..........................................
3-7
Royce nu uitase de existența ei - nici măcar în cea de a doua zi a drumului. Amintirea felului cum se simţise ea în braţele lui, dulceaţa săruturilor şi a mângâierilor ei şovăielnice îl ţinuse treaz două nopţi la rând. Toată ziua de ieri, în timp ce călărea printre coloanele oamenilor săi, se pomenea căutându-i privirile.
Chiar şi acum, în timp ce călărea în fruntea armatei sale şi-şi strângea ochii în soare, încercând să aprecieze timpul, râsul ei muzical îi răsuna în minte. Scutură din cap ca şi cum ar fi vrut să scape de el dar dintr-o dată iat-o acolo, uitându-se la el cu zâmbetul acela al ei...
- De ce crezi tu că am decis să nu mă însor, spusese el?
- Pentru că nu te-a cerut nici o doamnă potrivită? îl tachinase ea.
Îi auzi chicotul înfundat când încercase să pară reprobatoare: să nu încerci cumva să-ţi ameţeşti doamna viselor tale cu vorbe flatante stângace, milord, pentru că nu o să prea ai succes...
După câte ştiu eu despre tine, nu pot presupune decât că o să-ţi trânteşti doamna în poală şi o să încerci să o supui prin bătaie...
Nu-şi putea închipui că o scoţiancă naivă putea avea atâta spirit şi curaj. Royce încerca să se amăgească,. Spunându-şi că această fascinaţie tot mai mare, această obsesie pentru ostatica lui era doar rezultatul dorinţei pe care o aprinsese în el în urmă cu două nopţi, dar ştia bine că nu doar dorinţa îl ţinea încătuşat: spre deosebire de majoritatea femeilor, Jennifer Merrick nu a fost nici dezgustată şi nici flatată la gândul că era purtată spre pat de un bărbat al cărui nume era asociat cu pericolul şi moartea. Răspunsul timid, pasionat pe care îl trezise în ea în urmă cu două nopţi, nu datora nimic fricii; se născuse din tandreţe şi din dorinţă.
Deşi cunoştea toate zvonurile care circulau despre el, se oferise totuşi mângâierilor lui cu inocentă dulceaţă. Şi acesta era motivul pentru care nu şi-o putea scoate din minte. Sau poate, îşi spuse el amar, ea se amăgise pur şi simplu cu gândul că, în ciuda reputaţiei, era de fapt cavalerul virtuos, nepătat, galant, din visurile ei. Această posibilitate, că tandreţea şi pasiunea ei fuseseră rezultatul unei autoamăgiri de fetiţă naivă, era atât de dezgustător, încât Royce renunţă să se mai gândească la ea, decizând ferm să o uite.
La amiază, exact când Jennifer se trântise pe iarbă alături de Brenna să se împărtăşească din raţia obişnuită de carne aţoasă de vânat şi o bucată de pâine veche, îl văzu pe Arik apropiindu-se.
Acesta se opri chiar în faţa lor, cu picioarele în cizme plantate la nici un metru şi spuse:
- Vino.
Obişnuită deja cu aparenta lipsă de dorinţă a uriaşului blond de a vorbi mai mult decât era nevoie, Jenny se ridică. Brenna dădu să facă acelaşi lucru, dar Arik întinse mâna.
- Nu tu.
Cu mâna încleştată pe braţul lui Jenny, o duse printre sutele de oameni care se aşezaseră pe iarbă să-şi mănânce festinul spartan, apoi o conduse spre pădurea de lângă drum, oprindu-se în locul unde cavalerii lui Royce păreau să facă de gardă, după copaci.
Sir Godfrey şi Sir Eustace se dădură în lături, cu feţele lor în mod obişnuit amabile, acum împietrite şi Arik o împinse înainte, cu o mişcare uşoară, care o trimise împleticindu-se într-un luminiş micuţ.
Răpitorul ei stătea pe jos, cu umerii largi rezemaţi de un copac, cu genunchii ridicaţi, studiind-o în tăcere. Renunţase la manta în căldura zilei, rămânând doar într-o tunică maron, simplă, cu mâneci lungi, pantaloni groşi, maronii şi cizme. Nu mai arăta aşa de mult ca un spectru al morţii şi distrugerii cum i se păruse ieri şi Jenny simţi o absurdă tresărire de fericire pentru faptul că, era clar, nu uitase de existenţa ei.
Totuşi, mândria o împiedică să-şi arate emoţia. Pentru că habar nu avea cum ar trebui să se poarte sau să simtă, Jenny rămase pe loc, reuşind chiar să-i susţină privirea fixă, până când tăcerea lui intenţionată o scoase din sărite. Încercând să-şi păstreze tonul politicos, convenţional, spuse:
- Presupun că m-ai chemat?
Din cine ştie ce motiv, întrebarea ei îi aduse lui Royce un zâmbet ironic, în ochi.
- Ai dreptate.
Frustrată de tonul lui ciudat, ironic, Jenny aşteptă şi spuse apoi:
- De ce?
- Ei da, iată întrebarea.
- Purtăm... purtăm o conversaţie? întrebă Jenny şi spre completa ei confuzie, Royce îşi dădu capul pe spate şi izbucni într-un hohot de râs bogat, gutural, care răsună în luminiş.
Chipul ei era oglinda unei adorabile confuzii şi Royce redeveni serios, fiindu-i milă de inocenţa care-l făcuse să râdă, dar şi să o dorească mai mult decât în ultimele două nopţi. Făcu un gest spre cuvertura albă, întinsă pe jos. Pe ea se aflau câteva bucăţele din acelaşi vânat şi pâine din care începuse şi ea să mănânce, împreună cu puţină brânză şi câteva mere. Royce spuse, calm:
- Îmi face plăcere compania ta. Dar m-am gândit şi că o să fie mai plăcut pentru tine să mănânci aici, cu mine, decât în câmp deschis, înconjurată de mii de soldaţi. M-am înşelat cumva?
Dacă el nu ar fi spus că îi făcea plăcere compania ei, Jenny poate că i-ar fi adus la cunoştinţă că se înşela cu desăvârşire, dar se simţea dezarmată de vocea aceea profund irezistibilă care îi spunea că de fapt îi era dor de ea.
- Nu, recunoscu ea, dar din mândrie şi din prudenţă nu se aşeză jos lângă el.
Luând un măr roşu, strălucitor, se aşeză pe o buturugă, mai departe de atingerea lui, dar după câteva minute de conversaţie oarecare, începu să se simtă total relaxată şi cu inimă ciudat de uşoară, în compania lui. O clipă nu se gândi că acest fenomen ciudat era rezultatul eforturilor lui deliberate de a o face să se simtă în siguranţă faţă de avansurile lui, sau să o facă să uite modul brutal şi nepoliticos în care pusese capăt preliminariilor lor de dragoste de acum câteva nopţi, de teamă ca ea să nu-i respingă abrupt următoarea încercare.
Royce ştia exact ce făcea şi de ce făcea asta, dar îşi spunea că, în cazul în care reuşea, printr-un miracol divin, să-şi ţină mâinile departe de ea până când o va trimite fie tatălui ei, fie regelui său, atunci eforturile nu au fost zadarnice, pentru că lua acum un prânz foarte plăcut şi oarecum prelungit, într-un luminiş intim.
După câteva minute, în mijlocul unei discuţii impersonale despre cavaleri, Royce se pomeni dintr-o dată că se gândeşte aproape cu gelozie la fostul ei pretendent şi spuse brusc:
- Că tot vorbim de cavaleri, ce s-a întâmplat cu al tău?
Jenny muşcă din măr, cu o expresie contrariată.
- Cu al meu, ce?
- Cavalerul tău... Balder. Dacă tatăl tău dorea această căsătorie, cum l-ai convins pe Balder să nu insiste?
Întrebarea păru să o deconcerteze şi ca şi cum ar fi tras de timp ca să compună un răspuns, îşi aduse picioarele lungi la piept şi îşi petrecu mâinile în jurul lor, apoi îşi sprijini bărbia pe genunchi şi îşi ridică spre el ochii albaştri, strălucitori, în care juca râsul. Cocoţată pe buturuga aceea, era incredibil de atrăgătoare, îşi spuse Royce, o încântătoare nimfă a pădurilor, cu părul lung, ondulat, îmbrăcată într-o tunică bărbătească şi pantaloni. O nimfă a pădurilor! Mai urmează să-i compună sonete despre frumuseţea ei, stârnind încântarea tatălui ei, ca să nu se mai gândească la bârfele de la curţile ambelor ţări!
- Întrebarea asta a fost prea grea pentru tine? spuse el, cu vocea aspră, de enervare pe el însuşi. Să încerc să formulez una mai uşoară?
- Ce natură nerăbdătoare ai, răspunse ea serioasă, câtuşi de puţin speriată de tonul lui.
Cuvintele ei erau însoţite de o privire reprobatoare, de fată cu educaţie aleasă, încât Royce chicoti, în pofida dorinţei lui.
- Ai dreptate, recunoscu el zâmbind spre revoltătoarea femeie-copil care îndrăznise să-l mustre pentru defectele lui.
- Iar acum, spune-mi de ce s-a retras bătrânul Balder?
- Foarte bine, dar este necavaleresc din partea ta să mă descoşi despre chestiuni care sunt atât de intime - ca să nu spun teribil de jenante.
- Jenante pentru cine? întrebă Royce ignorându-i eschiva.
- Pentru mine. Lordul Balder a fost indignat. Ştii - explică ea cu zâmbitoare candoare - nu l-am mai văzut din seara în care a venit la Merrick să semneze contractul de căsătorie. A fost o experienţă cumplită, spuse ea cu un aer amuzat şi oripilat, în acelaşi timp.
- Ce s-a întâmplat? insistă Royce.
- Dacă-ţi spun, promite-mi să nu uiţi că nu eram decât o fetiţă de 14 ani - plină de vise despre minunatul tânăr cavaler a cărui soţie aveam să fiu. În mintea mea ştiam exact cum trebuia să arate.
Jenny zâmbi cu tristeţe, gândindu-se în urmă.
- Trebuia să fie blond şi tânăr şi fireşte, cu un chip minunat de privit. Să aibă ochi albaştri şi o ţinută princiară. Totodată trebuia să fie suficient de puternic ca să ne poată proteja avutul, pentru copiii pe care avea să-i avem, într-o bună zi.
Jenny îi aruncă lui Royce o privire tulburată.
- Aşa arăta speranţa mea secretă şi în apărarea mea, trebuie spus că nici tata şi nici fraţii mei vitregi n-au suflat o iotă din care să pricep că Lordul Balder arăta altfel.
Royce se încruntă, prin minte trecându-i o clipă imaginea vanitosului Balder.
- Şi iată-mă acolo, intrând în sala mare a castelului Merrick, după ce petrecusem ceasuri întregi în camera mea, exersându-mi mersul.
- Ţi-ai exersat mersul? izbucni Royce cu vocea încărcată de un amestec de amuzament şi neîncredere.
- Cum să nu, răspunse Jenny veselă. Vezi tu, vroiam să-i arăt viitorului meu stăpân o imagine perfectă a mea. Nu trebuia nici să mă reped în sală părând prea nerăbdătoare dar nici să intru prea încet, lăsând impresia că mă împotriveam. Era o dilemă enormă, să decid cum aveam să păşesc, ca să nu mai vorbesc de cum aveam să mă îmbrac. Eram atât de disperată încât efectiv m-am consultat cu fraţii mei vitregi, Alexander şi Malcolm, ca să am părerea lor masculină. William, care este un dulce, nu venise încă acasă, cu mama mea vitregă.
- În mod sigur te-au pus în temă în legătură cu Balder.
Privirea din ochii ei îi spuse altceva, dar totuşi nu era pregătit pentru junghiul ascuţit de milă pentru ea, când Jenny scutură din cap.
- Dimpotrivă. Alexander mi-a spus că se temea că ţinuta pregătită de mama mea vitregă nu era suficient de frumoasă. A insistat să mă îmbrac cu rochia verde şi să o decorez cu perlele mamei. Ceea ce am făcut. Malcolm a sugerat să port într-o parte un pumnal cu giuvaeruri, pentru ca astfel să nu mă simt copleşită de ilustra prezenţă a viitorului meu soţ. Alex a spus că părul meu arăta prea comun şi morcoviu şi că trebuia prins în sus, sub un voal auriu şi prins cu o fundă cu safire. Apoi, după ce m-am îmbrăcat cum au vrut ei, m-au ajutat să practic mersul...
Ca şi cum loialitatea o împiedica să prezinte o imagine puţin flatantă a fraţilor ei, zâmbi cu toată faţa şi spuse cu o voce decis încurajatoare:
- Desigur, ei se amuzau pe socoteala mea, aşa cum fac fraţii cu surorile lor, dar eu eram prea ameţită de vise, ca să observ.
Royce văzu adevărul din spatele cuvintelor ei şi recunoscu maliţia fără suflet din gluma lor. Simţi dintr-o dată o nevoie puternică să-şi înfigă pumnul în mutrele fraţilor ei, doar aşa, pentru „amuzament”.
Jenny continuă, cu faţa veselă acum, ca şi când râdea de ea însăşi:
- Eram atât de preocupată ca fiecare detaliu să fie aşa cum trebuia, încât chiar am întârziat să cobor să-mi întâlnesc viitorul soţ. Când în sfârşit am ajuns jos, am defilat de-a lungul sălii exact cu viteza potrivită, pe picioare care tremurau nu doar din cauza nervozităţii, ci din cauza greutăţii perlelor, rubinelor, safirelor şi a lanţurilor de aur de la gât, de la încheieturile mâinilor şi de la brâu. Trebuia să fi văzut privirea de pe chipul bietei mele mame vitrege când a văzut cum eram îmbrăcată. Efectiv era o etalare ţipătoare, crede-mă, râse Jenny inconştientă de furia care creştea tot mai mult în Royce, pe măsură ce ea continua. Mama mea vitregă mi-a spus după aceea că arătam ca un cufăr cu giuvaeruri căţărat pe picioare, chicoti Jenny. Nu a spus-o cu răutate. De fapt, chiar îi era milă de mine, se grăbi Jennifer să adauge repede, când văzu expresia neagră de furie a răpitorului ei.
Când tăcu, Royce o întrebă:
- Dar sora ta Brenna, ea ce a spus?
Ochii lui Jennifer se încălziră de dragoste.
- Brenna o să găsească întotdeauna un cuvânt bun de spus despre mine, indiferent cât de şocante ar fi greşelile mele, sau cât de revoltătoare, purtarea. Mi-a spus că „străluceam ca soarele şi stelele şi luna”.
Jenny izbucni într-o cascadă de râs şi se uită la Royce cu ochii sclipind veseli.
- Ceea ce şi făceam, străluceam, vreau să spun.
Cu vocea răguşită de sentimente pe care nici nu le putea înţelege şi nici reţine, Royce se uită la ea şi spuse încordat:
- Sunt femei care nu au nevoie de giuvaeruri ca să strălucească. Tu eşti una dintre ele.
Jennifer căscă gura uluită şi se uită la el:
- Acesta a fost un compliment?
Profund enervat că îl redusese efectiv la a emite galanterii, Royce scutură repede din umeri şi spuse:
- Eu sunt soldat, nu poet, Jennifer. A fost doar o constatare. Continuă-ţi povestea.
Ruşinată şi contrariată, Jennifer ezită, apoi alungă a nu ştiu câta lui schimbare de dispoziţie, scuturându-se în gând. Mai muşcând din măr, spuse vesel:
- Oricum, Lordul Balder nu împărtăşeşte lipsa ta de interes pentru bijuterii. Adevărul este, continuă ea râzând, că îi ieşiseră aproape ochii din cap - atât de fermecat era de strălucirea mea. De fapt, era atât de orbit de vulgara mea etalare, încât mi-a privit doar în trecere chipul, înainte de a se întoarce spre tatăl meu şi de a spune: O iau.
- Şi doar aşa, pur şi simplu, i-ai fost încredinţată? întrebă Royce, încruntându-se.
- Nu „doar aşa”, pentru că eu aproape că am leşinat, atât de şocată am fost de prima mea privire asupra înfăţişării iubitului meu. Tata m-a prins înainte să mă prăbuşesc şi m-a ajutat să mă aşez pe o banchetă, lângă masă, dar nici după ce m-am aşezat şi am început să-mi recapăt cunoştinţa, nu-mi puteam smulge privirile de la înfăţişarea Lordului Balder! În afară de faptul că era mai bătrân ca tata, era slab ca un băţ şi purta...
Vocea ei trenă şi Jenny ezită, nesigură.
- Nu ar trebui să-ţi spun restul.
- Spune-mi totul, îi porunci Royce.
- Totul? răspunse Jennifer ca un ecou, stânjenită.
- Absolut totul.
Jennifer oftă.
- Foarte bine. Dar nu este o poveste frumoasă.
- Ce purta Lordul Balder? insistă Royce începând să zâmbească.
- Ei bine, purta... umerii îi tresăltară voioşi şi şopti...purta părul altuia!
Din pieptul lui Royce răsună un râs adânc, bogat, care acompanie trilurile muzicale ale lui Jennifer.
- Abia îmi reveneam în simţiri din asta, când am observat că mâncă cel mai ciudat lucru pe care l-am văzut vreodată. Îi auzisem pe fraţii mei mai devreme, în timp ce mă ajutau să mă îmbrac, glumind între ei despre dorinţa Lordului Balder de a avea anghinare la fiecare masă. Mi-am dat seama dintr-o privire că obiectele acelea prăjite, cu aspect jalnic, stivuite pe platoul Lordului Balder trebuiau să fie mâncarea care se numea anghinare, iar asta a fost ceea ce a dus la izgonirea mea din hol şi la plecarea lui Balder.
Royce, care intuise deja de ce mânca Balder leguma aceea despre care se spunea că măreşte potenţa, luptă să-şi păstreze o expresie gravă.
- Ce s-a întâmplat?
- Mă rog, eu eram foarte nervoasă, de fapt, revoltată, de perspectiva de a mă mărita cu bărbatul acela cumplit. Era, cu adevărat, coşmarul oricărei fete de măritat, nu visul ei şi studiindu-l în timpul mesei, am simţit cea mai nepotrivită cu o doamnă nevoie de a-mi vârî pumnii în ochi şi de a urla ca un copil mic.
- Dar desigur, n-ai făcut asta, ghici Royce zâmbind, amintindu-şi spiritul ei de nestăpânit.
- Nu, dar ar fi fost mai bine dacă aş fi făcut-o, recunoscu ea cu un zâmbet însoţit de un oftat. Ce am făcut, a fost mult mai rău. Nu suportam să mă uit la el, aşa că mă concentram asupra anghinarei pe care nu o mai văzusem niciodată până atunci. Îl priveam înfulecând-o, întrebându-mă ce era şi de ce mânca aşa ceva. Malcolm a observat la ce mă uitam şi atunci el mi-a spus de ce mânca Lordul Balder chestia aia. Şi asta a fost ceea ce m-a făcut să chicotesc...
În ochii ei mari înota amuzamentul şi cu umerii scuturându-i-se de râs, Jenny spuse:
- La început am reuşit să ascund asta, dar apoi am înşfăcat o batistă şi mi-am apăsat-o pe buze, dar eram atât de copleşită încât chicotele s-au transformat în râs. Am râs şi am râs şi râsul meu era atât de contagios încât până şi biata Brenna a început să râdă. Râdeam amândouă în pumni, până când tata ne-a dat afară din sală, pe mine şi pe Brenna.
Ridicându-şi ochii veseli spre Royce, spuse râzând:
- Anghinare! Ai auzit vreodată ceva mai absurd?
Cu un efort suprem, Royce reuşi să pară încurcat.
- Doar nu crezi că anghinarea este benefică pentru performanţele unui bărbat?
- Eu... ăă...
Jennifer se înroşi când în sfârşit îşi dădu seama cât de neadecvată era experienţa ei, dar era prea târziu ca să se mai întoarcă, iar pe deasupra era şi curioasă.
- Tu crezi asta?
- Categoric nu, răspunse Royce direct. Toată lumea ştie că prazul şi alunele ajută în asemenea situaţii.
- Prazul şi! izbucni Jenny derutată, apoi văzu mişcarea uşoară a umerilor lui largi, care îi trăda râsul şi scutură din cap, în semn de zâmbitoare dojana. Oricum, Lordul Balder a decis - imediat - că nu existau suficiente giuvaericale pe pământul ăsta, care să merite să mă ia de nevastă. Câteva luni mai târziu am comis o altă greşeală de neiertat, continuă ea privindu-l acum mai serios pe Royce şi tata a decis că aveam nevoie de o mână mai puternică să mă îndrume, decât cea a mamei mele vitrege.
- Ce „greşeală de neiertat” ai mai comis de data asta?
Jenny redeveni serioasă.
- L-am provocat deschis pe Alexander ca fie să-şi retragă toate lucrurile pe care le spusese despre mine, fie să se întâlnească cu mine pe câmpul de onoare - în cadrul unei competiţii locale care se ţinea în fiecare an, în apropiere de Merrick.
- Iar el a refuzat, spuse Royce cu sobră tandreţe.
- Desigur. Ar fi fost dezonorant pentru el să facă asta. În plus, eu eram fată, aveam doar 14 ani iar, el, 20. Dar mie nu-mi păsa de mândria lui pentru că era, nu era foarte drăguţ, termină ea atenuat, dar în cele câteva cuvinte era un munte de durere.
- Şi ţi-ai răzbunat vreodată onoarea? întrebă Royce, cu o necunoscută durere în piept.
Jenny dădu din cap, cu zâmbet vag îndurerat, pe buze.
- În ciuda poruncii tatălui meu de a nu mă apropia de câmpul de onoare, l-am convins pe un armurier să-mi dea armura tatălui meu şi în ziua competiţiei, fără ca nimeni să ştie că eram eu, am intrat călare pe câmp şi l-am înfruntat pe Alexander, care se distinsese de multe ori în concursuri.
Royce simţi cum îi îngheaţă sângele în vine, imaginându-şi-o galopând pe câmp, înaintând în atac spre un bărbat adult, purtând o lance în mână.
- Ai avut noroc că ai fost doar doborâtă de pe cal şi nu ucisă.
Jenny chicoti.
- Alexander a fost cel doborât de pe cal.
Royce se zgâi la ea în totală confuzie.
- Tu l-ai doborât pe el?
- Într-un fel, zâmbi ea. Ştii, chiar în clipa în care a ridicat lancea ca să mă lovească, eu mi-am ridicat viziera şi am scos limba la el.
În momentul şocant de tăcere care a precedat explozia de râs a lui Royce, Jenny adăugă:
- Şi el a alunecat de pe cal.
Dincolo de luminiş, cavalerii şi pajii, mercenarii şi arcaşii se opriră din activităţile lor şi se uitară spre pădurea unde râsul contelui de Claymore se ridica deasupra copacilor.
Când în sfârşit îşi recapătă suflul, Royce o privi cu un zâmbet tandru, plin de admiraţie.
- Strategia ta a fost strălucitoare. Eu te-aş fi ridicat la rangul de cavaler chiar acolo, pe loc.
- Tata nu a fost chiar aşa de entuziast, spus ea fără ranchiună. Îndemânarea lui Alex la turniruri era mândria clanului - un lucru la care eu am uitat să mă gândesc. În loc să mă ridice la rangul de cavaler chiar acolo, pe loc, tata mi-a aplicat o papară pe care probabil că o meritam. După care m-a trimis la mănăstire.
- Unde te-a ţinut 2 ani, îi reaminti Royce cu glas înduioşat.
Jenny se uita la el peste mica distanţă care îi separa, în timp ce în ea i se revela, încet, o uimitoare descoperire. Bărbatul despre care oamenii spuneau că este un necioplit, un barbar brutal, era ceva cu totul diferit: era un bărbat capabil să resimtă o acută înţelegere pentru o fetiţă nebună - iar asta se afla acolo, în liniile îmblânzite ale feţei lui. Vrăjită, cu ochii luaţi prizonieri de privirea lui hipnotică, de argint, îl privi ridicându-se şi venind decis spre ea.
Fără să îşi dea seama ce făcea, Jenny se ridică şi ea, încet, în picioare. Şopti, cu faţa întoarsă în sus, spre el:
- Eu cred că legenda te descrie în mod fals. Toate lucrurile pe care se spune că le-ai făcut, nu sunt adevărate, şopti ea încetişor, cercetându-i chipul cu ochii ei frumoşi, ca şi cum i-ar fi putut privi în suflet.
- Sunt adevărate, o contrazise Royce scurt, în timp ce imagini ale nenumăratelor lui bătălii sângeroase se perindau în mintea lui, în toată urâţenia lor lugubră, cu câmpurile de luptă acoperite cu cadavrele propriilor lui oameni şi ale duşmanilor săi.
Jenny nu cunoştea nimic din amintirile lui negre şi inima ei bună respingea auto-proclamata lui vinovăţie. Ea ştia doar că bărbatul care stătea în faţa ei se aplecase deasupra calului său mort, cu durere şi suferinţă pe chipul lui luminat de lumina lunii; râsese cu înţelegere la povestea ei prostească despre cum se îmbrăcase ea să-şi întâmpine cavalerul caraghios.
- Eu nu cred, murmură ea.
- Crede! o preveni el.
O parte din motivele pentru care Royce o dorea, era aceea că în clipa în care a atins-o, ea nu l-a distribuit în rolul cuceritorului bestial; dar totodată, nici nu vroia să o lase să se înşele şi să îl distribuie în alt rol, acela al cavalerului ei, în armura strălucitoare a virtuţii.
- În cea mai mare parte este adevărat, spuse el simplu.
Ca într-o ceaţă, Jenny era conştientă că el se întindea spre ea; îi simţi mâinile închizându-se în jurul braţelor ei ca nişte cătuşe catifelate, trăgând-o mai aproape, îi văzu gura coborând încet spre a ei. Şi în timp ce privea în ochii aceia senzuali, cu gene grele, un scânteietor instinct protector o atenţiona că se adâncea prea mult.
Panicată, Jenny îşi întoarse faţa o fracţiune de secundă înainte ca buzele lui să le atingă pe ale ei, respirând gâfâit, ca şi cum ar fi alergat. Netulburat, Royce o sărută în schimb pe tâmplă, plimbându-şi buzele calde de-a lungul obrazului ei, trăgând-o mai aproape, ducându-şi buzele în jos, de-a lungul coloanei sensibile a gâtului, în timp ce Jenny se lichefia pe dinăuntru.
- Nu, spuse ea respirând tremurat, întorcându-şi mai mult faţa într-o parte, şi, fără să-şi dea seama ce făcea, se agăţă de tunica lui, în timp ce lumea începea să se învârtă. Te rog, şopti ea în timp ce braţele lui se strângeau mai tare şi limba îi aluneca spre ureche, senzual, explorând leneş fiecare curbă, făcând-o să se cutremure de dorinţă sub mâinile care i se plimba în sus şi în jos, pe spinare. Te rog, opreşte-te, spus ea cu durere.
Drept răspuns, mâna lui alunecă mai jos, proptindu-se pe şira spinării, ca să-i forţeze trupul spre un contact intim cu coapsele lui dure, o declaraţie elocventă că el nu putea şi nu vroia să se oprească.
Cealaltă mână a lui alunecă spre ceafa ei, mângâind-o senzual, obligând-o să-şi ridice capul pentru sărut. Inspirând tremurat, Jenny îşi întoarse faţa în tunica lui de lână, refuzându-i tandra insistenţă.
Când făcu asta, mâna de pe ceafă se strânse într-un gest de abruptă comandă. Nemaiputând ignora nici dorinţa, nici comanda lui, Jenny îşi ridică încet capul ca să primească sărutul.
Mâna lui se afundă în părul ei des, ţinând-o captivă în timp ce gura i-o apuca pe a ei într-un sărut total, devorator, care o trimise în vârtej într-un întuneric fierbinte unde nu mai conta nimic decât gura lui seducătoare, plină de dorinţă şi mâinile pricepute.
Copleşită de propria ei tandreţe şi de sexualitatea lui primară, potentă, Jenny îi hrăni foamea, buzele ei întredeschise primind cu tot sufletul invazia limbii lui. Se lăsă pe el şi îl simţi gemând pe gura ei, în timp ce mâinile îi coborau posesiv de-a lungul spinării şi a coapselor şi a sânilor, apoi oprindu-se mai jos, trăgând-o cu putere spre excitaţia lui rigidă. Neajutorată, Jenny se topi lipită de el, gemând în timp ce sânii i se umflau să-i umple palmele. Se simţi cuprinsă de flăcări când mâna lui îşi forţă drumul între talie şi pantalonii ei grei, coborând mai jos, prinzându-i fesele şi mişcând-o mai aproape de duritatea palpitândă a bărbăţiei lui, strivind-o de el.
Jenny se simţea pierdută între sălbatic de erotica senzaţie a mâinii lui apăsate pe pielea ei goală şi evidenta proeminenţă a dorinţei lui, apăsând-o insistent. Strecurându-şi mâinile în sus, pe pieptul lui şi le încolăci pe după gât şi se predă singură plăcerii, stimulând-o, împărtăşind-o, glorificând-o, în geamătul pe care Royce nu şi-l putu reţine.
Când îşi smulse în sfârşit gura dintr-a ei, o ţinu lipită la pieptul lui, cu respiraţia răguşită şi repede. Jenny închise ochii, cu braţele în continuare încolăcite pe după gâtul lui, cu urechea presată de bătăile rapizi ale inimii lui, simţindu-se purtată între pacea totală şi o bucurie stranie, delirantă. De două ori o făcuse el să simtă lucruri minunate, teribile, excitante. Dar astăzi, o făcuse să simtă altceva: o făcuse să simtă că era necesară şi preţuită şi dorită, ori acestea erau acele trei lucruri pe care tânjise să le simtă de când îşi amintea ea.
Ridicându-şi faţa de pe pieptul lui tare, muşchiulos, încercă să-şi înalţe capul. Obrazul i se frecă de stofa moale, maronie a tunicii lui şi chiar şi simpla atingere a pielii de hainele lui îi ameţi simţurile. În sfârşit, reuşi să-şi ridice capul şi se uită la el. Pasiunea mocnea încă în ochii aceia fumurii. Liniştit, fără emfază, Royce îi spuse:
- Te doresc.
De data aceasta nu mai exista nicio îndoială asupra înţelesului cuvintelor lui şi răspunsul ei veni şoptit, fără premeditare, ca şi cum i se născuse dintr-o dată în inima şi nu în mintea ei.
- Suficient de tare ca să îmi dai cuvântul că nu o să ataci Merrick?
- Nu.
Royce pronunţase cuvântul fără emoţie, fără ezitare, fără regret şi fără enervare; refuzase la fel de uşor cum ar fi refuzat o masă pe care nu o vroia.
Acel singur cuvânt o lovi ca o scufundare într-o apă îngheţată; Jenny se retrase şi mâinile lui căzură de pe ea.
Într-o ceaţă de şoc şi ruşine, îşi muşcă adânc buza de jos şi se întoarse, încercând, ca paralizată parcă, să-şi aranjeze părul şi hainele, când ce dorea mai mult era să fugă din pădurea asta, de tot ce se întâmplase aici, înainte de a-se îneca cu lacrimile care aproape o sufocau. Nu era atât faptul că el refuzase ce-i oferea ea. Chiar şi acum, în toată nefericirea ei, îşi dădea seama că ceea ce îi ceruse ea era o nebunie, o imposibilă nebunie. Ceea ce o rănise atât de insuportabil era cruzimea, uşurinţa cu care înlăturase el tot ce încercase ea să-i ofere, onoarea ei, mândria ei, trupul ei, sacrificând tot ce fusese învăţata să preţuiască, să toate valorile în care credea.
Începu să iasă din pădure, dar vocea lui o opri în loc.
Royce spuse, pe un ton de implacabilă autoritate, pe care ajunsese să o deteste:
- Jennifer, restul drumului vei călări alături de mine.
- Aş prefera să nu, spuse ea plat, fără să se întoarcă.
Mai bine se îneca decât să-l lase să vadă cât de mult o rănise, aşa încât adăugă poticnindu-se:
- Mă păzesc oamenii tăi... am dormit în cortul rău, dar Gawin a fost mereu acolo. Dacă o să mănânc cu tine şi o să călăresc alături de tine, ei vor... interpreta greşit... lucrurile.
- Ce gândesc oamenii mei nu are importanţă, răspunse Royce, dar nu acesta era întregul adevăr şi el ştia asta.
Tratând-o în mod deschis pe Jenny ca pe „oaspetele” lui, avea să piardă repede în faţa oamenilor loiali, obosiţi, care luptaseră alături de el. Şi nu întreaga armată îl asculta din loialitate. Printre mercenari se aflau hoţi şi asasini, bărbaţi care-l urmau pentru că le umplea burţile cu pâine şi pentru că se temeau de consecinţe, în cazul în care nu l-ar mai fi ascultat. Dar fie că erau cavaleri loiali sau mercenari de rând, cu toţii credeau că era dreptul lui Royce, datoria lui să o umilească, aşa cum merita să fie umilit duşmanul.
- Sigur că nu contează, spuse Jenny cu amărăciune, în timp ce întreaga forţă a capitulării ei în braţele lui o lovi cu umilitoarea ei claritate.
- Nu reputaţia ta va fi terfelită, ci a mea.
Pe un ton de calmă finalitate, Royce stabili:
- Vor crede ce le place lor să creadă. Când te întorci la calul tău, spune-i escortei să te conducă în faţă.
Fără un cuvânt, Jennifer îi aruncă o privire de total dispreţ, îşi înălţă bărbia ieşind din luminiş, legănându-se cu o inconştientă graţie regală, pe picioarele ei zvelte.
În ciuda faptului că nu-i aruncase decât o privire de o secundă înainte de a ieşi din pădure, Jenny înregistrase lumina aceea ciudată din ochii lui şi zâmbetul indefinibil care îi juca în colţurile gurii. Ea nu avea idee ce se ascundea în spatele acestuia, ea ştia doar că zâmbetul lui o făcu să se înfurie şi mai mult, până când furia îi eclipsă nefericirea.
Dacă Stefan Westmoreland sau Sir Eustace sau Sir Godfey ar fi fost acolo să-i vadă privirea, i-ar fi putut spune ce prevestea aceasta iar explicaţia lor ar fi supărat-o pe Jenny şi mai mult decât era deja: Royce Westmorland arăta aşa cum arăta când era pe cale să facă faţă unei provocări deosebite, cum ar fi cucerirea unui castel dorit, pe care să şi-l păstreze apoi pentru el. Privirea aceea spunea că nu se va lăsa doborât de soartă sau de opoziţie, însemna că el contempla deja cu plăcere, victoria.
Fie că oamenii le surprinseseră într-un fel, printre copaci, îmbrăţişarea, fie pentru că o auziseră râzând împreună cu el, oricum, în timp ce Jenny se îndrepta înţepată spre calul ei, fu supusă privirilor chiorâşe, atotştiutoare ale acestora, lucru care depăşi orice fusese obligată să îndure, de la răpirea ei.
Royce ieşi fără grabă din pădure şi se uită la Arik.
- O să călărească împreună cu noi.
Se duse spre calul pe care i-l ţinea Gawin şi automat, toţi cavalerii se îndreptară spre caii lor, sărind în şei cu uşurinţa celor care şi-au petrecut aproape toată viaţa pe cai. În spate, restul armatei veni în urma lor, ascultând un ordin înainte de a fi fost dat.
Cu toate acestea, ostatica lui alese în mod flagrant să nu se supună ordinului care îi fusese dat şi nu i se alătură în fruntea coloanei când aceasta începu, să înainteze. Royce reacţiona cu admiraţie amuzată faţă de curajul ei în această revoltă impetuoasă, apoi se întoarse spre Arik şi-i spuse, înăbuşindu-şi un chicot:
- Du-te şi adu-o aici.
Acum, că în sfârşit ajunsese la decizia de a o avea şi nu mai era frământat de lupta din el, împotriva dorinţei, Royce se afla într-o excelentă stare de spirit. Găsi cât se poate de atrăgătoare perspectiva de a o îmblânzi şi de a o câştiga în drumul lor spre Hardin. La Hardin, se vor bucura de luxul unui pat moale şi de o deosebită intimitate; între timp, se va bucura de plăcerea imensă a companiei lui Jenny, pentru restul zilei şi în timpul nopţii.
Nicio clipă nu-i trecu prin minte că blânda, inocenta seducătoare care capitulase în braţele lui de fiecare dată când o cuprinsese, care îi întorsese pasiunea cu atâta dulceaţă înnebunitoare, ar putea să nu mai fie chiar atât de uşor de îmblânzit. Cum în bătălii era de neînvins, ideea de a fi înfrânt acum, de o fată a cărei atracţie pentru el era aproape la fel de mare ca a lui pentru ea, nici nu merita să fie luată în consideraţie. El o dorea, o dorea mai mult decât ar fi crezut vreodată că este posibil şi intenţiona să o aibă. Nu în condiţiile ei, desigur, dar era dispus să facă nişte concesii - concesii rezonabile care, pe moment, păreau să se îndrepte vag spre blănuri superbe şi bijuterii, cât şi spre respectul la care era îndreptăţită, ca amanta lui, din partea tuturor celor care îl serveau.
Jenny îl văzu pe uriaş călărind decis spre spatele coloanei, în aceeaşi clipă în care îşi aminti râsul pe care-l văzuse pe chipul lui Royce când îl părăsise şi furia care o cuprinse îi făcu să-i bubuie capul.
Mânându-şi calul într-un cerc strâns, Arik opri brusc, foarte aproape de ea şi ridică rece din sprâncene. Jenny înţelese cu furioasă limpezime că acesta îi ordona în tăcere să vină împreună cu el spre fruntea coloanei. Dar ea era prea furioasă ca să se lase intimidată.
Simulând că nu înţelesese motivul prezenţei lui, îşi întoarse intenţionat capul şi începu să discute cu Brenna.
- Ai observat că... începu ea, dar se întrerupse tresărind, când Arik întinse mâna şi apucă frâiele calului ei. Ia mâna de pe calul meu! izbucni ea trăgând de frâiele micuţei iepe cu destulă forţă ca să-i ridice botul spre cer.
Calul se răsuci şi dansă într-o parte, confuz şi Jenny îşi întoarse furia tot mai mare spre emisarul involuntar al duşmanului ei.
Cu ochii la Arik, trase înapoi de frâul stâng.
- Ia-ţi mâna de pe frâie!
Ochi lui albastru - deschis o priviră cu indiferenţă rece, dar cel puţin acum fu nevoit să vorbească şi Jenny savura minora victorie.
- Vino!
Îl sfredeli cu ochii ei rebeli, ezită şi apoi, ştiind că acesta era în stare să o forţeze să-l urmeze, izbucni:
- Atunci fii te rog amabil şi pleacă din drumul meu.
Mila pe care o avu de străbătut până în faţa coloanei a fost, poate, cel mai umilitor eveniment din viaţa tinerei Jenny. Până astăzi fusese ţinută departe de privirile majorităţii oamenilor sau dacă nu, era mereu flancată de cavaleri. Acum, capetele bărbaţilor se întorceau când trecea prin dreptul lor şi ochi lascivi îi sfredeleau silueta delicată, în timp ce ea îşi continua drumul. Se făceau comentarii despre persoana ei, despre forma ei în general - comentarii de natură atât de personală, încât Jenny era tentată să dea bice iepei şi să o pornească în galop.
Când ajunse la Royce, în fruntea coloanei, acesta nu se putu împiedica să nu-i zâmbească ispititoarei tinere frumuseţi care se uita la el cu atâta mândră sfidare; arăta exact ca în seara în care îl înjunghiase cu propriul lui pumnal.
- Se pare, o tachina el, că am căzut oarecum în dizgraţia ta.
- Eşti... îi răspunse ea cu tot dispreţul pe care reuşi să-l imprime tonului ei, eşti... incalificabil.
Royce chicoti.
- Chiar atât de rău?
- De ce crezi tu că am decis să nu mă însor, spusese el?
- Pentru că nu te-a cerut nici o doamnă potrivită? îl tachinase ea.
Îi auzi chicotul înfundat când încercase să pară reprobatoare: să nu încerci cumva să-ţi ameţeşti doamna viselor tale cu vorbe flatante stângace, milord, pentru că nu o să prea ai succes...
După câte ştiu eu despre tine, nu pot presupune decât că o să-ţi trânteşti doamna în poală şi o să încerci să o supui prin bătaie...
Nu-şi putea închipui că o scoţiancă naivă putea avea atâta spirit şi curaj. Royce încerca să se amăgească,. Spunându-şi că această fascinaţie tot mai mare, această obsesie pentru ostatica lui era doar rezultatul dorinţei pe care o aprinsese în el în urmă cu două nopţi, dar ştia bine că nu doar dorinţa îl ţinea încătuşat: spre deosebire de majoritatea femeilor, Jennifer Merrick nu a fost nici dezgustată şi nici flatată la gândul că era purtată spre pat de un bărbat al cărui nume era asociat cu pericolul şi moartea. Răspunsul timid, pasionat pe care îl trezise în ea în urmă cu două nopţi, nu datora nimic fricii; se născuse din tandreţe şi din dorinţă.
Deşi cunoştea toate zvonurile care circulau despre el, se oferise totuşi mângâierilor lui cu inocentă dulceaţă. Şi acesta era motivul pentru care nu şi-o putea scoate din minte. Sau poate, îşi spuse el amar, ea se amăgise pur şi simplu cu gândul că, în ciuda reputaţiei, era de fapt cavalerul virtuos, nepătat, galant, din visurile ei. Această posibilitate, că tandreţea şi pasiunea ei fuseseră rezultatul unei autoamăgiri de fetiţă naivă, era atât de dezgustător, încât Royce renunţă să se mai gândească la ea, decizând ferm să o uite.
La amiază, exact când Jennifer se trântise pe iarbă alături de Brenna să se împărtăşească din raţia obişnuită de carne aţoasă de vânat şi o bucată de pâine veche, îl văzu pe Arik apropiindu-se.
Acesta se opri chiar în faţa lor, cu picioarele în cizme plantate la nici un metru şi spuse:
- Vino.
Obişnuită deja cu aparenta lipsă de dorinţă a uriaşului blond de a vorbi mai mult decât era nevoie, Jenny se ridică. Brenna dădu să facă acelaşi lucru, dar Arik întinse mâna.
- Nu tu.
Cu mâna încleştată pe braţul lui Jenny, o duse printre sutele de oameni care se aşezaseră pe iarbă să-şi mănânce festinul spartan, apoi o conduse spre pădurea de lângă drum, oprindu-se în locul unde cavalerii lui Royce păreau să facă de gardă, după copaci.
Sir Godfrey şi Sir Eustace se dădură în lături, cu feţele lor în mod obişnuit amabile, acum împietrite şi Arik o împinse înainte, cu o mişcare uşoară, care o trimise împleticindu-se într-un luminiş micuţ.
Răpitorul ei stătea pe jos, cu umerii largi rezemaţi de un copac, cu genunchii ridicaţi, studiind-o în tăcere. Renunţase la manta în căldura zilei, rămânând doar într-o tunică maron, simplă, cu mâneci lungi, pantaloni groşi, maronii şi cizme. Nu mai arăta aşa de mult ca un spectru al morţii şi distrugerii cum i se păruse ieri şi Jenny simţi o absurdă tresărire de fericire pentru faptul că, era clar, nu uitase de existenţa ei.
Totuşi, mândria o împiedică să-şi arate emoţia. Pentru că habar nu avea cum ar trebui să se poarte sau să simtă, Jenny rămase pe loc, reuşind chiar să-i susţină privirea fixă, până când tăcerea lui intenţionată o scoase din sărite. Încercând să-şi păstreze tonul politicos, convenţional, spuse:
- Presupun că m-ai chemat?
Din cine ştie ce motiv, întrebarea ei îi aduse lui Royce un zâmbet ironic, în ochi.
- Ai dreptate.
Frustrată de tonul lui ciudat, ironic, Jenny aşteptă şi spuse apoi:
- De ce?
- Ei da, iată întrebarea.
- Purtăm... purtăm o conversaţie? întrebă Jenny şi spre completa ei confuzie, Royce îşi dădu capul pe spate şi izbucni într-un hohot de râs bogat, gutural, care răsună în luminiş.
Chipul ei era oglinda unei adorabile confuzii şi Royce redeveni serios, fiindu-i milă de inocenţa care-l făcuse să râdă, dar şi să o dorească mai mult decât în ultimele două nopţi. Făcu un gest spre cuvertura albă, întinsă pe jos. Pe ea se aflau câteva bucăţele din acelaşi vânat şi pâine din care începuse şi ea să mănânce, împreună cu puţină brânză şi câteva mere. Royce spuse, calm:
- Îmi face plăcere compania ta. Dar m-am gândit şi că o să fie mai plăcut pentru tine să mănânci aici, cu mine, decât în câmp deschis, înconjurată de mii de soldaţi. M-am înşelat cumva?
Dacă el nu ar fi spus că îi făcea plăcere compania ei, Jenny poate că i-ar fi adus la cunoştinţă că se înşela cu desăvârşire, dar se simţea dezarmată de vocea aceea profund irezistibilă care îi spunea că de fapt îi era dor de ea.
- Nu, recunoscu ea, dar din mândrie şi din prudenţă nu se aşeză jos lângă el.
Luând un măr roşu, strălucitor, se aşeză pe o buturugă, mai departe de atingerea lui, dar după câteva minute de conversaţie oarecare, începu să se simtă total relaxată şi cu inimă ciudat de uşoară, în compania lui. O clipă nu se gândi că acest fenomen ciudat era rezultatul eforturilor lui deliberate de a o face să se simtă în siguranţă faţă de avansurile lui, sau să o facă să uite modul brutal şi nepoliticos în care pusese capăt preliminariilor lor de dragoste de acum câteva nopţi, de teamă ca ea să nu-i respingă abrupt următoarea încercare.
Royce ştia exact ce făcea şi de ce făcea asta, dar îşi spunea că, în cazul în care reuşea, printr-un miracol divin, să-şi ţină mâinile departe de ea până când o va trimite fie tatălui ei, fie regelui său, atunci eforturile nu au fost zadarnice, pentru că lua acum un prânz foarte plăcut şi oarecum prelungit, într-un luminiş intim.
După câteva minute, în mijlocul unei discuţii impersonale despre cavaleri, Royce se pomeni dintr-o dată că se gândeşte aproape cu gelozie la fostul ei pretendent şi spuse brusc:
- Că tot vorbim de cavaleri, ce s-a întâmplat cu al tău?
Jenny muşcă din măr, cu o expresie contrariată.
- Cu al meu, ce?
- Cavalerul tău... Balder. Dacă tatăl tău dorea această căsătorie, cum l-ai convins pe Balder să nu insiste?
Întrebarea păru să o deconcerteze şi ca şi cum ar fi tras de timp ca să compună un răspuns, îşi aduse picioarele lungi la piept şi îşi petrecu mâinile în jurul lor, apoi îşi sprijini bărbia pe genunchi şi îşi ridică spre el ochii albaştri, strălucitori, în care juca râsul. Cocoţată pe buturuga aceea, era incredibil de atrăgătoare, îşi spuse Royce, o încântătoare nimfă a pădurilor, cu părul lung, ondulat, îmbrăcată într-o tunică bărbătească şi pantaloni. O nimfă a pădurilor! Mai urmează să-i compună sonete despre frumuseţea ei, stârnind încântarea tatălui ei, ca să nu se mai gândească la bârfele de la curţile ambelor ţări!
- Întrebarea asta a fost prea grea pentru tine? spuse el, cu vocea aspră, de enervare pe el însuşi. Să încerc să formulez una mai uşoară?
- Ce natură nerăbdătoare ai, răspunse ea serioasă, câtuşi de puţin speriată de tonul lui.
Cuvintele ei erau însoţite de o privire reprobatoare, de fată cu educaţie aleasă, încât Royce chicoti, în pofida dorinţei lui.
- Ai dreptate, recunoscu el zâmbind spre revoltătoarea femeie-copil care îndrăznise să-l mustre pentru defectele lui.
- Iar acum, spune-mi de ce s-a retras bătrânul Balder?
- Foarte bine, dar este necavaleresc din partea ta să mă descoşi despre chestiuni care sunt atât de intime - ca să nu spun teribil de jenante.
- Jenante pentru cine? întrebă Royce ignorându-i eschiva.
- Pentru mine. Lordul Balder a fost indignat. Ştii - explică ea cu zâmbitoare candoare - nu l-am mai văzut din seara în care a venit la Merrick să semneze contractul de căsătorie. A fost o experienţă cumplită, spuse ea cu un aer amuzat şi oripilat, în acelaşi timp.
- Ce s-a întâmplat? insistă Royce.
- Dacă-ţi spun, promite-mi să nu uiţi că nu eram decât o fetiţă de 14 ani - plină de vise despre minunatul tânăr cavaler a cărui soţie aveam să fiu. În mintea mea ştiam exact cum trebuia să arate.
Jenny zâmbi cu tristeţe, gândindu-se în urmă.
- Trebuia să fie blond şi tânăr şi fireşte, cu un chip minunat de privit. Să aibă ochi albaştri şi o ţinută princiară. Totodată trebuia să fie suficient de puternic ca să ne poată proteja avutul, pentru copiii pe care avea să-i avem, într-o bună zi.
Jenny îi aruncă lui Royce o privire tulburată.
- Aşa arăta speranţa mea secretă şi în apărarea mea, trebuie spus că nici tata şi nici fraţii mei vitregi n-au suflat o iotă din care să pricep că Lordul Balder arăta altfel.
Royce se încruntă, prin minte trecându-i o clipă imaginea vanitosului Balder.
- Şi iată-mă acolo, intrând în sala mare a castelului Merrick, după ce petrecusem ceasuri întregi în camera mea, exersându-mi mersul.
- Ţi-ai exersat mersul? izbucni Royce cu vocea încărcată de un amestec de amuzament şi neîncredere.
- Cum să nu, răspunse Jenny veselă. Vezi tu, vroiam să-i arăt viitorului meu stăpân o imagine perfectă a mea. Nu trebuia nici să mă reped în sală părând prea nerăbdătoare dar nici să intru prea încet, lăsând impresia că mă împotriveam. Era o dilemă enormă, să decid cum aveam să păşesc, ca să nu mai vorbesc de cum aveam să mă îmbrac. Eram atât de disperată încât efectiv m-am consultat cu fraţii mei vitregi, Alexander şi Malcolm, ca să am părerea lor masculină. William, care este un dulce, nu venise încă acasă, cu mama mea vitregă.
- În mod sigur te-au pus în temă în legătură cu Balder.
Privirea din ochii ei îi spuse altceva, dar totuşi nu era pregătit pentru junghiul ascuţit de milă pentru ea, când Jenny scutură din cap.
- Dimpotrivă. Alexander mi-a spus că se temea că ţinuta pregătită de mama mea vitregă nu era suficient de frumoasă. A insistat să mă îmbrac cu rochia verde şi să o decorez cu perlele mamei. Ceea ce am făcut. Malcolm a sugerat să port într-o parte un pumnal cu giuvaeruri, pentru ca astfel să nu mă simt copleşită de ilustra prezenţă a viitorului meu soţ. Alex a spus că părul meu arăta prea comun şi morcoviu şi că trebuia prins în sus, sub un voal auriu şi prins cu o fundă cu safire. Apoi, după ce m-am îmbrăcat cum au vrut ei, m-au ajutat să practic mersul...
Ca şi cum loialitatea o împiedica să prezinte o imagine puţin flatantă a fraţilor ei, zâmbi cu toată faţa şi spuse cu o voce decis încurajatoare:
- Desigur, ei se amuzau pe socoteala mea, aşa cum fac fraţii cu surorile lor, dar eu eram prea ameţită de vise, ca să observ.
Royce văzu adevărul din spatele cuvintelor ei şi recunoscu maliţia fără suflet din gluma lor. Simţi dintr-o dată o nevoie puternică să-şi înfigă pumnul în mutrele fraţilor ei, doar aşa, pentru „amuzament”.
Jenny continuă, cu faţa veselă acum, ca şi când râdea de ea însăşi:
- Eram atât de preocupată ca fiecare detaliu să fie aşa cum trebuia, încât chiar am întârziat să cobor să-mi întâlnesc viitorul soţ. Când în sfârşit am ajuns jos, am defilat de-a lungul sălii exact cu viteza potrivită, pe picioare care tremurau nu doar din cauza nervozităţii, ci din cauza greutăţii perlelor, rubinelor, safirelor şi a lanţurilor de aur de la gât, de la încheieturile mâinilor şi de la brâu. Trebuia să fi văzut privirea de pe chipul bietei mele mame vitrege când a văzut cum eram îmbrăcată. Efectiv era o etalare ţipătoare, crede-mă, râse Jenny inconştientă de furia care creştea tot mai mult în Royce, pe măsură ce ea continua. Mama mea vitregă mi-a spus după aceea că arătam ca un cufăr cu giuvaeruri căţărat pe picioare, chicoti Jenny. Nu a spus-o cu răutate. De fapt, chiar îi era milă de mine, se grăbi Jennifer să adauge repede, când văzu expresia neagră de furie a răpitorului ei.
Când tăcu, Royce o întrebă:
- Dar sora ta Brenna, ea ce a spus?
Ochii lui Jennifer se încălziră de dragoste.
- Brenna o să găsească întotdeauna un cuvânt bun de spus despre mine, indiferent cât de şocante ar fi greşelile mele, sau cât de revoltătoare, purtarea. Mi-a spus că „străluceam ca soarele şi stelele şi luna”.
Jenny izbucni într-o cascadă de râs şi se uită la Royce cu ochii sclipind veseli.
- Ceea ce şi făceam, străluceam, vreau să spun.
Cu vocea răguşită de sentimente pe care nici nu le putea înţelege şi nici reţine, Royce se uită la ea şi spuse încordat:
- Sunt femei care nu au nevoie de giuvaeruri ca să strălucească. Tu eşti una dintre ele.
Jennifer căscă gura uluită şi se uită la el:
- Acesta a fost un compliment?
Profund enervat că îl redusese efectiv la a emite galanterii, Royce scutură repede din umeri şi spuse:
- Eu sunt soldat, nu poet, Jennifer. A fost doar o constatare. Continuă-ţi povestea.
Ruşinată şi contrariată, Jennifer ezită, apoi alungă a nu ştiu câta lui schimbare de dispoziţie, scuturându-se în gând. Mai muşcând din măr, spuse vesel:
- Oricum, Lordul Balder nu împărtăşeşte lipsa ta de interes pentru bijuterii. Adevărul este, continuă ea râzând, că îi ieşiseră aproape ochii din cap - atât de fermecat era de strălucirea mea. De fapt, era atât de orbit de vulgara mea etalare, încât mi-a privit doar în trecere chipul, înainte de a se întoarce spre tatăl meu şi de a spune: O iau.
- Şi doar aşa, pur şi simplu, i-ai fost încredinţată? întrebă Royce, încruntându-se.
- Nu „doar aşa”, pentru că eu aproape că am leşinat, atât de şocată am fost de prima mea privire asupra înfăţişării iubitului meu. Tata m-a prins înainte să mă prăbuşesc şi m-a ajutat să mă aşez pe o banchetă, lângă masă, dar nici după ce m-am aşezat şi am început să-mi recapăt cunoştinţa, nu-mi puteam smulge privirile de la înfăţişarea Lordului Balder! În afară de faptul că era mai bătrân ca tata, era slab ca un băţ şi purta...
Vocea ei trenă şi Jenny ezită, nesigură.
- Nu ar trebui să-ţi spun restul.
- Spune-mi totul, îi porunci Royce.
- Totul? răspunse Jennifer ca un ecou, stânjenită.
- Absolut totul.
Jennifer oftă.
- Foarte bine. Dar nu este o poveste frumoasă.
- Ce purta Lordul Balder? insistă Royce începând să zâmbească.
- Ei bine, purta... umerii îi tresăltară voioşi şi şopti...purta părul altuia!
Din pieptul lui Royce răsună un râs adânc, bogat, care acompanie trilurile muzicale ale lui Jennifer.
- Abia îmi reveneam în simţiri din asta, când am observat că mâncă cel mai ciudat lucru pe care l-am văzut vreodată. Îi auzisem pe fraţii mei mai devreme, în timp ce mă ajutau să mă îmbrac, glumind între ei despre dorinţa Lordului Balder de a avea anghinare la fiecare masă. Mi-am dat seama dintr-o privire că obiectele acelea prăjite, cu aspect jalnic, stivuite pe platoul Lordului Balder trebuiau să fie mâncarea care se numea anghinare, iar asta a fost ceea ce a dus la izgonirea mea din hol şi la plecarea lui Balder.
Royce, care intuise deja de ce mânca Balder leguma aceea despre care se spunea că măreşte potenţa, luptă să-şi păstreze o expresie gravă.
- Ce s-a întâmplat?
- Mă rog, eu eram foarte nervoasă, de fapt, revoltată, de perspectiva de a mă mărita cu bărbatul acela cumplit. Era, cu adevărat, coşmarul oricărei fete de măritat, nu visul ei şi studiindu-l în timpul mesei, am simţit cea mai nepotrivită cu o doamnă nevoie de a-mi vârî pumnii în ochi şi de a urla ca un copil mic.
- Dar desigur, n-ai făcut asta, ghici Royce zâmbind, amintindu-şi spiritul ei de nestăpânit.
- Nu, dar ar fi fost mai bine dacă aş fi făcut-o, recunoscu ea cu un zâmbet însoţit de un oftat. Ce am făcut, a fost mult mai rău. Nu suportam să mă uit la el, aşa că mă concentram asupra anghinarei pe care nu o mai văzusem niciodată până atunci. Îl priveam înfulecând-o, întrebându-mă ce era şi de ce mânca aşa ceva. Malcolm a observat la ce mă uitam şi atunci el mi-a spus de ce mânca Lordul Balder chestia aia. Şi asta a fost ceea ce m-a făcut să chicotesc...
În ochii ei mari înota amuzamentul şi cu umerii scuturându-i-se de râs, Jenny spuse:
- La început am reuşit să ascund asta, dar apoi am înşfăcat o batistă şi mi-am apăsat-o pe buze, dar eram atât de copleşită încât chicotele s-au transformat în râs. Am râs şi am râs şi râsul meu era atât de contagios încât până şi biata Brenna a început să râdă. Râdeam amândouă în pumni, până când tata ne-a dat afară din sală, pe mine şi pe Brenna.
Ridicându-şi ochii veseli spre Royce, spuse râzând:
- Anghinare! Ai auzit vreodată ceva mai absurd?
Cu un efort suprem, Royce reuşi să pară încurcat.
- Doar nu crezi că anghinarea este benefică pentru performanţele unui bărbat?
- Eu... ăă...
Jennifer se înroşi când în sfârşit îşi dădu seama cât de neadecvată era experienţa ei, dar era prea târziu ca să se mai întoarcă, iar pe deasupra era şi curioasă.
- Tu crezi asta?
- Categoric nu, răspunse Royce direct. Toată lumea ştie că prazul şi alunele ajută în asemenea situaţii.
- Prazul şi! izbucni Jenny derutată, apoi văzu mişcarea uşoară a umerilor lui largi, care îi trăda râsul şi scutură din cap, în semn de zâmbitoare dojana. Oricum, Lordul Balder a decis - imediat - că nu existau suficiente giuvaericale pe pământul ăsta, care să merite să mă ia de nevastă. Câteva luni mai târziu am comis o altă greşeală de neiertat, continuă ea privindu-l acum mai serios pe Royce şi tata a decis că aveam nevoie de o mână mai puternică să mă îndrume, decât cea a mamei mele vitrege.
- Ce „greşeală de neiertat” ai mai comis de data asta?
Jenny redeveni serioasă.
- L-am provocat deschis pe Alexander ca fie să-şi retragă toate lucrurile pe care le spusese despre mine, fie să se întâlnească cu mine pe câmpul de onoare - în cadrul unei competiţii locale care se ţinea în fiecare an, în apropiere de Merrick.
- Iar el a refuzat, spuse Royce cu sobră tandreţe.
- Desigur. Ar fi fost dezonorant pentru el să facă asta. În plus, eu eram fată, aveam doar 14 ani iar, el, 20. Dar mie nu-mi păsa de mândria lui pentru că era, nu era foarte drăguţ, termină ea atenuat, dar în cele câteva cuvinte era un munte de durere.
- Şi ţi-ai răzbunat vreodată onoarea? întrebă Royce, cu o necunoscută durere în piept.
Jenny dădu din cap, cu zâmbet vag îndurerat, pe buze.
- În ciuda poruncii tatălui meu de a nu mă apropia de câmpul de onoare, l-am convins pe un armurier să-mi dea armura tatălui meu şi în ziua competiţiei, fără ca nimeni să ştie că eram eu, am intrat călare pe câmp şi l-am înfruntat pe Alexander, care se distinsese de multe ori în concursuri.
Royce simţi cum îi îngheaţă sângele în vine, imaginându-şi-o galopând pe câmp, înaintând în atac spre un bărbat adult, purtând o lance în mână.
- Ai avut noroc că ai fost doar doborâtă de pe cal şi nu ucisă.
Jenny chicoti.
- Alexander a fost cel doborât de pe cal.
Royce se zgâi la ea în totală confuzie.
- Tu l-ai doborât pe el?
- Într-un fel, zâmbi ea. Ştii, chiar în clipa în care a ridicat lancea ca să mă lovească, eu mi-am ridicat viziera şi am scos limba la el.
În momentul şocant de tăcere care a precedat explozia de râs a lui Royce, Jenny adăugă:
- Şi el a alunecat de pe cal.
Dincolo de luminiş, cavalerii şi pajii, mercenarii şi arcaşii se opriră din activităţile lor şi se uitară spre pădurea unde râsul contelui de Claymore se ridica deasupra copacilor.
Când în sfârşit îşi recapătă suflul, Royce o privi cu un zâmbet tandru, plin de admiraţie.
- Strategia ta a fost strălucitoare. Eu te-aş fi ridicat la rangul de cavaler chiar acolo, pe loc.
- Tata nu a fost chiar aşa de entuziast, spus ea fără ranchiună. Îndemânarea lui Alex la turniruri era mândria clanului - un lucru la care eu am uitat să mă gândesc. În loc să mă ridice la rangul de cavaler chiar acolo, pe loc, tata mi-a aplicat o papară pe care probabil că o meritam. După care m-a trimis la mănăstire.
- Unde te-a ţinut 2 ani, îi reaminti Royce cu glas înduioşat.
Jenny se uita la el peste mica distanţă care îi separa, în timp ce în ea i se revela, încet, o uimitoare descoperire. Bărbatul despre care oamenii spuneau că este un necioplit, un barbar brutal, era ceva cu totul diferit: era un bărbat capabil să resimtă o acută înţelegere pentru o fetiţă nebună - iar asta se afla acolo, în liniile îmblânzite ale feţei lui. Vrăjită, cu ochii luaţi prizonieri de privirea lui hipnotică, de argint, îl privi ridicându-se şi venind decis spre ea.
Fără să îşi dea seama ce făcea, Jenny se ridică şi ea, încet, în picioare. Şopti, cu faţa întoarsă în sus, spre el:
- Eu cred că legenda te descrie în mod fals. Toate lucrurile pe care se spune că le-ai făcut, nu sunt adevărate, şopti ea încetişor, cercetându-i chipul cu ochii ei frumoşi, ca şi cum i-ar fi putut privi în suflet.
- Sunt adevărate, o contrazise Royce scurt, în timp ce imagini ale nenumăratelor lui bătălii sângeroase se perindau în mintea lui, în toată urâţenia lor lugubră, cu câmpurile de luptă acoperite cu cadavrele propriilor lui oameni şi ale duşmanilor săi.
Jenny nu cunoştea nimic din amintirile lui negre şi inima ei bună respingea auto-proclamata lui vinovăţie. Ea ştia doar că bărbatul care stătea în faţa ei se aplecase deasupra calului său mort, cu durere şi suferinţă pe chipul lui luminat de lumina lunii; râsese cu înţelegere la povestea ei prostească despre cum se îmbrăcase ea să-şi întâmpine cavalerul caraghios.
- Eu nu cred, murmură ea.
- Crede! o preveni el.
O parte din motivele pentru care Royce o dorea, era aceea că în clipa în care a atins-o, ea nu l-a distribuit în rolul cuceritorului bestial; dar totodată, nici nu vroia să o lase să se înşele şi să îl distribuie în alt rol, acela al cavalerului ei, în armura strălucitoare a virtuţii.
- În cea mai mare parte este adevărat, spuse el simplu.
Ca într-o ceaţă, Jenny era conştientă că el se întindea spre ea; îi simţi mâinile închizându-se în jurul braţelor ei ca nişte cătuşe catifelate, trăgând-o mai aproape, îi văzu gura coborând încet spre a ei. Şi în timp ce privea în ochii aceia senzuali, cu gene grele, un scânteietor instinct protector o atenţiona că se adâncea prea mult.
Panicată, Jenny îşi întoarse faţa o fracţiune de secundă înainte ca buzele lui să le atingă pe ale ei, respirând gâfâit, ca şi cum ar fi alergat. Netulburat, Royce o sărută în schimb pe tâmplă, plimbându-şi buzele calde de-a lungul obrazului ei, trăgând-o mai aproape, ducându-şi buzele în jos, de-a lungul coloanei sensibile a gâtului, în timp ce Jenny se lichefia pe dinăuntru.
- Nu, spuse ea respirând tremurat, întorcându-şi mai mult faţa într-o parte, şi, fără să-şi dea seama ce făcea, se agăţă de tunica lui, în timp ce lumea începea să se învârtă. Te rog, şopti ea în timp ce braţele lui se strângeau mai tare şi limba îi aluneca spre ureche, senzual, explorând leneş fiecare curbă, făcând-o să se cutremure de dorinţă sub mâinile care i se plimba în sus şi în jos, pe spinare. Te rog, opreşte-te, spus ea cu durere.
Drept răspuns, mâna lui alunecă mai jos, proptindu-se pe şira spinării, ca să-i forţeze trupul spre un contact intim cu coapsele lui dure, o declaraţie elocventă că el nu putea şi nu vroia să se oprească.
Cealaltă mână a lui alunecă spre ceafa ei, mângâind-o senzual, obligând-o să-şi ridice capul pentru sărut. Inspirând tremurat, Jenny îşi întoarse faţa în tunica lui de lână, refuzându-i tandra insistenţă.
Când făcu asta, mâna de pe ceafă se strânse într-un gest de abruptă comandă. Nemaiputând ignora nici dorinţa, nici comanda lui, Jenny îşi ridică încet capul ca să primească sărutul.
Mâna lui se afundă în părul ei des, ţinând-o captivă în timp ce gura i-o apuca pe a ei într-un sărut total, devorator, care o trimise în vârtej într-un întuneric fierbinte unde nu mai conta nimic decât gura lui seducătoare, plină de dorinţă şi mâinile pricepute.
Copleşită de propria ei tandreţe şi de sexualitatea lui primară, potentă, Jenny îi hrăni foamea, buzele ei întredeschise primind cu tot sufletul invazia limbii lui. Se lăsă pe el şi îl simţi gemând pe gura ei, în timp ce mâinile îi coborau posesiv de-a lungul spinării şi a coapselor şi a sânilor, apoi oprindu-se mai jos, trăgând-o cu putere spre excitaţia lui rigidă. Neajutorată, Jenny se topi lipită de el, gemând în timp ce sânii i se umflau să-i umple palmele. Se simţi cuprinsă de flăcări când mâna lui îşi forţă drumul între talie şi pantalonii ei grei, coborând mai jos, prinzându-i fesele şi mişcând-o mai aproape de duritatea palpitândă a bărbăţiei lui, strivind-o de el.
Jenny se simţea pierdută între sălbatic de erotica senzaţie a mâinii lui apăsate pe pielea ei goală şi evidenta proeminenţă a dorinţei lui, apăsând-o insistent. Strecurându-şi mâinile în sus, pe pieptul lui şi le încolăci pe după gât şi se predă singură plăcerii, stimulând-o, împărtăşind-o, glorificând-o, în geamătul pe care Royce nu şi-l putu reţine.
Când îşi smulse în sfârşit gura dintr-a ei, o ţinu lipită la pieptul lui, cu respiraţia răguşită şi repede. Jenny închise ochii, cu braţele în continuare încolăcite pe după gâtul lui, cu urechea presată de bătăile rapizi ale inimii lui, simţindu-se purtată între pacea totală şi o bucurie stranie, delirantă. De două ori o făcuse el să simtă lucruri minunate, teribile, excitante. Dar astăzi, o făcuse să simtă altceva: o făcuse să simtă că era necesară şi preţuită şi dorită, ori acestea erau acele trei lucruri pe care tânjise să le simtă de când îşi amintea ea.
Ridicându-şi faţa de pe pieptul lui tare, muşchiulos, încercă să-şi înalţe capul. Obrazul i se frecă de stofa moale, maronie a tunicii lui şi chiar şi simpla atingere a pielii de hainele lui îi ameţi simţurile. În sfârşit, reuşi să-şi ridice capul şi se uită la el. Pasiunea mocnea încă în ochii aceia fumurii. Liniştit, fără emfază, Royce îi spuse:
- Te doresc.
De data aceasta nu mai exista nicio îndoială asupra înţelesului cuvintelor lui şi răspunsul ei veni şoptit, fără premeditare, ca şi cum i se născuse dintr-o dată în inima şi nu în mintea ei.
- Suficient de tare ca să îmi dai cuvântul că nu o să ataci Merrick?
- Nu.
Royce pronunţase cuvântul fără emoţie, fără ezitare, fără regret şi fără enervare; refuzase la fel de uşor cum ar fi refuzat o masă pe care nu o vroia.
Acel singur cuvânt o lovi ca o scufundare într-o apă îngheţată; Jenny se retrase şi mâinile lui căzură de pe ea.
Într-o ceaţă de şoc şi ruşine, îşi muşcă adânc buza de jos şi se întoarse, încercând, ca paralizată parcă, să-şi aranjeze părul şi hainele, când ce dorea mai mult era să fugă din pădurea asta, de tot ce se întâmplase aici, înainte de a-se îneca cu lacrimile care aproape o sufocau. Nu era atât faptul că el refuzase ce-i oferea ea. Chiar şi acum, în toată nefericirea ei, îşi dădea seama că ceea ce îi ceruse ea era o nebunie, o imposibilă nebunie. Ceea ce o rănise atât de insuportabil era cruzimea, uşurinţa cu care înlăturase el tot ce încercase ea să-i ofere, onoarea ei, mândria ei, trupul ei, sacrificând tot ce fusese învăţata să preţuiască, să toate valorile în care credea.
Începu să iasă din pădure, dar vocea lui o opri în loc.
Royce spuse, pe un ton de implacabilă autoritate, pe care ajunsese să o deteste:
- Jennifer, restul drumului vei călări alături de mine.
- Aş prefera să nu, spuse ea plat, fără să se întoarcă.
Mai bine se îneca decât să-l lase să vadă cât de mult o rănise, aşa încât adăugă poticnindu-se:
- Mă păzesc oamenii tăi... am dormit în cortul rău, dar Gawin a fost mereu acolo. Dacă o să mănânc cu tine şi o să călăresc alături de tine, ei vor... interpreta greşit... lucrurile.
- Ce gândesc oamenii mei nu are importanţă, răspunse Royce, dar nu acesta era întregul adevăr şi el ştia asta.
Tratând-o în mod deschis pe Jenny ca pe „oaspetele” lui, avea să piardă repede în faţa oamenilor loiali, obosiţi, care luptaseră alături de el. Şi nu întreaga armată îl asculta din loialitate. Printre mercenari se aflau hoţi şi asasini, bărbaţi care-l urmau pentru că le umplea burţile cu pâine şi pentru că se temeau de consecinţe, în cazul în care nu l-ar mai fi ascultat. Dar fie că erau cavaleri loiali sau mercenari de rând, cu toţii credeau că era dreptul lui Royce, datoria lui să o umilească, aşa cum merita să fie umilit duşmanul.
- Sigur că nu contează, spuse Jenny cu amărăciune, în timp ce întreaga forţă a capitulării ei în braţele lui o lovi cu umilitoarea ei claritate.
- Nu reputaţia ta va fi terfelită, ci a mea.
Pe un ton de calmă finalitate, Royce stabili:
- Vor crede ce le place lor să creadă. Când te întorci la calul tău, spune-i escortei să te conducă în faţă.
Fără un cuvânt, Jennifer îi aruncă o privire de total dispreţ, îşi înălţă bărbia ieşind din luminiş, legănându-se cu o inconştientă graţie regală, pe picioarele ei zvelte.
În ciuda faptului că nu-i aruncase decât o privire de o secundă înainte de a ieşi din pădure, Jenny înregistrase lumina aceea ciudată din ochii lui şi zâmbetul indefinibil care îi juca în colţurile gurii. Ea nu avea idee ce se ascundea în spatele acestuia, ea ştia doar că zâmbetul lui o făcu să se înfurie şi mai mult, până când furia îi eclipsă nefericirea.
Dacă Stefan Westmoreland sau Sir Eustace sau Sir Godfey ar fi fost acolo să-i vadă privirea, i-ar fi putut spune ce prevestea aceasta iar explicaţia lor ar fi supărat-o pe Jenny şi mai mult decât era deja: Royce Westmorland arăta aşa cum arăta când era pe cale să facă faţă unei provocări deosebite, cum ar fi cucerirea unui castel dorit, pe care să şi-l păstreze apoi pentru el. Privirea aceea spunea că nu se va lăsa doborât de soartă sau de opoziţie, însemna că el contempla deja cu plăcere, victoria.
Fie că oamenii le surprinseseră într-un fel, printre copaci, îmbrăţişarea, fie pentru că o auziseră râzând împreună cu el, oricum, în timp ce Jenny se îndrepta înţepată spre calul ei, fu supusă privirilor chiorâşe, atotştiutoare ale acestora, lucru care depăşi orice fusese obligată să îndure, de la răpirea ei.
Royce ieşi fără grabă din pădure şi se uită la Arik.
- O să călărească împreună cu noi.
Se duse spre calul pe care i-l ţinea Gawin şi automat, toţi cavalerii se îndreptară spre caii lor, sărind în şei cu uşurinţa celor care şi-au petrecut aproape toată viaţa pe cai. În spate, restul armatei veni în urma lor, ascultând un ordin înainte de a fi fost dat.
Cu toate acestea, ostatica lui alese în mod flagrant să nu se supună ordinului care îi fusese dat şi nu i se alătură în fruntea coloanei când aceasta începu, să înainteze. Royce reacţiona cu admiraţie amuzată faţă de curajul ei în această revoltă impetuoasă, apoi se întoarse spre Arik şi-i spuse, înăbuşindu-şi un chicot:
- Du-te şi adu-o aici.
Acum, că în sfârşit ajunsese la decizia de a o avea şi nu mai era frământat de lupta din el, împotriva dorinţei, Royce se afla într-o excelentă stare de spirit. Găsi cât se poate de atrăgătoare perspectiva de a o îmblânzi şi de a o câştiga în drumul lor spre Hardin. La Hardin, se vor bucura de luxul unui pat moale şi de o deosebită intimitate; între timp, se va bucura de plăcerea imensă a companiei lui Jenny, pentru restul zilei şi în timpul nopţii.
Nicio clipă nu-i trecu prin minte că blânda, inocenta seducătoare care capitulase în braţele lui de fiecare dată când o cuprinsese, care îi întorsese pasiunea cu atâta dulceaţă înnebunitoare, ar putea să nu mai fie chiar atât de uşor de îmblânzit. Cum în bătălii era de neînvins, ideea de a fi înfrânt acum, de o fată a cărei atracţie pentru el era aproape la fel de mare ca a lui pentru ea, nici nu merita să fie luată în consideraţie. El o dorea, o dorea mai mult decât ar fi crezut vreodată că este posibil şi intenţiona să o aibă. Nu în condiţiile ei, desigur, dar era dispus să facă nişte concesii - concesii rezonabile care, pe moment, păreau să se îndrepte vag spre blănuri superbe şi bijuterii, cât şi spre respectul la care era îndreptăţită, ca amanta lui, din partea tuturor celor care îl serveau.
Jenny îl văzu pe uriaş călărind decis spre spatele coloanei, în aceeaşi clipă în care îşi aminti râsul pe care-l văzuse pe chipul lui Royce când îl părăsise şi furia care o cuprinse îi făcu să-i bubuie capul.
Mânându-şi calul într-un cerc strâns, Arik opri brusc, foarte aproape de ea şi ridică rece din sprâncene. Jenny înţelese cu furioasă limpezime că acesta îi ordona în tăcere să vină împreună cu el spre fruntea coloanei. Dar ea era prea furioasă ca să se lase intimidată.
Simulând că nu înţelesese motivul prezenţei lui, îşi întoarse intenţionat capul şi începu să discute cu Brenna.
- Ai observat că... începu ea, dar se întrerupse tresărind, când Arik întinse mâna şi apucă frâiele calului ei. Ia mâna de pe calul meu! izbucni ea trăgând de frâiele micuţei iepe cu destulă forţă ca să-i ridice botul spre cer.
Calul se răsuci şi dansă într-o parte, confuz şi Jenny îşi întoarse furia tot mai mare spre emisarul involuntar al duşmanului ei.
Cu ochii la Arik, trase înapoi de frâul stâng.
- Ia-ţi mâna de pe frâie!
Ochi lui albastru - deschis o priviră cu indiferenţă rece, dar cel puţin acum fu nevoit să vorbească şi Jenny savura minora victorie.
- Vino!
Îl sfredeli cu ochii ei rebeli, ezită şi apoi, ştiind că acesta era în stare să o forţeze să-l urmeze, izbucni:
- Atunci fii te rog amabil şi pleacă din drumul meu.
Mila pe care o avu de străbătut până în faţa coloanei a fost, poate, cel mai umilitor eveniment din viaţa tinerei Jenny. Până astăzi fusese ţinută departe de privirile majorităţii oamenilor sau dacă nu, era mereu flancată de cavaleri. Acum, capetele bărbaţilor se întorceau când trecea prin dreptul lor şi ochi lascivi îi sfredeleau silueta delicată, în timp ce ea îşi continua drumul. Se făceau comentarii despre persoana ei, despre forma ei în general - comentarii de natură atât de personală, încât Jenny era tentată să dea bice iepei şi să o pornească în galop.
Când ajunse la Royce, în fruntea coloanei, acesta nu se putu împiedica să nu-i zâmbească ispititoarei tinere frumuseţi care se uita la el cu atâta mândră sfidare; arăta exact ca în seara în care îl înjunghiase cu propriul lui pumnal.
- Se pare, o tachina el, că am căzut oarecum în dizgraţia ta.
- Eşti... îi răspunse ea cu tot dispreţul pe care reuşi să-l imprime tonului ei, eşti... incalificabil.
Royce chicoti.
- Chiar atât de rău?
CAPITOLUL OPT
Târziu a doua zi, la vremea când se apropiau de Hardin, Royce nu se mai simţea chiar atât de bine dispus. În loc să se bucure de umorul ei aşa cum sperase, se văzu călărind alături de o tânără femeie care răspundea comentariilor lui tachinatoare sau observaţiilor lui serioase cu o privire inexpresivă, politicoasă, destinată să-l facă să se simtă ca un bufon de curte, cu clopoţei la pălărie.
Astăzi, Jenny schimbase tactica. Acum, în loc să-l trateze cu tăcere, răspundea oricărei remarci a lui punându-i întrebări despre lucruri pe care el nu putea şi nu vroia să le comenteze cu ea - cum ar fi ziua plănuită de el pentru atacarea cetăţii Merrick, numărul luptătorilor pe care intenţiona să-i ia cu el şi cât mai avea de gând să o ţină prizonieră.
Dacă intenţia ei era de a-i ilustra cât mai clar cu putinţă că era victima unei forţe brutale iar el era această brută, atunci îşi atinsese scopul. Dacă intenţia ei era să-l enerveze, atunci începea să aibă şi în acest caz, succes.
Jennifer nu era inconştientă că reuşise să-i distrugă acest drum, dar nu era atât de încântată de succesul ei pe cât presupunea Royce.
De fapt, în timp ce privea dealurile stâncoase, după un semn al vreunui castel, Jenny aproape că nu mai simţea decât epuizarea cauzată de eforturile pe care le făcea în încercarea de a-l înţelege pe enigmaticul bărbat de lângă ea şi de a-şi înţelege propriile reacţii faţă de el. Contele îi spusese că o dorea şi era evident că o dorea suficient de mult ca să tolereze două zile de grosolănii din partea ei, lucru oarecum flatant pentru mândria ei rănită. Pe de altă parte, nu o dorea chiar atât de mult, încât să nu-i sacrifice rudele sau căminul.
Mama Ambrose o prevenise asupra „efectului” pe care îl putea avea asupra bărbaţilor; evident, decise Jenny, înţeleaptă stareţă vroia să spună că „efectul” ei îi putea face pe aceştia să se comporte ca nişte nebuni plini de ură, tandri, brutali, imprevizibili - totul în intervalul unui ceas. Oftând, Jenny renunţă să mai încerce ceva din asta. Ea nu vroia decât să se întoarcă acasă, sau înapoi la mănăstire, unde cel puţin ştia la ce să se aştepte de la oameni.
Aruncă pe furiş o privire în spate şi o văzu pe Brenna angajată într-o conversaţie plăcută cu Ştefan Westmoreland care devenise escorta ei din clipa în care Jenny fusese obligată să călărească în faţă, cu fratele lui. Faptul că Brenna se afla în siguranţă şi părea mulţumită era singura rază de lumină în sumbrele previziuni ale lui Jenny.
Chiar înaintea amurgului, în faţa lor apăru castelul Hardin. Situat sus, în vârful unui deal înalt, se înălţa ca o cetate imensă, întinzându-se în toate direcţiile, cu zidurile din piatră spartă luminate de soarele la apus. Lui Jenny i se strânse inima; cetatea era de 5 ori mai mare decât Merrick şi părea inexpugnabilă. Deasupra celor 6 turnuri rotunde ale castelului fluturau steaguri de un albastru strălucitor, anunţând că stăpânul castelului era aşteptat acolo, spre seară.
Caii lor tropăiră de-a lungul podului basculant şi servitorii se repeziră în curtea interioară a castelului ca să ia caii de căpăstru şi să se facă utili pentru noii sosiţi. Contele se întoarse şi o coborî pe Jenny de pe micuţa ei iapă, apoi o escortă înăuntru. Se apropie de ei un bărbat mai în vârstă, gârbovit, probabil majordomul, presupuse Jenny şi Royce începu să emită ordine:
- Spune să se pregătească nişte gustări pentru mine şi pentru...
În fracţiunea de secundă în care Royce se gândea care este termenul corect pe care să-l folosească pentru Jenny, bătrânul majordom aruncă o singură privire felului în care era îmbrăcată aceasta şi expresia lui dispreţuitoare transmitea concluzia la care ajunsese: Târfă.
- ... Pentru oaspetele meu, decise Royce.
Să fie confundată cu una din târfele care călătoreau cu armatele era, clar, ultima jignire pe care o putea suporta Jennifer. Smulgându-şi privirea mortificată din scrutarea bătrânului, se prefăcu că studiază sala imensă, în timp ce contele îşi continua ordinele. El îi spusese că Regele Henric îi dăruise recent Castelul Hardin şi că nu a mai fost niciodată aici. În timp ce privea în jur, ochii ei de femeie observară dintr-o privire că, deşi Hardin era un castel uriaş, era prost întreţinut.
Scoarţele din trestie nu mai fusese schimbate de ani de zile, de tavanul înalt, căptuşit cu lemn atârnau pânze de păianjeni ca nişte draperii groase, cenuşii, iar servitorii erau neîngrijiţi.
- Ai vrea să mănânci ceva? o întrebă Royce întorcându-se spre ea.
Într-un efort mânios, zdrobitor, de a-l lumina pe bătrânul majordom - şi întregul lui personal de servitori neîngrijiţi - că ea nu era. Ceea ce părea să fie, Jennifer se întoarse spre conte şi îi răspunse cu răceală:
- Nu, nu aş vrea. Aş vrea să fiu condusă într-o cameră, de preferat una mai curată decât sala aceasta şi aş vrea să fac o baie şi să capăt nişte haine curate, dacă este posibil ceva din toate astea, în această - această grămadă de pietre.
Dacă Royce nu ar fi observat privirea pe care i-o aruncase majordomul lui Jennifer, ar fi reacţionat mai dur la cuvintele şi la tonul ei, dar pentru că o observase, îşi păstră controlul. Întorcându-se spre majordom, spuse:
- Condu-o pe Contesa Merrick în camera ei, cea de lângă a mea.
Iar lui Jennifer îi spuse, rece:
- Peste 2 ore să coborî aici, pentru cină.
Orice recunoştinţă pe care ar fi putut-o avea pentru că îi folosise în mod deliberat titlul, fu ştearsă de revolta ei când auzi care avea să fie camera ei.
- O să cinez în camera mea, în spatele uşii încuiate, sau deloc, îl informă ea.
Această ultimă sfidare publică, total inacceptabilă, în faţa celor 50 de servitori care se uitau la ei, îl convinse în sfârşit pe Royce că era nevoie de nişte represalii mai severe, pe care le oferi fără ezitare. Spuse, cu o voce calmă care nu accepta compromisul şi care era în total dezacord cu duritatea pedepsei pe care se pregătea să o rostească:
- Jennifer, până când dispoziţia ta se va îmbunătăţi, s-a încheiat cu vizitele la sora ta.
Jennifer păli şi Brenna, care tocmai era escortată în hol de Ştefan Westmoreland îi aruncă o privire rugătoare mai întâi lui Jenny, apoi bărbatului de lângă ea. Spre mirarea lui Jennifer, Ştefan interveni.
- Royce, edictul tău este o pedeapsă la fel de mare şi pentru Lady Brenna, care nu a făcut nimic...
Ştefan se întrerupse la privirea de îngheţată, dezaprobare, pe care i-o aruncă fratele lui.
Proaspăt îmbăiat şi bărbierit, Royce se aşeză la masa din sala imensă, împreună cu fratele şi cavalerii lui. Servitorii aşezaseră pe masă platouri pline cu tocană de căprioară apoasă, care se răcea deja.
Cu toate acestea, Royce nu era preocupat de mâncarea fără niciun gust; el privea spre scara îngustă care cobora în spirală dinspre dormitoarele de sus, încercând să se decidă dacă să urce sau nu acolo şi să le târască jos pe cele două femei, pentru că, într-o uluitoare dovadă de personalitate, Brenna alesese, evident, să se alăture rebeliunii surorii ei şi ignorase anunţul servitorilor că masa era servită.
- Se pot descurca şi fără să mănânce, decretă Royce în final şi-şi înşfacă pumnalul pentru mâncat.
Mult după ce mesele improvizate pe căpriori au fost demontate şi depozitate la pereţi, Royce rămase în hol uitându-se la foc, cu picioarele ridicate pe un scaun. Intenţia lui de dinainte de a se culca cu Jennifer în noaptea aceasta se pierduse în noianul de probleme şi decizii care îi ocupaseră atenţia chiar din clipa începerii mesei. Se gândea acum să urce sus, la ea, în ciuda orei târzii, dar în starea în care se afla probabil că ar fi fost în stare să o supună prin forţă brutală, nu seducând-o cu blândeţe. Dar după ce trăise plăcerea minunată a reacţiei ei în braţele sale, când şi ea dorise acest lucru, nu-i surâdea să se mulţumească cu mai puţin.
Godfrey şi Eustace intrară în sală, relaxaţi şi zâmbitori după o noapte petrecută cu femeiuştele robuste din castel şi gândurile lui Royce se întoarseră pe loc spre chestiuni uşor diferite. Uitându-se la Godfrey, spuse:
- Instruieşte santinelele de la poartă să reţină pe oricine solicită să intre şi să mă anunţe.
Cavalerul încuviinţă dând din cap, dar pe chipul lui frumos se citea deconcertarea, când spuse:
- Dacă te gândeşti la Merrick, el nu poate aduna o armată şi să ajungă aici în mai puţin de o lună.
- Nu mă aştept la un atac. Mă aştept la un ştiu ce fel şmecherie. Dacă Merrick atacă Hardin, riscă să-şi vadă fetele ucise în timpul luptei, fie accidental, chiar de unul din oamenii lui, fie - o să spună el - de către noi. Cum un atac este de neimaginat în aceste circumstanţe, nu va avea altă variantă decât să încerce să scoată femeile de aici. Dar ca să facă asta, va trebui mai întâi să-şi introducă oamenii lui, aici. I-am poruncit majordomului să nu angajeze niciun servitor în plus, decât dacă se ştie în mod clar că vine din sat.
Când cei doi cavaleri confirmară din cap, Royce se sculă brusc şi o porni spre scara de piatră din capătul celălalt al holului, apoi se întoarse, uşor încruntat.
- A făcut sau a spus cumva Ştefan ceva care să vă lase impresia că începe să fie interesat de fata mai mică?
Cei 2 cavaleri - amândoi mai în vârstă decât Ştefan - se uitară unul la altul şi apoi la Royce, scuturându-şi capetele, în semn negativ.
- De ce întrebi? răspunse Eustace. Royce spuse sec:
- Pentru că a sărit în apărarea ei în după-amiaza asta, când am poruncit ca femeile să fie separate.
Scuturând din umeri acceptă opinia prietenilor săi şi se îndreptă spre dormitorul lui.
CAPITOLUL NOUĂ
A doua zi dimineaţă, înfăşurată într-o cămaşă de noapte din lână crem, moale, Jennifer se uita afară pe fereastra îngustă a dormitorului ei, rătăcind cu privirea peste dealurile împădurite, dincolo de zidurile castelului. Mutându-şi privirea spre curtea de dedesubt, observă zidurile groase care o înconjurau, căutând un fel de drum de evadare... semnele unei porţi ascunse.
Trebuia să fie una; la Merrick exista una montată în zidul exterior, ascunsă în spatele unor tufe mari; din câte ştia ea, toate castelele aveau una, pe care locuitorii lor o puteau folosi pentru evadare, când duşmanul penetra zidurile de apărare, în ciuda convingerii ei că trebuia să existe o astfel de uşă, nu putea vedea niciun semn de aşa ceva, sau nici măcar, o spărtură în zidul de 10 picioare grosime, prin care Brenna şi cu ea s-ar fi putut strecura afară. Ridicându-şi privirea, urmări santinelele care se mişcau fără încetare de-a lungul drumului de pe zid, cu ochii asupra drumului şi a dealurilor înconjurătoare. O fi fost el personalul domestic murdar şi indolent, necesitând imperios să fie direcţionat şi instruit, dar contele nu ignorase apărarea castelului, îşi spuse ea îngândurată. Toţi paznicii erau alerţi şi postaţi la intervale de 20 de picioare.
Contele îi spusese că tatăl ei a fost anunţat că ea şi cu Brenna erau captivele lui. În acest caz, pentru tatăl ei nu era nicio problemă să vină la Hardin cu o armată de cinci mii de oameni. Dacă el intenţiona să le salveze, atunci Hardin nu se afla la o distanţă mai mare de 2 zile călare - sau de 5 zile în marş - de la Merrick. Dar cum, Dumnezeule, va fi în stare tatăl ei să le salveze dintr-un castel atât de incredibil de fortificat, ea nu putea nici măcar începe să-şi imagineze.
Ceea ce o readuse la aceeaşi problemă care o înnebunea: de ea depindea să se gândească la o cale de evadare.
Stomacul îi ghiorăi, amintindu-i că nu mâncase nimic de dinainte de prânzul de ieri şi se întoarse de la fereastră ca să se îmbrace şi să coboare în sală. Înfometarea nu reprezenta o soluţie pentru problema ei, decise ea cu un oftat, îndreptându-se spre cuferele cu îmbrăcăminte, care fuseseră aduse în camera ei în dimineaţa aceasta.
În plus, era convinsă că, dacă nu cobora, contele ar fi venit pur şi simplu să o ia, chiar dacă pentru asta ar fi trebuit să spargă uşa.
În dimineaţa aceasta reuşise să se înmoaie într-o cadă din lemn plină cu apă caldă şi cel puţin se simţea curată din cap până în vârful degetelor de la picioare. Intrarea într-un râu îngheţat, îşi spuse gândindu-se la ultimele săptămâni, nu se putea compara cu apa caldă şi cu o bucată de săpun.
Primul cufăr era plin cu rochii aparţinând fostei doamne a castelului şi fiicelor ei, multe amintindu-i lui Jenny de stilul adorabil, excentric, preferat de mătuşa ei, Elinor - aceste rochii erau purtate de doamne cu pălăriile acelea înalte, conice, pe cap şi cu văluri care atârnau până la duşumea. Deşi ţinutele nu mai erau la modă, nu se făcuse nici o economie la ele, pentru că erau făcute din satinuri şi catifele bogate şi din mătăsuri brodate. Cum toate că erau prea ornate pentru dimineaţă şi pentru poziţia ei în această casă, Jenny deschise următorul cufăr. Un oftat de încântare pur feminină îi scăpă printre buze, scoţând o rochie din cel mai moale caşmir.
Terminase tocmai să-şi netezească părul, când un servitor ciocăni la uşă şi-i strigă cu o voce panicată:
- Milady, domnia sa mi-a poruncit să vin să vă spun că dacă nu coborâţi în sală în 5 minute, ca să mâncaţi, o să urce el să vă aducă!
Decât să-l lase pe conte să-şi închipuie că o făcuse să tremure de frică la această ameninţare, Jenny strigă:
- Îi poţi spune domniei sale că eu intenţionam să cobor şi că o să fiu acolo în câteva minute.
Jenny aşteptă cât consideră ea că însemnau „câteva minute”, apoi îşi părăsi dormitorul. Scara care ducea de la camerele pentru dormit de deasupra, la sala mare de jos era abruptă şi îngustă, exact ca cea de la castelul Merrick, concepută astfel pentru ca în cazul în care atacatorii reuşeau să pătrundă în sală, să trebuiască să se lupte pe scări în sus cu braţul în care ţineau sabia blocat de zidul de piatră, în timp ce apărătorii nu erau chiar aşa de obstrucţionaţi. Totuşi, spre deosebire de cea de la Merrick, aceasta era plină de plase de păianjen.
Scuturându-se când îşi imagină locuitorii acestor pânze pe picioroangele lor, Jenny mări pasul.
Lăsat pe spate în scaunul lui, Royce se uita la scară, cu maxilarul încleştat, numărând în minte minutele care treceau până la scurgerea timpului acordat ei. Sala era aproape pustie, cu excepţia câtorva cavaleri care stăteau deasupra stacanelor lor cu bere şi a servitorilor care curăţau resturile mesei de dimineaţă.
Timpul ei a trecut! decise Royce şi-şi trase scaunul înapoi cu o forţă care făcu picioarele acestuia să scârţâie pe dalele de piatră. Apoi se sculă, încremenit. Jennifer Merrick venea spre el, cu o rochie cu talie înaltă de culoarea soarelui galben. Dar nu mai era nimfa încântătoare pe care se obişnuise el să o vadă. În transformarea care îl enerva şi îl vrăjea în acelaşi timp, tânăra care venea spre el tăindu-i respiraţia, era o contesă potrivită să-şi ocupe locul cuvenit la cele mai mari curţi din ţară. Avea părul despărţit cu o cărare la mijloc, revărsându-se într-o cascadă tremurătoare de păr roşu-auriu, unduindu-i-se peste şolduri şi mai jos, până la talie, unde se termina în bucle grele.
Rochia cu decolteul ascuţit îi accentua sânii plini, căzând apoi, delicat, peste coapsele graţioase, într-o lungă trenă; mâneci largi se întorceau în sus, în manşete, la încheieturile mâinilor, permiţând apoi să se drapeze dinspre braţe, spre genunchi.
Royce avu senzaţia bizară că spre el venea o altă persoană, dar când Jennifer se apropie mai mult, nu mai exista nicio îndoială că ochii aceia albaştri, strălucitori, sau că faţa aceea plină de vrajă, erau ale ei.
Jennifer se opri în faţa lui şi hotărârea lui Royce de a o avea, indiferent de câte necazuri îi va face ea, deveni acum de nezdruncinat. Un zâmbet lent, admirativ, i se întinse pe faţă când spuse:
- Ce cameleon eşti!
Ochii ei sclipiră de indignare.
- O şopârlă?
Royce îşi muşcă limba să nu râdă, încercând să-şi smulgă ochii de pe ameţitoarea etalare de carne expusă de decolteul rochiei şi să-şi amintească cât de justificat de furios era pe ea.
- Am vrut să spun că te schimbi uşor, explică el, sec.
Jenny îşi dădea seama de privirea posesivă din ochii lui cenuşii, care se plimbau de-a lungul ei, dar acum era distrasă de deconcertanta descoperire a frumuseţii şi eleganţei lui, în tunica bleumarin din cea mai fină lână, aşezată pe umerii lui largi, muşchiuloşi, cu mânecile lungi strânse la încheieturile mâinilor şi tivite cu fir argintiu. O curea de discuri plate, din argint, cobora în jos, pe coapsele lui, de ea atârnând o sabie scurtă, cu un safir mare pe plasele. Mai jos decât atât, Jenny refuză să se uite.
Într-un târziu îşi dădu seama că Royce se uita la părul ei şi Jennifer înţelese cu întârziere că avea capul descoperit. Întinzând mâinile la spate, apucă gluga largă, galbenă, ataşată la rochie şi şi-o trase pe cap, astfel încât să-i înrămeze faţa şi să se drapeze în falduri graţioase peste umeri, aşa cum trebuia să fie.
- Este adorabilă, spuse Royce privind-o, dar eu prefer să te văd cu părul neacoperit.
Astăzi era din nou dispus să fie plin de farmec, constată Jenny, simţind cum se pierde; i se părea mai uşor să se descurce cu el când erau angajaţi în ostilităţi deschise, decât când era drăguţ.
Impunându-şi să se confrunte doar cu câte o singură problemă o dată, Jenny se concentra asupra sugestiei de a-şi descoperi părul. Şi în timp ce Royce trăgea un scaun pentru ea, îi răspunse cu rece politeţe:
- Aşa cum precis ştii, nu se cuvine ca fetele tinere şi femeile măritate să apară cu capul descoperit. Femeilor li se cere să-şi ascundă...
- Farmecele? interveni Royce, privirea lui admirativă plimbându-se peste părul şi obrazul şi sânii ei.
- Da.
- Pentru că Eva a fost cea care l-a ispitit pe Adam? speculă el, stabilind că ceea ce ştia el era o credinţă religioasă.
Jenny se întinse după un castron cu păsat.
- Da.
Royce continuă glumeţ:
- Eu am crezut întotdeauna că ce l-a tentat pe el a fost un măr, iar în cazul acesta, pofta i-a provocat prăbuşirea, nu plăcerea.
Ştiind cum se prăbuşise şi ea de două ori în braţele lui după asemenea discursuri degajate, Jenny refuză categoric să se amuze sau să se simtă şocată de această erezie sau chiar să se aventureze într-un răspuns de orice fel. Arboră în schimb un alt subiect, pe un ton cu grijă politicos.
- Ai vrea oare să-ţi reconsideri decizia de a ne separa pe mine şi pe sora mea?
Royce ridică spre ea o sprânceană întrebătoare:
- Ţi-ai schimbat dispoziţia?
Calmul lui enervant, de nezdruncinat, combinat cu aroganţa aceea, aproape că o făcură să se înece. După o nesfârşită clipă în care încercă să-şi smulgă cuvântul din gâtlej, spuse:
- Da.
Mulţumit, Royce se uită în jur la servitorul care se apleca peste umărul lui şi spuse:
- Spune-i lui Lady Brenna că sora ei o aşteaptă aici.
Se întoarse apoi spre Jennifer, delectându-se cu minunatul ei profil.
- Haide, mănâncă.
- Te aşteptam pe tine, să începi.
- Mie nu mi-e foame.
În urmă cu o oră era mort de foame, îşi spuse Royce, amar; dar acum, singura lui poftă era numai de ea.
Înfometată de postul ei auto-impus, Jenny făcu ce-i sugerase el şi luă o lingură cu păsat. Totuşi, privirea lui gânditoare începu repede să o enerveze. Cu mâncarea în drum spre gură, îi aruncă o privire piezişă:
- De ce te uiţi la mine?
Oricare ar fi fost răspunsul pe care se pregătea el să i-l dea, acesta fu întrerupt de servitorul care alerga spre Jennifer, izbucnind panicat:
- E... e sora dumneavoastră, milady. Vă vrea sus. Tuşeşte într-un hal de-mi face pielea de găină!
Orice culoare dispăru din obrajii lui Jennifer.
- Dumnezeule Mare, nu! şopti ea repezindu-se deja din scaun. Nu acum - nu aici!
- Ce vrei să spui?
Obişnuit să aibă de a face cu tot felul de urgenţe pe câmpul de luptă, Royce puse o mână calmă pe încheietura ei.
- Brenna are o suferinţă la piept... Atacurile încep de obicei cu tuse, după care nu mai poate respira.
Jenny încercă să-şi elibereze mâna, dar Royce se ridică şi o însoţi afară din sală.
- Trebuie să existe ceva care să o uşureze.
- Nu aici! spuse Jenny tremurat, de groaza care o cuprinsese. Mătuşa mea Elinor amestecă nişte plante aromate... ea cunoaşte mai multe despre ierburi şi despre tratamente decât oricine din Scoţia - mixtura se află la mănăstire.
- Ce conţine? Poate că...
- Nu ştiu! strigă Jenny trăgându-l aproape în sus pe scări. Tot ce ştiu este că lichidul trebuie înfierbântat până când ies aburi din el şi atunci Brenna îl inspiră şi asta o uşurează.
Royce deschise uşa camerei Brennei şi Jenny se repezi la ea, studiindu-i, cu ochii înnebuniţi, chipul ca cenuşa.
- Jenny? şopti Brenna agăţându-se de mâna ei, dar apoi se opri, zguduită de un nou atac de tuse, care o făcu să se ridice în sus. Mi-e... mi-e rău, gâfâi ea slab.
- Linişteşte-te, linişteşte-te, o alina Jenny aplecându-se mult şi îndepărtându-i de pe frunte buclele blonde, încâlcite.
Ochii speriaţi ai Brennei se întoarseră spre silueta ameninţătoare a contelui, care se înălţa în cadrul uşii.
- Am nevoie de... - o cuprinse un alt atac de tuse, violent, cumplit - am nevoie de mixtură!
Cu inima bubuindu-i de o spaimă tot mai mare, Jenny se uită peste umăr, la Royce.
- Las-o să plece acasă, te rog.
- Nu, eu cred că...
Înnebunită de spaimă, Jenny îi dădu drumul mâinii Brennei şi se repezi la uşă, făcând un semn lui Royce să o urmeze afară din cameră.
Închizând uşa în spatele ei, pentru ca Brenna să nu se sperie mai mult auzindu-i cuvintele, se uită la răpitorul ei cu o expresie disperată.
- Brenna poate muri din asta, fără poţiunea mătuşii mele. Ultima oară i s-a oprit inima!
Royce nu era chiar convins că fata blondă era cu adevărat în pericol de moarte, dar era clar că Jenny credea asta şi la fel de clar era că Brenna nu simula tuşea.
Jenny văzu indecizia pe trăsăturile lui dure şi spunându-şi că acesta era pe cale să o refuze, încercă să-l înmoaie, umilindu-se în mod deliberat. Spuse, punându-şi o mână pe pieptul lui, implorându-l:
- Ai spus că sunt prea mândră şi... şi sunt. Dacă o laşi pe Brenna să plece, o să fac orice sarcină umilă o să-mi ceri. O să frec duşumelele - o să-ţi pregătesc mâncarea, în bucătărie. O să te răsplătesc în sute de moduri.
Royce se uită în jos la mâna delicată aşezată pe pieptul lui: căldura se strecura prin tunică, dorinţa îi întărea deja vintrele - şi asta doar cu o mână pe el. Nu înţelegea de ce avea ea un asemenea efect, dar înţelegea că o dorea - îi dorea acceptul şi căldura în braţele lui. Şi ca să obţină asta, era pregătit să facă primul lucru cu adevărat iraţional din viaţa lui: era pregătit să-şi lase să plece cel mai valoros ostatic -pentru că, în ciuda faptului că Jennifer credea că Lordul Merrick era un tată iubitor - deşi sever - anumite lucruri pe care i le spusese ea l-au făcut să se îndoiască de sentimentele adânci ale acestui bărbat pentru fiica lui „dificilă”.
Ochii ei uriaşi, măriţi de groază, se întoarseră spre chipul lui şi Jenny şopti, confundându-i tăcerea cu refuzul:
- Te rog. O să fac orice. O să îngenunchez în faţa ta. Te rog, nu trebuie decât să-mi spui ce vrei.
Royce vorbi în sfârşit şi Jenny se încorda de speranţă, prea copleşită ca să observe nuanţa plină de înţeles din vocea lui.
- Totul?
Jenny dădu ferm din cap.
- Totul... o să mă ocup de castelul ăsta ca să fie gata să primească un rege, în câteva săptămâni, o să spun rugăciuni pentru tine, în fiecare...
- Nu rugăciuni vreau eu, o întrerupse el.
Disperată să-i smulgă consimţământul înainte ca el să se răzgândească, Jenny spuse:
- Atunci spune-mi ce anume vrei.
Royce spuse implacabil:
- Pe tine.
Mâna lui Jennifer căzu de pe tunica lui, în timp ce Royce continua, fără emoţie în glas:
- Nu te vreau în genunchi la picioarele mele, te vreau în patul meu. Dornică.
Uşurarea că el era dispus să o lase pe Brenna să plece, fu o vreme depăşită de o cumplită animozitate faţă de ceea ce îi cerea el în schimb.
El nu sacrifica nimic eliberând-o pe Brenna, pentru că îi rămânea în continuare Jenny ca ostatic şi totuşi îi cerea ei să sacrifice totul.
Sacrificându-şi de bună voie onoarea, devenea o prostituată; o dezonoare pentru familia ei, pentru ea şi pentru tot ce iubea ea mai mult. E drept, i se oferise o dată, singură - sau aproape - dar cea ce-i ceruse ea în schimb ar fi salvat sute, poate mii de vieţi. Vieţile oamenilor pe care-i iubea.
În plus, când ea îi făcuse această ofertă, era pe jumătate ameţită de sărutările şi mângâierile lui pasionale. Dar acum vedea cu claritate care aveau să fie urmările acestui târg.
În spatele ei, tuşea Brennei deveni cumplit de puternică şi Jenny se scutură, speriată; speriată pentru ea şi pentru sora ei.
- Facem târgul?
Jenny îşi ridică bărbia mică, arătând ca o tânără şi mândră regină care fusese tocmai înjunghiată de cineva în care avusese încredere.
- M-am înşelat în ce te priveşte, milord, spuse ea cu amărăciune. Te-am creditat cu onoare, când mi-ai spus nu, în urmă cu două zile - pentru că mi-ai fi putut promite ceea ce-ţi ceream, ai fi putut lua ceea ce-ţi ofeream şi apoi ai fi putut ataca oricum castelul Merrick. Acum înţeleg că nu era vorba de onoare ci de aroganţă. Un barbar nu are onoare.
Chiar şi când ştia că era învinsă, rămânea superbă, îşi spuse Royce suprimându-şi un zâmbet de admiraţie în timp ce se uita în ochii ei albaştri, răvăşiţi.
- Târgul pe care ţi-l propun este chiar atât de dezgustător? o întrebă el încet punându-şi mâinile pe braţele ei rigide. Adevărul este că nu am deloc nevoie să mă târguiesc cu tine, Jennifer şi tu ştii asta. Te-aş fi putut lua cu forţa oricând, în zilele astea.
Jennifer ştia şi cu toate că resentimentul ei persista, trebui să se lupte să nu cadă sub vraja vocii lui profunde, când Royce continuă:
- Te doresc, iar dacă asta face din mine un barbar în ochii tăi, atunci aşa să fie, deşi nu trebuie să fie aşa. Dacă o să-mi permiţi, o să fac astfel încât să ne înţelegem. Nu o să existe nici ruşine şi nici durere în patul meu - exceptând durerea pe care trebuie să ţi-o produc prima dată. După aceea nu va mai fi decât plăcere.
Din partea unui alt cavaler, acest discurs ar fi fost suficient să convingă cea mai sofisticată curtezană. Venind din partea celui mai de temut războinic al Angliei, pentru fetiţa scoţiană crescută la mănăstire, care nu cunoştea lumea, efectul a fost devastator. Jennifer simţi cum i se ridică sângele în obraji şi cum, coborând din stomac, i se lasă în genunchi o stare de tremur, amintindu-şi brusc de săruturile şi mângâierile lui înfocate.
- Facem târgul? întrebă Royce, plimbându-şi degetele lungi în sus şi în jos pe braţele ei, într-o inconştientă mângâiere.
Îşi dădu seama că tocmai emisese cel mai tandru discurs pe care i-l ţinuse el vreodată unei femei.
Jenny ezită o clipă nesfârşită, ştiind că nu avea alternativă, apoi se trezi încuviinţând din cap, imperceptibil.
- Şi o să-ţi respecţi partea ta, din el?
Jenny înţelese că el se referea la partea privind implicarea ei voită şi de data aceasta ezitarea ei dură şi mai mult. Vroia să îl urască.
Stătea acolo, încercând să facă asta, dar o voce mică, insistentă, îi reaminti, cu bun simţ, că în mâinile oricărui alt răpitor ar fi avut deja, fără doar şi poate, o soartă cu mult mai rea decât aceea care i se propunea. O soartă brutală, detestabilă.
Uitându-se în sus la faţa lui aspră, căută un semn care să-i spună că poate mai târziu va ceda, dar în loc să găsească răspunsul, deveni brusc conştientă de cât de mult trebuia să-şi încline capul ca să se uite la el şi cât de mică era ea, în comparaţie cu înălţimea şi mărimea lui. Confruntată cu mărimea lui, cu forţa şi cu voinţa lui de neîmblânzit, nu avea nicio alegere şi ştia asta. Şi înţelegând acest lucru, înfrângerea ei devenea mai puţin dureroasă, pentru că era complet încolţită şi depăşită de o forţă cu mult superioară.
Îi întâlni privirea fără să clipească, mândră chiar şi atunci când capitula.
- O să-mi respect partea mea din înţelegere.
- Vreau cuvântul tău pentru asta, insistă el, când un alt atac de tuse violentă îi atrase lui Jenny atenţia spre camera. Brennei.
Jenny îl privi surprinsă. Ultima dată când îi oferise cuvântul ei de onoare, reacţionase ca şi cum cuvântul ei nu însemna nimic, ceea ce nu era surprinzător. Bărbaţii, inclusiv tatăl ei, nu puneau preţ pe cuvântul unei biete femei. Evident, Lordul Westmoreland îşi schimbase părerea şi asta o deconcerta. Simţindu-se extrem de stânjenită şi uşor mândră de faptul că pentru prima oară promisiunea ei era dorită şi onorată, şopti:
- Îmi dau cuvântul de onoare. Royce dădu din cap, mulţumit.
- În cazul acesta, vin cu tine şi tu îi poţi spune surorii tale că va fi dusă înapoi la mănăstire. După care nu vei mai avea voie să rămâi singură cu ea.
- De ce. Dumnezeule? şopti ea.
- Pentru că nu cred că sora ta a acordat suficientă atenţie sistemului de apărare al castelului Hardin, ca să-i spună ceva tatălui tău. Dar tu ai calculat grosimea pereţilor şi mi-ai numărat santinelele care trec peste podul basculant.
- Nu! Nu, fără tine! strigă Brenna când auzi că va fi dusă înapoi la mănăstire. Jenny trebuie să vină cu mine, izbucni ea, cu privirea asupra Lordului Westmoreland, trebuie.
Şi o fracţiune de secundă, Jenny ar fi putut jura că Brenna arăta mai curând frustrată decât îngrozită şi bolnavă.
O oră mai târziu, o sută de cavaleri conduşi de Ştefan Westmoreland aşteptau pe cai, gata să părăsească castelul.
- Ai grijă de tine, spuse Jennifer aplecându-se asupra Brennei care era plăcut cocoloşită în vârful unui car, pe un munte de pături şi perne.
- Am crezut că o să-ţi permită să mă însoţeşti, spuse Brenna cu amărăciune, privirea ei acuzatoare alunecând spre conte.
- Nu-ţi epuiza forţele vorbind, spuse Jenny întinzându-se în spatele Brennei, încercând să-i îndese pernele sub cap şi umeri.
Întorcându-se, Royce dădu un ordin şi lanţuri grele şi contragreutăţi fură puse în mişcare. În zgomot de fiare şi scârţâit de lemn, grilajul ascuţit fu ridicat şi podul căzu încet în lături. Cavalerii dădură pinteni cailor, Jennifer se retrase în spate şi caravana începu să traverseze podul. Flamuri albastre cu blazonul reprezentând un lup mârâind fluturau şi pocneau în briză, ţinute de bărbaţi plasaţi în faţa şi în spatele caravanei şi privirea lui Jenny se agăţă de acestea.
Blazonul Lupului o va proteja pe Brenna până când va ajunge la graniţă; după aceea, în cazul în care oamenii Lordului Merrick aveau să fie atacaţi, va fi nevoie de numele Brennei, ca să îi protejeze.
Podul basculant fu ridicat din nou, blocându-i lui Jenny privirea şi Lordul Westmoreland puse o mână pe umărul ei, începând să se întoarcă spre sala castelului. Jenny îl urma cu mintea la acele flamuri sinistre, cu imaginea intenţionat malefică a lupului arătându-şi colţii.
Până azi, oamenii purtaseră stindarde cu blazonul regelui Angliei - leii galbeni şi trifoiul.
- Dacă îţi faci griji că intenţionez să-mi iau imediat plata pentru partea ta de târg, îi spuse Royce sec studiind-o cum se încruntă, atunci poţi să te linişteşti. Am îndatoriri care mă vor ţine ocupat până la cină.
Jenny nu avea nicio dorinţă să se gândească la târgul ei, cu atât mai puţin să-l comenteze şi spuse repede:
- Eu mă... mă întrebam de ce cavalerii tăi purtau steagul tău şi nu al regelui tău.
- Pentru că sunt cavalerii mei, nu ai lui Henric. Obligaţiile lor sunt faţă de mine, spuse Royce.
Jenny se opri brusc, în mijlocul curţii; se spunea că Henric al Şaptelea declarase drept ilegală deţinerea de armate de către nobilii săi.
- Dar eu credeam că în Anglia este ilegal ca nobilii să aibă propria lor armată şi proprii lui cavaleri.
- În cazul meu, regele Henric a decis să facă o excepţie.
- De ce?
Sprâncenele lui Royce se înălţară peste ochii lui cenuşii, sardonici.
- Poate pentru că are încredere în mine? se aventură el, nesimţind nicio pornire să o lumineze în această privinţă.
CAPITOLUL ZECE
După cină, aşezat la masă alături de Jennifer, Royce se lăsă pe spate în scaun, cu braţul întins după spatele ei, cu un aer gânditor, urmărind-o pe Jennifer care în mod deliberat îi fermeca şi îi aiurea pe cei 4 cavaleri care rămăseseră la masă.
Nu era nimic surprinzător că Eustace, Godfrey şi Lionel nu se mai îndurau să se ridice, mult după ce se terminase masa: pentru că pe de o parte, Jennifer arăta fermecător în rochia din catifea de culoarea cerului, tivită cu satin crem. Pe de altă parte, cam pe la mijlocul mesei, Jennifer devenise dintr-o dată plină de viaţă şi amabilă şi veselă, iar acum aceştia vedeau o latură a ei pe care nici Royce nu i-o cunoscuse. Povestea lucruri amuzante despre viaţa la mănăstire şi despre stareţa venită din Franţa, care insistase printre altele ca Jennifer şi Brenna să vorbească fără accent scoţian.
Jennifer îşi propusese intenţionat să fie fermecătoare şi în timp ce rotea încet, între degete, piciorul cupei de argint, cu vin, tocmai acest efort îl amuza şi îl exaspera totodată pe Royce.
Jennifer făcuse o ocazie strălucitoare dintr-o mâncare aproape fără gust, care includea berbec prăjit, gâscă şi vrăbii, plus tăvi cu friptură grasă şi plăcinte umplute cu ceva ce-i amintea lui Royce de fiertura de ovăz maroniu. La Hardin, reflecta el dezgustat, mâncarea era cu puţin mai bună decât pe câmpul de luptă.
Dacă Jennifer nu ar fi decis să se facă atât de încântătoare, cavalerii lui ar fi mâncat cât să-şi umple burţile, după care ar fi plecat în fugă - ori tocmai acesta era şi Royce ştia, motivul exact pentru care Jennifer făcea asta: să încerce să întârzie să urce sus, cu el.
Jennifer spuse ceva ce-i făcu pe Godfrey, Lionel şi Eustace să râdă, în timp ce Royce se uită întâmplător la stânga lui, unde se afla Arik.
Arik, observă Royce amuzat, era singurul bărbat de la masă care nu căzuse sub vraja lui Jennifer. Cu scaunul în echilibru, doar pe picioarele din spate, Arik o urmărea pe Jennifer cu ochi micşoraţi, suspicioşi, cu braţele lui masive încrucişate peste piept, într-o postură dezaprobatoare, care arăta clar că el nu se lăsa prostit de excesiva ei amabilitate şi nu credea că puteai avea, nici măcar o secundă, încredere în ea.
În ultima oră, Royce fusese dispus să-i facă pe plac, folosind timpul ca să se bucure de compania ei şi să savureze anticiparea a ceea ce avea să urmeze. Acum totuşi, nu-l mai interesa anticiparea.
- Royce, spuse Godfrey râzând cu poftă, nu a fost amuzantă povestea lui Lady Jennifer?
- Foarte, consimţi Royce.
Dar în loc să se scoale brutal şi să pună capăt socializării, Royce alese o metodă mai subtilă: îi aruncă lui Godfrey o privire care spunea clar că cina a luat sfârşit.
Prea ocupată cu propriile ei griji ca să observe subtilul schimb de priviri, Jenny se întoarse spre Royce zâmbind cu toată faţa, gândindu-se înnebunită la un alt subiect care să-i ţină pe toţi în jurul mesei. Dar până să înceapă să vorbească, se auzi un brusc târşâit de picioare de scaun şi toţi cavalerii se ridicară, îi urară în grabă noapte bună şi se îndreptară imediat spre scaunele din dreptul focului.
- Nu găseşti puţin ciudată plecarea lor subită?
- Mie mi s-ar fi părut mai „ciudat” dacă rămâneau.
- De ce?
- Pentru că eu le-am spus să plece.
Royce se ridică şi el şi clipa de care se temuse Jenny toată ziua, sosi. Era acolo, în ochii lui argintii, calmi, când îi întinse mâna, sugerându-i fără comentarii că ar trebui şi ea să se ridice. Genunchii începură să-i tremure când se ridică; îi întinse mâna, dar apoi şi-o smulse înapoi.
- Nu... nu te-am auzit când le-ai spus să plece, exclamă ea.
- Am fost foarte discret, Jennifer.
Sus, Royce se opri în camera lipită de a ei şi deschise uşa, pentru ca Jennifer să poată intra.
Spre deosebire de camera mică, spartană a lui Jennifer, solarul în care păşi era spaţios şi luxuriant, prin comparaţie. În afara patului cu patru stâlpi, se mai aflau aici patru jilţuri confortabile şi câteva cufere grele, ornamentate bogat cu alamă. Pe pereţi atârnau tapiserii iar în faţa focului acoperit exista chiar un covor gros. Focul ardea, încălzind şi luminând încăperea. Prin fereastra din faţa patului se revărsa luna iar lângă fereastră se afla o uşă care ducea spre ceea ce păru a fi un mic parapet.
În spatele ei, auzi închizătoarea uşii grele căzând în lăcaşul ei şi inima începu să i se izbească de coaste. Decisă să facă orice ca să-l întârzie de la ce avea de gând să facă, Jenny se repezi la jilţul cel mai îndepărtat de pat, se aşeză şi îşi împreună mâinile în poală. Fixându-şi un zâmbet larg, întrebător pe faţă, se agăţă de un subiect care în mod sigur îl interesa şi începu să-l bombardeze cu întrebări.
- Se spune că niciodată nu ai fost doborât de pe cal în timpul luptelor, începu ea aplecându-se uşor în faţă, într-o postură de fascinat interes.
În loc să se lanseze într-o tiradă despre faptele lui de vitejie, aşa cum făcuseră cavalerii săi la cină, contele de Claymore se aşeză jos, în faţa ei, îşi puse un picior încălţat în cizmă pe celălalt genunchi şi se lăsă pe spate în jilţ, privind-o într-o totală tăcere. Din clipa în care îşi smulsese mâna dintr-a lui, în timp ce el o ajuta să se ridice de la masă, Jenny avea senzaţia apăsătoare că el era conştient de speranţa ei într-un miracol care să o salveze de la a-şi respecta partea ei de înţelegere şi că Royce nu era foarte încântat de atitudinea ei. Făcând ochii mari, îşi redublă eforturile ca să-l angajeze într-un discurs.
- Este adevărat? îl întrebă ea veselă.
- Ce anume să fie adevărat? replică el cu rece indiferenţă.
- Că nu ai fost niciodată doborât de pe cal, în timpul luptelor.
- Nu.
- Nu-i adevărat? exclamă ea. Atunci... de... de câte ori s-a întâmplat asta?
- De două ori.
- De două ori!
De 20 de ori ar fi fost o cifră infimă, îşi spuse ea, simţind un tremur de panică pentru oamenii clanului ei, care în curând se vor confrunta cu el.
- Da... Este uluitor, având în vedere câte lupte trebuie să fi purtat în toţi aceşti ani. Câte bătălii ai dat?
- Eu nu le număr, Jennifer.
- Poate că ar trebui. Gata, ştiu! Tu mi-ai putea vorbi despre fiecare, iar eu aş putea ţine evidenţa lor, sugeră ea cam cu prea multă înfocare, tot mai tensionată din cauza răspunsurilor lui monosilabice.
- Să începem chiar acum?
- Nu cred.
Jenny înghiţi, simţind că timpul ei expirase şi că niciun înger salvator nu va apărea prin fereastră, salvând-o de soarta ei.
- Dar la... la turniruri? Ai fost vreodată doborât de pe cal, la turniruri?
- Niciodată nu am luptat în turniruri.
Surprinsă, uitând o clipă de propriile ei griji, Jenny îl întrebă, sincer mirată:
- De ce nu? Compatrioţii tăi nu doresc să-şi încerce priceperea, cu tine? Nu te-au promovat niciodată la un turnir?
- Ba da.
- Da tu nu ai acceptat.
- Eu lupt în bătălii, nu în turniruri. Turnirurile sunt nişte jocuri.
- Da, dar lumea... în sfârşit... nu o să înceapă să creadă că refuzi din laşitate? Sau că - poate - nu eşti un cavaler chiar atât de bun pe cât se spune?
- Posibil. Iar acum o să te întreb eu ceva pe tine, interveni Royce cu blândeţe. Nu cumva subita ta preocupare pentru faptele mele de vitejie în lupte şi pentru reputaţia mea de cavaler are vreo legătură cu înţelegerea pe care am făcut-o - una care tu speri acum că nu va mai fi respectată?
În loc să-l mintă, ceea ce Royce aproape că se aşteptase să facă, Jennifer îl surprinse spunând într-o şoaptă abia auzită:
- Mi-e frică. Mai frică decât mi-a fost vreodată în viaţa mea.
Scurta lui izbucnire de enervare la încercările ei de a-l manipula, din ultimele câteva minute, se topi subit şi se uita acum la ea, stând superbă, în jilţul ei şi îşi dădu seama că îi pretindea unei nevinovate în stare de transă să accepte ce avea să se petreacă între ei ca şi cum ar fi fost una dintre curtezanele cu care se culcase el, la curte.
Îmblânzindu-şi vocea, se ridică şi întinse mâna spre ea.
- Vino aici, Jennifer.
Cu genunchii tremurându-i violent, Jenny se ridică şi se duse spre el încercând să-şi convingă conştiinţa revoltată că actul pe care avea să-l comită nu era păcătos sau trădător; că sacrificându-se pe ea ca să-şi salveze sora, făcea de fapt ceva foarte nobil, chiar virtuos. Era, într-un fel, Ioana d’Arc acceptând martiriul.
Îşi puse şovăitor mâna rece în palma lui caldă, privind cum degetele lui lungi, bronzate, se închideau peste ale ei, găsind o ciudată liniştire în căldura strângerii lui şi în privirea lui irezistibilă.
Şi când braţele lui o încercuiră, trăgând-o spre trupul său muşchiulos şi când buzele lui întredeschise le atinseră pe ale ei, conştiinţa i se linişti dintr-o dată. Era un sărut ca niciunul dinainte, pentru că el ştia unde avea să se sfârşească - un sărut de o delicioasă reţinere, de foame păgână. Limba lui alunecă deasupra buzelor ei, poruncindu-le să se deschidă, insistând, iar când se întâmplă asta, plonja în gura ei. Mâinile i se plimbau neobosite, posesive, în sus şi în jos pe spinarea ei, pe sânii ei, alunecând de-a lungul coloanei, apăsând-o strâns de coapsele lui întărite şi Jennifer simţi cum se prăbuşeşte încet în abisul ameţitor al senzualităţii şi al pasiunii care se trezeau în ea. Cu un geamăt surd de neajutorată capitulare, îşi încolăci braţele pe după gâtul lui, agăţându-se de el pentru sprijin.
Undeva, într-un loc îndepărtat al minţii ei, simţi cum îi cade rochia de pe ea apoi simţi asprimea palmelor lui pe sânii ei umflaţi, brusca înteţire a ardorii lui, cu fiecare sărut arzător. Braţe ca nişte benzi de oţel o cuprinseră, strângând-o ca într-un leagăn şi atunci se pomeni purtată spre pat şi aşezată cu blândeţe jos, pe aşternuturile reci. Brusc, căldura, securitatea trupului şi a braţelor lui dispăru.
Ieşind încet din ceaţa ca un vis unde căutase în mod deliberat refugiul din faţa realităţii celor ce aveau să se întâmple, Jenny simţi cum aerul rece îi atinge pielea şi împotriva voinţei, deschise ochii.
Royce stătea în picioare, în faţa patului, scoţându-şi hainele şi se simţit străbătută de un tremur de alarmată admiraţie. În lumina focului, pielea lui era ca bronzul uns cu ulei, muşchii grei de la mâini şi şolduri şi coapse ondulându-se în timp ce degetele lui deschideau brâul pantalonilor strâmţi de lână. Era splendid, îşi dădu ea seama, era magnific, înghiţindu-şi un nod de spaimă şi jenată admiraţie, îşi întoarse repede capul în altă parte, apucând cu degetele cearşaful ca să se acopere cât de cât, în timp ce el îşi scoase ultima piesă din îmbrăcămintea care-i acoperea goliciunea.
Patul se afundă sub greutatea lui şi Jenny aşteptă, cu faţa întoarsă, cu ochii strâns închişi, dorindu-şi ca el să o cuprindă în braţe şi să o posede repede, înainte ca realitatea rece să se întoarcă şi mai mult spre ea.
Royce însă nu era deloc grăbit. Întinzându-se alături de ea, o sărută uşor după ureche şi trase deoparte, încet dar inexorabil, cearşaful. Respiraţia i se întrerupse când o privi în toată splendoarea ei nudă. Jenny simţi cum se înroşeşte din cap până în vârful picioarelor când Royce îşi petrecu privirile peste splendida perfecţiune a sânilor ei voluptuoşi, cu sfârcuri rozalii, peste talia mică şi gingaşă, coapsele delicat rotunjite şi picioarele lungi, superbe. Fără să se gândească, Royce spuse tare ce gândea.
- Ai idee cât eşti de frumoasă? şopti el gutural, în timp ce privirea urca încet spre faţa ei minunată, poposind deasupra părului roşu-auriu, răvăşit luxuriant pe perne.
- Sau cât de mult te doresc?
Cum Jenny îşi ţinea faţa într-o parte, cu ochii strâns închişi, degetele lui îi apucară delicat bărbia, întorcându-i chipul spre el. Cu o voce ca un pluş aspru, plină de dorinţă şi cu un zâmbet languros, Royce şopti:
- Deschide ochii, micuţo.
Jenny ascultă fără vrere şi se pomeni uitându-se în ochii aceia argintii, seducători, care i-i ţineau captivi pe ai ei, în timp ce mâna lui aluneca dinspre obraz spre gâtul ei şi apoi spre sâni, prinzându-le plinătatea ca într-o cupă.
- Să nu-ţi fie frică, îi porunci el blând, în timp ce degetele lui mângâietoare alunecau spre sfârc, frecându-l delicat, înainte şi înapoi.
Vocea adâncă, guturală, combinată cu explorarea de nesuportat a degetelor lui pricepute îşi lucrau deja magia asupra lui Jenny.
- Nu ţi-a fost niciodată teamă de mine, înainte. Nu începe acum.
Mâna lui alunecă uşor de pe sân, în sus spre umărul ei şi gura lui fin turnată începu să coboare decisă spre a ei. Prima atingere uşoară, mângâietoare a buzelor lui trimise prin tot trupul lui Jenny un val de plăcere, paralizând-o. Limba alunecă peste buzele ei, forţându-le să se despartă, tachinându-le cu înnebunitoare delicateţe. Apoi gura lui se deschise peste a ei, fierbinte şi insistentă, într-un nesfârşit sărut, de adâncă, primitivă foame.
- Sărută-mă, Jenny, îi porunci el răguşit.
Şi Jenny îl sărută. Îndoindu-şi mâna peste ceafa lui, îi oferi buzele depărtate, mişcându-le pe ale lui, sărutându-l la fel de erotic precum o săruta el. Royce gemu de plăcere şi o sărută şi mai apăsat, întorcând-o, cu mâna pe coloana ei, în braţele lui, în contact vibrant cu erecţia lui rigidă. Sărutată până la insensibilitate, mâinile lui Jenny alunecară în sus peste muşchii proeminenţi ai pieptului şi umerilor lui, apoi în jurul gâtului, strecurându-se în părul aspru, buclat, de la ceafa lui.
Când în sfârşit Royce îşi ridică gura de pe a ei, respiraţia lui era gâfâită şi rapidă şi Jenny îşi spuse că se va topi cu siguranţă din cauza tandreţei şi a dorinţei care îi pulsau în vene, cu fiecare bătaie bubuindă a inimii ei. Privind în ochii lui fierbinţi, îşi ridică degetele tremurânde, atingându-i faţa aşa cum i-o atinsese el pe a ei, plimbându-se cu vârfurile degetelor peste obrajii lui, peste începutul de barbă din jurii gurii, apropiindu-se de buzele moi, în timp ce o emoţie creştea încet în ea, ca să ţâşnească apoi într-o înflorire sălbatică, vibrantă, cu o forţă care o făcu să tremure. Cu pieptul durând-o din cauza asta, îşi plimbă degetele de-a lungul maxiliarului dur, înfiorându-se când atinse cicatricea roşie pe care i-o făcuse ea.
Copleşită de vinovăţie, ridică ochii spre ai lui şi şopti dureros:
- Iartă-mă.
Royce se uita în jos la ochii aceia imposibil de albaştri, dorind-o acum insuportabil şi mai mult, din cauza atingerii şi a vocii ei, dar se reţinu totuşi, fermecat de incredibila ei dulceaţă. În timp ce cobora încet cu degetele pe pieptul lui, îi văzu labirintul de lungi cicatrici de acolo. Royce o urmări, ştiind instinctiv că, spre deosebire de celelalte femei cu care se culcase, ea nu se va scutura de repulsie la vederea acestor cicatrici sau, mai rău, nu se va înfiora de o excitare sordidă la vizibila dovadă a pericolului în care trăia el, a pericolului pe care îl reprezenta el.
Se aştepta la altceva din partea îngerului nebunatic din braţele sale, dar nu era pregătit pentru ce s-a întâmplat sau pentru propria lui reacţie nestăpânită: degetele ei îi atinseră cicatricele, alunecând uşor spre cea mai apropiată de inima lui, făcându-i muşchii să i se încordeze în mod reflex, în timp ce se lupta să nu o posede acum.
Când în sfârşit îşi ridică privirea spre el, ochii ei străluceau de lacrimi neascunse şi chipul ei frumos era palid de tulburare, într-un geamăt violent, torturat, Jenny şopti:
- Dumnezeule Mare, cum te-au rănit.
Şi înainte ca el să-şi poată imagina intenţiile ei, Jenny îşi coborî capul şi buzele ei atinseră uşor fiecare cicatrice, ca şi cum ar fi încercat să o vindece, iar braţele ei alunecară strâns, protector, în jurul lui iar Royce îşi pierdu controlul.
Vârându-şi degetele în părul ei greu, mătăsos, o rostogoli pe spate.
- Jenny, spuse el gutural, sărutându-i ochii, obrazul, fruntea, buzele. Jenny... şopti el, iară şi iară...
Şi sunetul acestui cuvânt, răguşeala vocii lui profunde, o înnebuneau pe Jenny la fel ca tot ce începea el să îi facă. Gura lui coborî la sânul ei, tachinându-i culmea întărită, până când Jenny începu să gâfâie, arcuindu-şi spatele, apăsându-i capul de sânii ei. Mâna lui se mişcă, coborând în jos, spre talie, apoi mai jos, spre coapse.
În mod reflex, Jenny îşi strânse picioarele şi lui Royce îi scăpă un râs înfundat, răguşit, în timp ce buzele lui se întorceau să se lase peste ale ei cu pasiune devoratoare.
- Nu, draga mea, nu o să te doară, şoptea el fierbinte, cu degetele înaintând prin triunghiul cârlionţat dintre coapsele ei, căutând intrarea.
Fiori de plăcere şi teamă îi treceau prin tot trupul, dar Jenny nu reacţiona la ei; reacţiona însă la nevoia pe care o auzea în vocea lui.
Cu un efort conştient, le porunci muşchilor picioarelor ei să se relaxeze şi în clipa în care se întâmplă asta, degetele lui cunoscătoare o despărţiră, alunecând adânc în căldura ei umedă, făcându-i plăcere cu tandreţe şi pricepere, pregătind drumul pentru pasionata lui invazie.
Strângându-l de ea, cu faţa îngropată în gâtul lui încordat, Jenny avea senzaţia că trupul îi ia foc, topindu-se şi fluidizându-se şi din gâtlej îi scăpă un suspin de uluitoare plăcere. Exact când credea că precis va exploda de atâtea simţiri care se construiau în ea, picioarele lui Royce îi despărţiră pulpele şi el se mişcă în poziţie, deasupra ei.
Jenny deschise ochii şi îl văzu deasupra ei - războinicul al cărui nume îi făcea pe bărbaţi să tremure, acelaşi bărbat care o atinsese şi o sărutase cu atâta violentă tandreţe. Faţa lui era dură şi întunecată şi pulsul i se zbătea la tâmplă, în timp ce el se lupta să se stăpânească.
Mâinile lui pătrunseră sub ea, ridicându-i coapsele ca să-l primească; îi simţi duritatea fierbinte încercând, căutând intrarea şi Jenny îşi întâmpină soarta cu acelaşi curaj cu care o întâmpinase de fiecare dată, în mâinile lui. Emoţia gestului îl făcu pe Royce să se cutremure, când ea se abandonă în braţele lui şi el îşi introduse puţin duritatea palpitândă în incredibila ei căldură, nesigur câtă durere îi va pricinui şi disperat să fie cât mai delicat. Timpul pe care i-l acordase lui Jenny uşurase trecerea şi îi simţi căldura mătăsoasă înconjurându-l strâns, lărgindu-se ca să-l cuprindă. Cu inima bătându-i disperat, chinuit de dorinţă, îşi continuă drumul în ea, până când în sfârşit întâlni fragila barieră.
Se retrase câţiva centimetri şi reveni, apoi iar se retrase, decis să spargă bariera, disperat să se afunde în ea, urând durerea pe care avea să i-o pricinuiască. Cuprinzând-o strâns în braţele lui ca şi cum ar fi putut astfel să-i absoarbă el durerea, îi spuse, pe buzele ei, cu vocea hârşâită:
- Jenny... îmi pare rău.
Şi îşi continuă drumul, auzind-o gemând de durere, în timp ce braţele ei îl strângeau spasmodic.
Royce aşteptă să-i treacă durerea şi apoi începu să se mişte în ea, alunecând uşor înainte, retrăgându-se, intrând mai adânc de fiecare dată, retrăgându-se din nou, cu trupul complet excitat şi disperat, în timp ce voinţa lui lupta pentru control. Îşi plimbă în cerc, delicat, coapsele peste ale ei, pasiunea lui triplându-se auzindu-i geamătul înfundat de plăcere şi simţindu-i mâinile alunecând spre coapsele lui, lipindu-l de ea. Trecând la mişcări adânci, puternice, plonja în ea şi-i simţi trupul începând să se mişte cu al lui. Nu-i venea să creadă câtă plăcere îi oferea ea, cum îi simţea trupul strângându-i-se în jurul proeminenţei lui umflate, învăluind-o, sau dulcea tortură a mişcărilor ei instinctive.
Repede, săgeţi înţepătoare de dorinţă începură să-i zguduie lui Jenny trupul şi ea se mişca împreună cu Royce, căutând fără să ştie ceva ce simţea că el încerca să-i ofere şi apropiindu-se tot mai mult de acel ceva, tot mai mult, pe măsură ce el îşi înteţea loviturile insistente. Pulsaţiile din străfundurile ei explodară brusc într-o izbucnire de plăcere copleşitoare care îi zgudui trupul cu val după val de senzaţie. Spasmele ei îl îmbrăţişară, strângându-i şi lovindu-i bărbăţia umflată.
Royce îşi petrecu strâns braţele în jurul ei, rămânând complet nemişcat pentru a-i mări plăcerea, respirând repede, gâfâit, lipit de gâtul ei. Aşteptă până când spasmele ei încetară şi apoi, cu inima bubuindu-i în coaste, se adânci în ea, fără să-şi mai poată controla forţa izbiturilor, cu trupul cutremurându-i-se convulsiv, iară şi iară, în timp ce căldura lui se revărsa în ea.
Plutind pe o mare de inconştientă plăcere, cu trupul în continuare unit cu al lui, Jenny îl simţi pe Royce mişcând-o pe o parte şi aducând-o cu el şi se întoarse, încet, înapoi la starea de conştientă.
Pleoapele i se deschiseră şi umbrele din cameră începură încet să capete formă; un buştean trosni în cămin, eliberând scântei incandescente. Se simţi inundată din nou de realizarea a tot ce se petrecuse între ei şi acolo, ghemuită în siguranţă în braţele lui, Jenny cunoscu un sentiment de singurătate şi de groază, mai puternic decât orice. Ceea ce tocmai făcuse ea nu fusese un martiriu, nici măcar un nobil sacrificiu - nu, când găsise atâta plăcere păgână în el, atâta... paradis. Simţi lângă obrazul ei bătăile ritmice, puternice, ale inimii lui Royce şi îşi înghiţi un nod de dureroasă emoţie. Găsise aici altceva diferit, ceva interzis şi periculos pentru ea, un sentiment care nu trebuia, nu putea să existe.
Şi cu toată teama şi vinovăţia pentru ceea ce făcuse, singurul lucru pe care şi-l dorea acum era ca el să-i spună din nou „Jenny”, cu vocea aceea răguşită, tandră. Sau să-i spună, pe orice ton, „te iubesc”.
Ca şi cum nevoia de a-i auzi vocea ajunsese la el, Royce vorbi, dar cuvintele lui nu erau cele pe care vroia ea să le audă şi nici tonul lui nu era cel dorit de inima ei. Liniştit, fără emoţie în glas, o întrebă:
- Te-a durut rău?
Jenny scutură din cap şi după câteva încercări, reuşi să şoptească:
- Nu.
- Îmi pare rău dacă ţi-am făcut rău.
- Nu mi-ai făcut.
- Indiferent cine ar fi fost primul, tot te-ar fi durut.
Lacrimile îi umplură ochii, sufocând-o şi Jenny se rostogoli pe cealaltă parte, încercând să se desprindă din braţele lui, dar Royce o ţinea strâns, cu spinarea şi picioarele lipite de pieptul şi coapsele lui. Indiferent cine ar fi fost primul, se gândea Jenny nefericită, era foarte departe de „Te iubesc.”
Royce ştia asta. Ştia la fel de bine cum ştia că era o nebunie să se gândească la cuvintele acelea, cu atât mai mult să le pronunţe. Nu acum, nu încă... nu, niciodată, se corectă el în timp ce prin faţa ochilor minţii îi flutură imaginea femeii cu care se presupunea că urma să se căsătorească. Nu simţea niciun sentiment de vinovăţie că făcuse dragoste cu Jennifer; printre altele, încă nu era angajat oficial - nu, până când regele Henric nu va deveni nerăbdător şi nu se va ocupa direct de căsătoria lui cu Lady Mary Hammel.
În clipa aceea, Royce îşi dădu seama că şi dacă ar fi fost logodit, tot nu ar fi avut niciun sentiment de vinovăţie. Prin minte îi trecu imaginea lui Mary Hammel, cu chipul ei frumos şi deschis, încadrat de un nor de păr blond-argintiu. Mary era pasională şi neinhibată în pat, tremurând de excitare în braţele lui, din motive care nu reprezentau niciun secret pentru el, câtă vreme chiar ea îi spusese, cu voce guturală şi joasă: „Tu, domnul şi stăpânul meu, eşti Puterea şi Violenţa şi Forţa - şi pentru majoritatea femeilor, acestea sunt cele mai puternice afrodiziace.”
Cu ochii în foc, Royce se întreba dacă nu cumva regele Henric trecuse la procedurile de căsătorie fără să-i mai aştepte întoarcerea, la sfârşitul acestei luni. Pentru un suveran puternic, care cucerise tronul prin luptă, Henric dezvoltase repede ceea ce Royce simţea a fi mai curând un obicei dezgustător de a rezolva problemele politice, ori de câte ori era posibil, prin aranjarea unor căsătorii între două entităţi ostile - începând chiar cu căsătoria lui Henric cu Elizabeth de York, însăşi fiica regelui căruia îi luase tronul Angliei cu 1 an în urmă, într-o bătălie care s-a sfârşit cu moartea celuilalt. Mai mult, Henric spusese de nenumărate ori că dacă fiica lui ar fi fost suficient de mare, ar fi căsătorit-o cu regele James al Scoţiei, pentru ca astfel să pună punct interminabilei concurenţe dintre cele două ţări.
Poate că o astfel de soluţie îl mulţumea pe Henric, dar Royce nu era dispus la asemenea alianţe neprietenoase. El îşi dorea o soţie îndatoritoare, supusă, care să-i încălzească patul şi să dea farmec sălii de primire; el avusese deja parte de prea multe lupte în viaţa lui ca să se supună singur la altele, în propria lui casă.
Jennifer se mişcă în braţele lui, încercând să se elibereze. Îl întrebă, cu glas înăbuşit:
- Aş putea acum să mă retrag în camera mea?
- Nu, spuse el sec, mai avem mult până să ne încheiem târgul.
Şi apoi, ca să-i arate că aşa era şi ca să îndulcească ceea ce ştia că fusese o poruncă arbitrară, o rostogoli pe spate şi-şi afundă buzele într-ale ei, sărutând-o până când, înnebunită, Jenny se agăţă de el şi îi întoarse sărutările cu pasiune dulce, descătuşată.
CAPITOLUL UNSPREZECE
Luna îşi revărsa lumina prin fereastră şi Royce se rostogoli în somn, întinzând un braţ spre Jennifer. Dar mâna lui întâlni aşternutul rece, nu carne caldă. O viaţă petrecută în pericol îl făcu să revină, într-o secundă, la realitate. Ochii i se deschiseră brusc în timp ce se întorcea pe spate, scrutând încăperea, măturând cu privirea mobilierul care se înălţa asemenea unor umbre fantomatice în palida lumină a lunii.
Răsucindu-se cu picioarele la marginea patului, se ridică şi începu să se îmbrace repede, înjurându-şi propria prostie de a fi uitat să planteze o santinelă jos, la capătul scării. Îşi înşfacă pumnalul, din obicei, furios pe el că adormise în confortabila convingere că Jennifer nu putea să se lipească aşa de el, pentru ca apoi să rămână trează şi să-şi pună la cale, cu răceală, evadarea. Ba da, Jennifer Merrick era capabilă şi de mai mult. Gândindu-se la toate aspectele, se putea considera norocos că nu încercase să-i taie beregata înainte de a pleca! Smulse uşa şi era aproape gata să calce peste pajul lui uluit, care dormea în faţa uşii, pe rogojina lui.
- Ce s-a întâmplat, milord? întrebă Gawin îngrijorat, începând să se ridice.
O mişcare imperceptibilă - ca suflul vântului, venind de afară, dinspre parapet - îi atrase atenţia lui Royce şi îşi întoarse capul într-acolo.
Uşa se trânti în faţa uluită a lui Gawin.
Spunându-şi că era efectiv uşurat că nu-l obligase la o altă urmărire nocturnă, Royce deschise încet uşa şi ieşi. Jenny stătea pe parapet, cu părul lung umflându-i-se în briza nopţii, cu braţele petrecute în jurul ei, privind în depărtare. Cu ochii micşoraţi, Royce îi studie expresia şi o clipă fu cuprins de un val de uşurare. Ea nu părea să contemple posibilitatea de a se arunca peste parapet şi nici să-şi deplângă fecioria pierdută. Mai curând decât furioasă sau nefericită, ea arăta aproape pierdută în gânduri.
De fapt, Jenny era atât de scufundată în gândurile ei încât habar n-avea că nu mai era singură. Mângâierea alintătoare a aerului îmbălsămat al nopţii o ajutase să-şi refacă starea de spirit dar chiar şi aşa avea senzaţia că întreaga lume se întorsese cu fundul în sus în noaptea aceasta şi că Brenna era unul dintre motive: Brenna şi o pernă de puf fuseseră motivele pentru care Jenny îşi sacrificase cu „nobleţe” virginitatea. Cumplita constatare o izbise chiar în clipa în care se pregătea să adoarmă.
Spunea încet o rugăciune adormită pentru însănătoşirea Brennei şi pentru călătoria ei în siguranţă, când o pană străpunse faţa de pernă din in, aducând-o cu gândul la clipa în care îi potrivise Brennei pernele sub cap, în căruţă. Brenna avea accese de tuse din cauza fulgilor din pernele din jurul ei şi nimeni altcineva decât ea nu putea fi mai atentă să le îndepărteze. Precis, îşi spuse Jenny, că Brenna adormise în camera ei şi se trezise tuşind, dar în loc să îndepărteze pernele vinovate, devenise, în sfârşit, cutezătoare şi inventivă: sperând că Royce le va elibera pe amândouă, Brenna rămăsese întinsă pe el, până când începuse să tuşească la un pas de moarte.
Absolut ingenioasă, se gândea Jenny - la nivelul tuturor planurilor pe care le putea ea imagina - şi la fel de ghinionistă, decise Jenny sumbru.
Gândurile ei o părăsiră pe Brenna şi se întoarseră spre viitorul pe care-l visase odinioară să îl aibă, un viitor care acum, mai mult ca oricând, era pierdut pentru ea.
- Jennifer... spuse Royce în spatele ei.
Jenny se întoarse în loc, făcând un efort să-şi ascundă reacţia inimii la auzul timbrului profund al vocii lui. De ce, se întrebă ea cu disperare, încă îi mai putea simţi mâinile pe piele şi de ce simpla vedere a chipului său îi aducea în minte asprimea tandră a sărutărilor lui?
- Eu... De ce eşti îmbrăcat? întrebă ea uşurată că vocea îi sunase calm.
- Mă pregăteam să merg să te caut, îi răspunse Royce ieşind din umbră.
Aruncând o privire spre pumnalul strălucitor din mâna lui, îl întrebă:
- Şi ce intenţionai să faci, când mă găseai?
- Uitasem de parapetul ăsta.
Vârându-şi pumnalul în curea, Royce adăugă.:
- M-am gândit că ai reuşit să te strecori afară din cameră.
- Oare pajul tău nu doarme chiar de partea cealaltă a uşii?
- Bună observaţie, spuse Royce sardonic.
- De obicei doarme întins de-a lungul uşii, ca să blocheze trecerea oricui, sublinie ea.
- La fel de corect, spuse Royce sec, mirându-se cum de se repezise, ca niciodată, afară pe uşă, fără să cerceteze orice altă variantă.
Acum că o găsise, Jenny îşi dori ca el să plece; prezenţa lui adusese infernul în serenitatea pe care o căutase cu atâta disperare.
Întorcându-se de la el cu neechivoca sugestie ca el să plece, începu să privească peisajul luminat de lună.
Royce ezită, ştiind că ea dorea să fie lăsată singură, dar nedorind să o părăsească. Îşi spuse că era vorba doar de preocuparea pentru starea ei de spirit şi nu de plăcerea pe care o avea să stea în prezenţa ei, acest sentiment de tandreţe împiedicându-l să plece. Simţind că ea nu va primi cu plăcere atingerea lui, se opri mai departe de ea şi se sprijini cu umărul de peretele care înconjura parapetul.
Jenny rămase adâncită în gândurile ei şi sprâncenele lui Royce se strânseră uşor, reconsiderând concluzia lui de mai devreme, că ea se gândea la ceva atât de stupid cum ar fi să-şi ia viaţa.
- La ce te gândeai acum câteva minute, când am venit aici?
Întrebarea o făcu pe Jenny să se încrânceneze uşor. Nu se gândise decât la două lucruri, dintre care unul, anume ingeniosul plan al Brennei, evident că nu-l putea comenta cu el.
- Nu era nimic important, se eschivă ea.
- Oricum, spune-mi, insistă.
Jenny se uită într-o parte, inima bătându-i trădătoare la vederea umerilor lui largi atât de aproape de ea şi a chipului frumos, serios, luminat de luna. Dorind acum să discute orice i-ar fi putut distrage atenţia de la prezenţa lui, se uită peste dealuri şi spuse cu un oftat de capitulare:
- Mi-am amintit de vremea când stăteam pe parapetul castelului Merrick şi priveam în depărtare, gândindu-mă la un regat.
- Un regat? repetă Royce surprins şi uşurat de natura nonviolentă a gândurilor ei.
Jenny dădu din cap, cu părul ei greu unduindu-i-se pe spate şi Royce îşi reprimă cu greu nevoia de a-şi înfăşură mâna în masa mătăsoasă şi de a-i întoarce faţa în sus, spre el.
- Ce regat?
- Propriul meu regat.
Jenny oftă, simţindu-se ridicolă şi supărată că el insistase asupra subiectului.
- Obişnuiam să-mi plănuiesc propriul meu regat.
- Bietul James, glumi Royce referindu-se la regele Soţiei. Şi pe care anume dintre regaturile lui plănuiai să pui mâna?
Jenny îi zâmbi dezamăgită, dar în vocea ei se simţea o ciudată tristeţe.
- Nu era un regat real, cu pământuri şi castele; era un regat al viselor - un loc unde lucrurile aveau să fie exact cum vroiam eu să fie.
O amintire de mult pierdută îi trecu prin minte şi întorcându-se spre parapet, Royce îşi lăsă braţele pe el, cu degetele împreunate. Privind peste dealuri, în aceeaşi direcţie în care se uita Jennifer, mărturisi încet:
- A fost o vreme, de mult de tot, când şi eu obişnuiam să-mi imaginez un regat după propriile mele vise. Al tău cum arăta?
- Nu sunt multe de spus. În regatul meu era prosperitate şi pace. Din când în când, fireşte, câte un ţăran se îmbolnăvea foarte rău sau siguranţa noastră era cumplit ameninţată.
- În regatul din visul tău existau ameninţări şi boală? o întrerupse Royce surprins.
- Desigur! recunoscu Jenny cu un zâmbet jenat. Trebuia să existe şi una şi alta, pentru ca eu să pot sări în ajutor şi să salvez totul. Acesta era adevăratul motiv pentru care îmi inventasem regatul.
- Vroiai să devii o eroină pentru poporul tău, concluziona Royce zâmbind la o motivaţie pe care o putea uşor înţelege.
Jenny scutură din cap, înflăcărarea din vocea ei alungându-i zâmbetul.
- Nu. Vroiam doar să fiu iubită de cei pe care-i iubeam; să mi se acorde atenţie, nu să fiu nedorită de cei care mă ştiau.
- Asta era tot ce-ţi doreai?
Jenny dădu din cap, serioasă.
- Aşa că mi-am inventat un regat al viselor, unde puteam face lucruri măreţe şi cutezătoare, prin care să obţin acest lucru, iubirea.
Nu foarte departe, pe dealul din apropierea castelului, silueta unui bărbat fu luminată o clipă, de razele lunii care ieşeau din nori.
Oricând altădată, această scurtă apariţie l-ar fi determinat pe Royce să trimită oameni în cercetare. Acum totuşi, saturat de dragostea din timpul nopţii, ştiind ce va avea să mai urmeze, cu fermecătoarea frumuseţe de lângă el, creierul său nu reacţiona la ce observaseră ochii. Era o noapte plină de căldură şi rare confidenţe, o noapte mult prea dulce şi plăcută, ca să se gândească la imposibila ameninţare a unui pericol tăcut, pândind atât de aproape de propriul lui domeniu.
Royce se încruntă, gândindu-se la cuvintele derutante ale lui Jenny. Scoţienii, chiar şi proprietarii de pământ care trăiau după legile feudale, mai curând decât după legile clanului, erau extrem de loiali! Şi indiferent dacă cei din clanul lor îi spuneau tatălui lui Jennifer „contele sau „Merrick” acesta şi întreaga lui familie vor continua să primească completa devoţiune şi loialitate a clanului Merrick. Ei nu se vor uita la Jennifer şi nu o vor găsi nedorită iar ea va fi, fără îndoială, iubită de cei pe care îi iubea - deci, ea nu ar fi trebuit să simtă nevoia să viseze la un regat al ei.
Într-un târziu, Royce spuse:
- Eşti o tânără curajoasă şi frumoasă. Şi o contesă cu toate drepturile ei. Fără îndoială că cei din clanul tău simt pentru tine ceea ce îţi doreşti să simtă - şi poate chiar mai mult.
Jenny îşi smulse privirea dintr-a lui şi păru din nou absorbită de peisaj. Îi răspunse cu o voce intenţionat lipsită de emoţie:
- Ei mă consideră un fel de... de provocare.
- De ce şi-ar închipui ceva atât de absurd? întrebă el derutat.
Spre surprinderea lui, Jenny sări în ajutorul lui.
- Altceva ar putea gândi, având în vedere lucrurile pe care fratele meu vitreg i-a convins că le-am făcut?
- Fel de lucruri?
Jenny se înfiora, strângându-şi braţele în jurul ei, arătând aproape cum arăta atunci când a văzut-o prima dată pe parapet.
- Lucruri de negândit, şopti ea.
Royce o privea insistând tăcut să se explice şi Jenny inspiră adânc, tremurat şi se conformă fără bucurie:
- Au fost multe lucruri, dar cel mai cumplit a fost despre cum s-a înecat Rebecca. Becky şi cu mine eram verişoare de departe şi cele mai bune prietene. Aveam amândouă 13 ani, adăugă Jenny zâmbind trist. Tatăl ei - Garrick Carmichael - ea văduv şi Rebecca era singurul lui copil. Era nebun după ea, aşa cum eram cu toţii. Era atât de dulce şi atât de incredibil de frumoasă - chiar mai frumoasă decât Brenna - încât nu puteai să nu o iubeşti. Problema era că tatăl ei o iubea atât de mult încât nu o lăsa să facă nimic, de teamă să nu păţească ceva. Nu avea voie nici să se apropie de râu, pentru că tatăl ei se temea să nu se înece. Becky a hotărât să înveţe să înoate - ca să-i arate că va fi în siguranţă - aşa că, în fiecare dimineaţă, devreme de tot, ne furişam la râu, pentru ca eu să o pot învăţa să înoate.
Cu o zi înainte de a se îneca, am fost la târg şi ne-am certat pentru că i-am spus că unul dintre jongleri se uitase la ea într-un mod necuviincios. Fraţii mei vitregi, Alexander şi Malcolm ne-au auzit - ca şi alţi câţiva oameni - şi Alexander m-a acuzat că eram geloasă pentru că de fapt eu mă uitam la jonglerul respectiv, ceea ce era cea mai mare prostie. Becky era atât de furioasă, de jenată vreau să spun, încât când am plecat mi-a zis să nu mă obosesc să vin la râu, a doua zi dimineaţă, pentru că nu mai avea nevoie de ajutorul meu. Ştiam că nu vroia cu adevărat să spună asta şi că nu ştia încă să înoate aşa de bine şi fireşte, a doua zi dimineaţa m-am dus la râu.
Vocea lui Jennifer deveni o şoaptă aproape imperceptibilă.
- Când am ajuns acolo, Becky era încă furioasă; mi-a strigat că vroia să fie singură. Eu eram deja în vârful dealului, îndepărtându-mă, când am auzit un pleoscăit şi pe ea strigându-mă să o ajut. M-am întors şi am început să alerg în jos pe deal, dar nu o puteam vedea. Când am ajuns la jumătatea drumului, a reuşit să-şi scoată capul din apă - ştiu asta pentru că i-am văzut părul la suprafaţă. Apoi am auzit-o strigându-mă încă o dată...
Jenny se cutremură, frecându-şi absentă mâinile.
- Dar curentul o purta departe. M-am scufundat şi am încercat să o găsesc. M-am scufundat din nou şi din nou şi din nou, şopti Jenny sacadat, dar... nu am putut-o găsi, ca să o ajut. A doua zi, Becky a fost găsită câteva mile mai departe, pe malul râului.
Royce ridică mâna, apoi o lăsă înapoi jos, simţind că ea lupta să se stăpânească şi nu ar fi primit bine un gest de mângâiere care ar fi făcut-o să-şi piardă controlul.
- A fost un accident, spuse el blând.
Jenny inspiră adânc, să se liniştească.
- Nu şi după Alexander. Probabil că el fusese prin apropiere, pentru că a spus la toată lumea că a auzit-o pe Becky strigându-mă, ceea ce era adevărat. Dar le-a spus şi că ne certam şi că eu am împins-o în apă.
- Şi cum a explicat propriile tale haine ude? întrebă Royce concis.
- A spus, începu Jenny cu glasul sfâşiat, că am împins-o în apă; că am aşteptat puţin şi apoi am încercat să o salvez. Lui Alexander, adăugă Jenny, i se spusese deja că el şi nu eu îi va succeda tatălui meu la putere. Dar asta nu i-a fost suficient - el vroia să intru în dizgraţie şi chiar mai mult. După asta a fost uşor pentru el.
- Uşor în ce fel?
Umerii ei delicaţi se ridicară uşor.
- Alte câteva minciuni diavoleşti şi adevăruri răstălmăcite - cabana unui ţăran care a luat brusc foc în noaptea care a urmat după ce l-am provocat cu ridicarea unui sac cu grăunţe. Lucruri dintr-astea.
Jenny îşi ridică încet ochii strălucitori de lacrimi şi spre surprinderea lui Royce, încercă să zâmbească.
- Îmi vezi părul? îl întrebă ea. Royce îşi aruncă inutil privirea spre şuviţele roşii-aurii pe care le admira de săptămâni de zile şi dădu din cap.
Cu voce sufocată, Jenny spuse:
- Părul meu avea o culoare cumplită. Acum are culoarea părului lui Becky. Becky ştia... cât de mult îi... admiram părul, şopti Jenny cu voce întreruptă şi... îmi place să cred că ea mi l-a dăruit. Ca să-mi arate că ştie... că am încercat să o salvez.
Strângerea dureroasă, neobişnuită din piept îi făcu lui Royce să-i tremure mâna când începu să şi-o ridice şi să şi-o pună pe obrazul ei, dar ea se retrase şi cu toate că ochii enormi înotau în lacrimi strălucitoare, Jenny nu izbucni în plâns. Acum, în sfârşit, înţelese de ce această minunată tânără nu a plâns de la capturarea ei, nici măcar când i-a aplicat el bătaia aceea zdravănă. Jennifer Merrick îşi înmagazinase în ea toate lacrimile iar mândria şi curajul ei nu-i vor permite să clacheze şi să le dea drumul. În comparaţie cu ce suferise ea, o simplă bătaie a lui nu însemna nimic.
Neştiind ce să facă, Royce intră în cameră, turnă puţin vin într-o cupă şi i-l aduse.
- Bea asta, îi spuse el simplu.
Constată uşurat că ea îşi recăpătase deja controlul şi un zâmbet cuceritor îi flutură pe buzele catifelate, la tonul lui neintenţionat abrupt.
- Mi se pare, milord, că îmi vâri mereu alcool în mâini.
- De obicei, pentru motivele mele josnice, recunoscu el vesel şi Jenny chicoti.
Bând o sorbitură, Jenny puse cupa deoparte, apoi îşi încrucişa braţele pe parapetul scund, privind din nou în depărtare, în timp ce se apleca. Royce o studie în tăcere, incapabil să-şi scoată din minte dezvăluirile ei, simţind nevoia să spună ceva încurajator.
- Oricum, nu cred că ţi-ar fi făcut plăcere să-ţi asumi responsabilitatea clanului.
Jenny scutură din cap şi spuse calm:
- Aş fi iubit asta. Erau atâtea lucruri care vedeam că ar fi trebuit făcute altfel - lucruri pe care le observă doar o femeie, nu un bărbat. Lucruri pe care le-am învăţat şi de la Mama Ambrose. Există noi orizonturi, metode noi de a cultiva cerealele - sute de alte lucruri care pot fi făcute altfel şi mai bine.
Incapabil să comenteze despre relativele merite ale agriculturii, Royce încercă un alt argument.
- Nu-ţi poţi trăi viaţa încercând să-ţi faci clanul să te aprecieze.
Jenny îi răspunse cu o voce scăzută, decisă:
- Pot. Aş face orice ca să-i conving să mă vadă din nou ca pe cineva de-al lor. Ei sunt poporul meu - sângele lor curge în vinele mele şi al meu, într-ale lor.
- Mai bine ai uita de asta. S-ar părea că te-ai angajat într-o competiţie a cărei victorie nu pare să-ţi fie favorabilă.
Jenny spuse, cu tristeţe:
- Pentru scurt timp, în aceste ultime zile am sperat că nu mai e aşa cum zici tu. Într-o zi, William va prelua conducerea clanului, iar el este un băiat minunat, bun - mă rog, un bărbat - de vreme ce a împlinit 20 de ani. Nu este la fel de puternic cum era Alexander sau cum este Malcolm, dar este inteligent şi înţelept şi loial. El suferă pentru relaţia mea cu clanul şi de îndată ce va fi devenit stăpân, va încerca să îndrepte lucrurile. Dar în noaptea aceasta, totul a devenit imposibil.
- Ce legătură are noaptea asta cu toată povestea?
Jenny îşi ridică ochii spre el şi expresia lor îi aminti lui Royce de o ciută rănită, în ciuda tonului ei voit calm, indiferent.
- În noaptea asta am devenit consoarta celui mai aprig duşman al familiei mele - amanta vrăjmaşului poporului meu. În trecut, m-au dispreţuit pentru lucruri pe care nu le-am făcut. Acum, au un bun motiv să mă dispreţuiască pentru ce am făcut, exact cum am şi eu motive să mă dispreţuiesc. De data aceasta am făcut un lucru de neiertat. Nici Dumnezeu nu mă va ierta...
Adevărul de netăgăduit al acuzaţiei că a devenit consoarta lui îl izbi pe Royce cu o forţă mai mare decât ar fi vrut să recunoască, dar vinovăţia lui era diminuată de cunoaşterea faptului că viaţa care era pierdută pentru ea acum, nu era cine ştie ce viaţă. Întinzând mâna, o luă cu fermitate de umeri şi o întoarse, apoi îi ridică bărbia în sus, obligând-o să-i întâlnească privirea. Şi chiar în timp ce începea să vorbească, plin de compasiune şi înţelegere, simţea deja că începe să se întărească, un răspuns imperativ la apropierea ei.
Royce spuse cu liniştită fermitate:
- Jennifer, eu nu am ştiut cum stăteau lucrurile între tine şi clanul tău, dar m-am culcat cu tine şi nimic nu se mai poate schimba acum.
- Dar dacă ai putea schimba ceva, ai face-o? spuse Jenny privindu-l revoltată.
Royce se uită în jos la fata incredibil de tentantă, care-i încinsese trupul chiar în clipa aceea. Calm şi onest, răspunse:
- Nu.
- Atunci nu te mai obosi să pari că regreţi, izbucni ea.
.......................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu