Regatul viselor, Judith McNaught

 ..........................................

6-7

 

                 Când depăși căminul cu câțiva pași, mătuşa se întoarse ca să-i arate lui Jennifer câteva merite ale noii ei locuinţe - câteva dintre ele observate deja de Jennifer.

   - Uită-te acolo sus, draga mea, spuse mătuşa Elinor încântată, arătând spre fereastra cu vitralii. Nu este minunat? Ferestre cu vitralii! Nu o să-ţi vină să crezi când o să vezi cât este de mare galeria de sus sau confortul din solar. Şi suporţii pentru lumânări sunt din aur. Paturile au baldachine din mătase şi aproape toate cupele sunt încrustate cu pietre preţioase! De fapt, declară ea gânditoare, după ce am studiat locul ăsta aşa cum numai eu ştiu s-o fac, m-am convins că jaful şi hoţia trebuie să fie foarte profitabile...
   Cu asta, mătuşa Elinor se întoarse spre cămin şi se interesă politicos despre „jefuitorul şi hoţul” care stăpânea castelul:
   - Înălţimea Voastră, sunteţi de acord că jaful şi hoţia aduc profituri mari, sau mă înşel eu?
   Prin ceaţa mortificării ei, Jenny văzu că stacana cu bere din mâna soţului ei încremenise acum în aer, la jumătatea drumului spre buzele lui. Royce o lăsă foarte încet în jos, făcând-o pe Jenny să se teamă că va porunci ca mătuşa Elinor să fie aruncată peste zidul castelului. Dar Royce înclină doar capul, politicos, cu faţa inexpresivă şi spuse:
   - Foarte mari profituri, doamnă, le recomand cu multă căldură ca profesie.
   - Ce drăguţ să aud aşa ceva, exclamă mătuşa Elinor.
   Jenny o prinse pe mătuşa ei de braţ şi începu să o târască spre scară, în timp ce mătuşa Elinor continua, veselă:
   - Trebuie să vorbim cât de curând cu Sir Albert, să-ţi găsească nişte rochii ca lumea. Există cufăre cu lucruri care au aparţinut foştilor proprietari. Sir Albert este majordom aici şi nu e prea sănătos. Cred că are viermi, i-am făcut ieri o băutură de-a mea şi am insistat să o bea. Astăzi se simte groaznic de rău, dar mâine o să fie în formă, o să vezi. Şi ar trebui să te culci imediat, eşti palidă şi epuizată...
   Patru cavaleri se întoarseră la unison spre Royce, cu chipurile deschise în zâmbete nestăpânite. Cu o voce gâtuită de râs, Ştefan spuse:
   - Pentru numele Lui Dumnezeu! Nu era chiar atât de rău, pe drum încoace. Dar atunci nici nu putea vorbi prea mult, când se agăţa de cal. Probabil că a strâns în ea prea multe cuvinte, în zilele astea.
   Royce ridică o sprânceană sardonică în direcţia în care dispăruse mătuşa Elinor.
   - Este vicleană ca o vulpe bătrână, dacă ai mâinile legate. Unde este Albert Prisham? întrebă el, dintr-o dată nerăbdător să-şi vadă majordomul şi să afle cum prosperă Claymore.
   - Este bolnav, aşa cum a spus Lady Elinor, răspunse Ştefan aşezându-se într-un fotoliu, lângă foc. Am stat de vorbă cu el ieri când am ajuns aici şi m-am gândit că e inima. A pregătit totul pentru petrecerea din seara asta, dar te roagă să-i permiţi să vă vedeţi abia mâine. Nu vrei să arunci o privire prin castel?
    Royce îşi puse jos stacana cu bere şi-şi frecă obosit ceafa.
   - O s-o fac mai târziu. Acum însă o să vreau să dorm puţin.
   - Şi eu, spuse Sir Godfrey, căscând şi întinzându-se în acelaşi timp. Mai întâi vreau să dorm, apoi o să vreau să mă îndop cu mâncare şi băutură bună. După care o să vreau o fătucă fierbinte, dornică, în braţele mele, pentru tot restul nopţii. În ordinea asta, adăugă el zâmbind şi ceilalţi cavaleri dădură din cap, în total acord cu el.
   După plecarea lor, Ştefan se relaxa în fotoliu, studiindu-şi preocupat fratele, în timp ce Royce se încrunta distrat, cu ochii în conţinutul stacanei.
   - Ce te face să arăţi aşa de preocupat, frate? Dacă te gândeşti la scena aia nenorocită din vale, uită de ea şi nu o lăsa să-ţi strice petrecerea de diseară.
   Royce se uită la el.
   - Mă întrebam dacă nu ne vom pomeni cu „oaspeţi neinvitaţi”, în toiul ei.
   Ştefan înţelese că Royce se referea la sosirea unui contingent de la Merrick.
   - Cei doi emisari ai lui James şi ai lui Henric vor sosi, fireşte, aici. Vor cere să vadă cu ochii lor dovezi ale căsătoriei, ceea ce bunul părinte le poate oferi. Dar mă îndoiesc că oamenii ei vor bate tot drumul ăsta, când nu vor putea face nimic, odată ajunşi aici.
   - Vor veni, spuse Royce plat. Şi vor sosi suficient de mulţi ca să ne arate că au putere.
   - Şi dacă vin? Nu pot face nimic altceva decât să urle la noi, peste zidurile castelului. Ai fortificat locul ăsta ca să reziste celui mai cumplit atac pe care l-ai putea organiza tu.
   Chipul lui Royce deveni dur şi implacabil.
   - Eu am terminat-o cu bătăliile! Ţi-am spus asta şi i-am spus-o şi lui Henric. M-am săturat de ele, de totul - de sânge, de duhoare, de sunete.
   Indiferent la servitorul fascinat care se apropiase de el pe la spate ca să-i umple stacana, Royce termină hotărât:
   - Nu mai suport luptele.
   - Şi ce intenţionezi să faci, dacă totuşi apare Merrick aici?
   O sprânceană sardonică se ridică peste ochii ironici, cenuşii.
   - Intenţionez să-l invit să ia parte la sărbătorire.
   Ştefan văzu că Royce vorbea serios şi se ridică foarte încet în picioare.
   - Şi apoi? întrebă el.
   - Apoi o să sperăm că va vedea inutilitatea încercării de a se lupta cu mine, când este atât de mult depăşit numeric.
   - Şi dacă nu? Dacă insistă să se lupte doar el cu tine, ceea ce pare mai credibil, atunci ce o să faci?
   - Tu ce-ai vrea să fac?... Să-mi măcelăresc propriul tată-socru? izbucni Royce frustrat. Să o invit pe fiica lui să privească lupta? Sau să o trimit sus până când îi vom şterge sângele de pe pardoseala pe care se vor juca într-o bună zi copiii ei?
   Era rândul lui Ştefan să fie mânios şi frustrat.
   - Atunci ce-ai de gând să faci?
   - Să dorm, răspunse Royce, înţelegând în mod deliberat greşit, întrebarea. O să mă întâlnesc scurt cu majordomul, apoi o să mă duc să mă culc câteva ore.

   O oră mai târziu, după întâlnirea cu majordomul şi după ce lăsă instrucţiuni servitorului să-i pregătească baia şi hainele, Royce intră în dormitorul lui şi savurând momentul, se întinse pe patul uriaş, cu 4 stâlpi, strângându-şi mâinile sub cap. Îşi plimbă alene privirile peste pologul de deasupra capului, cu draperiile lui grele din brocart, trase în lături şi prinse cu sfori aurite, apoi se uită la peretele din partea cealaltă a camerei. Ştia că dincolo de peretele acela se afla Jennifer.
   Un servitor îi oferise informaţia, mai spunându-i că Jennifer intrase în camera ei în urmă cu câteva minute, după ce rugase să fie sculată peste trei ore şi să i se pregătească baia şi nişte haine cu care să se poată îmbrăca pentru sărbătorire.
   Amintiri cu Jenny dormind, cu părul răvăşit pe pernă şi cu pielea ei satinată expusă deasupra cearşafurilor îi făcură trupul să o dorească instantaneu. Ignorându-i reacţia, Royce închise ochii. Era mai înţelept să aştepte să se culce cu recalcitranta lui mireasă după sărbătorire, decise el. Va dura ceva să o convingă să accepte să-şi îndeplinească această parte din jurămintele ei de căsătorie, de asta nu se îndoia Royce şi acum nu se simţea în dispoziţie să se ocupe de această chestiune.
   La noapte, când va fi moleşită de vin şi de muzică, o va aduce în patul lui. Dar cu sau fără voia ei, va face dragoste cu ea la noapte şi în orice noapte de acum înainte, când o să vrea el. Dacă nu o să vină doritoare la el, va veni pentru că îi va porunci el, nimic mai simplu, decise Royce. Dar în ultima amintire, înainte de a adormi, îşi văzu tânără, revoltătoarea şi impertinenta lui mireasă ridicându-şi degetele şi informându-l cu o obraznică superioritate că 40 înseamnă atâtea, oh?

CAPITOLUL NOUĂSPREZECE

   Jenny coborî din cada din lemn, se înfăşură într-un halat uşor, albastru, pe care i-l întinse o subretă şi dădu apoi la o parte perdelele care ascundeau un alcov unde se afla cada înaltă până la umeri.
   Halatul voluminos, deşi foarte fin, aparţinuse, în mod clar, cuiva mult mai înalt; mânecile îi atârnau cu 6 centimetri peste degete şi halatul se târa aproape un metru în spatele ei, dar era curat, cald şi după zile întregi petrecute în aceeaşi rochie murdară, senzaţia halatului pe ea era dumnezeiască. În cămin ardea un foc plăcut, ca să alunge răcoarea şi Jenny se aşeză pe pat, începând să-şi usuce părul.
   Subreta veni în spatele ei cu o perie în mână şi începu, tăcută, să-i perie şuviţele încâlcite, dese, în timp ce îşi făcea apariţia o altă subretă, pe braţ cu un brocart tremurător, auriu şi Jenny presupuse că aceasta trebuia să fie rochia ei. Niciuna dintre subrete nu trăda vreun semn de ostilitate, ceea ce era oarecum de mirare, îşi spuse Jenny, având în vedere atenţionarea ducelui, în curte.
   Amintirea acestui moment nu-i dădea pace, frământând-o ca o ghicitoare. În ciuda tuturor sentimentelor înverşunate dintre ei, Royce o investise totuşi, public, deliberat, cu întreaga lui autoritate.
   O ridicase la rangul de egală a lui, ceea ce părea un lucru foarte ciudat pentru un bărbat, mai ales un bărbat ca el. Îşi spuse că el acţionase probabil astfel din bunătate faţă de ea şi totuşi Jenny nu-şi putea aminti o singură acţiune a lui, inclusiv eliberarea Brennei, care să nu fi avut un motiv ulterior, drept scop.
   Ca să-i atribuie o virtute ca bunătatea, era o prostie. Doar văzuse cu ochii ei cruzimea de care era capabil: să omoare un copil pentru că aruncase cu... puţin pământ, era mai mult decât cruzime, era o barbarie. Pe de altă parte, poate că el nu s-a gândit totuşi să lase să fie omorât copilul; poate că el reacţionase, pur şi simplu, mai încet decât ea.
   Oftând, Jenny renunţă pe moment să mai încerce să dezlege ghicitoarea care era soţul ei şi se întoarse spre subreta pe care o chema Agnes. La Merrick existau întotdeauna conversaţii şi bârfe şi confidenţe între subrete şi stăpâne şi cu toate că i se părea imposibil să-şi imagineze servantele acestea râzând şi bârfind vreodată cu ea, Jenny decise că ele trebuiau cel puţin să-i vorbească.
   Spuse, pe un ton cu grijă modulat pentru o conversaţie calmă, de politeţe:
   - Agnes, asta este rochia pe care o voi purta diseară?
   - Da, doamna mea.
   - A aparţinut altcuiva, presupun?
   - Da, doamna mea.
   În ultimele două ore, acestea fuseseră singurele cuvinte pe care i le adresaseră cele două subrete şi Jenny se simţi frustrată şi tristă, totodată.
   - Cui i-au aparţinut? insistă ea, politicos.
   - Fiicei fostului lord, doamna mea.
   Se auzi un ciocănit la uşă, se întoarseră amândouă într-acolo şi în clipa imediat următoare 3 servitori voinici lăsau jos cufere mari.
   - Ce se află înăuntru? întrebă Jenny curioasă.
   Cum niciuna dintre fete nu păru în stare să-i răspundă, Jenny coborî din patul înalt şi se duse să inspecteze conţinutul cuferelor. Înăuntru se aflau cele mai superbe materiale pe care le văzuse ea vreodată: satinuri bogate şi catifele cu brocart, mătăsuri brodate, caşmiruri moi şi lenjerie atât de fină încât era aproape transparentă.
   - Ce frumoase sunt! exclamă Jenny mângâind o bucată de satin de culoarea smaraldului.
   O voce din uşă le făcu pe toate 3 femeile să se întoarcă în loc.
   - Să înţeleg că-ţi plac? întrebă Royce.
   Stătea în uşă, cu umărul rezemat de canat, îmbrăcat într-un pieptar din mătase rubiniu-închis şi cu o vestă cenuşiu-cositor, din catifea. În jurul taliei avea o curea îngustă, din argint, cu rubine la încuietoare şi de ea atârna un pumnal elegant, cu un rubin enorm montat în plasele.
   - Că-mi plac? repetă Jenny distrasă de felul în care privirea lui coborâse de pe părul ei, spre decolteul halatului.
   Jenny se uită în jos, încercând să vadă la ce se uita el şi apucă halatul care se desfăcuse, ţinându-l cu mâna.
   Un zâmbet vag, glumeţ, îi miji în jurul buzelor la gestul ei de modestie, apoi Royce se uită la cele două subrete.
   - Lăsaţi-ne singuri, spuse el sever şi fetele făcură întocmai, într-o grabă aproape panicată, strecurându-se cât putură de repede pe lângă el.
   Când Agnes se strecură afară, Jenny o văzu făcându-şi în grabă semnul crucii.
   Un fior de alarmă îi străbătu şira spinării când Royce închise uşa în spatele lui şi rămase acolo, privind-o. Încercând să se refugieze în conversaţie, spuse primul lucru care-i trecu prin minte:
   - Chiar nu trebuia să vorbeşti atât de sever cu servitoarele. Cred că ai băgat spaima în ele.
   - Nu am venit aici ca să discut cu servitorii, spuse el calm şi începu să vină spre ea.
   Acut conştientă de goliciunea ei sub halat, Jenny se dădu precaută un pas înapoi dar calcă pe materialul care se târa pe jos. Rămasă locului, imobilizată, îl privea apropiindu-se de cuferele deschise. Băgând mâna într-unul din ele, răscoli printre materialele variate.
   - Eşti încântată? o întrebă din nou.
   - De ce anume? spuse ea strângându-şi atât de tare halatul încât abia mai putea respira.
   - De astea, spuse el arătând spre cufere. Sunt pentru tine. Foloseşte-le ca să-ţi faci rochii şi tot ce mai ai nevoie.
   Jenny încuviinţă din cap, privindu-l îngrijorată cum Royce îşi pierdea interesul pentru cufere şi se apropia acum de ea.
   - Ce... ce... vrei? întrebă ea urându-şi tremurul din glas.
   Royce se opri la un braţ distanţă de ea, dar în loc să întindă mâna spre ea, spuse calm:
   - În primul rând, vreau să nu-ţi mai strângi halatul ăla, până nu te sugrumi cu el. Am văzut bărbaţi atârnând de funii care nu erau mai strânse ca halatul tău.
   Jenny îşi forţă degetele înţepenite să-şi slăbească puţin strânsoarea. Aşteptă ca Royce să continue, dar cum el continua doar să o privească în tăcere, spuse, în sfârşit:
   - Da? Și acum, ce mai vrei?
   - Acum, spuse el calm, aş vrea să vorbesc cu tine, aşa că te rog, aşază-te.
   - Ai venit aici ca să... vorbeşti? repetă ea şi când Royce încuviinţă din cap, se simţi atât de uşurată încât îl ascultă fără ezitare.
   Ducându-se spre pat, târând în spatele ei un metru de stofă albastră, se aşeză.
   Îşi ridică apoi mâna şi îşi dădu cu degetele părul de pe frunte, apoi se scutură cu putere, ca să şi-l îndepărteze de pe umeri. Royce o privea cum încerca să restaureze ordinea în valurile luxuriante de pe umerii ei şi de pe spinare.
   Era, îşi spuse el, singura femeie în viaţă care reuşea să fie provocatoare într-un halat care aproape că o înghiţea. Mulţumită de părul ei, Jenny se uita acum la el, atentă.
   - Despre ce anume ai venit să vorbim?
   - Despre noi. Despre seara asta, spuse el apropiindu-se.
   Jenny sări în sus de pe pat, ca şi cum i-ar fi luat foc funduleţul şi se dădu doi paşi mai în spate, până când se lipi cu umerii de perete.
   - Jennifer...
   - Ce este? gâfâi ea nervos.
   - În spatele tău este un foc.
   - Dar mie mi-e frig, spuse ea tremurând.
   - Peste o clipă însă, o să iei foc.
   Jenny se uită suspicioasă la el, apoi în jos la tivul halatului ei lung şi scoase un strigăt de alarmă, smulgându-l din cenuşă. Îndepărtând înnebunită cenuşa de pe tiv, spuse:
   - Îmi pare rău. Este un halat frumos, dar poate puţin cam...
   - Mă refeream la petrecerea din seara asta, o întrerupse el ferm, nu la ceea ce se va întâmpla după aceea, între noi. Totuşi, că tot veni vorba, continuă el urmărindu-i expresia panicată, poate că îmi spui de ce perspectiva de a te culca cu mine pare să te îngrozească într-atât?
   - Nu sunt îngrozită, negă ea cu disperare, gândindu-se că putea fi o greşeală să-şi recunoască orice formă de slăbiciune. Dar pentru că am făcut-o deja... pur şi simplu nu mai simt dorinţa de a o face din nou. Am simţit aproape acelaşi lucru cu... cu... rochiile. După ce le-am încercat, efectiv nu le mai vreau. Aşa sunt eu, uneori.
   Buzele lui Royce tresăriră şi se apropie, oprindu-se chiar în faţa ei.
   - Dacă lipsa de dorinţă este ce te alarmează, cred că pot remedia eu asta.
   - Nu te atinge de mine! îl preveni ea. Sau o să...
   - Nu mă ameninţa, Jennifer, o întrerupse el calm. Este o greşeală pe care o vei regreta. Te ating când vreau eu şi cum vreau eu.
   - Acum că mi-ai stricat orice plăcere pe care aş fi avut-o pentru seara asta, mi se permite să mă îmbrac în intimitate? spuse Jenny împietrită.
   Cuvintele ei jignitoare nu reuşiră să-i zgârie siguranţa afurisită, dar vocea parcă i se înmuie puţin.
   - Intenţia mea nu a fost să vin aici şi să-ţi aduc veşti care să-ţi strice seara, dar mi-am spus că este mai frumos din partea mea să-ţi spun cum vor sta lucrurile, decât să te întrebi tu. Sunt multe alte lucruri care trebuie stabilite între noi, dar ele mai pot aştepta. Totuşi, ca să-ţi răspund la prima ta întrebare, acesta a fost motivul adevărat pentru care am venit aici...
   Lui Jenny îi scăpă mişcarea imperceptibilă a braţului lui Royce şi continuă să-i urmărească, total confuză, faţa, crezând că el se pregătea să încerce să o sărute. Probabil că el a ghicit-o, pentru că buzele lui ferme, senzuale, se arcuiră într-un zâmbet, dar continua să se uite la ea fără să se apropie.
   După un moment nesfârşit, Royce spuse:
   - Dă-mi mâna, Jennifer.
   Jenny se uită în jos la mâna ei şi, complet derutată, îşi dezlipi degetele de pe halatul pe care acestea continuau să-l ţină strâns.
   - Mâna? repetă ea îndreptând-o câţiva centimetri spre el.
   Royce îi luă degetele în mâna stângă, atingerea ei caldă trimiţându-i fiori de-a lungul braţului; atunci, abia atunci observă ea inelul magnific care se odihnea pe cutiuţa încrustată cu pietre, din palma lui dreaptă, deschisă. Îmbrăţişate de o montură generoasă din aur, o priveau de acolo cele mai frumoase smaralde pe care le văzuse Jenny vreodată, pietre de foc care străluceau şi sclipeau spre ea în lumina lumânărilor, în timp ce Royce îi strecura pe deget inelul greu.
   Poate din cauza greutăţii inelului şi a tot ce implica el, sau poate din cauza combinaţiei de blândeţe şi solemnitate din ochii lui cenuşii, în timp ce priveau într-ai ei, dar indiferent de ce anume, inima lui Jenny îşi dublă ritmul. Cu o voce asemenea catifelei aspre, Royce spuse:
   - Noi nu am făcut nimic în ordinea firească, tu şi cu mine. Am consumat căsătoria înainte de oficierea ei iar eu ţi-am pus un inel pe deget cu mult după ce am schimbat jurămintele.
   Ca vrăjită, Jenny se uita în ochii lui adânci, argintii, în timp ce vocea lui profundă, guturală, o mângâia, atrăgând-o mai mult în vraja ei şi spunându-i:
   - Şi cu toate că până acum nimic altceva nu a fost normal în căsătoria noastră, aş vrea să-ţi cer o favoare...
   Jenny aproape că nu-şi recunoscu şoapta gâfâită care devenise propria ei voce.
   - Ce... favoare?
   Royce întinse mâna, trasând cu vârful degetelor curba obrazului ei aprins.
   - Doar în seara asta, am putea lăsa deoparte toate diferendele dintre noi şi să ne comportăm ca un cuplu proaspăt căsătorit la o petrecere normală de nuntă?
   Jenny crezuse că petrecerea din seara aceasta urma să fie o sărbătorire a venirii lui acasă şi a recentei lui victorii împotriva oamenilor ei, câtuşi de puţin a căsătoriei lor. Royce îi văzu ezitarea şi buzele i se arcuiră într-un zâmbet ciudat.
   - Cum, evident, este nevoie de mai mult de o simplă rugăminte ca să-ţi înmoi inima, îţi ofer şi un târg.
   Intens conştientă de efectul degetelor lui mângâindu-i obrazul şi de magnetismul pe care începuse să-l emane dintr-o dată trupul lui, Jenny şopti tremurând:
   - Ce fel de târg?
   - În schimbul serii pe care mi-o dăruieşti tu astăzi, o să-ţi ofer şi eu o seară, oricând o să vrei tu. Indiferent cum o să vrei să o petreci, o s-o petrec cu tine, făcând tot ce o să vrei tu.
   Cum ea ezita în continuare, Royce îşi scutură capul în amuzată exasperare.
   - Mare noroc pe mine că nu am întâlnit niciodată un adversar atât de încăpăţânat ca tine, pe câmpul de luptă, pentru că mă tem că aş fi fost învins.
   De ce, nu ştia, dar această recunoaştere, făcută cu o uşoară admiraţie în glas, îi făcu mult rău rezistenţei lui Jenny. Dar ce spuse Royce în continuare, i-o demola şi mai mult:
   - Nu-ţi cer favoarea asta numai pentru mine, micuţo, ci şi pentru tine. Nu crezi că, după toată nebunia care a precedat seara aceasta - şi care probabil o va urma - amândoi merităm o amintire specială, nepângărită, a nunţii noastre, pe care să o purtăm mereu în noi?
   Un nod de emoţie nedefinită îi strânse lui Jenny gâtlejul şi cu toate că nu uitase toate păsurile ei justificate împotriva lui, amintirea incredibilului discurs pe care-l ţinuse, pentru ea, în faţa oamenilor săi era încă proaspătă, vibrantă. Mai mult, perspectiva de a pretinde, pentru doar câteva ore - doar de data asta - că era o mireasă adorată iar el un ginere nerăbdător, părea nu doar nevinovată ci de-a dreptul irezistibilă, înnebunitor de atrăgătoare. În sfârşit, înclină din cap şi spuse încetişor:
   - Cum vrei tu.
   - De ce oare, şopti Royce uitându-se în ochii ei înnebunitori, de câte ori capitulezi de bună voie, ca acum, mă faci să mă simt ca un rege cuceritor? Iar când te cuceresc împotriva voinţei tale, mă faci să mă simt ca un cerşetor învins?
   Înainte ca Jenny să apuce să-şi revină din această uluitoare recunoaştere, Royce începuse deja să plece.
   - Stai, spuse Jenny întinzându-i cutia, ai uitat asta.
   - Este a ta, împreună cu celelalte două lucruri din ea. Haide, deschide-o.
   Cutia era din aur şi foarte împodobită iar capacul era în întregime încrustat cu safire, rubine, smaralde şi perle. Înăuntru se aflau un inel din aur - un inel de mare doamnă, cu un rubin uriaş montat adânc în el. Alături era... Sprâncenele lui Jenny se adunară surprinse şi-şi ridică privirile spre el.
   - O panglică? întrebă ea uitându-se în jos la panglica roz simplă, îngustă, frumos răsucită, odihnindu-se într-o cutie demnă de bijuteriile coroanei.
   - Cele două inele şi panglica au fost ale mamei mele. Ele sunt tot ce a rămas după ce locul în care ne-am născut, Ştefan şi cu mine, a fost ras de pe suprafaţa pământului, în urma unui asediu.
   După care Royce plecă, spunându-i că o va aştepta jos.

   Royce închise uşa în urma lui şi o clipă rămase locului, aproape surprins de lucrurile pe care i le spusese - şi de felul în care i le spusese - la fel cum, fără îndoială, rămăsese şi Jennifer.
   Încă îl mai râcâia faptul că Jennifer îl păcălise de două ori la castelul Hardin şi că se asociase cu tatăl ei într-un complot care urmărea să-l lase în acelaşi timp şi fără nevastă şi fără moştenitori. Dar Jennifer avea o scuză în apărarea ei şi oricât ar fi încercat el să o ignore, o exonerase totuşi, pe ea:
   Totul din cauză că m-am pus singură în calea prădalnicului meu frate, urcând pe un deal...
   Cu un zâmbet de anticipare, Royce traversă galeria şi începu să coboare scara spiralată, din stejar, spre marea sală de jos, unde petrecerea începuse deja. Era gata să-i uite faptele din trecut; totuşi va trebui să o facă să priceapă că pe viitor nu-i va mai tolera niciun fel de asemenea şiretenie.
   Jenny rămase locului câteva minute bune după plecarea lui, indiferentă la sunetele în crescendo ale petrecerii de jos. Privind la cutia încrustată cu pietre preţioase, îmbrăcată pe dinăuntru în catifea, pe care i-o presase el în mână, la plecare, încercă să-şi înăbuşe strigătul conştiinţei, pentru ceea ce acceptase să facă. Desigur, îi argumenta ea propriei conştiinţe, nu însemna că-şi trăda familia sau ţara sau pe oricine altcineva, dacă lăsa deoparte orice animozitate care exista între duce şi ea - doar pentru câteva ceasuri. Sigur că avea dreptul la această mică, unică plăcere. Însemna atât de puţin faţă de restul vieţii ei de femeie măritată - doar o scurtă perioadă de câteva ceasuri, în care să se simtă lipsită de griji, să se simtă ca o mireasă.
   Brocartul din aur era rece la atingere când îl luă încet şi îl puse în faţa ei. Uitându-se în jos, la degetele de la picioare, observă cu încântare că rochia avea lungimea perfectă.
   Subreta pe care o chema Agnes intră ţinând peste braţ o vestă lungă din catifea albastru-verde şi o mantie asortată din catifea, brodată cu fir de aur. Femeia cu chipul serios se opri scurt şi o clipă deruta îi îndulci expresia împietrită, pentru că scandaloasa fiică roşcată a trădătorului Merrick stătea în picioare, în mijlocul camerei, cu degetele de la picioare ieşind goale de sub tivul halatului lung, în timp ce strângea la piept o rochie ajustată în grabă, uitându-se în jos cu ochi strălucind de fericire.
   - E frumoasă, nu? spuse Jenny admirativ, ridicându-şi ochii strălucitori spre o înlemnită Agnes, care spuse, fâstâcită, cu asprime în glas:
   - A... a fost... A fost coborâtă cu toate celelalte haine care au putut fi găsite şi care au aparţinut fostului stăpân şi fiicelor lui.
   În loc să arunce cu dispreţ rochia purtată, aşa cum pe jumătate s-ar fi aşteptat Agnes, tânăra ducesă îi zâmbi încântată şi-i spuse:
   - Dar priveşte... o să mi se potrivească.
   - A fost...
   Agnes se fâstâci din nou, în timp ce încerca să compare realitatea fetei ingenue cu poveştile care fuseseră spuse despre ea.
   Însuşi stăpânul o făcuse târfă, după spusele servitorilor.
   - A fost scurtată cât timp aţi dormit dumneavoastră, doamna mea, reuşi Agnes să spună, punând cu grijă pe pat jacheta şi pelerina.
   - Adevărat? spuse Jenny, părând sincer impresionată în timp ce se uita la cusăturile fine de pe materialul auriu. Tu ai făcut cusăturile astea?
   - Da.
   - Şi numai în câteva ore?
   - Da, răspunse Agnes scurt, displăcându-i simpatia pe care era forţată să o simtă faţă de femeia pe care trebuia să o dispreţuiască.
   - Sunt nişte cusături foarte fine. Eu nu le-aş fi putut face mai bine, spuse Jenny încet.
   - Vreţi să vă ajut să vă ridicaţi părul? o întrebă Agnes, ignorând cu indiferenţă complimentul, deşi avea într-un fel senzaţia că greşea făcând astfel.
   Ocolind-o pe Jenny, Agnes se duse după perie.
   - Ah, nu, cred că nu, declară noua ei stăpână, zâmbindu-i larg peste umăr subretei uluite. În seara asta o să fiu mireasă, pentru câteva ore şi mireselor li se permite să-şi poarte părul pe spate.

