Tactica iubirii, Sarah Adams

 ...................................................

3-5

 

               Cu toții răspundem la întrebarea lui Bree în același timp, dar dăm răspunsuri diferite.

   Este extrem de suspect și probabil asta o face să își îndrepte privirea spre tablă. Simt cum mi se scurge sudoarea pe șira spinării.
   - Ce-i cu asta aici? întreabă ea, făcând un pas spre tablă. Sar de pe masă și mă pun în calea ei.
   - Cum? Ah, nu e... nimic.
   Ea râde și aruncă priviri curioase în jurul meu.
   Mă prefac că mă întind ca să nu poată vedea ce este scris pe tablă.
   - Nu pare a fi nimic. Ce? Desenați sâni pe tabla aia sau ceva de genul ăsta? Arătați atât de vinovați.
   - Ah, ne-ai prins! Avem desenate o mulțime de sâni pe tablă. N-ai vrea să vezi așa ceva.
   Ea se oprește și un surâs firav îi înflorește pe buze. Rămâne cu ochii ațintiți asupra mea.
   - Pe bune, Nathan, ce se întâmplă aici? De ce nu pot să văd ce se află pe tablă?
   Este clar că nu crede explicația mea despre sâni. Ar trebui să luăm asta ca pe un compliment?
   Privirea mea alunecă dincolo de umărul lui Bree când Price iese din raza ei vizuală și începe să mimeze acțiunea de a-și scoate telefonul și de a face o poză la tablă. Acest mic spectacol îi este adresat de fapt lui Derek, care se află undeva în spatele meu. Bree vede că mă uit spre Price și întoarce capul pentru a-l surprinde. El îngheață cu brațele întinse, părând că ține în mână un aparat de fotografiat imaginar. Apoi transformă asta într-o întindere a antebrațului și mimează oboseala:
   - Am tras foarte tare la antrenamentul de azi.
   Ochii ei se îngustează.
   - Asta este! Lasă-mă să văd și cealaltă parte a tablei!
   - Nu, mă opun și mă postez înaintea ei.
   - De ce nu? Este ceva legat de mine?
   Încearcă să mă ocolească, dar o prind cu antebrațul de abdomen și o răsucesc spre mine până când spatele i se lipește de pieptul meu, ca și cum am dansa salsa. Totuși, este o luptătoare. Lăsându-și corpul moale, se zvârcolește în brațele mele ca un pește. Și, mai rapidă decât cel mai bun fundaș al nostru, trece în sprint pe lângă Price și se năpustește în living.
   Există un mic perete de colț care are încastrat în el frigiderul și care separă cele două camere, iar dacă îl ocolește, se va întoarce în buclă spre bucătărie de pe partea cealaltă.
   - Atenție, ocolește pe partea dreaptă!
   Lawrence se îndreaptă spre dreapta, eu spre stânga. Ne întâlnim de cealaltă parte a peretelui despărțitor, uitându-ne mirați unul la celălalt când nu o găsim pe Bree. O străfulgerare bruscă ne atrage atenția când Bree sare din spatele canapelei și fuge prin spatele meu, strecurându-se ca o zvârlugă pe lângă Price, care nu bănuiește nimic, și reușind să intre în bucătărie.
   Ajung după colț la timp pentru a o vedea cu fața la tablă. Derek se îndepărtează de ea. Nu mai am aer și palmele îmi sunt inundate de transpirație. Asta este. Bree face ochii mari văzând acele dovezi condamnabile, iar mie îmi vine să sar pe fereastră. Cum o să explic asta?
   Toată această planificare. Toți acești ani de așteptare răbdătoare... Și uite așa află Bree că am sentimente pentru ea.
   - Bree... pot să-ți explic.
   Izbucnește într-un hohot de râs zdravăn, vădind neîncredere, și arată cu un deget leneș către tablă, apoi ridică privirea și se uită fix în ochii mei.
   - Sâni, nu?
   Deschid gura, dar nu spun nimic, pentru că dintr-odată îmi dau seama că mintea mea tocmai a inventat ceva.
   - Ceee?
   I se ridică sprâncenele, iar ea pare îngrozită, dar și amuzată.
   - Chiar sunt sâni desenați pe toată tabla asta. Atât de mulți... sâni.
   Înghit în sec și mă uit discret la Derek. Din spatele lui Bree, el își ridică spre mine degetul mare. Sunt puțin speriat de cât de repede i-a desenat.
   Răsuflu adânc și clatin din cap, în timp ce un zâmbet de ușurare îmi curbează buzele.
   - Mda... Ei bine, am încercat să-ți spun.
   Ea râde.
   - Dar de ce sunt sâni aici? Sunteți doar puști teribiliști?
   Derek se oferă ca jertfă.
   - Bree, e vina mea. Am încercat să le descriu băieților...
   Bree îl întrerupe în timp ce-și aruncă brațul prin aer:
   - NUUU! LA-LA-LA-LA! Nu vreau să aud ce urmează să-ți iasă pe gură.
   Se îndepărtează arătând de parcă ar vrea să-și smulgă globii oculari și se îndreaptă spre mine, arătând din nou spre tablă.
   - Șterge-o, Derek! E scârbos.
   - Da, doamnă.
   Ea se oprește în fața mea și își împinge degetul direct în pieptul meu.
   - Aici se întâmplă ceva dubios și am de gând să înțeleg ce anume. Dar mai întâi trebuie să folosesc mașina ta de spălat, pentru că mașina din clădirea mea miroase din nou a muștar.
   Deranjant e faptul că nu este nici prima, nici a doua oară când miroase așa.
   O oră mai târziu, băieții au plecat deja, iar eu mut rufele lui Bree din mașina de spălat în uscător pentru că ea s-a întins pe canapea și a adormit.
   Nu vreau să o trezesc. În schimb, o voi duce în camera despre care îmi spune mereu, pe un ton agresiv, că este doar cameră de oaspeți și o voi lăsa acolo peste noapte. Este o cameră de oaspeți pe care nu o folosește nimeni în afară de ea. Iar Bree s-ar enerva dacă ar găsi vreodată în această cameră un oaspete adevărat, pentru că toate lucrurile pe care le-a lăsat aici de-a lungul anilor s-au adunat și au transformat camera în dormitorul ei adevărat.
   Chiar înainte să merg la culcare, primesc un mesaj de la Derek, însoțit de imaginea a ceea ce era scris pe tablă înainte să o șteargă: „Asta va funcționa“.
   Sper că are dreptate...

CAPITOLUL 13

NATHAN

   Stadionul vuiește.
   Este ziua meciului și suntem toți echipați, umăr lângă umăr, în tunel, adunați dincolo de raza vizuală a suporterilor, și așteptăm să intrăm pe teren. Este o partidă cu miză mare - de altfel, fiecare dispută din play-off este importantă - așa că suporterii sunt foarte gălăgioși. Scandările și huiduielile se împletesc în aerul înghețat.
   Jamal freamătă lângă mine. Îi place atmosfera tensionată. E ca și cum ar avea un contor de energie deasupra capului și, cu fiecare decibel cu care crește vuietul mulțimii, energia lui se amplifică. Dimpotrivă, nivelul contorului meu scade. Trebuie să nu mă mai gândesc la asta.
   Mă lovește din greșeală peste mână în timp ce-și rotește brațele uriașe prin aer, din umeri, încercând să se entuziasmeze și nu știu din ce motiv asta mă enervează fără să vreau. Restul băieților din echipă se află în spatele nostru și țopăie pe vârfuri, își strâng și își relaxează pumnii, își întind gâturile când într-o parte, când în cealaltă. Suntem ca o turmă de tauri fioroși care așteaptă să ia cu asalt arena.
   Ceața începe să umple aerul și din clipă în clipă ni se va spune să intrăm pe teren. Încerc să-mi limpezesc gândurile, să mă concentrez doar asupra acestui meci și să nu-mi fac griji cu privire la ce înseamnă el pentru noi. Dar îmi este greu să nu simt presiunea. În ultima vreme, o simt mereu și se rotește în jurul meu chiar în acest moment. Oricât de mult aș încerca, nu pot să o îndepărtez. Țin ochii închiși strâns, încercând să blochez orice influență din exterior, dar simt pernele de protecție de pe echipament strânse pe corp. Mult mai strânse decât de obicei. Aproape că mă împiedică să mă mișc.
   - Fiți gata! strigă un cameraman cu obiectivul îndreptat în direcția noastră.
   „Atât de mult zgomot!“
   Vuietul mulțimii, muzica, răpăitul miilor de palme pe scaunele stadionului - înainte toate aceste sunete îmi plăceau, mă atrăgeau, dar în ultima vreme îmi vine să fug în direcția opusă lor. Nu-mi pot da seama de ce. Ceva nu mi se pare în regulă, ceva nu este în regulă și transpir, deși afară sunt zero grade.
   Clatin din cap.
   Jamal se întoarce spre mine și strigă peste zgomotul excesiv:
   - Ești bine, omule? Arăți ca și cum ți-ar fi rău.
   Inima îmi bubuie în urechi. Simt că o să leșin, dar știu că nu pot. Trebuie să rămân în picioare. Nu am timp pentru nici un sentiment care mă cuprinde. Nu-mi pierd cumpătul. Trebuie să ajut echipa să ajungă în Super Bowl, nu să leșin în tunel înainte de meci.
   „Dar aș putea oare să mă așez repede pe podea și să trag aer în piept?“
   - Da, sunt bine, mint eu, pentru că Jamal nu trebuie să știe că mă simt de parcă aș fi în interiorul unei tornade.
   El depinde de mine. Toți depind de mine. Toată lumea depinde de mine.
   Încercând să-mi recapăt calmul înainte de alerga în teren, închid din nou ochii și mă gândesc la Bree. Îi văd zâmbetul larg și îi aud râsul zglobiu. Îmi spun că în aproximativ 5 ore voi zbura spre casă și pariez pe toată averea mea că ea mă va aștepta acolo. Își va arunca brațele în jurul taliei mele și mă va strânge puternic. Va fi liniște acolo.
   Pieptul mi se relaxează puțin.
   - Bine, toată lumea să se pregătească! strigă din nou cameramanul.
   În difuzoarele uriașe se aude vocea crainicului, care anunță stadionul plin până la refuz că suntem pe cale să intrăm pe teren. Ropotul mulțimii sună ca o ploaie intensă ce se izbește de un acoperiș de tablă. Mă îneacă. În acest moment, singurul care mă ține cu picioarele pe pământ este gândul la Bree.
   Ce mi-ar spune dacă ar fi aici în acest moment? Ar fi ceva perfect.
   Întotdeauna spune lucrul perfect.
   - Trei, doi, unu! Hai, hai, hai!
   Ieșim în fugă din tunel prin ceața deasă și intrăm direct în haos. Singurul mod în care mă abțin să nu fac ca Forest Gump și să fug imediat către casă este să mi-o imaginez pe Bree: strâmbând din nas, cu limba ieșindu-i dintr-o parte a gurii, cu un mare deget mare în sus, la fel cum a făcut-o prima dată când am intrat pe teren în locul lui Daren, acum 4 ani.
   Aleg să o aud ca pe o șoaptă la ureche în loc să ascult vuietul mulțimii. „Poți s-o faci, Nathan!“

BREE

   Îți bați joc de mine?! Doar oamenii extrem de înalți își țin tăvile de copt de 23 x 33 cm pe cel mai de sus raft al dulapului de bucătărie.
   Nathan și-a renovat apartamentul în urmă cu un an pentru a se potrivi cu persoana lui binecuvântată pe verticală, ceea ce înseamnă blaturi mai înalte decât media și dulapuri care ating cerul.
   „Ne-am prins, Nathan, ești înalt!“
   În mod clar, el nu a luat în calcul faptul că eu, cea mai bună prietenă a lui, voi intra în apartament și îi voi găti negrese în timp ce el zboară spre casă după ce a câștigat un meci din play-off. Da, au câștigat, dar a fost un meci foarte strâns. Nu cred că mai am unghii. Și nu doar scorul m-a ținut pe muchie de cuțit. Nathan a părut să fie foarte absent în prima repriză a partidei. În cele din urmă, s-a acomodat și a reușit 4 eseuri, dar tot nu părea să fie el însuși.
   Am urmărit meciul de pe canapeaua lui și am țipat atât de tare în cea mai mare parte a meciului, încât nu voi fi surprinsă dacă îmi va spune că m-a putut auzi pe stadion. A fost un joc în care s-a prăbușit la pământ în urma unei ciocniri dure cu un adversar, după a patra încercare, iar eu mi-am ținut respirația până când l-am văzut ridicându-se și mergând spre bancă fără ajutor. În afară de acel moment, a jucat un meci solid. Mă îndoiesc că altcineva a putut observa diferența, dar eu am observat-o.
   De fiecare dată când camera de luat vederi se apropia de el, puteam să văd ceva ce se ascundea în ochii lui, iar asta mă făcea să mă simt neliniștită. Era mai mult decât privirea lui concentrată obișnuită - părea trist. Sau poate că era obosit? Ori îngrijorat?
   Îi fac negrese pentru a sărbători și a-l înveseli. Nu va dori să le mănânce din cauza regimului alimentar strict, dar sunt pregătită să fac tot ce este nevoie pentru a-i aminti că există viață, distracție și lucruri dulci și dincolo de fotbal și de broccoli.
   Sincer, și eu eram ca el. Făceam tot ce era nevoie pentru a fi cea mai bună, pentru a da randament maxim. Nu mi-am dat seama cât de epuizată eram până când a trebuit să iau o pauză de vindecare de un an, făcând doar fizioterapie de bază pentru a-mi recăpăta mobilitatea genunchiului după operație. Abia după ce am fost nevoită să mă odihnesc și să caut noi modalități de a mă distra în viață am reușit să văd că, de fapt, nu mă mai bucuram de balet. Devenisem un robot axat pe sarcini, obsedat să ajung la nivelul următor, indiferent de preț.
   Acum încerc să nu mai iau viața prea în serios. Cred că trebuie să muncesc din greu, dar să fac și pauze. Să mă odihnesc. Să mă distrez și să mănânc carbohidrați delicioși din când în când. Da, aproape întotdeauna se duc direct pe șolduri, dar prefer să cred că asta doar le face mai ușor de strâns.
   Cuptorul scoate un bip scurt, spunându-mi că este preîncălzit, iar aluatul așteaptă răbdător pe tejghea. Tot ce-mi mai trebuie este acea tavă de sticlă micuță și drăguță care stă însă foarte-foarte sus. Hei, Doamne, sunt eu, Bree! Te superi dacă îmi dai vasul de copt 23 x 33 cm de lângă tine? Este în regulă. O să mă urc acolo, așa cum am învățat să facem noi, toți cei scunzi, când am încetat să creștem la vârsta de 12 ani.
   Îmi pun călcâiul pe blat, apoi îmi folosesc fiecare mușchi din corp pentru a mă ridica. Se pare că era mai ușor când aveam 12 ani. Cel puțin atunci corpul meu nu pocnea din toate încheieturile. Tocmai sunt pe punctul de a apuca tava, când aud ușa de la intrare deschizându-se și închizându-se la loc.
   - NU! strig pe un ton dramatic, în timp ce iau repede tăvile de sticlă mai mici din tava de care aveam nevoie, sperând că pot să cobor cu prada înainte ca Nathan să mă vadă aici, sus, și să râdă de mine.
   Nu sunt suficient de rapidă.
   El intră în bucătărie, iar eu mă uit la el peste umăr, cu brațele deasupra capului și degetele strângând tava de copt. Poartă pantaloni de jogging Nike negri și un hanorac asortat. Pe capul superb are o șapcă cu bor plat și emblema Rechinilor, al cărei cozoroc este întors spre ceafă.
   Nathan se îmbracă întotdeauna în cele mai scumpe costume de comandă când se duce la meciuri, dar în zborurile spre casă merge pe ideea de confort. Și, credeți-mă, confortul îi stă bine. Este un bărbat care nu se străduiește deloc, dar care emană încredere și putere, fiind totodată incontestabil sexy. Se vede în felul în care își aruncă cu dezinvoltură geanta de voiaj în mijlocul camerei.
   Pune cheile pe blatul de marmură cu o mișcare leneșă a încheieturii mâinii.
   Se uită la mine și își înclină capul în timp ce ochii îi coboară spre mica porțiune din bustul meu expus - acolo unde cămașa mi s-a ridicat puțin.
   Oh, Doamne, mă simt mai excitată decât o ducesă văduvă dintr-un roman istoric de dragoste! Nathan ridică o sprânceană și zâmbește.
   - Bună. Ce faci acolo, sus?
   - Doar o scurtă vizită turistică.
   Zâmbetul lui se lărgește.
   - Întotdeauna te plimbi pe blatul din bucătăria mea când sunt plecat? întreabă el și, străbătând camera, ajunge chiar în spatele meu.
  Simt un curent de aer rece, plăcut, așa cum se întâmplă întotdeauna când se apropie de mine. „Trebuie să-l ignor!“ Problema este că nu ne-am mai văzut prea mult de când am acceptat contractul de sponsorizare, așa că am reușit să-mi alung din minte gândul că va trebui să ne întâlnim în următoarele săptămâni. Dar acum, la vederea lui, după un weekend întreg petrecut departe, gândurile mele strigă: „PRACTIC EL ESTE PRIETENUL TĂU ACUM - SARI PE EL!!!“
   Mă întorc la misiunea de a scoate tava de copt.
   - Tocmai acum, când încercam să te surprind cu negrese pentru că ai câștigat un meci din play-off! Dar ai venit mai devreme. Voiam să fie gata și să miroasă glorios până ce veneai tu. Am pregătit chiar și o întreagă sărbătoare cu cântece și dans. Chiar urma să fie ceva, spun eu pe un ton îmbufnat.
   Acum stă chiar în spatele meu. Îi dau tava, iar el o așază pe blatul din mijlocul bucătăriei, chiar lângă aluat.
   - Nu am venit mai devreme. Este ora 21.00.
   Simt că-mi ies ochii din orbite.
   - CEEE? Nu se poate să fie adevărat.
   Mă uit la ceas și, într-adevăr, este 21.00. Când s-a întâmplat asta?
   El zâmbește și se sprijină de blat. Sunt ușurată să văd că fața lui arată din nou normal –- fără acea sclipire ciudată pe care o zărisem în ochii lui pe terenul de joc.
   - Hm, murmură el cu un surâs răutăcios. Cineva a tras un pui de somn?
   - Nu!
   „Ba da.“ 
   Am vrut doar să mă întind câteva minute, dar acestea s-au transformat cumva în 4 ani și m-am trezit cu senzația că am fost teleportată în altă dimensiune. Cred că Nathan are canapeaua îmbibată cu NyQuil, fiindcă mi se pare că mi se întâmplă prea des să adorm aici.
   El aruncă o privire peste umăr spre living, unde dovezile sunt împrăștiate peste tot, la fel de evidente ca în scena unei crime macabre. O pătură confortabilă mototolită pe canapea. O pernă din camera mea... scuze, din CAMERA DE OASPEȚI, sprijinită de cotieră. Unul dintre încărcătoarele de telefon ale lui Nathan conectat astfel încât cablul să ajungă lângă pernă.
   Bat tare din palme pentru a-i distrage atenția:
   - Hei, hei, uită-te la mine!
   Dar stratagema mea nu funcționează. El deja chicotește, cu o atitudine superioară, și își încrucișează la piept brațele uriașe.
   - Cu siguranță ai făcut-o. Ai ațipit, ai dormit dusă și ai pierdut noțiunea timpului pentru că era atât de confortabilă canapeaua mea...
   Mâna mi se duce instinctiv pe șold. Mă simt mai puternică aici, cățărată pe blat. De aceea oamenii înalți sunt mereu atât de dominatori? Acum pricep motivul.
   - Nu mă cunoști, spun, imitând-o cât pot de bine pe una dintre îndrăznețele mele adolescente de la cursul de balet.
   - Ai dormit buștean!
   - Taci din gură!
   Și ce dacă îmi place să moțăi și apoi mă ia somnul și dorm dusă?
   El face un pas înainte, astfel încât acum stă chiar în fața mea.
   - Și, spune-mi, de ce de fiecare dată când sunt plecat din oraș aflu, când vin acasă, că ți-ai petrecut tot timpul aici dormind și - se uită în chiuvetă și observă tigaia în care mi-am făcut ouă jumări la micul-dejun în dimineața asta, după ce am dormit 8 ore bătute pe muchie în camera de oaspeți - trăind bine?
   Știu ce vrea de la mine. Dar nu va primi.
   - Pentru că sunt îngrijorată că un hoț va intra în casă și îți va fura toate lucrurile cât timp ești plecat, iar eu trebuie să le protejez?
   Scoate un bâzâit nesuferit, imitând soneriile de la jocurile televizate de cultură generală.
   - Răspuns greșit. Vrei să încerci din nou?
   Oftez când își înfășoară brațele în jurul coapselor mele și mă ridică ușor de pe blat. Se răsucește apoi din șolduri și mă lasă să alunec încet pe podea.
   Puterea pe care o simțeam acolo, sus se dizolvă cu fiecare secundă. Fiecare centimetru din mine alunecă pe fiecare centimetru din el în timpul acestei coborâri și cred că aș putea muri. Este ca un zid de cărămidă acest om.
   Niciodată nu am mai fost înfășurată atât de strâns în brațele lui, iar inima îmi zvâcnește și parcă mi se precipită în gât. Nu mai poate ține pasul.
   Asta este călătoria mea preferată din toată istoria de călătorii. De-a lungul drumului, îmi fac poze mentale cu toate priveliștile. Trec pe lângă părul lui, care iese adorabil de sub șapcă. Ochii lui negri ca antracitul, pe cât de înspăimântători, pe atât de reconfortanți. Curba completă a buzei sale inferioare. Umerii care i se întrezăresc, plini de mușchi, pe sub hanorac. Și, în cele din urmă, aterizez lin pe pieptul lui lat și robust. Voi face un album cu toate aceste instantanee superbe.
   Vreau să inspir adânc, să adaug un parfum pregnant la aceste amintiri, dar mi-e teamă că va suna nefiresc dacă o voi face. Trebuie să fiu atentă. Din cauza beției cu tequila, merg deja pe gheață subțire. Dacă vreau ca totul să rămână normal între noi, trebuie să mă comport normal. Ridic privirea și îi întâlnesc privirea.
   MARE greșeală! Stăm atât de aproape și sunt încă în brațele lui vânjoase.
   Îmi zâmbește cuceritor și simt un vârtej în stomac.
   - Ești mereu aici pentru că urăști să locuiești în apartamentul tău oribil. Recunoaște, ai vrea să te muți aici.
   Îmi ridic bărbia și ripostez:
   - Niciodată.
   Pentru că nu este adevărat. Stau aici cât timp Nathan este plecat pentru că îmi este dor de el, iar aici totul miroase ca el. Și da, aș vrea să locuiesc aici, dar numai pentru că și el stă aici. Nu-mi pasă de obiectele lui de lux, de așternuturile moi, de cada foarte adâncă sau... Bine, de fapt, îmi plac și lucrurile astea. Dar adevăratul motiv pentru care vreau să locuiesc aici este că toate astea înseamnă pentru mine o totală euforie.
   Apropo de euforie, de ce brațele lui sunt încă strânse în jurul meu? Ar trebui să încerc să mă scutur? Corpul meu nu se va conforma niciodată.
   Deja s-a încolăcit și și-a găsit un culcuș confortabil aici. Doamne, barba lui de-o zi mi se pare incredibil de sexy! Pun pariu că m-ar gâdila pe gât.
   Ochii lui Nathan privesc peste umărul meu, iar zâmbetul îi devine răutăcios. Brusc îmi dau seama că degetul lui este acoperit cu un amestec de aluat pentru negresă, pe care mi-l întinde pe pomeți încet și cu grijă.
   - Recunoaște, spune el cu acel zâmbet malițios.
   Inspir zgomotos, lent și lung, clipind ca și cum aș zice: „Oh, nu, nu-mi spune că tocmai ai făcut asta!“
   Este atât de mulțumit de el însuși în acest moment!
   - Arăți ca un jucător de fotbal în miniatură.
   Bine, este clar că negresele nu vor mai fi pe masă în seara asta pentru că tocmai a declanșat un RĂZBOI!
   Mă aplec pe spate, îmi afund degetele în amestec și apoi i le înfig în față.
   Frumos și lent.
   - Niciodată, șoptesc în fața buzelor lui, așa cum fac mereu băieții răi în filme.
   El clipește, cu aluatul de negresă agățat de gene. Nu pot să înghit în timp ce îl privesc cum își strânge buzele, dând încet din cap. Mă lasă jos pentru a-și pune mâinile pe blatul din fața lui, ghemuindu-se ca o felină care își pregătește planul de atac.
   Nu sunt o amatoare, așa că înșfac castronul plin cu aluat de negresă și o iau la fugă. Doar că nu mă pot mișca. Picioarele mele încălțate cu șosete alunecă pe lemnul de esență tare, dar nu merg nicăieri. Cine a pus o bandă de alergare pe podeaua asta?! Mă uit peste umăr și văd că Nathan mi-a prins între degete partea din spate a tricoului. Și acum sunt trasă înapoi pe podeaua alunecoasă tot mai aproape de el.
   Mâna aceea mare se întinde peste umărul meu și o privesc cum se scufundă - toată palma - în bolul cu aluat pe care îl strâng cu putere în fața mea. Nu pot face nimic altceva decât să închid ochii în timp ce el îmi întinde încet o bucată de aluat lipicios pe obrazul drept, prinzându-mi și câteva șuvițe de păr. O să fie amuzant de scos.
   Pot să spun că asta este cea mai ciudată și mai lentă bătaie cu mâncare la care a asistat cineva vreodată? Și, în mod ciudat, mă face să mă simt foarte excitată, dându-mi furnicături în tot corpul.
   Mă răsucesc cu fața spre el - acum este rândul meu să atac. Iau un boț de aluat și îl ung pe ambele sprâncene. Acum arată ca Eugene Levy, așa că trebuie să-mi apăs pumnul pe gură ca să nu râd. Cu un zâmbet subtil, ia aluat cu degetul pentru a-mi pune ruj maro pe buze foarte... înnebunitor de... lent.
   „Oh!“
   Bine, acum am pielea în flăcări. Nu-i nimic. Sunt bine. Totul este în regulă. Doar că nu sunt bine, pentru că nu știu ce naiba ar trebui să fac! Am luat-o razna sau sunt puțin cam înfierbântată? Încerc să ignor felul în care degetul lui zăbovește pe gura mea de parcă ar avea la dispoziție tot timpul din lume. Oare stă mai aproape de mine decât cu un minut în urmă sau mi se pare? Mâna lui coboară, iar eu îmi ridic privirea. Se holbează la gura mea.
   Se apropie tot mai mult. Capul îi coboară.
   Mi se oprește respirația. Se apleacă și șoptește chiar în fața buzelor mele:
   - Mulțumesc că mi-ai făcut negrese. Păcat că nu am apucat să le gust!
   Mă simt ca și cum cineva mi-ar fi prins un clește de rufe de trahee. Chiar a spus asta? Oare încă dorm și îmi imaginez toată povestea? Pentru că seamănă foarte mult cu unele vise cu adevărat minunate pe care le-am avut cu Nathan.
   Am fost întotdeauna cu totul sinceri unul cu celălalt (cu excepția momentelor în care îl mint cu nerușinare în privința sentimentelor față de el), așa că întrebarea îmi iese pe gură înainte să o pot opri:
   - Nathan, flirtezi cu mine?
   El nu este șocat de sinceritatea mea.
   - Da, exact.
   - De ce?
   Nu am vrut să par atât de scârbită, dar cred că așa am dat impresia. Sunt pur și simplu îngrozită. Mi-am pus inima într-o lesă foarte strânsă. Fără excepții.
   - Păi... exersez.
   - Exersezi, repet eu, iar privirea mi se oprește preț de o clipă de slăbiciune asupra buzelor lui cărnoase, revenind însă imediat la ochii lui.
   Mi-aș dori să fie descurajator faptul că este acoperit de un amestec de aluat pentru negrese. Dar nu este. Ador negresele.
   - Nu crezi că este o idee bună?
   Vorbește atât de încet și are vocea atât de gravă, încât mă simt amețită auzindu-l.
   - Va trebui să flirtăm în public, așa că trebuie să ne obișnuim cu asta ca să pară convingător.
   Dau acestui răspuns logic replica strălucită pe care o merită:
   - Îhî.
   Un chicotit scurt îi iese din piept.
   - Ești bine, Bree?
   Sună foarte sexy acum. Amuzat. Iar buzele lui se apropie periculos de mult de rujul meu maroniu. Ah! Mâna lui stă pe șoldul meu! Când s-a întâmplat asta?! Stai puțin... ne vom săruta chiar acum? Doi prieteni sunt pe cale să se sărute în bucătăria asta acoperită cu aluat de negresă?
   Și atunci îmi dau seama: pentru el este o călătorie a egoului. Se simte pe cai mari după ce a câștigat încă un meci din play-off, iar eu sunt doar un șoricel cu care pisica se joacă în bucătărie. Nu avem nevoie să ne antrenăm.
   El este doar un ticălos care flirtează și se joacă cu mine pentru că asta îi crește orgoliul de macho. NU. Asta nu se va întâmpla. La fel cum nu vreau o relație din milă cu el, nu vreau nici o aventură de o noapte, de tipul „fiindcă ea tot a fost aici, mi s-a părut convenabil“. Probabil el ar putea suporta așa ceva, dar eu, nu. O prietenie cu beneficii nu va face niciodată parte din descrierea noastră, pentru că m-ar ucide să știu că el va pleca de lângă mine după ce totul va fi fost spus și făcut. Pentru mine este totul sau nimic.
   Nathan își continuă jocul.
   - Așadar, să ne prefacem că suntem în public și că toată lumea ne privește, spune el și se holbează în continuare la buzele mele. Chiar trebuie să vindem povestea asta, Bree. Dacă aș spune „Păcat că nu am apucat să le gust“, tu ce ai răspunde?
   Am cea mai puternică voință din lume. Sunt liberă să îl las pe Nathan Donelson să guste negresele chiar de pe buzele mele, dar, în loc de asta, îmi bag mâna în aluat, scot o lingură întreagă și îi ung toată fața până când îi ascund complet trăsăturile. Așa. Acum este Omul Noroiului.
   Fac un pas înapoi, îmi șterg mâinile pe un prosop de bucătărie și zâmbesc cu mândrie.
   - Aș zice că acum ai destule de gustat! Poftă bună!
   Cred că se încruntă sub tot aluatul ăla, dar mi-ar fi greu să spun dacă o face sau nu. Mă întorc și fug din bucătărie, strigând peste umăr:
   - Stau în camera de oaspeți în seara asta pentru că este prea târziu să merg pe jos până acasă, nu din alt motiv!
   Bum! Statu-quo restabilit. Prietenie salvată.

CAPITOLUL 14

BREE

   Complet normal. Totul este absolut și complet normal. Doar prietenul meu normal Nathan și normala de mine petrecând o zi normală, în care totul este bine.
   Cu excepția știrii de ultimă oră: NU ESTE BINE.
   - Ai de gând să urci? mă întreabă Nathan, stând în fața ușii deschise a vehiculului uriaș și negru cu care vom merge azi pentru a ajunge la platoul de filmare a reclamei.
   Nu am mers niciodată în această mașină imensă cu el. Nathan ia SUV-ul negru doar la evenimente speciale și în locuri unde ar putea avea nevoie de mai multă intimitate și securitate, locuri unde refuz să merg cu el pentru că sunt lucruri pe care le fac iubitele, nu cele mai bune prietene.
   Lângă șoferul drăguț care mă va plimba cu mașina de parcă aș fi regina Angliei stă un bodyguard uriaș, așteptând parcă din clipă în clipă să sară și... nu știu, să dezlipească un fan turbat de pe corpul lui Nathan dacă va fi nevoie? Acesta este un aspect al vieții lui cu care nu sunt obișnuită.
   Încerc să mă conving că este o zi însorită obișnuită și că pur și simplu fac o plimbare cu prietenul meu cel mai bun, dar dovleacul ăsta seamănă foarte mult cu o trăsură și mă face să vreau să fug pe dealuri. Practic, pot vedea creionul uriaș din mintea mea întorcându-se și trecând cu radiera peste acele linii frumos desenate care ne definesc prietenia.
   - Bree? mă trezește din nou Nathan din reverie, cu sprâncenele împreunate într-un zâmbet confuz. Ești bine?
   - Hm? tresar eu, clipind des. Da! Oh, da! Sunt foarte bine. Bineînțeles că o să urc. Mă întrebam dacă se curăță sau nu banchetele alea.
   Râde, uitându-se la mine de parcă mi-aș fi pierdut mințile.
   - Da, presupun că o fac din când în când. De ce?
   Ridic din umeri.
   - Doar că... nu am vrut să urc fără să știu sigur. Pentru că sunt atât de spațioase, iar oamenii ar fi putut face cine știe ce acolo în spate și...
   Nathan face acum un pas înainte și începe să mă împingă în SUV.
   - Aceasta este mașina mea personală, Bree. Este a mea. Nu este nimic ciudat pe scaunele alea, nu-ți face griji! Acum, te rog să te urci, altfel vom întârzia. Și, te rog, zâmbește, iată un paparazzo la colțul ăla care fotografiază fiecare moment al ezitării tale.
   Zâmbesc larg, dar zâmbetul mai curând e un rânjet înfricoșător pentru a-l face pe Nathan să râdă și a-i arăta cât de mult îmi pasă de paparazzi. El îmi răspunde cu surâsul lui larg, cu gropițe în obraji, care-mi umple inima, și clatină din cap.
   - Te distrezi și îți arde de joacă, până când îți vei da seama că fotoreporterul a surprins în cele mai mici detalii fața ta caraghioasă, iar mâine prim-planurile vor inunda toate chioșcurile de ziare, având deasupra titluri incendiare: „Bree Camden cedează sub presiunea faimei nou descoperite!“
   - Nu cred că s-ar înșela prea mult scriind asta, îi răspund înainte de a mă urca în mașină, de a aluneca pe partea opusă a banchetei și de a mă lipi de geam.
   Doamne, nu este nimic normal în acest vehicul! Pielea este moale ca untul și există o banchetă alăturată celei pe care stau, având în partea posterioară un televizor cu ecran plat. Degetele mele alunecă peste panoul de butoane de pe cotieră și, după ce apăs pe unul, lumini calde umplu spațiul (sunt lumini de ambianță), scaunul meu începe să se încline, iar un suport pentru picioare apare înaintea mea. Fac ochii mari către Nathan, iar el râde în tăcere.
   - Ești ca un copil aici.
   - Mă simt ca un copil aici! Nu ar trebui să am voie în locuri elegante ca acesta. Nathan, o să vărs ceva pe scaunele astea de un milion de dolari.
   Îmi așez din nou scaunul în poziție verticală și îmi încrucișez mâinile în poală.
   - Nu ai nimic de băut, deci n-ai ce să verși.
   - Nu contează. Se va întâmpla cumva. Mă cunoști - nu pot fi de încredere când am de-a face cu obiecte de lux.
   - Sunt doar obiecte, Bree. Nu-mi pasă deloc. Varsă tot ce vrei aici.
   Pielea din jurul ochilor lui este ridată, dar îmi atrag în mod deosebit atenția cearcănele aflate sub irisurile negre ca antracitul. Îmi înclin capul și mă întind spre el, atingându-l ușor cu degetele sub fiecare ochi.
   - Nathan, ești obosit.
   Părul încă îi este ușor umed, pentru că abia a venit de la antrenament. A trebuit să se trezească la 5.00 dimineața, să tragă de el o zi întreagă la antrenamentele și întâlnirile obișnuite, supunându-și corpul la eforturi intense, iar acum, la sfârșitul zilei, va filma o reclamă timp de câteva ore, când ar trebui să se odihnească și să se recupereze.
   Îmi ia încheietura mâinii și își înfășoară delicat degetele în jurul ei. Îi simt atingerea ca și cum s-ar înfășura în jurul inimii mele.
   - Sunt bine.
   - Te suprasoliciți. Nu trebuia să acceptăm această reclamă.
   SUV-ul se pune în mișcare. Nathan privește încheietura mâinii mele și o coboară, dar nu-i dă drumul. Suntem la un pas de a ne ține de mână.
   - Am vrut să fac reclama. Va fi bine pentru amândoi.
   Pentru mine. Va fi bine pentru mine, asta a vrut să spună. Pentru că, da, este bine pentru imaginea lui Nathan, dar să fim serioși, el nu are nevoie de bani. În schimb, eu am mare nevoie. Vreau banii ăștia ca să-i pot plăti datoria.
   Dar apoi alt gând îmi vine în minte. Și atunci ce se va întâmpla? Care va fi următorul meu pas după ce îi voi da banii înapoi? Faptul că a cumpărat studioul de balet, iar eu mi-am dat seama într-un final că el mi-a plătit o parte din chirie în toți acești ani a trezit o neliniște în mine. M-a făcut să fiu un pic nerăbdătoare și să tânjesc după mai mult pentru studioul meu. Ceea ce mă îngrozește complet. Nu-mi place să tânjesc după mai mult, pentru că nu-mi place cine eram când tot ce făceam era să aspir la mai mult. Am nevoie să fiu mulțumită de mine însămi. Dacă aș fi avut măcar un pic mai multă mulțumire de sine în liceu, nu mi-aș fi petrecut tot timpul și energia încercând să intru la Juilliard. M-aș fi dus la petreceri. Mi-aș fi făcut prieteni. Poate chiar aș fi avut un hobby sau dorințe în afara dansului, care m-ar fi împiedicat să cobor într-o spirală atât de întunecată când singurul și unicul meu vis s-a destrămat.
   Ar trebui să fiu recunoscătoare pentru ajutorul pe care prietenul meu mi l-a oferit și să găsesc modalități concrete de a îmbunătăți studioul pe care îl am în prezent. Dar, în schimb, când am încercat să găsesc noi modalități de a nu mai fi nevoită să mă bazez complet pe generozitatea lui, am dat din greșeală peste un nou vis. Unul în care studioul meu nu miroase a pizza pepperoni și în care ar putea funcționa oficial ca o organizație nonprofit, capabilă să accepte mai multe eleve care, în mod normal, nu și-ar putea permite cursuri de dans.
   Singurul mod în care toate acestea ar fi posibile ar fi să obțin spațiul de la The Good Factory. Problema este că mi-am mai pus toate ouăle într-un singur coș, iar asta nu s-a dovedit a fi în favoarea mea. Sunt îngrozită să îmi doresc din nou ceva la fel de mult. Telefonul lui Nathan sună, iar el dă drumul mâinii mele ca să poată răspunde.
   - E mama, spune el, părând puțin obosit înainte de a afișa un zâmbet vag și de a răspunde: Bună, mamă, ce s-a...
   Face o pauză, ascultând vorbele mamei și întrerupându-le din când în când cu un „Mda“ sau „Sigur“. Închide ochii strâns preț de o clipă, ca și cum ar avea o durere ascunsă, apoi îi deschide din nou. Îmi imaginez că mama lui îi solicită ceva ce lui i se pare prea mult.
   Nathan are o problemă cu a spune nu - mai ales părinților săi. Aceștia au așteptat întotdeauna mult de la el și nu au ezitat niciodată să ceară și mult (și să nu-i dea nimic în schimb în afară de critici). Îl implică mereu în evenimentele lor de caritate fără să-l întrebe dacă este de acord să participe, îl manipulează să treacă pe la petrecerile lor de sărbători doar ca să fie văzut și să semneze autografe și chiar îi cer să meargă în vacanțele lor somptuoase, pentru că știu că, atunci când ceva este plătit cu cardul negru al celebrului jucător din NFL, asta îi duce într-o cu totul altă sferă a luxului, mai mult decât pot atinge chiar și conturile lor grase. Îl plimbă ca pe un tigru la circ și apoi îl biciuiesc când obosește, pentru ca el să performeze mai bine, iar ei să continue să aibă acel statut social.
   Încă un motiv pentru care nu vreau ca Nathan să simtă că trebuie să aibă grijă de mine din punct de vedere financiar sau să mă aibă la brațul lui la evenimente speciale. El nu asta este pentru mine.
   Vreau să-i smulg telefonul din mână și să-i spun acestei femei: „Îmi pare rău, Nathan nu mai este disponibil să-i storci constant sufletul. În schimb, încearcă să te apuci de brodat“. Dar nu este treaba mea să-l protejez de mama lui.
   După 1 minut, Nathan închide telefonul și oftează.
   - Ai avut o conversație amuzantă? spun pe un ton sarcastic.
   El ridică din umeri.
   - Nu-i mare lucru. Voia doar să vadă dacă pot zbura spre casă imediat ce se încheie sezonul ca să fiu prezent la un eveniment caritabil organizat de ei la clubul local.
   - Și i-ai spus că îți vei lua o pauză pentru a te revigora? întreb, deși știu deja răspunsul.
   Își privește mâinile bătătorite.
   - I-am spus că vin. Oricum trebuie să-i văd la un moment dat, așa că aș putea la fel de bine să fac ceva pentru o cauză bună cât sunt acolo.
   Urăsc că face asta. Nathan este convins că e Superman, și... Ei bine, nici eu nu sunt complet convinsă că nu ar fi, dar știu că e totuși un om din carne și oase ca noi toți, iar povara pe care o poartă nu poate fi susținută mult timp. Nu vreau să-l văd cum se prăbușește și arde. Vreau să-l leg și să-l fac să se odihnească.
   - Cum este la tine la muncă? mă întreabă el încet.
   - Să nu crezi că nu-mi dau seama că încerci să te eschivezi și nu ții cont de îngrijorarea mea în ceea ce te privește.
   El zâmbește și își sprijină capul de tetieră, privindu-mă fix.
   - Sper să nu o fac. Deci ce mai este nou pe la studio? Ce mai fac fetele?
   Mă așez înapoi pe banchetă, mulțumită că o parte din normalitatea noastră a pătruns în ciudățenia acestui mediu luxos. Mă simt, în sfârșit, mai aproape de intimitatea noastră. Dacă închid ochii, aproape că îmi pot imagina că suntem pe canapeaua lui de acasă.
   - Totul a fost bine. Imani are un nou iubit, iar din cauza asta fratele ei și toată lumea spun că Sierra este geloasă pe ea și...
   Rămân fără suflare la vederea zâmbetului său blând și sincer. Îi pasă cu adevărat de ceea ce se întâmplă cu fetele din clasa mea, așa cum îmi pasă mie, iar asta îmi face inima să tresalte.
   - ... tatăl lui Hannah a fost concediat din nou, dar am putut să nu-i mai cer taxa pentru ca ea să poată veni în continuare la cursuri, deoarece un anumit binefăcător generos a cumpărat clădirea și mi-a redus chiria.
   Mă uit pe geam și văd o mașină plină de adolescente, care merge alături de noi, menținându-se la aceeași viteză cu vehiculul nostru. Fata de pe scaunul pasagerului din dreapta ne face semn să coborâm geamul ca să vadă cine este aici. Are tupeu. Presupun că ele bănuiesc că este un senator bătrân și chel. Privirea îmi alunecă spre Nathan. Nu este un senator bătrân și chel.
   - Datorită ție, aceste fete își pot urma visul. Iar acum, știind că m-ai ajutat tot timpul cu chiria, îmi dau seama că nu aș fi putut să le țin ușa deschisă fără tine. Așa că îți mulțumesc.
   Acum se încruntă. Nu este privirea la care mă așteptam după acel discurs.
   - Mă ucizi cu zile, știi asta?
   - Din pricina frumuseții mele răvășitoare? afișez eu un zâmbet larg, de debutantă.
   El nu râde la gluma mea.
   - Mă ucizi fiindcă nu-ți vezi propria valoare. Bree, acele uși sunt deschise doar datorită ție. Fetele acelea își îndeplinesc visurile în totalitate datorită ție și muncii pe care o depui în viețile lor. Dacă nu aș fi cumpărat clădirea, știu că ai fi găsit, fără îndoială, altă cale de a te descurca pe cont propriu. Probabil ți-ai fi luat o a doua slujbă doar ca să poți continua s-o faci pe prima! Așa că nu, nu-mi acorda acest credit! Tot ce am făcut a fost să folosesc niște bani care altfel ar fi stat degeaba și s-ar fi umplut de praf.
   Înghit în sec și îmi dreg glasul, nefiind încântată de seriozitatea bruscă pe care această discuție a căpătat-o. Ba, mai mult, nu-mi place că vorbele lui pun o grămadă de cărbuni încinși pe inima mea, care acum este incandescentă și fierbinte. Nathan mă face să mă simt într-un mod în care nimeni altcineva nu o face. Totuși, conversația asta pare prea intimă pentru vibrațiile noastre normale, așa încât chicotesc ușor și schimb subiectul.
   - Ești cel mai bun prieten al meu. E sarcina ta să spui chestii de genul ăsta.
   - Bree...
   Îi tai vorba:
   - Hei, am ceva ce trebuie să-ți dau înainte să ajungem pe platoul de filmare.
   - Acum cine se eschivează?
   Îl ignor, scot bucata de hârtie din geantă și i-o înmânez. Se uită la hârtia împăturită de parcă mi-aș fi șters nasul pe ea. O scutur în fața lui râzând.
   - Poftim! Deschide-o și gata!
   - Ce este? E o listă.
   Mă privește, apoi ia foaia de hârtie, care pare minusculă în mâna lui mare.
   O desface cu grijă, de parcă ar atinge un fulg de zăpadă, dar apoi se strâmbă înainte de a o citi cu voce tare.
   - „Reguli de supraviețuire.“
   Îmi aruncă instantaneu o privire supărată.
   - Un pic cam dramatic, nu crezi?
   Înclin din cap, arătând spre foaie:
   - Continuă să citești! Este important. Dacă vrem să ieșim din această relație falsă cu prietenia intactă, trebuie să avem niște reguli de bază.
   Am mâzgălit această listă după micul exercițiu de antrenament al lui Nathan de aseară. Nu mai pot face față altor situații de acest gen, așa că este timpul să stabilim niște parametri pentru a ne asigura că nu se va mai întâmpla. Privesc cu atenție cum ochii negri ai lui Nathan parcurg ce am scris. Maxilarul i se flexează, iar el își drege glasul, în timp ce citește:
   - „Fără sărutări. Fără atingeri când nu suntem în public. Absolut nicio îmbrățișare, niciodată.“
   Repet în tăcere cuvintele în timp ce el citește.
   - „Fără să flirtăm când suntem doar noi. Fără...“
   După ce rostește acest ultim cuvânt, își suge puțin buzele, le umezește și continuă să citească:
   - „Fără hanky-panky.“
   Privirea lui se îndreaptă spre mine și îmi dau seama că încearcă să nu izbucnească în râs.
   - Ce înseamnă hanky-panky?
   Îmi dau ochii peste cap.
   - Știi prea bine ce înseamnă. Chiar și bunica mea știe ce înseamnă.
   El ridică ușor din umeri, atât de inocent.
   - Este un joc? Sau... nu știu... o mișcare de dans? Va trebui să mă lămurești. Și te rog să fii cât mai precisă!
   Îi plesnesc bicepsul încordat:
   - Oprește-te! Știi ce înseamnă.
   Obrajii mei se îmbujorează din nu știu ce motiv. El ridică o sprânceană.
   - Ei bine, am o idee, dar știi, lasă multe posibilități de interpretare. Hanky-panky este un termen foarte vag. Aș putea să cred că înseamnă sex de modă veche, dar dacă este adevărat... înseamnă că a doua bază a echipei adverse este complet disponibilă pentru atacul meu. Poate chiar...
   - NATHAN!
   Simt cum mi se învârte stomacul în acest SUV pentru că nu vreau să aud ce urmează să iasă din gura lui. Noi nu vorbim așa. Niciodată. Dintr-odată, nu mi se mai pare că suntem pe canapeaua lui și trebuie să revenim la nivelul solului.
   - Nu... sexual... absolut nimic!
   Mă chinuiesc să rostesc fiecare cuvânt.
   - Și nu mai fi atât de ironic în legătură cu toate astea! Vorbesc serios!
   Nu mă înțelegeți greșit... Nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât un hanky-panky cu Nathan, dar știu că nu ar însemna același lucru pentru fiecare dintre noi. N-aș putea niciodată să separ sentimentele mele de actul în sine. El simte asprimea din tonul meu, iar expresia de amuzament i se risipește de pe chip.
   - Știu. Eu doar mă joc. Fără hanky-panky... am înțeles. Dar restul...
   Mai scanează hârtia o dată, după care scutură din cap și o RUPE! Într-o clipă, regulile mele nu mai sunt decât confetti care acum cad pe podeaua mașinii. Rămân cu gura căscată de stupoare.
   - De ce ai făcut asta?! reușesc să bâigui într-un sfârșit.
   - Pentru că este ridicol. O să ne atingem... O să ne sărutăm, Bree.
   Inima mi se oprește. A spus aceste cuvinte cu atâta naturalețe! Fără ezitare sau întrebări. Ca și cum ar fi zis „Buzele astea vor atinge buzele alea, nu-i mare lucru“. Pentru mine ar fi mare lucru.
   - Nu. Fără sărutări.
   - Cuplurile se sărută. Dacă vrem să vindem această relație, va trebui să ne sărutăm în public la un moment dat.
   Suspin, o parte din mine știind că are dreptate.
   - Bine, doar dacă va fi neapărat nevoie, putem împărtăși un sărut cu gura închisă. Doar un pupic rapid pentru camerele de filmat.
   Nu sunt sigură ce s-ar întâmpla cu contractul dacă s-ar descoperi partea falsă a relației noastre și nici nu vreau să aflu. Am nevoie de banii ăia. El nu este de acord, doar adună fărâmele din liniștea mea mintală și le aruncă într-un suport de pahar. Își scoate telefonul.
   - De fapt, toate astea îmi amintesc că trebuie să facem o poză împreună și să o postăm. O poză oficială de tipul „suntem un cuplu“, pentru ca rețelele de socializare să se umple de exclamații de uimire la vederea ei.
   Are dreptate. Asta era menționat în contract - dovezi abundente de iubire în social media. Nathan întoarce telefonul pe modul selfie și îndreaptă camera spre fețele noastre. Mă înclin spre el, astfel încât capetele noastre să fie aproape împreună și surâd larg.
   - De ce nu faci poza odată? îl întreb printre dinți, încercând să-mi păstrez zâmbetul.
   - Pentru că această postură ne face să părem cei mai buni prieteni.
   „Ghici ce? Păi chiar asta suntem.“
   Renunț la zâmbet și îmi întorc fața spre a lui.
   - Bun, și atunci ce ar trebui să facem?
   Își mușcă buza într-o parte în timp ce se gândește la ceva și apoi îmi desface centura de siguranță.
   - Hei! Nu este sigur!
   Nathan își înfășoară brațul în jurul mijlocului meu și, înainte ca eu să pot protesta, mă trage în poala lui. ÎN POALA LUI! Cred că asta aruncă pe fereastră regula mea de a nu mă atinge când nu sunt în public. Îi simt pieptul solid lipit de spate, iar coapsele lui puternice sub ale mele. Se apleacă, iar respirația lui îmi încălzește gâtul. Corpul meu nu știe cum să reacționeze la asta, așa că pur și simplu izbucnește în flăcări.
   - Ce... se întâmplă acum?
   - Doar relaxează-te! Prefă-te că mă placi!
   „Oh, ce ironie!“
   Nathan își lipește nasul de partea laterală a maxilarului meu și îi simt genele cum se apropie de pielea mea în timp ce închide ochii. Ține camera telefonului în fața noastră, iar expresia mea îngrozită mi se oglindește pe ecran. Mi se pare că am ochii imenși. Sunt ca o căprioară în lumina farurilor.
   Dar Nathan pare atât de natural, ca un bărbat care se bucură că are alături o femeie, nu pe cea mai bună prietenă a lui. Îl aud cum inspiră adânc, iar o urmă de zâmbet îi atinge colțul gurii. Este un actor bun. Înainte să-mi dau seama, capul meu se înclină spre al lui, ochii mi se închid, iar buzele mi se curbează singure.
   El miroase bine.
   Al naibii de bine!
   Aș vrea să umplu o piscină cu parfumul lui ca să pot înota în el toată ziua în timp ce sorb o margarita.
   Stând în poala lui, mă simt mică. Mi se pare că ar putea să mă înfășoare în brațele lui și să mă protejeze și de un uragan. Atât de multe senzații îmi trec prin corp în timp ce respirația lui îmi înfierbântă pielea, iar brațul lui se strânge în jurul taliei mele... Buzele lui nu fac nici o încercare de a se apropia. El doar plutește în această apropiere pe care nu am mai avut-o niciodată, cu fruntea și nasul apăsându-se de mine într-o îmbrățișare afectuoasă.
   Pielea mi se pârjolește și, înainte de a avea timp să mă îngrijorez că mă bucur prea mult de atingerea lui, SUV-ul în sfârșit se oprește. Nathan își îndepărtează fața de mine, iar aerul rece se revarsă asupra mea. Rolul a fost jucat.
   - Cred că am prins câteva cadre bune. Tu ce crezi? întreabă el aproape fără nicio emoție în glas.
   Zero indicii că ar fi simțit ceva apropiat de ceea ce simțeam eu.
   Cocoțată încă în poala lui, de parcă acesta ar fi noul meu tron, îi iau telefonul și mă uit cu atenție la fotografii. Nu pot articula niciun cuvânt fiindcă aproape că nu-mi vine să cred la ce mă uit. Nu suntem eu și Nathan în fotografii. Sunt doi tineri îndrăgostiți până peste cap unul de celălalt.
   Știu de ce văd expresia de fericire pură de pe fața mea, dar de ce observ exact aceeași privire pe chipul lui?
   Îmi dreg glasul:
   - Da. Trucul funcționează.
   Alunec din poala lui și mă trag de tivul bluzei, încercând să-mi aranjez ținuta înainte de a coborî din mașină.
   Șoferul vine să ne deschidă portiera și, în momentul în care Nathan alunecă afară, un semnal de alertă răsună din telefonul meu. Este o nouă notificare de fotografie etichetată de pe Instagram. O deschid și văd că Nathan a postat deja poza cu noi doi alături de un text care sună așa:
   „Singura femeie pe care o doresc“.
   Nathan sare primul din mașină și îmi întinde mâna. Mă uit în ochii lui, încercând cu disperare să nu citesc prea mult în toate aceste lucruri care s-au întâmplat în ultimele minute, dar deja simt cum inima mea încearcă să-și ia libertăți pe care am jurat că nu i le voi permite niciodată.
   - Mai ești cu mine, Bree Cheese?
   „Nu știu... mai sunt?“

CAPITOLUL 15

BREE

   Nathan mă ține de mână.
   „Da. Ține mâna mea.“
   Cu degetele întrepătrunse, gen „poartă-mi rucsacul în drum spre laboratorul de științe“. Simt un gâdilat în stomac, în timp ce picioarele mele încearcă să țină pasul cu picioarele lui lungi spre scena de sunet unde filmăm reclama. Este ridicol. Pielea lui este atât de bătătorită și de fierbinte.
   Asta simte fiecare minge de fotbal când Nathan o ține în mâini? Minunat, de acum voi compara viitorii bărbați și mâinile lor mai puțin potrivite cu Nathan și cu palmele lui mari și sălbatice.
   E timpul să mă obișnuiesc cu realitatea. A fost o călătorie tulburătoare, cu fața lui Nathan lipită de a mea, așa că, în mod natural, sunt puțin dezorientată. Dar e timpul să mă concentrez și să mă pregătesc să fiu iubita falsă a lui Nathan. Pune accentul pe falsă, Bree! Pot să fac asta. Pot să-l țin de mână toată ziua și senzația asta să nu mi se urce la cap. În plus, probabil nu-mi va plăcea să fiu în lumina reflectoarelor cu el astăzi. Voi lăsa ca această experiență să fie o exemplificare perfectă a motivelor pentru care nu vom fi niciodată un cuplu adevărat.
   - Ești bine? mă întreabă Nathan, simțindu-mi frământările.
   - Foarte bine.
   El zâmbește. Știe că spun numai prostii. Se întoarce cu fața la mine.
   - S-ar putea să fie copleșitor acolo. Vor fi o mulțime de indicații de urmat, oameni care vor dori să-ți capteze atenția. Ține minte doar că toți sunt aici pentru tine.
   - Vrei să spui că toți sunt aici pentru tine.
   El clatină încet din cap:
   - Nu sunt eu cel care a rupt gura internetului. Ei au vrut să mă întâlnesc cu tine. De aceea suntem aici, pentru că lumea s-a îndrăgostit de Bree Camden. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost altcineva.
   Oh, Doamne! Când o spune așa, toată situația se schimbă și nu mai sunt sigură că îmi place. Încerc să îndepărtez părțile din mine care se agață de cuvintele lui pentru a supraviețui. Inima mea se simte ca o înghețată de vanilie care se topește peste o prăjitură cu ciocolată fierbinte la gândul că oamenii ne vor pe mine și pe Nathan împreună. Aș vrea să o sun pe Kelsey foarte repede și să-i strig ceva care să o irite, cum ar fi DACĂ DORMI PE TINE, EȘTI PIERDUTĂ.
   Ușile de la platoul de filmare se deschid, iar managerul lui Nathan, Tim, înalt și uscățiv, iese precipitat. Trebuie să spun însă că el are mereu același aer grăbit.
   - Oh, sunteți amândoi aici! Ce bine!
   Se uită la ceasul de la mână, apoi ne face semn să intrăm pe ușă.
   - Aproape că au terminat de aranjat luminile, așa că aveți timp suficient să vă coafați și să vă machiați.
   Îl urmăm pe un hol rece, în timp ce el vorbește încontinuu, cu un debit impresionant. Nathan mă strânge de mână.
   - Le-am explicat celor din echipă că ai un program incredibil de încărcat și că au la dispoziție maximum 3 ore cu tine. Nici măcar un minut în plus, pentru că dimineață ai antrenament. De asemenea, în vestiar este o cină cu somon fript și salată kale pentru tine, Nathan. Le-am spus deja celor de la coafură și machiaj că trebuie să mănânci în timp ce te aranjează.
   „Fără cină pentru mine?“ Vezi, deja se întâmplă... Acum îmi dau seama cât de groaznic ar fi să mă întâlnesc cu Nathan. Toată lumea îl va adora pe el, iar eu voi dispărea în umbră. Asta este bine. Ține-o tot așa, lume!
   Tim își trage răsuflarea pentru o clipă și continuă la fel de repede:
   - Scenariul complet este în cabinele voastre, dar esența este simplă. Voi doi vă plimbați printr-un restaurant, iar femeile se înghesuie să își scrie numele și numerele de telefon pe tricoul lui Nathan. El se refugiază într-un hol pentru a scăpa de ele, ia un creion de scos petele din buzunarul de la spate și ți-l întinde. Faceți un schimb de priviri cochete și apoi Bree șterge numele cu o mișcare bruscă a creionului - în stilul I Dream of Jeannie.
   Oh, Doamne! Mi se pare o chestie de prost-gust, dar îmi dau seama că fanii ar fi încântați. Este un indiciu perfect pentru discursul pe care l-am ținut la beție. Discursul care mă va bântui tot restul vieții mele.
   Câteva momente mai târziu, Tim ne lasă la o cabină de probă pe a cărei ușă stă scris numele lui Nathan. Încă ne ținem de mână și îmi dau seama că mă agăț de Nathan de parcă ar fi o geamandură în mijlocul oceanului.
   - Zâmbiți, ne cere Tim, făcându-ne o poză rapidă cu telefonul. O să postez asta în poveștile tale de social media, Nathan.
   Ușa se deschide și apare o blondă drăguță și zâmbitoare, cu un tricou strâmt și un decolteu debordant pe care recunosc că sunt sută la sută geloasă.
   Tim pare plictisit, slavă Domnului!
   - Nathan, ea este Aubrey. Ea îți va aranja părul și te va machia.
   - Bună, Aubrey, spune Nathan cu un zâmbet și o înclinare a capului despre care știu că este falsă, dar pe care Aubrey realmente o devorează, pentru că porii ei încep să transpire instantaneu și parcă devine incandescentă.
   Da, nu glumesc. Este atât de ridicol de excitată, căci vocea lui senzuală este amețitoare pentru orice femeie, dar serios, Aubrey, hai, ia-ți inima de pe podea și treci la treabă! „El este al meu!“ Hei, stai puțin! N-am vrut să gândesc asta.
   „Ne prefacem doar că el este al meu.“
   Totul este fals, fals, fals, fals. Nu este real. Dacă relația noastră ar fi o poșetă, ar fi o Proda și s-ar vinde din portbagajul unei mașini.
   Aubrey țopăie, sprințară. Abia așteaptă să-și pună mâinile pe Nathan.
   - Dacă vrei să intri și să iei loc, putem începe.
   Scânteile din ochii ei mă fac să cred că tipa ar vrea mai curând să danseze senzual în fața lui Nathan decât să se ocupe de părul și de machiajul lui, iar eu mă gândesc să intervin și să o împiedic. Da, sunt genul de femeie geloasă.
   Biata fată încă nu a făcut nimic greșit, iar eu deja plănuiesc să o distrug. Mă simt de parcă ar trebui să-i cer scuze acestei profesioniste pentru că i-am degradat acțiunile. Femeia de cavernă teritorială din interiorul meu scapă de sub control cam des în ultima vreme și trebuie să mă stăpânesc.
   Tim mă scoate din atitudinea mea belicoasă.
   - Bree? Să mergem. Tu vii pe aici.
   Simt că mi se răsucește stomacul în momentul în care trebuie să las mâna lui Nathan. Nu mă așteptam să fiu atât de neliniștită când aveam să plec de lângă el. Doar că habar nu am ce fac și nici măcar nu mi se dă șansa să mă uit înapoi la Nathan înainte ca Tim să mă facă să alerg practic pe hol.
   - Știu că nu ai un manager, așa că Nathan m-a pus să fiu eu managerul tău astăzi, dacă nu te deranjează...
   Nu-mi dă șansa să răspund cu adevărat.
   - Vei lua cina în cabina ta. Nathan m-a pus să îți comand taco de pui de la Chipotle, cu extrasos guacamole. E bine?
   Deschide ușa vestiarului și mirosul de taco delicios mă plesnește în față.
   Un mic zâmbet îmi curbează buzele pentru că... nu am fost uitată. Nathan s-a gândit dinainte și le-a cerut să comande mâncarea mea preferată.
   - Este perfect.
   - Minunat! Iată-l pe Dylan, spune Tim arătând spre un tip zâmbitor care pare cam de vârsta mea și care aranjează pămătufurile de machiaj pe masă. El se va ocupa de părul și machiajul tău. Joy va veni imediat să-ți lase hainele. Mănâncă repede - mai avem doar o oră și trebuie să fii pe platou. Harrison, regizorul, și Cindy, producătoarea, vor veni la un moment dat să vorbească cu tine despre scenariu. Nu posta fotografii cu nimic din ce se întâmplă azi, lasă asta în seama mea! Și, dacă ai nevoie de ceva, cere-mi mie, nimănui altcuiva. Ai nevoie de ceva?
   Clatin repede din cap, simțindu-mă puțin șocată de discursul acela ca o tornadă.
   - Bine. Mă întorc în 20 de minute. E a ta acum, Dylan.
   Înainte de a ieși complet din cameră, Tim se oprește și se întoarce spre mine:
   - Ah, și încă un lucru, Bree. Mă bucur că tu și Nathan sunteți împreună. E mai bine cu tine.
   Cred că Tim nu a fost pus la curent cu termenii reali ai relației noastre și cu faptul că suntem Proda.
   Tim dispare pe ușă, iar eu răsuflu adânc. Dylan chicotește.
   - Ești gata pentru testul de nume? Enumeră-i în ordine perfectă pe toți cei pe care Tim tocmai i-a menționat sau vei fi dată afară din platou.
   Scânteia din ochii lui îl dă de gol.
   - Hm... au fost Sam, Brittney și Tina? răspund eu greșit în mod intenționat.
   El râde din nou și face un pas înainte pentru a-mi întinde mâna.
   - Ding-ding-ding! Răspuns corect. Și acum câștigi o cină delicioasă cu taco!
   - Într-un fel, speram la o mașină, spun cu o față dezamăgită, în timp ce mă ghidează spre scaunul de machiaj.
   - Ei bine, ai noroc! Acest sos guacamole pe care ți l-a comandat iubitul tău este la fel de scump ca o mașină. Ai putea să-l amanetezi pentru bani în plus sau ceva de genul ăsta?
   Îl iubesc. Cea mai sigură cale spre inima mea este să faci glume proaste.
   Aproape că mă ajută să uit că sunt pe un platou de filmare și că toată lumea mea, așa cum o știu eu, se întoarce cu susul în jos.
   - Apropo, eu sunt Bree, mă prezint, în timp ce îmi pune în mână o caserolă de carton care miroase îmbietor.
   - Oh, știu. Chiar dacă numele tău nu ar fi fost lipit pe ușă și nici nu mi s-ar fi dat o poză cu tine din timp, tot aș fi recunoscut gropițele alea din obraji. Ai fost peste tot pe Instagram și pe Twitter în ultima vreme.
   Degetele lui încep imediat să alunece prin părul meu, cercetându-l cu atenție.
   - Nici măcar nu voi pretinde că nu sunt ușor obsedat de tine, de buclele și gropițele tale. Aproape că am făcut infarct când m-au angajat să te coafez și să te machiez. Când i-am spus iubitului meu, a fost atât de gelos, încât pielea lui chiar s-a făcut verde.
   Râd și fac o față ciudată pentru că A) nu știu cum să primesc complimente și B) tipul nu poate vorbi serios. Sunt cea mai mediocră persoană care a pășit vreodată pe fața pământului.
   - Astea? întreb și îmi lovesc buclele cu palma. Bleah! Sunt ridicol de greu de îmblânzit.
   Pare jignit în timp ce se bate cu mâna în piept:
   - Cine a vorbit despre îmblânzire?! De ce ar vrea cineva să domolească aceste bucle superbe? Nu, plănuiesc să le dau și mai multă vioiciune.
   Dylan se mută în spatele meu, privindu-mi buclele din toate unghiurile în acel mod intens pe care doar un hairstylist îl poate manifesta când își imaginează o coafură. Este puțin înspăimântător.
   Își îngustează privirea și își înclină capul, în timp ce eu iau o îmbucătură uriașă din taco.
   - Știi? Cred că ne vom focaliza asupra aspectului de fată obișnuită. America te iubește, așa că te vom face să arăți dulce ca o plăcintă cu mere.
   Se apleacă și mai aproape de mine, cu ochii strălucitori.
   - Deși, dacă te întâlnești cu Nathan Donelson, nu cred că se așteaptă cineva să fii prea inocentă.
   Aproape că îmi scuip mâncarea la auzul acestor cuvinte. În schimb, o aspir în trahee și mă mulțumesc cu o criză de tuse care îmi amenință viața.
   Fața mi se înroșește puternic, iar Dylan mă bate pe spate, pentru a mă ajuta să-mi revin și zâmbește ca pisica de Cheshire odată ce tusea mea este sub control.
   - Știam eu, spune el și începe să-mi aranjeze părul, stropindu-l cu apă, apoi scoate câteva produse de îngrijire din trusa gigantică de machiaj. Fosta iubită a lui Nathan a încercat să-l facă de râs cu articolul, dar nimeni nu a crezut-o, mă lămurește Dylan. Sunt prea multe bârfe care sugerează contrariul. Așa că fii sinceră, nu are rost să mă minți, pentru că pot citi chiar și o față impenetrabilă de la un kilometru distanță - este un ciudat în așternuturi, nu-i așa?
   Parcă simt o ghiulea în stomac. Nu știu nimic despre Nathan în această privință. Nici măcar nu suntem genul de prieteni care să glumească pe tema asta. Ținem această conversație tabu, deoarece cred că în subconștient amândoi știm că există unele bărci pe care nu ar trebui să le zgâlțâi într-o prietenie. Prin urmare, habar nu am cât de mult se zgâlțâie barca lui Nathan noaptea.
   Dar eu sunt „iubita“ lui și este de așteptat să știu.
   Fac ochii mari și afișez ceea ce sper să fie un fel de zâmbet senzual. Ca și cum mi-aș imagina trupul musculos și bronzat al lui Nathan înfășurat în cearșafuri albe, cu soarele strălucindu-i peste umeri. De fapt.... mi-l imaginez destul de ușor.
   - Oh, da, este cu totul ciudat în așternuturi. Un adevărat tigru. Și-a meritat cu siguranță dungile. Nimeni nu m-a uimit vreodată ca Nathan Donelson.
   - Ei, asta este bine de știut.
   NU! Acea voce nu mai era a lui Dylan. Era chiar a celui mai bun prieten al meu, care se sprijinea de ușa deschisă a cabinei de probă, arătând ca un drăcușor îngâmfat. Iar mă înec cu taco și dintr-odată Dylan îmi ridică mâinile deasupra capului, încercând să se asigure că nu voi muri sufocată în acel vestiar. Dar eu vreau să mor. „Lasă-mă, Dylan! Deja văd lumina!“
   Nathan se năpustește lângă mine, ghemuindu-se și chicotind în timp ce mă bate pe spate.
   - Ești bine? Îmi pare rău, nu am vrut să te sperii.
   Înghit cu greutate, dregându-mi vocea, apoi mă forțez să întâlnesc privirea lui Nathan. Părul lui este ciufulit și perfect strălucitor, iar el poartă o cămașă albă băgată în pantalonii negri, impecabili. Primii nasturi de sus ai cămășii sunt descheiați, iar eu simt că mă sufoc din nou.
   - Da! Sunt gata să mergem. Dylan are mare grijă de mine.
   Ochii negri ai lui Nathan sclipesc.
   - Nu prea mare grijă, sper. Partea cu grija cade în sarcina mea și, după cum tocmai am auzit, mă achit de ea foarte bine.
   Dylan scoate un țipăt scurt și ascuțit, apoi se îndepărtează pentru a ne oferi puțină intimitate, mergând să scormonească din nou în trusa de machiaj.
   Profit de ocazie pentru a îndrepta către Nathan un deget ferm și acuzator:
   - Să nu mai aduci niciodată vorba despre asta! M-am panicat, bine? El căuta bârfe și nu voiam să afle adevărul. Ai prefera să spun că ești un amant prost, așa cum a făcut Kelsey, și... Dar CE e cu fața asta?
   El ridică din umeri.
   - Nu-i nimic. Ești doar îngrozitor de defensivă.
   Simt cum mi se încălzesc obrajii și refuz să îi las să se înroșească. REFUZ.
   - Oricum, de ce ești aici? Nu ar trebui să fii acolo cu Aubrey, să te machieze ori să te bucuri de un dans sexy sau ceva de genul ăsta?
   El își înclină o sprânceană.
   - Acum suntem și geloși?
   - Bineînțeles că nu, mormăi eu. Nu fi ridicol!
   - Bine, bine. Pentru că dansul sexy oricum nu a fost ceva deosebit.
   Îl lovesc în glumă cu pumnul în umăr, chiar în momentul în care Dylan vine din nou în spatele meu pentru a-și termina treaba. Are fața unui bărbat care încearcă să nu pară că ar trage cu urechea, dar este foarte clar că memorează fiecare cuvânt pe care îl spunem ca să-l poată repeta mai târziu.
   În mod ciudat, nu mă deranjează. Într-un fel, chiar sper să o facă.
   - Glumeam, spune Nathan, privindu-l pe Dylan, după care se întoarce spre mine.
   De astă-dată, deslușesc în ochii lui că nu mai glumește. Este doar Nathan, care mă examinează cu atenție. Ochii lui se îndreaptă spre una dintre buclele care îmi atârnă pe lângă obraji și trage ușor de ea.
   - Tim te-a luat așa de repede, iar eu am venit să mă asigur că totul este în regulă cu tine. Ai nevoie de ceva? mă întreabă el.
   Înghit în sec, dându-mi seama cât de diferit se simte acest lucru față de ce am anticipat. Ochii lui nu sunt distanți, așa cum mi se păreau când își privea iubitele anterioare în public. Nu pare prea preocupat să verifice cum sunt.
   Îmi răsucește o șuviță între degetul mare și arătător. „Nu intra în panică, probabil o face doar pentru spectacol!“ îmi dictez în gând.
   - Da, sunt bine. Sunt puțin dezorientată, dar mă voi obișnui cu asta.
   Regret aceste cuvinte imediat ce le spun. Nu mă voi obișnui, pentru că nu voi permite să mă obișnuiesc. Nu mă voi acomoda în viața asta. Nu mă voi bucura de ea.
   Nathan zâmbește mai larg și se apleacă încet spre mine, măturându-mi obrazul cu un sărut.
   După ce Nathan se întoarce în cabina lui de probă, Dylan înclină din cap spre imaginea mea din oglindă:
   - Unde este managerul tău? Am nevoie de o găleată cu gheață în care să-mi scufund fața.
   Râd ușor și îmi îndrept atenția înapoi spre taco, încercând să ignor senzația de apăsare pe care o simt în piept.

   Mai târziu în acea seară, după ce oprim în fața apartamentului meu și cobor în fugă din SUV, strigându-i lui Nathan că nu mă simt bine și lăsându-l absolut debusolat, o sun imediat pe singura persoană care știu că mă va ajuta să-mi domolesc sentimentele bulversate și căreia nu-i ascund niciodată nimic.
   - Alo?
   - Lily, s-a întâmplat ceva rău! îi spun, după ce închid ușa de la intrare și mă sprijin cu spatele de ea.
   - Ceee? Ce s-a întâmplat?!
   - Am avut o zi fantastică.
   Ea mârâie:
   - Data viitoare când ne vedem o să te strâng de gât! Mi-ai provocat un atac de cord.
   - EU SUNT CEA CARE ARE UN ATAC DE CORD! spun, apăsându-mi ferm mâna pe piept, de parcă ea ar putea să-mi vadă prestația dramatică. După cum spune doamna Bennet, „ea nu are nici o compasiune pentru bieții mei nervi!“
   - Bine, stai puțin! Trebuie să iau niște înghețată și apoi îmi poți spune ce s-a întâmplat. DOUG, MĂ DUC PE VERANDĂ SĂ VORBESC CU B!
   După ce se instalează, îi spun totul despre filmarea reclamei. Îi explic cum ar fi trebuit să urăsc asta, să mă simt ca un pește pe uscat și să număr minutele până când aveam să ajung acasă și să-mi pun pijamaua. Dar nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Mi-a plăcut fiecare secundă. Odată ce m-am obișnuit, mi-a plăcut cât de agitat a fost totul. Mi-a plăcut felul cum acei oameni importanți de acolo m-au făcut să mă simt ca și cum aș fi făcut parte din echipă.
   Credeam că lumea lui Nathan trebuia să fie ca în Fete rele și că nu avea să mi se permită să stau la masa premianților, pentru că nu sunt unul dintre ei. În schimb, toți s-au arătat incredibil de drăguți și de serviabili, iar echipa a fost foarte amuzantă. Toată lumea glumea și se juca între filmări, iar mie mi s-a părut atât de natural.
   Dar să fiu alături de Nathan în tot acest timp... a fost ceva ce abia pot explica în cuvinte. L-am văzut în elementul său de nenumărate ori, dar întotdeauna de pe margine, de foaaarte departe de locul în care se afla.
   Astăzi, în schimb, am fost cu el în centrul atenției generale și ne-am concentrat unul asupra celuilalt.
   - Nu știu, Lily, dar în timp ce filmam, totul a fost ușor. Am lucrat fără probleme împreună și chiar și regizorul a comentat cât de bine a decurs fiecare dublă. Totul părea ciudat de... firesc. Și de amuzant.
   - Și care este problema?
   - Problema este că, la un moment dat, în timpul filmărilor, am uitat că ne prefăceam că eram un cuplu! Am uitat, Lily! Și Nathan era...
   Oftez, amintindu-mi de senzația acelor atingeri delicate oferite constant de el. Amintindu-mi de felul în care palma lui se întindea ferm pe spatele meu. Amintindu-mi cum întregul meu corp nervos zumzăia, plin de viață, când Nathan îmi zâmbea ca și cum aș fi fost singura femeie din lume pentru el.
   - Nu a fost deloc așa cum mă așteptam să fie. Nu știu... a fost aproape ca și cum simțea ce simțeam eu.
   Sora mea rămâne tăcută o clipă înainte de a izbucni în râs. Atât de tare! Atât de exagerat, încât sunt nevoită să-mi îndepărtez telefonul de ureche.
   - BINEÎNȚELES CĂ A FOST AȘA, ZĂPĂCITO, PENTRU CĂ ȘI EL TE PLACE!
   - Bine, dar nu este frumos să mă insulți.
   - Bree, vreau să te scutur chiar acum. Chiar nu te-ai gândit niciodată că Nathan are sentimente pentru tine?
   - Niciodată! Dar poți să nu mai fii atât de pătimașă o clipă, pentru că mă sperii și nu mă ajuți deloc.
   Ea suspină adânc.
   - Nu putem să sărim peste această panică, să dai o fugă până acasă la el, să vă potoliți hormonii și apoi să mă suni mâine-dimineață, spunându-mi că am avut dreptate și că mă vei asculta de acum încolo?
   - Nu, spun eu cu fermitate. Nu mă duc la el acasă și nici nu va fi vorba de potolit hormonii. Nu voi avea o idilă cu Nathan.
   - Hm, îmi pare rău să ți-o spun, dar acum ești într-un fel de idilă.
   - O IDILĂ FALSĂ!
   - Acum deja urli. Liniștește-te un pic! Deci nu vrei o idilă? Bine. Dar asta nu înseamnă că trebuie să te sperii doar pentru că tu crezi că și el ar putea avea sentimente pentru tine. Poate că vei folosi această oportunitate cu Nathan pentru a explora unele dintre limitele pe care ți le-ai impus în trecut. Trateaz-o ca pe o relație adevărată, pornind de la zero, și vezi dacă nu cumva se va dezvolta ceva nou între voi doi în mod natural.
   Oftez, recitând în minte o mie de motive pentru care o asemenea relație ar putea merge prost.
   - Atunci mi-aș deschide inima, având o speranță, și tocmai asta mi-am promis că nu voi lăsa să se întâmple în tot acest timp. S-ar putea să se termine prost, iar atunci voi rămâne fără cel mai bun prieten.
   - Bree, speranța este sănătoasă. Chiar dacă te pregătești pentru ce este mai rău în viață, asta nu va face niciodată căderea să doară mai puțin. Așa că de ce să nu-ți dorești asta cu adevărat? Și apoi, dacă lucrurile se termină prost, te voi ajuta să-ți revii.
   Mă gândesc la felul cum s-a comportat Nathan astăzi, iar pielea mi se aprinde ca o placă de circuit, zvâcnind de energie în fiecare loc în care m-a atins. Vreau să cedez în fața speranței despre care vorbește Lily, dar sunt prea speriată. Prefer să aștept până când va fi un lucru sigur - de pildă, până când Nathan va îngenunchea în fața mea, ținând în mână un inel.
   - Cred că trebuie să fac contrariul. Trebuie să implementez mai multe reguli până când totul se va termina.
   Ea suspină, profund descurajată de încăpățânarea mea.
   - Și atunci de ce mă mai suni pentru chestii de genul ăsta? Data viitoare vorbește cu pereții tăi dacă nu vrei să-mi asculți sfatul!
   - Ești cam îmbufnată sau mi se pare mie?
   - Da! Sunt îmbufnată. Pentru că tu crezi că acum ți-e bine. Îmi spui tot timpul cât de fericită ești că ți s-a schimbat cursul vieții și că acum lucrezi în studio în loc să dansezi într-o companie, dar nu vezi ce văd eu. Nu-mi place această schimbare.
   Lily nu mă mai tachinează acum, ci chiar vorbește serios.
   - Sunt fericită, Lily. Îmi place să fiu profesoară de dans pentru acele fete, iar viața mea este mai plină decât era înainte.
   - Știu că ești fericită la studio și că te bucuri din plin de modul în care s-au aranjat lucrurile, dar eu văd și altceva. După accident, nu ți-ai mai permis să visezi așa cum o făceai odinioară.
   Îmi deschide o rană veche, despre care nu știam că mai există.
   - Ai mers la terapie și ai învățat să te desparți suferind cât mai puțin de viitorul pe care ți l-ai planificat, iar toate astea au fost minunate și utile, dar, de fapt, este ca și cum ai învățat să te descurci atât de bine încât ai încetat complet să mai speri la ceva. Profiți la maximum de ceea ce ai acum, dar nu sunt sigură că este complet sănătos. Nu dacă asta înseamnă să nu mai visezi sau să nu te străduiești niciodată să obții mai mult de la viață.
   Reacția mea instantanee este să mă apăr. După accidentul de mașină și operația suferită, m-am închis în mine. Depresia și anxietatea erau grele, îmi era extrem de dificil chiar și să mă ridic din pat dimineața. L-am îndepărtat complet pe Nathan, apoi, după ce a plecat la facultate și totul mi s-a părut și mai greu, mama și tata m-au dus la terapie. A fost cel mai bun lucru pe care ar fi putut să-l facă pentru mine. Am învățat să accept pierderea carierei în balet, așa cum mi-o imaginasem, și încetul cu încetul viața mea a devenit mai luminoasă. Într-o zi, mi-am dat seama că mă simțeam din nou fericită.
   Am făcut eforturi fizice și emoționale uriașe, pentru ca trupul meu să se miște într-un mod nou. Desigur, aveam limite, dar am învățat să lucrez așa și să apreciez ceea ce corpul meu putea face în loc să mă concentrez asupra a ceea ce nu putea face.
   În concluzie, până acum 10 secunde, când sora mea tocmai mi-a lansat o bombă direct în inimă, am crezut că rănile accidentului meu s-au vindecat.
   Am crezut că psihicul meu și-a revenit. Dar dacă ea are dreptate? Oare pot spera să primesc mai mult de la viață?
   Gândurile mi se îndreaptă nu doar spre Nathan, ci și spre studio. Am fost atât de puțin dispusă să ating vreun vis legat de el. Acum, când Lily mi-a atras atenția asupra acestui fapt, mă simt ca și cum aș auzi speranța strigând dintr-un dulap încuiat în inima mea. Îmi doresc acel spațiu nonprofit mai mult decât orice, dar am fost îngrozită să sper la el. Îl vreau pe Nathan, dar sunt îngrozită că l-aș putea pierde.
   Îmi dau seama că sora mea are dreptate, dar nu știu cum să pocnesc din degete și să-mi schimb sentimentele. Cicatricile îmi amintesc de acea dezamăgire zdrobitoare pe care am simțit-o la 17 ani și cât de greu mi-a fost să mă adun după aceea. Nu vreau să trec din nou prin asta. Așa că, da, poate că îmi lipsește un pic de speranță, dar pentru mine este un preț mic de plătit dacă știu că astfel voi evita să mă dezintegrez din nou.
   În ce ne privește pe Nathan și pe mine, trebuie doar să rezist și să trec peste această relație falsă până când ne vom întoarce la stadiul de cei mai buni prieteni care nici măcar nu se ating. Apoi, după aceea, voi fi gata să încep o nouă relație cu altcineva, o relație din care, orice s-ar întâmpla, nu voi avea atât de multe de pierdut.

CAPITOLUL 16

NATHAN

   - Domnule Donelson! mă strigă cineva chiar când cobor din mașină.
   Mă întorc spre clădirea studioului de dans al lui Bree și văd un adolescent stând în fața ușii care duce la bucătăria pizzeriei de sub studio.
   - Cine este? Cine te strigă? se aude din telefon vocea mamei, cu care vorbesc deja de 15 minute.
   Nu m-ar deranja să discut cu ea dacă ar vrea într-adevăr să discute cu mine. În schimb, conversația noastră este mai curând un lung monolog monoton despre toate modurile în care ea crede că aș putea să-mi îmbunătățesc imaginea (ca să dau un singur indiciu, a fost menționată o zi de golf pentru copii la clubul ei de la țară) și apoi îmi analizează fiecare mișcare din ultimul joc. În rarele ocazii în care mă întreabă cum a fost săptămâna mea, am mereu impresia că nu face decât să caute modalități de a comenta ce anume am greșit. În concluzie, am învățat să nu vorbesc despre viața mea privată și îi voi mai acorda zece secunde înainte de a încheia apelul și de a evita alte încercări de comunicare încă o săptămână.
   - Cred că este doar un fan, îi spun, mijindu-mi ochii pentru a-l vedea mai bine pe adolescentul aflat la vreo șapte metri distanță.
   - Există vreun fan în sala de antrenament?
   Vocea ei devine enervant de înaltă. Se pregătește să lanseze un comentariu critic. Închid portiera, ridic mâna și îi fac un semn rapid puștiului.
   - Nu, nu mă aflu în sală acum. Antrenamentul s-a încheiat ceva mai devreme azi din cauza unei ședințe la care antrenorii noștri au fost nevoiți să asiste, așa că am oprit puțin la studioul lui Bree.
   Câteva clipe se așterne tăcerea, apoi ea își drege ușor glasul.
   - Chiar crezi că este înțelept să îți irosești timpul în loc să te antrenezi, când ești atât de aproape de alt meci din play-off în acest weekend? Poate că ar fi trebuit să petreci timpul ăsta cu fizioterapeutul sau...
   - Mamă, sunt un om matur, dar și un sportiv profesionist. Mă pot descurca cu propriul program de antrenament.
   Uau, chiar m-am simțit bine spunându-i asta! De asemenea, simt că era ceva ce nu ar fi trebuit să rostesc cu voce tare. Ofensată, ea nu ezită să mă ia în derâdere:
   - Ah, scuză-mă că am încercat să te ajut să reușești!
   - Faptul că am renunțat la o oră de antrenament într-o zi din timpul sezonului pentru a sta cu Bree nu-mi va afecta cu nimic reușita.
   De când eu și Bree am început să ne întâlnim (ea nu știe că totul este fals), mama a făcut o mulțime de comentarii pasiv-agresive despre Bree. Poate să spună tot ce vrea despre jocul meu, despre nutriție sau despre faptul că arăt cam rotofei într-o revistă, dar eu nu voi suporta nici măcar un cuvânt negativ despre Bree.
   - Oh, dragul meu, nu te amăgi! Fata aia s-a strecurat în povestea ta de succes încă de când erai în liceu. Te-am văzut cum aproape că ai renunțat la tot pentru ea atunci, dar crede-mă că nu am de gând să privesc impasibilă cum faci asta a doua oară.
   Mă opresc și mă întorc brusc cu spatele la adolescent - care aproape că a ajuns lângă mine, ținând în mâini o foaie de hârtie și un pix - pentru ca el să nu poată auzi ce îi voi spune mamei.
   - În primul rând, este o femeie, nu o fată. În al doilea rând, da, dacă m-ar fi lăsat, aș fi rămas acasă pentru ea fără să mă gândesc. Și încă aș face-o. Pentru mine, fotbalul nu va fi niciodată la fel de important cum este ea, așa că poți fie să-mi susții relația cu Bree, fie să renunți la o relație cu mine. Tu decizi, dar să știi că nu am de gând să mă răzgândesc în privința asta.
   Mama mormăie ceva și pufnește, neîncrezătoare, apoi îmi închide telefonul. Da, pur și simplu încheie apelul fără să mai zică nimic, pentru că Vivian Donelson nu știe cum să reacționeze când cineva o pune la punct.
   Sunt sigur că peste o oră voi primi un telefon de la tata, care mă va ruga să-i cer scuze mamei și îmi va povesti că nu a mai ieșit din camera ei de când am vorbit, pentru că era foarte rănită sufletește. „În definitiv, ea m-a născut! A făcut tot ce a putut pentru ca visurile mele să devină realitate. Cum îndrăznesc să nu o las să-mi controleze întreaga viață până la cel mai mic amănunt?“ De aceea evit conflictele cu ei. Este mai ușor să fiu de acord cu ea și să o las să mă calce în picioare decât să intru într-o discuție în contradictoriu care îmi va devora toată energia. Dar, în ce o privește pe Bree, este o luptă pe care mi-o asum în fiecare zi.
   Mă întorc spre studio și îl găsesc pe adolescent, care îmi zâmbește larg.
   Pixul îi tremură în mână. Mă străduiesc să-i zâmbesc cât se poate de plăcut, deși nu mă simt absolut deloc confortabil. Această mască pe care trebuie să o port face parte din meserie. Nu pot să-i dezamăgesc pe fani. Nu pot dezamăgi echipa. Nu pot dezamăgi pe nimeni.
   - Hei, omule, îi spun, apropiindu-mă. Îmi pare rău pentru asta. Vrei un autograf?
   El tremură ca o frunză în timp ce îi semnez bucata de hârtie, îmi mulțumește întruna, o bagă înapoi în șorțul de pânză și se întoarce în pizzerie. Mă grăbesc să urc scările abrupte ale studioului înainte ca puștiul să poată spune cuiva din pizzerie că sunt aici.
   În momentul în care deschid ușa studioului, aud vocea lui Bree numărând pașii în camera principală. Aici, sus, este foarte cald din cauza văpăii pe care o degajă cuptoarele de pizza și miroase a drojdie și a transpirație. Nu este o combinație prea bună. Imediat, mintea mea începe să conceapă modalități prin care aș putea îmbunătăți acest spațiu pentru ea, dar nici măcar în imaginație Bree nu mă lasă să merg prea departe.
   Simt o ciupitură fantomatică într-o parte și mi-o imaginez cum mă țintuiește cu privirea: „Nici să nu te gândești la asta, Donelson!“
   Studioul are forma unei cutii lungi. După ce intru pe ușa din față, mă trezesc pe holul lat de 1 metru și jumătate, care se întinde pe toată lungimea studioului. Dacă aș continua să merg înainte, următoarea ușă m-ar duce direct în studioul propriu-zis. În stânga mea este un hol lung de 8 metri, care dă într-o baie cu o singură cabină, iar în dreapta sunt încă 8 metri de hol care se termină cu biroul lui Bree.
   Urmez ritmul muzicii și pocnetele făcute de picioarele balerinelor, care lovesc sacadat podeaua, până când ajung la studio și îmi strecor capul pe ușă. Descopăr douăsprezece adolescente care țopăie, se rotesc în aer și aterizează la loc, în timp ce Bree stă în fața lor, cu spatele la mine. Poartă costumul meu preferat de azi, cel care arată o mare parte din spatele ei tonifiat.
   În momentul în care ochii mi se îndreaptă spre posteriorul meu preferat de pe planetă, dansatoarele încep să mă observe una câte una. Ca niște piese de domino care se prăbușesc, fetele se împiedică unele de altele și se lovesc de podea.
   Bree țipă văzând această scenă neprevăzută și oprește muzica, apăsând pe telecomandă.
   - Imani! Hannah! Fetelor, voi ați...
   Se oprește când una dintre fete arată, cu gesturi ample, în direcția mea.
   - Este EL!
   Jur că sunetul scos de capul lui Bree, care se răsucește în direcția mea, face un zgomot ca de tunel aerodinamic. Ochii ei cad asupra mea și, BAM!, privirea aceea mă lovește direct în inimă. Dar șocul inițial se risipește, iar pe chipul ei se așterne în schimb un zâmbet larg. Îmi vine să-mi încolăcesc brațele în jurul taliei ei. Îmi vine să-mi cobor gura pe gâtul ei și să-mi croiesc drum cu sărutări, în susul și în josul lui.
   Arată periculos de sexy în costumul mulat și în colanții scurți de dans. Îmi place când poartă acel coc de balet frumos aranjat, pentru că știu cum arată părul ei când nu este legat așa de strâns. Întotdeauna există un moment la sfârșitul zilei când își scoate agrafele, iar toate acele bucle sălbatice îi cad în jurul umerilor - priveliștea asta mă ucide de fiecare dată.
   Ieri, pe platoul de filmare, am simțit ceva între noi. Nu a fost ceva unilateral. Bree reacționa la gesturile mele și, de fiecare dată când o atingeam, roșea sau se apleca puțin mai mult către mine. Deși era în numele unei idile false, a fost un flirt reciproc serios care nu părea fals. A fost perfect.
   Până când ea a fugit.
   Abia parcasem mașina când Bree a sărit afară și mi-a strigat să nu o urmez, deoarece nu se simțea bine. „Ce s-a întâmplat?“ am întrebat-o. „Sunt în acea PERIOADĂ a lunii!“ mi-a spus ea și apoi a fugit ca și cum acesta ar fi fost un răspuns real. Doar că uitase că, fiind o persoană care împărtășește prea mult, îmi spusese deja cu o săptămână și jumătate în urmă că era la ciclu.
   Deci, da, evident că era speriată după prima noastră zi ca un cuplu. Astăzi sunt aici ca să mă asigur că totul este în regulă între noi și să îndeplinesc punctul 18 de pe fițuică: „Îi faci o vizită-surpriză la cursurile ei de balet ca să-i arăți că ții la ea“.
   - Nathan? Ce cauți aici? E totul în regulă? întreabă Bree, părând puțin neliniștită în timp ce își plimbă privirea între mine și fetele aliniate, care se holbează la mine.
   Rareori am ocazia să o vizitez la studio, așa că înțeleg de ce e îngrijorată.
   Una dintre balerine își aruncă dramatic antebrațul în față, ca și cum ar încerca să-și ferească ochii.
   - Repede, să-mi aducă cineva niște ochelari de soare - bărbatul ăla este atât de sexy, încât îmi arde pupilele.
   Toată clasa chicotește la gluma celei care conduce, în mod evident, grupul, iar Bree se uită fix la ea.
   - Hei, tu, încetează! Și să nu mai spui pupile în felul ăsta. E ciudat!
   Firește, toate încep să repete cuvântul „pupile“, iar eu mă străduiesc să nu râd.
   Bree îmi surprinde surâsul și se îndreaptă încet spre mine, liniile trupului său zvelt părând la fel de grațioase și letale ca ale corpului unei pantere. Se oprește chiar în fața mea și își îngustează ochii mari și căprui spre mine.
   - Ți se pare amuzant că mi-ai întrerupt ora și le-ai făcut pe adolescentele astea pline de hormoni să intre într-o criză de isterie?
   O privesc și-i zâmbesc:
   - Nu, absolut deloc.
   Ea ridică o sprânceană și murmură, ca și cum ar fredona:
   - Nu cred că te voi crede...
   Privirea ei se fixează asupra gurii mele, iar zâmbetul mi se estompează încet. Stăm așa câteva secunde, în echilibru pe această coardă tensionată, neștiind ce să spunem sau ce să facem în continuare.
   - Oh! strigă una dintre eleve. Sunați la pompieri! Ăștia doi sunt pe cale să incendieze studioul!
   Bree se răsucește pe călcâie:
   - Să nu mai scoateți niciun cuvânt, fetelor! Trebuie să mă duc să vorbesc 1 minut cu domnul Donelson în biroul meu. Continuați salturile cât timp sunt plecată.
   Mă uit la Bree cu un zâmbet malițios și cu sprâncenele ridicate în timp ce îi spun pe un ton scăzut:
   - Domnul Donelson?
   Ea își dă ochii peste cap, apoi șoptește:
   - Nu le provoca! Fetele astea sunt nemiloase. Mă sâcâie de luni întregi să mă întâlnesc cu tine, iar eu le amintesc încontinuu că suntem doar prieteni. De când s-a aflat în sfârșit despre... relația noastră, ironiile lor au devenit aproape imposibil de controlat.
   Au încercat să o convingă pe Bree să se întâlnească cu mine? Această veste nu face decât să-mi valideze instinctul că eu și Bree am arăta perfect împreună, făcându-mă și mai dornic să flirtez.
   - Deci n-ar trebui să te ciupesc de fund în fața lor?
   - NATHAN!
   Îmi place cum i se înroșesc obrajii în ultima vreme.
   Bree îmi aruncă o privire de avertisment, ca și cum ar vrea să-mi spună „Ai grijă cum te comporți“, înainte de a se întoarce să se adreseze din nou clasei:
   - Bine, acum aliniați-vă și luați poziția de start. Cât timp discut cu domnul Donelson, ar fi bine să aud sunetul unor salturi grațioase.
   - Hm, se duce să discute cu domnul Donelson, spune altă fată, adresându-se colegelor și subliniind cuvântul „discute“ cu degetele ridicate în aer ca niște ghilimele.
   Fetele astea sunt o pacoste. Acum înțeleg de ce le iubește Bree atât de mult. Sunt exact ca ea.
   - Salturi! strigă Bree în timp ce apasă pe telecomandă, pornind o piesă de muzică clasică.
   Toate fetele flutură din gene și cântă:
   - La revedere, domnule Donelson!
   Bine, asta mă face să mă simt ciudat. Notă pentru mine: poate că a o surprinde pe Bree la serviciu când are o cameră plină de adolescente nu este cea mai bună idee.
   Bree îmi citește gândurile:
   - Da. Și tu ar trebui să nu mai pozezi în atâtea reclame fără cămașă! Ar trebui să vezi toate pozele cu tine pe care le-au salvat pe telefoanele lor. Asta e deranjant și, de asemenea, ceva ce aș fi putut să nu aflu vreodată.
   Bree mă prinde brusc de mână și mă trage după ea în hol. Nu eram pregătit pentru acest contact piele pe piele, iar atingerea îmi face tot corpul să se concentreze asupra acelui punct de contact. Bree se oprește când ajungem de cealaltă parte a peretelui studioului, în afara câmpului vizual al fetelor. Îmi dă drumul la mână pentru a mă privi în față, dar tare aș vrea să îi iau palma într-a mea. Îmi bag mâinile în buzunare pentru a nu da curs impulsului.
   - Deci ce se întâmplă? întreabă ea în timp ce acordurile maiestuoase ale muzicii clasice se rotesc în jurul nostru.
   Înghit în sec, simțind brusc că mi-e inconfortabil să recunosc că am venit până aici doar ca să o văd. Așa mi-au spus băieții să fac, dar... nu știu dacă pot să mă hazardez atât de mult. Nu i-am mai zis așa ceva până acum și nu sunt sigur cum va reacționa. Mă balansez de pe un picior pe celălalt.
   - Aveam ceva ce... ce... ce aș fi vrut să...
   - Dumnezeule, bărbatul ăla uriaș se bâlbâie?! Este așa de adorabil!
   Bree se uită peste umărul meu spre locul de unde a venit comentariul șoptit.
   - Întoarceți-vă în studio sau veți face toate 10 minute de flotări înainte ca ora să se termine!
   Ce sergent de instrucție strașnic! Mă întreb dacă aceste fete o găsesc amenințătoare. Vreau doar să o sărut. Bree se întoarce și îmi face semn să o urmez. Se pare că acum ne vom înghesui în biroul ei micuț. Sunt atât de obișnuit ca Bree să nu vrea să ne aflăm în nici un fel de spațiu strâmt, să nu fie prea aproape de mine, încât, în timp ce mă uit la cei 2 metri pătrați de spațiu disponibil, îi arunc fără să vreau o privire ezitantă. Ochii ei se măresc de nerăbdare și îmi face semn să intru.
   - Haide, grăbește-te! Acesta este singurul loc în care putem vorbi în particular. Trebuie să mă întorc repede la fete.
   În timp ce pășesc în biroul ei cât o cutie de carton, îmi amintesc de senzația de a face în sfârșit ceva legal. Știți cum e? Este sentimentul pe care îl ai când îți comanzi prima bere în ziua când împlinești 21 de ani, barmanul îți studiază actul de identitate și, pentru o fracțiune de secundă, transpiri pentru că ești atât de obișnuit să oferi mereu unul fals. Dar acesta este absolut real, iar barmanul îți pune o bere pe masă și tu o bei fără teama că ai putea fi pedepsit. Exact așa mă simt când sunt invitat să stau în această cameră minusculă cu Bree.
   Biroul ei ocupă cea mai mare parte a spațiului, iar Bree se lipește cu picioarele de el, pentru a-mi face loc să pot închide ușa. Totuși, nu reușesc să o închid întinzând mâna în spate, așa că nu am altă soluție decât să mă apropii de Bree până când ne atingem. NU AM ALTĂ SOLUȚIE, VĂ SPUN!
   Bărbia mea se odihnește deasupra capului ei. Acum mireasma dulce de nucă-de-cocos îmi domină toate celelalte mirosuri. Abia când piepturile noastre sunt aproape lipite reușesc să trag ușa în spatele meu. Lemnul ușii îmi zgârie spatele și sper să lase un semn ca să-mi amintesc mereu de acest moment.
   Ușa se închide cu un clic scurt și, nu știu de ce, dar nu mă dau la o parte.
   Nici Bree nu mă împinge înapoi. În schimb, se uită în sus, căutându-mi ochii. O șuviță de păr i-a căzut din coc și îi atârnă pe obraz. Fără să stau pe gânduri, ridic mâna și îmi trec vârful degetelor peste pometele ei, așezând ușor după ureche șuvița rebelă. Ea trage cu aviditate aer în piept, iar buzele i se întredeschid. Este atât de drăguță! Moale și dulce, dar și vibrantă, și aprinsă. Oare sărutul ei are același gust?
   Îmi las mâna să cadă în jos, de la ureche, pe lateralul brațului ei. Genele ei coboară pentru a urmări calea pe care o ia palma mea până când aterizează chiar lângă a ei, iar încheieturile noastre se ating ușor. Ochii ei căprui și adânci se ridică din nou spre ai mei și parcă timpul stă în loc. Suntem înghețați împreună. Ceva din felul cum mă privește îmi spune că, dacă m-aș apleca să o sărut chiar acum, m-ar lăsa. Nu știu cine are primul inițiativa, dar degetele noastre se ating și urcă până când se împletesc lejer.
   Inima mi s-a așezat parcă în gât. Nu, de fapt este în mâinile mele. O țin aici, ca Bree să o ia.
   Deodată, aerul se umple cu notele de început ale piesei Let’s Get It On a lui Marvin Gaye, iar dincolo de perete izbucnesc chicoteli vesele.
   Bree scoate un mârâit ascuțit și face un pas într-o parte, astfel încât să poată lovi cu lateralul pumnului în perete. Mâinile noastre se desprind.
   - Hei! Oprește muzica aia!
   Fetele nu se supun, ci chicotesc și mai tare. Îmi mușc buza ca să nu zâmbesc, iar Bree nu apreciază asta.
   - Nu e amuzant! spune ea pe un ton trist și învins.
   - Pe bune? E atât de amuzant! spun eu zâmbind cu toată fața.
   Bree cedează, răspunzând cu un surâs și clatină din cap.
   - Bine, este puțin amuzant.
   Încă nu sunt dispus să las momentul nostru să se încheie. Iar dacă aceste fete vor să mă ajute, nu am de gând să strâmb din nas la un asemenea gest.
   Întind mâna spre Bree.
   - Vino aici, să dansăm!
   Sprâncenele ei se strâmbă și îmi privește mâna de parcă ar fi mucegăită.
   - Ceee?
   Izbucnește într-un râs nervos și forțat și se uită în jur de parcă s-ar aștepta să descopere camere video ascunse.
   - Aici? Nu se poate. E o prostie.
   O iau de mână și o trag spre mine. „Vino aici, femeie!“ Ea nu se împotrivește. În schimb, se aruncă în brațele mele, iar eu o trag mai aproape - îi pun o mână pe mijloc, iar cu cealaltă îi țin mâna lipită de mine, palmă lângă palmă, piept lângă piept. Clipește de câteva ori și își pune, cu un gest timid, mâna liberă pe umărul meu.
   - Te porți ciudat, îmi spune, deși degetul ei mare mă mângâie cu o mișcare tandră, în sus și în jos, la baza gâtului.
   - Da. Foarte ciudat.
   Îmi apăs palma și mai tare pe talia ei și începem să ne legănăm într-o parte și în alta pe ritmul melodiei. Fiind atât de aproape, sunt impregnat de mirosul șamponului ei și, datorită body-ului decoltat la spate, pot simți textura moale și catifelată a pielii ei. Am impresia că am prins în brațe raiul însuși. Nu există nimic în afara acestor pereți pentru mine.
   - Nathan, de ce ești aici acum? Am de predat un curs de balet.
   Îmi spune asta în timp ce se apropie și mai mult de mine. O revelație tot mai solidă crește în sufletul meu pe măsură ce văd că vorbele îi sunt în conflict direct cu acțiunile. Care dintre ele sunt false?
   - Voiam să te întreb dacă ești liberă mâine-seară.
   - Ai fi putut să faci asta printr-un SMS, spune ea, căutând mai mult un răspuns.
   - Aș fi putut.
   Își aruncă scurt ochii în jos, ca și cum nu ar vrea să îi văd expresia, zâmbetul moale, iar o parte a feței ei îmi atinge pieptul.
   - Da, sunt liberă.
   - Grozav! Pro Sports Magazine organizează o mare petrecere pentru a aniversa 10 ani de la apariție. Este un eveniment cu covor roșu și speram să mergi cu mine.
   În trecut, Bree a refuzat întotdeauna să participe cu mine la orice eveniment legat de carieră. De fiecare dată îmi spunea să mă duc mai curând cu una dintre fetele cu care mă întâlneam, pentru că prietenii nu merg cu prieteni la astfel de evenimente de lux. Își ține privirea în jos.
   - Ei bine, cred că trebuie să merg, nu? În calitate de falsa ta prietenă oficială.
   - Nu. Dacă nu vrei să mergi, voi planifica altceva mai discret pentru una dintre ieșirile noastre impuse prin contract.
   - Oh! face ea și-i simt în voce o mică dezamăgire.
   Cred că vrea să îi spun că trebuie să vină cu mine. Vrea să fac alegerea în locul ei, dar trebuie să văd dacă este dispusă să vină cu mine de bunăvoie.
   - Așadar, ce părere ai? o întreb, oprindu-ne din balans pentru ca ea să se uite la mine.
   Îmi rotesc degetul mare pe pielea de pe spatele ei.
   - Bine, spune ea, ridicându-și genele. Voi merge cu tine. Dar nu am cu ce să mă îmbrac.
   Inima mi se izbește de stern. Îmi vine să-mi înfășor brațele în jurul ei și să o strâng cât mai puternic. În schimb, mă mulțumesc cu o apăsare subtilă a degetelor pe spatele ei.
   - Lasă-mă să mă ocup eu de asta și încearcă să fii acasă mâine pe la ora 17.00.
   - Am emoții legate de ce înseamnă asta.
   Mă întind în spate și deschid ușa, nevrând să o las să plece din brațele mele, dar știind că trebuie să se întoarcă la clasa ei de mici creaturi infernale.
   În timp ce mă îndepărtez, încerc să mai bifez un element de pe fițuica de mână.
   Uitându-mă la ea peste umăr, zâmbesc și îi fac cu ochiul.
   - Ar trebui să ai emoții.
   Ea rămâne încremenită o secundă și mă gândesc: „Derek, drăcușor magnific, a funcționat!“ Apoi ochii ei se măresc, iar Bree izbucnește în râs.
   - Tocmai mi-ai făcut cu ochiul?!
   Bine, deci se pare că a face cu ochiul intră în categoria lucrurilor non-sexy pentru Bree. Privirea ei mă arde până la ieșire, iar eu mă gândesc că îl voi ucide pe Derek la antrenamentul de mâine.

CAPITOLUL 17

BREE

   Abia a trecut de ora 17.00, și mă grăbesc să urc scările lipicioase ale blocului în care locuiesc, răsuflând cu dificultate și poate gâfâind un pic.
   Probabil astea sunt efectele faptului că am trăit prea mult timp într-un apartament plin de mucegai.
   Când ajung la etajul meu, mă opresc și mă încrunt la priveliștea care mi se oferă înaintea ochilor. Dylan stă pe podea, înconjurat de ceea ce pare a fi suficient bagaj pentru o croazieră de o săptămână. Cinci valize se află în jurul lui, împreună cu o grămadă de pungi de haine așezate deasupra. Cum a ajuns cu toate astea aici, sus? Mă uit în spatele meu, întrebându-mă dacă nu cumva există un lift secret pe care toată lumea îl ascunde de mine. Dar, când văd că pieptul lui se ridică la fel de mult ca al meu, îmi dau seama că a cărat singur toate astea. Bietul de el!
   - Dylan? bâigui eu, apropiindu-mă și întrebându-mă dacă nu cumva va trebui să-l resuscitez.
   Privirea îi țâșnește în sus, și el zâmbește larg, în ciuda respirației sale greoaie.
   - Bună, Gropițe! Ai întârziat!
   - Îmi pare foarte rău! spun, încă bulversată că-l văd acolo.
   Îmi imaginez că la asta se referea Nathan când zicea: „Lasă asta în seama mea“.
   - Traficul a fost groaznic astăzi. Dă-mi voie să te ajut să te ridici! Pe de altă parte, nu vreau să te sperii, dar riști să iei vreo boală venerică stând pe podeaua aia.
   El scoate un țipăt alarmat și sare în sus fără ajutorul meu.
   - Va trebui să ard hainele astea?
   - Probabil ar fi mai bine dacă ai face-o.
   - O, Doamne! De ce locuiești aici? oftează el și privește în jur de parcă ar fi văzut peste tot gândaci.
   De fapt, pentru mine nu ar fi o surpriză atât de mare dacă chiar așa ar fi.
   Râd și mă întorc să deschid ușa apartamentului meu.
   - Este vorba despre un mic lucru numit bani. Vezi tu, nu prea am bani.
   - Hmm, practic, tipul cu care te întâlnești este o bancă. De fapt, are probabil mai mulți bani decât o bancă. Du-te și mută-te cu el! Uite, te ajut eu! Împachetăm lucrurile tale, și te vei muta chiar acum.
   Îmi stă pe vârful limbii să-i spun lui Dylan că Nathan este doar prietenul meu cel mai bun și că nu vreau ajutorul lui financiar, când sunt întreruptă de priveliștea apartamentului meu. Dylan intră după mine, trăgând două dintre valizele lui, și oftează.
   - Doamne sfinte, ce de flori! Presupun, Domnișoară Nu-am-bani, că nu te-ai dus să-ți cumperi singură toate aceste buchete magice, nu?
   Clatin încet din cap și simt că am rămas fără cuvinte. Sunt zeci de buchete care îmi umplu livingul. Inflorescențe mari, glorioase, roz și verzi, pretutindeni. Nu am o floare preferată, pentru că este prea greu să mă limitez la una singură, dar am o combinație de culori de flori preferată. Se pare că i-am spus asta lui Nathan la un moment dat. Și el și-a amintit. Roz și verde. Mi se strânge stomacul.
   - Hei, ai un bilet aici!
   Dylan deja îl ridică și deschide biletul, ca și cum am fi prieteni buni de douăzeci de ani și nu am avea secrete unul față de celălalt. Cu o privire mustrătoare, i-l smulg din mână și mă întorc să îl citesc singură.

   Sper că nu te superi, dar am găsit o modalitate de a face ca apartamentul tău să miroasă mai bine. Vin să te iau la ora 19.00.
   Nathan

   Bătăile inimii mele sunt sălbatice, și mă străduiesc din greu să nu încep să guiț ca un purceluș entuziasmat în living. Ce se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă cu noi? Eu și Nathan suntem prieteni de un milion de ani, și nu mi-a cumpărat niciodată flori... și cu siguranță nu mi-a cumpărat niciodată o florărie întreagă. Gândurile încep să mi se rotească prin cap și mă întreb ce înseamnă asta. Speranța despre care vorbea Lily înflorește în pieptul meu fără ca eu să o fi cerut.
   Dar sunt prea speriată ca să mă cufund în ea. Probabil el încearcă doar să mă aducă în starea potrivită pentru a mima cât mai bine o întâlnire diseară.
   Încearcă să mă facă să-l privesc drăgăstos, cu inimioare în ochi. Din nefericire, inimioarele erau deja acolo chiar înainte de toate astea - și acum, îmi este mult mai greu să nu permit sentimentelor mele să se amplifice. Iar ieri, în biroul meu...
   - Du-te la întâlnire, Bree!
   - Ai spus ceva? mă întreabă Dylan.
   - Nimic. Nu contează.
   Deodată, îl aud oftând:
   - Fir-ar să fie, am ceva lipicios pe fund! Ce crezi că este? De fapt, nu, nu vreau să ghicesc. Vreau să schimbi apartamentul. Chiar acum.
   Râd și îl trag după mine în dormitor, unde scot o pereche de pantaloni de trening și i-i arunc:
   - Poftim, poți să-i porți pe ăștia.
   - Ăăă... mulțumesc!
   Ies din cameră pentru ca Dylan să se schimbe, iar când se întoarce în sufragerie în pantalonii de trening gri-deschis, pentru jogging, arată cu degetul spre scrisul de pe fund:
   - Hei, doamnă, ia privește, pe ăștia scrie Juicy pe fund.
   Îmi înăbuș râsul cu o floare pe care o țin apăsată pe nas și din care inspir ca o dependentă.
   - Știu.
   - Nu aveai altceva care să mi se potrivească?
   - Chiar n-aveam.
   Strâmbă din nas, bosumflat, și ia de pe canapea o pernă cu care aruncă în mine.
   - Și când te gândești că am făcut cumpărături toată dimineața ca să-ți găsesc rochia perfectă. Ar fi trebuit să-ți găsesc doar un tricou pe care să scrie Skank.
   - Ai făcut cumpărături pentru mine? îl întreb cu ochi mari și rotunzi, ca de cățeluș.
   Îmi aruncă o privire peste umăr în timp ce se duce să deschidă fermoarul genții trântite pe canapeaua mea și care conține mai multe rochii FABULOASE.
   - Ce credeai că sunt ăștia? Saci cu cadavre? Ca și cum mi-aș căra după mine victimele oriunde mă duc?
   - Ar trebui să mă sperie faptul că te-ai gândit atât de repede la asta?
   Singurul lui răspuns este să scoată o rochie lungă până în podea și să o țină ridicată, în timp ce mă privește cu mândrie.
   - OK, deci nu știam mărimea ta exactă și am fost puțin sceptic că omul tău o știe cu precizie... dar se pare că a avut dreptate! Rochia asta o să-ți vină mănușă!
   Iau rochia de la Dylan și mă uit pe etichetă. Cu siguranță este mărimea potrivită. Sunt îngrozită de faptul că Nathan a știut asta, pentru că eu în mod cert nu i-am spus niciodată. Un alt lucru pe care îl găsesc este o etichetă de preț care mă face să mă sufoc.
   - Te rog, spune-mi că acesta nu este prețul real al acestei rochii!
   El ridică din umeri și se ocupă cu despachetarea acelor valize, care, se pare, sunt pline de produse de firmă pentru păr și machiaj. Sephora a explodat în sufrageria mea, și este o priveliște frumoasă. Lily ar fi atât de invidioasă! Îi trimit o poză pe telefon, ca o surioară enervantă și malițioasă ce sunt.
   - Crezi ce vrei. Tot ce știu este că Nathan m-a pus să-ți cumpăr 15 rochii din care să alegi, toate însumând prețul casei mele. Pe lângă toate astea, mi-a plătit banii pentru o zi de filmare... Dar de ce te-ai schimbat la față?
   Mi-am acoperit fața cu palmele pentru că lucrurile pe care le aud mă îngrijorează. Este foarte, foarte rău. Tot ce am evitat vreodată în relația cu Nathan se întâmplă acum într-o avalanșă grăbită. Întâlnire publică sofisticată. Gesturi grandioase. Propriul meu anturaj. Cadouri scumpe. E prea mult, și totul se va termina pentru mine la fel de repede ca în cazul celorlalte iubite ale lui. Doar că, spre deosebire de celelalte femei, mie nu-mi vor lipsi toate astea - îmi va lipsi el.
   Dylan se apropie și începe să mă mângâie pe spinare, trasând un cerc, exact cum ar face Lily.
   - Ce s-a întâmplat? Nu asta este reacția pe care mă gândeam că o voi primi când ți-am spus că iubitul tău ți-a cumpărat rochii de mii de dolari și că a angajat cel mai bun specialist să te aranjeze în seara asta.
   Rostește ultimele cuvinte zâmbind.
   Aș vrea să-i dezvălui lui Dylan adevărul, aș vrea să-i spun că nimic din toate astea nu este real, că ne prefacem și că am evitat să mă arunc în această viață cu Nathan timp de șase ani tocmai pentru că nu am vrut niciodată să o experimentez - nu am dorit niciodată să mă bucur de ea sau să mă obișnuiesc cu ea, deoarece știu că mă va durea mult mai mult când va fi doar o amintire. Și, da, mă bucur și de această latură a lui. Sunt un om viu, care respiră, așa că, firește, îmi place să fiu răsfățată de o celebritate. Cui nu i-ar plăcea?
   Dar nu-i pot spune lui Dylan nimic din toate astea, pentru că am semnat un acord de confidențialitate foarte înfricoșător, prin care promit că nu voi dezvălui nimănui nimic. I-am povestit deja lui Lily, așa că nu-mi mai pot permite alte scăpări.
   Mă mulțumesc cu o parte din adevăr.
   - Îmi este greu să primesc lucruri de genul ăsta de la Nathan. Mi se pare prea mult.
   - Ei bine, nu îți bate capul! Este clar că are destui bani de prisos și vrea să te răsfețe puțin. Lasă-i plăcerea asta! Și, dacă te face să te simți mai bine, voi returna toate rochiile pe care nu le vrei.
   Îmi las mâinile în jos.
   - De fapt, asta chiar mă face să mă simt mai bine. Mulțumesc!
   - Bine. Acum, încearcă să îți permiți să te bucuri de acest moment! Admiră-mi abilitățile incredibile de stilist și alege o rochie pentru diseară. Nu este ca și cum va trebui să trăiești în ea pentru tot restul vieții sau să te transformi într-o adevărată casnică din Long Beach. Este doar o seară distractivă. Doar pune un pantof înalt strălucitor în fața celuilalt.
   Respir adânc. Are dreptate. Este doar o noapte. Nu e cazul să mă pripesc.
   Nimic nu trebuie să se schimbe; trebuie doar să mă gândesc la asta ca la o farsă amuzantă, pe care le-o vom juca tuturor. Să mă prefac. E firesc să te bucuri de ceva când știi că nu este decât un joc. Floare la ureche. Pot să fac asta.
   În următoarele 10 minute, eu și Dylan studiem fiecare dintre rochiile pe care le-a selectat, și este foarte greu să-mi aleg preferata, căci toate sunt deosebit de frumoase.
   În cele din urmă, aleg una care îmi amintește de șampania efervescentă. În seara aceasta, nu trebuie să port o ținută la fel de elegantă ca la o decernare de premii, dar nici una suficient de casual pentru pantalonii mei de trening Juicy. Rochia aleasă este una mulată și lungă până sub genunchi, cu mâneci lungi, un volan transparent strălucitor și o căptușeală din mătase de culoarea șampaniei. Cea mai spectaculoasă parte este spatele. Căptușeala de mătase coboară pe toată lungimea coloanei mele, iar volanul transparent, presărat cu paiete fine, care par diamante, se întinde peste tot spatele. Este sexy și elegantă în același timp. Mama mea nu va fi îngrozită dacă o va vedea mâine în tabloide, ceea ce este întotdeauna un avantaj.
   În ceea ce privește părul meu, Dylan vrea să îl las despletit. Adaugă tot felul de produse până când buclele mele sunt lucioase, strălucitoare și elastice. Îmi face o cărare mult în partea dreaptă și îmi prinde părul cu o agrafă cu diamante. „Sper din tot sufletul că diamantele alea sunt false.“ Mă machiază cu un fard de pleoape discret, cu „ochi de pisică“ scoși în evidență de dermatograf și un ruj de un roz-deschis. 
   Când mă privesc în oglindă, îmbrăcată într-o rochie fermecătoare, cu machiaj de designer și părul aranjat ca la carte, încă mă văd pe mine, iar asta îmi face inima să se umfle.
   Cel puțin, nu mă simt de parcă aș deveni o cu totul altă persoană pentru a merge cu Nathan la acest eveniment. Orice altceva ar putea fi fals, dar nu și eu. 

 ......................................................