Sunt perfect conștient că există două moduri distincte de a considera straniile și tragicile evenimente pe care le povestesc aici. Propria mea opinie nu mi-am schimbat-o niciodată.
Am fost sfătuit să scriu totul detaliat și cred că într-adevăr e bine pentru știință ca asemenea fapte ciudate și inexplicabile să nu fie înmormântate.
Am primit un telefon de la prietenul meu, dr. Settle, primul care mi-a vorbit despre această problemă. În afara faptului că a menționat numele de Carmichael, convorbirea nu a fost mai explicită, dar, potrivit înțelegerii, am luat trenul de 12,20 din Paddington spre Wolden, în Herefordshire.
Numele de Carmichael nu-mi era străin. Îl cunoscuse puțin pe fostul sir William Carmichael de Wolden, deși nu-l văzusem de 11 ani. Știu că avea un fiu, actual baronet, care trebuia să fie acum un tânăr de vreo 23 de ani. Mi-am amintit vag că auzisem niște zvonuri despre a doua căsătorie a lui sir William, dar nu mi-am putut reaminti nimic precis decât o oarecare impresie nefavorabilă despre cea de a doua doamnă Carmichael.
Settle mă aștepta la gară.
- Bine c-ai venit, îmi spuse în timp ce-mi strângea mâna.
- Bine. Înțeleg că e ceva legat de profesiunea mea?
- Foarte mult.
- Deci, un caz mental? am întrebat eu într-o doară. Care prezintă niște trăsături neobișnuite?
Îmi luasem deja bagajul și ne urcarăm într-un docar cu care plecarăm de la gară spre Wolden, aflat la o depărtare de circa 3 mile. Un minut, două, Settle nu spuse nimic. Apoi izbucni deodată.
- Totul e de neînțeles! Un tânăr de 23 de ani, perfect normal din toate punctele de vedere. Un băiat plăcut, amabil, cu un ușor aer de îngâmfare, intelectual, poate nu prea strălucit, dar tipul excelent al obișnuitului tânăr englez aristocrat. Se duce într-o seară la culcare bine sănătos și e găsit în dimineața următoare hoinărind prin sat, într-o condiție de idiot, incapabil să-și recunoască rudele, pe cei dragi și apropiați.
- Aha! am spus eu, interesant.
Cazul promitea să fie deosebit.
- Amnezie completă? Și asta s-a întâmplat...
- Ieri dimineață. La 9 august.
- Și n-a fost nimic, vreun șoc, care să-i declanșeze această stare?
- Nimic.
Am început să devin suspicios.
- Îmi ascunzi ceva?
- Nu, nu.
Ezitarea lui îmi confirmă bănuala.
- Trebuie să știu totul.
- N-are nimic de-a face cu Arthur. Ci cu... cu casa.
- Cu casa, am repetat eu, uimit.
- Te-ai ocupat foarte mult de astfel de treburi, nu-i așa, Carstairs? Ai „testat” așa numitele case bântuite. Ce părere ai despre ele?
- În 9 cazuri din 10 escrocherie, am răspuns. Dar al zecelea, ei bine, am dat peste fenomene absolut inexplicabile din obișnuitul punct de vedere materialist. Eu cred în lucruri oculte.
Settle dădu din cap afirmativ. Tocmai intram prin porțile parcului. Îmi făcu semn cu biciul spre o vilă albă, lungă, la poala dealului.
- Asta-i casa, zise el. Și e ceva în casa asta, ceva misterios, straniu, oribil. O simțim cu toții... Eu nu sunt un om superstițios...
- Ce formă ia? am întrebat eu.
Se uită drept în față.
- Mai bine n-ai ști nimic. Dacă vii aici neinfluențat... fără să ai idee de nimic... să vezi și tu... poate...
- Bine, am consimțit eu, bine, e mai bine așa. Dar m-aș bucura dacă mi-ai spune mai mult despre familie.
- Sir William, zise Settle, a fost căsătorit de două ori. Arthur este copilul de la prima lui soție. Acum 9 ani s-a recăsătorit și actuala lady Carmichael e cam misterioasă. Este numai pe jumătate englezoaică și bănuiesc că-i curge în vene sânge asiatic.
Se opri.
- Settle, l-am dojenit eu, nu-ți place lady Carmichael.
O recunoscu cu sinceritate.
- Nu, nu-mi place. Întotdeauna mi s-a părut că are ceva sinistru. Dar să continui, de la a doua soție, sir William a avut încă un copil, tot un băiat, care are acum 8 ani. Sir William a murit cu 3 ani în urmă și Arthur i-a moștenit titlul și moșiile. Mama sa vitregă și fratele său au rămas să locuiască împreună cu el la Wolden. Trebuie să-ți spun că moșia a sărăcit foarte mult. Aproape întregul venit al lui sir Arthur e cheltuit pentru întreținerea ei. Câteva sute de lire pe an a fost tot ceea ce sir William a putut să-i lase soției sale, dar, din fericire, Arthur s-a înțeles întotdeauna splendid cu mama sa vitregă și a fost foarte încântat ca ea să rămână să locuiască la el. Acum...
- Da?
- Acum două luni, Arthur s-a logodit cu o fată încântătoare, o domnișoară Phyllis Patterson.
Adăugă, pe un ton mai jos, marcat de emoție:
- Urmau să se căsătorească luna viitoare. Ea locuiește acum aici. Îți poți imagina disperarea ei...
Am înclinat din cap în tăcere.