CAPITOLUL DOUĂZECI

   Zgomotul care se auzea din dormitorul ei deveni un uruit asurzitor când Jenny se apropie de marea sală; o cacofonie de râsete bărbăteşti şi de muzică, acoperind o mare de conversaţii. Cu piciorul pe ultima treaptă, ezită puţin înainte de a păşi ca să intre în raza vizuală a petrecăreţilor.
   Simţea fără să trebuiască să se uite, că sala era plină cu bărbaţi care ştiau totul despre ea; bărbaţi care fără îndoială că fuseseră prezenţi în tabără, în seara în care i-a fost livrată lui Royce ca o gâscă legată; fără îndoială că alţii participaseră la scoaterea ei cu forţa din castelul Merrick; şi alţii, care fuseseră martori la umilitoarea ei primire astăzi, în sat.
   Acum o jumătate de oră, când soţul ei îi vorbise, cu vocea lui adâncă, persuasivă, despre amintiri care trebuie înmagazinate, perspectiva unei sărbătoriri i se păruse minunată; acum totuşi, adevărul despre cum ajunsese aici îi distrugea toată plăcerea. Se gândi să se întoarcă în camera ei, dar soţul ei ar fi venit şi ar fi luat-o.
   Dar, îşi spuse ea îmbărbătându-se, oricum va trebui să-i înfrunte pe toţi aceşti oameni, odată şi odată, iar o Merrick nu se poartă ca o laşă.
   Trăgând adânc aer în piept, ca să se liniştească, Jenny coborî ultima treaptă. Vederea care o salută, în sala luminată cu torţe, o făcu să clipească într-o momentană confuzie. Pe puţin 300 de oameni se aflau acolo, stând în picioare şi discutând, sau aşezaţi la mesele lungi care fuseseră montate pe toată lungimea unei părţi a holului. Şi mai erau şi alţii, care urmăreau programul distractiv - care părea să fie ameţitor de variat: un grup de menestreli cânta sus, la galerie, în timp ce alţi menestreli îşi făceau loc printre oamenii de la parter, întreţinând mici grupuri; patru jongleri în costume multicolore aruncau mingii în sus, schimbându-le între ei; în timp ce, în capătul îndepărtat al sălii, trei acrobaţi se învârteau în aer. În spatele mesei mari de pe estradă, un cântăreţ din lăută cânta la instrumentul lui, adăugând sunete dulci veseliei haotice, generale, din sală.
   Erau acolo şi femei, observă Jenny cu oarecare surpriză, cam vreo 30 - soţiile unora dintre cavaleri, sau a altor vecini, decise Jenny.
   Îl văzu repede pe Royce pentru că, exceptându-l pe Arik, era cel mai înalt bărbat din sală. Royce stătea nu foarte departe de ea, discutând cu un grup de bărbaţi şi femei, cu o cupă în mână, râzând la ceva ce spusese unul dintre ei. O izbi revelaţia că nu îl văzuse niciodată astfel - râzând şi relaxat, stăpânul castelului. În seara aceasta nu semăna cu prădătorul care era considerat a fi; arăta ca un nobil puternic şi încă unul periculos de arătos îşi spuse Jenny cu un uşor fior de mândrie, în timp ce-şi plimba privirea peste trăsăturile lui frumos cizelate, bronzate.
   Atenţionat de prezenţa lui Jenny prin brusca reducere a nivelului de zgomot din sală, Royce îşi lăsă jos cupa, se scuză faţă de oaspeţii lui, se întoarse şi încremeni. Un mic zâmbet admirativ se întindea pe chipul lui, în timp ce o întâmpina pe regala, tânăra ducesă care venea spre el într-o rochie de catifea albastru-verde, cu corsajul strâns pe ea şi cu fusta despicată, care se despărţea în faţă să permită să se vadă o jupă de un auriu strălucitor. O capă asortată din catifea, brodată cu aur îi drapa umerii, fixată cu un lanţ plat din aur, cu intarsii din acvamarine. În talia mică avea un cordon curbat, dur, din satin auriu cu bordură albastru-verde şi cu intarsii cu acvamarine.
   Părul ei minunat, despărţit la mijloc, îi cădea peste umeri şi spate în valuri luxuriante şi bucle strălucitoare, într-un contrast răpitor cu bogăţia albastră-verde a rochiei.
   Dându-şi cu întârziere seama că îşi obliga curajoasa lui tânără mireasă să vină spre el, îi veni în întâmpinare, întâlnindu-se la jumătatea drumului. Luându-i mâinile reci în ambele lui mâini, o trase aproape de el, zâmbind în jos spre ea, într-o nedisimulată admiraţie.
   - Eşti frumoasă, spuse el cu blândeţe. Stai puţin aşa, ca toată lumea să te poată admira.
   - Mi s-a dat de înţeles, domnul meu, că unul dintre nenumăratele motive pentru care nu aţi vrut să vă căsătoriţi cu mine - chiar dacă aş fi fost regina Scoţiei - era tocmai acela că sunt ştearsă.
   Jenny văzu uluirea de surpriză din ochii lui cenuşii şi ştiu instinctiv că aceasta era sinceră.
   - Sunt convins că am invocat multe motive în timpul discuţiei mele cu Henric, dar în mod categoric, acesta nu a fost unul dintre ele. Sunt eu multe lucruri, Jenny, dar orb nu sunt, adăugă el încet.
   - În cazul acesta, răspunse ea glumeţ, mă supun excelentei tale judecăţi în ce priveşte aspectul meu în seara aceasta.
   Royce îi răspunse pe un ton plin de înţeles:
   - Şi o să mi te supui şi altfel?
   Jenny înclină din cap ca o regină care acordă un favor regal unui muritor de rând.
   - În orice fel - cât timp rămânem aici, în sală.
   - Încăpăţânată ce eşti, spuse Royce cu simulată severitate, apoi ochii lui căpătară o expresie tandră, intimă, când adăugă: Este timpul ca mireasa şi mirele să-şi onoreze oaspeţii.
   Punându-i mâna pe încheietura braţului său, Royce se întoarse şi Jenny văzu că în timp ce vorbea cu el, cavalerii formaseră o linie în spatele lui - evident, după un plan pregătit - ca să fie prezentaţi oficial noii lor ducese. În fruntea lor stătea Ştefan Westmoreland, care dacă abia îi aruncase o privire, în sala de la Merrick, exceptând momentul când se încruntase la ea. Acum însă o sărută apăsat, frăţeşte, pe obraz. Când se dădu înapoi şi îi zâmbi, Jenny fu din nou izbită de asemănarea cu Royce, mai ales când zâmbea. Părul lui Ştefan era mai deschis la culoare şi trăsăturile sale parcă mai puţin dure; avea ochii albaştri, nu cenuşii, dar ca şi fratelui său, nu-i lipsea farmecul, când îşi dădea strădania să-l folosească - aşa cum făcea acum.
   - Scuze pentru necazurile pe care vi le-am provocat nu sunt suficiente, doamna mea, deşi vi le datorez de mult. O fac acum, cu cea mai mare sinceritate, în speranţa că într-o zi veţi găsi loc în inima voastră, ca să mă iertaţi,
   Scuzele fuseseră făcute cu atâta sinceritate şi atât de drăgălaş, încât Jenny nu putu, în spiritul serii şi al dictatelor bunelor maniere să facă altceva decât să le accepte, ceea ce şi făcu. Recompensa ei fu un zâmbet contagios din partea noului ei cumnat, care se aplecă în faţă şi spuse:
   - Desigur, nu trebuie să-i cer scuze fratelui meu, pentru că lui i-am făcut un imens serviciu.
   Jenny nu se putu stăpâni: ideea aceasta era atât de revoltătoare încât izbucni în râs. Îl simţi pe Royce uitându-se în jos, la ea şi când îşi ridică privirile, ochii lui cenuşii erau calzi de încuviinţare şi în ei era ceva ce semăna foarte mult cu mândria.
   Următorul a fost Arik şi pardoseala de piatră păru că se cutremură când uriaşul terifiant se apropie de ea, fiecare pas, dublu faţă de al unui om normal. Aşa cum se aşteptase Jenny, uriaşul cu chipul de granit nu se obosi să-şi ceară scuze sau măcar să se încline. Rămase acolo, în faţa ei, uitându-se în jos la ea, de la înălţimea lui covârşitoare, cu ochii lui stranii în ochii ei, aplecându-şi imperceptibil capul într-un salut. După care se întoarse, lăsând-o pe Jenny cu senzaţia că tocmai acceptase să-i fie el, ei, suveran şi nu invers.
   Văzându-i nedumerirea, Royce se aplecă şi-i spuse chicotind, la ureche:
   - Nu te simţi insultată - Arik nu a avut niciodată bunăvoinţa să-mi jure mie, efectiv, loialitate.
   Jenny se uită în ochii aceia gri, zâmbitori şi dintr-o dată întreaga seară părea să se desfăşoare în faţa ei cu toate promisiunile şi surescitarea unei prime nopţi calde, de primăvară.
   Urmară cavalerii care constituiau garda personală a lui Royce.
   Primul a fost Sir Godfrey, un bărbat înalt, frumos, aproape de 30 de ani, care deveni pe loc favoritul ei, pentru că după ce-i sărută mâna, făcu ceva care împrăştie complet tensiunea trecutei lor asocieri: întorcându-se spre toţi cei din raza lor audititvă, o declară singura femeie în viaţă care avusese inteligenţa şi curajul de a trage pe sfoară o întreagă armată. Apoi se întoarse din nou spre ea şi spuse, cu un zâmbet contagios:
   - Sper, doamna mea, că dacă veţi decide vreodată să fugiţi de la Claymore, aşa cum aţi făcut în tabăra noastră, în urmă cu câteva săptămâni, ne veţi cruţa mândria, lăsând urme mai uşor de găsit?
   Jenny care gusta tocmai din cupa cu vin pe care i-o vârâse Royce în mână, îi răspunse cu falsă solemnitate:
   - Dacă aş încerca vreodată să evadez de aici, mă voi strădui să o fac foarte prost.
   Sir Godfrey hohoti şi o sărută pe obraz.
   Sir Eustace, blond şi arătos, cu ochii lui căprii, veseli, o anunţă galant că dacă ar fi avut părul desfăcut când a evadat, ar fi depistat repede flacăra aurie şi ar fi fost în stare să o găsească indiferent unde s-ar fi ascuns, ceea ce-i aduse o privire uşor mustrătoare din partea lui Royce. Neînfricat, Sir Eustace se aplecă în faţă şi-i spuse glumind lui Jennifer:
   - Este gelos, se vede... pe aerul meu superior şi pe conversaţia mea cavalerească.
   Veniră, unul câte unul, în faţa ei, cavaleri îndemânatici, înfricoşători, care odinioară ar fi omorât-o la un cuvânt al stăpânului lor, dar care acum jurau să o protejeze, chiar cu preţul vieţii lor.
   Îmbrăcaţi în catifele şi stofe fine, în loc de armuri din zale şi coifuri, cavalerii mai în vârstă o tratară cu deosebită curtoazie, în vreme ce cavalerii mai tineri dovedeau efectiv o teribilă jenă pentru ceea ce făcuseră. Tânărul Sir Lionel îi spuse lui Jennifer:
   - Sper că nu v-am produs niciun disconfort necuvenit, înălţimea Voastră, când... când... eu... adică... v-am apucat de mână şi v-am târât...
   Jenny chicoti şi înălţă din sprâncene:
   - Şi m-ai escortat la cortul meu, în prima seară?
   - Da, v-am escortat, spuse el cu un oftat de uşurare.
   Gawin, tânărul paj, a fost ultimul care se prezentă, oficial, doamnei lui. Vizibil prea tânăr şi idealist ca să urmeze exemplul cavalerilor mai în vârstă şi mai experimentaţi şi să uite trecutul, se înclină în faţa lui Jenny, îi sărută mâna şi apoi, cu o ranchiună prost ascunsă, spuse:
   - Presupun, doamna mea, că nu aţi intenţionat cu adevărat să ne faceţi să îngheţăm, când ne-aţi tăiat păturile.
   Această remarcă îi aduse un ghiont puternic din partea lui Sir Eustace, care mai rămăsese lângă Jenny şi care spuse, dezgustat:
   - Dacă asta este ideea ta despre galanterie, nicio mirare că tânăra Lady Anne îi face ochi dulci lui Roderick şi nu ţie.
   Cele două nume îl făcură pe băiat să încremenească şi să se uite furios în sală. Scuzându-se în grabă faţă de Jennifer, Gawin se grăbi spre o brunetă drăgălaşă care stătea de vorbă cu un bărbat pe care Jenny nu îl recunoscu şi care părea mai curând războinic decât galant.
   Royce îl urmări plecând şi se uită la Jenny cu o privire amuzată, de scuze.
   - Gawin şi-a pierdut capul după fata drăguţă de acolo şi evident şi judecata.
   Oferindu-i braţul, adăugă:
   - Vino să-ţi prezint restul invitaţilor, doamna mea.
   Temerile lui Jenny privind primirea pe care i-o vor face toţi cei care nu erau legaţi de Royce prin jurăminte de credinţă, dispărură în următoarele două ore în care a fost prezentată fiecăruia. Cuvintele uluitoare pe care le spusese Royce mai devreme, de pe treptele castelului, fuseseră, evident, repetate şi răs-repetate - ajungând până la oaspeţii veniţi din împrejurimi - şi chiar dacă, uneori, Jenny mai întâlnea câte o privire ostilă, proprietarul acesteia avea grijă să o ascundă în spatele unui zâmbet politicos.
  După ce au fost făcute toate prezentările, Royce insistă ca Jenny să mănânce, iar la masa aranjată pe estradă urmară alte conversaţii - toate vesele şi plăcute, întrerupte doar de sunetele trompetelor de la galerie, care anunţau sosirea fiecărui nou fel de mâncare.
   Mătuşa Elinor era în plină glorie, cu o audienţă captivă, de peste 300 oameni cu care să converseze, deşi persoana alături de care era cel mai des văzută era Arik! Jenny se uita amuzată la fascinaţia bătrânei doamne pentru singura persoană care nu vroia să vorbească cu nimeni.
   - Mâncarea se înalţă la aşteptările voastre, my lord? întrebă Jenny întorcându-se spre Royce care se servea cu o a doua porţie de friptură de păun şi cu o alta, din lebădă umplută.
   - Merge, spuse el încruntându-se uşor. Dar mă aşteptam la lucruri mai bune, la bucătărie, sub supravegherea lui Prisham.
   Şi chiar atunci, însuşi majordomul se materializă în faţa lui Royce şi Jenny îl văzu pentru prima oară pe Albert Prisham care spuse cu o voce oficială, rece:
   - Mă tem ca pe mine nu mă interesează prea mult mâncarea, înălţimea Voastră.
   Se uită apoi la Jennifer şi adăugă:
   - O cană cu supă călduţă şi o bucată mică de carne îmi ajung. Totuşi, sunt convins că soţia voastră va lua bucătăria în mână şi va crea reţete şi meniuri care să vă placă mai mult.
   Jenny, care nu ştia nimic despre reţete şi meniuri, nu dădu atenţie acestei remarci, pentru că încerca să-şi ascundă o pornire de instantanee respingere faţă de acest om. Purtând la brâu un lanţ de aur şi având în mână un sceptru alb, însemnele înaltei lui poziţii, era slab, aproape de vlăguire. Pomeţii obrajilor îi ieşeau ascuţiţi pe sub pielea albă, aproape transparentă. Dar nu asta o făcea pe Jenny să reacţioneze negativ faţă de el. Era răceala din ochii lui, când acesta se uită în jur. Arătându-i lui Royce mai mult respect, dar cu siguranţă nu mai multă căldură decât îi arătase lui Jennifer, Sir Albert continuă:
   - Sper că, exceptând mâncarea, toate celelalte sunt la înălţimea aşteptărilor voastre, în seara aceasta?
   - Totul este perfect, spuse Royce împingându-şi scaunul în spate, în timp ce în partea cealaltă a sălii începuse dansul.
   - Dacă mâine te vei simţi suficient de bine, o să vreau să văd documentele, iar poimâine, domeniul.
   - Desigur, înălţimea Voastră, dar poimâine este 23, care de obicei este ziua de judecată. Doriţi să o amân?
   - Nu, spuse Royce fără ezitare, cu mâna sub cotul lui Jennifer, indicându-i că ar trebui să se ridice. Chiar mă interesează să văd cum decurge.
   Cu o plecăciune spre Royce şi o uşoară înclinare a capului spre Jennifer, Sir Albert se retrase. Sprijinindu-se în bastonul său, îşi continuă încet drumul spre camerele lui.
   Când Jenny înţelese că Royce vroia să danseze, se dădu înapoi, aruncându-i o privire îngrijorată.
   - Eu nu am prea dansat, înălţimea Voastră, explică ea privind dansatorii care se învârteau plini de energie, căutând să descifreze paşii. Poate că n-ar trebui să facem asta acum, când sunt atâţia...
   Zâmbind, Royce o luă în braţe, cu fermitate.
   - Ţine-te bine, atâta, spuse el şi începu să o învârtă, expert.
   Era, observă Jenny, un dansator excelent. Mai mult, era un profesor excelent - la al treilea dans se învârtea şi sălta şi ea împreună cu toţi ceilalţi. Primele dansuri fură urmate imediat de o duzină de altele, când Ştefan Westmoreland îşi pretinse dansul lui, apoi Sir Godfrey şi Sir Lionel şi restul cavalerilor.
   Râzând, cu sufletul la gură, Jenny scutură din cap protestând când Sir Godfrey încercă să o atragă într-un nou dans. Royce, care dansase cu alte câteva doamne, stătea de vreo jumătate de ceas pe margine, cu un grup de oaspeţi. Acum însă se materializă lângă Jennifer, ca şi cum i-ar fi simţit epuizarea.
   - Godfrey, Jennifer trebuie să se odihnească.
   Făcând un semn cu capul spre Gawin, care părea să aibă o discuţie aprinsă cu Sir Roderick în prezenţa lui Lady Anne, Royce adăugă sec:
