Regatul viselor, Judith McNaught

 ..................................................

4-7

 

                 Buzele i se curbară într-un râs fără veselie, plimbându-şi mâna de-a lungul obrazului ei, spre gât.

   - Arăt eu apăsat de regrete? Nu regret. Regret că ţi-am provocat umilinţă, dar nu regret că te-am avut, în urmă cu o oră şi nici nu voi regreta să te am din nou, peste câteva minute, ceea ce vreau chiar să fac.
   Jenny rămase uluită la aroganţa declaraţiei lui, dar Royce continuă cu ce avea de spus.
   - Eu nu cred în Dumnezeul tău, dar mi s-a spus de către cei care cred că Dumnezeul tău se presupune că este un Dumnezeu just. Dacă este aşa, continuă el pe un ton calm, filosofic, atunci cu siguranţă că El nu te va învinui pentru toate astea, în fond ai acceptat târgul meu de teamă pentru viaţa surorii tale. Nu a fost voinţa ta, ci a mea. Şi ce s-a întâmplat între noi în patul acesta a fost iarăşi împotriva voinţei tale. Nu am dreptate?
   Royce regretă întrebarea chiar în clipa imediat următoare - o regretă atât de mult, încât acest lucru îl deconcerta. Şi apoi înţelese că, în timp ce încerca să o asigure că el nu o condamnase, nu vroia ca ea să nege că simţise toate lucrurile pe care le făcuse el în timpul contactului lor, sau că şi ea îl dorise aproape la fel de mult cât o dorise el pe ea.
   Ca şi cum ar fi simţit dintr-o dată nevoia de a-i testa onestitatea dar şi propriile lui instincte, Royce insistă:
   - Nu este adevărat? Că El te va considera fără vină pentru că tu mi te-ai supus doar în pat, împotriva voinţei tale?
   - Nu! 
   Cuvântul ţâşni din ea plin de neajutorare şi ruşine şi de o mie de alte sentimente pe care Royce nu le putea identifica.
   - Nu? repetă el cuprins de o teribilă senzaţie de uşurare. Unde greşesc? întrebă el, pe un ton scăzut dar insistent. Spune-mi unde greşesc.
   Nu tonul de comandă din vocea lui o făcu pe Jenny să răspundă. Ci subita revenire în mintea ei a felului în care făcuse dragoste cu ea; amintirea incredibilei lui blândeţi şi reţineri. A regretului lui profund când i-a provocat durere, rupându-i himenul; a cuvintelor lui şoptite, de admiraţie; a respiraţiei lui laborioase, în timp ce se lupta să-şi reţină pasiunea. Adăugate la toate acestea, era amintirea propriei ei dorinţe imperioase de a fi umplută de el şi de a-i oferi înapoi senzaţiile de nedescris pe care i le stârnea el. 
   Deschise gura, dorind să îl rănească, aşa cum îi rănise el toate şansele la fericire, dar propria ei conştiinţă îi opri cuvintele în gâtlej. În împreunarea lor ea găsise splendoare, nu ruşine, aşa încât nu putea minţi spunând altceva.
   - Nu a fost voinţa mea să vin în patul tău, răspunse ea într-o şoaptă înăbuşită.
   Apoi, smulgându-şi privirea de la ochii lui fumurii, îşi întoarse capul şi adăugă:
   - Dar odată acolo, nu a fost voinţa mea nici să plec.
   Cum se uitase în altă parte, Jenny nu îi văzu tandreţea din zâmbetul lui mic, dar o simţi în felul în care o cuprinseră braţele lui, cu palma pe spate, trăgând-o spre lungimea lui întărită, în timp ce îi lua în posesie gura cu gura lui, luându-i mai întâi cuvintele, apoi suflul.