Ne apropiam de casă. În dreapta noastră, pajiștea verde se înclina ușor. Și, deodată, nu s-a arătat ceva fermecător. O tânără venea încet prin iarbă spre casă. Nu purta pălărie și lumina soarelui îi amplifica strălucirea frumosului ei păr auriu. Ducea un coș mare cu trandafiri și o frumoasă pisică gri persană se învârtea, alintându-se pe lângă picioarele ei, în timp ce fata mergea.
M-am uitat întrebător la Settle.
- Aceea e domnișoara Patterson, zise el.
- Biata fată, am oftat eu, biata fată. Ce tablou face cu trandafirii și pisica ei cenușie.
Am auzit un sunet slab și m-am uitat repede spre prietenul meu. Hățurile îi căzură din mână și era alb la față.
- Ce s-a întâmplat? am exclamat.
Își reveni cu greutate.
- Nimic, zise, nimic.
În câteva clipe sosirăm și îl urmam în sufrageria verde unde se servea ceaiul.
O femeie între două vârste, dar încă frumoasă, se ridică și veni spre noi cu mâna întinsă când am intrat.
- Acesta este prietenul meu, dr. Carstairs, lady Carmichael.
Nu pot să-mi explic unda instinctivă de repulsie care mă trecu când am luat mâna acestei femei prezentabile și încântătoare ce mergea cu grația întunecată și languroasă, care-mi reaminit presupunearea lui Settle despre sângele oriental.
- Bine ați făcut că ați venit, doctore Carstairs, spuse ea pe un ton jos, muzical. Că ați venit să ne ajutați în marea noastră încercare.
I-am răspuns la întâmplare și ea mi-a întins ceaiul.
După câteva minute, fata pe care o văzusem pe pajiștea de afară, intră în cameră. Pisica nu mai era cu ea, dar ținea încă în mână coșul cu trandafiri. Settle mă prezentă și ea veni spre mine rugătoare.
- O, doctore Carstairs, dr. Settle mi-a povestit atât de multe despre dumneavoastră. Presimt că veți putea face ceva pentru bietul Arthur.
Domnișoara Patterson era, cu siguranță, o fată foarte frumoasă, deși obrajii îi erau palizi și ochii ei sinceri aveau cearcăne negre.
- Dragă domnișoară, nu trebuie să disperi chiar așa, i-am spus ca s-o liniștesc. Cazurile acestea de amnezie sau de dedublare a personalității sunt dese și de foarte scurtă durată. În orice clipă, pacientul își poate reveni complet în fire.
Ea clătină din cap.
- Nu cred că e vorba de o dedublare a personalității, spuse ea. Nu seamănă deloc cu Arthur. Nu e nimic din personalitatea sa. Nu e el. Eu...
- Dragă Phyllis, spuse lady Carmichael pe un ton blând, uite ceaiul tău.
Și ceva din expresia ochilor cu care o privi pe fată îmi spuse că lady Carmichael n-o iubea pe viitoarea sa noră.
Domnișoara Patterson refuză ceaiul și atunci eu am intervenit ca să înveselesc conversația:
- Dar pisicuța nu-și primește farfurioara cu lapte?
Mă privi cam ciudat.
- Pi-si-cu-ța?
- Da, cea care te însoțea acum câteva clipe în grădină.
Am fost întrerupt de un zgomot. Lady Carmichael răsturnase ceainicul și apa fierbinte se întindea pe dușumea. Am remediat ce se putea și Phyllis Patterson se uită întrebătoare la Settle. Acesta se ridică în picioare.
- Ai vrea să-ți vezi acum pacientul, Carstairs?
L-am urmat de îndată. Domnișoara Patterson veni cu noi. Ne-am dus la etaj și Settle scoase o cheie din buzunar.
- Are câteodată o criză de plimbare, îmi explică el. Așa că, de obicei, închid ușa când plec de acasă.
Răsuci cheia în broască și intrarăm.
Un tânăr stătea pe scaunul de la geam, unde ultimele raze ale soarelui ce apunea luminau mai intens. Ședea curios de liniștit, cam ghemuit, cu toți mușchii relaxați. La început m-am gândit că nu prea își dădea seam de prezența noastră când, deodată, am observat că, sub pleoapele nemișcate, ne urmărea îndeaproape. Ochii săi se lăsară în jos când îi întâlniră pe ai mei și clipi. Dar nu se mișcă.
- Haide, Arthur, spuse Settle vesel. Domnișoara Patterson și un prieten de-al meu au venit să te vadă.
Dar tânărul de pe scaun doar clipi. Totuși, o clipă sau două mai târziu, l-am văzut privindu-ne, pe furiș, străfulgerându-ne.
- Vrei un ceai? îl întrebă Settle tot tare și vesel, ca și cum vorbea cu un copi.
Puse pe masă o ceașcă plină cu lapte. Am ridicat uimit din sprâncene și Settle zâmbi.
- Nostim e faptul că nu bea decât lapte, îmi explică el.
După o clipă sau două, fără să se grăbească, sir Arthur se destinse, membru cu membru, din poziția sa ghemuită și se îndreptă încet spre masă. Mi-am dat într-o clipă seama că mișcările sale erau complet liniștite, că picioarele nu făceau vreun zgomot când mergea. Exact când ajunse la masă se întinse cât era de lung, cu un picior în față și celălalt în urma sa. Își prelungi starea asta cât putu de mult și apoi căscă. N-am văzut în viața mea un astfel de căscat. Părea să-i cuprindă întreaga față.
Acum își îndreptă atenția spre lapte, aplecându-se spre masă până când buzele atinseră lichidul.