   - Îţi sugerez să o inviţi mai bine la dans pe Lady Anne - înainte ca Gawin să facă vreo prostie ca să-i câştige admiraţia, provocând o încăierare cu Roderick, în care să fie ucis.
   Sir Godfrey se duse să-i ceară un dans doamnei cu pricina iar Royce o conduse pe Jenny într-un colţ mai liniştit din sală. Dându-i o cupă cu vin, îi bloca priveliştea, aşezându-se chiar în faţa ei, cu o mână pe perete, lângă capul ei.
   - Mulţumesc, spuse ea fericită şi îmbujorată, respirând greu, cu pieptul ridicându-i-se. Chiar aveam nevoie de un moment de odihnă.
   Privirea lui Royce coborî apreciativ spre carnea rozalie care se umfla deasupra decolteului pătrat al rochiei, făcând-o pe Jenny să se simtă ciudat de excitată şi de nervoasă în acelaşi timp.
   - Eşti un dansator excelent, spuse Jenny forţându-l să se uite la ea. Probabil că ai dansat mult, la curte.
   - Şi pe câmpul de bătaie, spuse el, zâmbind dezarmat.
   - Pe câmpul de bătaie? răsună perplexă vocea ei.
   Royce încuviinţă din cap, zâmbind larg.
   - Urmăreşte-i pe războinicii care încearcă să evite săgeţile şi lănciile şi o să vezi paşi de dans şi o mişcare de picioare care o să te lase cu gura căscată.
   Abilitatea lui de a râde de el însuşi îi încălzi lui Jenny inima, care oricum era bine încălzită deja de cele câteva cupe cu vin tare şi de nenumăratele dansuri. Jenny se uită într-o parte şi îl văzu pe Arik la câţiva metri mai încolo. Spre deosebire de toţi ceilalţi care râdeau, mâncau sau dansau, Arik stătea cu braţele încrucişate pe piept, cu picioarele bine depărtate, privind drept în faţă, cu o expresie absolut letală. Iar alături, era mătuşa Elinor, sporovăind cu el ca şi cum viaţa i-ar fi depins de abilitatea de a-l face să vorbească.
   Royce urmă direcţia privirilor lui Jenny şi spuse, glumind:
   - Se pare că mătuşii tale îi place să curteze pericolul.
   Încurajată de vin, Jenny îi întoarse zâmbetul.
   - Arik vorbeşte vreodată... adică în propoziţii adevărate? Sau râde?
   - Nu l-am văzut niciodată râzând. Şi vorbeşte cât mai puţin posibil.
   Uitându-se în sus, în ochii lui irezistibili, Jenny avu o senzaţie de stranie siguranţă şi ocrotire şi totuşi, de neplăcut sentiment că soţul ei era practic un mister pentru ea. Simţind că îi va răspunde la întrebare, spuse încetişor:
   - Cum l-ai cunoscut?
   - Nu am fost niciodată prezentaţi, glumi el.
   Dar cum Jenny continua să-l privească întrebătoare, ca şi cum ar fi aşteptat mai multe informaţii, continuă:
   - Prima oară l-am văzut pe Arik acum 8 ani, în toiul unei bătălii care dura de mai bine de o săptămână. Încerca să scape de 6 atacatori care se repeziseră asupra lui cu săbiile şi cu săgeţile. M-am dus în ajutorul lui şi împreună am reuşit să scăpăm de ei. Când totul s-a terminat, eu eram rănit dar Arik nu s-a obosit să-mi mulţumească pentru eforturile mele. S-a uitat doar la mine şi a plecat călare mai departe, aruncându-se din nou în luptă.
   - Şi asta a fost totul? întrebă Jenny, când Royce tăcu.
   - Nu chiar. A doua zi, aproape de căderea nopţii, am fost din nou rănit şi de data asta doborât de pe cal. În timp ce eu mă aplecam să-mi iau scutul, m-am uitat în sus şi am văzut un călăreţ venind spre mine, cu lancea aţintită drept spre inima mea. În clipa următoare, lăncierul rămăsese fără cap şi alături de el era Arik care descălecase să-şi ia de jos toporişca însângerată. Din nou, fără un cuvânt. Rănile mă făcuseră practic inutil şi în noaptea aceea Arik a apărut din nou, de două ori - în aparenţă de nicăieri - ca să-i îndepărteze pe atacatorii mei, când eram depăşit numeric. A doua zi i-am pus pe fugă pe duşmani şi am început să-i urmărim. Când m-am uitat într-o parte, l-am văzut pe Arik alături de mine. Şi de atunci, acolo este.
   - I-ai câştigat nemuritoarea lui loialitate pentru că l-ai salvat de cei 6 atacatori? rezumă Jenny.
   Royce scutură din cap.
   - Suspectez că i-am câştigat nemuritoarea lui loialitate o săptămână mai târziu, când am ucis un şarpe uriaş care încerca să împartă fără ştiinţa lui, aceeaşi pătură cu Arik.
   - Sper că nu-mi spui, chicoti Jenny, că uriaşul se teme de şerpi.
   Royce simula indignarea.
   - Femeile se tem de şerpi, explică el fără echivoc. Bărbaţii îi urăsc. Ceea ce înseamnă cam acelaşi lucru, strică Royce efectul, râzând ca un băieţel.
   Royce se uită în jos la ochii ei veseli, tânjind să o sărute iar Jenny, purtată de această parte tandră, glumeaţă a lui, dădu drumul, brusc, întrebării care nu-i dădea pace.
   - Chiar ai vrut să-l laşi să ucidă copilul acela, astăzi?
   Royce deveni puţin rigid, apoi spuse calm:
   - Cred că e timpul să urcăm.
   Neînţelegând de ce luase el brusc această decizie, gândindu-se că poate, odată sus, intenţiona să continue discuţia, Jenny ezită, bănuitoare.
   - De ce?
   - Pentru că tu vrei să discuţi iar eu vreau să te bag în pat. Iar în acest caz, camera mea este mai adecvată pentru ambele scopuri, faţă de această sală.
   Renunţând la o scenă care doar ar fi umilit-o, Jenny înţelese că nu avea altă alegere decât să părăsească sala, împreună cu el. Dar înainte de a pune piciorul pe prima treaptă, tresări speriată şi se întoarse spre el, cu ochi imploratori:
   - Sper că nu vor încerca să vină după noi... Adică... nu o să fie un ritual al patului, nu? pleda ea.
   - Chiar dacă nu ar fi nimic rău în asta, spuse el răbdător. Este un obicei vechi. Putem sta de vorbă după, adăugă Royce cu înţeles.
   - Te rog. Ar fi o farsă, pentru că lumea ştie că noi deja... deja am făcut asta şi dacă s-ar întâmpla aşa, ar începe din nou să vorbească.
   Royce nu-i răspunse, dar în timp ce treceau prin dreptul lui Arik şi al mătuşii Elinor, se opri să stea de vorbă cu el.
   Iminenta plecare a mirelui şi a miresei fu remarcată totuşi imediat şi în timp ce treceau prin dreptul mesei de pe estradă, Jenny devenise deja roşie la faţă din cauza încurajărilor şi sfaturilor strigate spre Royce. Când începură să urce scările, Jenny se uită îngrozită peste umăr dar spre uşurarea ei, văzu că Arik se plantase în faţa scării, încrucişându-şi braţele pe piept şi luându-şi postul în primire - evident la ordinul lui Royce - pentru a împiedica petrecăreţii să îi urmeze.
   Când Royce deschidea uşa camerei sale, Jenny era deja într-o stare generală de teroare şi neajutorare. Îl privi într-o tăcere îngheţată închizând uşa în spatele lui, înregistrând ca prin ceaţă, uluită, o încăpere extrem de largă şi de luxoasă, cu un pat uriaş, cu patru stâlpi şi un baldachin cu draperii din catifea fină şi două fotolii imense, cu braţele sculptate, plasate în faţa unui şemineu mare, acoperit. Trei dulapuri uriaşe, sculptate ornamental, se întindeau de-a lungul pereţilor, unul pentru haine, presupuse imediat Jenny, iar celelalte conţinând monede şi alte bogăţii, judecând după dimensiunile şi încuietorile lor masive. Două sfeşnice înalte, din argint, cu lumânări aprinse, flancau patul şi alte două se aflau de o parte şi de alta a şemineului. Pe pereţi atârnau tapiserii iar pe pardoseala lustruită se afla chiar o carpetă. Dar cel mai uluitor lucru din cameră era fereastra - o fereastră mare, cu vitralii, care dădea spre curtea castelului şi care la lumina zilei făcea camera mai plăcută şi mai aerată.
   În partea stângă, o uşă deschisă dădea spre solar; uşa din dreapta dădea, evident, spre camera lui Jenny. Evitând cu grijă să se uite spre pat, continuă să privească spre celelalte două uşi şi în clipa în care Royce se mişcă, tresări şi spuse primul lucru care-i veni în minte:
   - Unde dau uşile astea?
   - Una spre un loc intim, cealaltă spre o debara, răspunse el observând că Jenny evita să se uite spre pat.
   Calm, dar totuşi cu o evidentă ameninţare de comandă, spuse:
   - Te superi dacă te rog să-mi explici de ce perspectiva de a te culca cu mine ţi se pare mai alarmantă acum, când suntem căsătoriţi, decât înainte, când aveai totul de pierdut?
   - Atunci nu aveam altă variantă, spuse ea apărându-se nervos, întorcându-şi faţa spre el.
   - Nici acum, sublinie el, rezonabil.
   Lui Jenny i se uscă gura. Îşi cuprinse trupul cu braţele, ca şi cum i-ar fi fost foarte frig, cu privirea derutată, disperată, încercând să se explice.
   - Nu te înţeleg. Niciodată nu ştiu la ce să mă aştept. Uneori pari aproape bun şi aproape raţional. Şi exact când cred că eşti de fapt foarte drăguţ - vreau să spun normal, începi să faci lucruri nebune şi acuzaţii bolnăvicioase. Nu mă pot simţi în largul meu cu un bărbat care este un străin pentru mine! Un străin înfricoşător, imprevizibil!
   Jenny întinse mâinile spre el, ca şi cum l-ar fi implorat să o înţeleagă.
   Royce făcu un pas spre ea, apoi încă unul şi Jenny începu să se retragă şi ea pas după pas, până când călcâiele i se loviră de pat.
   Incapabilă să se dea mai în faţă şi nedorind să se mişte spre spate, rămase acolo, într-o tăcere revoltată.
   - Să nu îndrăzneşti să mă atingi. Urăsc când mă atingi! îl avertiză ea tremurând.
   Royce se încruntă, întinse mâna şi se agăţă cu degetul de decolteul rochiei, uitându-se drept în ochii ei, în timp ce-şi cobora mai mult degetul, până când şi-l vârî în spaţiul dintre sânii ei. Degetul rămase acolo, mişcându-se în sus şi în jos, mângâindu-i sânii, în timp ce flăcări timide începeau să se aprindă în trupul lui Jenny, făcând-o să respire repede, sacadat. Mâna îşi făcu loc mai adânc, între piele şi corsaj şi se închise în jurul unui sân.
   - Spune-mi acum că-mi urăşti atingerea, o invită el încet, ţinându-i ochii prizonieri într-ai lui, tachinând cu degetele sfârcul care se întărea tot mai mult.
   Jenny îşi simţi sânul umflându-se ca să-i umple mâna şi îşi întoarse capul într-o parte, privind fix la focul din cămin, murind de ruşine că nu-şi putea controla trupul trădător.
   Brusc, Royce îşi scoase mâna.
   - Încep să cred că îţi place să mă ispiteşti, pentru că o faci mai bine decât oricine.
   Trecându-şi mâna prin păr, furios şi dezgustat de el însuşi, Royce se duse la carafa cu vin de lângă foc şi-şi turnă puţin într-o cupă, apoi se întoarse, studiind-o în tăcere. După o vreme, spuse pe un ton calm, aproape conciliant, care o făcu pe Jenny să se uite la el:
   - Greşeala pentru ceea ce s-a întâmplat chiar acum a fost a mea şi nu are legătură cu „ispitirea” ta. Tu mi-ai oferit doar o scuză pentru ce am tânjit să fac din clipa în care te-am văzut în rochia asta.
   Cum Jenny rămase tăcută, spuse cu un oftat iritat:
   - Jennifer, căsătoria asta nu a fost alegerea noastră, dar răul a fost făcut iar noi va trebui să găsim o cale să ne împăcăm cu ea. Am greşit amândoi şi nimic nu poate schimba asta. Eu am sperat să îngrop trecutul, dar poate că este mai bine să te las să vorbeşti despre el, aşa cum pari decisă să o faci. Foarte bine, spuse el ca şi cum ar fi ajuns la o concluzie, dă-i drumul şi enumeră-ţi nemulţumirile. Ce anume vrei să ştii?
   - Pentru început, 2 lucruri. Când ai ajuns la concluzia că eu am greşit? Şi cum, pentru numele Lui Dumnezeu, este posibil să spui că am greşit faţă de tine?
   - Aş prefera să las ultima întrebare fără răspuns, spuse el calm. Înainte de a veni la tine, în seara asta, să te văd, am stat 2 ore aici, ca să mă împac cu lucrurile pe care le-ai făcut tu şi am decis să uit totul.
   - Foarte virtuos din partea ta, spuse Jenny ironic. Dar, mylord, întâmplător eu nu am făcut nimic, nimic pentru care să trebuiască să-ţi cer iertare sau pentru care să dau explicaţii. Totuşi, voi fi fericită să dau orice explicaţie doreşti, după ce mi le vei da tu, mie. E bine aşa?
   Buzele lui Royce se strâmbară într-un zâmbet nedorit, în timp ce admira furtunoasa frumuseţe în catifea acvamarin, care abandonase deja teama, în favoarea furiei. I se părea cumplit de dureros când se temea de el. Făcând un efort să-şi îndepărteze zâmbetul, încuviinţă din cap.
   - E perfect. Poţi să începi.
   Jenny nu avea nevoie de alte încurajări. Studiindu-i chipul, pândind orice semn de înşelătorie, spuse brusc:
   - Aveai sau nu de gând să îl laşi pe Arik să ucidă băiatul, astăzi, în sat?
   - Nu. Nu aveam de gând, răspunse el clar.
   O parte din teama şi ostilitatea lui Jenny începură să dispară.
   - Atunci de ce nu ai spus nimic?
   - Nu aveam nevoie. Arik nu acţionează decât la ordinele mele. El s-a oprit nu pentru că ai ţipat tu ci pentru că aştepta decizia mea.
   - Nu... nu minţi, nu-i aşa? întrebă ea cercetându-i trăsăturile de nescrutat.
   - Tu ce crezi?
   Jenny îşi muşcă buza, simţindu-se uşor bădărană.
   - Îmi cer scuze. A fost o grosolănie inutilă.
   Acceptându-i scuzele cu o înclinare a capului, Royce spuse politicos:
   - Mergi mai departe. Care este următoarea ta întrebare?
   Jenny inspiră adânc şi dădu încet drumul aerului, ştiind că tatona acum un teren periculos.
   - Aş vrea să ştiu de ce te-ai simţit obligat să-mi jigneşti tatăl şi familia, dovedindu-ţi că poţi sparge apărarea castelului Merrick şi să mă răpeşti din camera mea?
   Ignorând brusca flacără de mânie din ochii lui Royce, continuă cu încăpăţânare:
   - Doar ţi-ai dovedit curajul şi priceperea, în astfel de lucruri. De ce, dacă ai vrut cu adevărat să trăim în armonie, ai simţit nevoia să ţi le dovedeşti într-un mod atât de jalnic, de prostesc...
   - Jennifer, o întrerupse el cu o voce tăioasă, ţi-ai bătut de 2 ori joc de mine şi m-ai făcut să-mi bat şi eu, o dată, joc de mine. Asta este într-adevăr un record, aplaudă el sarcastic. Acum fă o plecăciune şi lasă lucrurile aşa cum sunt!
   Întărită de o considerabilă cantitate de vin şi de o la fel de considerabilă încăpăţânare naturală, Jenny îi studie trăsăturile. În ciuda tonului său sarcastic, în ochii lui cenuşii citea o duritate care îi spunea că acel „complot” la care se referea nu îl înfuriase doar, ci tăiase în el suficient de adânc ca să-l amărască, încercând să ignore atracţia magnetică, periculoasă care părea să o împingă spre el din clipa. În care începuse să-i răspundă la întrebări, Jenny spuse cu degajare:
   - Aş face fericită o plecăciune, dar mai întâi aş vrea să ştiu cât se poate de clar ce am făcut ca să merit acest credit.
   - Ştii al naibii de bine la ce mă refer.
   - Nu sunt chiar... sigură. Urăsc să fiu condamnată pentru ce nu am făcut, spuse ea ridicând paharul.
   - Eşti uluitoare. Poţi minţi uitându-te drept în ochii mei. Foarte bine, spuse el cu ironie în glas. Haide să jucăm jocul tău dezgustător până la sfârşit. Mai întâi, a fost micul vicleşug al surorii tale - despre care puteam jura că nu are suficientă minte nici ca să se îmbrace singură - la care a recurs cu ajutorul tău şi al fulgilor de pernă...
   - Ştii de asta? spuse Jenny chicotind în cupă şi încercând să-şi ascundă zâmbetul.
   - Eu unul nu te-aş sfătui să râzi, o preveni Royce.
   - De ce nu? Gluma a fost deopotrivă la adresa mea cât a fost şi la a ta.
   - Adică tu nu ai ştiut nimic despre asta? izbucni el studiindu-i obrajii îmbujoraţi, întrebându-se dacă vinul sau minciuna erau cauza.
   - Dacă aş fi ştiut, spuse ea redevenind serioasă, crezi că aş fi fost atât de grăbită să îmi târguiesc onoarea pe fulgi!
   - Nu ştiu. Ai fi fost?
   Jenny lăsă paharul jos şi spuse:
   - Nu, sunt sigură. Ca să o ajut să fugă, presupun că aş fi făcut-o - dar nu înainte de a fi epuizat orice altă posibilitate. Deci nu cred că pot fi condamnată pentru că te-am tras pe sfoară, în cazul ăsta. Care sunt celelalte două?
   Royce trânti cupa pe masă şi porni spre ea.
   - Presupun că te referi la fuga mea cu William? spuse ea stânjenită, dându-se un pas înapoi, văzându-i expresia ameninţătoare din ochi. Nici pentru asta nu pot fi condamnată. El stătea acolo, în pădure şi nu l-am observat până când nu ai fost tu gata să pleci, cu Arik.