CAPITOLUL DOISPREZECE

   - Avem vizitatori, anunţă Godfrey intrând încruntat în hol şi uitându-se la cavalerii aşezaţi la masă, pentru prânz.
   Douăsprezece perechi de mâini încremeniră, cu chipurile respective, în alertă.
   - Un grup mare purtând stindardul regelui şi călărind spre noi. Un grup foarte mare, amplifică Godfrey, prea mare pentru nişte mesageri obişnuiţi, l-a văzut Lionel, pe drum. Zice că l-a recunoscut pe Graverley,
   Tot mai încruntat, se uită spre galeria de deasupra.
   - Unde este Royce?
   - A ieşit să se plimbe cu ostatica. Nu ştiu sigur unde, răspunse Eustace încruntându-se.
   - Ştiu eu, bubui Arik. Mă duc eu după el.
   Întorcându-se pe călcâie, Arik ieşi din sală, cu paşii mari, siguri, apăsaţi, dar expresia lui aspră, distantă şi calmă care-i caracteriza de obicei chipul colţuros, era acum tulburată de privirea îngrijorată care-i adâncea cutele dintre ochii de un albastru deschis.
   Râsul muzical al lui Jenny răsună asemenea clopoţeilor porniţi de un vânt iscat brusc şi Royce îi zâmbea, în timp ce ea se sprijinea neajutorată de trunchiul copacului de lângă el, cu umerii zguduindu-i-se de veselie şi cu obrajii de culoarea aceluiaşi roz palid asemănător cu rochia pe care o purta.
   - Eu... eu... nu te cred, gâfâi ea ştergându-şi lacrimile de râs, asta este o gogomănie imensă, pe care ai inventat-o tu, acum.
   - Este posibil, conveni el întinzându-şi picioarele lungi în faţă şi zâmbind, pentru că râsul ei era contagios.
   Azi-dimineaţă se trezise în patul lui, când în dormitor tropăiseră servitorii şi nefericirea ei de a fi fost găsită acolo era aproape dureros de privit. Devenise concubina lui şi era clar că tot castelul va bârfi, ceea ce, fireşte, era adevărat.
   După ce se gândise la varianta de a o minţi în legătură cu asta, sau să încerce să o seducă, făcând-o să-şi uite nefericirea, Royce decisese că cel mai bun lucru era să o scoată câteva ceasuri afară din castel, ca să se poată relaxa puţin. Fusese o alegere înţeleaptă, decise Royce privindu-i ochii scânteietori şi tenul strălucitor.
   - Tu mă crezi chiar fără minte deloc, dacă îţi închipui că pot înghiţi o asemenea gogomănie, spuse Jenny încercând să pară serioasă.
   Royce zâmbi dar scutură din cap, negând ambele acuzaţii.
   - Nu, doamnă, greşeşti în toate privinţele.
   - În toate? Ce vrei să spui? îl întrebă Jenny curioasă.
   Roye îi explică, zâmbind tot mai larg:
   - Nu ţi-am spus nicio gogomănie şi nici tu, cred eu, nu ai putea fi făcută să înghiţi uşor una.
   Royce făcu o pauză, aşteptând ca ea să răspundă, dar cum nu se întâmplă asta, continuă, zâmbind.
   - Acesta a fost un compliment făcut bunului tău simţ.
   - Ah, făcu Jenny contrariată. Mulţumesc, adăugă ea, nesigură.
   - În al doilea rând, departe de a crede despre tine că nu ai minte, te consider, dimpotrivă, o femeie cu o inteligenţă extraordinară.
   - Mulţumesc! răspunse Jenny prompt.
   - Acesta nu a fost un compliment, o corectă Royce.
   Jenny îi aruncă o privire de curioasă neplăcere, cerându-i prin tăcere o explicaţie pentru remarca lui şi Royce îi răspunse, atingându-i obrazul cu degetul arătător, plimbându-se peste textura delicată, moale.
   - Dacă ai fi fost mai puţin inteligentă, nu ai fi petrecut atâta vreme gândindu-te la toate posibilele consecinţe ale faptului că îmi aparţii şi ţi-ai fi acceptat simplu situaţia, deopotrivă cu toate beneficiile care derivă din ea.
   Privirea îi alergă plină de înţeles spre şiragul de perle pe care insistase el, în dimineaţa aceasta, să şi-l pună la gât, după ce îi oferise o întreagă casetă cu bijuterii.
   Ochii lui Jenny se dilatară de indignare, dar Royce îşi continuă imperturbabil logica masculină.
   - Dacă ai fi fost o femeie cu o inteligenţă obişnuită, ai fi fost preocupată doar de probleme de interes firesc pentru femei, cum ar fi moda, conducerea unei gospodării, creşterea copiilor. Nu te-ai fi torturat singură cu subiecte ca loialitatea, patriotismul şi altele la fel.
   Jenny îl privi cu o neîncredere furioasă.
   - Să-mi accept „situaţia”? repetă ea. Eu nu sunt în nicio „situaţie” aşa cum ai declarat tu cu drăgălăşenie, mylord. Eu trăiesc în păcat cu un bărbat, sfidând dorinţele familiei mele, dorinţele ţării mele şi dorinţele Dumnezeului Atotputernic. Şi mai mult - continuă ea încercând să se stăpânească - este minunat că tu îmi recomanzi să mă gândesc doar la probleme femeieşti, cum ar fi conducerea unei gospodării şi creşterea copiilor, deşi tocmai tu eşti acela care mi-ai răpit dreptul la asemenea lucruri. Soţia ta îţi va conduce gospodăria şi fără îndoială că mi-ar face viaţa un infern dacă ar putea şi...
   - Jennifer, o întrerupse Royce reţinându-şi un zâmbet, aşa cum bine ştii, eu nu am soţie.
   Royce îşi dădea seama că multe din cele spuse de Jenny erau adevărate, dar, arăta aşa de al naibii de bine cu ochii ei de safir lichefiat şi cu gura care cerea să fie sărutată, încât îi fu greu să se concentreze; singurul lucru pe care şi-l dorea acum era să o tragă în braţele lui şi să o cuibărească acolo ca pe un pisoi furios.
   - Acum nu ai nevastă, îl contrazise Jenny nefericită, dar cât de curând o să-ţi alegi una - o englezoaică - scuipă ea cuvintele. O englezoaică cu apă îngheţată în loc de sânge şi cu părul de culoarea blănii de şoarece şi cu un nas mic, ascuţit, care o să fie până la urmă mereu roşu şi în pericol să picure...
   Cu umerii scuturându-i-se de un râs tăcut, pe care nu şi-l putea înfrâna, Royce întinse o mână în semn de prefăcută apărare.
   - Păr de culoarea blănii de şoarece? repetă el. De atâta o să fiu în stare? Până de curând credeam că mă gândeam la o soţie blondă, cu ochi mari, verzi şi...
   - Şi buze rozalii şi mai mari...
   Jenny era atât de furioasă încât efectiv îşi ridică mâinile spre sânii ei, până să-şi dea seama ce era gata să spună...
   - Da, interveni Royce, şi mai mari ce anume?
   - Urechi! izbucni Jenny furioasă. Dar indiferent cum o să arate, problema este că o să-mi facă viaţa un infern.
   Nemaiputându-se abţine, Royce se aplecă şi îi tachina gâtul.
   - Haide să facem un târg împreună, şopti el sărutându-i urechea. O să alegem împreună o soţie, care să ne placă la amândoi.
   Şi în clipa aceea, Royce îşi dădu brusc seama că obsesia lui pentru Jennifer îi înceţoşa gândirea. Ştia bine că nu se putea însura, păstrând-o totodată pe Jenny. În ciuda glumelor lui, el nu era într-atât de crud încât să se căsătorească cu Mary Hammel sau cu oricine altcineva, iar apoi să o oblige pe Jennifer să sufere dezonoarea de a rămâne amanta lui. Poate că ieri s-ar fi gândit la asta, dar nu acum, nu după noaptea aceasta, când înţelesese cât de multă suferinţă a îndurat în scurta ei viaţă.
   Dar acum, mintea lui încerca să nu se gândească la felul în care va fi tratată de „iubitul” ei clan, când se va întoarce acasă la aceştia, după ce împărţise patul cu duşmanul lor.
   Alternativa ca el să rămână necăsătorit şi să renunţe la copii şi moştenitori, nu-i surâdea şi i se părea inacceptabilă.
   Singura alternativă care mai rămânea - aceea de a se căsători cu Jennifer - ieşea din discuţie. Ca să se căsătorească cu ea - şi făcând asta, să-şi facă rude din duşmanii lui de moarte şi să aibă o soţie a cărei loialitate să atârne greu în favoarea acestor duşmani - era de neconceput. O astfel de căsătorie nu va face decât să-i aducă câmpul de bătălie în propria lui sală, unde trebuia să domnească pacea şi armonia. Doar pentru că pasiunea ei inocentă şi dăruirea ei totală, în pat, îi oferiseră această nespusă plăcere, nu se putea supune singur la o luptă perpetuă. Pe de altă parte, era singura femeie care făcea dragoste cu el, nu cu legenda lui. Şi îl făcea să râdă aşa cum nu reuşise nicio altă femeie, vreodată; avea curaj şi înţelepciune şi un chip care vrăjea şi ademenea. Era directă şi cinstită cu ea însăşi, lucru care îl dezarmase total. Şi aceasta nu era ultima dintre calităţile ei.
   Nici acum Royce nu putea uita senzaţia din pieptul lui, noaptea trecută, când ea a ales onestitatea în locul mândriei şi a recunoscut că odată în patul lui, nu a mai vrut să-l părăsească. O astfel de onestitate, mai ales la o femeie, era, desigur, ceva rar. Însemna că puteai avea încredere în cuvântului.
   Desigur, toate acestea nu constituiau un motiv suficient ca să-l facă să renunţe la toate planurile lui de viitor, cu atâta grijă urmărite.
   Pe de altă parte, nimic nu-l putea convinge nici să renunţe la ea.
   Royce se uită la gărzile de pe zidul castelului, care suflară o singură dată, prelung, din goarnele lor, semnalând apropierea unor oaspeţi neostili.
   - Ce înseamnă asta? întrebă Jenny surprinsă.
   - Curieri de la regele Henric, cred eu, răspunse Royce lăsându-se pe spate şi uitându-se în sus la soare, cu ochii mijiţi. Dacă ei sunt, îşi spuse el, atunci au venit mult mai devreme decât îi aşteptam. Indiferent cine sunt, sunt prietenoşi.
   - Regele tău ştie că sunt ostatică aici?
   - Da. 
   Deşi lui Royce îi displăcea întorsătura conversaţiei, îi înţelegea grija pentru soarta ei şi adăugă:
   - L-am înştiinţat la câteva zile după ce aţi fost aduse în tabără, cu ocazia curierului meu lunar.
   - O să... 
   Jenny inspiră adânc.
   - O să fiu trimisă undeva... într-o temniţă sau...
   - Nu, spuse Royce repede. O să rămâi sub protecţia mea. Acum, adăugă el vag.
   - Dar să zicem că el porunceşte altceva?
   - Nu o să facă asta, spuse Royce hotărât, uitându-se peste umăr la ea. Lui Henric nu îi pasă cum îi câştig bătăliile, câtă vreme i le câştig. Dacă tatăl tău depune armele şi capitulează pentru că tu eşti ostatică la mine, atunci această victorie va fi cea mai bună - una fără vărsare de sânge.
   Văzând că subiectul o tensionează, Royce creă o diversiune, cu o întrebare care nu-i dădea pace de azi-dimineaţă.
   - Când fraţii tăi vitregi au început să întoarcă tot clanul împotriva ta, de ce nu i-ai atras tatălui tău atenţia asupra acestei probleme, în loc să-ţi construieşti, în minte, regate de vis? Tatăl tău este un stăpân puternic şi ar fi putut rezolva problema ta la fel cum aş fi rezolvat-o şi eu.
   - Şi cum ai fi rezolvat-o? întrebă ea cu acea inconştientă provocare, cu zâmbetul acela al ei pieziş care-l făcea întotdeauna să-i vină să o tragă în braţele lui şi să-i sărute buzele.
   Mai tăios decât ar fi vrut, Royce spuse.
   - Le-aş fi poruncit să înceteze cu suspiciunile faţă de tine.
   - Ai vorbit ca un războinic, nu ca un stăpân, comentă Jenny. Dar gândurile oamenilor nu pot fi „comandate”, nu poţi decât să-i faci, prin frică, să şi le păstreze pentru ei.
   - Tatăl tău ce a făcut? întrebă el cu un glas distant, contracarându-i observaţia.
   - După câte ţin minte, când s-a înecat Becky tatăl meu era plecat să se lupte cu tine.
   - Şi când s-a întors - de la lupta cu mine - adăugă Royce zâmbind strâmb, ce a făcut atunci?
   - Pe atunci circulau fel de fel de poveşti pe seama mea, dar tata credea că eu exageram şi că toate aceste poveşti vor muri curând. Vezi tu - adăugă ea când Royce o dezaprobă, încruntându-se - tata nu prea acordă mare importanţă problemelor pe care el le numeşte „de-ale femeilor”. Mă iubeşte foarte mult - specifică ea, în timp ce Royce îi aprecia afirmaţia ca venind mai mult din loialitate decât din convingere, având în vedere că Merrick i-l alesese ca soţ pe Balder - dar pentru el, femeile sunt... în sfârşit... nu chiar atât de importante pentru lumea asta, ca bărbaţii. El s-a căsătorit cu mama mea vitregă pentru că suntem rude îndepărtate şi ea avea 3 băieţi sănătoşi.
   - A preferat să-şi vadă titlul transmis unei rude îndepărtate, trase Royce concluzia cu neplăcere, decât să ţi-l transmită ţie şi cu noroc, nepoţilor lui?
   - Clanul înseamnă totul pentru el şi aşa trebuie să fie, spuse Jenny, loialitatea făcând-o să vorbească mai aprins. El nu era convins că eu, ca femeie, aş fi putut să păstrez loialitatea oamenilor şi să-i ghidez - chiar dacă regele James i-a permis tatălui meu să-mi transmită mie titlul - ceea ce ar fi putut crea o problemă.
   - S-a obosit să-i scrie lui James despre asta?
   - Mă rog, nu. Dar, aşa cum am spus, nu de mine, ca persoană, se îndoia tatăl meu. Problema era că eu eram femeie şi de aceea, destinată altor lucruri.
   Sau altor folosinţe, îşi spuse Royce furios pentru ea.
   - Nu-l poţi înţelege pe tatăl meu pentru că nu îl cunoşti. Este un om mare şi toată lumea simte pentru el ce simt şi eu. Cu toţii ne-am da şi viaţa pentru el, dacă el...
   O clipă, Jenny îşi spuse că fie începuse să înnebunească, fie orbise - pentru că, în pădure, uitându-se la ea cu un deget pe buze în semn de tăcere - era William.
   - ... Dacă el ne-ar cere asta, termină Jenny inspirând adânc, dar Royce nu observă brusca ei schimbare de ton.
   El era ocupat să se lupte cu o pornire iraţională de gelozie, pentru că tatăl ei îi putea insufla un sentiment atât de orb, de devotament pentru el.
   Închizând ochii şi strângându-i tare, Jenny îi redeschise şi se uită mai atent. William se strecurase, înapoi în umbra copacilor, dar tot îi mai putea vedea ceva din vestonul lui verde. Wiiliam era aici! Venise să o ia înapoi, înţelese ea, în timp ce bucuria şi uşurarea explodau în pieptul ei.
   - Jennifer... vocea lui Royce Westmoreland era gravă şi Jenny îşi retrase privirea dinspre locul în care se evaporase William.
   - D... da, se bâlbâi ea, aşteptându-se oarecum să-l vadă pe tatăl ei ţâşnind într-o clipă din pădure şi măcelărindu-l pe Royce, chiar acolo unde se afla.
   Să-l măcelărească. Gândul îi ridică bila în gât şi Jenny sări în picioare, obsedată de nevoia simultană de a-l îndepărta pe el de lângă pădure dar şi să reuşească să ajungă ea, acolo.
   Royce se încruntă văzându-i faţa palidă.
   - Ce s-a întâmplat? Pari...
   - Nervoasă! izbucni Jenny. Simt nevoia să mă plimb puţin. Aş...
   Royce se ridică în picioare şi se pregătea să o întrebe care era motivul stării ei de nervozitate, când îl văzu pe Arik urcând dealul.
   - Până să ajungă Arik la noi, începu el, aş vrea să-ţi spun ceva.
   Jenny se întoarse în loc, privirea îngheţându-i asupra puternicului Arik, în timp ce era cuprinsă de o uşurare teribilă: cu Arik aici, Royce nu va muri fără ca cineva să lupte alături de el. Dar dacă va avea loc o luptă, atunci tatăl ei sau William sau altcineva din clan, ar putea fi ucis.
   - Jennifer, spuse Royce, tonul lui reflectând exasperarea pentru lipsa ei de atenţie.
   Cu greu, Jenny reuşi să se întoarcă spre el, părând foarte atentă.
   - Da?
   Dacă oamenii tatălui ei ar fi vrut să-l atace pe Royce, era clar că până acum ar fi ieşit din pădure; niciodată ca acum, nu va mai fi el atât de vulnerabil. Ceea ce înseamnă, se gândi Jenny, că William este singur şi că l-a văzut pe Arik. Dacă aşa era, îşi spuse cu speranţă, atunci ea nu trebuia decât să rămână calmă şi să găsească o cale de a reveni aici, cât de curând posibil.
   Uitându-se în sus la ochii lui cenuşii, irezistibili, înţelese dintr-o dată că în curând îl va părăsi - poate în decursul unui ceas şi această revelaţie o străpunse cu neaşteptată violenţă. Este adevărat, a fost ostatica lui, dar niciodată el nu a supus-o la atrocităţile la care ar fi supus-o orice alt răpitor. Mai mult, el a fost singurul bărbat care i-a admirat curajul, în loc să-i condamne comportamentul încăpăţânat; provocase moartea calului său, îl înjunghiase şi îşi bătuse joc de el, evadând. Având în vedere toate acestea, îşi dădu seama, cu o durere cumplită în spatele ochilor, că Royce o tratase cu mai multă galanterie - în propriul lui stil - decât poate orice alt curtezan.
   De fapt, dacă lucrurile ar fi stat altfel între familiile şi ţările lor, Royce Westmoreland şi ea ar fi fost prieteni. Prieteni? El era deja mai mult decât atât. Era iubitul ei.
   - Îmi... îmi pare rău, spuse Jenny cu glas sufocat, mintea mea era aiurea. Ce ai spus?
   - Am spus, repetă el cu o uşoară încruntare văzându-i expresia panicată, că nu vreau să te gândeşti că te afli în orice fel de pericol. Până când va veni vremea să te trimit acasă, vei rămâne sub protecţia mea.
   Jenny dădu din cap şi înghiţi.
   - Da. Mulţumesc, şopti ea cu vocea inundată de emoţie.
   Interpretându-i greşit tonul ca o formă de recunoştinţă, Royce zâmbi leneş.
   - N-ai vrea să-ţi exprimi gratitudinea printr-un sărut?
   Spre uluita lui încântare, Jenny nu avu nevoie de mai multă insistenţă.
   Petrecându-şi braţele pe după gâtul lui, îl sărută cu disperată ardoare, strivindu-şi buzele de ale lui, într-un sărut care era în parte un adio şi în parte teamă, cu mâinile plimbându-i-se peste muşchii lui proeminenţi de la spate, memorizând inconştientă conturul lor, strângându-l aproape de ea.
   Când Royce îşi ridică în sfârşit capul, o privi, cu braţele încă strâns petrecute în jurul ei.
   - Dumnezeule, şopti el.
   Dădu să-şi aplece din nou capul, dar apoi se opri, cu ochii pe Arik.
   - La naiba, uite-l pe Arik.
   O luă de braţ şi o conduse spre cavaler, dar când ajunseră la Arik, acesta îl trase instantaneu pe Royce într-o parte, vorbind repede.
   Royce se întoarse înapoi la Jennifer, preocupat de veştile neplăcute despre sosirea lui Graverley.
   - Trebuie să ne întoarcem, începu el, dar expresia de nefericire de pe chipul ei îi rupse inima.
   Azi-dimineaţă se aprinsese ca o lumânare, când i-a propus să o scoată din castel.
   - Am fost atâta timp obligată să stau într-un cort sau altfel, numai sub pază, încât gândul de a sta pe un deal mă face să renasc, îi spusese ea lui Royce.
   Se vedea că timpul petrecut aici, afară, îi făcuse nespus de bine, îşi spunea Royce preocupat, gândindu-se la ardoarea sărutului ei şi întrebându-se dacă nu era o nebunie din partea lui să-i ofere dreptul să rămână singură aici. Era pe jos, fără nicio posibilitate de a pune mâna pe un cal şi era suficient de inteligentă să ştie că dacă ar fi încercat să fugă, cei 5 mii de soldaţi campaţi peste tot în jurul castelului ar fi putut-o prinde în mai puţin de o oră. Mai mult, ar fi putut instrui gărzile de pe zid să fie cu ochii pe ea.
   Cu gustul sărutului ei pe buze şi amintindu-şi de decizia ei de a nu încerca să evadeze din tabără, în urmă cu câteva zile, Royce se duse spre ea. Îi spuse, pe un ton care-i trăda rezerva referitoare la înţelepciunea gestului pe care avea să-l facă:
   - Jennifer, dacă ţi-aş permite să rămâi aici, pot avea încredere în tine că o să rămâi pe locul ăsta?
   Expresia de veselă neîncredere de pe chipul ei era o recompensă suficientă pentru generozitatea lui.
   - Da! exclamă ea, nevenindu-i să creadă.
   Zâmbetul leneş care-i străbătu chipul bronzat îl făcu pe Royce să arate foarte frumos, aproape băieţeşte.
   - Promit că nu o să stau mult, spuse el.
   Îl privi îndepărtându-se cu Arik, memorizând inconştient cum arăta, cu umerii laţi sub tunica lui cafenie, cu o curea maron trecută larg peste talia îngustă şi cu pantalonii groşi care-i subliniau muşchii grei de la coapse, deasupra cizmelor înalte. La jumătatea drumului, Royce se opri şi se întoarse.
   Ridicându-şi capul, privi copacii, încruntându-şi sprâncenele negre ca şi cum ar fi simţit ameninţarea care pândea din pădure. Îngrozită că poate a văzut sau a auzit ceva şi că se va întoarce, Jenny făcu primul lucru care-i trecu prin minte: ridicând mâna într-o uşoară mişcare de salut, îi distrase atenţia zâmbindu-i, ducându-şi apoi degetele la buze, din impulsul de a-şi acoperi gura ca să-şi înăbuşe un strigăt de panică. Dar lui Royce i se păru că sufla un sărut spre el. Cu un zâmbet care trăda surprinsa lui gratitudine, ridică mâna într-un gest de la revedere, spre Jennifer.
   Lângă el, Arik vorbea repede, distrăgându-i atenţia de la Jennifer şi de la pădure, întorcându-se, Royce coborî dealul alături de Arik, cu mintea plăcut ocupată de ardoarea entuziastă a sărutului lui Jennifer şi de răspunsul la fel de entuziast al trupului său.
   - Jennifer!
   La vocea joasă, imperioasă a lui William, venind dinspre pădurea din spatele ei, trupul lui Jennifer se tensiona pentru iminenta ei fugă, dar ea avu grijă să nu facă nicio mişcare spre pădure - nu până când contele nu va dispărea prin poarta ascunsă, tăiată în peretele gros care înconjura castelul Hardin. Apoi se întoarse, aproape împiedicându-se de grabă şi alergă de-a lungul pantei mici şi se năpusti în pădure, căutându-şi înnebunită salvatorii.
   - William, unde... începu ea, apoi îşi înăbuşi un strigăt, când mâini puternice o prinseră de talie, din spate şi o ridicară în aer, cărând-o mai adânc, în ascunzişul stejarilor bătrâni.
   - Jennifer! şopti William gutural, cu chipul lui drag doar la câţiva centimetri de al ei.
   În încruntarea lui preocupată se citeau părerea de rău şi îngrijorarea.
   - Biata mea fetiţă, începu el studiindu-i faţa şi atunci, amintindu-şi sărutul la care fusese martor, spuse deprimat: Te-a obligat să fii amanta lui, da?
   - O... o să-ţi explic mai târziu. Trebuie să ne grăbim, îl imploră ea obsedată de urgenţa de a-şi convinge oamenii să plece de aici fără vărsare de sânge.
   - Brenna este deja în drum spre casă. Unde sunt tata şi oamenii noştri? începu ea.
   - Tata este la Merrick şi suntem doar şase, aici.
   - Şase! exclamă Jenny împiedicându-se într-o rădăcină, revenindu-şi şi continuând să alerge alături de el.
   William încuviinţă din cap.
   - M-am gândit că vom avea şanse mai mari să te scoatem de aici recurgând la un vicleşug.