Settle răspunse privirii mele întrebătoare.
- Nu se mai folosește deloc de mâini. Pare să se fi reîntors la o stare primitivă. Ciudat, nu-i așa?
Am simțit cum Phyllis Patterson se strânge lângă mine și mi-am pus mâna pe brațul ei ca să o liniștesc.
În cele din urmă, termină laptele, Arthur Carmichael se mai întinse încă o dată și apoi cu aceiași pași liniștiți, fără să scoată vreun sunet, se duse spre scaunul de la geam, unde se așeză ghemuit ca mai înainte, clipind din ochi spre noi.
Domnișoara Patterson ne trase afară pe coridor. Tremura toată.
- O, doctore Carstairs, strigă ea. Ăsta nu-i el... cel de acolo nu-i Arthur! Aș simți... Aș ști...
Am dat trist din cap.
- Creierul ne poate juca feste ciudate, domnișoară Patterson.
Mărturisesc că eram uluit de caz. Prezenta trăsături neobișnuite. Deși nu-l văzusem înainte pe tânărul Carmichael, era ceva în felul său deosebit de a merge și în modul lui de a clipi ce-mi reamintea de cineva sau ceva pe care nu-l puteam prea bine defini.
În seara aceea, cina noastră a fost liniștită, greul conversației căzând pe lady Carmichael și pe mine. Când doamnele s-au retras, Settle m-a întrebat ce impresie am despre gazda mea.
- Trebuie să-ți mărturisesc, i-am răspuns, că fără să am vreun motiv sau pretext nu-mi place absolut deloc de ea. Ai avut dreptate, are sânge oriental și, aș spune, posedă mari puteri oculte. Este o femeie de o forță magnetică extraordinară.
Settle părea pe punctul de a spune ceva, dar se reținu și făcu doar o remarcă:
- Își iubește foarte mult băiețelul.
După cină ne aflam în sufrageria verde. Tocmai ne terminasem cafeaua și discutam aprins despre evenimentele la zi, când pisica începu să mianue de-și făcea milă, afară, la ușă, ca s-o primim înăuntru. Niciunul nu i-am dat atenție, dar, cum îmi plac animalele, după o clipă, m-am ridicat.
- S-o las să intre pe biata de ea? am întrebat-o pe lady Carmichael.
Mi s-a părut că era foarte albă la față, dar făcu un gest slab pe care l-am interpretat ca un asentiment și, ducându-mă la ușă, am deschis-o. Dar pe coridor nu era absolut nimeni.
- Ciudat, am comentat eu; aș fi putut să jur că am auzit o pisică.
În timp ce mă întorceam la scaunul meu, am observat că toți mă priveau insistent. Asta m-a făcut să nu prea mă simt în largul meu.
Ne-am dus la culcare. Settle m-a însoțit până la camera mea.
- Ai tot ce-ți trebuie? mă întrebă, uitându-se în jur.
- Da, mulțumesc.
Mai întârzie oarecum stânjenit, ca și cum ar fi vrut să-mi spună ceva, dar nu putea să se exprime.
- Apropo, am intervenit eu, mi-ai spus că e ceva straniu la casa asta? Și totuși pare cât se poate de normală.
- I-ai zice o casă veselă?
- Nu prea, în aceste împrejurări. Evident, se află în umbra unei mari dureri. Dar, cât privește vreo influență anormală, eu i-aș da un certificat de sănătate.
- Noapte bună, spuse Settle brusc. Și vise plăcute.
Vise am avut. Pisica cenușie a domnișoarei Patterson părea să mă fi impresionat. Toată noaptea am visat animalul acela nenorocit.
Trezindu-mă brusc, mi-am deat seama de ce pisica îmi tulburase atât de mult visele. Ființa mieuna insistent afară la ușă. Imposibil să mai adorm în continuare. Am aprins lumânarea și m-am dus la ușă, Dar culoarul era gol, deși mieunatul încă persista. Îmi veni o nouă idee. Nefericutul animal era închis undeva și nu putea să iasă.
La stânga era capătul culoarului, unde se afla camera doamnei Carmichael. Așa că m-am întors spre dreapta, dar abia făcusem câțiva pași când mieunatul se auzi din nou din spatele meu. M-am întors iute și sunetul se făcu auzit din nou, de data aceasta, clar, din partea dreaptă.
Ceva, probabil un curent de pe coridor, m-a făcut să mă înfior și m-am întors pe dată în camera mea. Acum totul era liniștit și curând am adormit din nou, trezindu-mă a doua zi pe o vreme frumoasă de vară.
Cum mă îmbrăcam, am văzut de la fereastră pe cea care îmi tulburase odihna în timpul nopții. Pisica cenușie se furișa încet pe peluză. Am crezut că urmărea să atace un mic stol de păsări care ciripeau și-și curățau penele în apropiere.
Și-atunci se întâmplă un lucru foarte curios. Pisica se apropie și trecu exact printre păsări, blana ei aproape atingându-le, fără ca păsările să zboare. N-am putut să înțeleg, faptul părea inexplicabil.
Atât de mult m-a impresionat încât nu m-am putut abține să nu-l povestesc la micul dejun.
- Știți, m-am adresat doamnei Carmichael, că aveți o pisică foarte neobișnuită?
Am auzit cum o ceașcă fu așezată rapid pe o farfurie și am văzut-o pe Phyllis Patterson, cu gura deschisă și respirând precipitat, privindu-mă cu interes.