   - Corect, spuse el rece, dar cu toate că eşti la curent cu remarca mea referitoare la regina Scoţiei, nu eşti la curent cu faptul că în timp ce tu fugeai, eu îi spuneam lui Graverley, ca un prost, că intenţionam să mă căsătoresc cu tine. Şi nu eşti la curent cu faptul că urma să te retragi la mănăstire imediat după căsătoria noastră de la Merrick? Ceea ce m-ar fi legat frumos de tine pentru tot restul vieţii mele şi totodată m-ar fi lipsit de urmaşi? Şi dacă o să mă mai minţi o singură dată...
   Royce îi smulse cupa cu vin din mână şi o trase în braţele lui.
   - Ce ai face? şopti ea.
   - Gata cu nonsensurile, spuse el scurt, aplecându-se şi luându-i buzele într-o sărutare apăsată, reducând-o la tăcere.
   Spre surpriza lui, ea nu se împotrivi. De fapt, părea să nu ştie ce îi făcea. Când îşi înălţă capul, Jenny se uita la el cu o expresie în ochii albaştri, pe care nu i-o mai văzuse până atunci.
   - Ce ai face? repetă ea.
   - M-ai auzit, spuse el scurt.
   O căldură cumplită, trădătoare, începu să se strecoare prin fiecare por al trupului lui Jenny, când îl privi în ochii lui uluiţi.
   - De ce? şopti ea. De ce i-ai spus că aveai de gând să te însori cu mine?
   - Pentru că nu eram în toate minţile mele atunci, spuse el rece.
   - Din cauza mea? şopti Jenny, atât de purtată de ce-i spunea inima, încât vorbise fără să se gândească.
   - Din cauza trupului tău încântător, spuse el crud, dar undeva în inima ei, Jenny accepta altceva... o altă explicaţie, atât de minunată încât îi era teamă să se gândească la ea.
   Care spunea totul.
   - Nu am ştiut, spuse ea simplu. Niciodată nu m-am gândit că o să te căsătoreşti cu mine.
   - Şi presupun că dacă te-ai fi gândit, l-ai fi expediat înapoi pe fratele tău vitreg şi ai fi rămas cu mine, la Hardin?
   Era cel mai mare risc pe care şi-l asumase vreodată Jenny în viaţa ei, pentru că îi spunea adevărul:
   - Dacă... dacă aş fi ştiut cum o să mă simt după plecarea mea, poate că aş fi rămas.
   Îi văzu maxiliarul încleştându-i-se şi fără să se gândească, ridică mâna şi îi atinse cu degetele obrazul încordat.
   - Te rog, nu te uita aşa la mine. Nu te mint, şopti ea cu privirea scufundată în ochii lui.
   Încercând fără succes total să ignore tandra inocenţă a atingerii ei şi să alunge amintirea bruscă a felului în care-i sărutase cicatricele, Royce spuse impersonal:
   - Şi presupun că nu ai ştiut nimic despre complotul tatălui tău?
   - Nu mă duceam la nicio mănăstire, a doua zi urma să plec cu tine. Niciodată nu aş fi făcut ceva atât de... josnic, spuse ea simplu.
   Frustrat de nesfârşita ei şiretenie, Royce o trase în braţele lui şi o sărută, dar în loc să lupte împotriva sărutului dur, acaparator, Jenny se ridică în vârfurile picioarelor şi îl primi, ridicându-şi braţele pe pieptul lui şi petrecându-şi-le după gâtul său. Buzele ei despărţite se agăţară de ale lui, mişcându-se tandru, moale pe gura lui şi spre uluirea lui Royce, îşi dădu seama că ea vroia să-l îmbuneze. Dar totuşi nu putu să împiedice să se întâmple acest lucru. Mâinile lui nu-i mai mângâiau braţele, se mutaseră acum pe spatele ei, într-o mângâiere continuă, alinătoare, alunecând uşor spre ceafă şi ţinându-i buzele mai aproape de gura lui flămândă.
   Şi pe măsură ce pasiunea lui creştea, creştea şi cumplita, vinovata premoniţie că se înşelase. În legătură cu totul. Smulgându-şi gura dintr-a ei, o ţinu strâns la piept, aşteptând să-şi recapete suflul. Când în sfârşit crezu că poate vorbi, o îndepărtă încet şi îi luă bărbia, simţind nevoia - dorind - să se uite în ochii ei, când avea să o întrebe.
   - Uită-te la mine, Jennifer, spuse el cu blândeţe.
   Ochii înălţaţi spre el erau nevinovaţi de orice viclenie şi ciudat de încrezători. Nu era o întrebare, era o afirmaţie:
   - Nu ai ştiut nimic despre complotul tatălui tău, nu?
   - Nu a fost niciun complot, spuse ea simplu.
   Royce îşi dădu capul pe spate şi închise ochii, încercând să închidă afară adevărul atât de evident: după ce o forţase, în propria, ei casă, să îndure barbariile oamenilor lui, o târâse din patul ei, o forţase să se mărite cu el, o cărase de-a lungul Angliei şi ca să termine totul cât mai frumos, se oferise, în această ultimă oră să o „ierte” şi să „dea totul uitării”.
   Pus în situaţia de a-i distruge iluziile legate de tatăl ei sau de a o lăsa să creadă că era un nebun nemilos, Royce alese prima variantă.
   Nu era într-o dispoziţie galantă - nu, cu preţul căsniciei lui.
   Mângâindu-i părul mătăsos, îşi coborî bărbia şi se uită în ochii aceia încrezători, întrebându-se de ce oare îşi pierdea raţiunea de câte ori era vorba de ea.
   - Jennifer, spuse el calm, eu nu sunt chiar monstrul care, pe bună dreptate, mă crezi tu. A fost un complot. Vrei cel puţin să-mi asculţi explicaţia?
   Jenny îşi înclină capul, dar zâmbetul pe care i-l aruncă îi spuse că oricum, tot nu îl credea.
   - Când am plecat spre Merrick, mă aşteptam ca tatăl tău sau unul dintre clanuri să încerce să violeze pactul care garanta siguranţa mea pe teritoriul Scoţiei, pentru căsătoria noastră. Mi-am plasat oameni pe drumurile care duceau la Merrick, cu ordinul să nu lase niciun grup să treacă fără să facă cercetări.
   - Şi nu au găsit pe nimeni care să încerce să violeze pactul, spuse ea, absolut sigură.
   - Nu, recunoscu Royce. Dar ce au descoperit, a fost o caravană a unei stareţe, cu o escortă formată din 12 persoane, îndreptându-se cu ceea ce părea o grabă nefirească, spre Merrick. Contrar a ceea ce ai motive să crezi, adăugă el cu un zâmbet strâmb, oamenii mei nu obişnuiesc să hărţuiască clerici. Pe de altă parte, urmându-mi instrucţiunile, s-au interesat de grup - făcând-o pe stareţă să creadă că au fost trimişi să o escorteze. Ea, în schimb, li s-a destăinuit fericită că venea să te ia pe tine.
   Sprâncenele frumos arcuite ale lui Jenny se strânseră într-o încruntare derutată şi Royce aproape regretă că-i spunea adevărul.
   - Continuă, spuse ea.
   - Stareţa şi însoţitorii ei fuseseră întârziaţi de toată ploaia din nord - care a fost, de fapt, motivul pentru care tatăl tău şi părintele Bendict au scornit absurda explicaţie despre îmbolnăvirea bunului prelat, care îl împiedica să oficieze ceremonia. Potrivit stareţei, o anume Lady Jennifer Merrick decisese să ia calea mănăstirii, ca urmare a unei căsătorii nedorite. „Soţul”, înţelesese ea, era hotărât să stea în calea deciziei doamnei respective de a-şi dedica viaţa Domnului şi ea venise tocmai ca să o ajute pe Lady Jennifer să-şi convingă tatăl să-i dea voie să plece de la Merrick - şi din ghearele păgâne ale soţului ei - în secret. Tatăl tău pusese la cale răzbunarea perfectă: cum căsătoria noastră fusese deja consumată, o anulare nici nu se punea în discuţie, pentru mine. La fel ca şi divorţul. Fără posibilitatea de a mă recăsători, eu nu aş fi putut procrea un moştenitor legitim şi astfel, toate astea - Claymore şi tot ce am eu - s-ar fi întors înapoi la rege, după moartea mea.
   - Nu... nu te cred, spuse Jenny aproape fără glas şi apoi, cu o corectitudine să-ţi frângă inima, spuse. Cred că tu crezi asta. Dar adevărul adevărat este că tatăl meu nu m-ar fi închis niciodată departe de lume, pentru tot restul vieţii mele, fără măcar să-mi dea dreptul să aleg eu.
   - Ar face-o şi a vrut să o facă.
   Jenny scutură din cap, scutură atât de puternic şi atât de categoric, încât Royce îşi dădu dintr-o dată seama că ea efectiv nu putea suporta ideea.
   - Tatăl meu... mă iubeşte. Nu ar face asta. Nici chiar ca să se răzbune pe tine.
   Royce se cutremură, simţindu-se ca un barbar, aşa cum se spunea despre el, pentru că încercase să-i zdruncine această iluzie.
   - Ai dreptate. Eu... A fost o greşeală.
   Jenny înclină din cap.
   - O greşeală, repetă ea.
   Şi îi zâmbi, cu un zâmbet dulce, plin de căldură, cum nu-i mai zâmbise niciodată, făcându-i inima să-şi înteţească ritmul. Un zâmbet plin de încredere şi aprobare şi de încă ceva, ce nu putea defini ca lumea.
   Întorcându-se, Jenny se duse la fereastră, uitându-se afară, la noaptea luminată de stele. Pe metereze ardeau torţe şi în lumina portocalie se vedea clară, silueta unui paznic. Mintea ei însă nu era nici la stele şi nici la paznic sau la tatăl ei; era la bărbatul înalt, cu părul negru, care stătea în picioare în spatele ei. Care a vrut să se căsătorească cu ea şi acest lucru îi umplea inima cu o emoţie atât de puternică, atât de devastatoare, încât abia mai reuşea să o cuprindă.
   Era atât de copleşitoare, încât sentimente ca patriotismul sau răzbunarea deveneau neînsemnate.
   Întinse mâna, urmărind cu degetul traiectoriile frumoase ale sticlei reci, amintindu-şi toate nopţile fără somn de la Merrick, când nu şi-l putea smulge din minte, când trupul ei se simţea pustiu şi încins şi striga după al lui. Îl auzi în spatele ei începând să se apropie de ea şi ştiu ce avea să se întâmple între ei, la fel de sigur cum ştia că îl iubeşte. Dumnezeu să o ierte pentru că îl iubea pe duşmanul familiei ei.
   Ştiuse asta la Hardin, dar atunci fusese mai puternică - şi mai speriată. Speriată de ce avea să se întâmple cu ea dacă îşi permitea să iubească un bărbat care părea să o trateze doar ca pe o distracţie trecătoare. Dar la fel de sigur cum ştia că îl iubeşte, Jenny ştia că şi el o iubea. Asta explica totul - mânia lui, râsul lui, răbdarea lui... discursul lui în curtea castelului.
   Îi simţi prezenţa ca pe un lucru palpabil, chiar înainte ca el să-şi petreacă încet braţele în jurul ei, pe la spate, trăgând-o spre trupul lui. Privirile lor se întâlniră în geamul ferestrei şi Jenny se uită în ochii lui, în timp ce-i cerea singura promisiune care ar fi eliberat-o de întreaga vină de a-i fi dăruit dragostea ei şi viaţa ei. Cu vocea tremurată de emoţie, întrebă:
   - Juri că niciodată nu vei ridica mâna asupra familiei mele?
   Răspunsul lui veni ca o şoaptă dureroasă:
   - Da.
   O cuprinse o tandreţe cutremurătoare şi Jenny închise ochii, lăsându-se pe spate, pe trupul lui, într-o totală capitulare. Royce se aplecă, mângâindu-i fruntea cu tâmplele, strecurându-şi încet mâna în sus, ca să-i mângâie plinătatea sânului. Gura lui trasă o potecă fierbinte în jos, de-a lungul obrazului, spre ureche, explorând cu limba fiecare milimetru, în timp ce mâna îi alunecă sub rochie, cuprinzându-i sânul în căuşul palmei, frecând uşor cu degetul sfârcul care se întărea.
   Scăldată într-o mare de senzaţii, Jenny nu protestă când Royce îi acoperi buzele cu ale lui, întorcând-o spre el. Nu simţi nici ruşine şi nici vinovăţie când rochia îi alunecă în jos peste coapse sau când el urcă alături de ea în pat, cu umerii lui goi, muşchiuloşi, lucind ca bronzul în lumina luminărilor, când se aplecă peste ea, depărtându-i cu pricepere buzele cu limba lui. Cu un geamăt tăcut de capitulare, îşi strecură mâna pe după gâtul lui, cu degetele în părul ondulat de la ceafă, ţinându-i gura apăsată cu putere pe a ei, în timp ce îi primea limba şi i-o oferea pe a ei. Ardoarea ei nevinovată era mai mult decât putea suporta trupul nesăţios al lui Royce. Petrecându-şi braţul pe după coapsele ei, o trase într-un contact violent cu coapsele lui tensionate, modelându-i trupul pe contururile rigide ale trupului său.
   Cu cealaltă mână îi cuprinse ceafa, în timp ce îşi afunda iară şi iară limba în gura ei, obligând-o să-i dea înapoi nevoia urgentă, senzuală, pe care i-o oferea el.
   Când îşi smulse gura dintr-a lui, Royce aproape că gemu de dezamăgire, crezând că o speriase cu pasiunea lui descătuşată - dar când deschise ochii, ceea ce văzu pe chipul ei nu era nici spaimă, nici repulsie, era o minunată mirare. Cu un nod de tandreţe care îi umfla pieptul, rămase perfect liniştit, privind-o pe, Jenny în timp ce îi lua faţa în mâini, mângâindu-i adorator, cu degete tremurânde, ochii, pomeţii obrajilor şi maxilarul, ca apoi să se ridice şi să îl sărute cu o ardoare care o egala aproape pe a lui. Întorcându-se în braţele lui, apăsându-l în perne, cu părul revărsându-se peste ei ca un văl de satin, îi sărută ochii, nasul, urechea şi când buzele ei se închiseră peste sfârcul lui, Royce îşi pierdu controlul.
   - Jenny, gemu el plimbându-şi repede mâinile peste spinarea, coapsele şi fesele ei.
   Degetele i se înfipseră în părul ei, trăgându-i buzele înapoi spre gura lui fierbinte.
   - Jenny, şopti Royce gutural, afundându-şi limba în gura ei, împletindu-şi-o cu a ei în timp ce o rostogolea înapoi pe spate şi o acoperea cu trupul lui. Jenny, murmură el fierbinte, devorându-i înfometat sânii şi burta şi coapsele, cu gura lui.
   Nu se putea opri să nu-i pronunţe numele. Suna ca o melodie în inima lui, în timp ce ea îşi petrecea braţele pe după el şi îşi înălţa coapsele, modelându-se plină de dorinţă, pe bărbăţia lui umflată; cânta în vinele lui când ea îi primi cu pasiune prima pătrundere a trupului într-al ei; cânta în fiecare fibră a fiinţei lui, când ea se potrivi cu mişcările lui hotărâte; şi explodă într-un crescendo, când ea îi strigă „Te iubesc”, înfigându-şi unghiile în ceafa lui, cu trupul zguduit de val după val, de extaz.
   Contractat, disperat să se elibereze, Royce îşi smulse buzele dintr-ale ei şi se ridică în braţe, aşteptând să-i înceteze freamătul, uitându-se în jos, la chipul ei frumos, înceţoşat. Şi atunci, pentru că nu se mai putea stăpâni, înainta în ea pentru ultima oară, gâfâindu-i numele.
   Trupul îi tresaltă convulsiv, o dată şi încă o dată şi încă o dată, în timp ce revărsa viaţă în ea, ţinându-i coapsele lipite de ale lui, gura, lipită de a lui.
   Întins pe spate, cu soţia lui cuibărită lângă el, aşteptă să-i înceteze bătăile tumultoase ale inimii, plimbându-şi mâna pe pielea ei catifelată uluit de explozia din trupul lui. În toţi anii lui de întâlniri erotice fără ţel şi de toride distracţii, nimic nu se apropiase măcar vreodată de extazul cutremurător pe care tocmai îl experimentase.
   Lângă el, Jenny îşi înălţă capul, uitându-se în ochii lui. În adâncimea lor albastră, somnolentă, văzu aceeaşi mirare şi confuzie pe care le resimţea şi el.
   - La ce te gândeşti? întrebă zâmbind tandru spre faţa ei întoarsă.
   Un zâmbet de răspuns îi atinse buzele, în timp ce degetele ei se plimbau peste pieptul înăsprit de păr.
   Doar două gânduri îi trecuseră lui Jenny prin minte şi decât să accepte ideea că tânjea să-l audă spunându-i că şi el o iubea, i-l mărturisi pe al doilea.
   - Mă gândeam, şopti ea cu o voce îngroşată... că dacă m-aş fi simţit aşa... la Hardin... nu cred că aş fi plecat cu William.
   - Dacă ar fi fost aşa, contracara Royce, cu zâmbetul lărgindu-i-se într-o grimasă perfidă, aş fi venit după tine.
   Fără să-şi dea seama că îi putea trezi atât de repede dorinţa, Jenny îşi plimbă degetele pe suprafeţele plate ale abdomenului lui Royce.
   - De ce nu ai făcut-o?
   - La vremea aceea eram sub arest, răspunse el sec, prinzându-i mâna plimbăreaţă într-a lui, fixându-i-o sub palma lui, ca să evite să rătăcească mai jos. Eram sub arest pentru că am refuzat să te predau lui Graverley, adăugă, eliberându-i mâna.
   I se tăie răsuflarea când mâna ei alunecă mai jos, spre coapsă.
   - Jenny, o preveni el gutural, dar era prea târziu, dorinţa se revărsa deja în el, făcându-l rigid.
   Râzând reţinut la expresia ei uluită, o prinse de coapse şi o ridică deasupra lui, aşezând-o delicat dar ferm, deasupra tijei lui umflate.
   - Acordă-ţi cât timp doreşti, micuţo, glumi el gutural, sunt total la dispoziţia ta.
   Totuşi râsul îi amuţi când soţia lui se aplecă, încălecându-l şi acoperindu-i dulce gura, cu a ei.

