - Mă uit la fotografiile acelea, locurile unde au fost descoperite cadavrele și ceva din mine spune că își aduce aminte.

   - Ai fost într-un război. Ai fost într-o închisoare. Ai văzut foarte multe, îi aduse Lew aminte cât mai blând putea.

.......................................