   Când Royce intră în sală, Graverley stătea în mijlocul încăperii, în picioare, faţa lui îngustă studiind temeinic interiorul castelului Hardin, nasul lui subţire trădând resentimente şi prost ascunsă lăcomie.
   În calitate de consilier particular al regelui şi de cel mai influent membru al puternicei Curţi a Camerei Stelelor, Graverley se bucura de o influenţă fără margini, dar poziţia lui socială îi refuza speranţa la un titlu şi la proprietăţi pe care şi le dorea cu atâta ardoare.
   Încă de la începutul urcării lui Henric pe tron, s-a îngrijit să ia măsuri prin care să evite să aibă aceeaşi soartă cu predecesorii săi - respinşi de puternicii nobili care îi jurau credinţă regelui lor, pentru ca apoi să se revolte când erau nemulţumiţi şi să îi răstoarne pe acelaşi suveran. Pentru a evita aşa ceva, Graverley a reînfiinţat Curtea Camerei Stelelor, pe care apoi a umplut-o cu consilieri şi miniştri din afara nobilimii, aşa cum era chiar el şi care îi chemau în judecată pe nobili, supunându-i la taxe grele pentru orice delict, o acţiune care pe de o parte îngraşă cuferele lui Henric, iar pe de alta, îi priva pe nobili de averea necesară pentru a se putea revolta.
   Dintre toţi consilierii particulari, Graverley era cel mai influent şi cel mai vindicativ: cu totala încredere a lui Henric şi autoritatea de care dispunea, Graverley reuşise cu succes să-i sărăcească sau să-i aducă în faliment aproape pe toţi nobilii puternici din Britania... cu excepţia contelui de Claymore care, spre furia lui nemascată, continuase să prospere, devenind tot mai puternic cu fiecare bătălie pe care o câştiga pentru rege.
   Ura lui Graverley faţă de Royce Westmoreland era cunoscută de toată lumea la curte şi era egalată doar de dispreţul lui Royce faţă de el.
   Trăsăturile lui Royce erau perfect inexpresive, în timp ce traversa distanţa de 100 de picioare care îl separa de duşmanul său, ceea ce însă nu-l împiedica să nu înregistreze toate acele subtile semne că avea să urmeze o confruntare neobişnuit de neplăcută, cu privire la cine ştie ce problemă. Pe de o parte, pezenţa acelui surâs de satisfacţie de pe chipul lui Graverley; pe de alta, în spatele acestuia se aflau 35 de soldaţi din armata lui Henric, care stăteau într-o militară rigiditate, decişi şi mânioşi. Oamenii lui Royce, conduşi de Godfrey şi Eustace, stăteau în două rânduri, la capătul sălii, în apropierea estradei, cu chipurile alerte, atente, tensionate - ca şi cum ar fi simţit şi ei o ameninţare serioasă în această neaşteptată şi fără precedent vizită din partea lui Graverley. În timp ce Royce trecea de ultimii 2 dintre oamenii săi, aceştia începură imediat să-l urmeze, în forma unei gărzi de onoare.
   - Ei, Graverley, ce te aduce aici, ce te-a scos din ascunzişul tău din spatele tronului lui Henric? îşi întrebă Royce adversarul.
   În ochii lui Graverley scânteie furia, dar tonul lui era alb iar cuvintele pe care le rosti erau la fel de intenţionat de tăioase, lovind la fel de adânc pe cât făcuse şi Royce:
   - Din fericire pentru civilizaţie, Claymore, majoritatea oamenilor nu împărtăşeşte plăcerea ta pentru vederea sângelui şi duhoarea hoiturilor în putrefacţie.
   - Acum că am făcut schimb de politeţuri, spune-mi ce vrei? îl întrebă Royce.
   - Ostaticii tăi.
   Într-o tăcere îngheţată, Royce ascultă restul tiradei tăioase a lui Graverley, dar mintea lui amorţită avea senzaţia că vorbele veneau de undeva de foarte departe.
   - Regele mi-a urmat sfatul - spunea Graverley - şi a încercat să negocieze pacea cu Regele James. Iar în mijlocul acestor delicate negocieri, tu le-ai luat ostatice pe fiicele unuia dintre cei mai puternici nobili din Scoţia şi prin acţiunile tale poate că ai făcut imposibilă o asemenea pace.
   Vocea lui Graverley răsuna autoritară când spuse, în final:
   - Presupunând că încă nu ţi-ai măcelărit prizonierele, în modul tău barbar, obişnuit, Regele Suveran îţi comandă să le eliberezi pe Lady Jennifer Merrick şi pe sora ei, să mi le dai mie în custodie, pe loc, după care vor fi trimise înapoi la familia lor.
   - Nu.
   Acest singur cuvânt îngheţat, care constituia un refuz trădător de a se supune unui edict regal, îl scăpă lui Royce fără voie şi lovi încăperea cu forţa explozivă a unui bolovan uriaş lansat în sală de o catapultă invizibilă. Oamenii regelui îşi încleştară în mod automat, şi mai mult mâinile pe săbiile lor şi se uitară ameninţător la Royce, în timp ce proprii lui oameni încremeniră într-o alarmă uluită, uitându-se şi ei la Royce. Numai Arik nu trăda niciun fel de emoţie, neluându-şi de pe Graverley privirea lui de piatră.
   Chiar şi Graverley păru prea şocat ca să-şi ascundă reacţia. Uitându-se la Royce cu ochi micşoraţi, spuse pe un ton de totală neîncredere:
   - Este o provocare la acurateţea cu care ţi-am transmis mesajul regelui sau îndrăzneşti cu adevărat să refuzi ordinul în sine?
   Royce improviza repede:
   - Este o provocare la acuzarea ta de măcel.
   - Nu am ştiut că eşti atât de sensibil faţă de subiectul acesta, minţi Graverley.
   Trăgând automat de timp, Royce spuse:
   - Aşa cum ştiţi cu toţii, prizonierele au fost luate înainte de începerea tratativelor regelui Henric.
   - Gata cu divagaţiile, izbucni Graverley. Te vei supune sau nu poruncii regale?
   În cele câteva clipe permise lui de soarta perversă şi de un rege imprevizibil, Royce consideră rapid toate miile de motive pentru care ar fi bolnav mintal dacă s-ar fi căsătorit cu Jennifer Merrick şi cele câteva motive irezistibile pentru care avea de gând să facă asta.
   După ani de victorii pe câmpurile de luptă, pe tot continentul, ajunsese, evident, să fie învins în propriul său pat de o puştoaică înnebunitoare, de 17 ani, care avea mai mult curaj şi spirit decât toate femeile pe care le cunoscuse vreodată. Oricât ar fi vrut, nu se putea convinge să o trimită acasă.
   Jennifer se luptase cu el ca o tigroaică, dar capitulase ca un înger.
   Încercase să-l înjunghie - dar îi sărutase cicatricele; îi sfâşiase păturile şi-i cususe mânecile de la cămăşi - dar în urmă cu câteva minute îl sărutase cu o ardoare disperată, dulce, încât îl făcuse să urle de dorinţă; avea un zâmbet care îi luminase cotloanele întunecate ale inimii, un zâmbet atât de dulce, încât îl făcea şi pe el să râdă. Şi era onestă, ceea ce preţuia mai mult decât orice, la ea.
   Aceste cuvinte se aflau undeva, în fundul minţii sale, dar el refuza să se concentreze asupra lor sau chiar să se gândească la cuvântul „iubire”. Dacă ar fi făcut asta, ar fi însemnat că era legat de ea mai mult decât fizic, ceea ce refuza să accepte. Cu aceeaşi logică imparţială, luminată, cu care obişnuia să ia deciziile pe câmpul de luptă, Royce considera că, având în vedere ce simţăminte aveau pentru ea tatăl ei şi clanul Merrick, în cazul în care o trimitea înapoi la ei, aceştia ar fi considerat-o o trădătoare, nu o victimă. Se culcase cu duşmanul şi, fie că era sau nu deja însărcinată, îşi va petrece restul vieţii încuiată undeva într-o mănăstire, construindu-şi regate de vis unde era acceptată şi iubită, regate care nu vor exista niciodată.
   Aceste lucruri, plus gândul că se potrivea în pat cu el mai mult decât orice altă femeie, erau singurele pe care îşi permitea Royce să le ia în consideraţie, ca să se decidă. Şi pentru că se ajunsese aici, acţiona cu viteza şi hotărârea tipice lui. Ştiind că va avea nevoie de câteva minute singur cu Jennifer pentru a-i explica motivul înainte ca ea să alerge orbeşte către oferta lui Graverley, îşi lipi pe chip un zâmbet fără viaţă şi-i spuse duşmanului său:
   - În timp ce omul meu o va aduce pe Lady Jennifer în sală, ce-ar fi să lăsăm o clipă deoparte mănuşa neînţelegerilor, ca să gustăm câte ceva?
   Făcând un semn cu braţul, arătă spre masa unde servitorii aduceau tăvi încărcate cu gustările reci pe care reuşiseră să le încropească într-un interval atât de scurt.
   Graverley se încruntă suspicios, iar Royce se uită spre soldaţii lui Henric, printre care se aflau câţiva care luptaseră alături de el în bătălii, întrebându-se dacă nu cumva, cât de repede, se vor încleşta într-o luptă pe viaţă şi pe moarte.
   - Ei bine? spuse Royce repezit, întorcându-se înapoi spre Graverley.
   Apoi, ştiind că şi după ce Jennifer va consimţi să rămână cu el, tot va trebui să-l demobilizeze pe Graverley să o ia cu forţa, Royce introduse o notă afabilă în tonul lui.
   - Lady Brenna este deja în drum spre casă, escortată de fratele meu.
   Sperând să atingă punctul sensibil al lui Graverley, slăbiciunea lui bolnăvicioasă pentru bârfe, Royce adăugă, aproape cordial:
   - Asta e o poveste care sunt sigur că o să-ţi facă plăcere să o asculţi, cât stăm la masă...
   Curiozitatea lui Graverley câştigă în faţa suspiciunii. După o scurtă ezitare dădu din cap afirmativ şi se îndreptă spre masă. Royce făcu un spectacol din a încerca să-l escorteze o porţiune de drum, apoi se scuză pentru o clipă.
   - Dă-mi voie să trimit pe cineva după Lady Jennifer, spuse el întorcându-se spre Arik.
   Cu voce joasă, repede, îi spuse lui Arik:
   - Ia-l pe Godfrey cu tine, găseşte-o şi adu-o aici.
   Uriaşul dădu din cap şi Royce adăugă:
   - Spune-i să nu aibă încredere în oferta lui Graverley şi să nu o accepte până când nu o să stea de vorbă cu mine, între patru ochi. Fă-o să înţeleagă asta.
   Posibilitatea ca Jennifer să-i asculte propunerea, dar totuşi să insiste să-l părăsească, era dincolo de puterea de înţelegere a lui Royce. Deşi respingea ideea că decizia lui de a se căsători cu ea pornea din ceva mai mult decât plăcere şi compasiune, întotdeauna, în orice bătălie, îşi propusese să fie conştient de forţa motivaţiei oponentului său. În acest caz, era cât se poate de conştient că sentimentele lui Jennifer faţă de el erau mai puternice decât îşi dădea ea seama. Dacă nu ar fi fost aşa, nu i s-ar fi oferit cu atâta dăruire în pat şi nici nu ar fi recunoscut, cinstit, că vroia să rămână acolo. Şi cu siguranţă că nu l-ar fi putut săruta aşa cum a făcut-o pe deal, puţin mai devreme. Era prea dulce, prea cinstită şi inocentă ca să se prefacă astfel.
   Liniştit în convingerea că victoria - după o mică hărţuială, mai întâi cu Jennifer, apoi cu Graverley - era deja a lui, Royce se duse la masă, unde Graverley se aşezase deja.
   Multe minute mai târziu, după ce Royce îi povestise despre plecarea Brennei şi condimentase istoria cu orice detaliu nesemnificativ care-i trecea prin minte ca să câştige timp, Graverley spuse:
   - Deci i-ai dat drumul fetei frumoase şi ai păstrat-o pe cea mândră? Iartă-mă dacă îmi vine greu să înţeleg lucrul ăsta, spuse el ciugulind elegant dintr-o bucată de pâine.
   Royce aproape că nici nu-i auzi comentariul; el îşi revizuia alternativele, în cazul în care Graverley refuza să accepte decizia lui Jennifer de a rămâne la Hardin. Alternativele - dintre care să fie gata să o aleagă pe cea mai bună, în funcţie de situaţie - erau cele care îl menţineau în viaţă şi victorios în bătălii. De aceea, în cazul posibil în care Graverley va refuza decizia lui Jennifer de a rămâne la Hardin, Royce stabili că va recurge la dreptul său de a asculta decizia lui Henric chiar din gura acestuia.
   Refuza să creadă că Graverley era chiar atât de perfid şi că Henric, deşi va fi fără îndoială furios, nu va porunci totuşi spânzurarea lui. În clipa în care Henric o va auzi pe Jennifer spunând cu buzele ei dulci, că vrea să se mărite cu Royce, exista marea şansă ca lui Henric să îi surâdă această idee. În fond, lui Henric îi plăcea să regleze potenţial periculoase situaţii politice cu mariaje aranjate, aşa cum a fost şi al său.
   Această plăcută imagine a lui Henric acceptând benign sfidarea unei porunci şi apoi binecuvântând prompt căsătoria lor nu era chiar atât de posibil să devină o realitate, dar Royce prefera să conteze pe ea decât să ia în consideraţie restul posibilităţilor - cum ar fi fost spânzurătoarea, întemniţarea sau rechiziţionarea pământurilor şi proprietăţilor pe care şi le-a câştigat cu repetatul risc al vieţii lui.
   Existau o duzină de alte la fel de neplăcute posibilităţi - şi combinaţii de-ale acestora - şi stând la masă, în faţa duşmanului său, Royce se gândea la toate. La toate, doar la aceea că Jennifer l-ar fi putut săruta cu buzele şi sufletul şi trupul ei, în timp ce se gândea să fugă în clipa în care se întorcea el cu spatele, nu.
   - De ce i-ai dat drumul dacă era aşa o frumuseţe?
   - Ţi-am spus, era bolnavă.
   Încercând să evite să mai discute cu Gaverley, Royce făcu un mare spectacol dintr-o închipuită foame. Întinzându-se, trase spre el un platou cu pâine, umplându-şi gura cu ea. Stomacul lui protestă împotriva pâinii care fu suplimentată cu gâscă râncedă şi muiată în grăsimea acesteia.
   După douăzeci şi cinci de minute, lui Royce îi era tot mai greu să-şi mascheze tensiunea. Probabil că Arik şi Godfrey i-au transmis lui Jennifer mesajul, iar ea, evident, se împotrivea; ei stăteau să o convingă, întârziind aducerea ei în sală. Dar chiar se împotrivea? Şi dacă da, ce făcea Arik? O clipă cumplită, Royce şi-l imagină pe loialul lui cavaler recurgând la forţă ca să o supună. Arik i-ar fi putut rupe braţul cu acelaşi efort cu care un alt bărbat ar fi rupt între degete o surcea uscată. La gândul acesta, începu să-i tremure mâna.
   Peste masa demontabilă, din planşe grosolan rindeluite, Graverley se uita la el, din ce în ce mai suspicios. Brusc, se sculă în picioare.
   - Gata cu aşteptarea! spuse el fixându-l pe Royce care începu şi el să se scoale încet de la masă.
   - Westmoreland, mă iei drept prost. Simt asta. Nu ţi-ai trimis oamenii după ea. Dacă ea se află aici, înseamnă că au ascuns-o şi dacă aşa este, eşti mai prost decât am crezut eu.
   Arătând spre Royce, se întoarse spre sergentul lui şi-i spuse:
   - Reţine-l pe omul ăsta şi apoi du-te şi răscoleşte castelul după femeia Merrick. Dacă e nevoie, îl demolezi, scoţi piatră de pe piatră, dar găseşte-o! Doar dacă nu mă înşală pe mine instinctul, ambele femei au fost ucise de mult. Întreabă-i pe oamenii lui şi dacă trebuie, foloseşte-te de spadă. Dă-i drumu’!
   Doi dintre cavalerii lui Henric făcură un pas în faţă, aparent nevenindu-le să creadă că, fiind oamenii regelui, li se va permite să pună mâna pe Royce fără rezistenţă. În clipa în care începură să se mişte, oamenii lui Royce strânseră instantaneu rândurile, cu mâinile pe mânerele spadelor, formând o barieră umană între oamenii lui Henric şi Royce.
   O încăierare între soldaţii lui Henric şi ai săi era ultimul lucru pe care şi-l dorea Royce, în special acum.
   - Staţi pe loc! tună el, perfect conştient că fiecare dintre cavalerii săi comitea un act de trădare, doar prin simpla obstrucţionare a trimişilor regelui.
   Toţi cei 90 de bărbaţi din sală îngheţară la comanda lui urlată, întorcându-şi feţele spre şefii lor respectivi, aşteptând următoarea comandă.
   Privirea lui Royce fulgeră spre Graverley, şocându-l pe bărbatul mai în vârstă cu dispreţul ei scânteietor.
   - Mai presus de orice, urăşti ideea de a fi considerat absurd, ori tocmai asta faci acum. Doamna pe care îţi închipui că am omorât-o şi ascuns-o făcea tocmai o plimbare plăcută - fără pază - pe dealul din spatele castelului. Mai mult, departe de a fi ţinută prizonieră aici, Lady Jennifer se bucură de o libertate totală şi i s-a acordat tot confortul. De fapt, când o s-o vezi, o să constaţi că este luxos îmbrăcată în hainele care au aparţinut fostei castelane, iar la gâtul ei se află un şirag de perle de nepreţuit - tot ale fostei castelane de aici.
   Graverley căscă gura.
   - Tu i-ai dat bijuterii? Necioplitul Lup Negru - „Urgia Scoţiei” - şi-a risipit bunurile dubios câştigate pe prizoniera lui?
   - Un cufăr întreg, plin, spuse Royce afabil.
   Uluirea de pe chipul lui Graverley era atât de comică încât Royce se pomeni sfâşiat între nevoia de a râde şi cea, mai atrăgătoare, de a-i arde un pumn. Totuşi, în momentele acelea preocuparea lui era să împiedice izbucnirea unui conflict între forţele opozante din sală, pentru a evita repercursiunile inimaginabile ale unui astfel de act.
   Pentru a-şi atinge scopul, era dispus să spună orice, să facă orice nebunie, până la apariţia lui Arick, cu Jennifer după el. Sprijinindu-se cu un şold de masă şi luând un aer de totală încredere, continuă:
   - Mai mult, dacă te aştepţi ca Lady Jennifer să cadă la picioarele tale şi să plângă de fericire că ai venit să o „salvezi”, o să fii cât se poate de dezamăgit. Ea o să vrea să rămână aici, cu mine...
   - De ce ar face asta? întrebă Graverley care, departe de a fi furios, în clipa aceasta situaţia i se părea chiar foarte amuzantă.
   Ca şi Royce Westmoreland, Graverley cunoştea valoarea alternativelor şi dacă toate prostiile astea despre dorinţa lui Lady Jennifer Merrick se vor dovedi adevărate - şi dacă Royce îl putea convinge pe Henric să nu îl învinovăţească - atunci toate aceste informaţii amuzante despre tratamentul blând aplicat captivei sale tot vor provoca suficiente bârfe hilare la curtea Anglei, pentru ani şi ani de zile.
   - După aerul tău de proprietar, presupun că Lady Jennifer a sărit în patul tău. Şi pentru asta tu îţi închipui că acum o să fie. Dispusă să-şi trădeze familia şi ţara. Mie mi se pare - termină Graverley cu amuzament nereţinut - că ai început să crezi în toate bârfele de la curte despre presupusa ta virilitate. Sau s-o fi priceput ea atât de bine să se prefacă? Dacă este aşa, o să trebuiască să o invit să se tăvălească puţin şi cu mine. N-o să te superi, nu?
   Vocea lui Royce era ca gheaţa.
   - Având în vedere că intenţionez să mă căsătoresc cu ea, asta o să-mi acorde o scuză să-ţi tai limba - un lucru pe care abia aştept să-l fac!
   Royce mai vru să adauge ceva, dar privirea lui Graverley fu brusc atrasă de ceva din spatele lui.
   - Iată-l pe credinciosul Arik. Dar unde este nerăbdătoarea ta mireasă? întrebă Graverley insolent.
   Royce se întoarse, iar ochii lui dădură de faţa aspră, încrâncenată a lui Arik.
   - Unde este? întrebă el.
   -A fugit.
   În tăcerea îngheţată care urmă acestui anunţ, Godfrey adăugă:
   - Judecând după urmele din pădure, au fost 6 oameni şi 7 cai; a plecat fără niciun semn de luptă. Unul dintre oameni a aşteptat în pădure la doar câţiva metri de locul unde ai stat cu ea.
   La doar câţiva metri de locul unde l-a sărutat ca şi cum n-ar mai fi vrut niciodată să-l părăsească, îşi spuse Royce furios. La doar câţiva metri de locul unde şi-a folosit ea buzele şi trupul şi zâmbetul, ca să-l păcălească să o lase singură...
   Graverley însă nu era prins în gheara neîncrederii paralizante.
   Întorcându-se în loc, începu să scuipe ordine, dintre care primul îi era adresat lui Godfrey.
   - Arată-le oamenilor mei unde pretinzi că s-a întâmplat asta.
   Întorcându-se spre proprii lui oameni, adăugă:
   - Mergeţi cu Sir Godfrey şi dacă se dovedeşte că într-adevăr a avut loc o evadare aşa cum spune el, luaţi 12 oameni şi mergeţi după clanul Merrick. Când îi ajungeţi din urmă, să nu vă scoateţi săbiile - niciunul dintre voi. Le transmiteţi salutări din partea lui Henric al Angliei şi îi escortaţi până la graniţa cu Scoţia. Este clar?
   Fără să mai aştepte răspunsul, Graverley se întoarse spre Royce, cu vocea răsunând ameninţător în sala cavernoasă.
   - Royce Westmoreland, prin autoritatea lui Henric, Regele Angliei, îţi poruncesc acum să mă însoţeşti la Londra, unde vei fi chemat să răspunzi pentru răpirea femeilor Merrick. Vei răspunde şi pentru deliberata ta încercare de a mă obstrucţiona în îndeplinirea poruncilor suveranului meu, referitoare la femeile Merrick - lucru care poate şi va fi considerat un act de trădare. Te predai de bunăvoie în custodia noastră sau trebuie să te iau cu forţa?
   Oamenii lui Royce, care îi depăşeau numeric pe cei ai lui Graverley, se încordară - loialitatea lor fiind sfâşiată, între jurământul de credinţă, în calitate de vasali, faţă de Royce, seniorul lor şi jurământul faţă de rege. Undeva în infernul furiei din mintea lor, Royce le observă frământarea şi cu o mişcare scurtă din cap le porunci să-şi lase jos armele.
   Văzând că nu va exista rezistenţă, unul dintre oamenii lui Graverley, care venise în poziţie, în faţa lui Royce, îl luă pe acesta de ambele braţe, i le trase la spate şi îi legă repede încheieturile cu fâşii dure, din piele. Fâşiile erau strânse tare, intrându-i în carne, dar Royce abia dacă observă: îl cuprinsese o furie oarbă, cum nu mai trăise niciodată, transformându-i mintea într-un vulcan în fierbere.
   Prin faţa ochilor săi se plimbau imagini cu scorpia scoţiană: Jennifer în braţele lui... Jennifer râzând cu el... Jennifer trimiţându-i o sărutare...
   Din cauza stupidităţii de a se încrede în ea, va fi acum acuzat de trădare. În cel mai fericit caz îşi va pierde toate proprietăţile şi titlurile; în cel mai rău, îşi va pierde viaţa.
   În clipa aceea însă, era prea furios ca să-i pese.

CAPITOLUL TREISPREZECE

   Royce stătea la fereastra micuţului dar bine dotatului dormitor, care era „celula” lui din Turnul Londrei - rezidenţa regală a lui Henric - de când sosise aici, în urmă cu două săptămâni. Privea cu o expresie impasibilă afară, peste acoperişurile Londrei, pierdut într-o nerăbdătoare contemplare, cu picioarele larg desfăcute.
   Îşi ţinea mâinile la spate, dar fără să fie legate, aşa cum nu mai fuseseră niciodată din acea primă zi când furia lui pe Jennifer Merrick - şi pe propria-i naivitate - îi răpise pe moment abilitatea de a reacţiona.
   Permisese atunci acest lucru în parte pentru a-i împiedica pe oamenii lui să-şi pericliteze propriile gâturi luptându-se pentru el şi în parte pentru că, în clipele acelea fusese prea nebun de furie ca să-i mai pese.
   Dar totuşi, în noaptea aceea furia i-a scăzut aproape de un calm periculos. Când Graverley încercase să-i lege la loc mâinile după ce terminase de mâncat, se trezi aruncat la pământ, cu funia de piele înfăşurată în jurul gâtlejului şi cu faţa lui Royce, neagră de furie, doar la câţiva centimetri de a lui.
   - Încearcă să mă mai legi şi îţi tai beregata în următoarele 5 minute după discuţia mea cu Henric, îi spusese Royce printre dinţi.
   Chircindu-se de furie şi de surpriză, Graverley reuşise totuşi să spună gâfâit:
   - Cinci minute după discuţia ta cu regele... o să fii în drum spre... spânzurătoare!
   Fără să se gândească, Royce strânse mai tare de funie, subtila rotire a încheieturii lui tăind efectiv aerul adversarului său. Abia când faţa victimei sale îşi schimbă culoarea, îi dădu Royce drumul, îmbrâncindu-l plin de scârbă. Graverley se ridică nesigur pe picioare, cu ochii aruncând flăcări de ură, dar nu le porunci oamenilor lui Henric să-l ia pe Royce şi să-l lege. La vremea aceea, Royce atribuise acest lucru ideii că Graverley îşi dăduse seama că putea călca pe un teren nesigur, abuzând în mod deliberat de drepturile nobilului favorit al lui Henric.
   Acum totuşi, după ce aşteptase săptămâni la rând să fie chemat de rege, începu Royce să se întrebe dacă nu cumva Henric era totuşi în acord total cu consilierul său. Din locul lui de la fereastră, se uita afară, la noaptea întunecată, al cărei aer era încărcat cu mirosurile neplăcute ale Londrei - canalizarea, gunoiul şi excrementele - încercând să găsească un motiv pentru evidenta codeală a lui Henric de a-l vedea şi de a discuta despre motivul pentru care a fost încarcerat.
   Îl cunoştea pe Henric de 12 ani; luptase alături de el în bătălia de la Bosworth Field, fusese de faţă la proclamarea şi încoronarea lui Henric, pe acelaşi câmp de luptă. În semn de recunoaştere pentru meritele lui Royce în timpul bătăliei, Henric i-a acordat titlul de cavaler în aceeaşi zi, în ciuda faptului că Royce nu avea decât şaptesprezece ani. Acesta fusese, de fapt, primul lui act oficial, ca rege. În anii care au urmat, încrederea şi bazarea lui Henric pe Royce crescuseră direct proporţional cu neîncrederea în ceilalţi nobili.
   Royce lupta pentru el şi fiecare nouă strălucitoare victorie îi făcea lui Henric mai uşor să smulgă - fără vărsare de sânge - noi concesii de la duşmanii Angliei şi de la duşmanii lui personali. Drept rezultat, Royce a fost recompensat cu 14 domenii şi suficiente bogăţii ca să-l facă unul dintre cei mai bogaţi oameni din Anglia. Totodată, Henric avea încredere în el - suficientă - încât să-i permită să-şi fortifice castelul de la Claymore şi să-şi păstreze o armată particulară, formată din proprii lui oameni. Evident, exista şi o strategie în blândeţea lui Henric: Lupul Negru era o ameninţare pentru duşmanii lui Henric; simpla vedere a steagurilor cu imaginea lupului rânjind pictată pe ele, înăbuşea ostilităţile înainte de a fi avut ocazia să înflorească într-o opoziţie.
   În afară de încredere şi gratitudine, Henric îi acordase totodată lui Royce privilegiul de a-şi spune liber părerea, fără interferenţa lui Graverley sau a celorlalţi membri din puternica şi înalta Cameră a Stelelor. Şi tocmai asta îl frământa acum pe Royce - această lungă perioadă de refuz în a-i acorda o audienţă pentru a se putea apăra, nu era în concordanţă cu genul lui de relaţie cu Henric, de care se bucurase până atunci. Şi niciun indiciu despre modul convenabil în care avea să se sfârşească audienţa.
   Sunetul cheii vârâte în broasca uşii îl făcu pe Royce să-şi ridice privirile, dar speranţa i se nărui când îl văzu doar pe gardianul care-i aducea tava cu mâncare.
   - Berbec, domnul meu, se oferi gardianul să răspundă întrebării nerostite a lui Royce.
   - Dumnezeule Mare! explodă Royce, nerăbdarea lui faţă de orice fiind deja debordantă.
   - Nici eu nu mă dau în vânt după berbec, domnul meu, consimţi gardianul, deşi ştia bine că mâncarea nu avea nicio legătură cu izbucnirea Lupului Negru.
   După ce puse jos tava, omul se îndreptă plin de respect. Închis sau nu, Lupul Negru era un bărbat periculos şi, mai important, un mare erou pentru oricine se imagina pe el însuşi un adevărat bărbat.
   - Mai doriţi cumva altceva, domnul meu?
   - Veşti! izbucni Royce cu o expresie atât de dură, atât de ameninţătoare, încât gardianul se dădu înapoi un pas înainte de înclina din cap, ascultător.
   Lupul cerea întotdeauna ştiri - de obicei într-un mod prietenesc, de la om-la-om - iar în seara aceasta gardianul era fericit să stea puţin la o bârfă. Totuşi, nu chiar bârfă era ceea ce i-ar fi plăcut Lupului să audă.
   - Există ceva noutăţi, domnul meu. Chiar dacă e o bârfă, se poate conta pe ea, pentru că a fost auzită de la persoane care sunt în situaţia de a şti.
   Royce deveni dintr-o dată alert.
   - Ce „bârfă”?
   - Se spune că fratele dumneavoastră a fost chemat aseară în faţa regelui.
   - Fratele meu e aici, în Londra?
   Paznicul dădu din cap.
   - A venit ieri, cerând să vă vadă şi practic ameninţând că va asedia locul acesta, dacă nu se va întâmpla asta.
   Royce fu cuprins de un presentiment îngrozitor.
   - Unde e el acum?
   Paznicul îşi întoarse capul spre stânga.
   - Un etaj mai sus şi câteva camere mai spre vest, am auzit. Sub pază.
   Royce expiră furtunos, în frustrată alarmă. Venirea lui Ştefan aici era de o imprudenţă extremă. Când Henric era furios, primul gând era să stai cât mai departe de el până când îşi recăpăta controlul asupra temperamentului său regal.
   - Mulţumesc... ăă... spuse Royce încercând să-şi amintească numele paznicului.
   - Larraby, domnul...
   Amândoi se întrerupseră şi se uitară spre uşa care se dădu brusc de-o parte. În prag stătea Graverley, zâmbind diavolesc.
   - Suveranul nostru m-a rugat să te aduc la el.
   Royce simţi o senzaţie de uşurare amestecată cu grija pentru Ştefan, când trecu prin dreptul lui Graverley, împingându-l de-o parte cu umărul.
   - Unde este regele? întrebă Royce.
   - În sala tronului.
   Royce, care mai fusese oaspete aici, în Turn, de câteva ori în trecut, îl cunoştea foarte bine. Lăsându-l în urmă pe Graverley care încerca să ţină pasul cu el, o porni repede de-a lungul coridorului, spre treptele care coborau în spirală, două etaje, de unde se îndreptau spre un labirint de camere.