CAPITOLUL DOUĂZECI Şi UNU

   Jenny zâmbea stând la fereastra solarului, privind în curtea castelului, cu inima plină de amintirile nopţii trecute. Era deja la mijlocul dimineţii, judecând după unghiul soarelui iar ea se sculase de mai puţin de o oră - mai târziu decât se sculase vreodată în viaţa ei.
   Royce făcuse dragoste cu ea lung şi agale, de dimineaţă, de data asta cu o gentileţe minunată, reţinută, care şi acum îi înteţea pulsul lui Jenny. Nu îi spusese că o iubea, dar ea era sigură de asta. De ce altfel se legase atât de mult de ea? Sau de ce avea atâta grijă faţă de ea, când era în patul lui?
   Era atât de pierdută în gânduri, încât Jenny nu observă când intră Agnes în cameră. Cu zâmbetul încă în ochi, Jenny se întoarse spre fata care îi întindea o altă rochie refăcută pentru ea, de data aceasta dintr-un caşmir crem, moale. În ciuda expresiei severe a servitoarei, Jenny era cât se poate de hotărâtă să treacă peste bariere şi să se împrietenească totuşi cu servitorii ei. Dacă era ea în stare să îmblânzească un lup, sigur că nu putea fi mai greu să-i îmblânzească servitorii.
   Gândindu-se la ceva ce să-i spună fetei, primi rochia şi apoi observă cada din alcov.
   - Cada asta este suficient de încăpătoare pentru 4 sau 5 persoane. Acasă, fie facem baie în lac, fie într-o cădită din lemn în care încăpea atâta apă cât să te acopere până la brâu.
   - Aici este Anglia, doamna mea, îi răspunse Agnes, în timp ce lua rochia pe care o purtase Jenny cu o seară înainte.
   Jenny îi aruncă o privire uluită, nesigură dacă tonul ei trădase sau nu o anumită superioritate.
   - Toate casele mari din Anglia au căzi enorme ca asta şi cămine adevărate şi...
   Jenny ridică braţul şi făcu un gest cuprinzător care includea camera luxoasă cu draperiile ei din catifea şi covoraşele groase împrăştiate pe pardoseală.
   - ...şi lucruri ca toate astea...?
   - Nu, doamna mea. Dar aici sunteţi la Claymore şi Sir Albert - şeful valeţilor şi valet la fostul stăpân - a primit poruncă să ţină Claymore ca pe un castel potrivit pentru un rege. Argintăria este lustruită în fiecare săptămână şi nu se permite pătrunderea prafului în tapiţerii şi nici să fie văzut pe pardoseli. Şi dacă se strică ceva, este aruncat şi înlocuit.
   - Cere multă muncă să ţii totul în perfectă stare şi ordine, remarcă Jenny.
   - Da, dar noul stăpân i-a spus lui Sir Albert ce are de făcut şi Sir Albert, un om dur, mândru aşa cum este el, o să facă ce i s-a spus - indiferent ce simte în sinea lui, pentru că i se spune ce anume să facă.
   Această ultimă remarcă uimitoare era atât de plină de amărăciune şi de resentimente, încât lui Jenny nu-i venea să creadă că auzise corect. Se încruntă, în timp ce se întorcea complet, ca să se uite la fată.
   - Agnes, ce vrei să spui cu asta?
   Agnes înţelese clar că spusese prea multe, pentru că se albi la faţă şi încremeni, uitându-se la Jenny cu ochi înfricoşaţi.
   - Nu am vrut să spun nimic, doamna mea. Nimic! Cu toţii suntem mândri să îl avem acasă pe noul nostru stăpân şi dacă toţi duşmanii vor veni aici şi vor veni cu siguranţă, este o mândrie pentru noi să renunţăm la recoltă şi la bărbaţi şi la copii, pentru bătăliile lui. O mândrie, repetă ea cu o voce joasă, disperată, în care se mai simţea încă resentimentul mânios. Suntem oameni buni, loiali şi nu-i purtăm pică stăpânului pentru ce a făcut. Şi sper că nici el, nouă.
   - Agnes, spuse Jenny cu blândeţe, nu trebuie să te temi de mine. Nu o să-ţi trădez încrederea. Ce ai vrut să spui prin „ce a făcut?”
   Biata femeie tremura atât de tare, încât când Royce deschise uşa şi-şi vârî capul înăuntru ca să-i amintească lui Jenny să coboare pentru gustarea de la miezul zilei, îi scăpă din mână rochia de catifea.
   Smulgând-o de jos, se repezi afară din cameră. Dar când trase să deschidă uşa grea din stejar, se uită înapoi spre Royce şi de data aceasta Jenny văzu clar că îşi făcea din nou semnul crucii.
   Cu rochia de caşmir uitată în mână, Jenny se uita la uşa care se închidea, încruntându-se gânditoare.
   Sala cea mare trăda puţine semne ale petrecerii de cu o seară înainte; mesele pe căpriori, care umpluseră încăperea, fuseseră demontate şi îndepărtate. De fapt, singurele rămăşiţe ale petrecerii erau cei vreo doisprezece cavaleri care dormeau încă pe băncile puse de-a lungul pereţilor, sforăiturile lor ridicându-se şi coborând sonor.
   În ciuda eforturilor de a crea impresia unei eficiente îndârjite, Jenny observă cu simpatie că mişcările servitorilor erau leneşe şi că destui erau cei care nu reuşeau să se ferească de loviturile vreunui cavaler furios, care nu vroia să-i fie tulburat somnul.
   Royce îşi ridică privirea spre Jennifer care se apropia de masă şi se ridică în picioare cu graţia aceea degajată, de pisică, pe care i-o admirase dintotdeauna.
   - Bună dimineaţa, îi spuse el cu o voce joasă, intimă, sper că ai dormit bine, da?
   - Foarte bine, spuse Jenny cu o voce care era ca o şoaptă stânjenită, dar ochii îi străluceau când se aşeză la masă, lângă el.
   - Bună dimineaţa, draga mea ciripi mătuşa Elinor fericită, ridicându-şi privirea de la vânatul de pe platoul cu gustări reci din faţa ei, din care îşi tăia graţios o felie. Arăţi bine dispusă în dimineaţa asta.
   - Bună dimineaţa, mătuşă Elinor, spuse Jenny aruncându-i un zâmbet încurajator; apoi îşi plimbă derutată privirea în susul şi în josul mesei, spre bărbaţii tăcuţi care se aflau acolo: Sir Ştefan, Sir Godfrey, Sir Lionel, Sir Eustace, Arik şi părintele Gregory.
   Conştientă de tăcerea ciudată şi de privirile coborâte ale bărbaţilor, spuse cu un zâmbet ezitant:
   - Bună dimineaţa la toată lumea.
   Cinci chipuri bărbăteşti se ridicară încet spre ea - feţe palide, trase, ale căror expresii arătau o suferinţă evidentă produsă de mahmureală.
   - Bună dimineaţa, doamna mea, răspunseră aceştia în cor, politicoşi, dar 3 dintre ei se chirciră şi alţi 2 îşi ascunseră ochii în mâini.
   Doar Arik părea normal în dimineaţa asta, ceea ce însemna că nu avea nici un fel de expresie şi că nu vorbea nimic, cu nimeni.
   Ignorându-l complet, Jenny se uită la părintele Gregory, care nu părea să fie într-o stare mai bună decât ceilalţi, apoi la Royce.
   - Ce a păţit toată lumea asta? întrebă ea.
   Royce îşi luă o bucată de pâine albă şi carne rece şi ceilalţi bărbaţi îi urmară fără chef exemplul.
   - Plătesc preţul orgiei de aseară, cu băutură şi târf... cu băutură, se corectă Royce, zâmbind.
   Surprinsă, Jenny se uită la călugărul Gregory, care ducea tocmai la gură o stacană cu bere.
   - Şi tu, părinte Gregory? spuse ea şi bietul om se înecă.
   - Eu sunt vinovat doar pentru prima, doamna mea, izbucni el cu năduf, dar pledez complet nevinovat pentru a doua.
   Jenny, căreia îi scăpase cuvântul pe care şi-l înghiţise Royce, îi aruncă părintelui o privire încurcată, dar mătuşa Elinor interveni repede:
   - Eu am anticipat o maladie ca asta, draga mea şi azi dimineaţă devreme am coborât la bucătării să pregătesc un revigorant ca lumea, doar ca să constat că nu se afla acolo decât ceva şofran!
   Cuvântul bucătărie îi atrase pe loc atenţia lui Royce şi pentru prima oară păru să o studieze cu interes pe mătuşa Elinor.
   - Crezi că bucătăriei mele îi mai lipsesc şi alte lucruri - lucruri care ar putea face toate astea - şi făcu un gest spre bucăţile aproape fără gust rămase pe masă - mai plăcute cerului gurii?
   - Cum, absolut, înălţimea Voastră, îi răspunse ea pe loc. Am fost de-a dreptul şocată să găsesc o bucătărie atât de îngrozitor de neaprovizionată. Există rozmarin şi cimbru, dar nu tu rădăcini sau ghimbir, nu tu scorţişoară, oregano sau usturoi, dacă tot veni vorba. Şi nu am văzut o nucă acolo, exceptând o singură castană uscată! Nucile sunt nişte complemente minunate pentru sosurile. Delicate şi pentru deserturi delicioase...
   La menţionarea „sosurilor delicate şi a deserturilor delicioase”, mătuşa Elinor deveni brusc centrul atenţiei masculine, în totalitate.
   Doar Arik rămase dezinteresat, preferând cu ostentaţie aripa rece de gâscă pe care tocmai o mânca, sosurilor delicate şi a deserturilor delicioase.
   - Continuă, o invită Royce, întors fascinat spre ea, cu privirea lui scrutătoare. Ce fel de bucate ai pregăti - presupunând că ai avea ingredientele necesare, fireşte?
   - Da, să mă gândesc, spuse ea încruntându-se uşor. Au trecut decenii de la vremea când prezidam bucătăriile în propriul meu castel drăguţ, dar - ah, da - aveam plăcinte cu carne, cu o crustă atât de delicată şi de plăcută, că ţi se topea în gură; şi... ia ca exemplu găina pe care o mănânci acum, îi spuse ea lui Sir Godfrey, încălzindu-se la noul ei statut de expert culinar. În loc să fie prăjită într-o ţepuşă şi servită uscată şi dură ca o ţesătură, aşa cum este asta, putea fi fiartă în jumătate supă, jumătate vin, cu usturoi, nucşoară, fenicul şi ardei iute, apoi aşezată pe o tavă, pentru ca sucurile ei să facă pâinea şi mai gustoasă. Şi sunt atâtea lucruri pe care le poţi face din fructe ca merele, perele şi gutuile, dar pentru asta aş avea nevoie de miere şi de migdale şi de curmale pentru glazuri şi de scorţişoară, desigur, dar aşa cum am spus, nu prea găseşti nimic din toate astea în bucătăriile de aici.
   Royce o privea intens, uitând de gâsca lui rece.
   - Ai putea găsi lucrurile de care ai nevoie aici, în Claymore, sau poate la târgul din sat?
   - Multe dintre ele da, presupun, răspunse mătuşa Elinor cu promptitudine.
   Royce spuse atunci, pe tonul cuiva care emite un edict regal:
   - În acest caz, bucătăriile sunt de acum în mâinile tale şi abia aşteptăm, cu toţii, bucatele tale excelente.
   Uitându-se spre Sir Albert Prisham care se apropia de masă, Royce se ridică şi îl informă:
   - Am dat tocmai bucătăriile în grija lui Lady Elinor.
   Faţa slabă a majordomului rămase atent inexpresivă în timp ce se înclina politicos, dar mâna de pe bastonul alb se strânse în pumn, când răspunse:
   - Aşa cum am spus, mâncarea nu are importanţă pentru mine.
   - Ei bine, ar trebui să fie foarte importantă pentru tine, Sir Albert, îl informă mătuşa Elinor autoritară, pentru că ai mâncat numai lucruri greşite. Napii, mâncărurile grase şi brânzeturile uscate, sunt lucruri care n-ar trebui mâncate de cei cu gută.
   Faţa lui Sir Albert deveni dură.
   - Eu nu am gută, doamnă.
   - O să ai! prezise mătuşa Elinor veselă, în timp ce se ridica şi ea, grăbită să înceapă să caute prin grădini şi păduri ingredientele de care avea nevoie.
   Ignorând-o, Sir Albert îi spuse stăpânului său:
   - Dacă sunteţi gata să începem turul prin domeniu, putem pleca îndată.
   Şi când Royce încuviinţă din cap, adăugă cu răceală:
   - Sunt sigur că nu veţi găsi alte lipsuri în administraţia mea, în afara celor de la bucătărie.
   Royce îi aruncă o privire dură, ciudată, apoi îi zâmbi lui Jennifer şi-i depuse un sărut politicos pe obraz, şoptindu-i însă la ureche:
   - Îţi propun să tragi un pui bun de somn, pentru că am de gând să te ţin din nou trează, toată noaptea.
   Jenny simţi cum i se înfiebântă obrajii, în timp ce Arik se scula, evident cu intenţia de a rămâne alături de Royce în timpul inspecţiei domeniului. Royce îl opri.
   - Însoţeşte-o pe Lady Elinor în expediţiile ei, spuse el, adăugând apoi cu subînţeles: Şi ai grijă să nu se întâmple nimic neplăcut.
   Chipul lui Arik îngheţă la comanda clară de a escorta o doamnă în vârstă. Începu apoi să se îndrepte spre ieşire, radiind resentimente şi demnitate ofensată, în timp ce Lady Elinor ţopăia încântată în urma lui.
   - O să ne distrăm de minune, băiete, spunea ea plină de entuziasm, deşi treaba asta o să ne ia câteva zile, nu doar una, pentru că ne lipsesc groaznic de multe ingrediente pentru poţiunile şi unguentele mele, ca şi condimentele pentru mâncăruri. Pentru sinusuri este nevoie de usturoi şi de nucşoară, măcinată, desigur! Nucşoara previne colicii, ştii, ca şi scurgerile trupului şi diareea - apoi fructul de nucşoară, este foarte bun la răceală şi pentru o splină proastă. Şi o să mă ocup foarte atent de dieta ta în special, pentru că să ştii că nu eşti bine. Ai o dispoziţie melancolică - am observat asta de la început...
   Sir Eustace se uită în jur la ceilalţi cavaleri, zâmbind cu înţeles.
   - Lionel, strigă el suficient de tare ca să fie auzit de uriaşul care se îndepărta, tu ai spune că Arik al nostru arată „melancolic” în clipa asta? Sau poate cuvântul „bosumflat” ar fi mai potrivit?
   Sir Lionel se opri din mestecat şi-i studie spinarea largă, rigidă a lui Arik cu ochii strălucind de veselie când răspunse, după o profundă gândire:
   - Arik este vexat.
   Sir Godfrey se lăsă pe spate ca să se uite şi el mai atent.
   - „Mâhnit”, concluzionă el.
   - Are „colici”, adăugă Ştefan Westmoreland zâmbind.
   Bărbaţii se uitară apoi spre Jennifer, camaradereşte, invitând-o să se alăture veseliei lor, dar Jenny fu scutită de nevoia de a-i refuza, pentru că în clipa următoare Arik se întoarse şi aruncă o privire întunecată spre camarazii lui, care ar fi putut pulveriza o stâncă şi i-ar fi îngrozit uşor pe cei mai mulţi oameni. Din nefericire, asupra cavalerilor avu un efect contrar. Aceştia îi întoarseră privirea şi apoi izbucniră în hohote de râs, veselia lor izbindu-se de pereţi şi făcând să răsune lemnăria, urmărindu-l pe Arik afară, pe uşă.
   Numai tânărul Gawin care sosise exact în clipa în care Arik ieşea împreună cu Lady Elinor, vorbi în numele lui Arik. Uitându-se la ceilalţi în timp ce se aşeza la masă, spuse:
   - Asta nu este o treabă potrivită pentru un cavaler - să păzeacă o doamnă în vârstă, în timp ce aceasta culege ierburi şi strânge nuci. Asta este o treabă pentru o subretă, nu pentru un cavaler.
   Lionel îi dădu băiatului, cu drag, una peste spate.
   - Cu gândirea asta o să rămâi pe vecie în disgraţia lui Lady Anne, băiete. Dacă ai însoţi-o când culege floricele, ai ajunge mai departe cu doamna, decât dacă te cocoşeşti ca aseară, încercând să o impresionezi cu încruntarea ta de mascul.
   Întorcându-se spre Jennifer, Sir Lionel spuse:
   - Puştiulică ăsta preferă privirea ursuză, galanteriei. El crede că aşa este mai bărbat, înţelegeţi. Şi în timp ce el se încruntă posac, Roderick dansează în jurul lui Lady Anne şi câştigă inima blonduţei. Nu aţi vrea să-i deschideţi ochii cu punctul de vedere al unei doamne?
   Sensibilă la jena tinerească a lui Gawin, Jennifer spuse:
   - Nu pot vorbi în numele lui Lady Anne, dar eu una nu văd nimic în persoana lui Sir Roderick, care să poată suci capul unei doamne.
   În ochii lui Gawin străluci gratitudinea, înainte de a le întoarce camarazilor săi o privire infatuată, după care atacă mâncarea fără gust.
   Jenny îşi petrecu restul dimineţii şi o parte a după-amiezii împreună cu Agnes şi cusătoresele pe care Sir Albert le recrutase din sat, să o ajute la pregătirea toaletelor. Majordomul era, categoric, eficient, îşi spuse Jenny scormonind în cuferele care-i fuseseră aduse.
   Eficient şi rece. Nu-l plăcea câtuşi de puţin, deşi nu îşi dădea seama de ce. Dacă se gândea la spusele lui Agnes, din dimineaţa aceasta, toţi servitorii de la Claymore aveau un mare respect pentru el. Respect şi o oarecare teamă. Frustrată de reacţiile ei ciudate faţă de toată lumea de aici şi de veşnica, greaua tăcere a femeilor din cameră, studie etalarea de materiale bogate, colorate, care inundau patul şi drapau fotoliile. Se întindeau acolo asemenea unor pete de nestemate lichide - mătăsuri rubinii cu modele din aur, brocarturi argintii şi aurii, catifele de culoarea ametistului, taftale de safir sclipind ca şi cum ar fi fost stropite cu diamante şi satinuri bogate, strălucitoare, în toată gama spectrului, de la culoarea perlei, la cea a smaraldului şi a onixului. Alături de ele se răsfăţau stofe englezeşti de lână, moi, de toate culorile şi grosimile imaginabile, de la galbenul cel mai deschis şi nuanţele de roşu aprins, la umbre de crem, gri, coajă de stejar şi negru. Erau acolo bumbacuri din Italia, cu dungi orizontale şi verticale; linouri bogat brodate, pentru rochii şi cămăşi, linouri aproape transparente pentru cămăşi de noapte şi desuuri; tremurătoare ţesături pentru văluri; şi piele de culoarea untului, pentru mănuşi şi papuci.
   Chiar gândindu-se la garderobe complete pentru Royce, pentru ea şi pentru mătuşa Elinor, Jenny nu-şi putea imagina ce ar putea face cu atâtea. Copleşită de magnitudinea sarcinii care-i revenea şi din cauza lipsei de imaginaţie şi de cunoştinţe legate de modă, Jenny se întoarse puţin ameţită spre două cufere enorme cu blănuri. Luând un braţ de samur negru, luxuriant, i se adresă tare, lui Agnes:
   - Cred că acesta ar putea fi folosit ca să dubleze o pelerină din catifea bleumarin, pentru duce.
   - Satinul crem, izbucni Agnes aproape disperată, apoi închise gura şi chipul ei îşi reluă expresia obişnuită, încruntată.
   Jenny se întoarse spre ea, surprinsă şi uşurată că femeia - despre care aflase că fusese cusătoreasă la fosta castelană - îi oferise în sfârşit, voluntar, un cuvânt. Încercând să-şi ascundă lipsa de entuziasm pentru ideea respectivă, Jenny spuse:
   - Satinul crem? Serios? Crezi că ducele ar purta aşa ceva?
   - Pentru dumneavoastră, nu pentru el, spuse Agnes cu o voce sugrumată, ca şi cum ar fi fost forţată să vorbească, de o conştiinţă interioară a modei, care striga împotriva proastei folosiri a samurului.
   - Ah, făcu Jenny uluită şi încântată de combinaţia propusă.
   Arătă apoi cu mâna spre blana albă.
   - Şi asta?
   - Hermina este ca să brodaţi brocartul de culoarea safirului.
   - Şi pentru duce? insistă Jenny, încântată de acest moment.
   - Catifeaua bleumarin, cea neagră şi cea maron.
   - Nu prea am cunoştinţe despre modă, recunoscu Jenny zâmbind de plăcere la sugestiile făcute. Când eram mică, nu mă interesa deloc aşa ceva, iar mai târziu - în aceşti ultimi ani - am trăit la mănăstire, unde singura modă era cea a sutanelor pe care le purtam toate. Dar văd că ai un ochi foarte bun pentru combinaţii şi o să-ţi accept bucuroasă sugestiile.
   Întorcându-se, surprinse o expresie de uluire pe chipul lui Agnes şi ceva care era posibil să semene cu un zâmbet, deşi Jenny suspecta mai curând că era cauzat de recunoaşterea că trăise într-o mănăstire, decât de complimentul referitor la gustul lui Agnes. Celelalte două cusătorese, amândouă femei tinere, oarecare la înfăţişare, păreau şi ele să fi început să se molipsească, uşor, uşor. Poate că o vedeau acum mai puţin ca pe „un duşman”, dacă trăise în pace, ca o catolică pioasă, în toţi aceşti ani.
   Agnes se apropie şi începu să strângă materialele, inclusiv linourile şi bumbăcăria, care fuseseră deja desemnate pentru anumite scopuri.
   - Poţi face tu desenul pentru capă şi rochie? o întrebă Jenny aplecându-se după brocartul crem. Nu-mi dau prea bine seama cum trebuie croite, dar o să te ajut, fireşte, la tăiat. Sunt mult mai pricepută la foarfece decât la ac, din păcate.
   Un sunet înfundat, ca un chicot înghiţit scăpă din piepturile tinerelor femei şi Jenny se întoarse surprinsă, ca să o vadă pe cusătoreasa pe care o chema Gertrude, roşie de spaimă.
   - Ai râs? întrebă Jenny sperând că da, indiferent de motiv, pentru că tânjea de atâta vreme după orice fel de camaraderie feminină.
   Gertrude se înroşi şi mai tare.
   - Ai râs, da? Pentru că am spus că mă pricep mai bine la foarfece?
   Buzele femeii tremurară şi ochii aproape că îi ieşeau din orbite, în timp ce se chinuia să-şi stăpânească veselia. Fără să-şi dea seama că se uita la biata femeie, Jenny încercă să-şi imagineze ce găsiseră fetele atât de amuzant în îndemânarea ei la foarfece. Amintindu-şi, rămase cu gura căscată.
   - Aţi auzit de asta, da? Despre ce am făcut... cu lucrurile stăpânului vostru?
   Ochii bietei femei se făcură şi mai mari şi se uită spre prietena ei, îşi înghiţi un chicot, apoi se întoarse înapoi spre Jennifer.
   - Deci este adevărat, da, doamnă?
   Brusc, isprava disperată i se păru şi lui Jenny mai curând comică. Încuviinţă din cap, veselă.
   - A fost un lucru oribil - mult mai rău decât când i-am cusut mânecile cămăşilor şi când...
   - Deci şi pe asta aţi făcut-o?
   Şi până să apuce Jenny să răspundă, cele două cusătorese începură să scoată chicote de râs şi să se împungă una pe cealaltă în coaste, dând din cap aprobator. Chiar şi buzele lui Agnes tremurau de veselie.

