Mlaștina, Susanne Jansson

 .....................................................

2-3

 

                 Maya l-a întâmpinat pe Tom cu o îmbrățișare și cu câteva cuvinte pline de emoție, referitoare la articolul pe care îl scrisese despre ea. Tom fusese de acord să o lase să citească o primă ciornă. 

   Ceilalți păreau puțin stingheri să aibă un jurnalist printre ei, dar Maya îl poftise înăuntru fără să stea pe gânduri.
   Tom a intrat cu un surâs evaziv pe buze, trecându-și degetele prin părul lung și ciufulit. Nu știa dacă era de la vin, dar i se părea că radia de erotism, chiar mai puternic decât ultima oară când îl văzuse. Acel trup viguros, relaxat, ce se simțea atât de confortabil în propria piele. Și-l imagina dezbrăcat, visa cu ochii deschiși la pieptul și la coapsele lui.
   Maya pusese piesa Crosstown Traffic și nivelul de energie din cameră crescuse simțitor. Jimi Hendrix a fost o forță a naturii, se gândea ea, sau el însuși fusese o stihie a naturii. Era dincolo de bine sau de rău. Despre apă sau despre foc nu aveai cum să spui că sunt bune sau rele. Acestea erau pur și simplu.

   „You jump în front of my car when you
   You know all the time that
   Ninety miles an hour, girl, is the speed I drive
   You tell me it’s all right, you don’t mind a little pain
   You say you just want me to take you for a drive”.

   - Vanja, vrei, te rog, să mai inviți niște oameni? Mi-ar plăcea să ne strângem mai mulți, a zis Maya, luându-l pe Tom de braț și invitându-l în casă.
   - Hai cu mine, vreau să-ți arăt ceva, i-a șoptit ea, parcă dorind să sublinieze faptul că vorbele acelea erau destinate doar pentru urechile lui.
   Chiar dacă nu îi putea vedea fața, ea simțea privirea lui Oskar, care parcă îi ardea spatele. Era o durere oarecum plăcută. Era ca un whisky bun sau ca un lichior tare. Intensifica ideea de trăire în prezent și o făcea să aștepte cu nerăbdare o seară care se anunța a fi una cu adevărat plăcută.

   Vanja a trimis mesaje tuturor, n-a ratat pe nimeni. Începuseră să apară tot mai multe persoane, una după alta, iar noaptea se transformase într-o petrecere inaugurală spontană a noului studio al Mayei.
   Tom îi cunoștea pe mai mulți dintre cei nou-veniți, iar asta îl ajutase să se simtă ca acasă. Avea o atitudine relaxată, își spunea Maya. Nu părea să facă eforturi ca să se integreze printre artiști.
   Câțiva, printre care și Oskar, și Ellen, au continuat să discute despre creațiile Mayei și despre cel mai recent turneu expozițional, în cadrul căruia va prezenta o serie de fotografii cu ființe și obiecte de zi cu zi. O piatră, un copac, o casă, un câine. O persoană, o poartă, un zid. Instantanee reprezentând lucruri simple, din lumea materială, ridicate la rang de artă.
   Expoziția se intitula „Nimicul” și prezenta tot felul de fleacuri prin intermediul cărora Maya încercase să evidențieze unitatea și eternitatea care alcătuiau fundamentul ilustrat al fiecărui obiect în parte. În lucrările sale nu s-a concentrat asupra caracteristicilor specifice, distinctive ale fiecărui motiv, ci pe puterea transcendentală care le interconectează.
   - Cred că e cea mai impresionantă operă a ta, a spus Ellen. După cum am scris în prefața catalogului expoziției: „Parcă o briză ar fi trecut peste toate imaginile, eliminând tot, mai puțin impresia de a fi și demnitatea care le contopește în profunzime”.
   - Am văzut și eu expoziția la Oslo, a zis Oskar, și sunt perfect de acord. Mă gândesc adesea la fotografiile acelea. Transmit un sentiment de libertate.
   Maya îl privea recunoscătoare.
   - E cât se poate de interesant, a zis Vanja. Sunt atâtea conotații!
   Tom s-a întors spre Maya și i-a pus o mână pe spate.
   - E ceva în felul în care prezinți realitatea, i-a șoptit el la ureche, care îmi stârnește aleanul. Care mă face să-mi fie dor, să tânjesc să devin o singură făptură cu altcineva, la un nivel mai profund. Dorința de a fi împreună.
   Maya simțea căldura propriului trup. Iar prezența celorlalți oaspeți stimula și mai tare flacăra pasiunii.
   - Atunci când doi iubiți se întrepătrund, i-a șoptit ea la ureche, conexiunea dintre ei generează sentimente atât de puternice pentru că reprezintă dovada armoniei supreme între natura noastră lăuntrică și ființa veșnică, atunci când murim.
   Tom se lipise de ea.
   - Sună tentant.
   - Ce anume? i-a spus ea în șoaptă.
    Moartea poate să mai aștepte. Cealaltă variantă.
   Se priveau în ochi. Maya nu a spus nimic, dar nici nu și-a ferit privirea. Aceasta era partea cea mai frumoasă. Când încă nu s-a întâmplat nimic, când toate opțiunile sunt deschise.
   În dimineața următoare, după ce s-a trezit din mahmureală, după ce și-a luat rămas-bun de la Tom, cu promisiunea să se revadă săptămâna următoare, s-a așezat pe canapea, cu laptopul și o ceașcă de cafea tare.
   A accesat site-ul Muzeului de Istorie și Cultură, verificând secțiunea de contact și programul, dar evitând dinadins fotografiile cu Fata Merișor.
   „Vreau să o văd mai întâi în realitate”, își spunea ea în gând.

   Nathalie făcuse deja câțiva pași nesiguri, dar de data asta era pregătită să meargă până la capăt. Avea de gând să străbată mlaștina pe poteca vestică.
   Decisese să urmărească stâlpii aceia electrici, pentru a reveni în locul de unde începuse totul. Era gata să urmeze firele acelea în direcția opusă. Nu mai era cale de întoarcere, era hotărâtă. Nu mai era vorba nici măcar despre o opțiune.
   Avea rucsacul plin cu provizii și apă. Dacă totul va merge conform planului, până la lăsarea serii se va fi întors deja la cabană.
   Nu voia să se grăbească. Intenționa să meargă agale o vreme. Să-și croiască drumul, să se acomodeze, să se identifice cu acele meleaguri.
   Gândul acela o înspăimânta, dar ciudat era că nu se simțea stingheră. De parcă o nouă formă de conștiență ar fi urmat-o. O prezență care o urmărea, ca o umbră. Sau poate că era exact invers... O prezență care îi deschidea calea.
   La marginea pădurii, pe o parte a traseului, copacii erau în cea mai mare parte pini, dar zărise și câțiva plopi, meri mălăieți și buruieni. Pe jos erau căzute multe mere stricate, ciugulite de ceea ce păreau a fi niște ciocuri ascuțite. Stăncuțele și ciorile obișnuiau să se oprească pe aici.
   Pe cealaltă parte, mlaștina își desfira panorama ofilită sub cerul plumburiu, umbre colorate în diferite nuanțe, ce se topeau unele în altele, contopindu-se. În perimetrul ce se întindea până la vârfurile semețe ale brazilor, siluete taciturne, nedeslușite, pierdute în zare.
   Ca o mare de iarbă și mușchi.
   Pe această porțiune, când încă nu pătrunsese în labirinturile ei, era evident că mlaștina nu era altceva decât un lac mai răsărit. Încă mai putea zări câțiva copaci, iar solul era acoperit de smârcuri și băltoace înșelătoare.
   Fără doar și poate, era o provocare să străbați acele locuri sălbatice. Dar de la distanță, peisajul părea de vis, aproape seducător.

   Se așteptase, probabil, să descopere o vegetație mai deasă, deși știa că procesul era mai lent în cazul mlaștinilor în care cresc păduri de pin. În toți acești ani, nu părea să fi crescut nimic acolo. Peisajul arăta exact cum și-l amintea de pe vremea când obișnuia să cutreiere atât de des pe acolo.
   După un timp, mlaștina s-a deschis într-un ochi de apă, un fel de iaz.
   Cândva, în copilărie, găsise un artefact pe fundul bălții, care se dovedise a fi prelucrat dintr-un peroneu din Epoca Fierului, utilizat ca închizătoare pentru îmbrăcăminte, care fusese înlocuită cu nasturi, câteva secole mai târziu.
   Descoperirea aceea îi stârnise interesul față de oamenii care trăiseră în vremurile acelea. Își aduse aminte de senzația că avea ceva în comun cu ei, din simplul fapt că locuia în același loc cu ei, pentru că pășiseră pe aceleași meleaguri, pentru că văzuseră soarele parcurgând același traseu pe cer, pentru că urmărise schimbările aceluiași peisaj, specifice fiecărui anotimp în parte.
   A simțit un junghi în inimă.
   A închis ochii și a lăsat acea amintire să iasă la iveală. Mama ei biologică, Jessica, observase ce preocupări avea Nathalie. Făcuse rost de o carte despre un băiat din Epoca Fierului și începuse să i-o citească. În acea povestire, copiii erau avertizați despre pericolele din mlaștină, despre care se spunea că era un refugiu pentru diferite entități mistice.
   „Glasul ei”. Vocea mamei în timp ce îi citea. „Îi plăcea și ei. Îndrăgea și ea cartea aceea la fel de mult ca mine”.
   Băiatul din Epoca Fierului trăia într-un sătuc, cu mai multe ferme, într-o colibă mai răsărită. Într-o parte a casei, exista o vatră mare, iar oamenii împărțeau spațiul de locuit cu purcelușii, găinile, câinele și pisica, rolul animalelor fiind acela de a le ține de cald. Chiar și animalele mai mari, vacile, caii, oile și porcii, viețuiau sub același acoperiș, într-o încăpere anexă.
   Nathalie începuse să-și implore părinții să o lase să aducă porcii în casă.
   Sau măcar câteva găini. În cele din urmă, primise un canar albastru, cu pieptul alb, căruia îi puse numele Jackie.
   - Acum suntem o familie de 4, a spus ea fericită.
   Își dorise dintotdeauna un al patrulea membru al familiei. Își dorise dintotdeauna o soră. O soră mai mare.
   Câteva zile mai târziu, pasărea a ciupit-o tare de degetul arătător de la mâna dreaptă. După două săptămâni, a zburat pe fereastra deschisă de la bucătărie și nu a mai văzut-o vreodată. Nathalie n-a reușit niciodată să treacă peste durerea pe care i-a provocat-o fuga păsării.
   Povestea despre oamenii din Epoca Fierului se încheia cu un sacrificiu pentru zei, pentru recolte bogate sau pentru a izbândi pe câmpul de luptă.
   Ori în semn de mulțumire pentru tot ce aveau deja. Obișnuiau să lase drept ofrande merinde, unelte și obiecte tradiționale în cea mai apropiată mlaștină.
   Uneori sacrificau oameni.

   Aproape că ajunsese acolo, în locul acela în care trăise împreună cu părinții ei. Jessica, Jonas și Nathalie.
   Oare avea să mai găsească acolo casa? Oare deja se mutase altcineva acolo?
   A trecut pe lângă stejarul acela imens, prăbușit în lungul cărării; rădăcinile ieșeau din pământ ca un zid, iar crengile noduroase se îndreptau în toate direcțiile. Fusese atât de fericită prima oară, când reușise să se cațăre și să se așeze pe trunchiul lui. Era ca și cum ar fi ajuns pe cele mai înalte culmi ale lumii.
   Mai avea puțin, așa că și-a continuat drumul.
   Până când, brusc, a ajuns.

   Ferestrele o priveau goale. Unele dintre ele erau încă întregi; altele erau sparte și aveau muchiile scrijelite.
   Nu avusese nicio așteptare de la momentul acesta, pentru că nu reușise niciodată să și-l imagineze. Nici măcar cu mintea nu crezuse că va mai găsi vreodată drumul spre casă.
   Clădirea era părăsită.
   Frunze peste tot.
   Părinții ei lucraseră mereu cel mai bine împreună toamna. Mama ei putea să petreacă ore întregi greblând. Era îmbrăcată în haine largi, comode, cântând Billie Jean și Man in the Mirror, în timp ce tatăl ei stătea în picioare, lângă butoi, cu șapca pe cap, râzând de ea. Cu ea. Își amintea părul lui blond, pieptănat pe spate, care îi cădea pe umeri. Felul în care părea atât de fericit să aibă grijă de foc, uitându-se la grămezile de frunze care dispăreau, ridicându-se spre cer. Ca și cum fiecare toamnă aducea noi oportunități pentru ceva mai bun.
   Și casa. Șipcile orizontale, de un gri-deschis, care pe atunci erau proaspăt vopsite. Își aducea aminte de mirosul de terebentină din serile acelei ultime veri. Acum totul era acoperit de un strat de murdărie, ferestrele erau mizere. Poteca pietruită, pe care o construiseră înainte ca mama ei să-și piardă slujba de la salonul de înfrumusețare, înainte ca toți banii lor să se ducă pe apa sâmbetei, pietricelele acelea de un roz pal, fuseseră înghițite de pământ, măcinate, uitate.
   Nathalie rămăsese cu sufletul la gură. Uitase să mai respire. Preț de o clipă a văzut negru în fața ochilor, a simțit că i se înmoaie picioarele și aproape că s-a prăbușit, fiind nevoită să se sprijine într-o mână. A stat puțin așa, perfect nemișcată, până i-a venit inima la loc.
   Amintirile o invadau, toate deodată.
   S-a ridicat din nou în picioare, tremurând din toate încheieturile. Dar nu a renunțat.
   Nu părea să locuiască nimeni acolo. Și, după toate aparențele, nimeni nu se mai stabilise acolo după ei. Nu știa dacă i se părea ceva normal sau doar ceva trist. Un frasin își vârâse ramurile prin fereastra vechiului dormitor al lui Nathalie; tufa de mure din față bloca fereastra bucătăriei. Și acolo, în curte, spre marea ei uimire, a găsit vechiul Volvo negru al familiei.
   S-a apropiat cu grijă de mașină. Unul dintre geamuri era spart. Scaunele fuseseră rupte și erau pline de gunoaie și de crengi. Și era clar că mai multe pisici se adăpostiseră aici, ferindu-se de vânt și de alte intemperii ale vremii.
   Era bombardată de crâmpeie de amintiri. Îi vedea pe mama și pe tatăl ei de parcă ar fi fost aievea acolo, ca și când ei încă ar fi existat aici. Îi vedea umblând prin grădină. Livizi, parcă plutind, ca niște siluete imateriale, dar încă prezente. Îi vedea intrând și ieșind din casă, o fereastră se deschidea, o ușă se închidea.
   Cugeta la vechea ei viață, care îi părea deopotrivă atât de străină, dar și foarte apropiată. Se gândea la iarnă, când se dădea cu schiurile pe capota mașinii. La perioada verii, când pornea cu picioarele transpirate și lipicioase și cu o înghețată topită în mână spre iazul unde înota. Îi veneau în minte atât de spațioasa bancheta din spate și dorința ei de a avea o soră care să stea lângă ea. Tatăl ei, la volan, iar mama întorcându-se mereu să verifice că totul era bine. Părul ei blond, scurt. Ochii plini de viață.
   Automobilul era încă aici. A fost întotdeauna aici. Parcă o aștepta.
   În mașină să refugiase după ce se întâmplase totul. Mai întâi sunase la urgențe, după care fugise în Volvo, unde o și găsise în cele din urmă.
   Acum, portiera din spate scârțâia și, când a deschis-o, s-a desprins din balamale și a căzut într-o parte.
   Fiecare mișcare era dureroasă, fiecare respirație, mai usturătoare. S-a urcat cu grijă în mașină, a dat la o parte câteva ramuri și s-a cufundat în scaun.
   În urechi auzea același hârâit. Prezentul sufocant, scurgerea timpului, abia mai putea să respire. S-a lipit de spătarul scaunului, a închis ochii, lăsându-se în voia celor înconjurătoare. Pisicile umblau în jurul ei, insectele se târau pe picioarele ei. Vântul o cuprinsese.
   Probabil că adormise, pentru că ciocănitul acela a trezit-o din nou. Doar că, de data asta, era un ciocănit real, binecuvântat, făcut de mâini adevărate, care loveau un material solid din lumea fizică.
   Un chip. L-a recunoscut imediat.
   - Goran, a șoptit ea.
   Bărbatul stătea cu mâna pe capota mașinii și se aplecase mult, ca să vadă înăuntru. Părul îi albise și avea chipul brăzdat de riduri, dar ochii erau la fel de ageri, de calzi, de prietenoși.
   - Nathalie, a spus el. Să fiu al naibii! Chiar mă întrebam când ai să te întorci.

3.

   Morții din mlaștină, așa erau numiți oamenii aceia care fuseseră îngropați acolo în Epoca Fierului și ale căror rămășițe fuseseră cruțate de la descompunere, în diferite stadii.
   În acele vremuri, morții, de regulă, erau arși. Așa că se ridica întrebarea: de ce unele persoane se abătuseră de la această normă? Se credea că fuseseră oferiți drept jertfă zeilor, pentru a atrage prosperitatea sau, cel puțin, pentru a ține ghinionul sub control. Alții erau de părere că săvârșiseră o crimă sau un păcat împotriva valorilor morale ale acelor timpuri... infidelitate sau poate chiar homosexualitate. Dar știința nu avea cum să verifice aceste teorii și, în cele mai multe cazuri, astfel de ipoteze se bazau mai mult pe presupuneri și prejudecăți decât pe descoperiri autentice.
   Totuși, adevărul era că, fără doar și poate, de-a lungul timpului, mlaștinile avuseseră un aer enigmatic, mistic, constituind astfel un loc firesc pentru ritualuri și pentru comunicarea cu lumea spiritelor. În vremurile mai recente, mlaștinile fuseseră considerate locul de înmormântare perfect pentru proscriși, un loc sărăcăcios, inutil, la marginea societății și a conștiinței publice și, mai important decât atât, un loc în care oamenii rareori se aventurau.
   Un preot din Germania medievală considera zonele mlăștinoase ca fiind chiar iadul, refuzând să îngroape un om înecat în mlaștină.
   „Cel care a fost înghițit de apele mlaștinii e mână în mână cu diavolul”, susținea el.

   După ce a cercetat puțin pe cont propriu, Maya a stabilit o întâlnire cu Samantha Olofsson, arheolog la Muzeul de Istorie Culturală din Karlstad, unde se odihnea Fata Merișor. Maya s-a prezentat la telefon ca fiind o artistă interesată de mlaștină, datorită misterului acestor locuri și, în special, datorită fenomenului istoric reprezentat de morții din mlaștină.
   Muzeul se afla lângă apă și arăta ca un bordei, ca un hambar roșiatic, pe lângă austera clădire originală, care semăna cu un templu. Nu era departe de fostul restaurant cu ring de dans Sandgrund, unde, în prezent, artistul Lars Lerin obișnuia să-și expună atât lucrările proprii, cât și pe cele ale altor artiști.
   Samantha Olofsson avea cam 60 de ani și un păr alb, ca o aură de înger. Era îmbrăcată cu o tunică albă și era evident că abia aștepta să-și împărtășească timpul și cunoștințele.
   Ochii Mayei erau captivați de cerceii ei, două cercuri mari, din piele, atârnați de fiecare ureche. „O copie grosolană a artei lapone tradiționale”, gândi ea.
   Samantha a observat unde era îndreptată atenția ei.
   - Sunt făcuți din cositor și piele de reni, a spus ea, ducându-și mâna la ureche. Sunt confecționați de poporul lapon.
   Maya zâmbea.
   - Aș vrea să încep prin a-ți pune o întrebare, a zis Samantha. Cunoști măcar o singură civilizație de-a lungul istoriei care să nu fi avut o relație cu lumea spirituală?
   - Cred că aceea ar fi chiar cultura noastră, a răspuns ea. De la începutul timpurilor.
   Samantha a început să râdă cu poftă.
   - Nu chiar. Nu există nicio cultură, niciun popor care să fi trăit complet rupt de o astfel de relație. Oamenii au căutat dintotdeauna să ia contact cu o altă dimensiune, în maniere felurite. Omenirea a fost ghidată, în diferite forme, de noțiunea de lume spirituală, prin rugăciune și sacrificiu. Acesta este unul dintre lucrurile care i-au unit pe oameni de-a lungul timpului. Scopul urmărit de reprezentanții muzeului, prin organizarea acestui eveniment, este exemplificarea modurilor prin care această relație s-a putut manifesta în partea noastră de lume, în Epoca Fierului.
   Expoziția era împărțită în două camere slab luminate. Câteva obiecte despre care se spunea că reprezentau ofrande erau expuse în casete din sticlă: o pereche de bețe, niște ornamente sparte și un vas de lut, a cărui utilitate nu era cunoscută. Pe niște ecrane mari rulau ilustrații despre cum se presupunea că arătau oamenii din Epoca Fierului și împrejurimile lor. Fata Merișor era expusă într-o vitrină mare, într-un colț al încăperii. Nu era deloc precum și-o imaginase Maya. Trupul ei era un puzzle de piese negricioase, înșiruite unele lângă altele, adunate într-un gol care se voia să reprezinte mlaștina. Țesuturile feței erau practic inexistente. Singurele rămășițe cât de cât bine conservate erau părul, care îi atârna în jurul capului, rochia din lână maronie, lungă până la genunchi, cureaua din talie, din piele împletită și o amuletă ovală, din aur, pe care o purtase cândva în jurul gâtului, dar care acum era expusă într-o vitrină separată.
   - Când vine vorba de morții din mlaștină, contribuțiile Suediei la capitolul istorie sunt extrem de limitate, i-a spus Samantha. În comparație cu alte descoperiri europene importante, Fata Merișor este doar o notă secundară. Dar în Suedia, ea este cu adevărat unică. Celelalte trupuri descoperite în mlaștinile suedeze erau din perioade mai recente, bărbatul Bocksten, din Varberg, trăise în Evul Mediu, așa că nu puteau fi considerate descoperiri „autentice”, deoarece, în majoritatea cazurilor, doar scheletul se mai păstrase. Istoricii o numiseră Fata Merișor, făcând astfel trimitere la un alt exemplu de acest gen, Fata Zmeură, cu o vechime de 5 mii de ani, care fusese descoperită în timpul unei recolte de turbă în afara orașului Falkoping, în 1943. Singurele „părți moi” recuperate în cazul ei fuseseră câteva semințe de zmeură, despre care se presupunea că reprezentaseră ultima ei masă.
   - Fata Merișor era în stare bună când a fost descoperită, a mai spus Samantha. Dar, din păcate, a trecut prea mult timp înainte de a fi tratată corect. Vezi tu, acest tip de descoperire, odată expus la aer, se degradează ușor. Trupurile pot rămâne în pământ timp de mii de ani fără nicio modificare, dar, odată scoase la suprafață, se deteriorează în scurt timp. E extrem de important să se acționeze rapid.
   Un par din stejar fusese înfipt prin hainele și părțile corpului rămase, reconstituindu-se astfel modul în care se credea că fata fusese țintuită în pământ.
   - Se crede că trupurile erau fixate bine pe rug, ca să nu plutească la suprafață, dar circulă fel de fel de opinii, de superstiții, a zis Samantha.
   - Cum ar fi? a întrebat Maya.
   - Cum ar fi că rugul ținea mortul în loc, ca să nu îi bântuie pe ceilalți.
   - Are vreo legătură cu teoria că vampirii pot fi uciși cu un țăruș înfipt în inimă? a întrebat-o Maya.
   - Nu, nu am descoperit nimic care să indice acest lucru.
   Una dintre ilustrații înfățișa un bărbat și o femeie care încercau să înfigă o prăjină printr-un cadavru care zăcea într-o groapă.
   - Suntem, desigur, extrem de mulțumiți și mândri de Fata noastră Merișor, a continuat Samantha. Dar, după cum spuneam, nu se compară cu descoperirile colegilor noștri din Danemarca, spre exemplu. Ai ajuns cumva pe la muzeul din Silkeborg? Unde este expus omul din Tollund?
   Maya a dat din cap că nu. Samantha a oftat din nou, privind-o pe Fata Merișor.
   - Haide cu mine, a zis ea. Vreau să-ți mai arăt ceva.
   A condus-o pe Maya într-un birou mic, a tras jaluzelele și a pornit proiectorul. Pe perete apăru un ecran luminos.
   Apoi Samantha a început să îi povestească despre Bărbatul Grauballe și despre Femeia Huldremose. Avea atâta pasiune în glas, încât ar fi putut fi confundată cu fericirea.
   I-a vorbit Mayei despre omul Tollund, a cărui barbă era încă intactă după mai bine de 2 mii de ani și despre Fata din Windeby, în vârstă de 13 ani, care fusese găsită într-o mlaștină în sudul orașului Schleswig, din Germania, în 1947. Fata avea peste ochi o bandă împletită, din lână, atât de strâns legată, încât îi zdrobise nasul și ceafa. Inițial se crezuse că partea stângă a capului ei fusese rasă cu un cuțit ascuțit, pentru a fi făcută de ocară, presupuseseră istoricii.
   - Se crede că a fost ucisă pentru că fusese infidelă, a șoptit Samantha în întuneric. Că această copilă a fost dusă în mlaștină cu scalpul ras, a fost legată la ochi și că a murit înecată acolo.
   La câteva zile după ce trupul Fetei Windeby fusese descoperit, un alt corp a fost găsit la doar câțiva metri distanță, trupul unui bărbat, ceea se părea să susțină ipoteza adulterului, faptul că era vorba despre doi iubiți a căror idilă avusese un final tragic. În parte, se ajunsese la această concluzie deoarece arheologia germană de la acea vreme era influențată de ideologia nazistă. Sub conducerea comandantului SS Heinrich Himmler, morții descoperiți în mlaștinile din Germania au fost dați drept exemplu negativ, fiind dovada clară că poporul germanic pedepsise dintotdeauna indivizii cu comportamente sociale deviante. Ulterior, cercetările arătaseră că fata era de fapt un băiat și că ambii „păcătoși” nici măcar nu trăiseră în același secol. Poate că legătura de pe ochii fetei era de fapt o bentiță pentru păr, care îi alunecase de pe cap și poate că „părul ras” se dezintegrase, pur și simplu.
   - Dar cum de a fost posibil ca aceste corpuri să fie atât de bine conservate? a întrebat Maya.
   - În parte, pentru că în mlaștină oxigenul se găsește într-o concentrație foarte mică, degradarea bacteriană fiind încetinită. Dar mlaștina este și un mediu acid. Atunci când mușchiul de turbă moare, se eliberează o substanță ce se transformă într-un acid humic maroniu, care leagă calciul de azot, printre altele, a zis ea, dându-și o șuviță argintie de păr după ureche. Atunci când calciul se eliberează din corp, bacteriile ce provoacă dezintegrarea nu se mai pot reproduce. Și, pe termen lung, supusă acțiunii azotului, pielea devine maronie, printr-o serie de reacții chimice complexe. Pe lângă asta, a spus ea, trăgând aer în piept, am putea afirma că mai există alți trei factori esențiali: temperatura din mlaștină nu trebuie să depășească 4 grade celsius la îngroparea trupului, în caz contrar, corpul va începe să se descompună imediat. De asemenea, cadavrul trebuie să fie îngropat suficient de adânc, astfel încât animalele sălbatice să nu poată ajunge la el și trebuie acoperit imediat cu turbă.
   Samantha a zâmbit și a dat aprobator din cap, dorind parcă să confirme informațiile pe care tocmai le împărtășise.
   - În plus, condițiile specifice sunt diferite de la un caz la altul. Nicio mlaștină nu seamănă cu alta.
   - Nu, bineînțeles că nu, a spus Maya. Dar de ce ai făcut referire la Fata Merișor ca la o notă „secundară”?
   - Poate pentru că nu a fost nici bine conservată, nici bine restaurată, dar există și alte explicații.
   A continuat prin a-i povesti că majoritatea trupurilor fuseseră descoperite în perioada postbelică, atunci când lipsa cărbunelui și a altor surse de energie dusese la creșterea exploatărilor de turbă. Cadavrele fuseseră adesea confundate în primă instanță cu victimele omorurilor de dată mai recentă. Ba chiar, la un moment dat, în Anglia, un om mărturisise că își omorâse soția dispărută, atunci când a fost pus față-n față cu un astfel de corp descoperit, deși ulterior se dovedise că respectivul cadavru avea peste 2 mii de ani. Mai târziu, când turba n-a mai fost atât de utilizată ca sursă de energie, iar extracția mecanică o înlocuise pe cea manuală, numărul descoperirilor și interesul din jurul lor s-au diminuat.
   - La momentul descoperirii trupului Fetei Merișor, la începutul secolului XXI, interesul față de morții din mlaștină deja scăzuse considerabil, a mai zis Samantha cu voce gravă, în timp ce o privea pe Maya prin lumina obscură. Dar, bineînțeles, asta nu înseamnă neapărat că nu mai există cadavre prin locurile acelea. Poate înseamnă, pur și simplu, că ele încă nu au fost identificate.

   Puține se schimbaseră în casa lui Goran Dahlberg. Era boemă și plină de fleacuri, dar la fel de curată și de ordonată.
   Camera de zi era mare, iar pereții, acoperiți de cărți. Două lustre cu ventilator se învârteau leneș pe tavan. Într-un colț al încăperii se aflau o canapea și un scaun negru, din piele. Jaluzelele din lemn erau trase pe jumătate, în dreptul ferestrelor mari.
   - Îmi plăcea așa de mult să vin aici, a spus Nathalie, așezându-se pe scaun.
   - Și mie îmi plăcea când veneai în vizită.
   Au tăcut preț de câteva clipe.
   - Mi-a fost dor de tine, a zis Goran. Tu mi-ai lipsit cel mai mult.
   - M-am gândit de mai multe ori să vin, a mințit ea.
   Goran a făcut un semn cu mâna, în sensul să o lase baltă.
   - Înțeleg de ce nu ai vrea să mai pui piciorul pe aici.
   Se simțea ca pe marginea prăpastiei. Ca și cum ceva ar fi purtat-o până aici în timp ce dormea și că abia se trezise și vedea abisurile care o înconjurau.
   „Ce caut eu aici?” se gândea ea. „Ce să fac?”
   - Dar tu ai rămas aici, în toți acești ani? l-a întrebat ea.
   - Eu sunt cel care ți-a cumpărat casa. Știai?
   Nathalie a dat din cap că nu. Harriet îi spusese că după vânzarea casei, optzeci de mii de coroane apăruseră în contul ei, dar nu se deranjase niciodată să afle cine era noul proprietar.
   - De ce? De ce ai vrut să cumperi casa?
   - Pur și simplu nu mi-am putut imagina pe nimeni altcineva locuind acolo. Am preferat să o văd părăginindu-se. Sper să nu ți se pară ciudat.
   - Mie... mie nu-mi pasă, a reușit ea să spună. Chiar nu-mi pasă. Am trecut peste. Serios. Nu am stat o clipă pe gânduri.
   - Totuși, iată că tocmai te-am găsit în mașină. Cum vine asta? a zis Goran, uitându-se fix în ochii ei. Cum mai ești?
   - Nu știu. Îmi trec prin minte fel de fel de chestii. Lucruri peste care se pare că nu am reușit să trec.

   Era un sentiment ciudat, să stea în casa vechiului ei vecin, ca o femeie matură. Ar fi preferat să afle că totul rămăsese în trecut, că își lăsase copilăria în urmă. Dar acum părea mai degrabă opusul. În timp ce stătea acolo, în casa lui Goran, și-a dat seama că timpul a stat în loc, așteptând revenirea ei, urmând să curgă din nou de îndată ce ea va păși din nou pe acolo.
   Nathalie i-a spus despre teza la care lucra în prezent și că începuse să studieze biologia.
   - Zonele mlăștinoase, a zis el zâmbind. O alegere interesantă pentru cineva care se trage de prin părțile astea.
   Ea a zâmbit vag, nefiind tocmai sigură că înțelegea ce voia el să spună, dar i-a zis despre cabana pe care o închiriase la Conacul Quagmire. Simțea cumva întrebarea aceea care plutea invizibil deasupra lor.
   Niciunul dintre ei nu voia să o materializeze în cuvinte, pentru că amândoi știau ce ar fi putut însemna asta.
   - Nu e primul, a spus Göran în cele din urmă.
   - Cine?
   - Știi prea bine la ce mă refer. Băiatul acesta căruia i-ai salvat viața.
   - De unde știi?
   - Lumea vorbește, Nathalie. Și am citit în ziar. Am făcut legătura. Nu este primul, a repetat el cu o voce gravă. O știi prea bine și tu.
   Nathalie îl privea cu interes.
   - A avut noroc, a spus Goran. L-ai găsit. Dar sunt mulți oameni care au dispărut de aici de când ai plecat tu.
   Pentru o clipă, el s-a uitat pe fereastră, fără să spună nimic, apoi a continuat:
   - Chiar mai mulți decât de obicei.

   Exact când Maya se urca în mașina ei să plece de la muzeu, i-a sunat telefonul. Primise un mesaj de la Tom, prin care îi mulțumea pentru ziua de ieri, citându-l pe criticul de artă John Berger:
   „Relația dintre ceea ce vedem și ceea ce știm nu este niciodată clară. În fiecare seară vedem apusul de soare. Știm că pământul se îndepărtează de el. Totuși, această cunoaștere, această explicație, nu este niciodată ce vedem în fața ochilor.
   Doar simțindu-ne doriți ne putem apropia în această viață de sentimentul de nemurire”.
   A citit mesajul și a decis că era mai bine să îi răspundă mai târziu, când nu era atât de obosită.
   Ei petrecuseră câteva nopți împreună, întotdeauna în aceeași formulă. El ajungea la ea acasă pe la ora șase, își lăsa mașina acolo și făceau o plimbare până la Staughterhouse, un restaurant care se afla puțin mai departe de incinta fabricii.
   Localul avea doar 5 mese și funcționa într-un hotel recent renovat, un fost abator, de unde își și luase numele. Stilul industrial funcțional era reflectat în fiecare detaliu al decorului și aveau un singur preparat pe meniu, ceva vegetarian, parcă în semn de protest la adresa istoricului clădirii.
   Mâncau și beau pe săturate, pierduți într-o discuție metafizică, apoi se întorceau acasă. Tom rămăsese de fiecare dată peste noapte. Era ceva drăguț, bineînțeles, doar că un voal invizibil de așteptare începuse să îi învăluie. Partidele lor de sex deveniseră din ce în ce mai tensionate și mai neinspirate.
   Era dureros să vadă cât de mult efort depunea el încercând să evite inevitabilul, străduindu-se din greu să se asigure că relația lor nu-și pierdea scânteia, chiar dacă toate încercările lui nu făceau altceva decât să înrăutățească situația. Dezvoltase un comportament servil, iar intelectul lui își cam pierdea agerimea în timp ce stăruia cu disperare să bată șaua, ca să priceapă iapa, încercând să o determine să rămână acolo, să nu plece în căutarea altor orizonturi.
   Conversația de ieri fusese despre concepția lui Schopenhauer despre idealismul transcendental al lui Kant. Nu-și amintea dacă ajunseseră la vreo concluzie substanțială, dar savurase pe deplin mâncarea: un castron mare cu varză roșie călită, umplută cu brânză de capră, spanac delicios condimentat și cu nuci sfărâmate pe deasupra. La desert au luat parfait de coacăze negre, urmat de un coniac franțuzesc fin, pe care patronul restaurantului îl cumpărase vara trecută, când vizitase personal Franța.
   Acum ea șofa spre casă, cu gândul în altă parte. La radio se difuza piesa Fur Alina a lui Arvo Part. S-au auzit mai întâi tonurile timide ale preludiului, urmate de două minute de armonii compuse absolut impecabil. Pauzele dintre acorduri erau partea ce mai importantă, spațiul dintre moleculele muzicale, golul încărcat de emoții.
   Muzica lui Part întruchipa acea seninătate aparte, din care izvora orice creație artistică valoroasă. Atemporalitatea. Spațiul din străfundurile sufletului fiecărui om, partea aceea care se reflecta în tăcerea dintre tonurile din compozițiile lui Part.
   Se gândea la spațiul acela ca la un nimic.
   La ceea ce reprezenta nimicul, nu la ceva care era un nimic. Un gol mistuitor, care ar putea fi asociat mai degrabă cu o evidență decât cu un pustiu. Care era totul. Și nimic. În același timp. O singură forță vitală a spațiului, care în lumea fizică se exprima prin forme aflate în continuă schimbare și care aprecia, în mod cert, atât umorul, cât și dragostea pentru diversitate. La urma urmei, au existat 350 de mii de specii diferite de gândaci. Unii dintre ei, când înaintează, rostogolesc bile de bălegar cu picioarele din spate; alții au coarne mari pe frunte sau antene care seamănă cu niște pene.
   Așadar, în concepția ei, astfel de expresii fizice constituiau doar stratul exterior al realității, un văl schimbător de fapte iluzorii, care ascundeau unitatea autentică, fundamentală, a realității. În misticismul hindus, vălul acesta poartă numele de maya, și tocmai din acest concept își alesese pseudonimul, care foarte curând îi înlocuise complet numele de botez, Magdalena.
   Contempla formele fizice pe care tocmai le văzuse la muzeu. Trupurile mlaștinilor. Care zăcuseră acolo în straturi de pământ în tot acest timp. Corpuri expuse acum în vitrine închise ermetic, în același timp lipsite de viață, dar și ferite de mortalitate. Era clar că nu asta reprezenta omul în cel mai fundamental stadiu al său.
   Așa se simțea de fiecare dată când vedea un cadavru. Și de fiecare dată când se afla în preajma familiei sau a prietenilor îndurerați ar fi vrut să strige: „Chiar nu înțelegeți? Doar corpul este mort!” Și, în același timp, grija acordată acestui trup, această pâlpâire către veșnicie, la fel de sfântă ca orice altă formă din jurul nostru, care se ridică și cade, se aprinde și se întunecă.
   „Păcat că nu știm că strălucim”.

   A ajuns acasă la apusul soarelui. A coborât din mașină și s-a îndreptat spre curte. Ambii castani își pierduseră frunzele late în doar câteva zile, creând un imens covor auriu. Își coborâse privirea, întrebându-se dacă era mai bine să lase frunzele să putrezească unde căzuseră sau dacă ar fi trebuit să cheme pe cineva să le strângă. Era o experiență nouă pentru ea, să aibă o casă cu curte. Erau mai multe lucruri pentru care nu era pregătită.
   S-a așezat pe o bancă lungă din lemn, ce se întindea de-a lungul casei, gândindu-se la toți muncitorii care stătuseră acolo, probabil, de-a lungul anilor, relaxându-se la soare înainte de a se întoarce la lucru. A răsucit inelul pe care îl purta pe degetul mijlociu, înainte și înapoi, înainte și înapoi. Îl primise de la un prieten, cu mulți ani în urmă; era subțire, din argint, reprezentând un șarpe care i se înfășură în jurul degetului și apoi se întindea în sus, spre încheietură.
   „Șarpele te-a mușcat, Maya. Nu vei mai fi niciodată aceeași. Acum vei deveni cine ești tu cu adevărat, cine ai fost dintotdeauna”.
   Era relaxată, creierul ei începuse să se odihnească, analizând toate impresiile din acea zi, care începeau să o inunde, istorisirile despre pământul moale și loviturile acelea puternice. Parcă îi și răsuna în urechi ecoul acela, fără să știe de ce sau de unde venea, ce voia să-i transmită. Pur și simplu, auzea loviturile care îi vibrau prin tot corpul.
   Cioc, cioc, cioc.
   În clipa următoare, totul devenise limpede ca lumina soarelui.
   „Rugul”.
   Când se dusese să facă fotografii se împiedicase în ceva ce părea că ieșise din mlaștină și căzuse la pământ. Nu aducea tocmai cu o creangă sau cu o rădăcină de copac, era ceva mult mai mare.
   „Ca un rug”.
   Durase ore întregi pentru ca gândul acela să prindă contur și acum nu mai avea răbdare să aștepte. Nu fusese niciodată o persoană răbdătoare. Avea nevoie de răspunsuri chiar îl clipa asta.
   „Fata Merișor a fost trasă pe rug acum două mii de ani”.
   S-a ridicat și s-a dus spre garaj.
   „Or fi unelte pe aici?”
   Și-a dat seama că nici măcar nu verificase ce lăsase în urmă fostul proprietar, dar parcă își amintea că zărise câteva obiecte ascunse în spate.
   Într-un colț a găsit niște greble, o furcă, un topor și... acolo. O lopată. A luat-o cu ea și s-a întors în grabă la mașină.
   A ieșit din parcare, îndreptându-se spre mlaștină.

   Ochii i se mișcau pe sub pleoapele delicate, iar Nathalie observase că îi zvâcnea buza de sus. Petrecuse mai bine de două ore cu el.
   Mama lui Johannes întocmise un program, astfel încât să rămână mai tot timpul cineva cunoscut cu el. Câțiva prieteni de la școală se oferiseră și ei să o ajute.
   Părea îngrijorată, dar în același timp ușurată, când i-a spus lui Nathalie că el nu avea nevoie de operație. Doctorii îi comunicaseră că tot ce puteau să facă era să aștepte ca inflamația să se reducă, după care sperau ca Johannes să se trezească fără leziuni permanente.
   Între timp, medicii nu puteau să facă altceva decât să-i regleze temperatura corpului, să îi țină sub control nivelul de lichide și minerale din organism, să îi monitorizeze funcțiile renale și pulmonare sau circulația sanguină. Trebuiau să se asigure că organele lui primeau toate cele necesare, că sângele primea oxigen și că dioxidul de carbon era eliminat.
   Programul lui Nathalie presupunea să stea câte 3 ore, timp de 3 zile pe săptămână, în salonul 11 al secției de Terapie Intensivă a Spitalului din Karlstad.
   Ea și-a petrecut primele zile la căpătâiul lui, în tăcere. Stătea pur și simplu acolo, privind în gol. Din când în când se ridică și se ducea la fereastră, aruncând o privire în parcare. Apoi se așeza din nou pe scaun. Rareori mai venea câte o asistentă să-i schimbe o perfuzie sau să îi evalueze starea; uneori veneau câte două, ca să-l întoarcă pe o parte. Umblau prin cameră ca niște spirite tăcute, fără să atragă atenția asupra lor, arătând un respect aproape pios pentru integritatea vizitatorilor și a pacienților.
   După câteva zile, tăcerea a luat sfârșit. Nu mai putea să o țină așa.
   - Nu am apucat să ne cunoaștem cu adevărat, îi șoptise ea la începutul unei conversații. Dar m-am simțit foarte bine în compania ta.
   Singurul sunet care s-a auzit a fost cel al echipamentului medical din jurul patului.
   - Nu am mai avut de mult astfel de sentimente pentru cineva, a zis ea.
   - De mult, a repetat ea.
   Când nu a mai știut ce să spună, a început să-i povestească tot ce se întâmplase între timp. De ce zăcea acolo, într-un salon în spital. I-a spus cum a reușit să-l târască din mlaștină. Despre mormântul pe care îl văzuse, care ulterior dispăruse.
   - Poliția nu înțelege... a suspinat ea.
   - Am dat peste un prieten vechi, un bărbat care locuiește în apropiere. El consideră că ți-am salvat viața...
   A închis ochii și s-a prăbușit pe scaun.
   - Oh, Johannes, habar n-ai tu.
   A tras adânc aer în piept.
   - Mi-a spus că mai mulți oameni au dispărut fără urmă în mlaștină. Că și tu...
   Acum se uita atent la el: la chipul lui, la fruntea și la pielea lui palidă.
   - Prietenii tăi au început să-ți organizeze o petrecere, a zis ea. Dar poate că știai deja. Vin să te vadă aproape în fiecare zi.
   După care i-a vorbit despre progresul pe care îl făcuse cu teza de doctorat, despre ultimele măsurători. În același timp, își amintea cât interes arătase el pentru cercetarea ei sau cel puțin așa voia ea să creadă. Chiar i se păruse că fusese cu adevărat interesat.
   - Ți-am spus că poți afla vârstele diferitelor straturi de mâl analizând semințele găsite în regiunile umede? Odată am găsit o sămânță din Epoca Pietrei. Mai mult decât atât, poți chiar să estimezi vechimea obiectelor îngropate în mlaștini prin identificarea polenului din stratul de mușchi de turbă. Dacă poți determina vârsta vegetației, poți, de asemenea, să estimezi și evoluția climatică și, astfel, să stabilești cu acuratețe intervalul de timp. Cu toate că metoda Carbon-14 este puțin mai precisă, bineînțeles.
   A tăcut din nou.
   „De ce-ți spun toate astea? Aproape că ți-ai pierdut viața acolo, încă te mai lupți să supraviețuiești”.
   S-a apropiat de el și i-a șoptit la ureche:
   - Johannes, nu ți-am spus asta până acum, dar am crescut în Mossmarken. Până la vârsta de 12 ani am locuit într-o casă lângă mlaștină. Aș vrea să-ți pot povesti cum a fost, cum a fost cu adevărat. Aș vrea să-ți pot mărturisi ce se întâmplă, de fapt, acolo.

   Maya a oprit mașina și a ieșit. Parcarea era goală, totul era calm și nemișcat. A scos o lampă frontală, a luat lopata din portbagajul mașinii și a pornit spre pădure.
   A mers în aceeași direcție ca data trecută, până la poteca de jogging, în jurul mlaștinii, trecând de locul unde fusese găsit studentul la arte. Vălătucii de ceață se rostogoleau la picioarele ei ca niște lumini tulburi.
   În sinea ei știa că era orbită de nerăbdare. Nu ar fi trebuit să vină singură aici, noaptea, nu după tot ce se întâmplase. Dar nu s-a mai putut abține. Voia să găsească locul unde se împiedicase. În clipa aceea își imaginase, desigur, că fusese vorba despre o cracă sau de o rădăcină de copac, poate, dar acum era sigură că se înșelase, că s-ar fi putut să fie altceva. Acum căuta pinul acela pitic, care i se păruse că semăna cu un bonsai scund și noduros, cu o coroană perfect plată. Îl văzuse foarte clar după ce căzuse pe pământul umed, învinuindu-se că a putut fi atât de neatentă.
   Întreaga zonă părea atât de diferită în lumina lunii! Umbrele nopții erau, firește, diferite de cele din timpul zilei. Schimbau proporțiile, distorsionându-le.
   A ieșit de pe cărare și a pornit spre mlaștină. De la distanță, terenul părea atât de moale și neregulat, dar era o senzație complet diferită când se afla în mijlocul ei. Nu era ușor să-și țină echilibrul, pășind de pe un smârc pe altul, fiecare de câte o jumătate de metru înălțime, încercând să nu facă vreun pas greșit și să calce în apa care băltea între ele. În doar 30 de secunde, rămăsese fără suflu. Aluneca pe smârcurile care fremătau sub pașii ei, ca și cum ar fi vrut să scape, de parcă nu voiau să se lase călcate în picioare.
   S-a oprit o clipă să-și tragă sufletul, după care și-a luat avânt și a pornit spre o porțiune mai îndepărtată, unde se vedeau mai mulți copaci, iar solul era, probabil, mai solid. Când a ajuns acolo, s-a aplecat, încercând să respire.
   „Nu este nimic ciudat la locul ăsta, și-a zis ea. E o mlaștină ca oricare alta”.
   Dar ce citise în ultima vreme îi răsuna ca un ecou în minte. Mii de ani, mlaștina fusese considerată un loc posedat, atât de dificil de definit și de clasificat. Un spațiu reavăn, inutil, dincolo de controlul oamenilor. Un loc în care dominau și te ademeneau forțe tainice de putere, care luau tot ce le era de trebuință, oferind doar ce voiau să dea.
   O graniță între pământ și mare, între uscat și umed, moale și solid. „Un tărâm între viață și moarte”.
   O cioară a croncănit, rupând tăcerea. Ea a închis ochii și a tras adânc aer în piept.
   Când s-a uitat din nou a văzut pinul acela noduros, cu o coroană plată. Era exact în fața ei, la vreo 50 de metri. Încerca să scape de sentimentul acela de neliniște și a pornit spre copac, îndreptându-și lampa frontală spre pământ. Nu părea nimic ciudat pe acolo.
   „Exagerez eu”, își zicea ea acum, după ce se gândise mai bine, dar o clipă mai târziu l-a găsit. Avusese dreptate.
   Obiectul acela de care se împiedicase nu era nici ramură, nici rădăcină. Chiar părea să fie un rug, o bucată de lemn, cu diametrul de câțiva centimetri, în formă de cilindru, ieșind puțin din pământ.
   Își punea ordine în gânduri, în timp ce studia cu atenție peisajul pustiu.
   Lumina lămpii frontale era rece și albă și i se părea că auzea zgomote venind din toate direcțiile. Se simțea neînsemnată, într-un fel care nu o caracteriza; vulnerabilă, spionată și înconjurată de întuneric. Frica i s-a strecurat în suflet, i-a intrat tiptil sub piele, după care a prins-o în ghearele ei. Lent, dar cu putere. În clipa aceea a urlat în sinea ei, în mintea ei: „Dacă tot am ajuns până aici, n-am de gând să...” A scos o pereche de mănuși, a apucat țărușul și a încercat să îl scoată. Văzând că nu reușește, a început să dea la o parte vegetația din jurul ei. A smuls smocurile de iarbă, crăcile și turba, după care a luat lopata și a început să sape cu patos și îndârjire.
   Timpul parcă dispăruse, iar ea n-a mai ținut cont de el, lăsându-se dusă de val. Când minutele au început din nou să treacă, și-a dat seama că săpase o groapă în jurul rugului de peste o jumătate de metru în diametru și în adâncime.
   Lopata ei s-a izbit de ceva. Precaută, ea săpa acum cu mâinile și, o clipă mai târziu, a tresărit speriată, de parcă ar fi fost curentată. Era ceva acolo. „E ceva...”
   S-a aplecat să vadă ce simțise, era ceva rece, rigid și îngust, ca niște...
   Ca niște degete.
   „Unu, doi, trei, patru”.
   O mână de om ieșea din pământ.

   Copil fiind, Nathalie primise două indicii despre cine era cu adevărat Goran Dahlberg.
   În primul rând, mama ei îi spusese că era vorba despre „un profesor, ceva la fel de încântător”, iar în al doilea rând, zărise prin fereastra casei sale lilieci împăiați care decorau rafturile cu cărți. Astfel, Nathalie și-l imaginase ca pe o combinație între contele Dracula și profesorul Balthazar.
   După care îl întâlnise în realitate, într-o zi ploioasă de primăvară, pe când avea opt ani. Părinții ei se certau, tatăl ei trântise ușa, urcându-se nervos în mașină, exact când mama ei își trăsese haina și fugise în pădure. Niciunul dintre ei nu și-a dat seama că o lăsaseră pe Nathalie în urmă.
   Stătea pe treptele din fața casei, jucându-se cu un băț, când Goran a venit să o întrebe dacă voia să vină la el acasă. Nu i-a spus „sărmana de tine”, nici „ce ai pățit, scumpo?”, ci pur și simplu a întrebat-o dacă voia să bea un ceai în timp ce își aștepta părinții să se întoarcă acasă. Nathalie nu mai băuse niciodată ceai, era pentru prima oară.
   În scurt timp, a uitat că Goran i se păruse vreodată bizar, iar până la venirea verii își făcuse un obicei să treacă mereu pe la el, aducându-i păsări rănite și râme în borcane de sticlă. El se comporta cu ea la fel cum se purta cu oricine altcineva și îi vorbea ca și cum ar fi fost un om mare. Și-a dat repede seama că era ceva diferit la el, că nu era ca mama sau ca tatăl ei, că nu semăna cu alți adulți, dar era un om bun. Uneori se oprea în mijlocul unei fraze și părea cu gândul în altă parte. Îi plăcea asta la el. Felul lui ciudat de a fi a făcut-o să se simtă liberă, să fie ea însăși.
   Apoi, în prima zi de școală, când intrase în clasa a III-a, mama ei i-a povestit pentru prima dată despre interesul lui Goran pentru fantome. O turistă, o nemțoaică la vreo 40 de ani, aflată în vacanță, dispăruse în Tosse, lângă lacul Vanern. Se părea că o femeie vizitase mlaștina în aceeași zi, așa că poliția venise să cerceteze locul. Imediat după ce a terminat de vorbit cu ofițerul de poliție, mama lui Nathalie s-a așezat la terasă, cu o prietenă, aprinzându-și o țigară.
   - Da, văd că acum s-au dus acasă la Goran, a zis ea. Presupun că o să înceapă să le spună că au furat-o fantomele.
   - Fantomele?! a întrebat Nathalie, în timp ce prietena mamei ei o privea insistent.
   - Ei bine, da. Dragul nostru vecin crede în fantome, a spus ea, expirând cerculețe de fum gros de țigară, după care s-a întors spre prietena ei. Pretinde că tot stafiile i-au luat și soția. Chiar crede că acesta este motivul dispariției ei.
   A stins țigara și a continuat:
   - Dacă mă întrebi pe mine, pun pariu că e în vreun bar, într-o țară tropicală, la un pahar cu un bărbat care nu renunță la cariera universitară ca să facă pe vânătorul de fantome.
   Prietena ei a început să râdă.
   În aceeași după-amiază, Nathalie s-a dus să-l vadă pe Goran și l-a găsit lucrând la biroul său, cu spatele la ea.
   - Crezi în fantome? l-a întrebat ea.
   El a înlemnit și a ridicat privirea, dar nu a spus nimic.
   - Mama a zis că crezi în stafii. Așa e? Crezi că fantomele sunt adevărate?
   Goran s-a întors spre ea, și-a dat ochelarii jos și s-a uitat lung la ea. Apoi a revenit la birou și a continuat să scrie.
   - Nu, Nathalie. Fantomele nu sunt adevărate, a spus el.
   - Mama zice că tu așa i-ai spus, că ele există.
   A urmat un nou moment de tăcere.
   - Dar stafiile nu există, Nathalie. Tocmai despre asta e vorba, a zis el. Că nu există. Întrebarea însăși e contradictorie.
   - Cum este? Nu vorbi așa ciudat. De ce nu mi-ai spus niciodată că ai văzut fantome? Sunt periculoase? Cum arată?
   Goran s-a întors din nou spre ea, după care a luat stiloul și o bucată de hârtie de pe birou și a desenat o fantomă, ca un cearșaf zburător cu lanțuri.
   - Cam așa.
   - Așa arăta fantoma pe care ai văzut-o tu?
   Nathalie era vădit dezamăgită.
   - Inventezi. Spune-mi adevărul.
   Goran s-a aplecat spre ea și a privit-o drept în ochi.
   - Chiar vrei să știi?
   Ea a dat din cap că da.
   Preț de câteva secunde, care i s-au părut o veșnicie, aerul din biroul lui Goran parcă se încărcase cu electricitate. Simțea că era pe punctul de a afla ceva atât de important, adevărul despre lumea fantomelor.
   Dar Goran și-a coborât privirea și s-a întors din nou la birou.
   - Nu contează cum arătau stafiile, Nathalie. Important este cum relaționezi cu ele.
   Și asta a fost tot.
   A rămas multă vreme acolo, uitându-se la spatele lui prelung, îngust, tăcut, știind prea bine că discuția se terminase.
   Din clipa aceea, și-a dat seama că nu avea niciun rost să încerce să obțină un răspuns direct de la Goran, cel puțin nu când venea vorba de fantome. A trebuit să accepte că vorbele lui nu vor fi decât vagi și evazive, precum nălucile despre care obișnuia să vorbească. Sau, mai bine zis, despre care nu voia să vorbească.
   Trecuse mai bine de un an înainte de a mai avea o altă conversație cu el despre spirite, de data aceasta chiar la inițiativa lui Goran. Se plimbau împreună prin ținuturile mlăștinoase. Nu avea voie să meargă singură acolo, dar părinții acceptaseră să o lase să se ducă, dacă era însoțită de Goran.
   - Aș vrea să vorbesc ceva cu tine, i-a spus el după ce s-au oprit să-și bea cafeaua și ciocolata caldă din termos. Dacă tot ți-ai manifestat interesul pentru... fantome și așa mai departe.
   „În sfârșit”, se gândea, dând din cap în tăcere.
   - Aceste meleaguri în care locuim noi, a început el. Sunt cumva... cum să spun eu? Sunt anumite lucruri pe care ar trebui să le știi.
   A scos o carte din geantă.
   - E pentru tine, a zis el. Am să te rog să citești măcar al cincilea capitol. Dar poate că ar fi mai bine să nu o arăți nimănui. Oricum n-o să creadă nimeni ce scrie acolo, a spus bărbatul, uitându-se lung la ea. Dar promite-mi că o vei face, promite-mi că o s-o citești!

   În mai puțin de două ore, Leif Berggren ajunsese la mlaștină cu un coleg, un medic legist și doi tehnicieni. Maya tocmai se întorsese de la locul unde descoperise cadavrul. Se plimbase cu mașina așteptându-i pe ceilalți, se oprise la o tarabă să-și ia un hot-dog și alte alimente de care abia dacă se atinse, doar ca să fie într-un loc mai bine luminat.
   - Ia, spune-mi, de ce ai venit aici? a întrebat-o Leif cu o voce îngrijorată și, în același timp, ușor iritată. Știa că nu era încântat că venit de una singură aici, dar și pentru că nu voia să poarte încă această discuție cu ea.
   Apoi i-a spus că fusese la Muzeul de Istorie Culturală și că a auzit tot felul de zvonuri despre jertfele umane sacrificate pe rug și îngropate în pământ. Și că asta o ajutase să-și dea seama de ce anume se împiedicase în mlaștină.
   - Vrei să spui că era un rug? a întrebat Leif, fără să o scape din priviri.
   Maya a dat din cap că da.
   - Obișnuiau să facă asta ca să fixeze corpul, dar și ca să împiedice morții să se ridice la suprafață, a spus ea cu un zâmbet istovit, încercând să facă haz de necaz. Bineînțeles, n-am de unde să știu dacă într-adevăr funcționează.
   - Cât trăiește, omul învață, a zis Leif. Va trebui să vii mâine la secție să-mi dai mai multe detalii.
   A aruncat o privire spre zona din jurul rugului, care era acum pe jumătate ascunsă sub un cort de protecție.
   - Presupun că întrebarea este dacă avem și de data asta de-a face cu un cadavru din Epoca Fierului. Am vorbit cu un arheolog care lucrează la muzeu și mi-a promis că vine cât de repede poate.
   „Samantha”, a spus Maya în gândul ei.
   Medicul legist, care se aplecase deasupra trupului, și-a îndreptat spatele auzind cuvintele lui Leif.
   - Cred că ar fi mai bine să-i spui doamnei arheolog că nu vom avea nevoie de ea.
   Au urmat câteva clipe de tăcere.
   - Și cred că ar trebui să te interesezi despre superstiții din vremuri mai recente, a continuat ea. Persoana aceasta e îmbrăcată cu o haină de firmă din piele.
   Un stol de păsări a țâșnit în zbor dintr-un copac. Maya a observat că Leif se schimbase la față.
   - Da, în regulă, a zis el.
   Unul dintre tehnicieni a scos ceva din buzunarul jachetei din piele. Leif a făcut un pas în față.
   - Ce-i asta?
   O briză rece și umedă îi învălui, în timp ce tehnicianul își scotea masca și ridica punguța, cântărind-o.
   - Un săculeț plin cu monede de 10 coroane. Cred că e vreo jumătate de kilogram aici.

   Cartea pe care i-o dăduse Goran lui Nathalie se intitula „Mlaștini de sacrificiu”, în prezent și în trecut și descria, printre altele, cum oamenii din Epoca Fierului obișnuiau să-și îngroape jertfele aduse zeilor în mlaștină.
   Potrivit cărții, în mai multe locuri, ritualul dăinuise până în vremurile creștine. Numai că era o problemă despre care oamenii din timpurile acelea habar n-au avut, probabil: dat fiind faptul că trupurile nu se descompuneau, cei îngropați acolo nu își găseau niciodată odihna. Legenda spunea că tânjeau după noi sacrificii, motiv pentru care, brusc, alți oameni dispăreau fără urmă, lucru care continuă să se întâmple chiar și în vremurile moderne.
   Astfel, mlaștinile de sacrificiu erau considerate atât locuri sacre, cât și periculoase. Un loc al groazei, dar și al idolatriei.
   Nathalie învățase cuvintele din capitolul cinci pe de rost. Le-ar fi putut recita la fel de ușor cum rostea vocalele sau denumirile apelor din zonă.
   „Când se dorește un sacrificiu, vremea se înfurie”.
   „Când sacrificiul a fost ales, furia se transformă în pace”.
   Într-o seară, la o săptămână după ce primise cartea, îl găsise pe Goran în bucătăria casei sale. Cartofii fierbeau pe aragaz, aburul se ridica din oală și plutea pe fereastra deschisă. Goran era așezat la masa din bucătărie și a invitat-o pe Nathalie să i se alăture.
   - După cum probabil că ți-ai dat deja seama, i-a spus el, se crede că mlaștina din Mossmarken este un astfel de loc de sacrificiu, unde... sufletele pierdute tânjesc după noi jertfe.
   La început Nathalie nu a reușit să scoată niciun sunet.
   - De ce? a șoptit ea cu vocea pierdută. Ce te face să crezi asta?
   - Mai mulți oameni au dispărut fără urmă, a zis el cu o voce solemnă. De-a lungul timpului.
   După care i-a vorbit despre un fermier din secolul al XIX-lea, care nu s-a mai întors niciodată acasă după recolta de toamnă. Dar existau și povestiri mai recente, despre turiști care dispăruseră după ce vizitaseră zona.
   Ar fi vrut să-l întrebe despre soția lui, dar nu a îndrăznit. Era speriată de reacția lui.
   - Nemțoaica din Tosse, a spus Goran, uitându-se fix la ea mult timp.
   Potrivit cărții, era important să fii în alertă dacă o furtună se liniștea brusc. Asta putea să însemne că morții își aleseseră victima, așa că era esențial să te adăpostești la loc sigur. Mai presus de toate, esențial era să eviți să te afli în preajma unei mlaștini de sacrificiu.
   Cartea era scrisă pe un ton surprinzător de explicit, clar și la subiect. Ca și cum nu exista nici urmă de îndoială că asta se întâmpla cu adevărat în lumea reală sau cel puțin în mlaștină.
   După părerea lui Goran, oamenii din această zonă cunoșteau situația de secole întregi. Informațiile fuseseră transmise din generație în generație și umblau chiar istorisiri despre modul în care locuitorii încercaseră în disperare să potolească spiritele. Să le țină mulțumite. Dar, desigur, nu era genul de lucruri despre care oamenii să vorbească în gura mare. Pentru că asta însemna sacrificarea altora. Sacrificarea străinilor, a vizitatorilor.
   Umblau, de exemplu, zvonuri cum că localnicii se adunaseră toți ca să ia viața unui colector de taxe agasant, pe care l-au îngropat în mlaștină.
   În copilărie, cartea aceea fusese mai valoroasă pentru Nathalie decât toate jucăriile ei. Obișnuia să o citească noaptea, ascunsă sub așternuturi, la lumina lanternei, pitind-o de îndată ce intrau părinții ei în cameră. Singura persoană care știa despre carte era prietena ei, Julia.
   Julia locuia cu familia ei de cealaltă parte a mlaștinii. Ele erau în aceeași clasă și jucau handbal împreună. Julia era cu ea prima oară când simțise ceva ciudat în mlaștină. Un fel de prezență, ceva... diferit.
   Se întâmplase într-o după-amiază, când erau în clasa a șasea. Își dăduseră întâlnire la fortul pe care îl construiseră în mlaștină. Părinții lor nu știau nimic despre asta. Dacă ar fi știut, le-ar fi interzis să se joace acolo.
   În ziua aceea de sâmbătă stăteau cuminți printre copaci, mâncând hot-dog și savurând niște cacao cu lapte.
   După ce au terminat de mâncat, s-au sprijinit cu spatele de trunchiul unui pin, iar Nathalie a ațipit.
   Când s-a trezit, vântul bătea cu putere și la început nu s-a dumirit unde se afla. S-a întors spre Julia, dar aceasta dispăruse.
   Nathalie a privit cu atenție în zare și a avut un sentiment... ei, bine, la vremea respectivă nu reușise să exprime în cuvinte exact ce trăire a avut, dar avea sentimentul că prietena ei parcă se evaporase, devenind una cu împrejurimile. S-a simțit electrizată, dar era o energie care avea ceva malefic.
   Și apoi, exact cum scria în carte, vântul s-a potolit la fel de brusc precum se stârnise. Exact în clipa aceea o văzuse pe Julia îndreptându-se spre mlaștină. A strigat-o, dar ea nu părea să o audă, continuând să se îndrepte spre o porțiune care era prea noroioasă ca să poată merge mai departe. 
   - Julia! a strigat ea. Oprește-te!
   A alergat după prietena ei și a prins-o de braț, scuturând-o cu toată puterea.
   - Trezește-te!
   Julia a clipit de câteva ori.
   - Trezește-te? a șoptit ea. Ce vrei să spui?
   - Nu poți să te duci acolo. Era ca și cum... parcă ai fi fost adormită.
   - Chiar cred că eram... Nu știu ce s-a întâmplat cu mine, a spus Julia. Episodul acesta se întâmplase la începutul acelei veri care schimbase totul.
   Acea ultimă vară.
   Când avea 12 ani.
   O săptămână mai târziu, fusese găsită în mlaștină Fata Merișor.
   Exploatația de turbă din Larsson se bucurase de perioada sa de glorie în anii ’70, dar chiar și în secolul al XXI-lea, până la 25 de bărbați erau angajați acolo în perioada scurtă, intensă, de recoltare.
   Un tânăr muncitor din oraș a dat peste trupul antic și l-a chemat în ajutor pe tatăl Juliei. Săpau cu toții. Au chemat arheologii, bâlciul era în plină desfășurare.
   S-a dovedit a fi un corp din Epoca Fierului. Cercetătorii au ajuns la concluzia că femeia fusese sacrificată ca ofrandă adusă zeilor fertilității, în speranța unei recolte mai bogate. În apropiere au mai fost găsite câteva vergele și vase de lut.
   Nathalie simțise o oarecare mândrie. Göran avusese dreptate, pe vremuri chiar avuseseră loc jertfe umane, iar cei sacrificați fuseseră îngropați acolo.
   La scurt timp după aceea, spre finalul verii, s-au dezlănțuit tragediile.
   Una după alta.
   După care totul s-a sfârșit.

   Leif și Maya erau la cafeneaua secției de poliție, îngândurați. Din bucătărie se auzea zăngănit de vase și oale trântite, iar de cealaltă parte a ferestrei înghețate puteau fi văzute siluetele trecătorilor de pe trotuar.
   Trupul din mlaștină se dovedise a fi al unui bărbat în vârstă de 48 de ani, Stefan Wiik, din Bralanda. El dispăruse în dimineața zilei de 15 martie 2012, după ce o vizitase pe prietena lui, care locuia la doar câteva sute de metri distanță.
   Era oricum incredibil că descoperiseră un cadavru în mlaștină, dar pentru că era vorba despre un deces de dată recentă și pentru că fusese tras pe rug, făcea ca acest caz să fie cu atât mai interesant. Mai mult decât atât, o punguță plină cu monede de 10 coroane, aidoma celei găsite asupra lui Johannes, fusese descoperită în jacheta lui Stefan Wiik.
   „Zece coroane, din nou”.
   Cu alte cuvinte, Johannes Ayeb și Stefan Wiik nu erau două incidente izolate. Cu toate că ambele infracțiuni avuseseră loc la patru ani distanță, erau opera aceleiași persoane sau a mai multor indivizi care lucrau împreună, poate.
   Biologul care locuia în cabana de lângă conac probabil că îl salvase pe Johannes de la o soartă la fel de cumplită ca a lui Stefan. Groapa pe care i se păruse că o văzuse era, evident, menită să fie mormântul lui Johannes, doar că cineva avusese suficient timp să o astupe.
   Leif avea o privire încruntată.
   - I-am rugat pe polițiștii din Trollhattan să afle mai multe despre Stefan Wiik. Tind să cred că are de-a face cu lumea interlopă, altfel nu-mi explic acest tip de cruzime. Dar întrebarea este, ce căuta Johannes în peisaj? Să fie vorba despre droguri? Se consumă droguri la școală?
   - Din câte știu eu, nu, a spus Maya. După cum ți-am zis deja, Johannes pare să fie un student perfect normal. Chiar cred că ar trebui să vorbești cu fata aia, Nathalie. Am auzit că nu s-a desprins de la căpătâiul lui.
   - Da, presupun că ar trebui să avem o discuție serioasă cu ea, a recunoscut Leif, scărpinându-se la ceafă. Și toate monedele alea, a mai zis el, uitându-se în gol pe fereastră. Care-i treaba cu ele?
   Maya s-a lăsat pe spate. S-a întrebat dacă era cazul să spună ce-i trecea prin minte. Dar Leif i-a luat-o înainte.
   - Hai, nu te sfii, a spus el. Știu că ai tu o teorie.
   Maya s-a uitat prin cafenea, apoi s-a întors din nou spre el.
   - Nu cred c-o să-ți placă, pentru că eu nu sunt de acord cu tine.
   - Spune.
   - Jertfe, a zis ea.
   Leif s-a uitat lung la ea.
   - Adică?
   - Ei bine, asta obișnuiau să facă oamenii cu mult timp în urmă, a adăugat Maya. Se asigurau că sacrificau ce aveau mai valoros posibil, pentru a-i mulțumi pe zei. Merindele, uneltele și alte lucruri de acest fel erau ultimele pe listă. Pe primul loc erau jertfele umane. Și dacă tot voiau să facă treaba până la capăt, oamenii trebuiau îngropați în haine frumoase sau cu...
   - Sau cu ce?
   Leif încerca să apuce mânerul cănii cu degetul arătător, dar în cele din urmă a renunțat și a luat-o cu toată mâna.
   - Sau le umpleau buzunarele cu obiecte de valoare.
   - Asta ai aflat când ai fost la muzeu? a întrebat-o Leif. Sau așa îți imaginezi tu?
   - Recunosc că mai mult îmi dau cu presupusul, a zis Maya. Dar mormântul lui Stefan Wiik arată ca și cum ar fi fost vorba de un sacrificiu.
   Leif a încuviințat dând din cap.
   - Vrei să spui că avem de-a face cu un individ... superstițios? Cineva care crede în astfel de jertfe?
   - Da, este vorba despre cineva cu un scop anume. La fel cum în trecut oamenii obișnuiau să facă sacrificii pentru a câștiga războaie, pentru a avea parte de recolte bune sau pentru a scăpa de forțele malefice. Cineva care este pregătit să ucidă pentru asta.
   Au tăcut din nou.
   - Deci, ce încerci tu să-mi explici de fapt? a zis Leif, evitând parcă să ajungă la singura concluzie evidentă. Că oamenii încă mai fac sacrificii pentru zei, chiar și în zilele noastre? Asta vrei să spui?
   Maya se uita lung la el.
   - Cineva chiar face asta, a spus ea. Nu putem să ne prefacem că nu vedem, legătura este evidentă.
   - Te referi la Fata Merișor?
   - Da, a zis Maya luând o gură de cafea. Mă refer la Fata Merișor. La urma urmei, chiar a fost găsită pe rug. Nu poate fi o coincidență că am descoperit un cadavru din zilele noastre, tras în țeapă, în aceeași mlaștină.

   Portul Amal era exact așa cum și-l amintea. Obișnuiau să meargă la cafenea, la sfârșitul fiecărui an școlar, pentru a sărbători cu prăjituri și înghețată. Alegea mereu aceleași arome: afine, ciocolată, fistic. Sau căpșuni. Niciodată vanilie.
   Pe atunci era o fetiță perfect normală.
   Cineva complet diferit.
   Într-o altă viață.
   Mama și tatăl ei și-au luat câte o cafea și își turnau lapte din niște cutiuțe rotunde, acoperite cu o folie pe care tatăl ei nu reușea niciodată să o deschidă.
   „Draga mea, poți să mă ajuți?”
   Avea o sensibilitate anume în glas, acea voce puternică, răbdătoare, care ieșea uneori la iveală. Pe atunci ar fi dat orice să închidă ochii și să se odihnească ascultând timbrul lui.
   Și emoția din ochii mamei sale, pentru că Nathalie a mai terminat cu bine încă un an de școală, pentru că erau o familie care rămăsese unită, depășind toate greutățile. Era o privire caldă și plină de iubire, dar lăsa de înțeles că ar mai fi fost ceva de spus. Ca și cum, prin ochii ei, îi oferea lui Nathalie un spațiu pe care să-l umple cu propriile posibilități.
   Și soarele acela. Întotdeauna soarele. Așa își amintea ea.
   Era la fel și acum, când soarele de toamnă crea focuri de artificii în apă printre bărcile ancorate. Taraba de înghețată era în alt colț, dar în rest, totul era la fel. Scaunele și mesele erau noi, probabil, nu-și mai aducea exact aminte.
   Portul. Mândria orașului. „Cel mai frumos din Suedia”, cum scrisese cineva cândva, undeva, și de atunci așa rămăsese. Aici se venea vara, aici sau pe plaja din apropiere, în Ornas.
   Vara deja trecuse. Dar era singurul loc care îi venise în minte când se hotărâse să viziteze Amal și să bea o cafea. Nu avea nici cea mai mică idee dacă mai era vreo altă cafenea prin zonă. Probabil că da, poate că existau cafenele în care laptele curgea din espresoare sofisticate și nu trebuia turnat din cutiuțe rotunde, din plastic, cu folie pe post de capac. Dar ea nu știa nimic despre aceste localuri.

   Așa că ajunsese din nou aici, în orașul în care fusese la școală, un loc în care poate că ar fi rămas să trăiască până acum, dacă nu s-ar fi întâmplat nimic. Sau poate că nu.
   Probabil că s-ar fi mutat oricum.
   „Cioc, cioc, cioc”.
   Nu acum.
   Liniștește-te, respiră!
   A simțit o umbră apropiindu-se de masa ei și a lăsat deoparte orice gânduri.
   - Nathalie? Tu ești?
   A ridicat privirea. Era Maya, fotograful de la poliție.
   - Bună, a zis ea.
   Maya purta o pereche de blugi negri, adidași roșii și un tricou bej pe sub un sacou negru, cambrat. Avea o tavă cu o sticlă de apă, o prăjitură, o cană și o carafă de cafea.
   - Mă bucur să văd o față cunoscută, a spus Maya. Aici am copilărit, dar acum mi se pare că toți locuitorii au fost înlocuiți.
   - Pot să înțeleg, a zis Nathalie.
   Și-a dat seama că se simțea la fel ca data trecută. Într-un fel, Maya o făcea să se simtă în largul ei.
   - Pot să mă așez?
   - Desigur.
   Maya a pus tava pe masă și s-a așezat pe scaun. Zgomotul de pe fundal venea de la un post de radio comercial: piese din top 40 și câteva reclame enervante.
   - Ai auzit ce... 
   Maya părea să-și aleagă cuvintele cu grijă
   - ... ce am descoperit în mlaștină?
   - Te referi la cadavru?
   - Da.
   - Da, am auzit.
   Maya se uita lung la ea.
   - Se tot întâmplă lucruri în locul acela. Și nu cred că ai avut vedenii sau că a fost vorba despre vreo greșeală. Chiar cred că ai văzut cu adevărat mormântul acela.
   Nathalie și-a plecat capul.
   - Mulțumesc. Mă liniștește să aud asta.
   „Poate că Maya vorbește serios”, a zis ea. Sau poate că voia pur și simplu să fie drăguță și să se asigure că Nathalie nu se simțea prost că solicitase poliția în mlaștină fără motiv. Fusese un moment atât de jenant, cum rareori i se întâmplase.
   - Ai mai vorbit cu Leif Berggren? a întrebat-o Maya.
   - Nu, ultima dată a fost atunci când v-am văzut pe amândoi, cu toate că m-a sunat și mi-a spus că ar vrea să stăm de vorbă. Deși nu prea înțeleg ce vrea de la mine.
   - Leif a mai discutat și cu prietenii lui Johannes... suntem puțin curioși în privința lui, de când am găsit noul trup. Am vrea să știm ce fel de viață ducea.
   - Nu prea știu ce să spun, a zis Nathalie. Nu știu prea multe despre viața lui. Ne-am cunoscut acum câteva săptămâni, așa că nu ne știm foarte bine.
   - Dar ai fost să-l vizitezi la spital, nu?
   - Da, s-a întâmplat pur și simplu, nu știu... nu trebuie să zacă singur acolo.
   Nathalie își simțea corpul ca pe o povară care o trăgea în jos. De ce nu rămăsese acasă, în Gothenburg, de ce nu lăsase lucrurile în pace? De ce nu alesese alt loc, altă mlaștină? Ar fi trebuit să rămână în lumea științifică, acolo unde totul putea fi clasificat, acolo unde o zonă umedă e o sumă de reacții chimice și biologice bine clasificate, care se comportă conform unor modele bine stabilite.
   În lumea științifică regiunile umede sunt zone umede și atât. Nici urmă de suflete moarte sau pierdute.
   „Oamenii dispar acolo”.
   Oare spusese asta cu voce tare? Sau fusese doar un gând care îi trecuse prin minte?
   Și-a dat seama că Maya se aplecase ușor, sprijinindu-și bărbia cu mâna. Fixând-o cu privirea.
   - Dispar?
   - Poftim?
   - Tocmai ce ai spus că oamenii dispar acolo.
   - Chiar am spus asta?
   - Știi ceva... ceva ce ar trebui să ne comunici și nouă? a întrebat-o Maya.
   Nathalie a tresărit. Oare ar fi putut face față discuției despre ceea ce o rodea pe ea?
   - Umblă zvonuri cum că au fost oameni care au dispărut de-a lungul timpului în mlaștina aceea.
   Maya o țintuia cu privirea.
   - Dacă e așa cum zici tu, nu crezi că lumea și-ar fi dat seama deja? a spus Maya.
   Nathalie simțea o apăsare în piept, o cuprinsese o furie bruscă, amestecată cu o epuizare profundă și o oarecare confuzie.
   - Te referi la băiatul acela care a dispărut... când să fi fost asta? Acum vreo 10 ani? a zis Maya.
   - Da, dar nu e vorba numai despre el. Mai sunt și alții...
   S-au cufundat în tăcere.
   - Ai spus că ar fi vorba de mai mulți oameni, a repetat Maya. Cine?
   - Ar trebui să stai de vorbă cu cineva. A luat legătura de mai multe ori cu cei de la poliție, sfătuindu-i să caute mai multe persoane dispărute în Mossmarken. Dar fără rezultat. Până acum.
   - Chiar așa? a întrebat Maya.
   Nathalie a încuviințat dând din cap.
   - Numele lui este Goran Dahlberg. Locuiește în apropierea mlaștinii. Poți să-i spui că te-am trimis eu.
   - Bine, a spus Maya vădit surprinsă.
   A mâncat din prăjitură, aplecându-se asupra farfuriei, ca să nu se murdărească.
   - Unde locuiești? a întrebat-o ea, de parcă subiectul Mossmarken devenise prea sensibil. Când nu stai la cabana închiriată, vreau să spun.
   - În Gothenburg, a răspuns Nathalie. Dar sunt de aici, acestea sunt locurile mele natale... A ezitat puțin înainte de a continua: Mă rog, am crescut în Mossmarken. Goran este vechiul nostru vecin. Vreau să spun că a fost vecinul nostru, cu mulți ani în urmă.
   - Înțeleg, a zis Maya. Ai mers la școală aici, în Amal?
   - Da, am făcut școala gimnazială aici.
   - Care?
   - Sodra. Iar la 12 ani m-am mutat în Gothenburg.
   Maya zâmbea.
   - Și eu am învățat tot la Sodra. Dar cu vreo 25 de ani înaintea ta, probabil. Și am rămas o vreme aici. Părinții mei încă locuiesc în Amal. Tocmai ce am fost în vizită pe la ei.
   Zicând acestea, Maya a înlemnit dintr-odată, cu sufletul la gură, pentru că tocmai îi picase fisa.
   - Stai puțin, ești din Mossmarken... doar nu ești...
   Nathalie nu a mai adăugat nimic.
   - ... fata ai căror părinți...? 
   Maya se uita la ea cu ochii mari.
   Nathalie dădu ușor din cap.
   - Cred că te referi la tatăl meu, a spus ea pe un ton incredibil de relaxat. Care... a împușcat-o pe mama. Apoi s-a sinucis.
   Maya închisese ochii.
   - Dumnezeule! Îmi amintesc totul atât de bine! Urma să mă mut în New York, cred că s-a întâmplat în același an. M-am gândit mult la tine atunci, știind că rămăseseși singură pe lume. Nici nu pot să-mi imaginez cum a fost pentru tine. Și parcă a mai fost un accident, chiar înainte de incidentul cu părinții tăi, nu-i așa? Parcă a mai murit o fată?
   - Da, i-a răspuns Nathalie. Tracy. Sora mai mare a Juliei, cea mai bună prietenă a mea.
   Chiar nu își propusese să vorbească pe un ton atât de dur. Brusc, s-a ridicat de la masă, și-a luat haina și a ieșit în fugă din cafenea, auzind pe fundal scuzele frenetice ale Mayei, care pluteau în urma ei ca un nor.

   Ellen stătea de vorbă cu un coleg când Maya pășise în holul de la intrare al școlii de artă. Inițial, clădirea fusese un cămin cultural și era alcătuită dintr-o sală de spectacole, câteva birouri și săli de clasă.
   Pereții erau plini cu poze și afișe pentru diferite expoziții și prelegeri. Într-un colț se aflau mai multe sculpturi neterminate, în poziții răsucite, parcă așteptând să i se facă milă cuiva de ele.
   Ellen își prinsese părul creț în creștetul capului, într-un coc mare, iar ochii îi erau trasați cu o linie subțire de tuș negru.
   - Bună, le-a salutat Maya pe Ellen și pe colega ei.
   - Bună, Maya.
   Ellen și-a terminat conversația și s-a întors spre Maya.
   - Mergem? Mie deja mi-e foame.
   - Da, Vanja și ceilalți sunt deja la bistro.
   Poteca prin vechea zonă industrială se întindea de la intrarea cu pietriș, pe unde treceau cândva muncitorii, și până la fabricile cu furnalele îndreptate spre cer. Ici, colo dădeau peste grupuri mici de oameni care vorbeau în diferite limbi; felinarele colorate de pe terasa cafenelei se legănau ușor în briza toamnei. Acordurile unui bossa-nova se revărsau printr-o fereastră deschisă.
   - Am auzit că ai fost din nou în mlaștină, a spus Ellen.
   - Da, știu că umblă fel de fel de zvonuri prin școală. De fapt, eu sunt cea care a găsit trupul.
   - Vorbești serios? a zis Ellen holbându-se la Maya. Dumnezeule, mi se pare înfiorător, dar ce informații aveți? Sau ești obligată să păstrezi confidențialitatea?
   - Da, nu pot să-ți spun nimic. Pe de altă parte, nici nu știu prea multe.
   - Normal, după cum îți spuneam, elevii noștri sunt destul de speriați. Circulă tot felul de zvonuri.
   - E de înțeles, a zis Maya.

   O dată pe lună se organiza un concert la bistro și, ca de obicei, localul era plin. O mulțime de oameni veneau din Amal, Saffle, Mellerud și alte orașe din apropiere.
   Maya și Ellen se așezaseră deja la masă, așteptându-le pe Vanja și pe una dintre cunoștințele ei. Daniel Lemma avea să urce pe scenă într-o oră.
   Maya și Ellen comandaseră câte un pahar de vin roșu și o pizza cu pesto și prosciutto. Ceilalți deja mâncaseră, așa că acum își comandau espresso și coniac.
   - Tocmai vorbeam despre locul în care am ajuns, a spus Vanja.
   - Ce loc? a întrebat Maya.
   - Locul ăsta, Fengerkog.
   - Ei bine, să nu vă prind că dați vina pe mine, a spus Maya. Numai Ellen e de vină. Eu fac ce-mi spune ea și, când mi-a zis răspicat să mă mut aici, n-am avut încotro.
   - Situația e cu siguranță puțin mai tulbure acum, a zis Ellen, dar nu pentru că ar fi ceva în neregulă cu Fengerskog.
   - Nu despre asta vorbeam noi, a zis Vanja. Povesteam despre școală, despre chestiile astea legate de arte și meserii, despre care nu prea avem noi habar. Nu prea înțelegem ce e cu mișcarea asta.
   - Oh, am înțeles. Pur și simplu este vorba despre starea de bine, a spus Ellen. Artă pentru artă, să fii mulțumit de actul artistic în sine, într-o manieră tot mai rar întâlnită. Este vorba despre talentul real, despre creația adevărată.
   - Creația adevărată? a întrebat prietena lui Vanja, nedumerită.
   - Da, exact, a zis Ellen. Adevăratele opere de artă nu prea se potrivesc cu acest stil de viață confortabil, cu acest concept organic, pe care le întâlnim la tot pasul în Fengerskog. Adevărata creație nu se poate manifesta, nu poate evolua, dacă este pusă în aceeași oală cu mișcarea artizanală, mai rudimentară și mai accesibilă, care îi face pe oamenii obișnuiți să se simtă mai artistici, chiar dacă nu sunt cu adevărat talentați.
   Ellen zâmbea, arătându-și gropițele.
   - Chiar dacă încercarea lor de a coexista într-un spațiu atât de restrâns ar putea părea o mare greșeală, a continuat ea, din nu știu ce motiv, chestia asta a prins în Fengerskog, dacă mă întrebi pe mine. La început am fost puțin nesigură. Mi-a fost teamă că o să ajungem la munca de jos, că ne vom pierde sufletul, inspirația și perspectiva.
   Maya a băut o gură de vin și s-a uitat lung la prietena ei, cu zâmbetul pe buze.
   - Vreau să mă asigur că am înțeles bine, a spus ea. Vrei să zici că asta reprezentați tu și școala ta? Arta adevărată?
   Ellen i-a aruncat o privire iritată.
   - Ce fel de întrebare este asta?! Da, normal. Și tu la fel!
   Toți 4 au izbucnit în râs.
   - Dacă îmi permiteți să spun și eu ceva, a zis Vanja, totul este folositor. Sau, mai bine spus, e loc sub soare pentru toată lumea.
   - Perfect de acord. Mai puțin pentru elitism, a zis Maya.
   Ellen a izbucnit în râs și a ridicat paharul.
   - Suntem niște ipocriți. Știu că sunteți de acord cu mine. Noroc!

   - Salut! a zis Oskar, venind spre masa lor.
   Și-a odihnit mâna pe umărul Mayei și s-a aplecat spre ea, ca să se facă auzit în zarva din restaurant. Ea și-a pus mâna peste a lui.
   - Stai jos, a spus ea, făcându-i loc.
   Oskar s-a înghesuit lângă ea. Nu se mai văzuseră de ceva timp și parcă ar fi vrut să-l sărute. Arăta altfel... mai expansiv. Atât de proaspăt! Atât de inocent și de vulnerabil!
   - E ziua mea, a zis el. Vă fac cinste, următorul rând îl dau eu.
   Toți au vociferat zgomotos.
   - Să nu te prind, a spus Maya, făcându-i semn chelnerului să le aducă „un metru de tequila”.
   - Câți ani împlinești? l-a întrebat ea.
   - Douăzeci și șapte, a răspuns Oskar.
   Maya oftă, după care îi șopti la ureche:
   - Atunci, ești prea tânăr pentru mine.
   Flatat, el se uită lung la ea, de parcă avansurile ei aproape că îl făcuseră să se piardă cu firea. Apoi și-a scuturat ușor capul, mutându-și piciorul puțin mai aproape de al ei, până când s-au atins.
   Exact atunci, Mayei i-a sunat telefonul.
   Era Leif. Părea nerăbdător, în felul său unic, discret.
   - Maya, mă tot gândeam la fotografiile pe care mi le-ai arătat.
   - Așa, a spus ea, ridicându-se de la masă și mutându-se într-un colț mai liniștit.
   - Mi-ar plăcea să mă mai uit o dată peste ele, a zis el.
   - Da, exact la asta mă gândeam și eu. Pot să ți le dau, dar nu sunt acum acasă, ți le trimit mai târziu.
   - Sigur, cât poți tu de repede.
   - Voiam să-ți mai spun ceva, a zis ea. Am dat astăzi din întâmplare peste Nathalie. Ai mai vorbit cu ea?
   - Nu, n-am avut timp, a zis Leif oftând.
   - Mi-a povestit mai multe chestii interesante. Chiar trebuie să discutăm despre ea și tu ar trebui să vorbești neapărat cu ea.
   - Sigur, hai să ne vedem mâine. Vreau să mă duc dimineața la conacul Quagmire și pot să trec să te iau cu mașina.
   - Așa facem. Și îți trimit și fotografiile cât de curând.
   - Perfect.

   - Cine era la telefon? a întrebat-o Ellen curioasă, când a revenit la masă.
   - Nimic important, dar îmi pare rău, trebuie să mă duc acasă acum, a spus ea. Distracție plăcută.
   După care s-a întors spre Oskar.
   - Și tu să ai o aniversare formidabilă.
   Apoi și-a luat jacheta, și-a făcut loc prin mulțime și a ieșit din bistro, chiar când trupa urca pe scenă și intro-ul piesei Haze umplea încăperea.

   Devenise o rutină. Nathalie ajungea la spital, stătea puțin de vorbă cu mama lui Johannes, făgăduindu-i că avea să o sune dacă se întâmpla ceva.
   Numai că nu se întâmpla niciodată nimic.
   Starea lui Johannes era stabilă, dar neschimbată. Uneori încerca să-și imagineze cum ar fi fost dacă el s-ar fi trezit. Îi era imposibil. Ce și-ar fi spus? Cine ar fi fost ei?
   S-a lăsat pe spătarul scaunului și se uita la Johannes, care era încă întins pe spate, cu ochii închiși, intubat complet. După care s-a aplecat în față cu scaunul și a început să-i vorbească aproape șoptind, cum se obișnuise să o facă, deși se îndoia că asistenta din încăpere s-ar fi obosit să o asculte.
   - M-am gândit să-ți povestesc despre primul lucru care s-a întâmplat în vara aceea, a început ea. Eu și Julia eram tot timpul împreună. Cred că adevăratul motiv pentru care voiam să petrec atât de mult timp cu ea era de fapt sora ei mai mare... Tracy. Doar atât. Doar numele ei. Eram atât de geloasă!

   Dormise acasă la Julia, cum făcea uneori la sfârșit de săptămână, și se trezise foarte devreme în acea dimineață de duminică. Poate pentru că avea nevoie la toaletă sau poate că existase un alt motiv pentru care se ridicase din pat și coborâse la parter în liniște, fără să o audă nimeni.
   Poate că spera să găsească deschisă ușa camerei de lângă baie, de la dormitorul lui Tracy, cum se întâmpla uneori vara, ca să o poată spiona în voie.
   Tracy avea 17 ani și avusese mai mulți iubiți, care rămâneau adesea să doarmă peste noapte. Lua pilule contraceptive și obișnuia să meargă la petreceri în weekend, vara ieșea în parc, iar iarna la discoteca din Vikenborg. Aceasta era lumea spre care se îndrepta și Nathalie, dar care îi era încă atât de străină.
   Tracy era fata perfectă, plină de farmec și mister. Era minunată. Avea părul șaten, ondulat, fie vară, fie iarnă, ea era permanent bronzată, se machia frumos, avea ochii albaștri, strălucitori și blugii rupți. Era foarte șic. Era inabordabilă și, în plus, mai era și deșteaptă, și talentată, înzestrată cu toate calitățile. Scria versuri despre dragoste, sex, alcool și țigări, pe care Nathalie și Julia le citeau în secret. Aveau ceva melancolic, chiar dacă Nathalie nu înțelegea mare lucru din ele. Tracy aproape că nu zâmbea niciodată. De parcă ar fi fost sub demnitatea ei să facă așa ceva.
   Nathalie și Julia nu aveau deloc acest aer enigmatic. Se cunoșteau din clasa întâi, iar acum erau pe punctul de a deveni două adolescente perfect obișnuite. Era limpede că în vecii vecilor nu îi vor ajunge lui Tracy nici la degetul mic.
   La un moment dat, Nathalie însăși asistase la o ceartă între Tracy și mama ei, Yvonne. Era pe scări, așteptând-o pe Julia să vină, și prinsese cearta din bucătărie.
   - Să nu te mai prind că te duci acolo, m-ai auzit?! izbucnise Yvonne cu vocea ei pițigăiată.
   - N-ai cum să mă oprești, i-a răspuns Tracy cu aceeași înverșunare.
   - Ba, sigur că pot.
   A urmat apoi o tăcere lungă, după care Tracy a început să vorbească pe un ton mult mai blând și rugător:
   - Mamă, te rog, chiar vreau să mă duc.
   O nouă repriză de tăcere, răstimp în care Yvonne încerca să ia o decizie.
   Apoi s-au îmbrățișat, ajungând la un compromis acceptabil pentru amândouă, un compromis care însemna finalul acestui scurt episod dramatic, trecător, dar intens, care aducea în prim-plan conflicte adolescentine, sentimente furtunoase și jocuri de putere.

   În dimineața aceea de duminică, Nathalie se îndrepta spre baie. Ușa camerei lui Tracy era puțin întredeschisă, așa cum sperase ea. Lumina palidă a dimineții se strecura printre jaluzele, răspândindu-se în valuri pe podea. S-a chinuit puțin până a reușit să o vadă pe Tracy prin crăpătura îngustă a ușii, spatele ei gol, măsliniu. A zărit linia albă pe piele, de la costumul de baie.
   Dormeau amândoi, îmbrățișați, aproape complet dezbrăcați.
   Sufletul ei era mistuit de dorință. Din străfunduri. O electriza prin toate vintrele.
   Voia să fie ca Tracy. Viața ei ar fi fost searbădă, dacă n-ar fi fost ca Tracy.
   Nu îi mărturisise niciodată Juliei cât de mult o admira pe sora ei. Poate că era de la sine înțeles, pentru că toată lumea o aprecia. Era evident. Pe de altă parte, vorbeau adesea despre faptul că Tracy făcea uneori sex în camera ei, ceea ce le-a stârnit o curiozitate nebună, râvneau să vadă cu ochii lor ce se întâmpla acolo, să o prindă în fapt. Se furișaseră de câteva ori noaptea până în dreptul camerei ei, își lipiseră urechile de ușă, dar fără niciun rezultat.
   În dimineața aceea, Julia se trezise și ea devreme. Coborâse scările în tăcere și rămăsese lângă Nathalie. Nu și-au spus nimic, pur și simplu au stat în dreptul ușii întredeschise.
   La un moment dat, trupurile au început să se miște și nudurile au dispărut sub așternuturi, urmate de sunete senzuale și suspine, care curând s-au transformat în altceva. Niște gemete mai discrete la început, care treptat au devenit tot mai intense.
   Apoi, o tăcere, urmată de un râs înăbușit.
   Oare va avea și ea vreodată parte de o experiență de acest fel? O privea insistent pe Julia. Părea ceva ireal. Nu putea fi adevărat.
   Cu toate acestea, chiar în dimineața aceea, după ce s-au întors în camera Juliei, s-au culcat una lângă alta și au început să își mângâie reciproc trupurile. Pielea catifelată, aromele trupurilor lor îngemănate... Apoi au jurat să nu vorbească nimănui nicicând despre cele întâmplate.

   După o scurtă plimbare prin împrejurimi, Maya și Leif au intrat pe porțile conacului Quagmire. Candelabrele răsfrângeau o strălucire aparte asupra covoarelor fine, de un roșu-închis, și peste scaunele și canapelele din salon.
   - Știe că venim? a întrebat Maya.
   - Da.
   Au cutreierat întregul domeniu, ca să își facă o părere. Restaurantul era la stânga, iar salonul la dreapta; camerele erau despărțite de un hol înalt cu arcade înalte în toate direcțiile. În salon trona un șemineu, iar în fața lui, patru fotolii și o masă plină cu reviste și cărți.
   S-au apropiat de avizier și au citit mesajul afișat:
   „Creează-ți viața la care ai visat dintotdeauna”.
   „Vrei să-ți trăiești cu adevărat viața? Vrei să obții locul de muncă pe care ți l-ai dorit mereu, să te vindeci de boli și suferințe sau să-ți găsești sufletul pereche? Sau pur și simplu vrei să ai mașina aceea superbă, ca să te invidieze toți vecinii? Orice gând poate deveni realitate. Tu ești la putere! Crede și se va întâmpla! Nimic, absolut NIMIC, nu este imposibil. MatrixMind te va învăța cum să te folosești de fizica cuantică și de miracolul legilor atracției universale în viața de zi cu zi, pentru a crea realitatea pe care ți-o dorești”.
   „Contacteaz-o pe Agneta von Sporre, instructor de yoga, antrenor pentru dezvoltarea personală și instructor certificat în fizica cuantică aplicată”.
   „(Preț: 1.200 de coroane pe oră, pentru consiliere personală și un plan strategic de acțiune personalizat.)”.

   Cei doi au avut un schimb de priviri. Maya a ridicat din sprâncene și a dus mâna la gură, ca să-și ascundă grimasa. Leif se uita urât la ea.
   - La naiba, nu e amuzant deloc, a zis el. În ziua de azi, oriunde te-ai duce, toată lumea încearcă să te fraierească și să te manipuleze folosindu-se de fizica cuantică și de afinitățile tale spirituale. Vor să ne facă să credem că putem schimba lumea materială prin intermediul gândurilor. E lamentabil! O nebunie curată!
   Maya a aruncat o privire în jurul ei și a șoptit cu zâmbetul pe buze:
   - Sincer, nu cred că ești mai breaz decât Lady Agneta von Certificare Bla-Bla-Bla. De fiecare dată când spui că un lucru despre care nu știi absolut nimic e o aiureală, te comporți la fel ca ea. Sunteți adversari în aceeași echipă, a conchis Maya. Ca să știi.
   Leif s-a întors cu fața spre ea.
   - „În aceeași echipă?” Ce vrei să spui cu asta?!
   - La oratorie, Leif. Trebuie să te gândești la retorica ta. La fel ca Madam Fizică-Cuantică. Ea și cei de speța ei răstălmăcesc cuvintele și vin cu fel de fel de credințe, metode de persuasiune și sloganuri ieftine. Iar tu faci exact același lucru.
   - Și ce ai vrea să spun?
   - Ar trebui să găsești o modalitate mai bună de a te exprima, spre exemplu, ai putea să abordezi această chestiune spunând ceva de genul: „Dat fiind faptul că am cunoștințe limitate în acest domeniu și ținând seama de tot ce am ajuns să știm despre cum funcționează universul, personal, sunt de părere că puterea gândului e o mare prostie”, a zis ea întorcându-se spre el. S-ar putea chiar să fie un sâmbure de adevăr acolo unde te aștepți mai puțin, unde nu ai vrea să crezi că există, așa că ar fi stupid să lași să îți iasă vreun porumbel din gură, ca să mă exprim așa.
   - Un sâmbure de adevăr... a zis el, dând ochii peste cap și oftând. Maya, nu te-ai schimbat deloc. Nici nu-mi vine să cred că ai petrecut atât timp în New York... dar e la mintea cocoșului că e o prostie totală.
   Maya o urmărea pe femeia înaltă care se îndrepta spre ei și aproape șoptind i-a zis:
   - Arta oratoriei, să nu uiți de asta, Leif.
   - Dumneata ești Leif Berggren? De la poliție? a întrebat femeia.
   - Da, a răspuns Leif, întinzându-i mâna.
   - Eu sunt Agneta von Sporre, a spus femeia, cu o mișcare scurtă din cap, după care s-a întors către Maya și a repetat același salut solemn. Agneta.
   - Maya.
   - Și dumneata cine ești? a întrebat-o Agneta.
   - Sunt fotograf. Cunosc bine regiunea, așa că i-am arătat puțin împrejurimile lui Leif.
   - Am înțeles. Văd că v-a atras atenția cursul meu, a zis ea, întorcându-se spre anunț. Mica mea afacere, contribuția mea prin partea asta de lume, ai putea spune, a adăugat ea, uitându-se la ei într-un fel care Mayei i s-a părut ca fiind sincer. Știți, dacă mă gândesc mai bine, a continuat Agneta, poate că ar putea fi util poliției! a spus ea, închizând ochii. Parcă și văd, cum v-aș putea învăța... să vă imaginați, să vă proiectați propria imagine rezolvând toate cazurile. Și atunci, tot universul va lucra în favoarea voastră... a zis ea gesticulând... așa trebuie să fie. Se numește legea atracției universale. Puterea naturii, legea firii. Fapt dovedit științific.
   Leif și-a dres vocea:
   - Am venit să stăm de vorbă cu dumneata și poate și cu angajații dumitale, a spus el, încercând din răsputeri să se stăpânească. Și am vrea să aruncăm o privire în jurul conacului.
   - Oh, este atât de frumos aici, a zis Agneta. Avem două săli mari de conferințe și am putem să vă oferim...
   - Apreciez, a întrerupt-o Leif, dar mă întrebam dacă am putea să stăm de vorbă și cu oaspeții dumitale.
   - Mă tem că acum nu e tocmai momentul potrivit, deși e posibil ca fata din cabană să fie disponibilă.
   - Am vorbit deja cu ea, a spus Leif.
   - Chiar așa? În regulă, atunci! Vă poftesc să stăm de vorbă în birou.

   - Gata, trage aer în piept, a zis Maya, punându-i mâna pe spate, în timp ce se îndreptau spre parcare. Leif, ești sigur că nu vrei „să-ți creezi viața la care ai visat dintotdeauna”?
   - Nu prea cred, a răspuns el.
   - Mă rog, nu cu ajutorul ei, a zis Maya, aruncând o privire spre cabana lui Nathalie. Nu pare a fi cineva acolo. E întuneric beznă.
   - Poate că e la spital, a spus Leif.
   - Da, poate, a afirmat Maya. Ai avut timp să te interesezi de ea?
   - Da și trebuie să-ți spun că am fost surprins să aflu cine e. Va trebui să fim cu băgare de seamă în privința ei.
   - Ce părere ai despre ce mi-a spus? a întrebat Maya.
   - La ce te referi?
   - Tu chiar nu asculți ce-ți spun? a zis ea oftând. Mă refeream la toate zvonurile acelea, conform cărora oamenii dispar fără urmă în Mossmarken.
   Leif o privea sceptic.
   - De baliverne de genul ăsta sunt sătul, lumea e plină de ele dintotdeauna.
   - Dar mi-a povestit despre un bărbat, un anume...
   - Goran Dahlberg! a zis Leif, râzând. Da, îl știu.
   - Nathalie mi-a spus că a încercat să stea de vorbă cu tine despre toate astea.
   - Da, așa e, a zis Leif. Și chiar l-am ascultat, am verificat informațiile. Știm că studentul acela a fost pe aici. Dar, în afară de el, doar despre una dintre celelalte persoane date dispărute știm cu certitudine că era în Mossmarken în perioada în care nu a mai fost de găsit.
   - Cine?
   - Soția lui Goran, care s-a mutat cu mulți ani în urmă în Australia, Noua Zeelandă sau ceva de genul. Femeia le-a spus clar prietenilor săi că nu mai suporta să trăiască alături de el. Maya, trebuie să înțelegi că toată nebunia asta a început cu Fata Merișor. Nu auzisem niciodată de Mossmarken înainte ca Larssons să o sape și să o scoată din mlaștină. Și, din clipa aceea, totul s-a dus pe apa sâmbetei.
   Maya a scos din buzunar o pereche de mănuși de unică folosință.
   - Cu toate astea, sper că intenționezi să stai de vorbă cu Goran Dahlberg, nu? l-a întrebat ea.
   - Maya, tu nu-l știi, e un tip... cum să spun, e un ciudat. Vine cu fel de fel de idei. La fel ca femeia aia... a mai zis el, arătând cu mâna spre conac.
   - Dar tot nu înțeleg, a reliefat Maya. Acum că l-am găsit pe Stefan Wiik, situația se schimbă, nu-i așa? Stefan a dispărut din Bralanda acum 4 ani și a apărut din senin aici. Trebuie să recunoști că e puțin curios.
   Leif privea acum spre mlaștină.
   - Da, e ciudat, dar hai să ne gândim la legătura dintre Stefan și Johannes, înainte să o luăm din nou pe arătură.
   - Bine, fie, dar ai apucat să te uiți la fotografiile pe care le-am trimis? Ai văzut silueta aceea cocoșată?
   - Da, a răspuns Leif, frecându-se cu palmele pe brațe, încercând să se încălzească. Sunt de acord cu tine. Chiar pare că este cineva care încearcă să se ascundă sau să te spioneze. Dar, după cum ai spus și tu, nu se vede nimic clar.
   - Da, am încercat să măresc pozele, dar imaginea devine prea neclară.
   - Va trebui să vorbim cu un expert, să verifice, a spus Leif.
   - Pot să fac eu asta, a zis Maya. Oricum aveam de gând să mă întorc în mlaștină, să iau câteva cadre pentru mine, să fac niște poze cu oamenii care locuiesc în zonă sau ceva de genul ăsta, ca să nu mai trimitem alte persoane până acolo.
   - Maya, nu ești agent de poliție!
   - Tocmai asta e ideea.
   - Dar ești angajată în cadrul poliției. Nu poți să faci ce ai tu chef.
   Maya a ridicat din umeri.
   - Un pic de tot, s-a rugat ea, ridicând degetele la un centimetru distanță. Lucrez în cadrul poliției, dar nu cu normă întreagă, doar puțin de tot. N-o să stau de vorbă cu suspecții, promit.
   Leif a început să râdă.
   - Eu tot nu sunt de acord. Fă cum vrei, dar fii cu băgare de seamă. Și, cel mai important, a continuat el, uitându-se lung la ea, spune-mi doar ce vreau să aud.
   Maya își dusese mâna la inimă.
   - Îți promit în mod solemn.

   Cu 1 an înaintea acelei ultime veri, Nathalie și Julia creaseră un club secret, Societatea Vânătorilor de Fantome, și hotărâseră să construiască o fortăreață secretă în mlaștină. Acasă la Julia erau mereu mai multe materiale de construcție, nimeni nu avea să le ducă lipsa. Tatăl ei colecționa cu pasiune astfel de obiecte și, cu toate că sorta cu mare atenție toate nimicurile, ele se gândiseră că era imposibil să țină evidența tuturor cuielor și scândurilor.
   Într-o zi, cele două fete rămăseseră singure acasă la Julia. Părinții ei erau plecați în Amal și urmau să lipsească toată ziua. Intenționau să își facă temele și să se uite la televizor. Cel puțin, asta le spuseseră ele părinților Juliei. În schimb, au dat iama în atelier și în magazie, unde au găsit mai multe materiale de construcție, aparatură electronică, tot felul de instrumente și fel de fel de nimicuri.
   - Fii atentă, a spus Julia, strângând niște scânduri din apropiere, pe care le legase cu o frânghie, ca să fie mai ușor de transportat.
   Mai făcuse alte trei grămăjoare identice, ca să care fiecare câte două.
   - Am găsit și un ciocan! a strigat Nathalie ridicând unealta. Sunt vreo 10, nici n-o să fie nevoie să-l punem la loc.
   Au cotrobăit în continuare prin atelier, strângând cuie de diferite mărimi într-o cutie, pe care au aruncat-o în rucsac.
   S-au privit mulțumite și au plecat. Dar materialele erau prea grele.
   - Știu ce putem face, a zis Julia.
   Au găsit o roabă în care le-au încărcat pe toate și au târât-o după ele în mlaștină.
   Își făcuseră un pachețel cu sticle de suc și batoane de ciocolată, așa că erau bine pregătite.
   - Hai să ridicăm o cazemată aici, ce zici, camarade Vânător de Fantome? a spus Julia când au ajuns la locul stabilit, o pajiște cu pini pitici.
   A ridicat o scândură ca să-i arate.
   - Da, arată bine, camarade Vânător de Fantome, a răspuns Nathalie, apucându-se de treabă.
   Zgomotele ciocanului răsunau în zare.
   Câteva ore mai târziu, fortăreața lor avea ziduri și acoperiș. S-au oprit să-și admire isprava.
   - Cred că mi-am imaginat-o ceva mai mare, a spus Nathalie.
   - Da, și eu, a răspuns Julia, ridicând privirea spre acoperiș. Și nu e etanșă, cred că intră ploaia prin ea.
   Brusc, s-a auzit o voce în spatele lor.
   - Aș putea să vă ajut eu.
   Nathalie și Julia au tresărit speriate. Era Goran. Nu îl auziseră venind.
   - Ați făcut o treabă bună, a aprobat el, bătând cu pumnul în perete, declarându-se mulțumit.
   Julia o privea speriată pe Nathalie.
   - Ar trebui... ar trebui să ne întoarcem acasă.
   - Pot să o termin eu, le-a încurajat el. Doar să îmi spuneți ce vreți să fac.

   Următoarea dată când au vizitat fortul lor, era perfect. Exact cum și-l imaginaseră. Avea dimensiunea potrivită, cu pereți stabili și un acoperiș etanș. Pe jos au aruncat o piele de vacă pe care o găsiseră în magazia Juliei.
   Au întins o sârmă de rufe, ca să aibă unde să pună șosetele umede la uscat și au aranjat mai multe coșuri de hârtie, pixuri, alimente și jocuri într-o comodă mică, pe care Goran o construise în colțul camerei.
   Au cercetat împrejurimile cu binoclul, au discutat pe tema observațiilor făcute și au decis să țină un jurnal despre activitatea fantomelor.
   „6.40 p.m. Un vânt rece, patru minute. Un spirit malefic, probabil”.
   Citeau cartea pe care o primiseră de la Goran.
   Fusese ceva atât de nevinovat, de inofensiv! Până când iadul s-a dezlănțuit în vara următoare. În clipa aceea, Nathalie a simțit că ele erau de vină. Că stârniseră spiritele, că le treziseră la viață.

4.

   Drumul de pietriș, care mărginea casele, forma o linie ușor curbată de-a lungul extremității de nord a mlaștinii. Maya trecuse cu mașina pe acolo, concentrată la volan, cu ochii în patru, cercetând împrejurimile.
   Mai multe case abandonate, pe care locuitorii le lăsaseră pradă pădurii și vegetației. Mai multe cutii poștale erau deschise la marginea drumului, pline cu afișe și ziare deteriorate din cauza ploii. În lumea ei, casele aveau mare valoare, aici păreau ceva de care oamenii se grăbeau să scape.
   Se afla la doar 10 minute de mers cu mașina de Fengerskog, celebru pentru salatele de bulgur și supele-cremă cu spirulină, servite de barmani în cafenea. Două lumi atât de diferite.
   Făcuse unele cercetări. Patru dintre casele de pe această rută păreau a fi încă locuite. Știa și care: cea a lui Goran Dahlberg, de la capătul cel mai îndepărtat al drumului, și cea familiei Larssons, aflată chiar la începutul străzii.
   Celelalte două imobile erau deținute de un fermier care avea vreo 50 de ani și muncea la negru și de o familie care se întreținea din creșterea vacilor. Aceste două locuințe nu se vedeau de pe șosea. Avea de gând să viziteze fiecare casă și fiecare fermă, inclusiv pe cele abandonate, și hotărâse ca prima pe listă să fie cea a familiei Larssons.
   Era o casă drăguță, cam dărăpănată, așezată pe un mic deal, cu vedere spre mlaștină. La marginea drumului se afla un indicator metalic alb, pe care scria cu litere stacojii: Turbăria lui Larsson. Proprietatea cuprindea și un hambar mare, o monstruozitate din șindrile, cu o cale ferată de mici dimensiuni, ce se întindea pe o pantă abruptă, într-o parte. „Probabil că pe acolo se transporta în trecut turba”, presupuse ea.
   Poteca spre casă era împrejmuită de statuete înfățișând câini și gnomi. La etajul al doilea era o fereastră deschisă.
   Maya a parcat mașina în mijlocul curții. A ieșit din automobil și s-a apropiat de o magazie mare, cu poarta întredeschisă. Din interior se auzeau sunete, cineva lucra de zor.
   - Bună! a spus ea.
   Niciun răspuns.
   A făcut câțiva pași, uitându-se în jur. Erau atât de multe scule și ustensile atârnate pe pereți, cum nu mai văzuse vreodată. Sunetul părea că vine dintr-o încăpere situată în cealaltă parte a magaziei. Era înconjurată de atât de multe obiecte, încât abia îi venea să-și creadă ochilor.
   În mod cert, cineva din familia asta colecționa obsesiv toate nimicurile. Într-un colț, așezate unele peste altele, se aflau mai multe căzi de baie, fel de fel de tuburi și lanțuri pentru biciclete atârnau din tavan. Era greu de crezut că toate astea i-ar fi putut fi cuiva de ajutor. Era înconjurată de frigidere, cuptoare vechi, cutii, borcane și butoaie. Era de neimaginat.
   - Pe cine cauți?
   Nici măcar nu și-a dat seama că zgomotul se oprise.
   Un bărbat îmbrăcat într-o salopetă se ivise în pragul ușii, privind-o suspicios. Purta pe cap o șapcă și avea o barbă îngrijită.
   - Bună, a spus ea, grăbindu-se să se prezinte. Îmi cer scuze dacă deranjez. Am salutat, dar cred că nu m-ați auzit.
   - Da, se poate.
   - Mă numesc Maya, sunt din Fengerskog. Sunt artist. Realizez o serie de fotografii cu peisaje din această regiune și am vrut să încep prin a mă prezenta... în caz că vă întrebați cine o fi persoana asta dubioasă, care bântuie prin împrejurimi.
   - Vrei să faci poze? Vrei să spui că ai ce să fotografiezi pe aici?
   - E un loc foarte frumos. În felul său unic. E liniștit și puțin mistic, a încercat Maya să zică.
   Bărbatul nu părea să fie de acord.
   - Nu aș spune că e chiar atât de liniștit. Proiectul tău are de-a face cu toată nebunia din ultimul timp?
   - Te referi la...
   - La tipul ăla care a fost atacat și la cadavrul pe care l-au găsit îngropat în mlaștină, i-a tăiat el vorba. Nu este deloc plăcut să fii în mijlocul acțiunii. Cine știe ce-o să se mai întâmple? Deci, nu ești jurnalist?
   - Nu, sigur că nu, a spus Maya.
   - Bun. Pentru că m-am săturat de ei. Și zici că ești artist?
   - Da. Fotograf.
   Lumina tuburilor fluorescente arunca umbre reci pe chipul lui.
   - Ce faceți aici? Recoltați turbă? l-a întrebat Maya, încercând să schimbe subiectul.
   - Cu mulți ani în urmă asta făceam. Între timp, zona a fost declarată rezervație naturală, așa că nu mai avem voie să facem asta. Dar ne-am făcut de lucru prin pădure, a rostit el, ștergându-și fruntea cu batista.
   - Înțeleg, a spus ea, uitându-se în jurul ei. Aveți o grămadă de lucruri pe aici.
   - De 40 de ani le tot strâng, a zis el ridicând din sprâncene și apropiindu-se de ea cu zâmbetul pe buze. N-am făcut curățenie pe aici nici măcar o singură dată. Și înainte de asta, părinții mei obișnuiau și ei să colecționeze astfel de lucruri. Poți să găsești orice pe aici, dacă ai timp să cauți.
   - Îmi imaginez, a afirmat Maya, uitându-se lung la toate prostiile adunate.
   A urmat o pauză scurtă.
   - Știți, a continuat ea, în cadrul acestui proiect mă gândeam să fac și câteva portrete cu oamenii care trăiesc în jurul mlaștinii.
   - Portrete?
   - Da. Poze cu oamenii care locuiesc aici.
   - Vorbești serios? De ce ai vrea să faci așa ceva? Suntem noi, pur și simplu. Noi, cei care am mai rămas. Eu și Yvonne, Goran și Texas. Laila și familia ei. Nu suntem prea interesanți.
   Maya zâmbea.
   - Așa spun mereu oamenii. Dar nu e niciodată adevărat. Aproape niciodată.
   - Nu e pentru vreun articol de ziar, da? a întrebat-o el, de parcă ar fi fost încă prins de ideile lui referitoare la jurnaliști.
   - Nu, lucrez la un proiect fotografic, cum s-ar spune.
   Pe chipul bărbatului apăruse o grimasă.
   - Și zici că vrei să-mi faci poze?
   - Da, mi-ar plăcea foarte mult. Cum vă numiți, dacă nu vă deranjează că vă întreb.
   - Peder. Vrei să mă fotografiezi chiar acum?
   - Nu neapărat. Pot să mă întorc în altă zi, dacă e mai bine așa.
   Bărbatul s-a aplecat, a luat o cutie goală de suc și a aruncat-o într-o grămăjoară unde erau mai multe pahare și cutii.
   - Nu știu ce să zic. Nu cred că... a bâlbâit el, făcând o pauză. Ai aparatul la tine?
   - Da.
   - Și vrei să mă duc să o chem și pe soția mea sau...
   - Ar fi grozav.

   Yvonne, soția lui Peder, era o femeie puternică, avea privirea hotărâtă și o strângere de mână zdravănă. Maya i-a vorbit pe scurt despre proiectul ei, iar Yvonne părea flatată.
   Maya constata de fiecare dată cu surprindere că oamenii pe care voia să-i fotografieze erau atât de amabili cu ea. De cele mai multe ori se arătau nerăbdători să participe, rareori se întâmpla să se împotrivească, deși nu o cunoșteau, chiar dacă nu aveau nici cea mai mică idee ce avea ea de gând să facă cu fotografiile.
   Mai mult decât atât, și poate chiar asta era partea cea mai ciudată, rareori se întâmpla să refuze cineva să semneze formularul ei, prin care îi dădeau mână liberă să publice fotografiile sau să prezinte imaginile în cadrul unei expoziții.
   - E totul în regulă? a întrebat ea, ridicând hârtia. Am câteva cărți în mașină, dacă vreți să vă faceți o idee despre genul de lucrări pe care le-am făcut în trecut, înainte să semnați.
   - Da, sigur, au răspuns amândoi. E totul în regulă.
   După ce au terminat formalitățile, i-a rugat să se așeze în mijlocul magaziei și a ales un obiectiv cu unghi larg, pentru a capta cât mai mult din interior. Harababura aceea avea un farmec aparte, era un haos eliberator.
   Totuși, se vedea că obiectele nu erau puse tocmai la voia întâmplării. La urma urmei, colecția de robinete fusese sortată pe categorii, chiar dacă erau îngropate într-o grămadă de carburatoare și pedale pentru biciclete.
   După ce și-a terminat treaba în magazie, i-a rugat să facă niște poze și afară, cu hambarul și mlaștina pe fundal.
   - Putem să vedem și noi fotografiile mai târziu? a întrebat-o Yvonne, punându-și mâinile dolofane în șolduri.
   - Desigur. O să trec să vă las câteva instantanee, pe cele mai reușite, a zis Maya.
   - Ce drăguț, a spus Yvonne, uitându-se la soțul ei. Am putea să facem o felicitare de Crăciun și să o trimitem prietenilor noștri.
   - E o idee bună, a conchis Maya. Nu o să fie neapărat în ton cu atmosfera Crăciunului, dar tot o să fie amuzant.
   Apoi au condus-o la mașină.
   - Sunt, de asemenea, interesată de istoria zonei, a mărturisit Maya. Peder, din câte am înțeles, tu ai fost cel care a găsit trupul acolo?
   - Da... așa e, a răspuns el, cu privirea în pământ. A fost o agitație de nedescris după aceea.
   Maya era cu mâna pe portiera mașinii.
   - Pot să-mi închipui, a spus ea. Apropo, chiar zilele trecute am cunoscut o fată pe care sigur o știți. Nathalie. Era bună prietenă cu Julia, fiica voastră, nu-i așa?
   O priveau șocați, convinși că nu auziseră bine.
   - Ai văzut-o pe Nathlie Nordstrom? Aici? a întrebat Yvonne.
   - A închiriat cabana de la conac pentru câteva luni, a venit să efectueze niște studii pentru lucrarea de dizertație în biologie. De regulă, trăiește în Gothenburg.
   - Pe bune? Chiar ne întrebam ce s-a ales de ea, a zis Yvonne. A dispărut peste noapte. Totul s-a petrecut atât de repede! Sunt sigură că știi ce s-a întâmplat cu... părinții ei și așa mai departe, nu?
   Maya a încuviințat, dând din cap.
   - Da, la vremea respectivă locuiam în Amal, știu povestea.
   - Bun, eu trebuie să mă întorc la muncă, a spus Peder, îndreptându-se spre magazie.
   - Încă un lucru, a stăruit Maya. Erați cumva, din întâmplare, prin mlaștină, joia trecută, în apropierea locului unde a fost găsit bărbatul leșinat? Acolo! a arătat ea cu degetul în zare.
   - În mlaștină? Nu, nu-mi amintesc, a răspuns Peder. Yvonne, tu-ți aduci aminte? De ce întrebi?
   - Făceam câteva poze prin zonă și am prins pe cineva în cadru. Voiam doar să știu cine era, m-am gândit că poate știți...
   - Nu prea avem ce căuta pe acolo. De regulă, noi pe aici ne facem veacul, a vorbit Peder. Asta e tot?
   - Da, mulțumesc, a zis Maya zâmbind.

   - Nu-i place să iasă din magazia lui, a spus Yvonne când Peder s-a îndepărtat. În fine, ce spunea... ah, da. Ai de gând să faci și poze printre smârcuri?
   - Da, ăsta-i planul.
   - Să fii cu băgare de seamă. Am avut o fiică, Tracy, sunt sigură că ai auzit de ea. S-a înecat în mlaștină. Unele porțiuni nu sunt sigure. Sfatul meu e să nu te îndepărtezi de potecă.
   Pe Maya a surprins-o sinceritatea ei.
   - Da, îmi amintesc, a spus ea. Ce poveste tristă!
   - Așa e, a afirmat Yvonne, obosită. Și acum au mai găsit un bărbat îngropat acolo. Și tipul ăla despre care ziceai și tu, cel care a fost găsit leșinat. Te pune pe gânduri. Cine o să se mai încumete să-și cumpere o fermă prin părțile astea? Nimeni.
   A ridicat privirea spre casă.
   - Totuși, nimeni nu voia să vină aici nici înainte. Am scos-o la vânzare de 3 ori. Nu vrea nimeni s-o cumpere. N-o să plecăm niciodată de aici. În dreptul ușii de la intrare erau două copilițe care se uitau iscoditor. Una dintre ele să fi avut vreo 5 ani, cealaltă, vreo 8.
   - Sunt ale Juliei, a zis Yvonne zâmbind. Fetelor, salutați-o pe doamna, le-a îndemnat ea.
   - Bună! au strigat ele la unison.
   Maya le-a salutat la rândul ei.
   - Ești bona lor?
   - Poftim?
   Yvonne nu părea să înțeleagă ce o întreba, iar Maya dădea din cap spre cele două fete.
   - Ah, nu. De fapt, stau la noi. Mai tot timpul. Julia lucra... lucrează la banca din Amal și... are destule pe cap. Iar tatăl lor nu face mai nimic. Nu e tocmai genul de bărbat pe care să te bazezi.
   Maya nu se putea abține. Era conștientă că profită de bunăvoința lui Yvonne ca să obțină informații intime.
   - I-am spus-o de la bun început, a continuat Yvonne, dând mâhnită din cap. I-am zis să stea departe de el. Bărbații de genul ăsta îți dau numai dureri de cap. Se purta urât cu ea... cred că o și bătea. Dar n-o să poată să pună mâna pe copii. Ne-am asigurat noi de asta.
   - Aveți custodia?
   - Nu, nu chiar. Dar nici Julia și nici tatăl lor nu-și pot purta singuri de grijă, știu și ei că e mai bine pentru Nova și pentru Lilly să stea la noi. Peder petrece la lucru cea mai mare parte din timp, desigur, dar am timp berechet. Ar fi casa prea goală, dacă nu aș avea grijă de copiii ăștia.

   Totul începuse cu descoperirea cadavrului. Se întâmplase în perioada când exploatația de turbă era pe val. Școala tocmai se terminase și mai mulți băieți din oraș lucrau la ferma familiei Juliei.
   Nathalie era și ea acolo, când se întâmplase. Ea și Julia tocmai împliniseră 12 ani și stăteau tolănite pe o pătură, la soare, jucând cărți pe ghinde. Nathalie tocmai își pierduse ultima ghindă când tatăl Juliei ieșise în curte. Era roșu la față și ud de sudoare. Avea o cârpă în mână și se oprise lângă ele.
   Când Nathalie a ridicat capul, privirea lui părea pierdută.
   - Am găsit ceva, a spus el.
   - Ce? a întrebat Julia.
   - Unde este mama ta? Cred că trebuie să chem poliția, a zis el intrând în casă.
   Un echipaj a venit imediat la fermă, însoțit de mai multe persoane de la centrul cultural și, în scurt timp, au fost chemați și experți de la muzeul din Karlstad. Au venit chiar câțiva reporteri și, curând, s-a iscat o adevărată zarvă la fermă. Mama Juliei a făcut cafea și aducea întruna tăvi pline cu produse de patiserie. Nathalie auzea răspunsurile date de un om care era intervievat de ziarul local.
   - În clipa de față nu e nimic cert, a spus el, dar avem motive să credem că este vorba despre corpul unei tinere care a trăit aici cu mult timp în urmă. Poate chiar de pe vremea lui Hristos. Există teorii vechi conform cărora locul acesta a fost folosit în trecut pentru jertfe, iar acum se pare că s-au găsit dovezi concrete în acest sens. Am găsit haine și o amuletă din aur. Este o descoperire fabuloasă.
   Câteva zile mai târziu, lucrurile s-au mai liniștit. Nathalie n-a mai ieșit aproape deloc din casa Juliei în perioada aceea, era fascinant să fii în centrul evenimentelor.
   Tatăl Juliei nu era nici pe departe la fel de încântat. El ar fi vrut să se ocupe de recolta lui, să își vadă de lucru.
   - Mi s-a luat, a spus el. Atâta agitație pentru un mort.
   Trupul a intrat în posesia muzeului și a devenit exponatul denumit Fata Merișor.

   Tot în perioada aceea, Tracy se întâlnea cu un tip nou, unul mai în vârstă. Oamenii spuneau că avea aproape 30 de ani.
   - Mi se pare atât de scârbos, a spus Julia. E un boșorog.
   - E incitant, o necăjea Nathalie.
   - Ba nu, e scârbos.
   Abia dacă o mai vedeau pe Tracy la față. Noul ei prieten nu venea aproape niciodată în Mossmarken. Iar Tracy își închiriase o cameră în Amal, ca să fie mai aproape de școală.
   Dar într-o noapte de vineri, Nathalie se afla în Amal cu părinții ei. Urmau să ia cina cu niște prieteni și ea împacheta câteva reviste cu benzi desenate. Au mers împreună.
   - Pot să ies puțin? a întrebat ea după cină.
   - Unde vrei să te duci? a întrebat-o mama ei cu vocea ușor moleșită de la vin.
   Pe fundal se auzeau ceilalți care ascultau muzică și discutau despre melodii. Cineva deschisese ușa terasei, ca să lase să iasă fumul de țigară.
   Nathalie a ridicat din umeri.
   - Nu știu. La chioșc.
   Mama ei i-a zâmbit și a scos portofelul.
   - Bineînțeles că poți să te duci la chioșc. Poftim, a zis ea, punându-i o bancnotă în mână, după care și-a dus complice degetul arătător la buze și i-a făcut cu ochiul.
   Nathalie a ținut pumnul strâns până a ieșit în stradă. Cincizeci de coroane. A făcut repede câteva calcule în minte. Un baton de nuga, un suc de portocale, o pungă de pufuleți și tot aveau să-i mai rămână bani.
   Mai multe grupuri de oameni se adunaseră în piață. Unii păreau beți, țipau unii la alții, râzând ca proștii, dar era și cineva care plângea.
   Nathalie a ezitat puțin. Nu se simțea deloc în elementul ei, era aproape speriată și se îndrepta spre spatele chioșcului, încercând să nu atragă atenția asupra ei.
   Duhnea a urină, a bere și a ulei rânced.
   Atunci s-au auzit câteva voci înfundate lângă tomberoane. S-a furișat să tragă cu ochiul. Un băiat și o fată se îmbrățișau. A auzit-o pe fată suspinând, iar în clipa aceea și-a dat seama cine este.
   Era Tracy.

   - Nu vreau să nu ne mai vedem. Nu știu ce o să mă fac fără tine, a spus Tracy cu lacrimi în ochi.
   - Nu spune asta, a zis bărbatul trecându-și degetele prin părul ei, lipindu-și obrazul de al ei. O să fie bine, i-a șoptit el. Poate e chiar mai bine așa. Tracy... tu, viața ta nu mai e la fel ca înainte. Ești prea bună pentru mine.
   Au rămas o vreme așa, cu fețele lipite. După care buzele lor s-au apropiat și s-au sărutat. La început cu tandrețe, apoi din ce în ce mai pasional, sălbatic și flămând. La final, el a împins-o, ca să-și tragă răsuflarea.
   - La naiba, nu pot.
   - De ce? s-a auzit vocea lui Tracy. Ești deja cu ea sau ce?
   Au urmat câteva clipe de tăcere.
   - Da sau nu? Te-ai culcat deja cu ea?
   Tipul nu a spus nimic, se uita pur și simplu la ea.
   - La naiba, a spus Tracy. Du-te dracului! Nu vreau să te mai văd niciodată!
   Ea s-a oprit, s-a așezat pe panta dinspre râu și i-a făcut semn să plece.
   - Tracy, o implora el.
   - Dispari!
   El și-a trecut mâinile prin păr și a privit-o vreme îndelungată. Apoi s-a întors și a plecat.
   La început, Nathalie nu a îndrăznit să se miște din loc. Dar, câteva clipe mai târziu, s-a strecurat din spatele tomberonului și a pornit de-a lungul pantei. Se prefăcea că tocmai sosise.
   - Tracy? Tu ești? a întrebat ea.
   Tracy a tresărit, în timp ce își sufla nasul. Se uita lung la ea, încercând s-o zărească mai bine.
   - La naiba... Nathalie, tu ești?
   - Ce cauți aici? a întrebat-o Nathalie.
   Tracy își ridicase sprâncenele.
   - Cred că eu ar trebui să te întreb asta.
   - Părinții mei au ieșit cu...
   - La naiba, nu contează. Vino, hai să fumăm o țigară.
   Nathalie simțea fluturi în stomac. Fiorii îi electrizau tot corpul. Instantaneu s-a simțit mai matură.
   - Vino, hai să fumăm o țigară.
   S-a apropiat de ea și s-a așezat pe iarba uscată.
   - Ai mai fumat vreodată? a întrebat-o Tracy.
   Era murdară de rimel pe la ochi.
   Nathalie a dat din cap că da.
   - Mincinoaso! Nu contează, ia una.
   Tracy a ales o țigară din pachet direct cu buzele, pe care i-a întins-o lui Nathalie, care a luat-o, sperând să nu-i tremure degetele. Tracy a luat bricheta, și-a aprins țigara și a tras aer în piept. Nathalie a procedat exact la fel. Țigările s-au aprins, doi ochi care se holbau unul la altul prin întuneric.
   A ținut fumul în gură pentru o clipă, după care a expirat.
   Au rămas acolo fără să spună un cuvânt, una lângă alta, apoi Tracy a început să vorbească:
   - Eram cu un tip mai devreme, chiar înainte să vii tu. De aia... plângeam. Suntem împreună de vreun an, dar acum vrea să-mi dea papucii.
   Nathalie a clipit de câteva ori. Trebuia să își aleagă cu grijă cuvintele:
   - Ești îndrăgostită de el?
   Tracy oftă.
   - E mai mult decât atât. E ca și cum toate celulele din corpul meu sunt pur și simplu... obsedate de el. S-a strecurat cumva în mintea mea, în trupul meu, știi ce vreau să spun? A pus stăpânire pe mine. Mi-a intrat pe sub piele. Îl urăsc, a zis ea izbucnind din nou în lacrimi. Mă simt groaznic.
   Nathalie s-a apropiat și a pus mâna pe spatele lui Tracy. Nu știa ce să facă.
   - Așa a fost de la bun început, a continuat Tracy. Un an întreg. Ne vedem noaptea, dar în timpul zilei ducem vieți separate. Nu m-a vrut niciodată cu adevărat. Este atât de umilitor! Mă simt... mă simt ca atracția sezonului, o iubită de ocazie.
   Și-a șters nasul cu mâneca hainei.
   - Mi-a zis că are pe altcineva. Angelica i-a văzut împreună în oraș.
   S-a întors spre Nathalie și a repetat furioasă:
   - În oraș! O ținea în brațe. Cu mine nu s-a comportat niciodată așa. Nu am ieșit niciodată împreună în public.
   S-a oprit, lăsându-și privirea în pământ.
   - Mă doare atât de tare! De parcă nici n-aș mai exista.
   Nathalie rămăsese cu sufletul la gură, cu gândurile răvășite.
   - Dar exiști, a reușit ea să spună.
   „Dar exiști”. Dumnezeule, ce vorbe!
   Tracy se căznea să zâmbească. Și-a stins țigara și s-a ridicat în picioare.
   - Sunt bine, Nathalie. Ești drăguță. Dar trebuie să plec, a zis ea, mângâind-o ușor pe creștetul capului. Ne mai vedem. Ai grijă de tine.
   Nathalie a rămas locului o vreme, după care a aruncat țigara pe jos și a privit spre piață.
   Oare fusese aievea? Oare ea, Nathalie, chiar a stat acolo cu Tracy, fumând și vorbind despre băieți?
   Și-a îndreptat spatele și a pornit spre chioșc. De data aceasta nu se va mai ascunde de adolescenții aceia gălăgioși. S-a dus direct la geam și a cumpărat ce voia să-și ia, plus un pachet de gumă de mestecat.

   Într-o seară, câteva săptămâni mai târziu, după ce se mai liniștise situația cu Fata Merișor, Tracy s-a întors acasă. A intrat pe ușa din față, le-a salutat scurt pe Julia și pe Nathalie și a dispărut în camera ei. N-a scos niciodată vreo vorbă despre discuția ei cu Nathalie.
   - Tipul ăla s-a despărțit de ea, a spus Julia mai târziu, în timp ce stăteau pe pat, ascultând muzică. Dacă au fost într-adevăr vreodată împreună, nu știu. Se pare că s-a cuplat cu altă fată.
   - Oh, a oftat Nathalie. Îmi pare rău.
   - Nu, eu cred că e mai bine așa, a rostit Julia, prinzându-și părul într-un coc. De când e cu el, e atât de morocănoasă! Nu mai vrea să mănânce nimic, nu vezi cât e de slabă?
   În ultimele zile fusese frumos afară, dar în seara aceea se stârnise brusc o furtună la apusul soarelui. Julia adormise imediat, dar Nathalie nu avea stare. Rămăsese acolo, cu ochii în tavan, ascultând vântul de afară. Toată casa se cutremura.
   Apoi se făcu brusc liniște.
   În clipa aceea a sărit din pat și s-a dus la fereastră.
   O putea vedea pe Tracy afară, nu departe de casă, desculță, în cămașa ei de noapte, cu dungi gri și albe. Parcă se poticnea, mergea împleticit în lumina lunii, îndreptându-se către partea aceea din mlaștină care se transforma într-un ochi de apă. În porțiunea aceea în care fuseseră avertizate să nu se ducă niciodată.
   Curând, a auzit-o pe mama lui Tracy țipând de la o fereastră, un strigăt sfâșietor:
   - Tracy! Unde te duci? Ai grijă, vino înapoi!
   După care a auzit pașii grei ai tatălui ei, alergând prin casă. Nathalie a deschis fereastra și trezit-o pe Julia, care a pornit în goană pe scări, ieșind în curte.
   Tracy își vedea de drumul ei, în timp ce strigătele disperate ale părinților răsunau cu ecou printre copaci, în noaptea târzie. Nu încerca să se oprească, ci își continua drumul spre porțiunea cu teren mocirlos. Nathalie îi urmărea traseul de la fereastra de sus; probabil că ea văzuse mai bine decât ceilalți cele întâmplate.
   După o vreme, Tracy a început să se scufunde. Mai întâi până la genunchi, apoi și restul corpului. Ceața părea să-i învăluie trupul, care părea livid în lumina lunii, aproape străveziu, sclipitor.
   Parcă ar fi primit-o.
   Parcă ar fi îmbrățișat-o.
   Parcă trăgând-o în adâncuri.
   Și apoi a dispărut. 

 ......................................................