   În timp ce străbătea galeria cu escorta-gardian, Royce observă că toată lumea se întorcea să se uite la el. Judecând după expresiile lor zeflemitoare, faptul că fusese închis aici şi decăzuse din favorurile regelui Henric era un lucru bine ştiut. De toată lumea.
   Lordul şi Lady Ellington, îmbrăcaţi în ţinută completă de curte, se înclinară în faţa lui şi din nou Royce le observă expresia ciudată. Când se afla la curte, era obişnuit cu o anumită manifestare de teamă şi lipsă de încredere; dar în seara aceasta putea jura că aceştia îşi ascundeau un zâmbet amuzat şi descoperi că prefera de departe ca oamenii să nu aibă încredere în el, decât să râdă de el.
   Graverley îi oferi cu bucurie răspunsul la aceste priviri ciudate:
   - Povestea evadării lui Lady Jennifer din ghearele celebrului Lup Negru este motivul acestei ilarităţi.
   Royce îşi încleşta maxilarele şi mări pasul, dar Graverley şi-l grăbi şi el pe al său. Prinzându-l din urmă, adăugă pe un ton confidenţial în care răsuna batjocura:
   - La fel şi povestea îndrăgostirii faimosului nostru erou de o scoţiancă ştearsă, care a fugit la gât cu o avere de perle dăruite de el, în loc să-l ia de bărbat.
   Royce se întoarse pe călcâie cu gândul de a-şi vârî pumnul în faţa lui, dar în spatele său, valeţii cu livrele deschideau deja uşile înalte spre sala tronului. Reţinându-se, ştiind că soarta lui Ştefan, ca şi a sa, nu se va îmbunătăţi prin uciderea celui mai preţios consilier al lui Henric, Royce se întoarse înapoi şi trecu prin uşile pe care valeţii le ţineau deschise pentru el.
   Henric stătea aşezat în capătul celălalt al sălii, îmbrăcat în ţinută formală, bătând nerăbdător cu degetele în braţul tronului.
   - Lasă-ne! îi porunci el lui Graverley după care îşi întoarse spre Royce privirea distantă, rece.
   Salutul politicos al lui Royce fu urmat de tăcere - o tăcere neobişnuită, de gheaţă, care nu era de bun augur pentru rezultatul întrevederii. După câteva minute umplute de această tăcere, Royce spuse cu politeţe rece:
   - Am înţeles că aţi dorit să mă vedeţi, Sire.
   - Tăcere! izbucni Henric furios. Tu să vorbeşti când îţi dau eu dreptul!
   Dar acum, că digul de tăcere fusese spart, Henric nu-şi mai putea controla furia şi cuvintele îi ieşeau ca şfichiurile unui bici.
   - Graverly pretinde că ţi-ai pus oamenii să se întoarcă împotriva mea. În continuare, te acuză că nu te-ai supus ordinelor mele şi că i-ai împiedicat eforturile de a le elibera pe femeile Merrick. Cum pledezi împotriva acestei acuzaţii de trădare, Royce Westmoreland?
   Înainte ca Royce să poată răspunde, turbatul său suveran îşi părăsi tronul şi continuă:
   - Le-ai răpit pe femeile Merrick - un act care a devenit o afacere de stat, ameninţând pacea regatului meu. Pentru ca după aceea să le permiţi celor două femei - două femei scoţiene - să-ţi scape din gheare, transformând astfel o afacere de stat într-o glumă care s-a împrăştiat în toată Anglia! Cum pledezi? întrebă el într-un tunet jos. Ei? tună el din nou. Ei? Ei?
   - La care dintre acuzaţii doriţi să vă răspund mai întâi, Sire? răspunse Royce curtenitor. La acuzaţia de trădare? Sau la restul, care sunt nişte stupidităţi?
   Neîncrederea, mânia şi o umbră de nedorit amuzament îi făcură lui Henric ochii mari.
   - Ţânc arogant ce eşti! Puteam să pun să te biciuiască! Să te spânzure! Să te tragă în ţeapă!
   - Da, îl aprobă Royce liniştit. Dar mai întâi să-mi spuneţi pentru ce ofensă. În ultimul deceniu am luat adesea ostatici şi de foarte multe ori voi aţi comandat asta, în ideea obţinerii unei victorii prin mijloace paşnice, mai curând decât prin luptă. Nu aveam de unde să ştiu, când au fost luate ostatice femeile Merrick, brusca voastră decizie de a face pace cu James - mai ales când îl băteam la Cornwall. Înainte ca eu să plec la Cornwall, am discutat chiar aici, în încăperea asta şi am convenit că, de îndată ce scoţienii vor fi suficient de supuşi ca eu să pot părăsi Cornwall-ul, să preiau comanda unei armate împrospătate şi să mă instalez la Hardin, aproape de graniţa cu Scoţia, unde forţa noastră să fie foarte vizibilă pentru inamic. La vremea aceea era clar stabilit între noi, că...
   - Da, da, îl întrerupse Henric mânios, ne mai vrând să audă din nou ce intenţiona să-i spună Royce. Dar explică-mi - îi porunci el iritat, nedorind să recunoască făţiş că raţionamentul lui Royce în luarea ostaticilor fusese corect - explică-mi ce s-a întâmplat în sala de la Hardin. Graverley pretinde că la comanda ta, oamenii tăi au încercat să-i atace pe ai mei, când te-a arestat. Nu mă îndoiesc o clipă, spuse el cu o grimasă, că versiunea ta nu va diferi de a lui. Ştii bine că te detestă.
   Ignorând ultima parte, Royce îi răspunse calm, cu o logică incontestabilă:
   - Oamenii mei erau cel puţin de două ori mai mulţi. Dacă i-ar fi atacat pe ai tăi, niciunul nu ar fi supravieţuit ca să mă ia în custodie - dar s-au întors cu toţii aici fără nicio zgârietură.
   Henric începu să se relaxeze. Dând scurt din cap, spuse:
   - Ceea ce coincide total cu ce a subliniat Jordeaux, în timpul consiliului restrâns, când Graverley ne-a spus povestea lui.
   - Jordeaux? Nu ştiam că am un aliat în Jordeaux.
   - Nu ai. Şi el te urăşte, dar îl urăşte mai mult pe Graverley, pentru că aspiră la poziţia lui, nu a ta, pe care ştie că nu o poate avea. Sunt înconjurat numai de oameni a căror strălucire este depăşită doar de ambiţia şi pizma lor, adăugă Henric întunecat.
   Royce deveni rigid la neintenţionata insultă.
   - Nu chiar complet înconjurat, Sire, spuse el distant.
   Da, cavalerul lui avea dreptate, doar că el nu avea chef să-i confirme acest lucru. Regele oftă iritat şi arătă spre o masă pe care se aflau o tavă cu vin şi mai multe cupe încrustate cu pietre preţioase.
   Într-un gest conciliant pe care vroia să-l facă în prezenta lui stare de spirit, Henric spuse:
   - Toarnă-ne ceva de băut. Urăsc locul ăsta, iarna. Umezeala asta rece îmi provoacă dureri permanente la încheieturi - spuse absent, frecându-şi încheieturile mâinilor. Dacă nu era furtuna pe care ai provocat-o tu, acum aş fi fost la ţară, într-o casă caldă.
   Royce se supuse, ducându-i regelui prima cupă cu vin, îşi turnă apoi şi lui şi se întoarse la picioarele treptelor care duceau sus, la estradă. Stând tăcut, în picioare, sorbea din vin, aşteptându-l pe rege să iasă din transa gândurilor care-l frământau.
   - Oricum, tot a ieşit ceva bun din asta, recunoscu regele în final, uitându-se la Royce. Mărturisesc că am avut îndoieli pentru faptul că te-am lăsat să-ţi fortifici Claymore-ul şi să-ţi păstrezi propria ta armată în uniformă. Totuşi când, în baza acuzaţiilor de trădare, te-ai lăsat arestat de oamenii mei care erau clar, depăşiţi numeric de ai tăi, mi-ai dovedit că nu te vei întoarce împotriva mea, indiferent cât ai putea fi de tentat.
   Apoi, schimbând subiectul cu viteza fulgerului, în scopul de a-l surprinde pe Royce relaxat şi nepregătit, Henric spuse cu blândeţe:
   - Totuşi, în ciuda loialităţii tale faţă de mine, nu ai intenţionat să o eliberezi pe Lady Jennifer Merrick, dându-i-o lui Graverley în custodie, ca să poată fi escortată acasă.
   La amintirea acestei supreme stupidităţi, Royce fu cuprins de mânie. Coborându-şi cupa, spuse:
   - La vremea aceea eram convins că ea însăşi va refuza plecarea şi că îi va explica lui Graverley motivele.
   Henric se uită la el, cupa dintre degetele lui înclinându-se periculos.
   - Deci Graverley a spus adevărul despre asta. Ambele femei te-au tras pe sfoară.
   - Ambele? repetă Royce.
   - Da, băiete, spuse Henric cu un amestec de amuzament şi enervare. Dincolo de uşile acestei camere se află 2 emisari ai regelui James. Am ţinut prin ei legătura permanentă cu James, care a fost tot timpul în contact cu ducele de Merrick şi cu toţi cei implicaţi în porcăria asta. În baza celor raportate mie, se întoarse el oarecum vesel de către James, se pare că fata mai mică - despre care tu credeai că mai avea puţin şi murea - îşi vârâse de fapt capul într-o pernă plină cu fulgi, care i-au provocat tusea. Apoi te-a convins că era vorba despre revenirea unei boli de piept, păcălindu-te astfel să o trimiţi acasă. Fata mai mare - Lady Jennifer - i-a susţinut, evident, intriga, a mai rămas puţin şi te-a convins să o laşi singură, fără pază, ca ea să poată evada ajutată de fratele ei vitreg, care reuşise să-i trimită vorbă unde să se întâlnească cu el.
   Vocea lui Henric deveni aspră.
   - Este gluma Scoţiei, că propriul meu campion a fost păcălit de două fete. Şi gluma asta s-a transformat într-o poveste răstălmăcită şi înfrumuseţată la curtea mea. Data viitoare când te vei mai confrunta cu un adversar, Claymore, n-ar fi de mirare să descoperi că acesta îţi va râde în faţă, în loc să tremure de frică.
   O clipă mai devreme, Royce n-ar fi crezut că ar putea fi vreodată mai furios decât fusese în ziua aceea la Hardin, când evadase Jennifer.
   Dar gândul că Brenna Merrick, care plângea de frică la vederea propriei umbre, îl trăsese efectiv pe sfoară, era suficient să-l facă să scrâşnească din dinţi. Şi asta era înainte ca restul cuvintelor lui Henric să fi ajuns la mintea lui: lacrimile şi rugăminţile lui Jennifer pentru viaţa surorii ei fuseseră false! Ea simulase tot timpul. Fără îndoială că oferindu-şi virginitatea în schimbul „vieţii” surorii ei, se aştepta să fie salvată înainte de căderea nopţii.
   Henric se sculă brusc şi coborî treptele, începând să se plimbe încet.
   - Şi încă nu ai auzit totul! S-a făcut mare vâlvă pe seama asta, vâlvă care a depăşit chiar şi aşteptările mele, când mi-ai trimis prima oară vorbă despre identitatea ostaticelor tale. Nu ţi-am acordat o audienţă până acum pentru că am aşteptat venirea aici a nechibzuitului tău frate, ca să-l pot întreba pe el personal despre locul exact de unde le-a răpit pe fete. Se pare, spuse regele Henric pe un ton exploziv, că există toate şansele să le fi răpit chiar de pe pământul mănăstirii unde se aflau, exact cum a pretins tatăl lor. Drept urmare, Roma îmi cere reparaţii, sub orice formă posibilă! Apoi, în afară de protestele Romei şi ale întregii Scoţii catolice, faţă de răpirea fetelor dintr-un loc sfânt, mai există şi MacPherson, care ameninţă să conducă toate clanurile într-un război împotriva noastră, pentru că tu ţi-ai bătut joc de femeia care îi fusese promisă de soţie!
   - Promisă de ce? sâsâi Royce.
   Henric se uită la el, vizibil enervat.
   - Nu ai ştiut că tânăra pe care ai deflorat-o şi pe care apoi ai umplut-o de bijuterii fusese deja promisă celui mai puternic senior din Scoţia?
   Royce văzu roşu de furie în faţa ochilor şi în clipa aceea era absolut convins că Jennifer Merrick era cea mai desăvârşită mincinoasă de pe pământul acesta. O vedea şi acum, cu ochii ei inocenţi, zâmbitori, uitându-se tot timpul într-ai lui, în timp ce-i povestea despre trimiterea ei la mănăstire - făcându-l să creadă că fusese trimisă acolo, poate pentru tot restul vieţii ei. Uitase să-i spună că urma să se mărite. Apoi îşi aminti despre înduioşătoarea ei povestioară cu regatul de vis şi furia din el deveni aproape de nestăpânit. Nu mai avea nicio îndoială că inventase totul... absolut totul. Se jucase cu sentimentele lui de compasiune cu aceeaşi măiestrie cu care cineva se joacă cu strunele unei harpe.
   - Vezi că strici forma cupei, Claymore, îl atenţiona Henric glumeţ, privind cum încleştarea mâinii lui Royce transformase într-un oval muchia din argint a cupei. Apropo, de vreme ce nu ai negat asta, presupun că într-adevăr te-ai culcat cu femeia Merrick?
   Cu maxiliarul încleştat de furie, Royce înclină capul într-o vagă confirmare.
   - Gata cu discuţiile, izbucni brusc monarhul, alungându-şi din voce orice nuanţă de prietenie.
   Punându-şi cupa pe o masă bogat sculptată, din stejar aurit, urcă înapoi treptele spre tron, spunând:
   - James nu poate fi de acord cu un tratat de pace, când supuşii lui sunt revoltaţi că le-a fost violată una dintre mănăstiri. Şi nici Roma nu se va mulţumi doar cu un dar pentru cuferele ei. De aceea, James şi cu mine am ajuns la concluzia că nu există decât o sigură soluţie şi pentru prima dată, suntem amândoi în total acord.
   Recurgând, pentru emfază, la pluralul Majestăţii Sale, regele anunţă, pe tonuri sonore care excludeau orice obiecţie:
   - Este decizia Noastră ca tu să pleci imediat spre Scoţia, unde te vei căsători cu Lady Jennifer Merrick în prezenţa emisarilor diplomaţi de la ambele curţi şi a clanului ei. Vei fi însoţit în această călătorie de câţiva membri ai Curţii Noastre, prezenţa lor la festivitatea nupţială însemnând deplina acceptare a soţiei tale, ca o egală în rang.
   După ce-şi termină discursul, Henric rămase cu privirea ameninţătoare asupra bărbatului înalt care stătea în faţa lui, alb ca varul de furie, cu un nerv zvâcnindu-i în obrazul bronzat.
   Când în sfârşit consideră că putea vorbi, Royce erupse într-un sâsâit vulcanic:
   - Îmi cereţi imposibilul.
   - Ţi l-am mai cerut şi altădată - în bătălii - şi nu m-ai refuzat. Nu ai nici motive şi nici dreptul s-o faci acum, Claymore. Mai mult - continuă el întorcându-se la pluralul regal, în timp ce tonul lui devenea mai impunător - Noi nu am rugat. Noi am poruncit. În continuare, pentru faptul că nu te-ai supus pe loc emisarului Nostru când ţi-a transmis ordinul Nostru de a elibera ostateca, îţi confiscăm proprietatea Grand Oak, deopotrivă cu toate veniturile ei din ultimul an.
   Dar Royce era atât de consumat de furie la gândul că va trebui să se însoare cu această intrigantă, vicleană vrăjitoare cu părul roşu, încât aproape că nici nu auzi restul vorbelor lui Henric.
   Iar vocea regală continuă, oarecum mai blând acum, văzând că contele de Claymore nu părea gata să emită vreo obiecţie prostească - şi intolerabilă.
   - Totuşi, pentru ca proprietatea Grand Oak să nu fie complet pierdută pentru tine, i-o vom acorda miresei tale, ca dar de nuntă.
   Preocupat însă în permanenţă să continue să-şi încarce cuferele, regele adăugă, politicos:
   - Ţi se va confisca totuşi venitul proprietăţii, pentru tot anul trecut.
   Henric arătă cu mâna spre sulul de pergament de pe masa de la picioarele platformei, alături de cupa lui cu vin.
   - Într-un ceas, pergamentul acesta va fi înmânat emisarilor lui James, care îl vor da direct acestuia. În el se menţionează tot ce ţi-am spus eu - tot ce am convenit împreună, James şi cu mine - iar eu mi-am pus sigiliul pe el. De îndată ce îl va primi, James îşi va trimite emisarii la Merrick, unde îl vor informa pe duce despre căsătoria care va avea loc între fiica lui şi tine, la castelul Merrick, de acum în 14 zile.
   Terminând de spus toate acestea, regele Henric tăcu, aşteptând cuvinte politicoase de acceptare şi o promisiune de obedienţă din partea supusului său.
   Dar supusul său spuse, în aceeaşi sâsâială furioasă ca mai înainte:
   - Asta este tot, Sire?
   Henric se încruntă, capacitatea lui de toleranţă ajungând la capăt.
   - Îmi vei da cuvântul că te vei supune. Alege, mârâi el: spânzurătoarea, Claymore, sau cuvântul tău că te vei căsători în cea mai mare grabă, cu femeia Merrick.
   - În cea mai mare grabă, scuipă Royce, printre dinţi.
   - Excelent! decretă Henric dându-şi cu palma peste genunchi, buna lui dispoziţie revenindu-i complet acum, că totul fusese reglat. Ca să-ţi spun adevărul, prietene, o clipă chiar m-am gândit că erai gata să alegi moartea, în locul căsătoriei.
   - Mă îndoiesc că aş fi regretat dacă făceam asta, izbucni Royce.
   Henric chicoti şi arătă, cu degetul cu inel, spre cupa lui de vin.
   - Vom toasta acum pentru, căsătoria ta, Claymore.
   Reluă după 1 minut, urmărindu-l pe Royce dând pe gând vinul din cupă, în evidenta încercare de a se calma:
   - Văd bine că tu priveşti această căsătorie forţată drept o recompensă prea mică pentru anii în care m-ai slujit cu credinţă, deşi nu am uitat niciodată că ai luptat alături de mine cu mult înainte de a fi existat vreo speranţă de câştig.
   - Ce am sperat eu să câştig a fost pacea pentru Anglia, Sire, spuse Royce cu amărăciune. Pacea şi un rege puternic, cu idei mai bune pentru menţinerea acestei păci decât vechile metode, cu securea războiului şi berbecul de luptă. Totuşi, la vremea aceea nu am ştiut - adăugă Royce cu un sarcasm greu mascat - că una dintre aceste metode va fi căsătoria între părţile ostile. Dacă aş fi ştiut, poate că m-aş fi dat de partea lui Richard, încheie el acid.
   Această revoltătoare dovadă de trădare îl făcu pe Henric să-şi dea capul pe spate, într-un hohot de râs.
   - Prietene, întotdeauna ai ştiut că eu consider căsătoria drept un excelent compromis. Nu am stat, doar noi doi, într-o noapte, la un foc de tabără pe câmpul de luptă de la Bosworth? Dacă te gândeşti bine, o să-ţi aminteşti că ţi-am spus atunci că i-aş oferi-o şi pe sora mea lui James, dacă asta ar putea aduce pacea.
   - Doar că nu ai o soră, sublinie Royce, scurt.
   - Nu, dar în schimb te am pe tine, replică Henric calm.
   Acesta era cel mai înalt compliment regal şi nici măcar Royce nu era protejat împotriva lui. Cu un oftat iritat, îşi lăsă jos cupa şi îşi trecu absent mâna prin păr.
   - Armistiţiile şi turnirurile - acesta este drumul spre pace, adăugă Henric, foarte mulţumit de sine. Armistiţiile, pentru reţinere şi turnirurile ca să epuizeze ostilităţile. L-am invitat pe James să trimită pe oricine vrea, la turnirul de aici, de lângă Claymore din toamna asta. Vom lăsa clanurile să ne învingă pe câmpul de onoare - fără vătămare. De fapt, o să fie cât se poate de plăcut, anunţă el revenind asupra primei lui opinii, referitoare la subiect. Fireşte, tu nu trebuie să participi.
   Când Henric tăcu, Royce spuse:
   - Mai vreţi să-mi spuneţi ceva, Sire, sau vă pot ruga să-mi permiteţi să plec?
   - Cum să nu, îi răspunse Henric bine dispus. Vino să mă vezi mâine dimineaţă şi o să vorbim mai multe, atunci. Şi nu fi prea dur cu fratele tău - el s-a oferit să se însoare cu sora, ca să te scutească pe tine. De fapt, nu părea prea nefericit pentru asta. Din păcate, asta nu rezolvă nimic. Ah, Claymore, nu trebuie să-ţi faci griji cum să-i spui lui Lady Hammel că ai rupt logodna. Am făcut-o eu, deja. Draga de ea - a fost efectiv distrusă. Am trimis-o la ţară, în speranţa că schimbarea peisajului o s-o ajute să-şi revină.
   Ştirea că Henric acţionase deja şi că Mary fusese supusă, fără îndoială, unei cumplite umilinţe ca urmare a notoriului său comportament faţă de Jennifer, era ultimul lucru pe care-l mai putea suporta Royce în seara aceasta. Cu o scurtă plecăciune, se întoarse pe călcâie şi valeţii deschiseră uşile. Dar abia apucase să facă vreo câţiva paşi că Henric îi strigă numele.
   Întrebându-se ce pretenţie imposibilă avea să-şi mai exprime, Royce se întoarse spre acesta, fără plăcere.
   - Viitoarea ta mireasă este contesă, spuse Henric cu un zâmbet ciudat pe buze. Este un titlu moştenit de la mama ei - un titlu mult mai vechi decât al tău, apropo. Ştiai asta?
   - Şi regina Scoţiei să fi fost şi tot nu-mi trebuia. Prin urmare, titlul ei actual nu înseamnă nici o tentaţie pentru mine.
   - Sunt perfect de acord. De fapt, îl consider chiar un impediment pentru armonia conjugală.
   Când Royce se uită la el, Henric îi explică, zâmbind cu toată faţa:
   - Având în vedere că tânăra contesă l-a tras deja pe sfoară pe cel mai de temut şi strălucit războinic, eu cred că ar fi o greşeală tactică să te depăşească şi în rang. De aceea, Royce Westmoreland, îţi confer, aici şi acum, titlul de duce...
   Când Royce ieşi din sala tronului, anticamera era plină cu nobili care se holbau la el, vizibil nerăbdători să-l privească şi astfel să constate modul în care decursese audienţa la rege. Răspunsul veni de la un valet care se repezi în grabă din sala tronului şi strigă tare:
   - Înălţimea Voastră?
   Royce se întoarse ca să-l asculte pe regele Henric rugându-l să-i transmită complimentele lut: personale viitoarei soţii, dar nobilii din anticameră nu auziră decât două cuvinte: „înălţimea voastră”, ceea ce însemna că Royce Westmoreland era acum duce, deţinătorul celui mai înalt titlu de nobleţe şi faptul că avea, în mod evident, să se însoare. Era, îşi spuse Royce amar, modul lui Henric de a anunţa ambele evenimente, celor din anticameră.