Urmă un moment de tăcere, după care lady Carmichael spuse într-o manieră cât se poate de dezagreabilă:
- Cred că trebuie să vă fi înșelat. Nu-i nicio pisică aici. N-am avut niciodată vreuna.
Era evident că reușisem să pun sare pe rană, așa c-am schimbat subiectul.
Dar, problema nu mi-a dat pace. De ce declarase lady Carmichael că nu exista nicio pisică în casă? Poate pisica era a domnișoarei Patterson și era ascunsă de stăpâna casei? Lady Carmichael s-ar fi putut, în mod straniu, să nu sufere pisicile, fapt care se întâlnește atât de des în prezent. Nu părea o explicație prea plauzibilă, dar pentru moment am fost nevoit să mă mulțumesc cu ea.
Pacientul nostru se afla în aceeași stare.
De data ceasta, l-am examinat în amănunțime și-am putut să-l studiez mai îndeaproape decât în seara precedentă. La propunerea mea, s-a aranjat ca el să petreacă cât mai mult timp posibil cu familia. Speram să am nu numai un prilej mai bun de a-l observa când nu era atent, dar și ca viața obișnuită de fiecare zi să-i poată trezi vreo sclipire de inteligență. Totuși, comportamentul său rămase neschimbat. El era liniștit și docil, părea neînsuflețit, dar, de fapt, veghea permanent și cu multă viclenie.
Cu siguranță un lucru mă surprinse - deosebita afecțiune pe care o manifesta față de mama lui vitregă. Pe domnișoara Patterson o ignora cu desăvârșire, în timp ce reușea întotdeauna să se așeze cât mai aproape posibil de lady Carmichael și o dată l-am văzut frecându-și capul de umărul ei cu o expresie mută de dragoste.
Mă îngrijora cazul. Simțeam că există un clu al întregii afaceri care până acum îmi scăpase.
- Este un caz foarte misterios, i-am spus lui Settle.
- Da, îmi confirmă el, e foarte... sugestiv.
Mă privi, mă gândii, cam neîncrezător.
- Spune-mi, mă întrebă, nu-ți evocă ceva anume?
Cuvintele sale mă impresionară în mod dezagreabil pentru că mă duseră cu mintea la imaginile din ziua precedentă.
- Ce să-mi evoce? am întrebat.
Clătină din cap.
- Poate-i fantezia mea, murmură el. Doar fantezia mea.
Și n-a mai scos niciun cuvânt despre problema asta.
Cu toate acestea, afacerea era învăluită în mister. Mă obseda încă acel sentiment derutant că pierdusem cluul care mi-ar fi elucidat-o. Pe lângă tânăr mai era o chesiune de mai mică importanță la fel de misterioasă. Mă refer la chestia pisicii cenușii. Pentru nu știu ce motiv chestia asta mă călca pe nervi. Visam pisici, îmi imaginam continuu că le aud. Din când în când, în depărtare, îmi apărea imaginea frumosului animal. Și faptul că exista ceva nedeslușit în legătură cu el mă frământa în mod insuportabil.
Cedând unui impuls brusc, într-o după-amiază l-am întrebat pe valet:
- Poți să-mi spui despre pisica pe care o văd?
- Pisica, sir?
Păru surprins cât îi permitea slujba.
- N-a existat... nu există... o pisică?
- Doamna a avut o pisică, sir. Una mare. Totuși, a trebuit să ne despărțim de ea. Mare păcat căci era un animal frumos.
- O pisică cenușie? am întrebat încet.
- Da, domnule. Una persană.
- Și spui c-a fost omorâtă?
- Da, domnule.
- Ești chiar sigur c-a murit?
- O, absolut sigur, domnule! Doamna n-a vrut să-l ducă la veterinar, ci s-a îngrijit singură de el. Acum aproape o săptămână. A fost îngropat acolo sub fagul acela arămiu.
Ieși din cameră, lăsându-mă pradă gândurilor mele.
De ce afirmase lady Carmichael atât de categoric că nu ținuse niciodată vreo pisică?
Intuiam că fleacul ăsta cu pisica era, într-un anume fel, important. L-am găsit pe Settle și l-am luat de o parte.
- Settle, aș vrea să-ți pun o întrebare. Ai văzut și ai auzit sau nu vreo pisică în casa asta?
Nu păru surprins de întrebare. Mai degrabă, se aștepta la ea.
- Am auzit-o, spuse. N-am văzut-o.
- Dar în prima zi, am strigat eu. Pe pajiște, cu domnișoara Patterson!
Se uită în ochii mei.
- Am văzut-o pe domnișoara Patterson traversând pajiștea. Nimic altceva.
Începeam să înțeleg.
- Atunci, pisica? întrebai eu.
El dădu afirmativ din cap.
- Am vrut să știu dacă tu, neinfluențat, vei auzi ceea ce auzim cu toții...
- Deci, toți o auziți?
Încuviință din nou.
- Straniu, am murmurat dus pe gânduri. N-am auzit niciodată până acum ca o casă să fie bântuită de o pisică.
I-am povestit ce aflasem de la valet și el s-a arătat surprins.
- Asta-i ceva nou pentru mine. Nu știam.
- Dar ce semnificație are? am întrebat neajutorat.
Clătină din cap.
- Numai Dumnezeu știe! Dar își spun, Carstairs, mi-e teamă. Vocea aia sună... amenințătoare.
- Amenințătoare? am zis răstit. Pentru cine?
- Nu pot să-ți spun.
Și-și întinse brațele a neputință.