   Când cele două femei tinere plecară, Jenny intră în camera lui Royce, împreună cu Agnes, ca să-i dea mostre de îmbrăcăminte, pentru măsuri.
   Era ceva ciudat de intim şi de emoţionant să umble printre pieptarele şi pelerinele şi cămăşile lui.
   Royce avea umeri uluitor de largi, îşi spuse Jenny cu o tresărire de mândrie, în timp ce scotea pentru Agnes o tunică de lână - şi surprinzător de puţine haine, observă ea, pentru un om atât de bogat.
   Dar ce avea era de cea mai bună calitate şi se vedea pe ele că fuseseră mult purtate - o dovadă tăcută pentru un bărbat care avusese preocupări cu mult mai importante decât hainele.
   Multe cămăşi erau uşor roase pe la cusături şi la două le lipseau nasturii. Cu un zâmbet amuzat, Jenny îşi spuse că Royce avea într-adevăr nevoie de o nevastă care să fie atentă la astfel de detalii. Nicio mirare că reacţionase cu atâta plăcere, în tabără, când se oferise voluntară să-i repare hainele. Simţi un junghi ascuţit de vinovăţie la gândul că îi distrusese şi bruma de haine pe care o avea. Spre deosebire de fete, ea nu mai găsea nimic amuzant în asta şi faptul că ele se amuzau, o intriga şi o preocupa. I se părea de-a dreptul ciudat, dar de fapt multe, la Claymore, i se păreau ei ciudate.
   Acum că fusese dărâmat barajul reticenţei, Agnes părea dornică să discute la nesfârşit despre cum să procedeze cu toată îmbrăcămintea şi când plecă, efectiv îi zâmbi ruşinoasă lui Jenny, dar şi acest lucru o preocupă pe Jenny în aceeaşi măsură în care îi făcuse plăcere.
   Nereuşind să găsească răspunsuri, îşi aruncă pe umeri o mantie uşoară şi ieşi ca să afle răspunsuri de la singura persoană cu care simţea că poate vorbi deschis.
   Sir Eustace, Sir Godfrey şi Sir Lionel se aflau în curtea castelului, stând pe o bancă joasă de piatră, cu feţele asudate, cu săbiile bălăngănindu-se în mâinile lor - evident, încercând să-şi refacă puterile după o noapte de orgie şi o după-amiază dedicată antrenamentului cu săbii.
   - L-aţi văzut pe părintele Gregory? întrebă Jenny.
   Sir Eustace credea că l-a văzut stând de vorbă cu căruţaşul şi Jenny porni în direcţia indicată, nesigură care dintre clădirile din piatră din jurul perimetrului vast al castelului adăpostea căruţele. Bucătăria, uşor de identificat datorită structurii elaborate a coşului înalt, se afla imediat lângă castel. Lângă bucătărie se afla magazia, fabrica de bere şi o capelă adorabilă. De partea cealaltă a curţii interioare se afla fierăria, unde tocmai era potcovit un cal şi unde Gawin era ocupat cu lustruirea scutului lui Royce, ignorând stiva de armuri şi arme care aşteptau să fie reparate de mâini mai puţin exaltate ca ale lui.
   Adăpostul pentru căruţe se afla imediat lângă şi dincolo de acesta se aflau grajdurile, crescătoria de porci şi o porumbărie spaţioasă, care părea pustie.
   - Căutaţi pe cineva, înălţimea Voastră?
   Jenny se întoarse în loc surprinsă, la auzul vocii părintelui.
   - Da, pe dumneata, răspunse ea râzând de propria-i sperietură. Am vrut să vă întreb anu... anumite lucruri, spuse ea aruncând o privire precaută spre cei vreo sută de oameni din curte, ocupaţi cu diverse treburi. Dar nu aici.
   - Vreţi să facem o plimbare în afara zidurilor? sugeră părintele Gregory, înţelegându-i imediat dorinţa de a vorbi nestingheriţi şi neauziţi.
   Când se apropiară de gărzile de la poartă, Jenny avu totuşi un şoc.
   - Îmi pare rău, doamna mea, spuse paznicul cu o politeţe implacabilă, dar ordinele sunt că nu puteţi părăsi castelul decât în compania ducelui.
   Jenny clipi neîncrezătoare spre el.
   - Poftim?
   - Nu puteţi părăsi...
   - Te-am auzit, spuse Jenny controlându-şi furia. Vrei să spui că sunt... că sunt prizonieră aici?
   Paznicul, un soldat tăbăcit, cu vastă experienţă în lupte dar câtuşi de puţină cu doamnele nobile, îi aruncă o privire alarmată sergentului de gardă care păşi în faţă, se înclină protocolar şi spuse:
   - Aceasta este pentru... pentru... siguranţa voastră, my lady.
   Gândindu-se că se referea la faptul că nu ar fi fost în siguranţă în sat după cele petrecute ieri, Jenny făcu un gest larg, cu mâna.
   - Ah, dar nu aveam de gând să merg mai departe de copacii aceia şi...
   - Îmi pare rău, poruncile domnului au fost foarte clare.
   - Înţeleg, spuse Jenny, dar nu înţelegea câtuşi de puţin şi nu-i plăcea ideea să se simtă prizonieră. 
   Dădu să se întoarcă, apoi reveni la nefericitul sergent, adresându-i-se cu o voce joasă, ameninţătoare:
   - Spune-mi ceva... restricţia asta se referă la toată lumea care vrea să iasă, sau doar la mine?
   Privirea sergentului se întoarse să scruteze orizontul.
   - Numai la dumneavoastră, my lady. Şi la mătuşa dumneavoastră.
   Furioasă şi umilită, Jenny se întoarse şi atunci înţelese că Royce îl trimisese pe Arik cu mătuşa Elinor nu ca să o escorteze ci ca să o păzească.
   - Ştiu eu un alt loc, îi sugeră cu blândeţe părintele Gregory, luând-o de braţ şi ghidând-o înapoi, spre curtea vastă.
   - Nu-mi vine să cred! Sunt prizonieră aici! şopti Jenny furioasă.
   Părintele Gregory făcu un gest larg cu mâna, care cuprindea tot ce se afla în enorma curte interioară a castelului.
   - Ah, dar e o închisoare extraordinară. Mai frumoasă decât orice castel pe care l-am văzut vreodată, comentă el cu un zâmbet apreciativ.
   - O închisoare este o închisoare! îl informă Jenny neagră la faţă.
   Fără să-i contrazică observaţia validă, preotul spuse:
   - Este posibil ca soţul dumneavoastră să aibă motive, altele decât cele la care vă gândiţi, ca să vrea să vă păstreze sub protecţia lui totală.
   Fără să îşi dea seama încotro o conducea, Jenny îl urmă spre capelă. Părintele deschise uşa şi se dădu la o parte, să-i facă loc.
   - Ce motive? întrebă Jenny de îndată ce se aflară în interiorul capelei întunecate, răcoroase.
   Părintele Gregory îi arătă un jilţ din stejar şi Jenny se aşeză.
   - Asta nu pot să ştiu, desigur. Dar înălţimea sa nu îmi pare un om care să facă ceva fără un motiv serios.
   Uimită, Jenny se uită la el.
   - Îţi place de el, da?
   - Da, dar mai important este dacă dumneavoastră vă place de el?
   Jenny îşi aruncă mâinile în sus.
   - Până acum câteva minute, când am descoperit că nu pot părăsi curtea castelului, aş fi răspuns că da.
   Părintele Gregory îşi încrucişa braţele şi mâinile şi încheieturile lui fură înghiţite de mânecile largi ale sutanei albe.
   - Şi acum? După ce aţi descoperit asta - încă vă mai place de el? o întrebă, ridicându-şi o sprânceană blondă.
   Jennifer îi aruncă un zâmbet trist şi dădu din cap, neajutorată.
   - Aş zice că asta spune totul, comentă vesel părintele şi se strecură în jilţ, alături de ea.
   - Şi acum spune-mi despre ce vroiai să discutăm, într-un atât de mare secret?
   Jenny îşi muşcă limba, neştiind cum să-i explice.
   - Ai observat ceva, orice... în sfârşit... ciudat, la toată lumea de aici? Nu faţă de mine, ci faţă de soţul meu?
   - Ciudat în ce privinţă?
   Jenny îi povesti cum o văzuse pe fată făcându-şi semnul crucii în apropierea lui Royce şi cum i se păruse ciudat că nimeni nu ovaţionase cu bucurie întoarcerea acasă a stăpânului lor, ieri în sat.
   Încheie cu povestea amuzamentului fetelor când le confirmase din greşeală zvonul despre cum îi distrusese ea hainele şi păturile.
   În loc să fie scandalizat de spiritul distructiv al lui Jenny, părintele Gregory o privi, dimpotrivă, cu admiraţie şi amuzament.
   - Chiar le-ai... tăiat păturile?
   Jenny încuviinţă stânjenită.
   - Jennifer, eşti o femeie cu mult curaj şi presimt că o să ai nevoie de el în viitor, ca să te descurci cu soţul tău.
   - Nu a fost câtuşi de puţin vorba de curaj, mărturisi ea râzând strâmb. Nu am crezut că voi fi de faţă ca să-i văd reacţia, de vreme ce Brenna şi cu mine plănuiserăm să evadăm chiar în dimineaţa aceea.
   - În niciun caz nu ar fi trebuit să le distrugi păturile de care aveau nevoie ca să se încălzească, dar sunt sigur că îţi dai seama de asta, adăugă el. Iar acum pot să încerc să-ţi răspund la întrebarea ta despre reacţia „ciudată” a sătenilor faţă de noul lor stăpân?
   - Da, te rog. Îmi imaginez eu toate astea?
   Părintele Gregory se ridică brusc, ducându-se spre un grupaj de lumânări din faţa unei cruci elaborate şi îndreptă încet o lumânare căzută.
   - Nu îţi imaginezi nimic. Eu mă aflu aici doar de o zi, dar oamenii de aici nu au mai avut preot de mai bine de 1 an, aşa că abia au aşteptat să-mi vorbească.
   Încruntându-se, preotul se întoarse spre ea.
   - Ştii că soţul tău a asediat locul acesta, în urmă cu opt ani?
   Când Jennifer înclină din cap, părintele păru să respire uşurat.
   - Şi ai văzut vreodată un asediu? Ştii ce se întâmplă atunci?
   - Nu.
   - Nu este un spectacol frumos de văzut. Există o vorbă: „când 2 nobili se ceartă, coliba săracului arde” şi este o vorbă adevărată. Nu doar castelul şi proprietarul lui suferă ci şi toţi iobagii şi şerbii. Recoltele le sunt jefuite de apărători şi de atacanţi deopotrivă, copiii le sunt ucişi în încăierare şi casele le sunt distruse. Nu este neobişnuit pentru un atacator să dea foc câmpurilor din jurul castelului, să distrugă recoltele şi grădinile de zarzavat sau chiar să-i omoare pe ţărani, ca să evite să fie încorporaţi de către cei asediaţi.
   Deşi nimic din toate acestea nu îi era străin lui... Jenny, nu fusese niciodată la locul unui asediu, în timpul sau imediat după. Acum totuşi, stând în micuţa, liniştita capelă care se afla pe locul asediat odinioară de Royce, imaginea căpăta pentru ea o neplăcută claritate.
   - Nu există îndoială că unele dintre aceste lucruri au fost făcute de soţul tău în timpul asediului castelului Claymore. Sunt conştient că motivele lui au fost impersonale şi că a acţionat în interesul Coroanei, dar ţăranilor le pasă puţin de motivele nobililor când sunt împovăraţi cu un război în care ei nu au nimic de câştigat dar au totul de pierdut.
   Jenny se gândi la clanurile de acasă, care se luptau şi se tot luptau între ele, fără să se plângă de consecinţe şi scutură din cap, uluită.
   - Aici este altfel.
   - Spre deosebire de membrii clanurilor voastre, mai ales ale celor din nord, ţărănimea engleză nu primeşte nimic din prada de război, îi explică părintele Gregory, înţelegându-i dilema. Potrivit legii engleze, tot pământul aparţine de fapt regelui. Iar regele împarte parcele din acest pământ nobililor favoriţi, drept recompensă pentru loialitate sau servicii speciale. Nobilii îşi aleg locul unde doresc să se aşeze şi apoi, la rândul lor, alocă ţăranului o bucată de pământ, în schimbul căruia fiecare vasal trebuie să muncească 2 sau 3 zile pe pământurile stăpânului sau să lucreze la castel. Fireşte, mai trebuie să contribuie şi cu o măsură de grâne sau produse, din când în când. În vremuri de război sau de foamete, stăpânul este moral - dar nu legal - obligat să apere interesele şerbilor şi iobagilor săi. Uneori chiar ţi protejează, dar de obicei, doar dacă asta este în propriul lui beneficiu.
   Când părintele Gregory tăcu, Jenny spuse încet:
   - Vrei să spui că ei se tem că soţul meu nu îi va proteja? Sau vrei să spui că îl urăsc pentru că a asediat Claymore şi a ars câmpurile?
   Părintele Gregory spuse trist:
   - Nici una, nici alta. Ţărănimea reprezintă un tot filosofic. Ţăranii se aşteaptă, din generaţie în generaţie, ca terenurile să le fie incendiate când stăpânul lor se luptă cu unul dintre egalii săi. Dar în cazul soţului tău, este altceva.
   - Altceva? în ce sens?
   - El şi-a construit o viaţă de lupte şi ţăranii se tem că toţi duşmanii lor vor începe să descindă la Claymore, unul după altul, ca să îşi ia revanşa. Sau că el îi va invita aici, ca să-şi hrănească pasiunea lui pentru război.
   - Dar asta este ridicol, spuse Jenny.
   - Adevărat, dar va trece timp până vor înţelege.
   - Iar eu am crezut că ei ar trebui să fie mândri pentru că este... este un erou pentru Anglia.
   - Sunt mândri. Şi se simt uşuraţi şi încrezători că, spre deosebire de predecesorul lui, va dori şi va fi capabil să îi apere dacă va fi nevoie. Forţa, puterea lui, sunt, în această privinţă, de partea sa. De fapt, ei îl venerează.
   - Mai bine zis sunt înspăimântaţi de el, spuse Jenny nefericită, amintindu-şi de felul în care reacţionau fetele în prezenţa lui.
   - Şi asta şi nu fără motiv.
   - Din câte pot eu vedea, nu au motiv să fie speriaţi de el, răspunse Jenny sincer convinsă.
   - Ah, dar au. Pune-te în locul lor: noul lor stăpân este un bărbat supranumit Lupul - numele unui animal care atacă şi îşi devorează victimele. Mai mult, legenda - nu faptele, legenda - spune că este brutal cu oricine îi iese în cale. În calitatea lui de stăpân, are dreptul să stabilească ce taxe să le pună şi să participe la judecarea disputelor şi să emită pedepse pentru cei care au greşit. Şi atunci, spuse părintele Gregory, având în vedere reputaţia de om crud şi neiertător, este el omul pe care l-ai vrea să decidă toate astea, pentru tine?
   Jenny era furioasă.
   - Ah, dar el nu este crud şi neiertător. Dacă ar fi fost pe jumătate astfel, sora mea şi cu mine am fi avut o soartă cu mult mai rea, în mâinile lui.
   - Adevărat, consimţi părintele zâmbindu-i mândru. Dar acum nu-i mai rămâne soţului tău decât să-şi petreacă timpul cu oamenii lui, pentru ca aceştia să ajungă singuri la o concluzie.
   - Faci să pară totul foarte simplu, spuse Jenny ridicându-se şi îndreptându-şi fustele. Şi cred că aşa şi este. Sper ca oamenilor să nu le dureze prea mult să înţeleagă...
   Uşa se deschise brusc şi amândoi se întoarseră la timp să vadă expresia de uşurare de pe chipul furios al lui Royce.
   - Nimeni nu ştia unde eşti, spuse el apropiindu-se de Jennifer, cizmele răsunând ameninţător pe duşumeaua din lemn lustruit, a capelei. Să nu mai dispari niciodată, fără să spui cuiva unde eşti.
   Părintele Gregory se uită la chipul plin de indignare al lui Jennifer şi se scuză politicos. De îndată ce uşa se închise în urma lui, Jenny izbucni:
   - Nu am ştiut că sunt prizonieră aici.
   - De ce ai vrut să părăseşti castelului? o întrebă Royce, neobosindu-se să se ascundă că nu a înţeles ce vroia ea să spună.
   - Pentru că am vrut să discut în particular cu părintele Gregory, fără să ne privească toată lumea, îl informă Jenny furioasă. Iar acum este rândul tău să-mi răspunzi la întrebare. De ce mi se înterzice să părăsesc locul ăsta? Asta este casa sau închisoarea mea? Eu nu o să...
   - Este casa ta, o întrerupse el şi spre totala ei derută, Royce începu să-i zâmbească.  Ai cei mai albaştri ochi din lumea asta, îi spuse el râzând încetişor, admirativ. Când eşti furioasă, capătă culoarea catifelei albastre, umede.
   Jenny îşi dădu ochii peste cap, cu dezgust, pacificată pe moment de răspunsul că aceasta era casa ei.
   - Catifea umedă? repetă ea încreţindu-şi nasul. Catifea umedă...
   Dinţii lui albi străluciră într-un zâmbet cuceritor.
   - Nu? Ce ar fi trebuit să spun?
   Zâmbetul lui era molipsitor şi Jenny intră în dispoziţia lui veselă.
   - Ei bine, ai fi putut spune că au culoarea...
   Ochii îi căzură pe safirul mare din mijlocul crucifixului.
   - ... Culoarea safirelor, propuse ea. Sună mai bine.
   - Ah, dar safirele sunt reci, pe când ochii tăi sunt calzi şi expresivi. Mă descurc mai bine? chicoti el când Jenny nu mai ridică nicio obiecţie privind catifeaua umedă.
   - Mult mai bine. Vrei să continui? consimţi ea.
   - Cu complimentele?
   - Desigur.
   Royce râse.
   - Foarte bine. Genele taie îmi amintesc de o mătură plină de funingine.
   Veselia lui Jenny explodă într-un clinchet muzical.
   - O mătură! chicoti ea veselă, scuturându-şi capul spre el.
   - Exact, iar pielea ta este netedă şi albă şi catifelată. Îmi aminteşte de...
   - De ce? râse ea.
   - De un ou. Să continui?
   - Ah, te rog, nu, bombăni ea râzând.
   - Nu m-am descurcat foarte bine, nu?
   - Aş fi zis că până şi curtea englezească pretinde un anumit nivel de curtoazie. Nu ai stat chiar deloc la curte?
   - Cât mai puţin cu putinţă, spuse el încet, dar atenţia lui se oprise asupra generoaselor ei buze zâmbitoare şi fără să o prevină, o cuprinse în braţe şi îi luă flămând gura într-a lui.
   Jenny simţea că se scufundă în vârtejul dulce, senzual, al dorinţei lui şi se smulse cu efort de lângă el. Ochii lui, deja întunecaţi de pasiune, priveau adânc într-ai ei.
   - Nu mi-ai spus de ce, şopti ea tremurând, mi se interzice să părăsesc castelul.
   Mâinile lui Royce alunecau încet în sus şi în jos, de-a lungul braţelor ei, în timp ce se apleca din nou spre ea.
   - Este doar pentru câteva zile, răspunse el sărutând-o după fiecare propoziţie, până când voi fi sigur că nu există probleme... venind din afară.
   Mulţumită, Jenny cedă incredibilei plăceri de a-l săruta şi de a-i simţi trupul mare încordindu-se de plăcere.

   Soarele începuse deja să coboare, când traversară curtea spre sala mare a castelului.
   - Mă întreb ce pregăteşte mătuşa Elinor pentru cină, spuse Jenny zâmbindu-i.
   Royce îi răspunse cu o privire plină de subînţeles:
   - În clipa asta apetitul meu se îndreaptă spre altceva decât mâncarea. Totuşi, pentru că veni vorba, mătuşa ta este chiar aşa de pricepută la bucătărie pe cât afirmă ea?
   Jenny îi aruncă o privire ezitantă.
   - Ca să-ţi spun adevărul, nu-mi amintesc ca cineva din familie să-i fi cântat vreodată ode de apreciere în această privinţă. Ea a fost întotdeauna lăudată pentru leacurile ei - veneau la ea doftoroaie din toată Scoţia pentru unsori şi preparate de tot felul. Mătuşa Elinor crede că mâncarea adecvată, bine pregătită, înlătură tot felul de boli şi că anumite mâncăruri au puteri vindecătoare speciale.
   Royce îşi încreţi nasul.
   - Mâncarea ca leac? Nu asta aveam eu în minte.
   O măsură apoi pe Jenny cu privirea, ca şi cum i-ar fi venit brusc o idee.
   - Tu eşti pricepută în chestiuni de bucătărie?
   - Câtuşi de puţin. Foarfecele sunt specialitatea mea, spuse ea veselă.
   Royce râse cu poftă, dar vederea lui Sir Albert apropiindu-se de ei, cu faţa şi mai severă ca de obicei puse capăt veseliei lui Jenny. Ochii reci ai majordomului, trupul lui sfrijit şi buzele subţiri îi dădeau un aer de cruzime arogantă care o făcu pe Jenny să se simtă stânjenită.
   Sir Albert îi spuse lui Royce:
   - Înălţimea Voastră, a fost adus aici făptaşul incidentului cu aruncatul noroiului.
   Sir Albert arătă cu mâna spre atelierul de fierărie din partea cealaltă a curţii, unde 2 paznici ţineau între ei un băieţel alb la faţă, înconjurat de o mulţime de şerbi.
   - Să mă ocup eu de cazul acesta?
   - Nu! strigă Jenny, incapabilă să-şi învingă resentimentul faţă de el.
   Cu o privire uşor înceţoşată de resentimente, majordomul se întoarse de la Jennifer la Royce.
   - Înălţimea Voastră? întrebă el ignorând-o pe Jenny.
   - Eu nu am experienţă cu procedurile sau măsurile disciplinare, în cazuri civile, îi spuse Royce lui Jennifer, dând vizibil înapoi.
   Ajunseseră deja în dreptul mulţimii care creştea rapid şi Jenny se întoarse spre soţul ei, implorându-l din ochi, cu mintea încă plină de spusele părintelui Gregory.
   - Dacă nu vrei să te ocupi tu, o pot face eu, se oferi ea plină de îngrijorare. L-am văzut de atâtea ori pe tatăl meu stând la Judecată şi ştiu cum se procedează.
   Royce se întoarse spre majordom.
   - Ocupă-te de formalităţile obişnuite. Soţia mea va decide asupra pedepsei.
   Sir Albert îşi încleşta atât de tare dinţii încât pomeţii obrajilor se ascuţiră şi mai mult sub piele, dar se înclină, acceptând.
   - Cum doriţi, înălţimea Voastră.
   Mulţimea se dădu în lături ca să le facă loc să treacă şi Jenny observă că toţi cei care se aflau de partea lui Royce se dădeau în spate mai mult decât necesar, ca să-l lase să treacă - cât mai departe de atingerea lui.
   Când ajunseră în mijlocul cercului, Sir Albert pregătise deja locul unde avea să fie împărţită dreptatea. Cu ochii lui de gheaţă întorşi spre băiat, ale cărui braţe întinse erau ţinute de doi gardieni vânjoşi, Sir Albert spuse:
   - Eşti vinovat de a o fi atacat cu rele intenţii pe stăpâna castelului Claymore, o crimă extrem de gravă, potrivit legilor Angliei - şi una pentru care ar fi trebuit să-ţi primeşti pe loc pedeapsa, chiar ieri. Ar fi fost mai uşor pentru tine decât să aştepţi până astăzi, să o înfrunţi din nou, termină majordomul cu duritate, lăsând-o pe Jenny cu impresia că el tocmai făcuse în aşa fel, încât pedeapsa lui Royce să pară un supliciu deliberat.
   Lacrimi se prelingeau pe obrajii băiatului şi în faţa unui grup de oameni, o femeie despre care Jenny presupuse imediat că era mama băiatului, îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu să plângă. Soţul ei stătea alături, cu ochii lucioşi de durere pentru fiul său.
   - Negi ce ai făcut, băiete? strigă Sir Albert.
   Cu umerii tremurând şi plângând încetişor, băiatul îşi lăsă capul în jos şi îl scutură.
   - Vorbeşte!
   - N... nu, spuse băiatul ridicându-şi umărul ca să-şi şteargă umilitoarea umezeală de pe tunica murdară.
   - Este mai bine că nu negi, spuse majordomul aproape cu blândeţe, pentru că dacă mori minţind, sufletul tău va fi damnat pentru veşnicie.
   La cuvântul moarte, mama care plângea se smulse de lângă soţul care o ţinea şi se repezi la fiul ei, cuprinzându-l în braţe, legănându-i capul la sânul ei.
   - Atunci fă o dată asta, ca să terminăm! strigă ea cu voce spartă, uitându-se la gardienii cu săbii. Nu-l mai speriaţi atâta, hohotea ea legănându-şi băiatul în braţe. Nu vedeţi că e speriat? Vă rog... nu-l mai speriaţi aşa, se ruga femeia cu vocea aproape o şoaptă şi plângând în hohote.
   - Aduceţi preotul, izbucni Sir Albert.
   - Nu înţeleg... interveni Royce cu o voce de gheaţă, care o făcu pe mamă să-şi strângă mai tare copilul şi să plângă şi mai tare... De ce avem nevoie de o liturghie la această oră nepotrivită?
   - Nu este o liturghie, este o spovedanie, interveni majordomul, fără să-şi dea seama că Royce înţelesese în mod deliberat greşit motivul lui de a trimite după părintele Gregory.
   Întorcându-se spre mama băiatului, Sir Albert spuse:
   - Am crezut că ereticul tău fiu va dori să primească ultimul sacrament din partea Bisericii.
   Femeia încuviinţă din cap, incapabilă să mai vorbească de atâta plâns.
   - Nu! strigă Royce, dar mamă isterică strigă şi ea:
   - Ba da! Este dreptul lui!... Dreptul lui să primească ultima împărtăşanie, înainte de a muri!
   - Dacă moare, spuse Royce cu răceală, atunci se va întâmpla asta pentru că îl sufoci cu mâinile dumitale, femeie. Dă-te la o parte şi lasă băiatul să respire!
   O privire de răvăşită speranţă traversă chipul femeii, apoi făcu un gest cu mâna, în timp ce se uita la feţele încordate ale mulţimii şi îşi dădu seama că nimeni nu-i împărtăşea speranţa.
   - Milord, ce aveţi de gând să-i faceţi?
   - Nu este decizia mea, răspunse Royce, furios din nou, amintindu-şi cum strigaseră oamenii ăştia ieri, la soţia lui. Pentru că soţia mea a avut de suferit ieri din cauza lui, ea va decide.
   În loc să se simtă uşurată, mama îşi duse mâna la gură, întorcându-şi ochii plini de groază spre Jenny, care, nemaiputând suporta să o vadă pe biata femeie torturată de incertitudine, se întoarse spre băiat şi îl întrebă repede, nu neprietenos:
   - Cum te cheamă?
   Băiatul se zgâi la ea cu ochii umflaţi de plâns, tremurând din tot trupul.
   - J... Jake. M... my... Lady.
   - Da, spuse Jenny, gândindu-se intens la cum ar fi mânuit tatăl ei cazul acesta.
   O faptă rea nu putea rămâne nepedepsită, ştia asta, pentru că acest lucru ar fi născut alte fapte rele şi ar fi făcut ca soţul ei să pară un om slab. Pe de altă parte, nici duritatea nu se punea în discuţie, având mai ales în vedere vârstă fragedă a copilului.
   Încercând să-i ofere copilului o scuză, spuse cu blândeţe:
   - Uneori, când suntem foarte surescitaţi de ceva, facem lucruri pe care nu vrem să le facem. Asta s-a întâmplat când ai aruncat cu noroi? Poate că nu ai vrut să mă nimereşti cu el?
   Jake înghiţi de două ori, mărul lui Adam mişcându-se proeminent în sus şi în jos, de-a lungul gâtului lung, slab.
   - Eu... Eu...
   Băiatul se uită la faţa aspră a ducelui şi alese adevărul.
   - ... Eu nimeresc întotdeauna când ţintesc ceva, recunoscu el nefericit.
   - Adevărat? spuse Jenny, trăgând de timp şi gândindu-se înnebunită la o soluţie.
   - Da, doamnă, recunoscu el într-o şoaptă speriată. Pot nimeri un iepure între ochi cu o piatră şi să-l omor, dacă este destul de aproape să-l văd. Nu greşesc niciodată.
   - Adevărat? repetă Jenny, impresionată. Şi eu am încercat o dată să nimeresc un iepure de la 40 de paşi şi l-am omorât.
   - Zău? întrebă Jake, reciproc impresionat.
   - Da... în sfârşit, nu contează asta, spuse ea repede, văzând privirea dojenitoare a lui Royce. Dar pe mine nu ai vrut să mă omori, nu? întrebă ea şi cum prostuţul de el nu îi confirmă, adăugă repede: Vreau să spun că nu ai vrut ca păcatul morţii să-ţi păteze pentru totdeauna sufletul?
   La asta, băiatul scutură din cap, convingător.
   - A fost deci mai mult un gest pornit din surescitarea momentului, nu? insistă ea şi spre marea ei uşurare, băiatul confirmă din cap.
   - Şi fireşte, erai mândru de îndemânarea ta la aruncat şi poate ai vrut chiar să te dai puţin în spectacol, în faţa tuturor?
   Băiatul ezită, apoi dădu din nou din cap.
   - Vedeţi?! se adresă Jenny mulţimii tensionate, în aşteptare şi ridicând glasul, spuse cu convingere: Nu a vrut să facă rău cu adevărat, iar intenţia este la fel de importantă ca şi fapta în sine.
   Întorcându-se înapoi spre băiat, îi spuse cu severitate:
   - Totuşi, trebuie să-ţi ispăşeşti într-un fel vina, iar pentru că eşti atât de bun la aruncat, cred că ar trebui să-i dai îndemânării tale o folosinţă mai bună. De aceea, Jake, în următoarele două luni îţi vei petrece fiecare dimineaţă ajutându-i pe bărbaţi să vâneze. Şi dacă nu va fi nevoie de carne proaspătă, o să vii la castel să mă ajuţi aici. Cu excepţia duminicilor, fireşte. Iar dacă...
   Jenny se opri şocată, când mama băiatului se aruncă la picioarele ei, petrecându-şi braţele în jurul lor şi spunând, printre hohote:
   - Vă mulţumesc, my lady, vă mulţumesc. Sunteţi o sfântă. Domnul să vă binecuvânteze, vă mulţumesc.
   - Nu, nu face asta, o rugă Jenny disperată, când femeia copleşită îi luă tivul rochiei şi i-l sărută. Soţul femeii, cu căciula în mână, veni să o ia de acolo, cu ochii strălucind de lacrimi, în timp ce se uita la Jenny. Dacă aveţi nevoie de fiul vostru să vă ajute la câmp, îi spuse Jenny acestuia, atunci îşi poate ispăşi pedeapsa... după-amiezele.
   - Eu... începu bărbatul cu voce gâtuită, apoi îşi drese glasul, îşi îndreptă umerii şi continuă cu emoţionantă demnitate: O să vă păstrez în rugăciunile mele pentru tot restul vieţii, milady.
   Jenny îi răspunse, zâmbind:
   - Şi pe soţul meu, sper.
   Bărbatul păli, dar reuşi să-l privească în ochi pe omul aprig care stătea alături de ea şi să spună cu sfioasă sinceritate:
   - Da, şi pe dumneavoastră, milord. 

 ...........................................