   Lady Amelia Wildale şi soţul ei au fost primii care şi-au revenit din şoc. Făcându-i lui Royce o plecăciune, Lordul Wildale îi spuse:
   - Aşadar, s-ar părea că la ordinea zilei sunt felicitările.
   - Nu sunt de acord, scuipă Royce cuvintele.
   - Cine este fericita doamnă? în mod evident, nu Lady Hammel, strigă Lord Avery, bine intenţionat.
   Royce se opri în loc şi începu să se întoarcă încet, în timp ce tensiunea şi aşteptarea aproape că făceau aerul să pocnească, dar înainte să apuce el să spună ceva, din uşă bubui vocea lui Henric:
   - Lady Jennifer Merrick.
   Tăcerea uluită care se lăsă fu urmată la început de un râs sonor, brusc înăbuşit şi apoi de chicoteli şi în sfârşit de o bâlbâială asurzitoare de negări şi de exclamaţii.
   - Jennifer Merrick? repetă Lady Elizabeth uitându-se la Royce cu ochii ei fierbinţi, care-i aminteau tăcuţi de intimităţile pe care le împărtăşiseră odinioară. Nu cea frumoasă, nu? Cea ştearsă, deci?
   Cu mintea preocupată doar de cum să scape mai repede de acolo, Royce încuviinţă tăcut din cap şi dădu să se întoarcă.
   - Este destul de bătrână, nu? insistă Lady Elizabeth.
   - Nu prea bătrână ca să-şi suflece fustele şi să fugă din ghearele Lupului Negru, interveni mieros Graverley, făcându-şi loc să iasă din mulţime. Mai mult ca sigur că o să trebuiască să o baţi ca să se supună, nu? Puţină tortură, puţină suferinţă şi apoi, cine ştie, poate că rămâne în patul tău?
   Royce îşi încleşta mâinile ca să nu-l sugrume pe ticălos.
   Cineva râse ca să împrăştie tensiunea şi glumi.
   - Este Anglia contra Scoţiei, Claymore, exceptând că de data asta bătăliile vor avea loc în pat. Eu pariez pe tine.
   - Şi eu, strigă altcineva.
   - Eu pariez pe femeie, proclamă Graverley.
   Undeva mai departe, în spate, un domn mai în vârstă îşi duse mâna pâlnie la ureche şi strigă spre un prieten care se afla mai aproape de duce:
   - Ei? Despre ce tot vorbiţi? Ce s-a întâmplat cu Claymore?
   - Trebuie să se însoare cu târfa Merrick, îi răspunse prietenul său, ridicând vocea ca să fie auzit peste zarva tot mai mare.
   - Ce-a spus? strigă o doamnă de undeva departe din mulţime, lungindu-şi gâtul.
   - Claymore trebuie să se însoare cu târfa Merrick! îi strigă plin de bunăvoinţă domnul mai în vârstă.
   În rumoarea infernală care a urmat, doar doi nobili din anticameră rămaseră tăcuţi şi liniştiţi - Lordul MacLeash şi Lordul Dugal, emisarii regelui James, care aşteptau acordul scris al căsătoriei, cu care aveau să plece în Scoţia, la noapte.
   În câteva ore, cuvântul a trecut de la nobil la servitor, de la servitor la gărzile de afară şi apoi la trecători:
   - Claymore trebuie să se însoare cu târfa Merrick.

CAPITOLUL PAISPREZECE

   Răspunzând apelului tatălui ei, Jenny îşi smulse gândurile de la amintirile legate de bărbatul frumos, cu ochi cenuşii, care încă îi mai bântuia zilele şi nopţile. Lăsându-şi jos broderia, îi aruncă Brennei o privire întrebătoare, apoi îşi trase mai mult pe umeri mantia verde închis şi părăsi solarul.
   Voci bărbăteşti ridicate, în dezbateri, o făcură să se oprească în galerie şi să se uite în sală. Cel puţin 12 bărbaţi - rude şi nobili din împrejurimi - erau adunaţi în jurul focului, cu chipurile lor aspru croite, întunecate ca moartea. Se afla acolo şi Părintele Bendict şi vederea chipului încruntat, îngheţat, al acestuia o făcu pe Jenny să se strângă, într-un amestec de alarmă şi ruşine.
   Îşi amintea şi acum fiecare cuvânt din tirada lui usturătoare, când i se confesase despre păcatul pe care îl comisese cu Royce Westmoreland: „Ţi-ai făcut de râs tatăl, ţara şi Dumnezeul tău, cu dorinţa ta necontrolată pentru acest bărbat. Dacă nu te-ai fi făcut vinovată de păcatul plăcerii, ţi-ai fi dat viaţa ca să-ţi salvezi onoarea!”
   În loc să se simtă purificată, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când îşi confesa păcatele, Jenny se simţise murdărită şi aproape dincolo de orice speranţă de salvare.
   Acum, privind retrospectiv, găsea puţin cam ciudat faptul că părintele îl plasase pe Dumnezeu pe ultimul loc ca importanţă, când îi înşirase pe toţi cei pe care-i făcuse de ruşine. Şi în ciuda sentimentului persistent de vinovăţie pentru faptul că efectiv îi plăcuseră lucrurile pe care i le făcuse Contele Westmoreland, refuza să creadă că Dumnezeu o va blama pentru faptul că făcuse învoiala aceea. În primul rând, Contele Westmoreland nu dorise viaţa ei, el dorise trupul ei. Şi cu toate că greşise culcându-se cu un bărbat care nu era soţul ei, învoiala avusese un scop nobil, acela de a-i salva Brennei viaţa - sau aşa crezuse ea.
   Dumnezeul despre care vorbea părintele Benedict în termeni atât de înfricoşători, de aprigă răzbunare şi dreptate, nu era acelaşi Dumnezeu în faţa căruia îşi deschidea adesea Jenny inima.
   Dumnezeul ei era rezonabil, bun şi doar întrucâtva sever. Iar Jenny spera că El chiar înţelegea de ce nu-şi putea scoate din minte dulceaţa specială a nopţii pe care o petrecuse în braţele lui Royce Westmoreland. Amintirea săruturilor lui pasionate, a cuvintelor şoptite de preţuire şi pasiune continuau să revină mereu ca să o tulbure şi ea nu putea împiedica acest lucru. Uneori, nu vroia să încerce... De câteva ori îl visase cum arăta când zâmbetul lui leneş, alb, i se întindea pe chipul bronzat, sau...
   Jenny îşi smulse mintea de la aceste gânduri şi intră în sală, şovăiala ei de a da ochii cu bărbaţii adunaţi în jurul căminului crescând cu fiecare pas pe care-l făcea. Până atunci stătuse aproape închisă în castelul Merrick, simţind într-un fel nevoia securităţii zidurilor lui străvechi, familiare, în jurul ei. În ciuda izolării auto-impuse, nu avea nicio îndoială că bărbaţii din sală nu ştiau ce făcuse.
   Tatăl ei îi ceruse un raport complet privind răpirea şi la un moment dat, în timpul explicaţiilor ei, o întrerupsese ca să o întrebe brutal dacă Lupul o forţase să se culce cu el. Chipul lui Jenny trădase răspunsul şi în ciuda eforturilor ei de a-i domoli furia, vorbindu-i despre înţelegere şi asigurându-l că răpitorul ei nu fusese brutal, furia lui devenise de nestăpânit. Înjurăturile lui urlate răsunaseră până în grinzi şi motivul acestora nu fusese ţinut secret. Iar dacă bărbaţii din sală priveau ca pe o victimă neajutorată sau ca pe o târfă de rând, ea nu avea cum să ştie.
   Tatăl ei stătea în dreptul focului, cu spinarea lui dreaptă întoarsă spre oaspeţi.
   - Ai dorit să mă vezi, tată?
   Tatăl ei vorbi fără să se întoarcă şi tonul ameninţător din glasul lui o făcu să simtă o furnicătură de alarmă pe şira spinării.
   - Stai jos, fiica mea, spuse el şi vărul ei Angus se ridică repede să-i ofere lui Jenny un scaun. 
   Rapiditatea, zelul din gestul acela de politeţe o luară pe Jenny prin surprindere.
   - Cum te simţi, Jenny? o întrebă Garrick Carmichael şi Jenny se uită uluită la el, simţind un nod de emoţie în gât.
   Era prima dată când acesta îi vorbea, de la înecul fetiţei lui, Becky.
   - Mă... Mă simt foarte bine, şopti ea privindu-l cu inima în ochi. Şi... Şi îţi mulţumesc că mă întrebi, Garrick Carmichael.
   - Eşti o fată curajoasă, vorbi altcineva din clan şi inima lui Jenny începu să zboare.
   - Da, spuse altcineva. Eşti o adevărată Merrick.
   O clipă, Jenny îşi spuse că în ciuda inexplicabilei priviri întunecate a tatălui ei, aceasta începea să pară a fi cea mai frumoasă zi din viaţa ei.
   - William ne-a povestit la toţi despre ce s-a întâmplat cât te-ai aflat în ghearele barbarului, despre cum ai fugit pe propriul lui cal şi cum l-ai atacat cu propria lui spadă şi cum i-ai tăiat păturile. L-ai făcut de râs cu evadarea ta. O fată care are curajul tău nu se strecoară pe furiş ca să facă lucrurile urâte de care te-a acuzat Alexander. William ne-a făcut să înţelegem asta. Alexander s-a înşelat în privinţa ta.
   Privirea lui Jenny zbură spre fratele ei vitreg şi în ochii ei se afla o lume de iubire şi gratitudine.
   - Eu nu le-am spus decât adevărul, explică el cu zâmbetul lui blând dar inexplicabil de trist, când îi întoarse privirea - ca şi cum plăcerea lui pentru ceea ce realizase ar fi fost umbrită de altceva, care apăsa greu asupra lui.
   - Eşti o Merrick, interveni mândru Hollis Fergusson. O Merrick până în măduva oaselor. Nimeni dintre noi nu l-a făcut pe Lup să simtă gustul lamelor noastre, dar tu ai reuşit asta, aşa micuţă cum eşti şi pe deasupra şi fată.
   - Mulţumesc, Holls, spuse Jenny încet.
   Doar Malcolm, fratele vitreg mai mic al lui Jenny continua să o privească aşa cum o făcea în trecut, cu chipul trădând rece maliţiozitate.
   Tatăl ei se întoarse brusc şi expresia de pe chipul lui izgoni o parte din încântarea lui Jenny.
   - S-a... S-a întâmplat ceva? întrebă ea ezitant.
   - Da, spuse tatăl ei cu amărăciune. Soarta noastră a fost decisă de monarhul nostru care se bagă în toate, nu de noi înşine.
   Strângându-şi mâinile la spate, începu să facă încet paşi, înainte şi înapoi, explicând, monoton, cu glas dur:
   - Când tu şi sora ta aţi fost răpite, i-am scris Regelui James să îmi dea două mii de oameni înarmaţi, care să se alăture oamenilor noştri, ca să-l putem urmări pe barbar în Anglia. James mi-a trimis vorbă înapoi, poruncindu-mi să nu întreprind nicio acţiune până când nu va obţine el de la Henric eliberarea voastră şi totodată, reparaţii pentru ofensa adusă. Nu ar fi trebuit să-i spun lui James ce intenţionam să fac. Asta a fost greşeala mea. Nu trebuia să-i cerem ajutorul! Când aţi fost răpite de pe domeniile uneia dintre mănăstirile noastre, a fost violată sacralitatea acesteia. În numai câteva zile, întreaga Scoţie catolică era gata - nerăbdătoare - să pună mâna pe arme şi să ni se alăture! Dar James, termină el furios, vrea pace. Pace cu preţul mândriei clanului Merrick. Pace cu orice preţ! Mi-a promis răzbunare, i-a promis întregii Scoţii că-l va face pe barbar să plătească. Ei bine, scuipă lordul Merrick furios, da, l-a făcut să plătească. Perfect! A obţinut reparaţii de la englezi.
   O clipă dureroasă, Jenny se întrebă dacă Royce Westmoreland fusese închis sau mai rău, dar judecând după expresia furioasă a tatălui ei, se pare că niciuna dintre aceste pedepse - care tatălui ei i s-ar fi părut potrivite - nu fusese aplicată. Jenny întrebă, când tatăl ei părea că nu mai poate continua:
   - Ce anume a acceptat James drept reparaţii? în faţa ei, William se făcu mic iar ceilalţi bărbaţi începură să-şi studieze mâinile.
   - Căsătoria, spuse tatăl ei, printre dinţi.
   - A cui?
   - A ta.
   O clipă, mintea lui Jenny se întunecă de tot.
   - Căsă... căsătoria mea cu cine?
   - Cu creaţia Satanei. Cu ucigaşul fratelui şi al fiului meu. Cu Lupul Negru!
   Jenny strânse atât de tare braţele jilţului încât i se albiră oasele degetelor.
   - Ceee...
   Tatăl ei îşi înclină furios capul în semn de confirmare, dar vocea şi expresia lui căpătară o ciudată notă de triumf în timp ce se apropia de ea.
   - Se presupune că tu trebuie să fii instrumentul păcii, fata mea. Dar mai târziu, vei deveni instrumentul victoriei clanului Merrick şi al întregii Scoţii!
   Jenny scutură din cap, foarte, foarte încet, uitându-se la el, şocată şi confuză. În timp ce tatăl ei continua, din obrajii ei se scurse şi bruma de culoare care mai rămăsese.
   - Fără să-şi dea seama, James mi-a dat mijloacele prin care să îl distrug pe barbar, nu pe câmpul de luptă, punând capăt vieţii lui, aşa cum speram să fac ci în propriul lui castel, ruinând ce a mai rămas din blestemata lui viaţă. De fapt, tu ai şi început să faci asta, termină el cu un zâmbet mândru.
   - Ce... ce vrei să spui? şopti Jenny gutural.
   - Întreaga Anglie râde acum de el, datorită ţie. Povestea celor 2 evadări ale tale, povestea înjunghierii lui cu propriul său pumnal, toate acestea au circulat din Scoţia spre Anglia. Brutalitatea lui i-a adus duşmani în propria lui ţară şi aceşti duşmani sunt acum ocupaţi să împrăştie peste tot aceste poveşti. Draga mea, ai făcut un măscărici din campionul lui Henric. I-ai distrus reputaţia, dar averea şi titlurile i-au rămas - averi şi titluri pe care le-a acumulat strivind Scoţia sub călcâiul lui. De tine depinde să nu se bucure de tot ce a câştigat - şi poţi face asta, refuzându-i un moştenitor. Refuzându-i favorurile, refu...
   Şocul şi spaima combinate o făcură pe Jenny să sară în picioare.
   - Dar asta este o nebunie! Spune-i Regelui James că eu nu doresc „reparaţii”.
   - Dar nu noi dorim asta! Roma vrea reparaţii. Scoţia vrea reparaţii. Claymore este deja în drum spre noi. Va fi semnat contractul nupţial şi imediat va avea loc nunta. James nu ne-a lăsat alternative.
   Jenny scutură încet din cap, într-un refuz tăcut şi disperat, în timp ce vocea ei deveni o înfricoşătoare şoaptă.
   - Nu, tată, tu nu înţelegi. Vezi tu - eu - el a avut încredere în mine că nu voi încerca să fug, dar eu am fugit. Şi dacă l-am făcut într-adevăr un măscărici, nu o să mă ierte niciodată pentru asta...
   Tatăl ei se înroşi ameninţător, de furie.
   - Tu nu vrei iertarea lui. Noi vrem înfrângerea lui, prin orice mijloace - mici sau mari - pe care le putem avea! Fiecare Merrick, fiecare scoţian va depinde de tine, pentru asta. Tu ai curajul să o faci, Jennifer. Ai dovedit-o în captivitatea ta...
   Jenny nu-l mai auzea. Îl umilise pe Royce Westmoreland iar acum, acesta venea aici; tremura gândindu-se cât de mult trebuia să o dispreţuiască şi cât de furios era pe ea: în mintea ei apărură brusc imagini înfricoşătoare, din momentele în care-l văzuse furios; îl văzu aşa cum arătase în seara în care fusese aruncată la picioarele lui, cu mantaua lui neagră umflându-se fantomatic, cu flăcările portocalii ale focului conferind chipului său o expresie satanică, îi văzu expresia la moartea calului, cauzată de ea; dar nimic din toate acestea nu-i sfărâmaseră încrederea. Sau, mai rău, nu făcuseră un prost din el.
   Gândurile îi fură întrerupte de vocea tatălui ei.
   - Trebuie să i se refuze un moştenitor, aşa cum mi l-a refuzat el mie! Trebuie! Dumnezeu mi-a acordat această răzbunare, când toate celelalte cărări erau închise pentru mine. Eu am alţi moştenitori, dar el nu va avea niciunul. Niciodată. Căsătoria ta va fi răzbunarea mea.
   Clătinându-se de furie, Jenny strigă:
   - Tată, te rog, nu-mi cere să fac asta. Fac orice altceva. Mă duc înapoi la mănăstire, sau la mătuşa Elinor, sau oriunde spui tu!
   - Nu! Atunci el s-ar căsători cu cine o să vrea el şi va avea moştenitori.
   - Nu fac asta, insistă Jenny sălbatic, dând glas primelor argumente logice care i se rostogoleau în minte. Nu pot! Este o greşeală! Dacă... dacă Lupul Negru mă vrea - vrea moştenitori - se corectă ea înroşindu-se de jenă, uitându-se la ceilalţi bărbaţi - cum pot eu împiedica asta? Forţa lui e de cinci ori mai mare ca a mea. Totodată, după tot ce s-a petrecut între noi, nu cred că o să mă vrea în acelaşi castel cu el, cu atât mai puţin în...
   Încercă disperată să găsească un alt cuvânt, dar nu exista niciunul.
   - ...în patul lui, termină ea încet, evitând să se uite la ceilalţi.
   - Ai putea avea dreptate, copila mea, dar nu ai. Tu ai aceeaşi calitate pe care o avea mama ta, calitatea de a stârni poftele unui bărbat, când se uită la tine. Că îi place sau nu, asta, Lupul o să te vrea.
   Tatăl ei tăcu brusc, ca să accentueze ideea, în timp ce pe chip îi apăru un mic zâmbet.
   - Totuşi, ar fi posibil să nu poată face prea multe în chestiunea asta, dacă o s-o trimit pe mătuşa Elinor cu tine.
   - Mătuşa Elinor, repetă Jenny, pierdută. Tată, nu ştiu ce vrei să spui, dar nimic din toate astea nu e bine!
   Încleştându-şi neajutorată mâinile de poalele fustelor, se uita la bărbaţii din jur într-un disperat apel, în timp ce în mintea ei apăru un alt Royce Westmoreland decât cel pe care-l ştia - bărbat care o şicanase în luminiş şi stătuse cu ea de vorbă pe parapet; bărbatul care o ademenise în patul lui printr-un târg şi o tratase cu blândeţe, pe când orice alt răpitor ar fi violat-o şi ar fi dat-o apoi oamenilor lui.
   Uitându-se în jur la toţi aceştia şi apoi la tatăl ei, spuse:
   - Vă rog. Încercaţi să înţelegeţi. Nu lipsa de loialitate mă face să spun asta: ştiu câţi oameni de-ai noştri au murit în bătăliile cu Lupul, dar astea sunt bătăliile. El nu poate fi blamat pentru moartea lui Alexander sau...
   - Îndrăzneşti să-l dezvinovăţeşti? spuse tatăl ei gâfâind, privind-o ca şi cum s-ar fi schimbat subit într-un şarpe. Sau poate că loialitatea ta se îndreaptă spre el, nu spre noi?
   Jenny avu senzaţia că tatăl ei îi dăduse o palmă, deşi, într-o părticică din ea îşi dădea seama că; sentimentele ei pentru fostul ei răpitor erau o enigmă ciudată, chiar pentru ea.
   - Eu nu vreau decât pace... pentru noi toţi...
   - Este clar, Jennifer, că nu poţi fi scutită de umilinţa de a auzi cum gândeşte logodnicul tău impus despre această „paşnică” alianţă şi despre tine. În prezenţa întregii curţi a lui Henric, a spus că nu te-ar vrea nici dac-ai fi regina Scoţiei. Refuzându-te de soţie, regele lui l-a ameninţat să-l deposedeze de toate avuţiile şi el a continuat să te refuze. A fost nevoie de ameninţarea cu moartea ca în sfârşit să-l facă să consimtă! După aceea te-a făcut târfa Merrick; s-a lăudat că o să te bată ca să i te supui. Prietenii lui au început să parieze pe el, în batjocură, la afirmaţia că te va călca în picioare, aşa cum a călcat Scoţia, Asta crede el despre tine şi despre căsătorie! Cât despre toţi ceilalţi - ei bine, ţi-au acordat titlul conferit de el: Târfa Merrick!
   Ca o săgeată o străpungea fiecare cuvânt al tatălui ei, făcând-o să se chircească de o ruşine şi o durere de nesuportat. Când tatăl ei termină, rămase acolo, în picioare, cuprinsă treptat de o rece, binecuvântată amorţeală, până când nu mai simţi nimic. Când în sfârşit îşi înălţă capul şi se uită în jur la vitejii, obosiţii ei scoţieni, vocea îi sună spart şi dur:
   - Sper că şi-au pariat toate averile pe asta!

CAPITOLUL CINCISPREZECE

   Jenny stătea singură pe parapet, privind în zare, cu mâinile încleştate pe marginea de piatră din faţa ei, în timp ce vântul îi învolbura părul, peste umeri.
   Speranţa că „mirele” s-ar putea să nu ajungă la nunta care avea să aibă loc peste 2 ceasuri îi fusese spulberată de câteva minute, când una din gărzi anunţase că se apropiau călăreţi. O sută cincizeci de călăreţi se apropiau de podul ridicat, cu soarele apusului sclipind în scuturile lucioase, transformându-le în aur strălucitor. În faţa ochilor ei dansa ameninţătoare imaginea unui lup care mârâia, ondulându-se pe steagurile albastre şi fluturând pe harnaşamentele cailor şi pelerinele călăreţilor.
   Jenny rămase pe loc, cu aceeaşi detaşare lipsită de emoţie pe care o resimţise în ultimele 5 zile, privind cum grupul acela mare se apropia de porţile castelului. Vedea acum că se aflau şi femei printre călăreţi şi câteva stindarde purtând alte însemne decât pe cele ale Lupului. I se spusese că la ceremonia din seara aceasta se vor afla şi câţiva nobili englezi, dar nu se aşteptase la femei. Privirea i se întoarse fără plăcere spre bărbatul cu umeri largi care călărea în faţa grupului, cu capul gol şi fără scut sau spadă, pe spinarea unui minunat cal de luptă negru, cu o coamă şi o coadă care se unduiau în vânt şi care nu putea fi decât urmaşul lui Thor.
   Lângă Royce se afla Arik, tot cu capul gol şi fără armură şi Jenny presupuse că acesta era modul lor de a ilustra dispreţul faţă de orice meschină încercare a clanului Merrick de a-i măcelări.
   De la distanţa aceasta, Jenny nu-i putea vedea faţa lui Royce, dar aproape că îi putea simţi nerăbdarea în timp ce aştepta ridicarea podului.
   Ca şi cum ar fi simţit că era privit, Royce îşi înălţă brusc capul, măturând cu privirea linia acoperişului castelului şi fără să vrea, Jenny se trase spre perete, ascunzându-se privirii. Teamă. Prima emoţie pe care o simţea de cinci zile, îşi dădu seama cu dezgust, era teama. Îndreptându-şi umerii, se întoarse şi intră în castel.
   Două ore mai târziu, Jenny aruncă o privire în oglindă. Senzaţia de plăcută amorţeală care îi dispăruse pe parapet se evaporase pentru totdeauna, lăsând-o pradă unei emoţii care o făcea să tremure, dar chipul din oglindă era o mască palidă, impasibilă.
   - Nu o să fie chiar atât de cumplit pe cât crezi tu, Jenny, spuse Brenna încercând din tot sufletul să o înveselească, în timp ce ajuta două subrete să-i îndrepte trena rochiei de mireasă. În mai puţin de o oră o să se termine totul, o să vezi.
   - Dacă şi căsătoria ar putea fi la fel de scurtă ca nunta, spuse Jenny nefericită.
   - Sir Ştefan este jos în sală. L-am văzut chiar eu. Nu o să-l lase pe duce să facă nimic care să te dezonoreze, acolo. Este un cavaler puternic, onorabil.
   Jenny se întoarse, cu peria uitată în mână, studiind cu un zâmbet intrigat chipul surorii ei.
   - Brenna, vorbim despre acelaşi „cavaler onorabil” care ne-a răpit?
   - Ei bine, spuse Brenna în apărarea acestuia, spre deosebire de fratele lui rău, cel puţin el nu a încercat să facă nici un târg imoral cu mine, după aceea!
   Complet distrasă o clipă de la propriile ei gânduri, Jenny spuse:
   - Totuşi, eu nu aş conta în seara asta pe bunele lui intenţii. Mă îndoiesc că nu şi-ar dori să-ţi sucească gâtul când o să dea cu ochii de tine, pentru că ştie acum că tu l-ai păcălit.
   - Ah, dar el nu simte deloc aşa! izbucni Brenna. Mi-a spus că a fost un lucru foarte cutezător şi curajos pe care l-am făcut eu. Apoi mi-a spus că ar putea să-mi sucească gâtul pentru asta. Şi în plus, nu pe el l-am păcălit, ci pe ticălosul lui de frate!
   - Ai vorbit deja cu Sir Ştefan? întrebă Jenny uluită.
   Brenna nu manifestase nici cel mai mic interes pentru tinerii drăgălaşi care o curtaseră în ultimii 3 ani şi totuşi acum se întâlnea în secret cu ultimul bărbat din lume, cu care i-ar fi permis tatăl ei să se mărite.
   - Am reuşit să vorbesc puţin cu el în sală, când m-am dus să-l întreb ceva pe William, mărturisi Brenna înroşindu-se în obraji, după care deveni dintr-o dată foarte preocupată să-şi netezească mâneca rochiei din catifea roşie.
   Spuse apoi încet, cu capul plecat:
   - Jenny, acum că va fi pace între ţările noastre, cred că o să reuşesc să-ţi trimit des, mesaje. Şi dacă o să includ în ele unul şi pentru Sir Ştefan, o să ai grijă să îl primească?
   Jenny avu senzaţia că lumea se întorcea cu fundul în sus.
   - Dacă eşti sigură că vrei să faci asta, da. Şi - continuă ea ascunzându-şi un râs care era în parte isterie şi în parte consternare pentru ataşamentul fără speranţă al surorii ei - în mesajele mele pentru tine, să le includ şi pe cele ale lui Sir Ştefan, da?
   - Sir Ştefan, replică Brenna ridicându-şi ochii zâmbitori spre Jenny, a sugerat asta.
   - Eu... începu Jenny, dar se întrerupse când uşa se deschise brusc şi înăuntru se repezi o femeie micuţă, mai în vârstă, care se opri apoi în loc.
   Îmbrăcată într-o rochie demodată dar frumoasă, gri-porumbel, din satin căptuşit cu blană de iepure şi cu o maramă albă, suavă, demodată, care-i înfăşură complet gâtul şi o parte din bărbie, cu un văl argintiu care-i cobora în jos pe umeri, mătuşa Elinor se uită de la o fată la cealaltă, derutată.
   - Ştiu că tu eşti micuţa noastră Brenna - spuse mătuşa Elinor zâmbind larg spre Brenna, apoi uitându-se la Jenny - dar este posibil ca această superbă creatură să fie micuţa, ştearsa mea Jenny?
   Se uită cu o înmărmurită admiraţie la mireasă, care stătea în faţa ei îmbrăcată într-o rochie crem din mătase şi satin, cu un decolteu adânc, pătrat, cu talie înaltă şi cu mâneci lungi largi, împodobită generos cu perle şi rubine şi diamante, de la umeri până în talie. O capă superbă cu dublură de catifea, brodată şi ea cu perle, era prinsă de umerii lui Jenny cu două broşe magnifice din aur, cu perle, rubine şi diamante. Părul i se revărsa pe umeri şi pe spate, scânteind ca aurul şi rubinele pe care le purta.
   - Catifea crem... spuse mătuşa Elinor zâmbind şi desfăcându-şi braţele. Atât de nepractică, draga mea, dar atât de frumoasă! Aproape la fel de frumoasă ca tine...
   Jenny alergă în braţele ei.
   - Ah, mătuşă Elinor, ce fericită sunt că te văd. Mi-a fost tare teamă că nu o să vii...
   Brenna răspunse unui ciocănit în uşă, apoi se întoarse spre Jenny, cuvintele ei sugrumând revărsarea de încântare la vederea mătuşii Elinor:
   - Jenny, tata doreşte să cobori. Documentele sunt gata de semnat.
   O groază aproape incontrolabilă o cuprinse pe Jenny, strângându-i stomacul în noduri dureroase şi luându-i culoarea din obraji. Mătuşa Elinor îşi petrecu braţul pe după al lui Jenny şi, într-un vizibil efort de a o distrage de la concentrarea asupra a ceea ce o aştepta, o trase uşor pe Jenny afară pe uşă, discutând despre scena care le aştepta jos.
   - N-o să-ţi crezi ochilor când o să vezi cât e de ticsită sala, sporovăia mătuşa Elinor, în încrederea greşită că mulţimea va diminua spaima lui Jennifer de a se confrunta cu viitorul ei soţ. Tatăl tău a aşezat într-un capăt al sălii o sută de oşteni ai tăi, iar el - uşorul aer de superioritate din glasul ei sugerând clar că „el” era Lupul Negru - are pe puţin tot atâţia în capătul celălalt, urmărindu-i pe ai tăi.
   Jenny înainta, grea ca un buştean, de-a lungul culoarului, fiecare pas încet pe care-l făcea simţindu-l ca pe ultimul din viaţa ei. Spuse încordată:
   - Seamănă mai curând cu pregătirile pentru o bătălie, nu pentru o nuntă.
   - Da, mă rog, dar nu este. Nu chiar. Aici se află mai mulţi nobili decât cavaleri. Regele James trebuie să-şi fi trimis o jumătate din curte ca să ia parte la ceremonie şi se află aici şi şefii clanurilor din vecinătate.
   Jenny mai făcu un pas de lemn, înaintând pe culoarul lung, întunecat.
   - I-am văzut venind în dimineaţa asta.
   - Da, mă rog, probabil că Regele Henric a dorit ca aceasta să pară o ocazie cu totul specială, pentru că se află aici şi tot felul de nobili englezi, dintre care câţiva şi-au adus şi soţiile. Este nemaipomenit să ai adunaţi laolaltă... scoţieni şi englezi, în catifele şi satin...
   Jenny se întoarse şi începu coborârea abruptă, scurtă, pe scara de piatră în spirală care ducea spre sală.
   - Este foarte linişte jos... spuse tremurând, în timp ce urechile ei percepeau sunetele înfundate ale vocilor bărbăteşti ridicate în forţată veselie, câteva tusete, râsul nervos al unei femei... şi nimic altceva.
   - Ce fac acolo?
   - Ei, ori îşi aruncă priviri reci, răspunse veselă mătuşa Elinor, ori se prefac că habar n-au de prezenţa celeilalte jumătăţi de sală.
   Jenny cobora ultima spirală a scării. Oprindu-se să se liniştească, îşi muşcă buza care-i tremura, apoi, scuturându-şi decisă capul, îşi înălţă bărbia şi merse mai departe.
   La apariţia lui Jennifer, un şopot ameninţător străbătu sala şi spectacolul primirii fu la fel de prevestitor de rău ca şi tăcerea. În suporţi montaţi pe pereţii de piatră ardeau torţe strălucitoare, împrăştiindu-şi lumina peste spectatorii ostili care se uitau la ea. Sub torţe, bărbaţii înarmaţi stăteau ţepeni şi drepţi; doamnele şi lorzii stăteau unii lângă alţii - englezii de o parte a sălii şi scoţienii, în partea opusă - exact cum îi descrisese mătuşa Elinor.
   Dar nu oaspeţii o făcură pe Jenny să-i tremure necontrolat genunchii. Ci silueta puternică, înaltă, care stătea singură în centrul sălii, privind-o cu ochi aspri, strălucitori. Asemenea unui spectru satanic se înălţa deasupra ei, într-o capă de culoarea vinului, căptuşită cu negru, emanând cu atâta forţă ura, încât chiar şi oamenii lui stăteau departe de el.
   Tatăl lui Jennifer veni în întâmpinarea ei şi o luă de mână, cu câte o gardă de o parte şi de alta, dar Lupul era singur. Omnipotent şi dispreţuitor faţă de jalnicul lui duşman, dispreţuia în mod făţiş necesitatea de a se proteja faţă de el. Tatăl ei îi petrecu mâna pe sub braţul lui şi în timp ce o conducea, poteca largă ce străbătea sala impunătoare, despărţindu-i pe englezi de scoţieni, se lărgea şi mai mult pe măsură ce se apropiau.
   În partea dreaptă stăteau scoţienii, cu feţele lor mândre, severe, întoarse spre ea cu furie şi compasiune; în partea stângă se aflau englezii trufaşi, holbându-se la ea cu ostilitate rece. Şi drept în faţă, blocându-i trecerea, se afla silueta sinistră a viitorului ei soţ, cu pelerina aruncată pe spate, peste umerii largi, cu picioarele uşor depărtate, cu braţele încrucişate peste piept, studiind-o ca şi cum ar fi fost vreo creatură scârboasă care se târa pe pardoseală.
   Neputându-i suporta privirea, Jenny îşi focaliză atenţia spre un punct chiar deasupra umărului stâng al lui şi se întrebă, nebuneşte, dacă el va avea sau nu de gând să se dea deoparte şi să-i lase să treacă.
   Cu inima bătându-i să-i iasă din piept, se agăţă mai tare de braţul tatălui ei, dar diavolul tot refuză să se mişte, obligându-i în mod deliberat pe Jenny şi pe tatăl ei să-l ocolească. Era, îşi spuse Jenny isteric, abia primul act de dispreţ şi umilire cu care o va trata el, în public şi în viaţa privată, pentru tot restul vieţii.
   Din fericire nu prea avu timp să se gândească la asta, pentru că o altă oroare o aştepta imediat - semnarea contractului nupţial, care era desfăcut, pe o masa chiar în faţa ei. Lângă masa stăteau 2 bărbaţi, unul, emisarul regelui James, celălalt, emisarul regelui Henric, ambii aflându-se aici ca să fie martori la proceduri.
   Ajunşi lângă masă, tatăl lui Jennifer se opri şi dădu drumul mâinii ei umede, din confortul strânsorii lui.
   - Barbarul, anunţă el clar şi sonor, l-a semnat deja.
   La cuvintele lui, ostilitatea din sală păru să escaladeze spre nişte proporţii înspăimântătoare, făcând să răsune aerul asemenea unui milion de pumnale mânuite dinspre partea scoţiană a sălii, spre englezi. Într-o revoltă îngheţată, mută, Jenny se uita la pergamentul lung care cuprindea toate cuvintele ce-i stabileau dota şi o condamnau în mod irevocabil la o viaţă şi la toată eternitatea, ca soţie şi supusă a unui bărbat pe care-l detesta şi care o detesta. În partea de jos a pergamentului, ducele de Claymore se semnase apăsat, clar: semnătura răpitorului ei, iar acum, temnicerul ei.
   Pe masă, lângă pergament, se afla o pană şi un corn cu cerneală şi cu toate că Jenny îşi porunci să pună mâna pe pană, degetele ei tremurânde refuzau s-o facă. Emisarul regelui James se apropie de masă şi Jenny se uită în sus la el cu o privire plină de mânie neajutorată.
   - My lady - spuse acesta cu politeţe plină de compasiune şi cu vădita intenţie de a le arăta englezilor din sală că Lady Jennifer avea tot respectul regelui James însuşi - regele nostru suveran, James al Scoţiei, m-a însărcinat să vă transmit salutările lui şi să vă spun că întreaga Scoţie vă este îndatorată pentru sacrificiul pe care îl faceţi, de dragul iubitei noastre ţări. Sunteţi o onoare pentru măreţul clan Merrick şi deopotrivă pentru Scoţia.
   Jenny se întreba ameţită dacă nu cumva cuvântul „sacrificiu” fusese pronunţat mai apăsat, dar emisarul lua deja pana, înmânându-i-o decis.
   Parcă de undeva de departe, Jenny îşi privi mâna întinzându-se încet după ea şi apoi semnând detestabilul document, dar când se îndreptă, nu-şi putu smulge privirile de la semnătură. Se holba transfigurată la propriul ei nume, scris cu scrisul şcolăresc pe care o pusese să-l practice şi să şi-l perfecţioneze, mama Ambrose. Mănăstirea! Brusc, Jenny nu putu, nu vru să creadă că Dumnezeu chiar lăsa să i se întâmple asta. Cu siguranţă că de-a lungul anilor grei petrecuţi la mănăstirea Belkirk, Dumnezeu trebuie să-i fi observat pietatea şi obedienţa şi devoţiunea... mă rog, cel puţin eforturile ei de a fi obedientă, pioasă şi devotată.
   „Te rog, Doamne...”, repeta ea sălbatic, iară şi iară. „Nu permite să mi se întâmple aşa ceva.”
   - Doamnelor şi Domnilor...
   Vocea puternică a lui Ştefan Westmoreland străbătu sala, ecoul ei coborând înapoi, dinspre zidurile de piatră.
   - Să toastăm pentru ducele de Claymore şi proaspăta lui mireasă.
   - Proaspăta lui mireasă... cuvintele reverberară ameţitor în creierul lui Jenny, alungându-i amintirile din ultimele săptămâni.
   Se uită ca prin ceaţă în jurul ei, panicată, întrebându-se dacă reveria ei durase secunde sau minute şi începu din nou să se roage: „Te rog, Doamne, nu lăsa să mi se întâmple asta”... Imploră încă o ultimă oară în inima ei, dar era prea târziu. Ochii ei mari erau întorşi spre uşile înalte din stejar care se deschideau spre sală pentru intrarea preotului pe care-l aştepta toată lumea.
   - Părintele Benedict... anunţă tatăl ei tare, din dreptul uşii.
   Jenny încetă să respure.
   - ... Ne-a trimis vorbă că nu se simte bine.
   Inima ei începu să bubuie.
   - Şi căsătoria nu poate fi încheiată până mâine.
   „Doamne, îţi mulţumesc!”
   Jenny încercă să se îndepărteze de masă, dar sala începu dintr-o dată să se agite şi nu se mai putea mişca. Îşi dădu seama, cu groază, că era gata să leşine. Şi persoana cea mai apropiată de ea era Royce Westmoreland.
   Brusc, mătuşa Elinor scoase un strigăt de groază înţelegând starea lui Jenny şi se repezi în faţă, făcându-şi loc cu coatele, fără jenă, printre bărbaţii uluiţi din jurul ei. O clipă mai târziu, Jenny se pomeni cuprinsă într-o îmbrăţişare puternică, cu un obraz ca de pergament lipit de al ei, cu o voce dureros de familiară sporovăindu-i în ureche.
   - Ei, haide, fetiţo, inspiră adânc şi într-o clipă o să te simţi ceva mai bine. Mătuşa ta Elinor este acum aici şi o să te duc sus, cârâi vocea.

 .................................................