Abia în seara aceea, după cină, mi-am dat seama de înțelesul cuvintelor sale. Stăteam în sufrageria verde, ca în seara sosirii mele, când se repetă insistentul mieunat prelung al unei pisici afară la ușă. Dar, de data aceasta, era negreșit furioasă - un urlet fioros și amenințător. Și când încetă, clanța de alamă a ușii a fost zgâriată cu putere ca de gheara unei pisici.
Settle sări în picioare.
- Jur că-i adevărat, strigă el.
Se repezi la ușă și o dădu de perete.
Acolo nu era nimic.
Se întoarse frecându-se la frunte. Phyllis era palidă și tremura toată, lady Carmichael complet lividă. Numai Arthur, alintându-se mulțumit ca un copil, cu capul lângă genunchiul mamei sale vitrege, era calm și netulburat.
Domnișoara Patterson mă luă de braț când urcam scările.
- O, domnule Carstairs, rosti ea tare, ce-i asta? Ce înseamnă toate astea?
- Încă nu știu, dragă domnișoară, i-am spus. Dar am de gând să aflu. Nu tebuie să te temi. Sunt convins că dumneata personal nu te afli în pericol.
Mă privi cu îndoială.
- Chiar credeți?
- Sunt sigur, i-am răspuns ferm.
Mi-am reamintit felul drăgăstos în care pisica cenușie se foise pe lângă picioarele ei și nu aveam presimțiri rele. Amenințarea n-o viza pe ea.
Câtva timp n-am reușit să adorm, dar, în cele din urmă, mă cuprinse un somn agitat din care m-am trezit cu sentimentul unui șoc. Auzeam un zgomot de zgârieturi, de sfâșâieli, ca și cum ceva era sfârtecat sau rupt. Am sărit din pat și m-am repezit pe coridor. În aceeași clipă, Settle ieși din camera lui de vizavi.
Sunetul venea din stânga noastră.
- Îl auzi, Carstairs? strigă el. Îl auzi?
Ne-am dus urgent la ușa doamnei Carmichael. Nimic nu trecuse pe lângă noi, dar zgomotul încetase. Lumânările noastre luminau panelurile lucioase de la ușa doamnei Carmichael. Ne-am uitat unul la altul.
- Știi ce era? șopti el.
- Ghearele unei pisici care trăgeau și rupeau ceva, am zis eu.
M-am înfiorat puțin. Deodată am exclamat și am coborât lumânarea pe care o țineam/
- Uită-te aici, Settle.
„Aici” era un scaun lipit de perete - sfâșiat și rupt în bucăți lungi.
L-am examinat îndeaproape. Se uită la mine și eu dat din cap afirmativ.
- Gheare de pisică, rosti el, trăgându-și din greu răsuflarea. Fără-ndoială.
Ochii săi trecură de la scaun la ușa închisă.
- Aceea e persoana amenințată, lady Carmichael!
N-am mai dormit în noaptea aceea. Lucrurile ajunseseră într-un punct când ceva trebuia făcut. După câte știam, exista numai o persoană care deținea cheia situației. O suspectam pe lady Carmichael că știa mai mult decât voia să ne spună.
Era palidă de moarte când coborî în dimineața următoare și nu mâncă nimic din farfurie.
După micul dejun i-am cerut să schimbăm câteva cuvinte. Am mers drept la țintă.
- Lady Carmichael, am motive să cred că sunteți într-un foarte mare pericol.
- Chiar? bravă ea cu o nonșalanță de invidiat.
- Există în această casă, am continuat eu, un Lucru... o Prezență... care vă este evident ostilă.
- Ce prostie, murmură ea disprețuitoare. Chiar să cred în fleacuri de felul ăsta?
- Scaunul de lângă ușa dumneavoastră, am subliniat eu sec, a fost rupt în fâșii astă-noapte.
- Chiar?
Ridicând din sprâncene, se prefăcea surprinsă, dar mi-am dat seama că nu-i spusesem nimic de care să nu fi știut.
- Cred că e vreo glumă proastă.
- N-a fost așa, i-am răspuns. Și aș vrea să-mi spuneți.... pentru binele dumneavoastră...
Mă oprii.
- Ce să vă spun? se răsti ea.
- Orice poate face lumină în această problemă, am spus pe un ton grav.
Începu să râdă.
- Nu știu nimic, zise. Absolut nimic.
Și niciun avertisment privind pericolul în care se afla n-a putut s-o facă să-mi relateze ceva. Și totuși eram convins că ea știa mai multe decât oricare dintre noi și deținea un anume clu al cazului despre care noi nu cunoșteam absolut nimic. Dar mi-am dat seama că era pur și simplu imposibil s-o fac să vorbească.
Am hotărât, totuși, să ia toate măsurile de precauție pe care le puteam, fiind convins că ea era amenințată de un pericol real și inevitabil. Înainte de a se duce în camera ei, în noaptea următoare, Settle și cu mine am examinat-o în amănunțime. Am convenit să păzim pe rând coridorul.
Eu am stat primul de veghe, nu s-a întâmplat niciun incident și la ora 3 Settle m-a înlocuit. Eram obosit după noaptea nedormită precendetă, așa încât am căzut frânt de îndată. Și am avut un vis foarte curios.
Am visat că pisica cenușie stătea la picioarele patului meu, cu ochii fixați asupra mea din care răzbătea o ciudată rugăminte. Apoi, așa cum se întâmplă în vise, mi-am dat seama că ființa aceea voia s-o urmez. Lucru pe care l-am și făcut, ea conducându-mă jos pe scări, direct în aripa opusă a clădirii, într-o cameră care era, evident, o bibliotecă. Acolo se opri într-o parte a camerei și ridică ghearele din față până se fixară pe unul din rafturile joase cu cărți, timp în care mă privi încă o dată cu aceeași căutătură rugătoare.
