Nopțile bestiei, Chelsea Quinn Yarbro

 .........................................

5-8

 

          Când se reîntoarse Aaron, îl bătu amical pe umăr:

   - Am să mă ocup eu de presă.

   - Ai tăi să fie și să le transmiți complimente din partea mea, spuse Aaron, deschizând ușa. Bate un vânt rece. Oare va ninge?

   - Poate pe Diablo și în Munții Berkeley, spuse Lew, care aștepta să ningă de peste o săptămână. Pe alocuri a fost îngheț. Tu nu ai văzut?

   - Nu încă, slavă Domnului.

   Aaron arătă spre pomii golași.

   - Nu că aș fi avut cine știe ce recoltă în ultimii ani. Când trăia unchiul meu, pomii ăștia erau așa de încărcați, de ziceai că o să se rupă.

   Continuă după o pauză.

   - Să te urmez cu mașina mea?

   - O idee bună. Nu știu dacă am timp să te aduc înapoi înainte de... și sugeră printr-un gest întâlnirea inevitabilă cu șeriful.

   - Bine. Sediul principal al rangerilor, așa-i?

   Descuie ușa mașinii sale Bronco II și făcu semn spre 4Runner-ul lui Lew.

   - Ești mulțumit de ea?

   - Îmi place mai mult decât un Bronco, dacă asta mă întrebi, spuse Lew urcându-se în mașină. Dar ăsta e gustul meu. Tu ai putea...

   Restul cuvintelor se pierdură când trânti portiera.

   Aaron se urcă în Bronco și porni, observând că nivelul de benzină era mai scăzut decât își aducea el aminte. Trebuia să-i facă plinul după ședință. Își pipăi buzunarele mantalei și se liniști când simți unul dintre flacoanele cu medicamentul prescris de Gilchrist; trebuia să înghită o pastilă înainte de prânz.

   După ce Lew eliberă aleea, întoarse și îl urmă pe Reliez Valley Road, cu gândul la întâlnirea rangerilor și cum avea să evite el discuția cu reporterii. Dumnezeule, de ce n-or lăsa ei lucrurile în voia lor? se întrebă el.

   Lew se afla cu mult înaintea lui, dar asta nu îl încurca pe Aaron, care știa unde trebuia să ajungă și cunoștea drumul. Șofatul nu îl deranja: se concentrase cu totul asupra mediilor de informare, gândindu-se la ele precum câinele la os.

   De ce trebuie să-și vâre nasul, dacă știu că nu sunt doriți? Îi înțelegea atunci când se puneau pe urmele politicienilor și ale oamenilor celebri, dar acum era vorba de investigarea unor crime foarte grave, iar prezentările din presă împiedicau, în loc să ușureze cercetările.

   Un animal - poate o vulpe - traversă drumul înaintea mașinii sale; derapă în momentul frânării, iar Aaron înjură, cuprins de teamă.

   - Ai face bine să ai grijă, își zise el cu voce tare. Fii atent.

   Propria voce îl ajută să-și sporească concentrarea și își impuse să se gândească la drumul dinaintea sa. La scurt timp după divorțul de Susan, conducea odată noaptea târziu: era supărat, îl durea tot trupul și nu observase un raton până nu îl lovise cu roata din față dreapta. Își aducea și acum aminte de zgomotul surd, care îi provocase greață. Se apropiase prea mult; șocul pe care îl simțise fusese la fel de neplăcut ca și accidentarea animalului. Se hotărî încă o dată să se concentreze numai asupra drumului.

   În parcarea de lângă sediu central al rangerilor din Parcul Briones erau o duzină de mașini și două microbuze ale presei. Lew tocmai coborâse din 4Runner-ul său și discuta cu Chad Overton, care era îmbrăcat într-o haină lungă de ploaie, din dotarea călăreților australieni.

   După ce Aaron opri în punctul cel mai îndepărtat de mașinile presei aflate în parcare, Lew îi făcu semn cu mâna.

   - Haide! Vino aici, strigă el vesel. Îl cunoști pe Chad, nu? Chad Overton, Aaron Holliman.

   Aaron se strădui să zâmbească, de complezență, fără a reuși prea bine:

   - Mda, desigur.

   Îi întinse mâna, sperând că reporterii nu vor remarca discuția lor, sau că nu îi vor acorda atenție. Ar fi vrut să nu fie băgat în seamă, ca și cum ar fi fost invizibil sau ar fi făcut parte din peisaj.

   - Mă bucur să te văd, Holliman. Lew tocmai îmi spunea cât de mult ai ajutat la înaintarea investigației.

   Chad Overton era un tip scund și voinic care zâmbea ca un copil de 10 ani și nu ca un bărbat de 58, cu părul grizonat și ochi scrutători. Luă mâna lui Aaron și i-o strânse cu putere.

   - Mi-ar face plăcere să pot fi de acord cu dumneavoastră, domnule Overton. După câte judec eu, însă, maniacul ăsta ar fi fost la loc sigur, până în momentul de față, dacă îmi făceam treaba cum se cuvine, spuse Aaron cu modestie și întorcându-i strânsoarea.

   - Ei, patrulele astea întărite ar putea să ajute. Nimeni nu se așteaptă să rezolvi un caz ca acesta de unul singur. Având în vedere ceea ce faceți dumneata și cu Lew, împreună cu patrulele, e imposibil să nu apară o întorsătură favorabilă. Cel puțin individul se va gândi foarte bine înainte de a călca din nou în Briones, spuse Chad înlinând o singură dată din cap, foarte hotărât. Rangerii așteaptă, Lew.

   - Haide, Aaron. Mergem la arena acoperită, spuse Lew, indicând locul respectiv. O parte a echipelor de cercetare și salvare și-au adus deja caii aici, din câte îmi dau seama, i se adresă el lui Chad.

   - Mda, avem circa 12 cai la sediu. Grajdurile care participă la acțiune închiriază spațiu la preț redus celor care fac parte din echipe, spuse Chad, adăugând: Majoritatea proprietarilor de grajduri doresc să scape de ucigașul acesta mai mult decât voi pentru că le afectează afacerile.

   - E și acesta un punct de vedere, comentă Lew.

   Aaron rămase puțin în urmă, intrând în arena acoperită după Chad și Lew. Se opri în preajma porții de la intrare, cercetând neliniștit bărbații și femeile care așteptau discursul lui Lew. Reporterii erau ușor de recunoscut - cei îmbrăcați în costume și haine de oraș. Aaron se bucură acum că-și luase mantaua lui închisă la culoare și nu impermeabilul galben.

   - Bună dimineața, zise Lew, adresându-se în special rangerilor și călăreților, și mai puțin ziariștilor și femeilor.

   Începu prin a le mulțumi rangerilor, încredințându-i cât de importante erau eforturile lor pentru departamentul șerifului. Intră apoi în subiect:

   - Toți participanții vor primi câte o hartă cu ruta patrulei respective marcată pe ea. Fiecare ranger va călări însoțit de un voluntar; orarele sunt afișate în grajduri și în sediul rangerilor, fiind incluse și în materialele care vi s-au înmânat. Există o listă a situațiilor în care trebuie să raportați în timpul patrulei, precum și informațiile de care avem nevoie din partea dumneavoastră.

   Îi făcu semn unuia din rangerii în uniformă, care ridicase mâna.

   - Aveți o întrebare?

   - Eu voi merge atât cu mașina, cât și călare. Se presupunem că ajungem într-un punct în care nu mai putem urma ruta patrulei, așa cum e ea marcată pe hartă, din cauză că e prea umed sau dăm peste un copac doborât ori ceva de genul acesta. Ce facem atunci?

   Întrebarea lui fu însoțită de murmurele aprobatoare ale celorlalți rangeri.

   - Instrucțiunile voastre prevăd această situație. Anunțați prin radio, descrieți obstacolul și ruta alternativă pe care o veți urma, răspunse Lew foarte calm și măsurat. Vreau ca să țineți cu toții seama de faptul că acest criminal este extrem de periculos. Victimele lui au fost brutalizate... în modul cel mai oribil. Nu dorim ca vreunul dintre voi să riște în vreun fel cu el.

   Tuși.

   - Procurorul afirmă că violează și ucide într-o stare de delir. Nimeni nu poate face față singur într-o asemenea situație. Eu însumi știu sigur că nu aș reuși. Aș striga după ajutor și nu m-aș rușina câtuși de puțin. Da, da!

   Acestea din urmă se adresau unei femei blonde și slabe, cu trăsături hotărâte și ochi mari.

   - Dar dacă găsim... o altă victimă?

   Iată o întrebare pe care toți doreau să o pună, dar la care puțin îndrăzneau chiar să se gândească.

   - Este o întrebare bună, deși sper să nu fie cazul, spuse Lew. În primul rând, anunțați prin telefon, indicați poziția și... starea corpului. Apoi, în funcție de vreme și de loc, unul - de preferință cel din jeep, deoarece asigură mai mult protecție - rămâne lângă cadavru, în vreme ce rangerul sau voluntarul călare se duce către cel mai apropiat punct de întâlnire, pentru a-i îndrepta pe adjuncții mei la... locul crimei.

   Își drese glasul.

   - Nu e bine să lăsăm corpul nepăzit după ce l-am descoperit, dacă se întâmplă așa ceva. În acest fel, prevenim producerea altor lucruri. Dar nu vrem ca vreunul dintre voi să fie expus primejdiei, iată de ce recomandăm ca rangerul din jeep să rămână cu victima, în caz...

   - În cazul în care criminalul mai este încă în preajmă, vreți să spuneți, zise unul dintre rangeri. Nu ați dori să se întoarcă.

   - Da, la asta mă gândeam, răspunse Lew cu sinceritate.

   - Dar până în momentul de față, nu a atacat decât femei solitare, interveni Gloria Wilson, aducându-și aminte de oribila descoperire făcută în timpul excursiei cu grupul de fete. Nu-i așa?

   - Aveți dreptate, confirmă Lew. Dar dacă se vede încolțit sau... deranjat, există șanse foarte mari ca să atace tot ce-i stă în cale.

   Arătă spre Aaron, care stătea retras.

   - Domnul Holliman ne-a pus la dispoziție informații despre ucigași care acționează în mod asemănător. Din aceste cercetări rezultă că persoanele care s-ar apropia de acest criminal în oricare alt moment al actului s-ar confrunta cu riscuri deosebite.

   Cât de grijuliu își alege Lew cuvintele, se gândi Aaron. A spus ceva despre întâlnirea cu un ucigaș bestial în timp ce acesta își violează, omoară și mănâncă victima? Nu. A spus „în oricare moment al actului său”, ca și cum s-ar fi referit la o spargere sau delapidare. Se strădui să-și înfrângă pornirea de a-l corecta pe locotenent, de a le vorbi rangerilor și de a le explica cu exactitate ce anume făcea criminalul, și cum.

   Era atât de preocupat să se abțină, încât Lew trebui să-și repete cererea.

   - Domnule Holliman! Vreți să le vorbiți rangerilor despre modul de a acționa al acestor ucigași în serie?

   Aaron remarcă interesul renăscut al reporterilor și se simți cuprins de greață. Făcu câțiva pași în față.

   - Ei bine, există în momentul actual o mulțime de studii asupra criminalilor în serie, respectiv asupra acelor persoane sociopate sau cu comportament psihopatic episodic, care ucid la întâmplare, sau aparent la întâmplare. Criminalul cu care avem de-a face se încadrează mai degrabă în categoria psihopaților decât în aceea a sociopaților, sau cel puțin așa rezultă din puținele date pe care le avem despre el.

   Știa că doreau mai mult, simțea fascinația și groaza ascultătorilor săi în același mod acut în care simțea ploaia care se apropia.

   - Din câte știm, criminalul a acționat de 5 ori. Persoanele atacate, așa cum a menționat și locotenentul Fazier, erau femei solitare. Și-a învins victimele prin forță, le-a dezbrăcat, le-a violat și le-a bătut, apoi le-a mușcat cu sălbăticie. Știm cu siguranță că are grupa de sânge 0 pozitiv și că este deosebit de puternic, cel puțin în timpul crizelor sale psihice. Victimele sale par alese la întâmplare, probabil pentru că erau singure. Dacă mai există și alte elemente tipice, ele nu au ieșit încă la iveală.

   - Ce părere aveți de teoria că atacă numai când plouă? întrebă o frumoasă reporteriță din Oakland.

   Lew răspunse în locul său:

   - Acest lucru nu s-a stabilit cu certitudine, deși probabil că așa este.

   - De ce când plouă? se interesă Eugene Protheroe.

   - Nu știm acest lucru, recunoscu Lew. Nu putem decât să ne gândim la faptul că ploaia distruge atât de multe lucruri utile pentru noi - urme de pași, alte mici dovezi care ne-ar putea ajuta să-l prindem - și îi oferă protecție suplimentară. Când plouă, în Briones nu se află decât foarte puțină lume.

   Privi în direcția rangerilor.

   - Vă cerem să fiți deosebit de atenți în timpul ploilor. Având în vedere că nu dispunem decât de extrem de puține indicii, în afară ce acelea că este bărbat, probabil caucazian, cu o condiție fizică bună, vă rugăm insistent să vă apropiați cu mare precauție de oricine, atunci când plouă.

   - În legătură cu patrulele de noapte, spuse Chad Overton, adresându-se rangerilor săi. Cei din jeepuri vor fi înarmați cu puști de vânătoare, dar am să vă rog să nu le folosiți decât dacă este neapărată nevoie. Eu am fost împotriva împărțirii de arme, dar locotenentul Frazier a insistat că ar fi o idee bună, lucru de care eu nu sunt convins pe deplin.

   - Ba eu sunt, spuse Gloria Wilson cu jumătate de gură, dar suficient de tare ca să fie auzită.

   Lew bătu din palme, pentru a se face ascultat.

   - Am să vă rog să treceți în revistă ruta patrulei și să obțineți numele partenerului dumneavoastră voluntar. Apoi, ar fi vine să rezolvați toate problemele legate de orarul patrulelor, înainte de a fi prea târziu. Există desigur locuri din Briones unde nu poți ajunge nici cu jeepul și nici chiar călare. Aceste zone vor fi cercetate din elicopter, de două ori pe zi.

   Își ridică privirea spre acoperișul arenei, pe care se auzeau căzând primii stropi de ploaie.

   - Domnul Overton a chemat în ajutor un număr suplimentar de piloți.

   - Cailor nu le plac elicopterele, spuse unul dintre rangeri.

   - Cu puțin noroc, nu trebuie să se afle în aceeași zonă în același timp. Iar dacă aveți probleme, puteți să anunțați prin radio la centrul de coordonare, spuse Lew, ar cărui murg castrat devenea și el nervos dacă avea un elicopter deasupra capului. Nu vă cer să vă puneți în primejdie din cauza aparatelor de zbor.

   Char Overton i se alătură lui Lew, în fața rangerilor.

   - Nu vreau să aud niciun fel de plângeri din partea vizitatorilor parcului. Dacă vedeți oameni în grupuri, fiți politicoși și nu le dați detalii în legătură cu misiunea voastră. Dacă întâlniți vreo persoană singură, în special femeie, oferiți-vă să o însoțiți până la mașina ei sau la un alt mijloc de transport. Dacă întâlniți un bărbat care vi se pare suspect, atunci anunțați prin radio și însoțiți-l prin parc până la mașină sau la un alt mijloc de transport. Fără grosolănii, certuri, aere de stăpân cu oamenii, e clar?

   Stătea cu mâinile în șolduri, iar fețele laterale ale glugii de la haina de ploaie păreau aripile unui liliac uriaș.

   - Și fără gesturi eroice. Ați înțeles?

   Se auzi un murmur aprobator, iar unul dintre rangeri se aplecă până în pământ și zise:

   - Da, stăpân al nostru!

   - Hai, las-o jos, Spierling! îi spuse Chad vesel.

   Aaron părăsise deja adunarea și ajunsese la poartă, când îl văzu pe unul dintre reporteri grăbindu-se spre el și strigându-l pe nume. Aaron se opri, sperând ca Lew să vadă în ce încurcătură intrase, dar acesta mai era încă ocupat cu rangerii, iar ziaristul nu se afla acum decât la câțiva pași de el.

   - Domnule Holliman... sunteți Holliman, nu am greșit? Cu unul sau doi „l”? începu Eugene Protheroe. Sunt de la „San Francisco Register”, și arătă cu degetul ecusonul prins de haină, și aș dori să discut puțin cu dumneavoastră.

   - Nu cred că aș putea să vă spun nimic interesant, zise Aaron, cu toate simțurile în stare de alertă.

   Protheroe continuă ca și cum Aaron nu ar fi zis nimic.

   - Nu am să vă cer niciun fel de informație din cele care v-ar putea compromite investigația, desigur, dar aș dori să lămuresc câteva mici aspecte pe care le-ați menționat aici, dacă nu vă supărați.

   Din atitudinea sa se vedea limpede că va pune întrebările cu sau fără consimțământul lui Aaron.

   - Trebuie să știți că lucrez pentru șerif și pentru locotenentul Frazier, spuse Aaron, sperând că Protheroe îl va lăsa în pace.

   - Da, de aceea și e atât de interesant. Vorbeați despre criminalii care comit crime în serie. Ce părere aveți despre teoria că mulți dintre ei prezintă tendințe homosexuale ascunse? zise Protheroe, cu pixul gata de a intra în acțiune.

   Aaron se holbă la el, apoi îi vorbi ca unui copil:

   - Ucigașul acesta comite și violuri. Își violează victimele, domnule...

   - Protheroe, îi reaminti el lui Aaron. Da, știu asta, dar potrivit statisticilor văzute de mine, un număr semnificativ de criminali care ucid în serie prezintă înclinații sexuale reprimate, chiar și cei care violează.

   Se uită gânditor la Aaron.

   - Ce părere aveți?

   Cu un oarecare efort. Aaron reuși să-și stăpânească nervii.

   - Am văzut și eu o parte din studiile consacrate acestui subiect și cunosc profilul psihologic, alienare în copilărie, coeficient de inteligență nu foarte ridicat și toate celelalte, dar nu vreau să mă hazardez cu supoziții referitoare la individul ăsta până ce nu este prins.

   - Măsuri de precauție, îi sugeră Protheroe, încercând să-l determine pe Aaron să-i dea un răspuns spontan.

   - Uite ce e, spuse Aaron puțin încălzit, după ce punem mâna pe criminal, atunci pot să-i facă toate testele și cercetările care le vor ei și să bage în statistici toate chestiile noi pe care le descoperă. Dar în momentul de față, treaba mea e să găsesc un element pe baza căruia să reușim capturarea și condamnarea unui om extrem de periculos, poate nebun.

   - Când spuneți nebun, credeți că va fi în măsură să scape în baza invocării alienării sale mintale? se interesă Protheroe, cu ochii aprinși ca două luminițe.

   - Nu am nici cea mai mică idee ce va face avocatul lui și nu pot face niciun fel de previziuni asupra actului de acuzare sau asupra apărării, spuse Aaron, luându-și măsuri de siguranță și sperând ca Protheroe să renunțe.

   Acesta nu voia însă să se dea bătut.

   - Nu ați putea totuși să-mi oferiți o apreciere personală.

   Aaron îl privi pe Protheroe cu ochii îngustați.

   - O apreciere?

   Clătină din cap.

   - O, nu! Nu mă prindeți pe mine în jocul ăsta. Fără aprecieri, domnule Protheroe.

   Se întoarse abrupt și ieși pe poartă.

   - De ce nu vreți să mă ajutați? strigă Protheroe după el.

   - Aprecierile iresponsabile nu sunt nimănui de ajutor, spuse Aaron, cu toate că luase hotărârea de a nu mai scoate niciun cuvânt.

   I se puseseră atât de multe întrebări când fusese eliberat din spital, cu mulți ani în urmă, dar atunci nu știuse că e mai bine să tacă. Crezuse că reporterii sunt sincer interesați, că doresc să știe cu adevărat părerea lui, dacă mai credea că există oameni ținuți prizonieri în lagărele din Vietnam, oameni care sufereau aceleași maltratări și torturi pe care le îndurase și el. Aaron le oferise atunci aprecieri cât mai corecte, având grijă să le spună că sunt niște simple supoziții, pentru ca apoi să le audă trâmbițate drept adevăruri absolute.

   Protheroe se luă după el.

   - S-ar putea ca dumneavoastră să dețineți rezolvarea, domnule Holliman. Sau poate nu doriți să salvați niște vieți?

   - Discuțiile cu ziariștii nu au salvat niciodată pe nimeni, spuse Aaron. Iar acum lasă-mă în pace. Du-te și discută cu rangerii.

   - Ei nu știu nimic, spre deosebire de dumneavoastră.

   Aaron introduse repede cheia în contactul mașinii sale și răspunse cu mânie abia reținută:

   - Ascultă-mă atent. Nu am nimic să-ți comunic și nu voi avea nimic să-ți comunic ție și nimănui altcuiva din presă până ce nu l-am capturat și condamnat pe criminal. Nu vreau să compromit actul de acuzare al procurorului. M-ai înțeles?

   - Hei, spuse Protheroe trăgându-se înapoi cu mâinile în sus și ținând pixul într-un și carnetul în cealaltă. Îmi fac meseria, nimic mai mult, știi? Exact ca și tine.

   - Ești un șacal.

   - Trăim într-o țară liberă, domnule Holliman, unde și presa e liberă, spuse Protheroe, în timp ce Aaron trânti portiera și plecă, poate puțin prea repede.

   Ziaristul rămase pe gânduri, urmărindu-l cu privirea.

 

   - N-ar trebui să discuți cu mine, îi zise Michael Gilchrist Mignonei Vandreuter jucându-se cu vârful cravatei, semn sigur de teamă, când aceasta reușise să-l încolțească în cabinetul lui.

   - De ce nu? Tu ești doctorul lui. Trebuie să știu și eu ce se petrece.

   Vocea ei trăda tensiunea și își rosese unghiile.

   - Știu că se întâmplă ceva cu el și va trebui să-mi spui.

   - Nu cred că e o discuție potrivită, zise Gilchrist, refuzând să se uite direct la Mignon. Tu te ocupi de fizioterapie și, din acest punct de vedere, sfaturile tale îmi sunt de ajutor. Pe de altă parte, știi părerea mea despre cealaltă relație a ta cu Aaron Holliman, pe care o consider neînțeleaptă și potențial dăunătoare. Ce altceva vrei să-ți spun?

   Își privi ceasul, ca și cum ar fi putut să-i dezvăluie ceva mai mult decât ora exactă.

   - Aștept un pacient peste 5 minute.

   - Durează mai puțin să-mi răspunzi la întrebare. Dacă nu, pot să rămân aici zile întregi.

   Ochii femeii erau acum strălucitori, gata să verse lacrimi mânioase.

   - Vorbește-mi, doctore. Nu știu ce să mai fac, pentru că nu mai înțeleg nimic.

   - După cum știi, acest om a suferit un important traumatism, răspunse Gilchrist, retrăgându-se în formidabila fortăreață a profesiunii sale, stare ce nu se deosebea prea mult de enervare în cazul lui.

   - Haide, haide, Mike, spuse Mignon, brusc dezgustată de reacțiile psihiatrului. Nu sunt un copil care de-abia a terminat școala. Dacă există cineva în camera asta care înțelege, acela ești tu.

   Făcu un pas înapoi, mâinile îi căzură pe lângă corp; odată cu dispariția încordării, îi pierise toată energia.

   - Ar fi trebuit să înțeleg. Aaron are dreptate, când zice ce zice despre tine.

   Atins, Gilchrist nu se putu abține să nu întrebe:

   - Ce vrei să spui cu asta?

   - Că ești un dihor mic și plin de sine, înzestrat cu o minte ascuțită, dar speriat de emoții prea puternice.

   Pronunță totul neutru, cuvintele pierzându-și pentru ea cea mai mare parte a înțelesului lor, deoarece le auzise atât de des de la Aaron, de multe ori sub formă de variațiuni.

   Pentru Gilchrist, în schimb, cuvintele erau noi, fiecare țintind sigur și rănindu-i mândria.

   - Nu înțeleg. Vrei să-mi explici? pretinse el, deși era conștient că nu se cădea s-o provoace pe Mignon, care nu era pacienta lui.

   - Nu poți suporta ideea că există traume ce nu pot fi înlăturate, chiar dacă folosești un ocean de cuvinte. Urăști faptul că devii neputincios în ceea ce-l privește pe Aaron, deoarece nu vrei să accepți că rana lui este reală și de lungă durată, iar nimic din ceea ce poți face tu nu schimbă această situație.

   Mignon obosise și părea că se mișcă în somn sau sub pat.

   - La început nu am fost de acord cu el; am crezut că opunea rezistență la tratamentul tău, dar acum văd că are dreptate. I-ar prescris medicamentul acela experimental și îți închipui că totul va fi în regulă, așa-i? Dar nu este!

   Începu deodată să se tânguie.

   - Merge înspre rău. O, Doamne, Dumnezeule! Iar el își dă seama.

   Gilchrist era acum nu numai indignat, ci și alarmat.

   - Mignon! Pentru numele...

   Se ridicase în picioare, dar nu făcu niciun pas să ocolească biroul și să se ducă la ea.

   - Iar tu nu vezi! Nu ești în stare să vezi, pentru că ești așa de sigur că îl ajuți. De fapt, nu îl ajuți. Se duce de râpă. Știu prea bine.

   Își duse mâinile la ochi și își șterse lacrimile.

   - Dacă relația voastră... merge prost, începu Gilchrist precaut, acesta nu e un motiv să crezi că trauma lui Aaron devine mai profundă.

   - Căcat, îi spuse Mignon încet. Și când mă gândesc că îți luam apărarea. Îi spuneam că îți faci meseria și poate să aibă încredere în tine. Dar m-am înșelat, după cum se vede.

   Respiră atent, încercând să-și stăvilească lacrimile.

   - Dacă ești necăjită, sunt sigur că putem aranja să-ți iei o mică vacanță. Sau dacă ai nevoie de ceva care să te ajute să... te eliberezi...

   Nu apucă să continue.

   - Vrei să mă droghezi și pe mine? întrebă ea cu dispreț. Vrei să mă tranchilizezi, ca să nu-mi mai pese că-l văd pe Aaron într-o stare tot mai proastă?

   - Ești într-o stare supraemoțională, spuse Gilchrist în cel mai mângâietor stil al său. Dacă reușești să te calmezi, poate ar trebui să facem o excepție și să stăm puțin de vorbă.

   Își consultă încă o dată ceasul și clătină din cap.

   - Întoarce-te la 16.30 și atunci avem la dispoziție circa o oră pentru...

   - Ticălosule! îl întrerupse ea. Asta ești, un ticălos arogant, lipsit de conștiință. Nu ai ascultat niciun cuvânt din ce ți-am zis.

   - În locul tău, nu aș merge atât de departe, răspunse Gilchrist, schițând un zâmbet, pentru a-i arăta că izbucnirea ei nu-l jignise. Sunt conștient de încordarea ce te apasă.

   Mignon îi întoarse spatele.

   - Nu înțelegi nimic. El e într-o formă proastă, din ce în ce mai proastă, dar tu nu ai ochi pentru asta.

   Deschise ușa și spuse ultimele cuvinte peste umăr.

   - Îmi pare rău că ți-am răpit timpul, doctore Gilchrist. Voi încerca să nu se mai repete.

 

13

 

   Șeriful Hislop zâmbea radios în sala plină de reporteri, cu ochii micșorați din cauza luminilor puternice.

   - Sunt foarte bucuros să vă văd aici, spuse el cu vocea sa gravă, nuanțată, banalitatea enunțată căpătând astfel o aparență de căldură și sinceritate.

   Așteptă până se stinse ultima urmă de conversație, după care intră în subiect.

   - Ne aflăm în cea de a treia zi de control intens în Parcul Briones, realizat prin patrule alcătuite din rangeri și voluntari. Fiind săptămâna premergătoare Crăciunului, consider că acest serviciu dezinteresat este demn de toată lauda. Rangerii și cei ce ajută voluntar cedează o parte a timpului consacrat în mod normal sărbătorilor pentru a merge în patrulă. Până în momentul de față, nu s-a petrecut nicio altă atrocitate, iar acest fapt mă convinge că ne aflăm pe calea cea bună în vederea asigurării siguranței publice.

   - Nu a mai plouat în niciuna din nopțile ce au urmat întăririi pazei, remarcă una din ziariste.

   Șeriful se întoarse zâmbind în direcția ei:

   - Mă bucur că ați adus vorba de această teorie. Am citit-o și eu și mi se pare interesantă, material de senzație excelent, ucigașul care se dezlănțuie numai pe ploaie. Însă, din câte știți, nu există dovezi clare care să susțină această teorie, iar speculațiile care s-au făcut pe această temă mi se par aproape iresponsabile. La ce bun să i se comunice publicului că nu există nicio primejdie, atât timp cât noi nu suntem siguri de asta? la biroul meu s-au primit telefoane de la femei care doresc să știe dacă sunt în siguranță când nu plouă. Acesta este rezultatul poveștilor relatate de mulți dintre cei prezenți. Și are darul să mă neliniștească.

   Îi dojenea acum, folosindu-și vocea cu îndemânarea unui actor.

   - Doamnelor și domnilor din mediile de informare, obligația dumneavoastră este de a informa publicul, lucru pe care eu nu-l voi contesta niciodată. Dar trebuie să vă aduc aminte cea de a doua obligație a dumneavoastră, aceea de a pune la dispoziția publicului fapte confirmate, și nu speculații și zvonuri. Acei dintre dumneavoastră care ați scos în evidență aspectul senzațional al acestor tragedii ați adus în același timp prejudicii cauzei justiției, din cauza deformării faptei.

   Așezat în rândul al treilea, Eugene Protheroe pufni discret. Nu e de mirare că ajutoarele de șerif au o asemenea aversiune față de șeful lor, gândi el ridicând mâna:

   - Domnule șerif Hislop, v-aș ruga să ne spuneți cât timp vor mai fi necesare aceste patrule, în opinia dumneavoastră.

   - Ei bine, spuse Hislop, după o ușoară ezitare, în momentul de față nu sunt în măsură să vă comunic...

   - Deoarece, continuă Protheroe, dacă făptașul nu e prins în cel mai scurt timp, aceste patrule se vor dovedi din ce în ce mai greu de organizat și costisitoare, nu sunteți de aceeași părere? Înțeleg că mulți dintre participanți sunt voluntari, este vorba totuși și de întreținerea vehiculelor și cailor, o parte din cheltuieli revenind, dacă nu mă înșel, bugetului regional?

   Așa, gândi el, acum i-am pus pe toți pe foc.

   Prin sală trecu un val de foșnituri grăbite; pe platforma pe care stătea, șeriful Hislop părea deodată mai puțin politicos și sigur de sine:

   - Costurile nu contează dacă putem salva o ființă omenească de la o moarte atât de cruntă ca aceea avută de acele sărmane femei. Nimeni nu măsoară viețile lor în dolari și în cenți, sper!

   Acest ultim apel, de un sentimentalism strident, avu mult mai puțin succes decât cele făcute de șerif mai devreme.

   - Care este costul exact al acestor patrule suplimentare? întrebă reporterul de la KTVO, după ce se asigurase că operatorul său îl filma în timpul cât punea întrebarea. E vorba de sute de dolari? Mii?

   - Îmi este destul de greu să apreciez, zise șeriful Hislop. Contribuția voluntarilor nu poate fi evaluată foarte precis și...

   Unul din cei doi reporteri de la Sacramento îl întrerupse:

   - Dar voluntarii cu ce se aleg din chestia asta?

   - Ei îndeplinesc un serviciu pentru binele comunității într-un moment de criză, răspunse șeriful Hislop încruntat. Ne putem considera norocoși și pentru faptul că dispunem de acești cetățeni generoși, înzestrați cu simț civic și care doresc să ia parte la aceste patrule.

   - Cât timp vor mai fi dispuși să o facă? se întrebă simultan, din mai multe colțuri ale sălii.

   - Ne așteptăm să arestăm un suspect înainte de noul an, spuse șeriful Hislop, înghițindu-l din priviri pe un reporter din rândul întâi, care își cerceta notițele.

   - Înseamnă că aveți un suspect? întrebă celălalt ziarist din Sacramento.

   - Urmărim mai multe piste, spuse șeriful Hislop, conștient că mersese prea departe. Nu vreau să compromit cercetările, spunând mai mult.

   - Mai multe piste, repetă Protheroe. Să însemne această că dumneavoastră presupuneți că avem de-a face cu un delicvent sexual cunoscut? Poate unul dintre cei eliberați condiționat în districtul acesta?

   Era o înțepătură cu adresă foarte precisă, lucru știut de toți reporterii participanți la conferință.

   - Cazul de față nu se compară cu cel din vară, spuse șeriful Hislop. Cunoașteți cu toții acest lucru. Nu l-ați menționat decât pentru a complica situația. Nu aveam de unde ști că Parker le va răpi pe fete. Nu se asemăna prin nimic cu violul pentru care stătuse la închisoare. Ne-am luat toate precauțiile cuvenite atunci, așa cum procedăm și acum.

   Rosti ultimele cuvinte foarte hotărât, ca și cum ar fi vrut să șteargă amintirea penibilă a celor întâmplate în vară.

   - Înseamnă că vă gândiți cu adevărat la un delicvent sexual cunoscut, insistă reporterul de la KTVO.

   - Consider că nu este decât una din multiplele posibilități pe care le investigăm acum, răspunse șeriful Hislop pe cel mai nervos ton pe care și-l putea permite în public.

   Făcu doi pași înapoi.

   - Timpul prevăzut pentru conferință a luat sfârșit, doamnelor și domnilor. Vă mulțumesc pentru participare.

   Îi făcu semn adjunctului în uniformă de lângă ușa laterală și se retrase, hotărât și în grabă.

   Protheroe nu încercă să-l urmărească pe șerif. Rămase în scaun, în timp ce în jurul său ceilalți se ridicaseră în picioare. Își trecu în revistă însemnările, încruntându-se puțin. Nu-și ridică privirile decât atunci când îl atinse fotograful lui.

   - A, da! Cred că ai dreptate, haide să vedem pe unde putem mânca un mic dejun ca lumea prin Martinez.

   Își luă impermeabilul.

   - După aceea, trebuie să dau câteva telefoane.

   - Ai nevoie de mine sau mă întorc la San Francisco? îl întrebă fotograful.

   - Hai să vedem.

   Își trase haina de ploaie pe el.

   - Ți-ai făcut cumpărăturile de Crăciun?

   - Sunt aproape gata. De ce?

   - Băftosule. Eu trebuie să cumpăr cam 6 cadouri. Poate ne putem opri la Sun Valley sau la Willows când terminăm aici. O să găsim o harababură nemaipomenită, dar cu 5 zile înainte de Crăciun, situația e la fel peste tot!

   Protheroe observă că plecau ultimii din sală, fapt care îl necăji, doarece nu dorea să pară delăsător față de colegii săi.

   Ieșind din clădire, îl izbi o pală de vânt puternic, care îl îngheță până la oase.

 

   Chiar și în momentul în care forma deja numărul de telefon, Michael Gilchrist își făcea încă mustrări.

   Nu era un gest profesional. Zero, din punct de vedere terapeutic. Un act cu totul iresponsabil. Ascultă țârâitul telefonului, sperând că nu va fi nimeni acasă sau că se va dovedi un număr greșit. Dacă Mignon Vandreuter nu l-ar fi scos în asemenea hal din sărite, nu ar fi ajuns niciodată până aici.

   Murmură pentru tine: „O dau afară”, numărând 6 apeluri și hotărându-se să o aștepte pe doamna Silver până la cel de-al zecelea.

   - Hello, se auzi o voce plăcută de bărbat, la al optulea apel.

   Gilchrist tresări. Nu-i trecuse prin minte că ar fi fost posibil să răspundă domnul Silver. Ezită puțin și își adună gândurile înainte de a răspunde:

   - Hello. Doamna Silver este acasă? Doamna Susan Brewster Holliman Silver?

   - Da, răspunse bărbatul, precaut. Cine-i acolo?

   - Doctorul Michael Gilchrist. Lucrez la Administrația Veteranilor, spuse el cât mai autoritar cu putință. I-aș fi foarte recunoscător doamnei Silver dacă mi-ar acorda câteva minute. Vă asigur că este o problemă importantă.

   - Perfect. Cred că... se auzi un oftat, apoi domnul Silver strigă: Draga mea. E pentru tine. Un oarecare doctor Gilchrist, de la Administrația Veteranilor.

   Gilchrist nu putu distinge toate cuvintele schimbate între cei doi la celălalt capăt al firului; presupuse că domnul Silver acoperise receptorul cu palma. Așteptă, sperând că Monica nu se va supăra din cauză că el întârzie din nou în acea seară.

   În cele din urmă, auzi o altă voce în telefon.

   - Doamna Silver?

   - Da, veni răspunsul rece și distant. Ce doriți?

   Nu era un început promițător, dar Gilchrist se hotărî să ducă lupta până la capăt.

   - Sunt psihiatru. Fostul dumneavoastră soț este unul dintre pacienții...

   - Vai, Doamne! murmură ea.

   - ...mei, și speram că mă veți putea ajuta.

   - Aaron și cu mine ne-am despărțit de mai mult timp, spuse Susan Silver. Nu am mai vorbit cu el din primăvara trecută.

   - Dar ați avut anumite contacte cu el, sau greșesc? insistă Gilchrist. Din câte am aflat de la el, ați păstrat o anumită comunicare.

   Cât de mult și-ar fi dorit să stea de vorbă față în față cu ea; faptul că nu putea să-i urmărească reacțiile era aspectul cel mai enervant și neplăcut al gestului său neobișnuit.

   - O anumită comunicare, spuse ea. Ați putea să o denumiți și așa, deși cred că...

   Tăcu.

   - De ce vreți să discutați cu mine? Ce-i cu toată chestia asta?

   Gilchrist se așteptase și se temuse de la bun început de această întrebare.

   - Cum spuneam, mă ocup de tratamentul soțului dumneavoastră. Am preluat cazul acum circa 18 luni, începu el, străduindu-se să pară cât mai dezinteresat. Am efectuat o serie de analize, o trece în revistă a medicamentelor ce i se administrau, iar apoi am hotărât să facem anumite schimbări. El fusese supus aceluiași program o perioadă mai îndelungată și ne-am gândit că s-ar putea ca anumite categorii de medicamente să nu mai aibă efect asupra lui. Dată fiind această situație, am considerat că este un candidat perfect pentru o tehnică terapeutică mai eficientă și mai puțin deranjantă. Ne-am consultat și cu el, desigur, și i-am explicat schimbările la care ne gândeam.

   Gilchrist făcu o pauză, oferindu-i lui Susan ocazia de a vorbi. Și, deoarece ea tăcea, continuă tot el.

   - De scurt timp i-am administrat un produs experimental, care îi permite pacientului ceva mai mult control asupra stărilor sale de spirit, fără a influența negativ procesele de gândire.

   - Adică un drog care îl calmează sau îl înveselește fără să îi facă arșice creierii, zise fosta soție a lui Aaron, iar Gilchrist presupuse că expresiile erau împrumutate de la acesta. Și Aaron cum reacționează la el?

   - Judecând după analizele pe care le-am făcut, se pare că îl ajută atunci când nu este supus unor emoții puternice, spuse Gilchrist, alegându-și cu grijă cuvintele. Cu toate acestea, s-a plâns recent de lipsa de efect a medicamentului. În acest punct, problema stresului prin care trece el devine crucială și trebuie atent evaluată. Încordarea cauzată de munca lui a fost neobișnuit de mare, și tocmai din acest motiv nu aș dori să întrerup tratamentul: orice alt medicament i-aș prescrie în loc, efectul asupra capacității sale de a raționa ar fi mai puternic, cu alte cuvinte nu va fi în măsură să continue munca pe care a început-o. În același timp, tensiunea a făcut să scadă efectul produsului. Până în momentul de față, Aaron a refuzat un tratament medical mai tradițional. Se plânge că medicamentul acesta experimental nu îi ține sub control condiția mentală, dar nici nu îmi permite să-i prescriu o medicație mai sigură. Din câte susține el, crede că e important să se implice în ancheta aceasta din pricina unor lucruri petrecute în Vietnam. Eu nefiind la curent cu acele episoade, nu...

   - Nu știți dacă e nebun, deprimat sau paranoic? îi sugeră Susan. Cunosc sentimentul acesta, doctore. Nici eu nu am reușit să-mi dau seama. Nici când eram căsătoriți și nici acum. Aaron e un mister. Nu cred că vă pot fi de folos.

   - Vă rog, spuse Gilchrist. Vă rog, doamnă Silver! Dacă aș avea mai mult timp și problema nu ar fi atât de complexă, aș încerca poate alte soluții, dar în situația de față, am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

   Nu apelase decât rareori la cineva atât de direct, o experiență care îi displăcea profund. Dacă îl refuza în acel moment, știa că avea să o deteste.

   - De ce este o chestiune atât de stringentă? întrebă ea cu o undă de aversiune în voce.

   - Am încercat să vă explic de ce: pentru că este supus unor presiuni din ce în ce mai mari, iar urmele au început să se vadă. În schimb nu știu cum să interpretez...

   - Înțeleg, îi tăie ea vorba. Ce fel de presiune?

   - S-a implicat într-o anchetă, acordă asistență biroului șerifului în legătură cu mai multe crime petrecute recent, spuse Gilchrist, nefiind sigur cât de mult se cuvenea să spună.

   - Adică violurile și mutilările din Parcul Briones? Crimele acelea? se interesă Susan, părând pentru prima oară îngrijorată.

   - Da, răspunse Gilchrist. Ce este, doamnă Silver?

   - Vai, bietul Aaron, spuse ea sincer mișcată. Din pricina femeilor acelea din Vietnam. Asta înseamnă că i se vor răscoli toate amintirile legate de lagărul de prizonieri.

   Vorbise foarte repede, ca și cum ar fi ținut un monolog interior; păru să devină conștientă de acest lucru, deoarece spuse:

   - Îmi pare rău. Vorbesc singură. N-am vrut să.. Doctore, cât de mult cunoașteți despre perioada petrecută de el în lagărul de prizonier și cauzele pentru care a ajuns acolo?

   - Am citit toate actele din dosarul său, dar mi-a vorbit și el puțin despre asta, spuse Gilchrist, știind că sună foarte rigid, apoi încercă din nou: Am trecut în revistă tot ce știam.

   I se păru mult mai bine, de data asta.

   - O, Doamne! exclamă Susan. Bărbații pe care îi ancheta în Vietnam, americanii care violau și șantajau vietnameze, ei sunt cei care i-au întins cursa, pentru a fi capturat. Cercetările ce au urmat după dispariția lui au demonstrat acest lucru. Doi dintre oamenii aceia au fost judecați pentru rolul jucat în planul de prindere al lui Aaron. Au recunoscut că ei au organizat totul. Ba chiar și-au luat măsuri de precauție ca el să fie internat într-un lagăr în care ceilalți prizonieri nu se dădeau deloc în vânt după ofițerii de la Informații: cei aflați pe listele de „dispăruți în luptă”, și asta pentru că ei înșiși doriseră să se piardă. Descoperirea celor care își organizaseră propriile dispariții a fost un timp una din misiunile lui Aaron. Ceea ce nu au reușit să distrugă în el luptătorii Vietcong au desăvârșit ceilalți prizonieri, camarazii săi.

   Făcu o pauză.

   - Există toate acesta lucruri și în dosarele dumneavoastră?

   - Cea mai mare parte, fără a adăuga că nu le crezuse atunci când le citise. Dar nu sunt foarte convins că înțeleg conexiunea dintre femeile acelea și victimele din cazul de care se ocupă. Ce anume le leagă?

   - Majoritatea femeilor au fost omorâte de cei ce le șantajau, după prinderea lui Aaron. Ele erau martore și știau ce avea Aaron de gând să facă, chiar dacă numai una dintre ele a avut curajul să-l ajute. Oamenii aceia s-au gândit că dacă Aaron aflase atât de mult, vor mai reuși și alții. Au procedat astfel încât să afle și el, și oamenii din Vietcong. Aaron a suferit imens în lagăr. El a afirmat că acceptă responsabilitatea faptelor sale, cu alte cuvinte că se simte vinovat. Atât el însuși, cât și vietnamezii din Vietcong îl blamau pentru uciderea sărmanelor femei.

   Se opri puțin, apoi vorbi din nou, mai gânditoare.

   - Nu mi-am dat seama că se ocupă de acest caz. Deși ar fi trebuit...

   - Doamnă Silver? o îndemnă Gilchrist pe Susan, după ce tăcuse mai mult de 1 minute.

   - Vai! Îmi cer scuze, doctore. Mă lăsasem purtată de gânduri... Cred că cel mai bun lucru ar fi să nu mai colaboreze la acest caz, spuse ea după o vreme.

   - De ce spuneți asta? întrebă Gilchrist, sperând ca astfel să pătrundă în miezul problemei. Vreți să spuneți că starea sa de tensiune va deveni și mai pronunțată?

   - Acesta nu este decât un aspect minor, răspunse ea. Știți, el crede încă în vinovăția sa. La nivel rațional acceptă că a fost manipulat, dar când e vorba stric de emoții... Cel puțin așa stăteau lucrurile când ne-am despărțit. Poate că acum judecă altfel. Nu am de unde ști.

    - Dumneavoastră considerați, cunoscându-l din timpul căsniciei, că ar putea proiecta povestea aceea de demult peste cazul de care se ocupă acum? întrebă Gilchrist, cuprins de un nou val de interes.

   - Posibil. El are o mulțime de frământări din pricina morții femeilor din Vietnam. S-ar putea să-l influențeze și acum.

   Atitudinea ei se schimbă apoi, devenind mai impersonală.

   - Dar nu aș putea spune că-l cunosc, în momentul de față. A trecut mult timp de atunci. Nu știu ce s-a mai întâmplat de când am divorțat. Despre asemenea lucruri nu discutam niciodată.

   Vorbea cu o anume distanță, și se simțea că nu mai era foarte preocupată de lucrurile care contribuiseră la sfârșitul primei ei căsnicii.

   Gilchrist aproape scrâșni din dinți de supărare, dar se sili să fie amabil.

   - Vă mulțumesc. M-ați ajutat foarte mult și vă rog să mă scuzați dacă v-am răpit atât de mult timp.

   - Îmi pare dău că nu vă pot ajuta, doctore...?

   - Gilchrist, o ajută el. Michael Gilchrist.

   - Doctore Gilchrist, spuse ea, punând receptorul în furcă.

 

   O furtună năprasnică, stârnită dinspre sud-vest, se dovedea un obstacol redutabil în calea tuturor patrulelor călare din Parcul Briones.

   În momentul când ajunsese la răscrucea de drumuri împreună cu partenera sa, Tom Fuller strănuta de zor. Opri iapa sa murdară de noroi și îi făcu semn însoțitoarei sale.

   - De aici nu mai e mult, draga mea. Te-aș însoți tot restul drumului, însă...

   Ar fi fost inutil să continue, pentru că vocea lui suna de parcă ar fi vorbit printr-un prosop.

   - E-n regulă, spuse Maude Adamson, mângâindu-și pursângele castrat, prilej cu care se udă pe mănuși până la piele. De aici încolo, cunoaștem drumul.

   - Obligația mea ar fi să vin cu tine, îi reaminti el. Tu ești voluntară, se presupune deci că vei fi mereu însoțită de un ranger. Pe lângă asta, având în vedere că tu...

   Un strănut îl împiedică să-și termine propoziția.

   - Iisuse! Te rog să mă scuzi!

   - Nu face nimic, spuse ea, simțindu-se foarte matură. Mai e suficientă lumină și am să-mi găsesc ușor drumul.

   Nu-i era îndemână să se gândească la cei 3 kilometri pe care avea să-i străbată singură, dar știa că trebuia să-și înfrângă teama, mai devreme sau mai târziu.

   - Am să chem un jeep. În 20 de minute, ai avea o escortă, îi propuse Tom, simțindu-se responsabil, în ciuda sângelui care îi zvâcnea în tâmple și a durerii din oase. Se întorc probabil din patrulă. Se va găsi cineva să vină și să te escorteze.

   - Ajung la grajduri în mai puțin de 20 de minute, îi spuse Maude.

   Îi zâmbi scurt și timid, încercând să-i sugereze că înțelegea perfect situația.

   - Totul e-n regulă, domnule Fuller. Oricum, suntem chiar la marginea parcului. Nu-mi rămâne decât să urmez poteca, zise ea, arătând spre capătul potecii.

   În lumina slabă a sfârșitului de zi, urma drumului era aproape invizibilă.

   - Să știi că abia aștept să scot hainele astea ude de pe mine, recunoscu Tom.

   Era foarte sigur că făcuse febră și avea gâtul roșu.

   - Vine Crăciunul peste 2 zile, și eu mă îmbolnăvesc. Tocmai am împodobit bradul, iar socrii mei sosesc mâine de la Portland. Mă ucide nevastă-mea.

    - Atunci, du-te acasă, domnule Fuller, și îngrijește-te cât mai bine. Fii liniștit, am să mă descurc, îi spuse ea zâmbind, hotărâtă să nu-și trădeze temerile față de el.

   - OK, spuse el în cele din urmă, lăsându-se convins. Am să-i anunț pentru mâine, ca să-ți asigure un alt partener în locul meu. Sărbători fericite, dacă nu ne vedem până la Crăciun.

   Își liniști conștiința cu gândul că, dacă mai rămânea cu Maude, ar fi crescut șansele de a-i transmite răceala sau gripa lui, stricându-i astfel sărbătorile.

   O salută cu mâna la pălăria care își pierduse deja orice formă, și se întoarse ușurat pe drumul ce ducea spre sediul rangerilor și grajduri.

   Maude îl petrecu cu privirea, cal și călăreț înaintând cu greu pe drumul noroios. Se gândea la ceea ce-i spusese psihiatrul ei cu o săptămână în urmă, că nu va reuși să treacă cu adevărat peste infernala descoperire a trupului lui Audrey Weeks decât atunci când va fi din nou în stare să călărească singură în parc. Maude plănuise să întreprindă cea dintâi încercare în primăvară, când plantele erau în floare și natura se reîntorcea la viață.

   Poate că era mai bine așa cum se întâmplase, gândea ea acum. Poate era mai bine să facă acest drum în ploaia de iarnă, când peisajul era cuprins de cenușiul amurgului.

   - E-n regulă, îi spuse ea încetișor calului. Știi drumul mai bine decât mine.

   Acest fapt era pe atât de liniștitor, pe cât era de adevărat.

   Calul își scutură capul, necheză o dată și își mușcă zăbala. Mergea pieziș pe drumul îmbibat de apă, cu ușoare ezitări care îi trădau oboseala.

   Maude se hotărî să curețe neapărat potcoavele calului, înainte de a porni din nou la drum a doua zi. Ploaia neîncetată o silea să-și închidă ochii pe jumătate; se sili să urmărească cât mai atent drumul.

   - Fii atent, Bismarck, îl îndemnă ea când ajunseră la unica porțiune abruptă de pe poteca ce lega sediul rangerilor de grajdul ei. Ia-o ușurel.

   O supăra constatarea că avea respirația întretăiată și tuși încet, dregându-și glasul.

   - Ai grijă cum calci, spuse ea, mai sigură pe sine.

   Șaua ei englezească se udase de tot, și simțea umezeala prin pantalonii groși. Dintr-un motiv pe care nu putea să-l definească foarte bine, era foarte mândră de ceea ce făcea, ca și cum patrularea prin ploaie ar fi demonstrat că este o adevărată călăreață și nu o adolescentă oarecare iubitoare de cai și căreia părinții îi puteau satisface această plăcere.

   Strânse și mai tare dârlogii, conștientă cât de greu în venea să păstreze controlul din cauza mănușilor ude. Ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă era să-l bruscheze cu zăbala, deoarece Bismarck avea gura sensibilă și ar fi putut să se enerveze acum, când era și obosit.

   Stătea cu ochii ațintiți asupra drumului, încercând să distingă orice obstacol ar fi putut apărea între timp pentru a-și putea feri astfel calul de primejdie și accidente.

   Vântul era suficient de puternic ca să izbească ramurile mai mici între ele, iar la un moment dat stejarul măreț de deasupra potecii gemu ca un uriaș rănit, făcându-l pe Bismarck să alunece într-o parte a drumului, iar pe Maude să respire mai iute.

   - E doar furtuna, spuse ea cu voce tremurândă, ținându-l pe Bismarck la pas.

   Simțea tremurul animalului și se întreba dacă nu cumva propria ei frică i se transmitea și lui. Își strânse mai tare picioarele, până simți că încep să o doară Auzea zgomotul traficului de pe Bear Creek Road, la mai puțin de 20 de metri de locul în care se afla.

   În caz de pericol, își spuse, putea ajunge în drum în câteva secunde, unde ar fi trecut curând o mașină.

   Oricât de mult ar fi dorit să se bizuie pe acest gând, ideea nu-i trezea de fapt decât disprețul. Ascultă traficul, stabilind frecvența cu care trecea cineva pe șosea.

   O cracă de dimensiuni considerabile blocase poteca. După câteva momente de nehotărâre, Maude descălecă, știind că va trebui să-l conducă pe Bismarck, ocolind obstacolul. În momentul când atinse pământul, se simți deodată foarte mică și singură, în întunericul tot mai profund și în ploaie, și atât de obosită încât nu credea că va fi în stare de altceva în afară să mănânce și să se culce.

   Ca și cum asta nu ar fi fost de ajuns, mai târa după sine și un cal speriat, gata să țâșnească spre staulul său.

   Probabil că mai căzuse o ramură, deoarece se auzi un trosnet în pădure, nu departe de ea.

   Tresări la fel de puternic ca și Bismarck, cu simțurile în stare de alertă maximă. Clătină din cap și apucă mai strâns frâul cu degetele ude.

   - Nu, spuse ea încet, știind că zgomotul nu se putea auzi peste zgomotul copitelor și al ploii.

   Cu ceva mai mult forță decât de obicei, îl îndemnă pe Bismarck să meargă pe lângă vârful crăcii căzute, lovindu-l o dată pentru că ezitase, din cauza frunzelor care i se izbeau de picioare.

   Era liniștitor faptul că acea creangă mare bloca poteca, se gândi ea. Oricine ar fi urmărit-o  - de fapt nu o urmărea nimeni, bineînțeles - era silit să treacă peste creangă și să facă zgomot, ea fiind astfel prevenită. Se opri o clipă, gândindu-se la toate lucrurile pe care i le spusese psihiatrul ei și găsind în ele îndreptățirea pentru hotărârea pe care o luase, înainte de a urca din nou în șa.

   - Haide Bismarck, în îndemnă, trăgând nerăbdătoare de hățuri.

   Plecară din nou la drum, atât de repede cât considera ea că e bine pentru siguranța lor, deși îi venea greu să domine calul; acesta încerca mereu să o ia la trap. Știa că se încălzise foarte tare, însă spumele care îl acoperiseră trebuiau puse mai mult pe seama fricii și nu a extenuării.

   Ajunseră pe culmea unei mici înălțimi, de unde li se deschidea spre stânga priveliștea unei curbe din Bear Creek Road, cu luminile unei mașini încercând să străpungă ploaia. Maude făcu un gest de încurajare.

   - Aproape am ajuns, îi spuse lui Bismarck, arătându-i cu mâna liberă poarta prin care aveau să iasă din parc și unde începea poteca spre grajd. Haide, îl îndemnă ea bătându-l cu palma pe gât, vrând să-l calmeze în același timp. Fii atent.

   Vocea îi răsuna încordată și prea subțire pentru propriile urechi și nu o surprinse să-l vadă pe Bismarck încordându-și gâtul său lung, de teamă. Nu încetase să transpire și simțea încordarea spatelui său, sub șa.

   Deși călărea pe 4 ani pe Bismarck, Maude se îndoi pentru prima oară de capacitatea ei de a-l stăpâni: era o călăreață de valoare, fapt de care era conștientă, însă nu se confruntase niciodată cu un cal cuprins de panică.

   Se apropiau de ultima cotitură a potecii, singurul punct în care se îndepărtau din nou de șosea și o pierdeau din vedere, iar Maude se pregăti să-l strunească pe Bismarck, să nu-i permită să o ia la galop. Îl simțea cum se încordează pentru a țâșni înainte și pe de o parte se simțea și ea mânată de același impuls. Faptul că ploua și era aproape întuneric îi spunea însă că ar fi o nebunie curată să-și îndemne calul să se grăbească.

   Aceste ultime câteva sute de metri aveau să fie pentru ea încercarea supremă. Maude apucă hățurile mai de sus, pentru a controla mai bine capul lui Bismarck la coborârea ușoară peste crângul de stejari pitici.

   Cine o pusese să spună că poate să străbată singură această ultimă porțiune? se întrebă ea. De ce nu acceptase să aștepte o escortă? Nu se putea uda mai rău decât se udase deja, iar dacă nu ar fi fost singură nu s-ar fi lăsat niciodată cuprinsă de o asemenea frică.

   - Oprește-te, spuse ea cu voce tare.

   Se sili să se gândească la faptul că nu avea niciun motiv să fie speriată, că singura primejdie care o amenința cât de cât provenea mai degrabă din prostia și din teama ei decât din partea unui criminal bântuind prin parc cu două zile înainte de Crăciun. Își mai reveni puțin gândindu-se la Crăciun - știa că avea să primească o șa nouă, marca Barnsby.

   O urmă de zâmbet îi trecu pe buze; se afla acum foarte aproape de copaci.

   Atunci Bismarck se cabră, zvârlind orbește cu copitele din față și emise un țipăt ascuțit, înspăimântat: o formă masivă se desprinsese din umbra copacilor, blocând poteca.

   Maude lovi cu cravașa, strigându-i ceva ininteligibil lui Bismarck și forțându-l să revină la poziția normală. Era greu de distins în lumina scăzută, încât i se păru că vede un câine mare sau un urs de mici dimensiuni. O îngrijorau mai mult calul și propriile ei șanse de a rămâne în șa.

   Ceva i se prelinse pe lângă cizmă, iar ea izbi în direcția aceea, moment în care piciorul îi ieși din scară. Bismarck se cabră iarăși, Maude simți cum alunecă din șa, iar apoi... o mână o apucă de încheietura brațului, exact când cădea cu toată greutatea la pământ. Ce prin vis, avu impresia că aude zgomotul unor copite ce se îndepărtează, după care își pierdu cunoștința.

   Când începu să-și revină, simți noroi și pietre în spate, precum și o greutate brutală, zdrobitoare ce o apăsa aproape până la sufocare. Crezu la început că îi era frig numai din cauza disperării; realiză apoi cu imensă scârbă că fusese dezbrăcată. Încercă să țipe, însă nu avu suficientă energie.

   Un pumn asemănător unei labe o pocni în plină figură, auzi un mormăit supărat, întrerupt de un șoc și mai violent undeva, profund în corpul ei: o durere sfredelitoare îi sfâșie tot trupul, atât de cumplită, încât îi dispăru și ultima urmă de amețeală. Deși avea ochii larg deschiși, nu vedea decât conturul unui cap și un umăr.

   - Nu, apucă ea să suspine înainte ca asaltul să devină și mai feroce.

   Maude se gândi la corpul pe care îl descoperiseră ea și Julia, înțelegând într-o fracțiune de luciditate că următorul cadavru va fi al ei.

   Atunci o durere nou, imposibil de descris, explodă în ea: dinții lui se înfiseseră în gâtul ei, sfâșiind și trăgând. Ucigând. 

 

14

 

   Lew privea țintă în tavan; durerea de cap nu-i trecuse încă și gândurile îi zburau când la trupul mutilat al lui Maude Adamson, când la teribilul șoc și la disperarea părinților ei, când la furia ce îl cuprinsese pe Aaron când îl chemase la locul crimei.

   Doamne Dumnezeule, când vor reuși să pună capăt la tot coșmarul acesta? Biata fată, avea gâtul, sânii și abdomenul sfâșiate, iar apa se adunase în rănile cele mai profunde. Patima furioasă cu care fusese atacată era mai mult decât vizibilă; deși unele dintre semne fuseseră spălate de ploaie, câteva rămăseseră. Lew spera că ele vor fi suficiente, deși Grieta nu se arătase optimist în această privință.

   Închise ochii, dorindu-și să adoarmă cât mai curând, știind că a doua zi nu va fi o adevărată sărbătoare de Crăciun decât în virtutea datei.

   - Lew? spuse Rowena de lângă ea.

   - Da, răspunse el, știind că era intuil să se prefacă; dormeau unul lângă celălalt de prea mult timp.

   - Dacă dorești să-mi vorbești, te ascult. Spune-mi!

   Se apropie puțin de el și își așeză o mână pe pieptul lui. Începu să-i desfacă nasturii pijamalei demodate.

   - Știi că nu-mi place să mă confesez, spuse el din obișnuință, dar și pentru că era un adevăr.

   - De această dată e altceva.

   Rowena nu mai spuse nimic până nu văzu că deschisese ochii din nou.

   - Mie poți să-mi spui.

   - Cum merg vânzările de brazi? încercă el să schimbe subiectul.

   - Destul de bine. Prin ce diferă această crimă de celelalte?

   Întrebarea ei suna ca și cum l-ar fi întrebat dacă preferă suc de portocale sau grepfrut la micul dejun.

   Îi răspunse fără chef, renunțând la tentativa sa de a schimba subiectul, recunoscând că era inutil:

   - Nu cred că diferă.

   - Și totuși e ceva! Există vreun dubiu în legătură cu crima asta?

   - Nu sunt foarte sigur, oftă el. E cea mai tânără victimă de până acum. Ăsta-i deja un lucru foarte rău. Dar cel mai rău este că ea a fost una din fetele care au găsit prima victimă.

   Instinctiv, îi luă mâna într-a lui.

   - Și crezi că există o legătură între evenimente? întrebă ea calm.

   - Nu știu, recunoscu Lew. Asta-i partea cea mai afurisită. E vorba de o țintă aleasă anume - și dacă ar fi așa, ar însemna că ucigașul a trecut de la victime întâmplătoare la altceva - sau nu a fost decât o nouă femeie singură în Briones, pe timp de ploaie? Chestia asta mă frământă.

   Pe măsură ce vorbise, îi strânsese din ce în ce mai tare mâna, iar acum făcu un efort să-i dea drumul.

   - Regret, n-am vrut să-ți fac rău.

   - Nu m-a durut, zise Rowena. Continuă, spune-mi totul.

   - Problema este, continuă Lew după o ezitare, că pentru fiecare argument în favoarea unei teorii există unul la fel de bun împotrivă. Indiferent cât mă zbat, nu ajung la niciun rezultat, nu pot ieși din acest cerc vicios.

   - Înțeleg, spuse Rowena, ridicându-i mâna până la buze și sărutându-i degetele. Nu trebuie să fii atât de supărat pe tine însuți, Llewellyn Frazier. Criminalul nu se compară cu niciunul din răufăcătorii cu care ai avut de-a face până acum, prin urmare nu te poți aștepta să-ți iasă totul de la început.

   Vocea ei se schimbă puțin, devenind mai profundă și cuvintele mai grăbite.

   - Tu nu ești răspunzător pentru ce face individul ăsta.

   - Dar sunt, protestă Lew fără patimă. Eu răspund de acest caz, fapt pentru care nu-i sunt recunoscător lui Hislop și dacă nu pot să-i dau curând ceva valabil...

   Diversele variante erau cu mult prea deprimante pentru a putea fi exprimate la acea oră de noapte, în ajun de Crăciun.

   - Ai făcut tot ceea ce se presupune că trebuie să facă de obicei un ofițer însărcinat cu un caz. Lucrezi împreună cu o întreagă echipă, ai impus măsuri de precauție în zonele în care s-au petrecut crimele. Ai adunat toate indiciile care au apărut, Aaron te ajută prelucrând informațiile unor cazuri similare. Ce altceva ai mai putea face?

   - Să-l prind, spuse Lew foarte liniștit, fapt ce arăta cât de hotărât este. Știu că pot să-l prind, Rowena. Trebuie neapărat să-l prind.

   - Și îl vei prinde, spuse ea cu încredere.

   - Așa să dea Dumnezeu. Și înainte ca să mai moară și altcineva, adăugă el. Pândește pe undeva și așteaptă prilejul să lovească din nou. Îl simt.

   - Lew... spuse Rowena, încercând să-l liniștească.

   - Am dreptate, spuse Lew sigur pe sine. Pândește pe undeva și va ucide din nou până când...

   - Până când ce? întrebă ea după câteva secunde de tăcere. Până când, Lew?

   - Până când nu va fi oprit, răspunse Lew calm.

   - Ce ai vrut să spui de fapt? spuse Rowena, sărutându-l pe obraz. Până când nu va fi mort?

   - Nu ar trebui să vorbim despre lucrurile astea aici. Crima nu are ce căuta în căminul nostru.

   O îmbrățișă și o trase lângă el. Îi părea rău că îi permisese să devină părtașă la problemele lui.

   - Crima nu are ce căuta nicăieri, spuse Rowena, cu mintea ei pragmatică. Dar de vreme ce fărădelegile acestea există, ele trebuie rezolvate într-un fel. Deci e mai bine să-mi spui ce te apasă, pentru ca să putem amândoi dormi puțin și să nu stricăm chiar de tot bucuria Crăciunului.

   Se așeză mai comod, cu ochii ațintiți, în întuneric, asupra lui.

   - N-am vrut ca apăsările mele să ne tulbure sărbătorile, spuse el rușinat, pentru că știa că acest lucru se întâmplase de fapt.

   - Asta nu e nimic în comparație cu suferințele familiilor lovite de nenorocire, spuse Rowena.

   Lew nu răspunse nimic o vreme, iar când o făcu, păru să vorbească de undeva, de departe.

   - Toate crimele au fost îngrozitoare, dar ultima depășește orice limite. Practic a sfâșiat-o cu dinții. Dinții, din cauza asta crimele acestea sunt oribile! Când le sfârtecă, individul își pierde orice urmă... umană. Aș putea la fel de bine căuta un animal sălbatic.

   Îl supăra faptul că își comunica gândurile cu voce tare; o strânse și mai tare în brațe pe Rowena.

   - Poate asta și faci, continuă ea gândul cu toată seriozitatea. Stai și gândește-te puțin, Lew. Tu singur ai spus că aceste fapte nu sunt raționale. Ei bine, hai să mergem puțin mai departe. Dacă omul acesta e nebun...

   - Nebun și periculos, completă Lew.

   - Dacă omul acesta e nebun, insistă ea, atunci poate este cu adevărat un animal sălbatic. Atunci nu ai urmări un om, un criminal, ci un animal de pradă.

   Se cutremură și își lăsă capul pe umărul lui.

   - Lew, să nu-ți asumi niciun risc, mai ales că e vorba de o ființă atât de disperată... Fă-o de dragul meu! Da?

   - Sigur, sigur, spuse el, întorcându-se și sărutând-o pe frunte. Dar nu pot să renunț la urmărirea lui.

   - Bineînțeles că nu, spuse ea cu oarecare regret în voce. Dar gândește-te ce este capabil să facă omul ăsta și să nu-l lași să profite de pe urma unei slăbiciuni de-ale tale.

   - Când am lăsat eu un răufăcător să profite de pe urma unei slăbiciuni? întrebă Lew, cu voce blândă și mângâietoare.

   - Știi ce vreau să spun, îl avertiză ea, zâmbind însă și sărutându-l iarăși. Am un motiv foarte puternic: unde mai găsesc eu pe cineva care să sărute ca tine?

   - Nici nu vreau să aud așa ceva, îi răspunse Lew zâmbind, în timp ce ea îi desfăcea nasturii de la pijama.

 

   Întâlnindu-se cu Kevin Buchanan, Eugene Protheroe îi spuse necăjit:

   - De ce mi-ai înmormântat reportajul pe pagina a patra?

   - Gene, te rog să nu uiți că e Crăciunul, pentru numele lui Dumnezeu. Eu nu pot să pun așa ceva pe pagina întâi într-o zi ca asta. În primul rând pentru că negustorii ne-ar lua capul și în al doilea rând pentru că cititorii caută acum povești pașnice și duioase, înțelegi ce vreau să spun. Iar povestea ta e departe de a fi pașnică, cu trupul acela care arată cum arată.

   Kevin își puse coatele pe birou, ca și cum s-ar fi pregătit să se apere de un atac.

   - Crimele astea vor fi în centrul atenției și mâine, și poimâine. Nu e...

   - Cu alte cuvinte, ți s-a spus să umpli toată prima pagină cu chestii optimiste? se interesă Protheroe disprețuitor. Le permiți să-ți comande ce ai de făcut?

   - Muncesc pentru ziarul ăsta la fel ca și tine, îi explică Kevin răbdător. Eu sunt însă răspunzător atât în fața comitetului director, cât șif ață de abonați. Tu nu ai cum susține că știi mai bine decât ei.

   Protheroe își dădu drumul cu toată greutatea în scaunul din fața lui Kevin.

   - Să presupunem deci că sunt de acord cu hotărârea ta - deși nu sunt - și facem așa cum vrei. Cum vom explica peste 2 sau 3 zile că am ascuns o crimă în interiorul ziarului numai pentru că nu am vrut să supărăm pe nimeni de Crăciun? Pot cel puțin să obțin câteva interviuri?

   Nu avea nici cea mai mică intenție să se roage de șeful său, însă era hotărât să aibă o explicație cu acesta înainte de a părăsi biroul.

   - Pe cine ai vrea să intervievezi? întrebă Kevin bănuitor.

   - Pe părinții fetei ucise, în primul rând, spuse Protheroe, ridicând un deget.

   - Nu de Crăciun. Poate peste câteva zile, la înmormântare.

   Căpătase privirea aceea a unui copil înainte de a face un acces de furie. Protheroe continuă, menținând degetul ridicat:

   - Doi, vreau să iau interviuri polițiștilor... ajutoarelor de șerif care lucrează la acest caz. Doresc toate comentariile pe care reușesc să le smulg de la locotenentul Frazier.

   Ținea acum două degete ridicate.

   - Și aș mai vrea să aflu ce date are consultantul lor despre alte crime de acest gen, pentru a putea scrie un comentariu despre istoricul lor.

   Ridicase și cel de-al treilea deget.

   - Ce părere ai?

   - Poate... răspunse Kevin, care nu dorea să cedeze.

   - Am să mă ocup eu de toată bucătăria, voi organiza întâlnirile, ba chiar am să mă duc în ținutul Contra Costa și am să fac totul personal, chiar dacă e Crăciunul!

   Își drese vocea.

   - Ce naiba, Kevin, am muncit din greu pentru povestea asta și nu vreau să văd cum se duce de râpă numai din cauza câtorva lumini colorate și a unor curcani copți prea tare.

   - Nu ai dreptul să distrugi liniștea familiilor în acest moment al anului, insistă Kevin cu încăpățânare.

   - De ce nu? Criminalului nu-i pasă că sunt sărbători. Sfâșie femei cu dinții. Ce părere ai de asta? Nu avem obligația să informăm publicul despre ce se întâmplă?

   Kevin tuși nervos.

   - Dacă ți se refuză un interviu, am încheiat toată acțiunea, spuse el într-un târziu. Poți să iei legătura cu biroul șerifului și cu expertul acela, dar dacă te refuză, am terminat. Nu vreau să primesc plângeri pentru modul în care îți meseria.

   - Nimic mai ușor, răspunse Protheroe, plănuind deja ce avea să spună la telefon. Și voi încerca să fac și un reportaj de la înmormântare în același fel. Nu vreau să zică cineva că procedăm ca ziarele de scandal.

   - Văd că una dintre familii a vândut deja dreptul de exclusivitate unuia dintre ele, spuse Kevin morocănos. Presupun că li s-au oferit o groază de bani...

   - Probabil, răspunse Protheroe.

   Se ridică în picioare și se sprijini cu mâinile pe biroul lui Kevin.

   - Mă apuc de treabă chiar acum. Îți urez Sărbători fericite, Kevin, bătrâne!

   - Și ție la fel, Gene, răspunse Kevin automat, ezitând puțin înainte înainte de a strânge mâna întinsă de Protheroe. Te descurci nemaipomenit!

   - Mulțumesc, spuse Protheroe, reușind să nu fie sarcastic.

   Reporterul ieși fluierând din biroul lui Kevin și se duse în biroul său, pregătindu-se de marele asalt.

 

   - Adică ce vrei să spui, de unde a apărut încă un cadavru? îl întrebă Chad Overton pe rangerul care îl chemase, în timpul mesei de Crăciun. Am patrulat prin Briones zi și noapte și...

   - Nu în Briones, șefule, îl întrerupse rangerul. Asta-i problema. Da data asta s-a întâmplat în Tlden, sub Vârful Inspiration.

   Chad își duse mâna liberă la frunte, ca și cum gestul l-ar fi ferit de durerea de cap tot mai mare.

   - Tilden, repetă el. Să fie afurisită de treabă!

   - Am sunat deja la biroul șerifului, spuse rangerul. Dar...

   - E vorba de jurisdicție, nu? Desigur, cazul e de competența lui Hislop. Dar trebuie anunțate și departamentele de poliție din Berkeley și El Cerrito. Tilden! Trebuie să organizăm patrule și în Wildcat și Redwood. Să fie al dracu`!

   Simți cum toată mâncarea pe care o înghițise până atunci se transformă într-un bloc de ciment în stomacul său.

   - Și acum se fac? întrebă rangerul, pe care îl chema Ed Newly.

   - Așteaptă până ajung acolo oamenii șerifului. Sosesc și eu în circa o oră. Spuneai că trupul se află...

   - Sub Vârful Inspiration. Doi studenți le arătau locurile acelea unor rude aflate în vizită.

   Tuși.

   - Groaznică priveliște!

   Chad clătină din cap, convins că va trebui să ia pastilele pe care i le recomandase medicul împotriva stresului.

   - Și de câtă vreme e... moartă?

   Rangerul răspunse ceva mai greu de această dată:

   - Nu de foarte multă vreme. Cum să spun... pare proaspătă.

   - A fost mișcată din loc? întrebă Chad, așteptând cu groază răspunsul.

   - Au întors-o cu fața în sus. Zăcea pe burtă și au întors-o.

   În vocea lui se simțea încă starea de șoc, deși încerca să vorbească cât mai detașat posibil.

   - Minunat. O să le placă la nebunie chestia asta.

   Se auzi strigat de soția sa și îi răspunse, gândindu-se cât de supărată și îngrijorată va fi ea:

   - Imediat, draga mea. E ceva important.

   I se adresă iarăși lui Newly.

   - Urmele din jur s-au șters, ți-au spus? Sau au observat ceva?

   - Greu de zi. Știi cât de mult a plouat în ultimele 48 de ore.

   Tuși din nou, de această dată nervos.

   - L-am lăsat pe Sid Cooper lângă cadavru. Îi va ține pe toți la distanță.

   - Bine, spuse Chad, care simțea nevoia să vorbească continuu. OK. Plec de acasă în 15-20 de minute. Am să ajung la Vârful Inspiration...

   - Nu poți veni pe drumul din spate, îl preveni Newly. Șoseaua e blocată. Mai bine vii peste Culmea Grisley și apoi prin Tilden.

   - Al naibii să fie, șopti Chad. Ajung cam într-o oră, atunci. Încerc să fac mai puțin.

   Își lăsă capul pe spate. Doamne, gândi el, jumătate enervat, jumătate în chip de rugăciune, de ce încă un cadavru și de ce de Crăciun? Și de ce, de ce naiba tocmai în Tilden? Nu era suficient că trebuiau să patruleze în Briones?

   - Chad, îl strigă din nou soția.

   - Mda, răspunse el. O oră, Newly. Prespun că trebuie să-ți mulțumesc.

   - Mda, probabil că da, spuse Newly și puse telefonul în furcă.

   Parcurgând cei câțiva pași între salon și sufragerie, Chad Overton încercă să aleagă cel mai potrivit mod de a le comunica soției și rudelor că va trebui să plece imediat.

 

   - Ce se întâmplă cu tine? îl întrebă Mignon pe Aaron, prea necăjită pentru a fi înțelegătoare.

   - Îmi pare rău, spuse Aaron trecându-și picioarele peste marginea patului și așezându-se cu fața la fereastră. Nu știu ce se întâmplă cu mine, Minnie. Poate e din cauza medicamentului pe care mi-l dă Gilchrist.

   - Sau pur și simplu nu te interesează, spuse ea, trăgându-și păturile pe ea, atât ca să se ascundă de privirile sale, cât și ca să se încălzească.

   - O, dar mă interesează, răspunse el, deși vorbea ca de la o mare distanță, cu privirile pierdute aiurea.

   Mignon aruncă o privire în direcția lui.

   - Interesat? Se vede cât de interesat ești.

   Lovi cu palma peste pernă.

   - Iisuse, de ce începi un lucru, dacă nu ai de gând să-l termini?

   - Ți-am spus că-mi pare rău, spuse el. E din cauza ploii. Știi ce efect are ploaia asupra mea.

   - Știu efectul pe care mi-l spui tu, răspunse ea. Aaron?

   Își trase genunchii la piept, ținând păturile cu mâna. Indiferent cât de mult încerca să-și ignore senzualitatea pe jumătate trezită, știa că încordarea din organismul ei nu era provocată în întregime de supărare. Apucă și mai strâns păturile.

   - Mă simt ca un handicapat, spuse el, vorbind undeva în gol, refuzând să țină cont că ea se afla atât de aproape. N-am vrut să-ți fac figura asta.

   - Nu mi-ai făcut nicio figură, spuse ea, deși nu era purul adevăr.

   - Atunci îmi cer scuze tocmai pentru asta, răspunse el apăsat. Ascultă-mă, Minnie. N-am știut că nu o să pot, pricepi? Când am început, eram convins că sunt în cea mai bună formă.

   Pronunță ultimele cuvinte cu dezgust, continuând cu amărăciune.

   - Am fost sigur că nu o să fie nicio problemă.

   - Păi poți să fii sigur că nu a fost, zise Mignon, străduindu-se să râdă, pentru ca vorbele ei să nu rănească prea profund.

   Nu îndrăzni să-l atingă, să întindă brațele spre el, de frica a ceea ce putea urma.

   - Putem aștepta puțin, se aventură ea după o vreme. Sau ne sculăm de aici și bem niște cafea sau altceva. Am niște whisky: putem să-l punem în cafea sau să-l bem așa.

   - Vrei să mă îmbeți și pe urmă să mă seduci? Din câte știu eu, ar trebui să se întâmple invers! Halatul meu mai e în dulap?

   Continua să nu se uite la ea. Mignon oftă resemnată:

   - Dacă ai nevoie de el, e în partea din spate.

   Aaron se ridică și merse țeapăn.

   - Am să-l îmbrac.

   Mignon îl urmări cu privirea ei de specialist cercetând urmele traumelor suferite de el chiar și atunci când tânjea după excitația pe care el nu dorea sau nu putea să o aibă. Unele cicatrici erau teribil de adânci, cele care se infectaseră și îl otrăviseră. Credea că era imună la asemenea lucruri, dar ori de câte ori se uita la el avea un sentiment de simpatie, combinat cu un altul, ceva periculos de asemănător cu mila.

   Pe figura ei i se puteau citi gândurile mai bine decât își închipuia; privind-o, ochii lui Aaron se umplură de o spaimă nebună.

   - Ce este? întrebă ea, surprinsă.

   - Nimic, spuse el, legându-și cordonul în jurul taliei. Nimic.

   - Vino lângă mine, îi sugeră ea bătând cu palma patul, lângă ea.

   - Trebuie să iau o pastilă din aia nenorocită; am depășit cu o oră timpul când ar fi trebuit să o înghit.

   Se smulse de lângă ea, ajungând din dormitor în salon din 4 pași hotărâți. Cotrobăind prin buzunarele jachetei pe care o aruncase pe spătarul canapelei la începutul acelei după-amiezi, o auzi venind în ușa dormitorului. Nu-mi amintesc unde am pus porcăriile alea.

   Mignon își strânse mai tare șalul în jurul ei.

   - A mai rămas puțin vin, dacă vrei să o înghiți cu el. Amestecul acesta nu face rău, dacă nu exagerezi.

   Avea părul în dezordine, ceea ce-i dădea un aer cu mult mai tânăr. Merse încet până la masa pe care mai zăceau rămășițele mesei lor de Crăciun.

   - Poți rămâne peste noapte?

   - Minnie... începu el.

   - Nu am să te atac, îl bruscă ea, întunecându-se la față. Mă gândeam numai că nu e plăcut să fii singur de Crăciun. Asta-i tot.

   - Nu știu, Minnie, spuse Aaron, scoțând tubul cu pastile din buzunarul interior al hainei. S-ar putea să nu fie o idee atât de bună.

   - De ce nu?

   Luă o bucățică de curcan.

   - Putem să facem niște sandvișuri mai târziu și să ne uităm la televizor, dacă nu ai chef de altceva.

   - Poate ar fi mai bine să mă duc acasă, spuse Aaron jucându-se cu două pastile lunguiețe. Dumnezeule, mâinile mele sunt într-un hal fără de hal. Uită-te la ele!

   Îi întinse una din mâini lui Mignon.

   - Ai dreptate, îi spuse ea, privind unghiile rupte și degetele zgâriate.

   - Din cauza anchetei aceleia și a alergatului prin ploaie și noroi. Dacă nu ar fi atât de rece, aș jura că sunt în Vietnam.

   Își închise flaconul de medicamente și îl puse la loc în haină, plecând spre bucătărie.

   - Paharele sunt în raftul din stânga sus, deasupra chiuvetei?

   - Acolo sunt, răspunse ea mâncând niște carne. În cât timp își fac efectul?

   Primul răspuns al lui Aaron fu acoperit de zgomotul apei. După ce termină de băut, spuse:

   - Nu știu foarte exact. Din cauză că nu am observat niciodată o diferență prea mare, știi?

   - Dar Gilchrist știe asta? întrebă Mignon surprinsă.

   - Eu i-am spus, dar asta nu înseamnă că m-a ascultat, răspunse Aaron cu asprime.

   Se duse la canapea și se lăsă să cadă pe ea cu toată greutatea, cu picioarele goale întinse spre focul aproape stins.

   - Acum câțiva ani, continuă el mai târziu, nu cred că aș fi putut face chestia asta, să-mi apropii picioarele de foc. Îmi aducea prea mult aminte de unele din lucrurile... 

   Mignon știa că o parte a rănilor lui Aaron fuseseră provocate de foc, așa că răspunse cu precauție:

   - A fost accident sau...

   - O, nu! răspunse el privind-o peste umăr, cu o grimasă ce s-ar fi dorit un zâmbet disprețuitor. A fost intenționat. Ba chiar foarte intenționat.

   Se uită din nou în tăciunii din foc.

   - Îmi face puțin greață să am picioarele atât de aproape de un foc.

   Lui Mignon îi păru acum rău că mâncase din curcan.

   - Vrei să spui că... te-au torturat?

   - Da, da, răspunse el, fascinat de jar. Mi-au făcut tot felul de lucruri. Focul nici nu a fost cel mai rău dintre ele.

   Își lăsă capul pe spate și se uită la luminile din jurul căminului.

   - Cea mai rea a fost cușca aceea afurisită. Aveau niște bice, țepene și ascuțite ca niște greble, cu care mă băteau până îmi sfâșiau spatele, brațele și picioarele, apoi mă vârau în cușca aia și mă lăsau în ploaie. În ea nu puteai sta nici jos și nici în picioare, iar 3 părți erau făcute din metal. Mă lăsau în ploaie, cu picăturile care băteau darabana pe acoperiș și apa care pătrundea prin părțile laterale.

   Oftă.

   - Ploua, ploua și iar ploua, până când nu mai auzeam altceva în afară de ploaie, iar pielea mă ducea mai tare de la apă decât din cauza bătăii. Îmi doream mai mult decât orice să mă lase să ies de acolo. Doream să ies din cușca aia înainte de a înnebuni de tot.

   Mignon asculta neîncrezătoare, deși tot ceea ce știa despre Aaron și cazul său sugera că spune purul adevăr. Mai văzuse și alți bărbați pe trupurile cărora se putea citea limpede cruzimea umană, dar nu înțelesese niciodată foarte exact ce înseamnă asta, că era de fapt vorba de agonia a tot ce înseamnă omenesc. Chiar și așa, ascultând povestirea lui Aaron, nu reușea să accepte că este vorba tot de bărbatul pe care îl cunoștea ei, bărbatul pe care se străduia să-l iubească. Era convinsă că vorbea despre cu totul altcineva, o persoană pe care nu o mai întâlnise niciodată și pe care nici nu avea să o vadă vreodată.

   Lucruri ca acestea nu i se puteau întâmpla niciuneia dintre persoanele pe care le cunoștea ea. Ar fi dorit să înceteze, dar pentru nimic în lumea nu ar fi vrut ca el să-și întrerupă povestirea. Simțea că îi tremură mâinile.

   - Câteodată, spuse el visător, mă simțeam ca și cum m-aș fi dizolvat în acid. În acele momente aveam vise. Poate eram cu adevărat nebun. Mă gândeam la toate lucrurile pe care aș fi dorit să le fac călăilor mei. Așa am trecut prin toate astea, gândindu-mă la răzbunare. Unii s-au lăsat cu totul înfrânți de durere. Alții au și murit.

   Se scutură o dată, ca și cum ar fi fost cuprins de febră; ochii îi luceau.

   - Majoritatea oamenilor din lagăr...

   Își duse mâinile la față, rămânând nemișcat câteva secunde. Când vorbi din nou, revenise la vocea lui normală, în care se ghicea o umbră de jenă. Își trecu mâinile prin păr.

   - Îmi pare rău. N-am vrut să spun nimic din toate astea.

   - Spune-mi totul!

   - Nu, nu cred că e bine, zise el, așezându-se normal pe canapea, cu picioarele pe pământ și cu coatele pe genunchi. Asta nu e o conversație de Crăciun.

   Mignon se apropie cu un pas de el.

   - Nu, te rog să-mi spui. Vreau să știu totul.

   - Nimeni nu vrea să știe, spuse Aaron împletindu-și degetele între ele. Iar eu nu vreau să-mi aduc aminte.

   - Te rog. Aaron, te rog!

   - Minnie... începu el, uitându-se țintă la ea. Nu e deloc plăcut. Să nu-mi ceri să fac asta.

   Și tăcu.

   - De fapt s-a terminat. Sunt lucruri care au trecut. Acum nu mai au nicio importanță. Indiferent ce mi s-a întâmplat, a trecut foarte mult timp și nimic din ce aș face acum nu mai poate schimba ceva.

   Se mișcă repede și îngenunche în fața căminului.

   - Uite, fac din nou focul, ca să te simți mai bine.

   - Nu te osteni, îi spuse ea clătinând din cap.

   - Nu e nicio osteneală. Iar tu nu ai de gând să-mi pui picioarele pe cărbuni aprinși, așa-i?

   Începu să râdă, ca ea să fie sigură că remarca lui se dorise o glumă.

   - Nu e nimic amuzant, spuse ea cu voce scăzută, fermă. Nu vreau să glumești cu așa ceva.

   - De ce nu? o înfruntă el, pregătind mai multe bucăți de stejar din grătarul de alamă de pe o latură a căminului. Cui i-ar fi mai la îndemână decât mie să o facă?

   - Dar tu negi totul.

   Spre propria ei surpriză, era mai curajoasă și chiar mai supărată.

   - Desigur, zise el încercând să răsucească o pagină din ziarul de duminica trecută, pentru a reaprinde flacăra. De ce nu? Tu nu ai nega un lucru de acest gen? Nu ai nega și tu tot ceea ce s-a întâmplat, absolut totul?

   - Dar s-a întâmplat cu adevărat, zise ea suspinând, pentru a evita să plângă. Ți s-a întâmplat ție și...

   - Sunt aproape 20 de ani de atunci, o întrerupse el pe un ton care lăsa să se înțeleagă limpede că nu dorea să mai lungească discuția pe tema respectivă. A mai rămas înghețată? Sau am mâncat-o pe toată?

   - Cred că mai e puțină în congelator, spuse ea, fără a se lăsa deturnată. Dar nu poți să ții așa ceva în tine pentru totdeauna. Poți să negi, dar e încă acolo și pretinde cea și din partea ta din pricina asta.

   - A consumat deja prea mult din mine, spuse Aaron. Ce-ar fi să turnăm puțină cremă de mentă peste înghețată? Crezi că ar fi o idee rea?

   Se dădu înapoi câțiva pași în momentul în care izbucniră flăcările. Cu gesturi de expert, mai adăugă niște lemne.

   - Se vor aprinde imediat.

   - Aaron...

   Expresia din ochii lui, o opri; avu sentimentul că se uită la un animal periculos, prins într-o cursă.

   - Fac eu combinația de înghețată, se oferi ea.

   - Foarte bine, spuse el, ocupându-se de foc.

   Când se întoarse îl găsi pe Aaron întins din nou pe canapea și relaxat, atât cât putea el să fac acest lucru. Îi zâmbi; accesul acela de demență rece părea să-i fi trecut.

   - Te rog să mă ierți pentru cum m-am comportat. Știu că ai vrut să mă ajuți. Dar nu pot...

   Termină printr-o ridicare din umeri.

   - Ar fi mai bine dacă ai putea, spuse ea, oferindu-i o porție de înghețată. Am gustat și eu; e destul de bună, dar ar fi fost și mai bună combinată cu ceva puțin mai dulce. Poți să mănânci tot, dacă vrei.

   Mignon se așeză pe scaun, cu picioarele adunate sub ea, încercând să nu pară îngrijorată.

   - Ești foarte bună cu mine, Minnie. Știu că așa este. Mă port de cele mai multe ori ca și cum nu aș ști, dar eu de fapt îmi dau seama.

   Mâncă niște înghețată.

   - Ai dreptate, mergea mai bine cu ceva mai dulce ori cu puțină ciocolată.

   Mai mâncă puțin, aparent calm din nou.

   - Ceea ce-mi place cel mai mult la tine. Minnie, spuse el câteva minute mai târziu, după ce termina ultima bucată de înghețată de pe fundul bolului, este că, indiferent cât de urât mă port, pot totuși conta pe tine și pot să mă întorc aici de fiecare dată.

   Înainte de a înțelege ea însăși ce se petrece, Mignon se trezi în picioare, cu resturile desertului ei răspândite pe covor și cu fața congestionată de furie.

   - Te poți întotdeauna întoarce la mine? repetă ea cu voce stridentă și indignată. Te întorci la mine? Dar ce sunt eu - baza ta de acțiune?

   Aaron se uită fix la ea, plimbându-și nervos mâinile pe pernele canapelei, însă cu chipul nemișcat:

   - Minnie...

   - Urăsc porecla asta. Și tu știi foarte bine. Poți să-mi spui Mignon sau Mimi, dar nu Minnie, fir-ar să fie! Eu nu sunt un șoarece mic și drăguț! Să te ia naiba, Aaron! Să te ia naiba!

   Se apropie de el, cu mâinile transformate în gheare.

   Aaron se pregăti să-i pareze atacul brusc și inexplicabil, încordat până la ultima fibră a corpului său.

   - Cum...?

   Ea țipă și încercă să-l lovească, apoi îl izbi cu piciorul în tibie și îl sudui cât putea de tare:

   - Ticălosule! Ticălos nenorocit!

   Aaron îi apucase una din mâini, dar cu cealaltă reușise să-l lovească tare cu pumnul în ureche, sperând că-l lăsase surd. Mâna îi zvâcni apoi, îi apucă părul și se înfipse zdravăn în el.

   - Dă-mi drumul! îi ordonă el printre fălcile încleștate. Minnie! Dă-mi drumul!

   - Ca să poți face ce anume? îl provocă ea, trăgându-l.

   Batjocura și furia îi deformaseră trăsăturile.

   - Nu vreau să-ți fac rău, spuse Aaron, furia făcându-l să se bâlbâie.

   Aaron reuși să-i înfrângă rezistența; Mignon citi în ochii săi o expresie pe care nu o mai văzuse niciodată. Pieptul său părea mai masic, mâinile mai puternice decât le știa ea; până să se dezmeticească se trezi pe jos, cu obrazul apăsat în covor de umărul lui.

   Furia lui Mignon se transformă în groază.

   - Aaron, Aaron! țipă ea ascuțit, cuprinsă de panică. Lasă-mă să mă ridic! Lasă-mă să plec!

   Bărbatul scoase un sunet pe care ea îl percepu ca pe o vibrație din pieptul său, care nu se structura în cuvinte. Mignon simțea, încercând să se ridice de sub el, rigiditatea cicatricilor.

   - Pentru numele lui Dumnezeu, Aaron, spuse ea, gâfâind de teamă, dar și de extenuare.

   Aaron scoase un țipăt, apoi îl apucă tremuratul. Apoi, foarte încet, foarte atent, se îndepărtă de ea și se așeză, cu spatele sprijinit de piciorul canapelei; se uita la flăcări cu figura goală.

   Mignon își strânse rochia în jurul său și se îndepărtă de el, ridicându-se când ajunse lângă un scaun, de care se putu sprijini. Figura ei era lipsită de expresie; îl privi în cele din urmă, îngrozită de propriile ei gânduri.

   - Aaron? șopti ea. Aaron?

 

PARTEA A III-A

După Crăciun

15

 

   Lew își pierduse aproape orice speranță să-l găsească pe Aaron - ce om își dorea să fie chemat la locul unei crime la ora 21.30 în seara de Crăciun? - când îi răspunse în sfârșit, morocănos.

   Simțindu-se de la bun început puțin vinovat, și nedorind să ceară scuze pentru ora la care suna, Lew nu acordă prea multă atenție modului destul de brutal în care vorbea Aaron și își văzu în continuare de neplăcuta lui misiune.

   - Adică ce vrei să spui, încă unul? întrebă Aaron după ce Lew începuse să-i explice. Ce s-a întâmplat?

   - Încă un cadavru. Încă un viol și încă o crimă. La fel ca și în celelalte cazuri, cu mușcături și... tot restul. Există totuși ceva nou: o schimbare de decor, de data asta e vorba de Tilden, îi spuse Lew răbdător.

   Acum trecuse de ora 21.30 și știa bine că orice l-ar fi rugat acum ar fi fost nerezonabil.

   - Dacă vrei, să știi că avem nevoie de ajutor. Cât mai repede posibil. Uite ce e, nu e nevoie neapărat să vezi locul faptei, dacă nu ai chef. Am asigurat deja perimetrul, am cercetat foarte bine împrejurimile și există și fotografii. Sunt în studiu chiar în momentul de față. Dacă dorești să le vezi mâine, cât mai devreme, și apoi să-mi spui ce crezi...

   Aaron îl ascultă cu atenție, încercând să rămână concentrat și să gândească ordonat. Îi venea mai greu decât și-ar fi închipuit, dând vina pe Mignon și pe seara teribilă pe care o petrecuseră împreună.

   Se decise să se mulțumească cu informațiile esențiale.

   - Dar Chad Overton ce spune?

   - Nu foarte multe lucruri interesante, răspunse Lew, apoi continuă cu ceea ce-l preocupa pe el. Vrea să-l ajutăm cu acest caz, în mod activ. Să nu mai existe problemele acelea cu care ne-am confruntat mai înainte, mai cu seamă că individul și-a extins aria de acțiune. Devine cu atât mai... dificil...

   - Există vreo problemă de jurisdicție? întrebă Aaron.

   - Asta depinde de Chad. Șeriful Hislop ar putea avea și el un cuvânt de spus. Dar acum trebuie să luăm în considerare o zonă mult mai largă.

   Așteptă un răspuns, având sentimentul că trebuia să facă un gest oarecare de compensație.

   - Cum ți-ai petrecut Crăciunul?

   - Perfect, spuse Aaron în maniera sa cea mai seacă și blocând total subiectul. Deci cam la ce oră va sosi curierul vostru cu fotografiile? Să pun ceasul să sune?

   Lew preferă să ignore implicațiile cuvintelor lui Aaron:

   - Te-ai distrat bine? De Crăciun, vreau să spun. Ce porcărie, să se termine cu așa ceva.

   - A fost destul de bine. Am primit unul din jocurile acelea noi, cel despre opțiunile etice, și un pulover, răspunse el, apoi luă discuția pe cont propriu: Nu știu cât de devreme pot ajunge mâine la locul faptei, dar în orice caz înainte de 10, dacă ești de acord. Cu sau fără fotografii, eu vreau să văd locul unde s-a întâmplat. Câteodată, pur și simplu pentru mine că văd totul cu proprii mei ochi... Știi și tu cât de mult poate se însemne.

   - Știu, spuse Lew, supărat pe el însuși pentru gândurile sale. Deci ce planuri ai mâine dimineață?

   - Trebuie să mă întâlnesc cu Caleb, în primul rând, ca să-mi facă niște analize. Gilchrist nu vrea să mi le facă. Caleb, în schimb, a fost de acord. Așa că pe primul loc e Caleb.

   Se uită în jurul său, în bucătăria întunecată, ca și cum s-ar fi temut că e pândit din umbră de tot felul de creaturi. Își aduse aminte de temerile sale din copilărie, de întuneric și de ciudățeniile care îl populau.

   - Ți s-a întâmplat ceva? întrebă Lew, hotărât să atace problema frontal.

   - Nu știu, răspunse Aaron după o scurtă ezitare. Mi se întâmplă ceva. Caleb trebuie să vadă despre ce e vorba; eu nu știu.

   Lew încercă să nu pară îngrijorat:

   - De aceea... te duci la Caleb?

   - Da, dar mai sunt și alte lucruri.

   Aaron nu dorea ca Lew să știe cât de îngrijorat era el de fapt, dar pe de altă parte îl liniștea gândul că mai e cineva căruia îi putea împărtăși temerile lui.

   - Ai nevoie de o vacanță? Există o problemă deosebită? întrebă Lew, gândindu-se să continue înainte de a interveni Aaron. Nu că am putea renunța la tine, pentru că de fapt nu ne putem permite, dar dacă ai nevoie de timp, putem aranja ceva, în așa fel ca tu...

   Aaron îl întrerupse:

   - Nu am nevoie de nicio pauză. Sunt într-o formă destul de bună. Totul este din cauza ploii, a tensiunii și a noului medicament... ei bine, am avut niște zile mai proaste, asta-i tot.

   - Zile proaste? repetă Lew. Am să te rog să-mi spui și mie ce zice Caleb! Nu vreau să contribui și eu la necazul tău, dar, dacă ne poți ajuta, ți-aș fi foarte recunoscător.

   - Îl vei avea, îi răspunse Aaron cu patimă. S-ar putea să nu fie mare lucru, dar dacă pot face ceva pentru a-l opri pe câinele ăsta turbat, am să am sentimentul că a... meritat.

   Făcu o pauză, puțin jenat de forța emoțiilor sale.

   - Știi și tu cum este, nu-i așa? întrebă el nesigur.

   - Știu cum este, răspunse Lew, vocea sa răsunând ca un ecou al convingerii prietenului său. Trebuie să fie oprit.

   - Da, spuse Aaron aproape în șoaptă. Cât mai repede.

   - Bine, spuse Lew după o pauză scurtă, ține-mă la curent. Iar unul din băieții mei va fi acolo cu fotografiile, înainte de 7.30. Aș vrea să ne întâlnim după ce vezi locul crimei. Voi aranja să te aștepte un ranger al parcului la Vârful Inspiration, din Tilden. O, apropo, drumul prin spate are câteva mici alunecări, care s-ar putea să te întârzie puțin. Ar fi mai bine să ocolești și să vii dinspre partea vestică. Știu că durează mai mult, în schimb scapi de alunecări și de echipele de muncitori.

   - Am să țin cont de asta, zise Aaron, gândindu-se deja cum putea ajunge acolo. Cel puțin a început să se însenineze.

   - Potrivit știrilor, vom avea 3 zile de vreme frumoasă, cu vânturi reci din nord. Hislop recurge la unul dintre psihiatrii cei mai la modă pentru cazul nostru - știi tu genul! Care îți spun ce fel de persoană trebuie să cauți și lucrurile care îi stârnesc interesul.

   Râse scurt și ironic.

   - He, ge, știm noi bine ce face, știm și cui face, știm și că e nebun, și mai știm că o va face până ajunge în închisoare sau moare.

   - Asta sună ca și cum cineva plănuiește de pe acum invocarea alienării mintale, spuse Aaron mirat.

   - Individul e nebun, asta-i clar. Dar ăsta n-o să ia doar 4 ani la casa de nebuno, ca pe urmă să o șteargă frumușel pe ușă, gata s-o ia de la capăt, pentru simplul motiv că a violat și ucis în timp ce era drogat ca un zombi.

   Dezgustul său îi dădea o senzație de disconfort fizic; respiră de mai multe ori profund, pentru a se liniști.

   - Mai bine nu aș zice lucrul ăsta, când mă poate auzi atâta lume.

   - Sunt sigur că nu te poate auzi niciun avocat, spuse Aaron vorbind încet.

   Lew se strădui să râdă puțin.

   - Te rog să mă ierți că îți stric sărbătorile, Aaron. Și îți mulțumesc pentru că-mi permiți să fac asta.

   - E-n regulă, spuse Aaron, dezolat, deși lucrul acesta nu i se citea și în voce. Crăciunul nu a fost foarte reușit pentur mine. Cu cât trece mai repede, cu atât mai bine!

   Înainte de a pune receptorul în furcă, adăugă, puțin încurcat:

   - Nu am făcut nicio aluzie la tine sau la familia ta. M-am simțit extraordinar când am fost la voi, dar... eu... Sunt unii oameni mai puțin simpatici. Știi cum e...

   - Desigur, zise Lew. Îți urez anticipat un An Nou fericit. Și sper că vei mai veni la noi, adăugă, străduindu-se să pară entuziasmat de idee. Sper că nu va mai trebui să discutăm numai de ale noastre.

   - O idee grozavă, zise Aaron, mulțumit că poate pune telefonul în furcă; avea senzația ciudată de tatonare în întuneric cu prietenul său Lew. 

........................................