Apoi, pisica și biblioteca dispărură și m-am trezit dându-mi seama că se făcuse dimineață.
Rondul lui Settle trecuse fără vreun incident, dar a fost deosebit de interesat să audă ce visasem. La cererea mea, mă duse în biblioteca ce corespundea în toate amănuntele viziunii pe care o avusesem. Am putut chiar să indic locul exact unde animalul se uitase ultima dată trist la mine.
Rămăsesem amândoi tăcuți și perplexi. Deodată, îmi veni o idee și mă repezii să citesc titlurile cărților din locul acela. Am observat că lipsea o carte din raft.
- Una a fost luată de aici, i-am spus lui Settle.
Se repezi și el la raft.
- Ia uite, exclamă el. E un cui aici, în spate, de care s-a prins un fragment din volumul care lipsește.
Scoase cu grijă bucățica de hârtie. Nu era mai mare de 1 inchi pătrat, dar pe ea era tipărit un cuvânt plin de semnificație: „Pisica...”
Ne uitarăm unul la altul.
- Lucrul ăsta mă face să mă treacă toți fiorii, spuse Settle. Este, pur și simplu, groaznic de straniu.
- Aș da orice să știu ce carte lipsește de acolo, am spus eu. Crezi că există vreo modalitate de a o găsi?
- Ar putea fi vreun catalog pe undeva. Poate doamna Carmichael...
Am dat din cap sceptic.
- Lady Carmichael n-o să-ți spună nimic.
- Așa crezi?
- Sunt sigur. În timp ce noi ne prepelim făcând presupuneri și bâjbâind în întuneric, lady Carmichael știe. Și pentru motive numai de ea cunoscute, nu va spune nimic. Preferă să facă față celui mai groaznic risc decât să rupă tăcerea.
Ziua trecu cu o liniște care îmi reamintea de calmul dinaintea furtunii. Și aveam ciudat sentiment că problema era aproape de rezolvare. Mă învârteam în întuneric, dar curând aveam să văd capătul tunelului. Faptele se aflau toate acolo, pregătite, așteptând doar un mic licăr de lumină care să le unifice și să le demonstreze semnificația.
Și chiar așa se întâmplă! În modul cel mai straniu cu putință!
S-a întâmplat când stăteam cu toții în sufrageria verde, ca de obicei, după cină. Eram foarte tăcuți. În cameră era, într-adevăr, atâta liniște încât un șoricel străbătu podeaua și, într-o clipă, lucrul se întâmplă.
Cu o săritură lungă Arthur Carmichael se repezi din scaunul său. Trupul său era iute ca o săgeată pe urma șoarecelui. Acesta dispăruse în spatele unui lambriu și Athur se ghemui acolo la pândă cu tot trupul, tremurând încă de nerăbdare.
A fost oribil! N-am trecut niciodată printr-un asemenea moment paralizant. Nu mă mai uimea acel ceva pe care Arthur Carmichael mi-l evoca cu picioarele lui ce nu făceau zgomot și cu ochii săi ațintiți. Și, deodată, o explicație ciudată, incredibilă, îmi trecu prin minte.
Am respins-o ca fiind imposibilă... ilogică! Dar n-am putut s-o dau uitării.
Abia îmi amintesc ceea ce a urmat. Totul părea confuz și ireal. Știu că oarecum ne-am dus sus, ne-am spus „noapte bună” în fugă, fiindu-ne aproape groază să ne uităm unii în ochii celorlalți, ca nu cumva să vedem în ei o confirmamre a propriei noastre temeri.
Settle s-a așezat lângă ușa doamnei Carmichael, ca să facă primul de gardă, eu urmând să-l înlocuiesc la ora 3.
Nu-mi făceam griji deosebite pentru lady Carmichael; eram prea absorbit de propria mea teorie fantastică. Îmi spuneam că era imposibil, dar mintea îmi revenea la ea, fascinată.
Și atunci, deodată, liniștea nopții fu întreruptă. Se auzi vocea lui Settle care mă striga să vin.
M-am repezit pe coridor.
Bătea și pocnea cu toată puterea în ușa doamnei Carmichael.
- S-o ia dracul pe femeia asta! striga el. A închis-o!
- Dar...
- E înăuntru, omule! N-o auzi?
Din spatele ușii închise se auzi fioros un mieunat prelung de pisică. Urmat de un țipăt groaznic și de încă unul... I-am recunoscut vocea doamnei Carmichael.
- Ușa! am urlat eu. Trebuie s-o spargem. Peste 1 minut va fi prea târziu.
Am împins cu umerii în ea și ne-am opintit din răsputeri. Cedă, rupându-se și noi era aproape să ne prăbușim în cameră.
Lady Carmichael zăcea pe pat într-o baltă de sânge. Rar mi-a fost dat să văd o scenă mai înfiorătoare. Inima încă-i bătea, dar avea răni mari căci pielea gâtului era toată zgâriată și sfâșiată...
Cutremurându-mă, am șoptit: „ghearele...” Un fior de oroare superstițioasă mă străbătu.
Am spălat și-am bandajat cu grijă rănile și i-am propus lui Settle c-ar fi mai bine să ținem secretă originea exactă a rănilor, mai ales față de domnișoara Patterson. Am expediat o telegramă, de îndată ce poșta se deschise, ca să mi se trimită o soră de spital.
Acum se crăpa de ziuă. M-am uitat afară la peluza de dedesubt.
- Îmbracă-te și hai să ieșim, i-am spus brusc lui Settle. Lady Carmichael își va reveni.
A fost gata repede și am plecat împreună în grădină.
- Ce ai de gând să faci?
- Să dezgrop cadavrul pisicii, i-am spus. Trebuie să fiu sigur...
Am găsit un hârleț într-o magazie de unelte și ne-am apucat de lucru sub fagul cel mare. În cele din urmă, săpăturile noastre au dat rezultate.
N-a fost o treabă plăcută. Animalul murise de o săptămână. Am văzut ceea ce doream.
- Asta-i pisica, am zis. Aceeași pisică pe care am văzut-o în prima zi în care am venit aici.
Settle încerca să miroasă ceva. O undă de migdale amare era încă perceptibilă.
- Acid prusic, comentă el.
Am încuviințat din cap.
- La ce te gândești? mă întrebă el curios.
- La ce te gândești și tu!
Presupunerea mea, îmi dădeam seama, nu era ceva nou pentru el; îi trecuse și lui prin cap.
- E imposibil, murmura el. Imposibil! E în contradicție cu toate științele, cu natura...
Vocea i se stinse când se cutremură.
- Șoarecele acela aseară, spuse el. Dar... o, n-ar putea fi!
- Lady Carmichael, am zis, este o femeie foarte ciudată. Ea posedă puteri oculte, puteri hipnotice. Strămoșii ei au venit din Răsărit. Știm noi cum ar fi putut ea folosi aceste puteri asupra firii slabe, afectuoase a lui Arthur Carmichael? Și dă-ți seama, Settle, dacă Arthur Carmichael rămâne un imbecil neputincios devotat ei, întreaga proprietate e practic a sa și a fiului său pe care îl adoră, după cum mi-ai spus. Și Arthur urma să se căsătorească!
- Dar ce-o să facem, Carstairs?
- Nu-i nimic de făcut. Ne vom da silința, totuși, să o apărăm pe lady Carmichael de răzbunare.
Lady Carmichael își reveni încet. Rănile ei s-au vindecat cât s-a putut de bine; urmele acelui atac teribil le va purta probabil până la sfârșitul vieții.
Niciodată nu mă simțisem mai neajutorat. Puterea care ne învinsese era încă în libertate, nestăpânită; eram totodată conștienți că deocamdată nu prea puteam vedea ce să facem altceva decât să așteptăm. Eram hotărât asupra unui lucru. De îndată ce lady Carmichael se simțea destul de bine ca să se deplaseze, ea trebuia îndepărtată de Wolden. Era o șansă ca teribila manifestare să n-o poată urmări.
Astfel zilele se scurgeau.
Fixasem 18 septembrie ca dată a plecării doamnei Carmichael. Dar în dimineața zilei de 14 izbucni criza neașteptată.
Mă aflam în bibliotecă, discutând cu Settle detaliile cazului, când o cameristă agitată se repezi în încăpere.
- O, domnule! strigă ea. Veniți repede! Domnul Arthur a căzut în eleșteu. El s-a urcat pe luntre, aceasta a pornit, s-a dezechilibrat și a căzut! Am văzut de la fereastră.
N-am mai așteptat, am ieșit glonț din cameră, urmat de Settle. Phyllis se afla afară și auzise povestea fetei. A venit în fugă cu noi.
- Dar nu trebuie să ne temem, striga ea. Arthur este un înotător minunat.
Aveam presimțiri rele, așa că am gonit și mai tare. Suprafața eleșteului era netulburată. Luntrea goală plutea liniștită, dar nu era niciun semn în privința lui Arthur.
Settle își scoase haina și ghetele.
- Mă arunc, zise el. Tu ia undița din barcă și pescuiește ce poți din cealaltă luntre. Nu e foarte adânc.
Ni s-a părut c-am căutat foarte mult timp în van. Minut după minut. Și tocmai când nu mai aveam nicio nădejde, l-am descoperit și am adus pe țărm trupul aparent neînsuflețit al lui Arthur Carmichael.
Câte zile voi avea n-am să uit agonia și disperarea de pe fața lui Phyllis.
- Nu... nu...
Buzele ei refuzau să rostească cuvântul înfiorător.
- Nu, nu, draga mea, am strigat eu. O să-l aducem la viață, nu te teme.
Dar, în sinea mea, nutream o slabă speranță. Stătuse în apă jumătate de oră.
L-am trimis pe Settle în casă după pături calde și alte lucruri necesare și am început să-i fac respirație artificială.
Ne-am ocupat din răsputeri de el timp de peste o oră, dar nu dădea niciun semn de viață. I-am făcut semn lui Settle să mă înlocuiască din nou și m-am apropiat de Phyllis.
- Mă tem, i-am spus cu blândețe, că nu mai are rost. Arthur nu mai poate fi ajutat.
Ea rămase nemișcată o clipă și apoi, deodată, se aruncă jos peste trupul neînsuflețit.
- Arthur! strigă ea disperată. Arthur! Întoarce-te la mine! Arthur, întoarce-te, întoarce-te!
Vocea ei răsuna ca un ecou îndepărtat în liniște. Deodată i-am atins brațul lui Settle:
- Uită-te!
O ușoară undă de culoare apăruse pe fața tânărului înecat. I-am simțit inima bătând.
- Continuă cu respirația, am strigat. Își revine!
Clipele păreau să treacă în zbor acum. Într-un timp uimitor de scurt își deschise ochii.
Atunci, brusc, am observat o diferență. Aceștia erau ochi inteligenți, ochi umani....
Se opriră asupra lui Phyllis.
- Bună, Phil, spuse el slăbit. Tu ești? Credeam că vii abia mâine.
Ea încă nu putea să vorbească, dar îi zâmbi. El se uita în jur, tot mai uimit.
- Dar, zău, unde sunt? Și... ce putred mă simt! Ce mi s-a întâmplat? Hei, doctore Settle!
- Era cât pe-aci să te îneci - asta ți s-a întâmplat, îi răspunse Settle întunecat.
Sir Arthur făcu o grimasă.
- Am auzit întotdeauna că se simți bestial când îți revii! Dar cum s-a întâmplat? Am fost somnambul?
Settle dădu din cap negativ.
- Trebuie să-l ducem în casă, am hotărât eu, pășind înainte.
El se holbă la mine și Phyllis mă prezentă:
- Doctorul Carstairs, care locuiește aici.
L-am sprijinit amândoi și-am pornit spre casă. Ridică privirea deodată, ca și cum îi venise o idee.
- Doctore, cred că asta n-o să mă încurce pentru 12, nu-i așa?
- 12? am zis eu încet. Te referi la 12 august?
- Da, vinerea viitoare.
- Azi e 14 septembrie, spuse brusc Settle.
Consernarea sa era evidentă.
- Dar, dar eu credeam că e 8 august. Trebuie să fi fost bolnav atunci?
Phyllis interveni iute pe tonul ei blând.
- Da, ai fost foarte bolnav.
El se încruntă.
- Nu înțeleg. M-am simțit foarte bine când m-am dus la culcare aseară, desigur că pare că nu a fost cu adevărat aseară. Totuși, am visat. Îmi amintesc, vise....
Se încruntă și mai mult străduindu-se să-și reamintească.
- Ceva, ce era?... Ceva groaznic, cineva mi-o făcuse... și eu eram furios, disperat... Și atunci am visat că eram o pisică, da, o pisică! Nostim, nu-i așa? Dar n-a fost un vis plăcut. A fost mai mult oribil! Dar nu pot să-mi amintesc. Totul dispare când mă gândesc.
Mi-am pus mâna pe umărul său.
- Nu încerca să te gândești, sir Arthur, i-am spus pe un ton grav. Fii mulțumit să uiți.
Mă privi uimit și mă aprobă. Am auzit-o pe Phyllis răsuflând ușurată. Ajunsesem în casă.
- Apropo, spuse sir Arthur deodată, unde este mater?
- A fost... bolnavă, îl informă Phyllis, după o oarecare pauză.
- O! Biata mater!
În vocea lui se simțea o îngrijorare adevărată.
- Unde e? În camera ei?
- Da, i-am spus, dar ar fi mai bine să nu tulburi...
Cuvintele îmi înghețară pe buze. Ușa sufrageriei se deschise și lady Carmichael, în capot, ieși în hol.
Ochii ei erau fixați asupra lui Arthur și, dacă vreodată am văzut vreo privire plină de teroarea unei vine absolute, atunci aceea a fost. Fața ei nu mai avea nimic uman din cauza groazei care o cuprinsese. Își duse mâna la gât.
Arthur se îndreptă spre ea cu afecțiunea băiatului.
- Hei, mater! Deci și tu ai fost bolnavă? Zău, îmi pare groaznic de rău.
Ea se dădu câțiva pași înapoi, ochii dilatându-i-se. Apoi, deodată, cu strigătul unui suflet damnat căzu pe spate prin ușa deschisă.
M-am repezit și m-am aplecat asupra ei, apoi i-am făcut semn lui Settle.
- Sst! am șoptit. Du-s sus încet și apoi întoarce-te. Lady Carmichael a murit.
Se întoarse după câteva minute.
- Ce-a fost? mă întrebă. Ce a determinat asta?
- Șocul, am spus întunecat. Șocul de a-l vedea pe Arthur Carmichael, pe adevăratul Carmichael înviat! Sau ai putea-o numi, așa cum prefer eu, judecata Domnului!
- Vrei să zici...
Ezită. M-am uitat în ochii lui, așa că el înțelese.
- O viață pentru o viață, i-am spus cu subînțeles.
- Dar...
- O! Știu că un incident straniu și neprevăzut i-a permis spiritului lui Arthur Carmichael să se reîntoarcă în trupul său. Cu toate acestea, Arthur Carmichael a fost ucis.
Mă privi pe jumătate îngrozit.
- Cu acid prusic? întrebă el încet.
- Da, cu acid prusic.
Settle și cu mine n-am mai vorbit niciodată despre asta. Era un lucru greu de crezut. Potrivit punctului de vedere oficial, Arthur Carmichael a suferit doar o amnezie, lady Carmichael s-a tăiat la gât într-o criză temporară de nebunie și apariția pisicii cenușii a fost pură imaginație.
Dar, există două lucruri care, pentru mintea mea sunt adevărate.
Unul este scaunul sfâșiat de pe coridor. Celălalt este și mai semnificativ. Un catalog al bibliotecii a fost găsit și, după căutări îndelungate, s-a dovedit că volumul care lipsea era o lucrare veche și curioasă despre posibilitățile metamorfozării ființelor umane în animale!
Și încă un lucru. Sunt mulțumit că Arthur nu știe nimic. Phyllis a închis secretul acelor săptămâni în inima ei și sunt sigur că ea nu-l va dezvălui niciodată soțului ei pe care îl iubește atât de mult și care s-a întors peste marginea mormântului la chemarea vocii sale.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu