Mlaștina, Susanne Jansson

 1-3

 

              Adevărul e că scena nu s-a derulat în tăcere. Normal că au fost mai mulți care au auzit ecourile focurilor de armă în noapte și au văzut silueta aceea întunecată, care a dat brusc buzna din casă, îndreptându-se spre mașina ce staționa.

   Poate că martorii și-au văzut apoi de drumul lor sau poate că au urmărit și cele întâmplate după venirea poliției și cum au fost ridicate trupurile de la locul faptei. Dar nimeni nu a spus nimic. S-au furișat cu toții printre tufișuri, s-au ascuns în spatele copacilor ori s-au aruncat la pământ. S-au contopit cu natura, făcându-se nevăzuți. Poate că erau cu toții animale. Mari sau mici, încete sau rapide, cu ochii în patru ori pe jumătate oarbe.
   În orice caz, adevărul despre ce s-a întâmplat în realitate în casa aceea a fost repede dat uitării.
   Așa cum se întâmplă adesea în viață.

PROLOG

   Odată cu lăsarea serii, vântul începuse să se întețească. La început adiase ușor printre crengile copacilor, după care pornise să bată din ce în ce mai tare, până când ajunsese să doboare tot ce-i ieșea în cale. În vreo jumătate de oră s-ar fi lăsat întunericul.
   Ajuns în parcarea din fața conacului, Johannes s-a dat jos de pe bicicletă și s-a sprijinit de un felinar. Și-a strâns părul negru la spate, cu un elastic. Era foarte urât afară. Pe o astfel de vreme niciun om normal nu s-ar fi gândit să iasă la alergat.
   Bine, fie, el nu era un om normal.
   A coborât de pe bicicletă și a aruncat o privire spre căsuța lui Nathalie. Un opaiț pâlpâia la una dintre ferestre, așa că el a putut să o vadă pe ea umblând prin casă. Umbrele dansau lin și nedeslușit peste pereți.
   La fel ca ea.
   Recent petrecuseră o noapte întreagă împreună. Dar dimineața când s-a trezit, ea plecase deja. Patul era gol.
   Sigur, îi spusese că avea de lucru devreme în dimineața următoare, dar asta nu însemna că nu îl întristase gestul ei. Petrecuseră o seară frumoasă împreună, iar ea plecase fără nicio vorbă, fără să-i lase măcar un bilet.
   Era vorba, probabil, de același veșnic motiv, teama de intimitate, se gândea el, în timp ce își flexa mușchii. Brusc se simțise vulnerabilă în fața lui, așa că preferase să fugă. O explicație plauzibilă, dacă ai chef să te joci de-a psihologul.
   Ploua torențial acum și nevoia disperată de a renunța să mai alerge îl cuprindea tot mai mult. Nu era echipat corespunzător, o știa prea bine.
   Totuși, nu era prima oară când i se întâmpla asta. Nu fusese niciodată genul care să urmărească prognoza meteo, cel mult arunca o privire pe fereastră.
   Asta pentru că mama lui fusese exact opusul, probabil, având pregătit câte un rând de haine pentru fiecare anotimp, o ținută anume pentru orice ocazie specială. Își petrecuse întreaga copilărie încercând, ajustând și schimbându-și îmbrăcămintea, ca să fie sigur că nicio picătură de ploaie, nicio rafală de vânt nu aveau să pătrundă prin stratul de haine.
   Acum, la maturitate, îl încerca aproape un sentiment de bucurie de fiecare dată când simțea ploaia și vântul pe piele.
   A început să alerge spre potecă și a luat-o la dreapta, îndepărtându-se de casa lui Nathalie. Într-o parte era pădurea, iar în cealaltă se întindea o mlaștină, o priveliște de care ajunsese să se atașeze foarte mult: întinderea aceea mohorâtă, vegetația aceea lacustră, cenușie. Arăta chiar mai austeră și mai specială printre rafalele de vânt și ploaie.
   Își amintea când văzuse pentru prima oară iarna stratul de zăpadă așternut peste mlaștină. Un peisaj atât de straniu, ireal, nepământean, atât de fragil și de seducător, cum nu mai văzuse vreodată.
   La un moment dat, de nicăieri, apăruse și un elan ce-și făcea loc prin bălțile înghețate, iar gheața se crăpa sub greutatea lui. Astăzi, bocănitul monoton al pașilor lui semăna cu niște izbituri puternice, de parcă și-ar fi croit drumul perseverent, mecanic.
   După prima secțiune, poteca șerpuită se transforma într-o cărare dreaptă și lungă, care ducea direct spre smârcuri. Din loc în loc încă mai putea zări cărarea, în timp ce alerga în paralel cu ea și, în scurt timp, a văzut și parcarea dinspre mlaștină. Era goală. Rareori se întâmpla să observe pe cineva acolo, dar de data aceasta, sub rafalele de ploaie, peisajul i s-a părut și mai dezolant.
   Din loc în loc fuseseră construite câteva poduri din lemn, care duceau spre vechea turbărie. Preț de o clipă s-a gândit să treacă pe acolo, să o ia pe scurtătură, dar și-a dat repede seama că scândurile erau alunecoase. Ar fi fost prea riscant. Era de ajuns să-și piardă echilibrul și...
   - Au!
   Călcase strâmb pe o piatră, în ciuda faptului că făcuse atâtea ture pe aici, încât știa pe de rost fiecare rădăcină de copac, fiecare groapă. Durerea i-a săgetat piciorul, apoi l-a mai lăsat puțin, pentru a reveni și mai acută câteva minute mai târziu.
   La naiba!
   A început să țopăie pe un picior, încercând să se sprijine de ceva, dar în cele din urmă s-a prăbușit pe cărare.
   Se rănise grav. A încercat să se ridice de jos, dar vântul și ploaia l-au doborât, pentru că nu-și putea pune piciorul în pământ.
   A mai rămas un timp acolo, să vadă dacă îi mai trece durerea. Regreta amarnic că își lăsase telefonul acasă. Cum să ajungă înapoi la conac într-un picior?
   Poteca era încadrată de tufișuri, așa că s-a gândit să încerce să rupă două crengi mai zdravene, ca să improvizeze o pereche de cârje. Deși părea a fi o idee bună, a renunțat curând la ea pentru că nu a găsit nicio creangă îndeajuns de rezistentă.
   După ce a reușit să străbată o parte din potecă, țopăind într-un picior și târându-se pe jos, a aruncat o privire spre mlaștină. Abia atunci a realizat că ploaia se oprise și nici vântul nu mai bătea. Totul încremenise.
   Ce ciudat!
   Luna s-a ivit din spatele norilor plumburii, luminând vălătucii de ceață care pluteau deasupra pământului reavăn.
   I s-a părut că aude un zgomot. Era vântul? Sau vreun animal? Aproape că sunase ca o tânguire. Ca un vaiet surd.
   În clipa aceea a zărit o lumină la capătul potecii.
   O lanternă. Cineva venise să-l salveze!
   - Ajutor! strigă el.
   Niciun răspuns.
   - Am nevoie de ajutor, strigă el. Sunt rănit...
   Lumina continua să se apropie. Și mai aproape. În cele din urmă l-a orbit și el a trebuit să-și protejeze ochii cu mâna.
   - Cine e acolo?
   Apoi lanterna s-a mutat în altă direcție și Johannes și-a ridicat privirea.
   „Ce naiba se întâmplă aici?” a mai avut el răgaz să se întrebe. După care a văzut negru în fața ochilor.

1.

   Cu trei săptămâni înainte

   Cioc, cioc, cioc.
   Nathalie s-a trezit speriată. Și-a dus mâna la tâmple, simțind că îi plesnește capul de durere.
   Cioc, cioc, cioc.
   Cioc, cioc, cioc.
   S-a uitat spre ceasul deșteptător, mai erau încă două ore până când ar fi trebuit să se trezească. Cu alte cuvinte, nimic nou. Nici nu mai avea rost să încerce să se culce la loc.
   Nu avea niciun sens.
   S-a așezat pe marginea patului, încercând să-și dea seama dacă mai avea ceva de făcut. Nu. Făcuse curățenie în apartament și își strânsese toate lucrurile. Bagajele pe care nu le dusese deja la mașină era împachetate în hol. Totul era pregătit.
   Și-a făcut un duș și a luat micul dejun în picioare, încercând să nu lase deranj în urma ei. Le-a scris un bilet celor care urmau să stea în apartamentul ei cât timp avea să fie ea plecată și l-a pus pe masa din bucătărie.

   V-am lăsat câteva chestii în frigider, dacă vă e foame. Contul pentru chirie îl găsiți în e-mailul pe care vi l-am trimis ieri.
   Ședere plăcută. 
   Toate cele bune,
  Nathalie

   Strada era pustie și cufundată în tăcere, ca în fiecare duminică. Și-a pus în cele din urmă bagajele în portbagaj, s-a urcat la volan și a pornit la drum. A luat-o spre nord, pe autostrada E45, lăsând orașul Gothenburg adormit în urma ei. Se simțea de parcă s-ar fi furișat după o aventură de-o noapte.
   După un timp a oprit la o benzinărie ca să alimenteze. Și-a cumpărat o cafea și alte câteva lucruri pe care să le folosească în primele câteva zile. După care a pornit din nou la drum. În scurt timp, peisajul a început să se transforme, devenind din ce în ce mai întunecat, mai profund.
   Imaginează-ți, i-a luat doar câteva ore pentru a se întoarce în timp, cu mulți ani în urmă. La tărâmul acela cu lacuri și păduri. În acel loc căruia îi aparținea cu adevărat.
   Se simțise întotdeauna ca o străină în orașul acela de la malul mării.
   Talazurile învolburate, nestatornice, capricioase. Nu-și găsise niciodată locul printre oamenii aceia care ieșeau mereu în larg, cărora le făcea plăcere să privească stâncile și orizontul, care venerau soarele și care își doreau ca vremea să fie permanent frumoasă. Era ca și cum ar fi avut aceleași așteptări și din partea ei, o atitudine relaxată, la care nu avusese niciodată acces, dar pe care învățase să o mimeze într-o oarecare măsură.
   Vară de vară, când pășea pe granitul acela călduț din Bohuslan, de fiecare dată când se aventura în mare ca să înoate, i se părea că marea încerca să o arunce înapoi la mal, din reflex. Parcă valurile ar fi știut că nu se afla în mediul ei natural acolo.
   O ploaie rece, de septembrie, începuse să se prelingă pe parbrizul mașinii.
   O ploaie slabă, domoală. Ca și cum toamna se apropia pe vârfuri, încercând să nu deranjeze pe cineva.
   „Hai”, și-a spus ea. „Hai cu mine. Lasă-te dusă de val. O vom face împreună”.
   A trecut de ieșirea spre Amal și a pornit spre Fengerskog. Brusc s-a simțit cuprinsă de o senzație ireală, un sentiment deopotrivă neașteptat și copleșitor, care a determinat-o să se întrebe ce avea de gând să facă. Ce era pe punctul de a stârni. În același timp, a realizat că era atât de aproape, că acum era prea târziu să se mai întoarcă din drum.
   A trecut ușor cu mașina pe lângă școala de arte și pe lângă vechea fabrică despre care știa că fusese transformată într-un spațiu pentru studiouri, galerii și seminarii. Ajunsese la intersecție, acolo unde fusese pe vremuri un mic aprozar. Acum erau o brutărie și o cafenea, unde putea vedea mai mulți tineri cu genți din pânză, care își savurau cafeaua sau ceaiul din pahare înalte. Apoi clădirile au fost înlocuite de pădure, iar câteva clipe mai târziu, drumul s-a transformat într-o potecă încadrată de copaci, care ducea spre conac.
   În curte erau parcate vreo două automobile. A coborât din mașină, fără să își ia bagajele, și a traversat curtea, îndreptându-se spre ușa de la intrare.
   Era o clădire impresionantă, cu patru turnuri, fațadă albă și un acoperiș din alamă, de culoarea florilor de tei, cu ferestre mari, care contemplau împrejurimile. Casa fusese construită pe un mic deal, cum se întâmplă adesea în cazul conacelor. Și tot la fel de des se întâmplă să fie înconjurate de peisaje minunate, fiind amplasate în apropierea unui lac frumos sau lângă un șir de coline.
   Doar că acest conac era diferit. Priveliștea din jur era modestă, neimpresionantă. Un decor vast, în culorile toamnei, cu arbori piperniciți și o vale întunecată. Genul acela de peisaj la care soarele părea să nu ajungă niciodată, care nu se usca niciodată. Pământul era veșnic mâlos, veșnic îndurerat.
   Iar acum se întorsese acasă.
   - Tu ești fata care a venit să închirieze căsuța?
   Femeia aceea, Agneta, era administratorul conacului. Era îmbrăcată cu un fel de tunică bej, cu aplicații din dantelă, care o făcea să semene cu un stâlp. Avea părul de un blond cenușiu, până la umeri, cu un breton bont.
   - Da.
   Soțul ei era chiar în spatele său, un bărbat cu un cap mai scund decât ea, îmbrăcat într-un costum de culoare închisă, care cerceta neliniștit din priviri încăperea.
   „Gustav”, și-a zis Nathalie. „Parcă ar fi bodyguardul el. Au rămas exact cum îmi aminteam eu”.
   - În cazul acesta, bine ai venit la Conacul Mossmarken și Quagmire! Sper că știi că locuința pe care ai închiriat-o e o casă micuță, simplă. O folosim, de regulă, doar în lunile de vară.
   - Da, nu-i nicio problemă. Căldura funcționează, nu-i așa?
   - Are două șemineuri și un frigider. Atât. Poți să-ți iei apă din pivniță și să îți încarci telefoanele și calculatorul în biroul nostru. La etaj găsești dușul și toaleta. Și mai e și o latrină în spatele casei tale, desigur. Ce altceva ar mai fi de zis? șopti ea, căzută pe gânduri. Ah, da, bicicleta. Avem o bicicletă mai veche, pe care poți să o împrumuți, dacă vrei. Apropo, de unde ești, de fel?
   - Locuiesc în Gothenburg.
   Observase vechile portrete de pe peretele de la intrare, care întruchipau mai multe doamne elegante, îmbrăcate în rochii voluminoase și domni chipeși, în uniformă. Copilă fiind, fusese întotdeauna captivată de tablourile acelea și, în mod special, de cel al Sofiei Hansdotter, soția unuia dintre stăpânii care locuiseră în conac spre finalul secolului al XIX-lea. Își amintea atât de bine rochia Sofiei, de un verde intens, și privirea ei melancolică!
   Umbla vorba că șapte dintre cei 8 copii ai săi muriseră. Că ea nu era în toate mințile. Că în secret și-ar fi sufocat singură copiii cu perna și că își implorase soțul să îi îngroape în mlaștina de lângă conac. Pentru că voia să îi aibă aproape, zicea ea. Bărbatul ei îi făcuse hatârul, pentru că nu voia să o mâhnească și mai tare. Până în ziua în care s-a născut cel de-al optulea copil, când, într-o clipă de luciditate, bărbatul înțelesese într-un final cum îi muriseră toți ceilalți copii și hotărâse să îl ia pe cel mic de lângă mama lui.
   Legenda spune că atunci Sofia s-a dus în locul în care fuseseră îngropați copiii, a pășit în mlaștină și s-a făcut nevăzută. Nimeni n-a încercat să o salveze.
   Cel de-al optulea copil a crescut mare și voinic, iar la maturitate a preluat frâiele sălașului. El era stră-străbunicul actualului proprietar, Gustav.
   - De mai bine de 35 de ani, eu și Gustav am transformat locul acesta într-o casă de oaspeți, după ce am primit-o moștenire de la părinții lui, își continua Agneta discursul, căci era evident că nu era prima oară când împărtășea povestea conacului. Strămoșii lui Gustav au trăit aici din anii 1600, sunt reprezentați toți în tablourile acestea, a zis ea arătând spre pereți.
   Exact în clipa aceea, o femeie cobora pe scări.
   - Ea este Jelena, bucătăreasa noastră, care face un pește afumat de te lingi pe degete, cel mai bun din zona lacului Vanern, dacă ți-ar face plăcere să iei vreodată masa împreună cu noi.
   Jelena era o femeie palidă și subțirică, departe de stereotipul matroanei durdulii.
   - Iar el este Alex, meșterul nostru, adăugă Agneta văzându-l pe bărbatul acela înalt, musculos, care intra pe ușă. Poți să apelezi la el, dacă ți se strică ceva.
   Alex s-a oprit în loc, cu privirea îndreptată spre candelabru și a făcut o mișcare scurtă din cap. După care și-a văzut de drumul lui, îndreptându-se spre camerele din spatele casei.
   - Pe mine și pe Gustav ne găsești aici zi de zi, între 9 și 4, dacă vei vrea să ne întrebi ceva. De cele mai multe ori suntem în biroul de aici, asta dacă nu suntem cocoțați pe vreo scară, vopsind ușile hambarului, reparând tractorul sau ceva de genul ăsta. În rest ne găsești în aripa de est, unde locuim noi. Dar poți să dai de noi și în afara orelor de program, a spus ea, iar după câteva clipe de pauză a adăugat: Cam asta ar fi tot. Asta e tot. Așa e în afara sezonului, nu se petrece mare lucru pe aici. Ce te aduce în zonă, ai venit cu un scop anume, dacă nu te deranjează că te întreb?
   - Ei, bine... lucrez la dizertația pentru doctoratul meu. Este un tratat despre modul în care efectul de seră influențează procesul de descompunere în zonele mlăștinoase. Sunt biolog de profesie.
   - Înțeleg, a răspuns Agneta zâmbind, în timp ce își îndrepta privirea spre fereastră. Ai venit să explorezi smârcurile. Interesant.
   - Da, am de gând să mai fac câteva experimente pe teren...
   - Mlaștina asta este cu adevărat unică, a continuat Agneta. Se zvonește că pe vremuri se aduceau ofrande în locul acesta.
   - Așa este.
   - Știai? Da, se pare că, în Epoca Fierului, oamenii îngropau în mlaștină fel de fel de ofrande pentru zei. Chiar și jertfe umane. Avem câteva broșuri pe tema asta în birou. La începutul noului mileniu a fost descoperit un trup neînsuflețit, din anul 300 î.Hr. A fost dus la Muzeul din Karlstad...
   - Da, am auzit ceva despre asta, a răspuns Nathalie.
   - Fata Merișor, a spus Agneta.
   - Da, a zis și Nathalie.
   - Da, așa am numit-o pe fata aceea pe care au găsit-o acolo... și, dacă tot vorbim despre tărâmul acesta mlăștinos, să fii cu mare băgare de seamă dacă intenționezi să te duci acolo. Unele porțiuni sunt foarte noroioase, iar potecile sunt alunecoase în perioada aceasta a anului. Dar presupun că ești deja obișnuită cu asta.

   Căsuța ei era în spatele conacului, avea doar o cameră și o bucătărie, alcătuită dintr-un blat și o chiuvetă fără robinet, o sobă cu lemne și un mic spațiu pentru masă, cu o canapea tradițională de bucătărie și două scaune.
   Camera era decorată cu un pat înalt, o comodă, o măsuță simplă și, în fața sobei de ceramică, două scaune vechi și o masă micuță.
   Aerul răcoros, de toamnă, se strecura ușor prin pereții groși, din lemn.
   Încăperea părea ponosită, dar mirosea a proaspăt, a curat.
   O oglindă mare atârna pe unul dintre pereți. Nathalie se așezase pe jos, cu picioarele încrucișate, privindu-și chipul în oglindă. I se părea întotdeauna atât de ciudat că arăta mult mai energică decât se simțea în realitate. Se uita la părul blond, pe care îl tundea o singură dată pe an, optând pentru aceeași coafură pe care i-o sugerase un stilist celebru cu 11 ani în urmă, pe când Nathalie se pregătea pentru o ședință foto. Un bob simplu, până la umeri, o coafură ușor de întreținut.
   La 18 ani fusese „descoperită” în fața cinematografului și i se oferise un contract de modelling, chiar dacă era prea scundă, motiv pentru care cei de la agenție se așteptaseră să le rămână veșnic recunoscătoare pentru că fuseseră dispuși să treacă peste acest defect.
   Nathalie tocmai ce terminase liceul și ar fi vrut să strângă niște bani, dar nu reușise să se împace cu toată nebunia aceea. Nu suporta mirosul de fixativ, pensulele care îi încărcau chipul și ordinele primite în fața camerei de fotografiat, niște comenzi destul de arțăgoase, menite să o facă să radieze ceva extraordinar, ceva ce nu reușise să deslușească niciodată. Două săptămâni mai târziu ajunsese la limita răbdării.
   Coafura aceea era singurul lucru semnificativ cu care rămăsese din acea scurtă perioadă a vieții sale. Era ceva atât de ușor de întreținut și care o ajuta să păstreze o înfățișare frumoasă, pe care alesese să o adopte din motive cât se poate de practice: îi ținea pe cei din jurul ei mulțumiți și preocupați de ce se întâmpla la suprafață.
   În holul de la intrare a găsit două urcioare cu apă și o găleată mare, din lemn. A aprins mai întâi soba din bucătărie și pe cea din cameră, apoi și-a desfăcut cumpărăturile și și-a aranjat hainele în dulap, după care a scos o hartă mare a ariei mlăștinoase, pe care a atârnat-o pe peretele din fața biroului. După asta, și-a scos papucii și un pulover călduros.
   A luat camera la pas, uitându-se în jurul ei. Focul ardea în sobă, scoțând atât de mult fum, încât s-a văzut nevoită să deschidă fereastra.
   Câteva clipe mai târziu, lucrurile păreau să se așeze la locul lor. Și-a încălzit o conservă de tortellini, pe care o luase de la benzinărie, și a mâncat și o felie de pâine cu brânză topită.
   În spatele casei era o curte micuță, încadrată de câteva tufișuri, iar în fața casei se aflau două scaune de grădină, din lemn. Iar la o distanță de câțiva metri era cărarea care ducea spre mlaștină.
   Și-a pus haina pe ea, s-a așezat cu grijă pe unul dintre scaune și a început să cerceteze împrejurimile. Totul părea exact la fel, ca și cum nimic nu se schimbase. Și nu doar în ultimii 15 ani, ci de la începutul veacurilor. Aceiași pini noduroși și cenușii. Aceleași cercuri de apă, ca o pereche de ochi care o urmăreau prin smocurile verzi și umede. Un fel de dezolare familiară într-un registru estompat și câteva mănunchiuri albicioase de iarbă de bumbac pe tulpinile lor subțiri, ruginii, de toamnă.
   Cântecul ca de flaut al găinușei-de-baltă încă îi putea distinge ecoul prin văzduh, deși pasărea migrase de mult timp pentru iernat. I se părea că o aude aievea, deși nu mai ascultase de mult ciripitul acela vesel și plăcut; zborul și trilurile ei, sunetele acelea care îi fuseseră atât de dragi înainte ca totul să se schimbe, înainte să se transforme în râs batjocoritor, amar în amintirea ei, ca un semnal amenințător, o avertizare stranie a ceea ce urma să se întâmple.
   Când a realizat la ce era gata să se înhame, a simțit o îndrăzneală soră cu nesăbuința. Parcă fusese constrânsă să întreacă măsura, chiar dacă nu se simțise cu adevărat pregătită.
   A aruncat o privire spre vest și a putut vedea stâlpii electrici care se ridicau deasupra frunzelor, aidoma celor din fața ferestrei vechiului său dormitor, cei care îi fuseseră punct de reper și mântuire de fiecare dată când aproape că se rătăcise acolo. Gândul acela era aproape de neconceput: tot ce avea de făcut era să se apropie de stâlpii aceia și, în cele din urmă, să ajungă în locul în care totul începuse, în locul în care totul se sfârșise.
   Era încă beznă când s-a trezit în prima ei dimineață petrecută în cabană.
   Întunericul era unul dintre puținele semne ale toamnei care nu-i plăceau.
   Diminețile întunecate, serile întunecate; pe zi ce trece, din ce în ce mai puțină lumină. Din această privință, prefera vara, pentru că invariabil se trezea la ora 4 dimineața, din cauza acelei cumplite dureri de cap. Lumina o ajuta să scape de povara acelui sentiment chinuitor că nu era totul în regulă, în timp ce creierul ei se străduia să găsească o explicație. Pe de altă parte, întunericul specific toamnei avea efectul opus și se simțea acaparată de sentimentele acelea apăsătoare.
   Nathalie a aprins opaițul de lângă pat și s-a îndreptat spre soba de teracotă. Încă era caldă. A îmbrățișat-o cu drag, ca pe un prieten apropiat, pe care nu îl mai văzuse de mult, lipindu-se de ea cu ochii închiși, odihnindu-și palmele, coapsele și obrazul de căldura lui. Cuvântul „rugăciune” se strecurase în mintea ei. Oare așa se simțea?
   Brusc, a auzit un sunet ascuțit venind dinspre fereastră.
   „Ce a fost asta?” s-a întrebat ea.
   S-a apropiat ușor de fereastră, încercând să distingă ceva prin întuneric.
   Ea a mers încet și a încercat să privească.
   „O coțofană?”
   Nu putea vedea nimic prin întuneric. Doar luminile aprinse în curtea conacului, la vreo sută de metri distanță, două licăriri care păreau să plutească prin întuneric.
   Când era atât de beznă afară, lumina opaițului o făcea să se simtă vulnerabilă. Nu avea draperii pe care să le tragă. Dar în fiecare colț al ferestrei, în partea de sus, era câte un cui. Se suise pe un scaun, legase două pulovere tricotate și încerca să le atârne de cuie, atât cât să acopere fereastra de lângă pat. O treabă de mântuială. Și-a propus să facă rost de o pătură. Sau de un cearșaf. Pentru toate ferestrele.
   A scos din bagaj ziarul de ieri și s-a ghemuit sub pătură. Încerca să citească un articol despre politica energetică, dar nu se putea concentra.
   Ferestrele o urmăreau. Întunericul o împresurase.
   La naiba. Ce era de făcut?
   Nu îi trecuse niciodată prin minte că avea să se simtă atât de expusă.
   Astfel de gânduri nu făceau parte din planurile ei. Nu, gata cu toate. Trebuia să se concentreze doar pe două aspecte: pe cariera ei și pe acea îndatorire misterioasă, esențială, despre care bănuia că avea de-a face cu ea personal.
   Nimeni nu știa că venise în Quagmire. Doar profesorul ei, care era și el plecat cu treabă.
   Pe Nathalie o încânta gândul de a pleca pur și simplu undeva. Pentru că era un sentiment atât de plăcut să evadezi din mediul tău obișnuit, era ca o eliberare.
   Cu 14 ani în urmă, fugise din locul acela fără să privească în urma ei. Acum, la întoarcere, era ca și cum s-ar fi privit în oglindă, cercetând ața de la început, încercând să dea de cap nodurilor și să o ia de la capăt.
   Cei mai mulți dintre prietenii ei nici nu vor observa că plecase din Gothenburg; erau cercetători, la fel ca ea, răspândiți pe tot globul. Singurii care poate că aveau să îi remarce lipsa erau părinții ei adoptivi.
   În ultimii ani, Nathalie nu mai avusese energia să mențină o relație adevărată cu ei și, pe măsură ce contactul lor devenise din ce în ce mai rar, reproșurile lor se intensificaseră, mai ales din partea mamei adoptive, Harriet.
   - Așa ai tu de gând să ne mulțumești, după tot ce am făcut pentru tine? i-a spus Harriet la ultima lor așa-zisă conversație.
   Veniseră să o vadă de ziua ei, îi aduseseră flori, iar Harriet nu mai putuse să-și ascundă sentimentele. Fața ei rotundă se făcuse roșie ca para focului și abia s-a stăpânit să nu izbucnească în plâns.
   Tatăl ei adoptiv, Lars, rămăsese locului și nu și-a dat haina jos de pe el pe toată perioada vizitei, jucându-se cu mustața, cu privirea ațintită în pământ.
   - Hai să mergem, a spus el, în cele din urmă. E cazul să ne lăsăm păgubași. Nu vrea să aibă deloc de-a face cu noi.
   Atitudinea sa cinică a trezit în Nathalie o oarecare afinitate la adresa lui, dar nimic mai mult. Nimic. Harriet era și ea conștientă de asta.
   Înainte de a pleca, Harriet a privit-o lung, fără nicio sclipire în ochi și i-a spus cu o voce îndurerată:
   - Ești odioasă, știai? Întotdeauna am considerat că ești așa din cauza a tot ce ți s-a întâmplat, dar acum nu mai știu ce să cred. Poate că așa ești tu în realitate: superficială, rece și nerecunoscătoare.
   Cu halatul bine strâns în jurul taliei, Nathalie se așeză în mijlocul camerei, gata să preia controlul și să sfideze sentimentul acela de vulnerabilitate. Împrăștie o mulțime de documente în fața ei: rezultatele măsurătorilor și ale experimentelor pe care le desfășurase până acum în Germania, Olanda, Polonia și Danemarca.
   „Liniștea aceasta”, și-a spus ea, privind în jurul ei. Era atât de liniște în cabană! O tăcere profundă. Poate că trebuia să încerce să se deprindă cu asta.
   Totuși, a încercat să identifice toate sunetele ce o înconjurau: o muscă leneșă, care zbura pe lângă fereastra bucătăriei, pocnetul lemnelor din sobă, croncănitul unui corb din apropiere. Apoi s-a concentrat asupra mirosurilor, ceea ce s-a dovedit a fi mai dificil. Le-a simțit pe cele de lemn ars, de săpun, de funingine.
   S-a uitat peste notițele sale despre diagrama de fracțiuni de azot și a luat în calcul decalajele. Spre exemplu, de ce înregistrase valori mai mari în Germania decât în Polonia? Avea oare ceva de-a face cu perioada anului sau cu specificul zonei, ori cu schimbările climatice la nivel global?
   Colegii săi din întreaga lume, care studiau aceeași temă, efectuaseră cel mai adesea măsurători în regiunile polare, suprafețe enorme permanent înghețate. Acum că încălzirea globală amenința aceste zone, mai multe procese au fost demarate la nivelul solului, generând în atmosferă și mai multe gaze cu efect de seră. Întrebarea era în ce măsură fuseseră sporite și cum afecta acest proces încălzirea în ansamblu.
   Înainte să vină aici, Nathalie făcuse parte dintr-o echipă de cercetători nordici, care studiaseră același fenomen în regiunile muntoase din Suedia. Când se ivise ocazia să se concentreze în special asupra zonelor umede din nordul și din centrul Europei, Nathalie nu ezitase să-și încerce norocul, reușind să obțină postul.
   Fără doar și poate, studiul ei va aduce o completare semnificativă în domeniul cercetării climatice și va cântări greu în deciziile politicienilor.
   Doar că, odată ce a reușit să își planifice aproape în totalitate vizita sa la Mossmarken, a realizat că interesele profesionale nu fuseseră, poate, singurele care o aduseseră aici. Că avea și motive personale, că alegerile și deciziile ei fuseseră întemeiate pe cu totul alte criterii decât cele pe care și le imaginase ea la început.
   Oricât de evidentă i s-ar fi părut această conștientizare acum, gândurile acelea aproape că o copleșiseră. O țintuiseră cu spatele la perete, având grijă să se facă bine auzite înainte să o lase în pace. Și, cu toate că încă nu îndrăznise să iscodească foarte adânc în mintea sa, măcar nu făcuse cale întoarsă.
   Pornise pe drumul ei, spre locul pustiu, spre întinderile mlăștinoase dintre Dalsland și Varmland.
   Și poate că ăsta era cel mai important lucru.

   Ieșea din cabană doar ca să își facă duș, să ia apă sau să-și încarce laptopul și telefonul mobil. Simțea nevoia să se baricadeze în casă, să se pună pe picioare înainte de a se aventura în mlaștină.
   Trasase pe hartă câteva arii preliminare, pe care avea de gând să le cerceteze. Plănuia să ia mostre din douăsprezece zone diferite ale mlaștinii, pe parcursul a două zile, pentru a se asigura că rezultatele testului erau precise. După care avea să reia procesul în noiembrie, când terenul avea să fie mai tare.
   În primele zile, n-a schimbat o vorbă cu nimeni. Dar în fiecare după-amiază, cam pe la aceeași oră, observase un bărbat cam de vârsta ei, care obișnuia să iasă la alergat. Și, de fiecare dată, bărbatul arunca o privire curioasă spre cabană.
   Într-o zi, se intersectaseră în timp ce Nathalie se îndrepta spre căsuță.
   Bărbatul se oprise, sprijinindu-și mâinile pe coapse, ca să-și tragă respirația.
   La început, se prefăcuseră că nu se văzuseră unul pe celălalt, apoi bărbatul o salutase cu o mișcare scurtă a capului.
   - Bună, a spus el, încă respirând greu. Locuiești aici?
   Nathalie se simțea de parcă ar fi fost prinsă în capcană. Nu se așteptase să dea peste nimeni aici. Ba chiar își dorea nespus să evite orice contact cu lumea exterioară.
   - Cam așa ceva, a zis ea. Momentan. Am închiriat cabana, adăugă ea, dând să plece.
   - E un loc atât de frumos! Numele meu e Johannes, a spus el, ridicându-și mâna în semn de salut. Dacă nu te superi... ai putea să-mi dai un pahar cu apă? Am uitat să-mi iau sticla. Mi-e foarte sete.
   - Desigur, a răspuns ea, după care s-a dus în casă și i-a adus un pahar cu apă.
   - Mulțumesc, a zis el, dându-l imediat pe gât și înapoindu-i paharul.
   Și-a șters sudoarea de pe frunte cu tricoul, apoi și-a întins spatele, trecându-și degetele prin părul lucios.
   „Un păr negru ca abanosul” și-a spus ea. „Ce bărbat chipeș!”
   - Îți place să ieși la alergat pe aici? l-a întrebat ea, mai mult ca să spună ceva.
   - E fantastic. Locul ăsta e ceva... a zis el, scuturând din cap de parcă nu putea găsi cuvintele care să exprime exact farmecul zonei. Sunt student la școala de artă din Fengerskog și niciunul dintre oamenii cu care am mai vorbit nu pare să fi trecut pe aici. Ceea ce mi se pare ridicol. E atât de frumos aici! Dar mie îmi convine, adăugă el cu zâmbetul pe buze. E plăcut să fii singur aici! Dar tu? Pe tine ce te aduce aici?
   Nathalie ezita. Cuvintele din mintea ei erau îndărătnice, nu voiau să iasă la lumină, preferau să rămână ascunse sau doar să ia o pauză. Erau prea obosite să fie veșnic rostite, doar ca să păstreze aparențele, în același timp, era ceva care o atrăgea la bărbatul acela.
   În plus, nu putea nega faptul că, atunci când s-a apropiat, s-a dovedit că tânărul acela avea o piele catifelată, măslinie, cum s-ar spune, care o hipnotiza. Nu i-ar fi displăcut deloc să aibă ocazia de a o studia pe îndelete, în secret, încercând să-și dea seama ce fel de gene și acizi grași puteau să ofere astfel de avantaje epidermei.
   - Am venit să măsor gazele cu efect de seră din mlaștină, a zis ea, dându-și părul după ureche. Printre altele. Mă rog, asta am de gând să fac. Încă nu m-am apucat de treabă.
   - Gazele cu efect de seră? a întrebat-o el. Lucrezi pentru o companie?
   - Nu... E pentru lucrarea mea de dizertație. În biologie.
   - Oh, ce interesant, a zis el, uitându-se parcă mai lung la ea. Mi-ar plăcea să-mi povestești mai multe despre asta, apoi a făcut o pauză de parcă ar fi vrut să evalueze situația înainte de a continua: Dar nu vreau să te deranjez. Sunt sigur că o să ne mai vedem. Ies la alergat aproape în fiecare zi.
   A ridicat din nou mâna în semn de rămas-bun, după care și-a văzut de drumul lui, îndreptându-se spre parcare.
   Nathalie observase mușchii de pe coapsele și gambele lui.
   „Înalt și zvelt”, și-a zis ea. „Viguros”.
   În următoarele câteva zile, nu a ieșit din casă la ora la care știa că Johannes obișnuia să alerge. Nu s-a apropiat de ferestre, dar arunca din când în când o privire, fără ca el să o poată vedea.
   Într-o după-amiază a acționat din impuls și a pregătit un ceainic întreg de ceai. S-a așezat pe unul dintre scaunele din fața cabanei, cu o cană de ceai în mână, așteptându-l.
   - Vrei un ceai? strigă ea.
   Johannes s-a oprit, și-a dus mâna la obraz și a ridicat mirat din sprâncene.
   La început nu putea să-și dea seama dacă era doar surprins sau dacă i se păruse ciudată invitația, așa că a regretat imediat că încercase să intre în vorbă cu el. Dar el a răspuns:
   - Desigur, și s-a îndreptat spre ea.
   Bucuroasă și emoționată deopotrivă, Nathalie a adus laptele, zahărul și o altă cană și le-a pus pe măsuța dintre scaune.
   Johannes s-a așezat pe scaun. Gesturile lui erau tacticoase, manierate; nu a ocupat mai mult spațiu decât avea nevoie, dar nici mai puțin. „Trebuie să fii deschisă la orice, nu ai nimic de ascuns”, și-a zis ea, dar, în același timp, un fior îi îngheța sufletul: „Așa, ca mine, dar fix invers”.
   Johannes și-a pus mai multe lingurițe de zahăr în ceai. Când a observat zâmbetul ei pieziș, a început să râdă.
   - Știu. Tatăl meu era din Maroc, așa că pofta de zahăr îmi curge prin vene.
   Soarele după-amiezii începuse să coboare pe cer.
   - Cum e să fii student aici? l-a întrebat ea.
   - Bine. Profesori buni. Colegi simpatici. E liniște și pace aici, așa că este ușor să-ți vezi de treabă.
   - Dar nu te simți singur? Nu ți se ia să stai cu nasul numai în cărți?
   - Poate, puțin. Dar nu este greu să găsești chestii de făcut, dacă ai chef să ieși în oraș. Se organizează tot felul de concerte și petreceri, a zis el, întorcându-se spre ea, de parcă ar fi vrut să-și îndrepte atenția asupra ei. Dar, spune-mi. Cum ai de gând să-ți realizezi studiul? Cum faci să măsori gazele cu efect de seră? Cum se face asta?
   Nathalie i-a povestit despre probele pe care intenționa să le preleveze în weekend. Johannes o asculta cu mult interes.
   - N-ai vrea să-ți țin companie? a întrebat-o el. Chiar sună interesant. Mi-ar plăcea foarte mult să văd cum se întâmplă toate astea. Ți-aș putea fi de ajutor... poate să-ți car lucrurile. Ceva de genul ăsta.
   Au urmat câteva clipe de tăcere.
   Ceva s-a răsucit în ea, dorința aceea confuză, combinată cu un sentiment chinuitor și apăsător de pericol. Totodată, știa că ar fi fost un adevărat avantaj să primească o mână de ajutor.
   - Chiar vrei să vii cu mine? l-a întrebat ea. Da, sigur, de ce nu. Cu siguranță, asta mi-ar ușura considerabil munca.

   Totuși, ar trebui să meargă mai întâi personal în mlaștină, în recunoaștere, fără Johannes. Trebuia să se raporteze de una singură la acest habitat, fără nimeni altcineva. De asemenea, trebuia să pregătească centrele de prelevare. Avea de gând să insereze secțiuni de scurgere în pământ, în 12 locuri diferite, apoi să monteze la capete niște dopulețe din cauciuc, în care ulterior putea fi inserată o seringă pentru degajarea gazelor.
   În dimineața aceea, s-a trezit nefiresc de târziu. Durerea de cap era mai suportabilă decât de obicei. Dar neliniștea aceea nu voia să-i dea pace, părea să-i răscolească întreg trupul, din piept până la tâmple și apoi în stomac. Îi cuprinsese tot corpul acum. Se simțea ca un drogat în sevraj, numai că drogurile alese de ea erau refularea și negarea.
   „Ce tot crezi că faci?” o întreba vocea diavolului de pe umărul ei drept. „Ce cauți aici? Du-te acasă”. Pe umărul stâng nu era niciun înger, doar un vid.
   Locul acela fusese eliminat. Ochii îi ardeau în spatele pleoapelor, în timp ce vocea minții rostea: „Pe mine”.
   A sărit peste micul dejun, lăsând ușa deschisă la casă, ca să simtă răcoarea plăcută a toamnei, mergând de colo-colo prin camere, întocmind o listă cu lucrurile pe care nu trebuia să le uite când va pleca să facă măsurătorile.
   Poteca spre mlaștină se întindea la picioarele ei. Nu trebuia decât să o urmeze, să pună un picior în fața celuilalt. Nu era nimic complicat. N-ar fi trebuit să fie.
   Și, în cele din urmă, a făcut-o, fără să mai stea pe gânduri, ca atunci când mergi să înoți, chiar dacă apa este rece, pentru că știi cumva că trebuie să te duci, pentru că te simți atât de bine după.
   A pășit pe cărare. A pus din nou piciorul pe tărâmul acela. Tot ce a existat între atunci și acum, comprimat în aripa fragilă a unui fluture, a fost șters fără urmă prin câteva zbateri de aripi.
   A urmat cărarea pentru puțin timp, apoi a luat-o prin mlaștină până a ajuns la 5 scânduri ponosite, lipite unele de altele, care retezau peisajul într-o linie lungă și unghiulară. Poteca nu părea îmbunătățită față de ultima oară când fusese ea aici, dar bănuia că se efectuaseră unele lucrări, la un moment dat. La urma urmei, trecuseră aproape 15 ani de atunci.
   Atmosfera semiobscură și aerul rece. Terenul vast și îngălbenit, cenușiu.
   Copacii aceia, care i se păruseră întotdeauna ascunși, ghemuiți... acum parcă veniseră să facă o reverență, o plecăciune în fața ei. Veniseră să o întâmpine, să-i dea binețe.
   I-a salutat și ea, încercând să fie mai deschisă, mai relaxată, dar cu precauție. S-a lăsat purtată de val. Timpul se desprinsese din cadranul lui și se prăbușise, puțin câte puțin, până când a simțit că s-a contopit cu locul acela. Parcă s-ar fi deplasat printr-un mozaic, iar piesele care alcătuiau corpul ei începuseră să se topească, devenind una cu fragmentele din jur.
   A mers încet, la pas, multă vreme, până când a urcat ușor pe niște smârcuri viguroase și s-a așezat sprijinindu-se cu spatele de un pin pitic.
   A rămas acolo, învăluită în ritmul propriei răsuflări. Începuse să plouă mărunt. Picăturile se loveau ușor de pelerina ei de ploaie, ca pe o prelată de cort dimineața. Mirosea ca o pădure pururi verde.
   Ghetele ei umede erau pline de frunze arămii, care începuseră deja să cadă de pe ramurile copacilor. A luat câteva frunze în mână și le-a frecat ușor între degete, inhalând, cu ochii închiși, mirosul acela intens. Trecuseră câteva minute. Un sfert de oră, poate, după care ceața s-a năpustit spre ea, ca un animal curios, cu intenții neclare, adulmecând pământul reavăn, până a ajuns la picioarele ei și a înconjurat-o.
   De parcă ar fi încercat să-i spună: „Tu. Ești chiar tu. A trecut atât timp!”
   Nathalie nu s-a clintit din loc, rămăsese cu sufletul la gură, cu ochii întredeschiși, așteptând să treacă momentul acela.
   Fără să-și dea seama, cuvintele îi alunecaseră printre buze.
   „Știu. Mi-a luat ceva timp. Dar acum sunt aici”.
   Sâmbătă dimineața, când orologiul bătuse ora nouă, ea era deja în fața cabanei, așteptându-l pe Johannes, îmbrăcată în pantaloni de lucru, hanorac și ghete rezistente. Rucsacul era plin cu provizii, cafea și echipament pentru măsurători. Johannes își sprijinise bicicleta de peretele cabanei și se îndrepta spre ea. Purta blugi, adidași și un hanorac pe sub cămașa din denim. Văzând-o că se uita lung la hainele lui, a întrebat-o râzând, ridicând ușor mâinile:
   - Ce? Nu e bine? Cum să nu, și-a răspuns singur. E foarte bine. Hai să mergem.
   - E cam umed pe aici, l-a avertizat ea.
   - Ceea ce înseamnă că o să fie și mai plăcut când ne vom întoarce în casă, ca să ne încălzim.
   A luat fiecare o parte din echipament și au pornit pe aceeași cărare pe care pășise și Nathalie cu o zi înainte. Nathalie și-a activat GPS-ul ca să se orienteze și curând au ajuns la prima stație, unde instalase un canal de scurgere. A scos din rucsac șase căpăcele din plastic negru, fiecare de câte doi decimetri în diametru, cu o plută cauciucată în centru.
   - Fii atent aici, i-a spus ea arătând cu degetul spre plută. O să introduc un ac aici, ca să extrag gazele ce se ridică de la sol. După care am să transfer gazul din seringă în aceste sticluțe, a mai adăugat ea, deschizând o cutie plină cu eprubete pentru recoltarea probelor, așezate ordonat pe rânduri. La fiecare stație vom efectua 4 măsurători - după 5, 10, 15 și 20 de minute. E clar?
   - Da.
   - Vreau să măsurăm cantitățile de azot, de oxid de azot și de metan pe care le generează mlaștina. Oxidul de azot și metanul sunt gaze de seră, chiar mai puternice decât dioxidul de carbon. Cu un impact mai mare asupra climei.
   - Vrei să spui că dăunează? a întrebat-o el.
   - Nu chiar. Fără aceste gaze cu efect de seră, nu am putea să supraviețuim pe pământ. Ar fi prea frig. Problema este că, pe măsură ce temperatura medie crește, procesele din sol se intensifică și ele, ceea ce înseamnă că sunt eliberate mai multe gaze cu efect de seră decât este necesar și că planeta devine și mai fierbinte... Și tot așa. Se transformă într-un ciclu de autointensificare, i-a explicat ea, în timp ce se îndrepta spre centrul de prelevare. Îți arăt eu prima dată și apoi poți să încerci și tu.
   Johannes a încuviințat zâmbind mulțumit.
   - Așa facem! Am înțeles.
   Nathalie a atașat primul capac, după care s-a dus degrabă la următorul și s-a grăbit să se întoarcă pentru a fixa acul în pluta primului capac, apoi a procedat la fel și în cazul celuilalt. La sfârșit, a pornit cronometrul.
   - În 5 minute va trebui să facem următoarele măsurători, a zis ea, transferând conținutul seringilor în eprubetele din cutie. O să iei tu proba de la cel de acolo, în timp ce eu lucrez la cel de aici.
   - Am emoții, a zis Johannes, strângând din dinți.
   - E de înțeles, i-a spus ea. Riști să-mi dai tot studiul peste cap.
   - Încetează!
   - Glumesc. N-o să se întâmple nimic. Este foarte simplu, o să te descurci fără probleme, i-a zis ea, întinzându-i o seringă. Va trebui să ai grijă să nu-ți tremure mâna. Uneori se lasă cu sânge, mai ales dacă este frig afară și ești înțepenit.
   După ce au trecut cele 5 minute, fiecare s-a dus la capacul lui.
   - Acum, a spus ea, înfigând acul în plută, cu privirea îndreptată spre Johannes, care își îndeplinise sarcina cu un zâmbet concentrat pe chip. Perfect, i-a zis ea, după ce au terminat treaba. Te-ai descurcat de minune.
   Johannes și-a strâns palmele și a ridicat mâinile în aer, într-un gest triumfător.
   - Știam eu.
   - Mai avem 5 minute până la următoarea măsurătoare. Vrei niște cafea? l-a întrebat ea.
   A turnat în două căni și l-a privit emoționată în timp ce își savura cafeaua. Încălțările lui se udaseră deja.
   - Care este de fapt definiția mlaștinii? a întrebat-o el, cercetând împrejurimile.
   - Ei bine, în primul și în primul rând, o mlaștină este un biotop mocirlos, i-a răspuns, întinzându-i scaunul pliant pe care îl adusese cu ea.
   S-a așezat și ea pe o pernuță.
   - Un biotop mocirlos este un areal în care umiditatea persistă în cea mai mare parte a anului, un loc unde apa se adună și stagnează într-un strat subțire la nivelul solului. De obicei, spunem că jumătate din vegetație trebuie să fie hidrofită.
   - Hidrofită? a întrebat Johannes râzând.
   - Iubitoare de apă.
   Johannes și-a ridicat sprâncenele.
   - Și uite cum am învățat un cuvânt nou. Sună puțin... obscen.
   - Zici tu? Și există o mulțime de tipuri de zone umede. Spre exemplu, ținuturile mlăștinoase se împart în turbării și smârcuri. Turbăria este strict dependentă de precipitații, deoarece este izolată de pânza freatică. Nu există nicio apă curgătoare în zonă, ceea ce înseamnă că numai speciile care nu au nevoie de multă hrană pot trăi acolo, în special, diferite tipuri de mușchi de turbă.
   Nathalie s-a uitat lung la el.
   - Parcă aș fi o moară stricată. Sunt sigură că nu te interesează cu adevărat toate acestea.
   - Ba da.
   Nathalie i-a aruncat un zâmbet sceptic.
   - Nu fac pe sarcasticul, i-a mai zis el. Mai spune-mi.
   - Bine, fie. Mușchiul de turbă... a continuat ea, luând unul de pe jos, are un fel de orificii micuțe pe frunze, în care stochează apa. În felul acesta își creează propriul rezervor mai sus de nivelul pânzei freatice. Pe măsură ce moare, se transformă în turbă, care se depune lent, ridicând în timp mâlul deasupra straturilor inițiale.
   Johannes o asculta cu interes.
   - Despre zonele umede s-ar putea spune că sunt un fel de rinichi ai planetei, a continuat ea. Nutrienții în exces din apa care trece prin ele sunt filtrați, fluxul fiind încetinit atunci când se topește zăpada, de pildă, sau când vine o ploaie torențială. De aceea este păcat că multe dintre biotopurile de acest fel au dispărut.
   - De ce au dispărut?
   - În parte, pentru că în trecut clima era mai umedă, o altă cauză fiind industrializarea agriculturii, care a implicat drenarea și evaporarea acestor arealuri.
   A sorbit din cafea și s-a uitat la ceas.
   - La naiba, e timpul pentru următoarea măsurătoare!
   Johannes părea cu adevărat interesat de spusele ei. Era puțin suspect, se gândea ea duminică, atunci când s-au întâlnit să repete procedura în partea de nord. Nu i se mai întâmplase niciodată ca o persoană din afara universității să îi adreseze atâtea întrebări.
   Au pierdut noțiunea timpului în repetate rânduri, fiind nevoiți să colecteze pe fugă probele.
   - Întotdeauna am fost curios să știu, a zis Johannes după ce Nathalie deja ajunsese să creadă că epuizase toate întrebările posibile privind ținuturile mlăștinoase și zonele umede. Chestia aia căreia noi îi spunem mușchi de turbă, pe care o folosim ca să decorăm sfeșnicele sau spațiul dintre panourile ferestrelor, nu arată deloc așa. Ce e chestia aia?
   - Bună întrebare, a spus ea. Plantele vândute în magazine ca mușchi de turbă, în perioada sărbătorilor de Crăciun, sunt de fapt niște licheni care nu au nimic în comun cu mușchii de turbă, așa cum nici anemonele nu au nimic în comun cu elefanții.
   Johannes a început să râdă.
   - Cum adică?
   - Un lichen este format din două organisme, alge și ciuperci, care trăiesc într-o relație simbiotică. Algele furnizează energie sub formă de carbohidrați, prin fotosinteză; ciuperca include apă și săruri nutritive pe care le extrage din roci și așa mai departe. Mușchii de turbă, pe de altă parte, reprezintă din start un singur organism.
   - O să am grijă să-i povestesc asta mamei mele, când o să înceapă să pregătească decorațiunile de Crăciun, i-a spus Johannes. Se va simți trădată.
   Duminică, după ce și-au terminat treaba, s-au întors la cabană. Nathalie a pregătit cina. Cumpărase toate ingredientele pentru preparatul pe care îl făcea întotdeauna când era vreo ocazie specială, singura rețetă pe care o știa pe de rost - tocană de miel cu muștar, ardei și cartofi.
   - Nu am mâncat niciodată miel gătit așa, a zis Johannes. E foarte gustos.
   Au deschis o sticlă de vin roșu, iar Nathalie i-a povestit cum a devenit biolog.
   - Sincer, totul a pornit de la gaze, i-a spus ea, și a început să îi povestească o lecție de chimie din școala generală, când turnase un pic de acid clorhidric și magneziu într-un tub de testare, după care aprinsese un chibrit la gura tubului. Și, ce să vezi! Crease hidrogen gazos.
   - Cred că a fost prima dată când am simțit că școala poate fi distractivă, a spus ea. Ulterior, când a trebuit să alegem profilul de studiu pentru liceu, am optat, evident, pentru științele naturii.
   Îi plăcea să lucreze în laborator; îi plăceau halatele albe, ordinea și curățenia, să se asigure că toate echipamentele de siguranță erau la îndemână. Îi plăcea la nebunie să cântărească, să măsoare și să numere moleculele, să știe de câte molecule dintr-un element avea nevoie, câte grame reprezentau echivalentul acestora.
   În prima zi de primăvară din anul acela, în timp ce toți ceilalți stăteau cu fața la soare, savurându-și cafeaua, Nathalie și-a coborât privirea spre ceașca sa și nu numai pentru că îi plăcea să vadă felul în care laptele și cafeaua se amestecau între ele sau cum cubul de zahăr se dizolva în lichid, dar și pentru că își amintea din nou bucuria aceea intensă pe care o simțea în clipa în care înțelesese cu adevărat pentru prima dată de ce se întâmpla asta.
   Cu timpul, întreaga ei viață a început să se învârtă în jurul experimentelor, analizând din ce în ce mai mult diferite procese și secvențe, aprofundând studiile efectuate. Numai că deja nu se mai simțea nerăbdătoare, nici măcar emoționată; doar calmă. Și încet, dar sigur, fără să-și dea seama, structura aceasta științifică devenise cu adevărat noua ei casă.
   O plasă de salvare țesută din axiome fundamentale și dintr-o complexitate încântătoare, care o captivase pe de-a-ntregul, după toate lucrurile acelea neînțelese care îi marcaseră copilăria și care o trăseseră, în cele din urmă, în jos.
   Dar nu i-a menționat aceste aspecte lui Johannes.
   El a precizat că tatăl său, care nu mai era în viață, obișnuia să colecționeze fluturi și alte insecte. La fel ca Nathalie, avusese și el o cameră întreagă plină cu ghiduri de specialitate și dicționare în limba latină. Copil fiind, lui Johannes îi plăcuse la nebunie să-și petreacă timpul în camera aceea.
   - Poate că de asta mă simt... atras de tine, a zis el.
   - Pentru că îți amintesc de tatăl tău? a spus ea cu un zâmbet sceptic.
   - Pentru că mă faci să mă simt ca acasă.
   Ea s-a făcut că nu aude cuvintele lui, prefăcându-se că nu înțelesese semnificația acestora.
   - Dar tu? l-a întrebat ea. Care e povestea ta? De ce vrei să devii artist?
   - O să vorbim altă dată despre asta. S-a făcut târziu, a zis el, ridicându-se de pe scaun.
   - Eu o să dorm pe canapeaua din bucătărie, a spus ea. Poți să folosești tu patul.
   - Mă duc cu bicicleta acasă.
   - Nu cred că este o idee prea bună, a adăugat ea râzând.
   - Nu-i nimic. Poate ne vedem mâine, a zis el, după care a luat-o în brațe, a sărutat-o pe frunte și a plecat.
   În dimineața următoare, Nathalie s-a trezit devreme și a făcut curățenie toată dimineața. A măturat, a șters praful, a dat cu mopul, și-a spălat rufele, toate pentru că voia să se elibereze de starea de agitație, de neliniște care îi cuprinsese tot corpul. Pe la prânz, a sunat telefonul.
   „Ai chef să ne vedem azi? Ai lucrat foarte mult în weekend, nu vrei să iei o pauză? Te îmbrățișez. J”.
   Mintea ei ezita, dar degetele îi alunecau deja peste tastatură.
   „Sigur, sună bine. Dar nu ai treabă?”
   „Nimic important”.
   „În regulă. Te-ai gândit la ceva anume?”
   „Da. Vin spre tine. Îți spun când ne vedem”.
   Îl aștepta pe treptele din fața casei, ronțăind ceva, când l-a văzut venind pe bicicletă. Era o zi superbă și senină de septembrie, iar când l-a zărit pe bărbatul acela bine făcut, cu părul negru strălucind în razele soarelui, ceva în interiorul ei a izbucnit în flăcări.
   - Salut! a zis el, frânând lângă ea. Ce vreme frumoasă!
   - Știu, a răspuns tânăra. E o zi perfectă să iau o pauză. Nu prea am chef să stau în casă și să studiez diagrame.
   Johannes și-a lăsat bicicleta pe iarbă, s-a aplecat să o îmbrățișeze și s-a așezat lângă ea, pe trepte.
   - Care-i planul? l-a întrebat Nathalie.
   - Am auzit că e un mic lac în pădure, a zis el. Mă gândeam să mergem cu bicicleta până acolo.
   „Bytjarn”, a spus ea în gând numele lacului. Și-a imaginat pădurea seculară, cu bolovani mari și apa întunecată. Un lac fără fund, lucru care i se păruse întotdeauna atât de firesc, până ce ajunsese pe coasta de vest și realizase că era ceva cumplit pentru cei care iubeau marea.
   - Apropo, a spus ea, ai mâncat? Au mai rămas ceva provizii.
   - Tocmai am mâncat. Dar mulțumesc. Deci? Ce spui? Nu sună bine?
   - Ba da. Hai să mergem. Vrei să luăm ceva la noi?
   - Pe naiba, hai să pornim pur și simplu la drum, a zis el. Dar dacă vrei tu să iei ceva la tine, bineînțeles.
   - Da, vreau să iau câte ceva. Mă întorc imediat.
   A intrat în casă și a pus în rucsac cafea, apă, nuci și ce îi mai rămăsese de la masa de prânz, în caz că aveau să stea mai mult. A luat și o rolă de hârtie igienică, un pulover și încă o pereche de șosete. Ar fi putut să fie umed unde mergeau.
   - Gata! a spus la întoarcere. Acum sunt gata.
   O clipă mai târziu, cu memoria periferică a ochiului a observat ceva care dispărea în spatele casei. „Ce-a fost asta? Ca o umbră trecătoare”. A urmărit atent cu privirea, ochii ei cercetând curtea și gardul înconjurător, dar... nimic.
   „Dar aș fi putut să jur...”
   - Ce e? a întrebat Johannes. Ce tot faci acolo?
   - Nimic. Hai să mergem.
   Pedalau, cot la cot, de-a lungul potecii de pietriș. Gospodăriile pe lângă care treceau i-au trezit lui Nathalie fel de fel de amintiri. „De acolo, eu și Iulia îl spionam pe fermierul furios, înainte era o cocioabă, iar acum este o casă de vis pentru cei din clasa de mijloc, cu ferestre mari și cu un pridvor imens. Chiar acolo am văzut o pisicuță cu un șobolan imens în gură, eram pe bancheta din spate a automobilului nostru negru, marca Volvo, tata era la volan cu țigara pe geam: „Natti, uită-te la grăsanul ăla!”
   Natti. Nu se mai gândise de mult la vechea ei poreclă. Și cu atât mai puțin la părinții ei biologici.
   „Noapte bună, Natti”. Își amintea ușa dormitorului închizându-se, nodurile și nervurile tavanului din pin al camerei sale; striațiile acelea lungi și înguste pe care își fixa privirea când nu putea să adoarmă, formele unduite ale unei femei, precum tabloul Țipătul, dar încrustate în fibrele lemnului. O înșiruire de ochi și guri căscate.
   - Ne-ar fi trebuit niște biciclete de munte aici, a spus Johannes, uitându-se lung la ea.
   Ea a strâns mai tare ghidonul, încuviințând din cap și ferindu-și privirea.
   Au cotit pe un drum și mai îngust și pedalau cu grijă.
   - Cred că în curând vom ajunge la capătul potecii, a zis Johannes.
   - E chiar acolo, a conchis ea fără să stea pe gânduri.
   Johannes și-a ridicat sprâncenele.
   - Ai mai fost aici înainte?
   - Mi s-a părut doar că văd o cărare acolo.
   Și-au lăsat bicicletele la marginea drumului și au intrat în pădure. Soarele cădea pe mușchiul moale cu raze strălucitoare; terenul era împânzit de copaci în diferite stadii de putrefacție. Johannes s-a oprit și s-a uitat în jurul său și în sus, la lumina care se strecura printre copaci.
   - Mă simt ca în Sagrada Familia, a zis el. Ai fost vreodată acolo? În Barcelona.
   - Am văzut-o doar de afară, i-a răspuns Nathalie, privind în jos, spre terenul umbrit.
   Au mers pe cărăruia parțial năpădită de vegetație sălbatică și într-un final au ajuns la acel mic lac, un luminiș pe care câțiva arbori înalți îl protejau de vânt. Nathalie s-a așezat confortabil, pe o piatră acoperită cu mușchi, iar Johannes s-a întins lângă ea, sprijinindu-se pe coate.
   - Dumnezeule, ce splendoare, a zis el, închizând ochii în timp ce se întindea pe spate.
   După aceea, mult timp au păstrat tăcerea. La început, Nathalie a fost ușor stingheră, dar s-a relaxat curând. Fusese de atâtea ori în locul acela! Ea și Julia, și alți copii din zonă, probabil, veniseră de atâtea ori acolo, pe furiș, să înoate. Își amintea cum obișnuiau să se scufunde și să se joace ore întregi, îi revenea în minte apa aceea care îi înghițea cuprinzându-le trupurile plăpânde în păienjenișul vârtejurilor argintii.
   O pasăre de pradă a trecut în zbor cu aripile întinse pe deasupra lor, iar Nathalie a aruncat o privire spre Johannes. S-a uitat la pleoapele lui adânci, frumos arcuite. La nasul acela lung și drept. La gura lui, la zâmbetul aproape imperceptibil de pe buze. Barba nerasă de vreo două zile, tenul deschis, un adevărat peisaj.
   A zărit ceva cu coada ochiului și a întors capul. Chiar acolo, la doar câțiva metri distanță de ei, apăruse un cerb atât de brusc, încât ea nici n-a avut timp să tresară. Nu l-a auzit venind. Era atât de aproape de ei, încât ar fi putut să se oglindească în ochii lui negri. S-au privit așa o bună bucată de vreme, ea și cerbul, și ceva în interiorul ei s-a transformat. De parcă un văl fusese dat la o parte. I s-a schimbat complet perspectiva, ca și cum ceva se modificase în sufletul ei și totul devenise atât de clar și de simplu.
   Într-un fel era ca și cum ceea ce crezuse a fi realitatea i se revelase și ea a căzut în spațiul acela, într-o întindere atemporală, fără cuvinte, un loc în care nu mai fusese niciodată. Ca o construcție care s-a prăbușit, iar în clipa aceea a conștientizat că era una cu prezentul, cu tot ce se întâmpla în jurul ei. Că ea era momentul acela.
   O clipă mai târziu, un gând nu-i mai dădea pace, lovind-o ca un bumerang:
   „Ce se întâmplă cu mine? Ce simt acum?”
   Un nor a alunecat pe deasupra loc, obturând lumina.
   - Capreolus, a reușit ea să spună cu voce stinsă și ascuțită.
   Tăcerea fusese ruptă.
   Cerbul a sărit și a dispărut printre copaci.
   - Ce ai spus? a întrebat-o Johannes, ridicându-se în șezut, uitându-se uluit spre umbra aceea albă care țopăia prin pădure.
   Nathalie a clipit și înghițit în sec.
   - Cerb, a șoptit ea. În limba latină.

   Johannes obișnuia să treacă pe la ea după ce își termina tura de alergare.
   Se întindeau la povești în bucătărie, după care se întorcea acasă.
   Îmbrățișările lor de rămas-bun deveniră din ce în ce mai lungi, dar Nathalie avea grijă să se retragă exact la timp, înainte ca un sărut să devină inevitabil. Nu voia să accepte faptul că aștepta cu nerăbdare vizitele sale. Că risca să se îndrăgostească de un bărbat care trecea o dată pe zi pe lângă casa ei și care, probabil, va continua să o facă, indiferent de ceea ce avea să se petreacă între ei.
   Lucrul acesta risca să devină o complicație pe perioada șederii sale în Quagmire, o amenințare la adresa independenței și liniștii ei interioare.
   Și, în plus, trebuia să se concentreze asupra scopului care o adusese până aici.
   Johannes nu părea câtuși de puțin îngrijorat.
   - Chiar am o grămadă de lucruri de făcut pentru școală, i-a spus el, așadar, dacă vrei să fii singură, ca să lucrezi, nu mă supăr. Promit să nu te deranjez. Atârnă pur și simplu un semn pe ușă, adăugase el, după care îi aruncase zâmbetul acela care o lăsa fără suflare, care îi apărea în minte când nu avea nici cea mai mică intenție să se gândească la el.
   „Concentrează-te”.
   Într-o seară o întrebase dacă voia să meargă în apartamentul lui studențesc, din vechea fabrică. Avea două camere, plus o bucătărie care pe vremuri era suficient de încăpătoare pentru o familie întreagă, dar insuficientă pentru un student la arte din ziua de azi. Pereții erau acoperiți cu desene abstracte, în cărbune, o adunătură de linii groase, de contraste și labirinturi care o făceau să se simtă deopotrivă pierdută și exaltată. Încerca să facă puțină ordine printre lucruri, strângând teancuri de hârtii cu o mână, mutând șevaletul cu alta, strângând stive de cărți cu piciorul, până s-au împrăștiat, căzând grămadă pe lângă perete.
   - Dacă aș fi plănuit să te invit pe la mine, i-a spus el, în timp ce ștergea măsuța de cafea cu o cârpă, poți să fii sigură ca n-ar fi arătat așa.
   A luat toate ziarele de pe canapeaua micuță, în stilul anilor ’70.
   - Cel puțin e curat, s-a scuzat el. Poate că sunt dezordonat, dar chiar fac curățenie. Serios.
   Nathalie a ridicat din umeri, râzând.
   - Mă bucur pentru tine.
   - Poate și pentru tine, a șoptit el, apropiindu-se de ea.
   - Chiar așa? Ce vrei să spui cu asta?
   Johannes s-a uitat lung la ea, cu o privire șovăielnică, dar iscoditoare.
   - Nu știu.
   Au urmat câteva clipe de tăcere.
   - Vrei o bere? Sau altceva de băut? a întrebat-o el.
   Nathalie l-a îmbrățișat.
   - Mâine trebuie să mă trezesc devreme. Nu pot să stau prea mult.
   - Bine, a spus el, privind-o în ochi. Oricum, mă bucur că ai venit. Sper că nu te-ai speriat văzând cum sunt eu cu adevărat, a zis bărbatul, făcând un semn spre cameră.
   Nathalie a înlemnit. „Cum e el cu adevărat... Ce vrea să spună?!” Dar și-a amintit că Johannes nu avea nici cea mai mică idee de unde era ea, cine era ea cu adevărat.
   - Mi-e foame, a zis ea. Ție nu ți-e foame? Ai ceva de mâncare?
   Johannes s-a dus în bucătărie.
   - Am două pizze congelate, e în regulă?

   Au mâncat și s-au jucat Yahtzee, în timp ce ascultau pe Monica Zetterlund și Bill Evans Trio. Piesa „Come Rain or Come Shine” răsuna în întreaga încăpere.
   - O crenguță de merișoare într-un pahar de cocteil, a spus Johannes, aruncând zarurile pe masă, nimerind un 1 și un 2.
   - Ia te uită! a exclamat Nathalie. Care era treaba cu merișoarele?
   - Așa a fost descrisă Monica Zetterlund cândva. De roșcovanul acela înalt, cred. Tage Danielsson.
   - Ai dreptate! Tipul cu monologul despre probabilitate. Nathalie și-a coborât privirea spre zaruri. Cu asta ai tu de gând să câștigi?
   - De ce nu? Șapte puncte. Merge. Tu ce ai fi? a schimbat el subiectul.
   - Poftim?
   - Ce ai fi? Dacă ai fi o plantă într-un fel de vas de băut.
   - N-am nici cea mai vagă idee. Oricum, nu un pahar pentru cocteil.
   - Asta știam deja, a spus Johannes. Ai putea fi un „guksi”, o cană tradițională laponă, atârnată pe braț cu o curelușă din piele.
   - Cum rămâne cu planta?
   Johannes a căzut pe gânduri.
   - Un trandafir, poate.
   - Un trandafir?! Dumnezeule, ce plictisitor!
   Johannes s-a uitat lung la ea cu o privire serioasă.
   - Nu l-am ales pentru că e frumos sau pentru că miroase bine.
   - Ok... Atunci, de ce?
   - Principalul motiv a fost acela că are multe straturi. Și... a ezitat el, pentru că roza poate să fie puțin... cum să mă exprim mai bine? Țepoasă nu e tocmai cuvântul potrivit. Pentru că este mai refractară.
   - Refractară?! a repetat ea, roșie în obraji. Ce vrei să spui?
   - Scuze. Poate că am exagerat puțin. Hai să vorbim despre asta cu altă ocazie.
   Nathalie a tras aer în piept și a aruncat zarurile.
   - În regulă. Oricum, ar trebui să plec. Sunt sigură că ai câștigat. Chiar și cu scorul acela.
   Ea s-a ridicat și s-a dus să-și ia haina din hol.
   În timp ce își punea jacheta și fularul, a făcut câțiva pași, uitându-se la desenele de pe pereți.
   - Apropo, n-ai vrea să îmi spui câte ceva despre creațiile tale? l-a întrebat ea. La ce lucrezi acum?
   Johannes s-a ridicat și el, vârându-și mâinile în buzunarele de la spate.
   - Sincer, numai Dumnezeu mai știe. Pur și simplu fac ce fac. Mă mistuie pe interior preaplinul unei bucurii... nefericite, care trebuie să iasă la iveală.
   Nathalie s-a întors cu fața spre el.
   - Poftim?!
   Johannes și-a coborât jenat privirea.
   - Știu. De obicei, lumea nu își imaginează așa un artist.
   - O bucurie nefericită?! a repetat ea.
   - Am trăit întotdeauna cu ideea că viața este, încă din start, o călătorie fericită. Și că tot ce se întâmplă o face, pur și simplu, din ce în ce mai minunată. Nu știu cum aș putea să trăiesc toată această bucurie, dacă nu o descătușez din mine.
   - Termină cu asta, a zis ea. Îți bați joc de mine!
   El clătina din cap.
   - Chiar așa e. Așa sunt eu. Fie că-ți place sau nu.
   - Dumnezeule, a zis ea, înnodându-și fularul la gât. Te-ai analizat vreodată? Ca să-ți dai seama de ce ești așa?
   - Pentru că era cât pe ce să nu exist deloc, cam asta ar fi teoria mea. De aceea simt că totul în viață este un bonus. Fiecare secundă. Chiar și părțile dificile mă fac cumva fericit. Pentru că am avut ocazia să le trăiesc.
   Nathalie a făcut ochii mari.
   - Cum adică ai fost cât pe ce să nu exiști?
   - Tata a plecat să-și cumpere țigări imediat după ce făcuse dragoste cu mama. A căzut, s-a lovit cu capul de o piatră și a murit. Cu alte cuvinte, lichidul seminal care a fertilizat ovulul din care am apărut eu abia apucase să-și facă treaba. Jur, a fost vorba doar de câteva minute. Nu eram nici măcar o diviziune celulară. Mama susține că tata era atât de disperat să fumeze, încât abia reușise să-l convingă să facă sex înainte de a se duce la magazin. Așa că... ai putea spune că a fost cât pe ce să nu mă mai nasc. Totuși, pentru oricine venirea pe lume este o loterie. Este o probabilitate atât de mică, încât e aproape de mirare că oamenii care s-au născut chiar sunt aievea. Numai că, în cazul meu, a fost ceva mai evident, a zis el, ridicând din umeri. Dar ce știu eu? Poate că e doar ceva genetic. Se pare că multe dintre rudele din partea tatălui se prezintă ca o gașcă de oameni fericiți. În schimb, familia din partea mamei e plină de schizofrenici și depresivi.
   Nathalie s-a prins imediat încotro se îndrepta discuția aceea și a simțit nevoia să îi pună punct.
   - În orice caz, e plăcut, a spus ea, ridicând din sprâncene, e plăcut să fii așa de fericit.
   - Vai! a exclamat el, făcând o grimasă. Plăcut. Foarte sexy, ce să zic. La fel de sexy ca Moș Crăciun.
   Johannes a luat o gură de bere. Nathalie s-a uitat la sticla din mâna lui, la degetele acelea lungi, subțiri, imaginându-și atingerea lor pe piele, pe sâni, găsindu-și drumul în interiorul ei.
   - Dar tu?
   - Poftim?
   - Ce-mi poți spune despre tine? a zis el, lăsând sticla jos. Tu ce defecte ai?
   Nathalie și-a îndreptat din nou privirea spre desenele de pe pereți.
   - Ei bine, un lucru e cert, sufletul meu nu cuprinde o fericire atât de mare, a zis ea.
   Au tăcut amândoi o clipă. Se auzea doar sunetul pașilor ei.
   - Nu contează, a spus el, îndreptându-se spre ea și punându-i o mână pe spate. Am eu destulă pentru amândoi.
   Nathalie s-a întors cu fața spre el, simțindu-și sufletul împovărat.
   Au rămas mult timp nemișcați, ochi în ochi. Johannes nu și-a ferit privirea, nu a încercat să facă vreo glumă. A stat pur și simplu locului, în starea aceea de puritate, de apropiere, de contact.
   Lumina se reflecta în ochii lui căprui, alunecoși. După câteva secunde sau minute, Nathalie și-a plimbat vârful degetelor pe brațul lui, după care i-a tras puloverul pe cap și au început să se dezbrace pe podea, aruncându-și hainele pe jos la fel de repede ca un castan care-și pierde toamna frunzele, apoi s-au îmbrățișat pasional, contopindu-se cu totul. După aceea, s-au luat de mână și s-au dus în pat, la culcare.

   În dimineața următoare, Nathalie s-a trezit devreme, cu o presiune în capul pieptului și un sentiment de aversiune profundă.
   „Ce am făcut?!”
   Johannes dormea cu spatele la ea, îl auzea respirând adânc. A coborât cu grijă din pat, și-a luat hainele și s-a furișat din casă. I-au venit în minte fel de fel de imagini de noaptea trecută.
   „De ce am făcut asta? De ce?!”
   S-a urcat pe bicicletă și a pornit spre casă cât a putut de repede, pedalând în forță, cu viteză, de parcă ar fi încercat să scape de amintirile acelea și de tot ce se întâmplase.
   Odată ajunsă la cabană, a luat un prosop și s-a dus direct la conac, ca să-și facă un duș. A stat foarte mult timp sub apa fierbinte, ca să spele orice urmă, până și cea mai mică fărâmă de vulnerabilitate. Apoi s-a șters bine, de parcă ar fi vrut să își ia și un strat de piele. Era mai bine acum.
   Când urca scările i-a văzut pe Jelena și pe Alex, dar a grăbit pasul și a reușit să-i evite.
   După ce s-a întors în căbănuța ei, și-a pregătit un bol mare de fulgi de ovăz, petrecându-și întreaga zi cu documentele, diagramele și cu rezultatele testelor efectuate.
   În după-amiaza aceea, a mers la cumpărături, în Amal. Întâmplarea făcea să fi plecat de acasă tocmai când Johannes obișnuia să treacă pe la ea și, la urma urmei, poate că era mai bine așa, în ultima vreme se văzuseră zi de zi.
   La întoarcere și-a făcut niște paste, încercând să nu se gândească la Johannes. Nu l-a sunat și nici nu a încercat să ia legătura cu el. Dar simțea chemarea aceea în sufletul ei, acei fluturași în stomac.
   Întunericul i s-a părut din nou extrem de apăsător. Fiorul acela rece o mistuia din nou pe dinăuntru.
   Când s-a dus în cele din urmă la culcare, pe la miezul nopții, și-a verificat telefonul pentru prima oară pe ziua aceea.
   Avea un mesaj necitit.
   „Mulțumesc. Pentru ieri. Sunt aici pentru tine, când vrei tu. J”.
   Apoi s-a întins în pat ascultând sunetul picăturilor de ploaie lovindu-se de geam. Câteva minute au trecut fără să facă absolut nimic, fără să se lase acaparată de planurile pentru a doua zi. A rămas neclintită, ascultând ploaia, cu privirea ațintită în tavan, ca și cum s-ar fi odihnit.
   Cândva, studiul și odihna erau totuna pentru ea. Odihna însemna să facă planuri privind proiectele pe care le avea în desfășurare, să se gândească la etapa următoare, la rezultatul testelor, la toate ideile și soluțiile care circulau neîntrerupt în mintea ei, ajutând-o să se relaxeze.
   Dar acum conștientiza că odihna o părăsise. Își făcuse bagajele și se mutase în altă parte, într-un loc pe care putea doar să și-l imagineze în dimineața aceea, cu ploaia care cădea pe fereastră.
   A decis să dea uitării toate planurile din ziua aceea și să încerce să stea în tihnă. Era încă tulburată de explozia de emoții ce avusese loc noaptea trecută, la Johannes acasă, dar a trebuit să fie sinceră cu sine și să recunoască faptul că în străfundurile sufletului spera că el va trece pe la ea astăzi.
   Poate că nu era cazul să exagereze atât de mult în legătură cu ceea ce se întâmplase între ei sau, mai bine zis, cu ce credea ea că se întâmplase între ei. Poate că de data aceasta chiar putea să construiască o relație sănătoasă.
   Nu avea de ce să fie un lucru periculos faptul că se deschisese în fața lui... dacă făcuse într-adevăr asta. Nu avea de unde să știe. Poate că între ea și Johannes exista pur și simplu un fel de conexiune, după cum bine îi plăcea lui Harriet să spună.
   „Nu ai avut niciodată o conexiune cu noi, Nathalie. Să nu crezi că nu am observat. Dar trebuie să putem petrece timp împreună. Noi suntem familia ta”.
   După ce a petrecut o bună parte din zi în fața sobei, ghemuită pe un scaun, încercând să citească un roman polițist norvegian, pe care îl găsise în conac, a observat că afară începuse să bată vântul. La început, adierea a trecut ușor peste vârfurile copacilor, dar după un timp a suflat din ce în ce mai tare, până când a aruncat la pământ tot ce i-a ieșit în cale.
   Semiobscuritatea înserării se așternea încet, de parcă ar fi încercat să acopere și să amortizeze intensitatea vijeliei, fără succes însă. Era o furtună rece și umedă, de toamnă, neobișnuit de vitregă și de aprigă. „De parcă ar vrea ceva de la mine”. Pe Nathalie o cuprinsese un vag sentiment de neliniște, ceva ciudat și confuz, dar totodată familiar.
   Apoi l-a văzut pe Johannes pe geam. Parcă ar fi primit un cadou: inima îi vibra de fericire, dar curând a realizat că duioșia acelei reacții spontane se transformase brusc într-o durere ascuțită și usturătoare.
   El se oprise în parcarea de lângă conac și își sprijinise bicicleta de un felinar. Deși își îndreptase privirea spre cabană, nu părea că a văzut-o. El începuse să-și facă încălzirea, iar Nathalie a presupus că va bate la ușa ei.
   Dacă nu acum, atunci mai târziu, după ce își va termina tura de alergare și ea a conștientizat că într-adevăr spera ca el să o viziteze.
   Nu era obișnuită să aibă astfel de trăiri, era o dorință care se intensifica de la o clipă la alta, ca un foc de paie care se răspândea haotic, în toate direcțiile, fără ca ea să îl poată controla. Se îndrepta spre un teritoriu necunoscut, pe un tărâm străin, din străfundul sufletului ei. Era un sentiment atât de real!
   Nu avea niciun rost să se mintă singură, trebuia să accepte adevărul. Era o dorință neobișnuit de periculoasă și un dor mistuitor, care îi amenința însăși existența.
   Nu se așteptase că va fi răvășită de o furtună emoțională de acest fel tocmai aici, în mijlocul pustietății. Dimpotrivă, se așteptase să fie în siguranță aici. Acum nu mai era sigură că va face față consecințelor. A izbucnit în lacrimi.
   Era copleșită de fel și fel de gânduri.
   „Nu!”
   Nu era pregătită. Și cu asta, basta. Trebuia să se concentreze asupra ei, asupra a tot ceea ce avea de făcut.
   Dacă o să vină să bată la ușa ei, nu avea de gând să-i deschidă. Pentru început, se va preface că doarme. Relația lor nu putea să continue. Nu ca până acum.
   A mai citit câteva pagini din carte, după care a lăsat-o deoparte, în ciuda vremii neprietenoase, a hotărât să se ducă la conac ca să ia niște apă.
   A luat câte un urcior în fiecare mână, a deschis ușa cu genunchiul și a ieșit din cabană. Un gând a încolțit în subconștientul ei, dar a mai durat câteva clipe până el s-a conturat precis în mintea ei.
   Dar odată ce acest lucru s-a întâmplat, a luat-o complet pe nepregătite.
   „Totul s-a liniștit. Când s-a întâmplat asta?”
   A scăpat urcioarele din mână și a pornit în fugă pe potecă, în direcția în care îl văzuse pe Johannes alergând.
   „A fost furtună în toată regula”, și-a spus ea disperată, alergând cât o țineau picioarele. „O furtună în toată regula! Acum câteva minute!”
   Trebuie să-l găsească înainte de a fi prea târziu.

2.

   Detectivul Leif Berggren arăta aproape la fel cum și-l amintea Maya Linde când, cu patru ani în urmă, sunase la ușa ei din Brooklyn, cu toate că nu avea nici cea mai mică idee că el și soția lui urmau să o viziteze.
   - Eram prin zonă și ne-am gândit să trecem pe la tine.
   Radia același aer relaxat și acum, când stătea în pragul ușii casei sale din Fengerskog. Părul i se mai rărise de când nu îl mai văzuse, dar era la fel de stăpân pe situație, îmbrăcat cu o pereche de blugi închiși la culoare și un pulover gros, tricotat, cu fermoar la gât.
   - Știu că ar fi trebuit să începi lucrul de-abia luni dimineața, i-a zis el, îmbrățișând-o, dar a intervenit ceva... sunt sigur că ești ocupată cu amenajarea casei. Abia ce te-ai mutat aici.
   - Nu-i nicio problemă, îl liniștise Maya. Spune-mi cu ce te pot ajuta.
   - A fost raportat un caz, nu departe de aici. Un tip care se pare că a fost bătut cu sălbăticie. Da, avem deja câteva poze, dar ca să fiu sincer, au ieșit destul de prost. Era ceață când am trimis echipa la locul faptei. Mă gândeam, pentru că tot eram prin zonă, dacă nu ai vrea să vii cu mine? Avem nevoie de un fotograf profesionist.
   - Unde este?
   - În mlaștină.
   - Am înțeles, a spus Maya. Nu m-aș fi așteptat.
   - Leif, chiar mă bucur să te văd, i-a zis ea puțin mai târziu, în timp ce erau în mașină. Mă bucur atât de mult că o să lucrăm din nou împreună!
   - Da, dar nu pentru mult timp, i-a răspuns el. Am de gând să mă pensionez la 65 de ani. Mai am doar 2 ani.
   - Să înțeleg că următorii 13 ani va trebui să lucrez pe cont propriu?
   Detectivul a început să râdă.
   - Treisprezece ani? Din păcate, generația voastră nu va putea niciodată să se pensioneze, din lipsă de fonduri.
   - În cazul ăsta, n-am încotro decât să vin în continuare la serviciu. Dar ce ai de gând să faci după ce te pensionezi, dacă tot ai privilegiul să faci acest lucru? l-a întrebat Maya. Te-ai gândit să asculți muzică dansantă și să vinzi kitsch-uri cu normă întreagă sau ce?
   Maya făcea referire la hobby-ul său, acela de a importa suvenire ciudate din Asia, ca să le bage pe gâtul prietenilor, al cunoștințelor și oricui părea câtuși de puțin interesat.
   - Kitsch-uri? Să înțeleg că asta e opinia renumitului artist Maya Linde?

   Maya Linde își începuse cariera răsunătoare cu cincisprezece ani în urmă, în cadrul Bienalei de la Veneția, cu o expoziție intitulată Rain, după care se mutase la New York. De-a lungul timpului, diferite articole și reportaje au avut legătură cu destul de neobișnuitul ei loc de muncă part-time, unde Maya fotografia locurile crimelor. Mediul artistic și cel polițienesc făcuseră parte din viața ei încă din copilărie - ambii părinți fuseseră oameni de artă, iar mama sa lucrase și ca polițist.
   În copilărie, Maya petrecuse mult timp în secția de poliție din Karlstad, care era la doar o oră distanță cu mașina de la casa familiei sale din Amal. Mai târziu, prin anii ’80, pe când urma cursuri în domeniul fotografiei, a făcut practică și a primit și un loc de muncă pe timpul verii, în cadrul secției unde lucra mama ei. Pe atunci i se păruse o deviere temporară de la planul ei de a deveni artist, un rău necesar, prin care să ajungă să-și creeze viața pe care și-o dorea. Doar că munca sa în cadrul poliției conferise creativității sale o dimensiune pe care nu o anticipase niciodată și nu a ezitat nici măcar o clipă când a primit o ofertă de muncă part-time în cadrul poliției din Karlstad, după finalizarea cursurilor școlii de artă.
   Ideea de a-și folosi aparatul de fotografiat pentru a captura imaginea unui trup care tocmai și-a dat ultima suflare s-a dovedit a fi o experiență profundă. La fel și analizarea locului în care se petrecuse crima.
   Era permanent fascinată de modul în care un loc, până de curând absolut obișnuit sau un obiect complet banal, brusc se umplea de sensuri noi, devenind o probă importantă.
   A lucrat în cadrul poliției din Karlstad timp de aproape 20 de ani. Când, în cele din urmă, la vârsta de 39 de ani, a decis să se mute la New York, unde reușise să obțină un job part-time, în cadrul secției numărul 9 din East Village din Manhattan, așa că nu și-a ieșit nicio clipă din mână.
   Acum era pe punctul de a-și relua poziția în Karlstad, chiar dacă, din punct de vedere pur financiar, nu avea nevoie de bani. Convenise să lucreze 2 zile pe săptămână, înlocuind un coleg care era în concediu medical.

   - Kitsch-uri? a întrebat Leif râzând, întorcându-se spre bancheta din spate, de unde a luat o pungă din plastic. Stai să-ți arăt... ce culoare vrei? Albastru? Roșu? a întrebat-o, apucând mai multe perechi de ochelari ambalate în plastic.
   - Am deja mai multe perechi, a spus ea.
   - Dar nu ca astea, a zis el, deschizând o pereche de ochelari de culoare albastră, prinși la spate, ca să atârne la gâtul purtătorului.
   - Cum se presupune că ar trebui să-i port?
   - Îi deschizi de aici, i-a spus el, arătându-i o închizătoare. Au un magnet, ca să-i închizi în față.
   Maya a deschis ochelarii, i-a tras pe deasupra capului și a prins magnetul, după care i-a deschis din nou, lăsându-i să-i cadă pe piept.
   - Vezi? Adio firimituri pe ochelari, pentru că îți atârnă pe burtă. Sau, dacă îi porți de obicei pe cap, când îi dai jos de la ochi, nu-i mai găsești nicăieri. Corect?
   Maya i-a probat de câteva ori, deschizându-i și prinzându-i cu magnetul acela. Îi punea la ochi, îi dădea jos de la ochi.
   - Îi iau, a zis ea. Cât ceri pe ei?
   - O sută de coroane, dar ție ți-i dau cu 80.
   - Șaizeci.
   - Șaptezeci.
   - Bun, batem palma.
   După un drum de 10 minute cu mașina, timp în care au ascultat Lasse Stefanz la radio, au ajuns la locul crimei. S-au oprit chiar la granița dintre Dalsland și Värmland, unde drumul de țară se îngusta din ce în ce mai mult, până devenea unul forestier, pe ambele părți înconjurat de păduri. Apoi au văzut indicatorul vechi de pe marginea drumului.
   Mossmarken.
   - Am ajuns, a zis Leif.
   Mossmarken, denumirea zonei care înconjura Quagmire Manor și mlaștina, fusese pe vremuri o destinație pentru grupurile școlare locale. Ea însăși fusese de multe ori acolo, în copilărie, până când, cu aproape un deceniu în urmă, un băiețel dispăruse fără urmă în timpul unei excursii.
   Maya era deja în New York la vremea respectivă, incidentul fiindu-i povestit de părinții ei. Ulterior, orice fel de activitate similară a fost întreruptă. Era prea periculos în mlaștină, spunea lumea, erau prea periculoase acele locuri.
   De data aceasta, un tânăr fusese găsit aproape inconștient pe poteca folosită ca pistă de alergare. În urma examinării, se constatase că tânărul avea o rană la cap, iar scenariul cel mai plauzibil era că fusese atacat de cineva în mlaștină.
   Leif a parcat mașina în parcarea îngustă. Maya și-a luat camera foto din portbagaj și s-au îndreptat spre panoul cu informații de la intrarea în mlaștină.

   Rezervația naturală Mossmarken

   „Rezervația naturală Mossmarken este formată din habitate diverse și include mai multe biotopuri importante, cum ar fi pădurea seculară de pini, dar principala sa trăsătură distinctivă este turba. Arealul adăpostește mai multe specii pe cale de dispariție. Printre cele care au reușit să se adapteze cu succes se numără mușchii și lichenii, dar și numeroși amfibieni și felurite păsări, cum ar fi broasca de mlaștină și cocoșul de munte.
   De asemenea, aceste meleaguri reprezintă un interes aparte și din punct de vedere istoric. Legenda spune că prin aceste locuri se practicau unele ritualuri: erau aduse ofrande constând în unelte și alimente și se făceau diferite sacrificii, chiar și jertfe umane, în perioada Epocii Fierului. Procesul de descompunere este unul foarte lent din cauza mediului acid, lipsit de oxigen, iar la începutul secolului XXI aici a fost identificat un așa-zis „corp de mlaștină”, datând de prin anul 300 î.Hr. Trupul aparținea unei fete de aproximativ 17 ani, iar părul, îmbrăcămintea și pandantivul ei din aur au fost găsite intacte. Istoricii au numit-o Fata Merișor, iar astăzi poate fi văzută la Muzeul de Istorie Culturală din Karlstad.
   Un traseu de alergare de 8 kilometri înconjoară mlaștina. Există, de asemenea, mai multe poduri de acces, pentru cei care doresc să traverseze rezervația. Anumite porțiuni ale zonei sunt extrem de noroioase, iar vizitatorii sunt avertizați să nu se îndepărteze de traseele marcate. Explorați locul pe propria răspundere”.

   - Îți amintești când au dezgropat trupul fetei? a întrebat-o Leif.
   - Da, a răspuns Maya, ezitând puțin. Îmi sună cunoscut.
   - Știrea a făcut senzație, dar lucrurile s-au liniștit până la urmă.
   Îndreptându-se spre pădure, la vreo sută de metri distanță, au observat banda alb-albastră a poliției.
   După care au ajuns la un loc de Belvedere.
   Maya a rămas înmărmurită la vederea serenității acelui vast peisaj ce se întindea la picioarele ei: valuri întregi de smârcuri îngălbenite și de mușchi unduind sub azurul cerului. Mai mulți pini pitici care se împrăștiau în zare. Priveliștea aceea îi tăia răsuflarea. Era fascinantă.
   - Ce frumusețe, a zis ea.
   - Zici tu? a întrebat Leif. Da, presupun că da. În felul ei.
   Au discutat ce fotografii aveau de făcut. Va insista asupra locului în care bărbatul părăsise traseul de alergare și asupra celui în care fusese găsit, pe un pod, la vreo 10 metri în mlaștină. În plus, va fotografia și zona din imediata vecinătate.
   - Dar să știi că nu ne trebuie ceva prea artistic, Maya. Doar niște fotografii documentare.
   - Nu știam că poți sesiza diferența, a spus ea.
   - Bineînțeles că pot. Ce crezi despre mine? Ți-am văzut ultima expoziție. Primăvară trecută.
   - Chiar așa? Și, cum ți s-a părut?
   - Vorbim mai târziu. E timpul să trecem la treabă.
   Maya a decis să înceapă cu poteca. Nu era nimic neobișnuit acolo. Erau mai multe urme de încălțăminte amestecate, destul de greu de identificat, după cum era și de așteptat pe un traseu de alergare. A scos o riglă și a așezat-o lângă urmele de pași. Tocmai se pregătea să facă o poză, când a observat o lumină în depărtare, prin vizor.
   - E ceva acolo, a spus ea, îndreptându-se spre locul acela.
   S-a aplecat și în iarbă, lângă pista de jogging, a descoperit 2 monede de 10 coroane suedeze, din aur.
   Leif a prins-o din urmă. A scos o pereche de mănuși, a luat monedele și le-a analizat cu atenție. Erau noi, foarte strălucitoare.
   - Bine lucrat, Maya, a zis el, punându-le cu grijă într-o pungă. Cum de nu le-au văzut ieri?
   Zona aceea părea mai puțin afectată. Aici, urmele de pași erau mai pronunțate, iar pământul din jurul lor mai răscolit. Mai multe tufișuri și copaci doborâți, iar printre tufișuri erau împrăștiate mai multe vergele de lungimi diferite. Au examinat îndeaproape capetele crengilor frânte. Păreau rupte de curând.
   - Să faci câteva fotografii și aici, i-a spus Leif. Se prea poate ca atacul să se fi produs în apropiere.
   Apoi au intrat în mlaștină, ca să fotografieze locul în care fusese găsit bărbatul.
   Au pășit pe puntea de acces, care părea destul de rezistentă. Maya s-a oprit și s-a uitat în jur. Soarele se ascunsese în spatele norilor. Partea aceea părea mai puțin primitoare.
   În anumite locuri părea că ai fi putut să calci direct pe pământ sau măcar să sari smârcuri. Pe alocuri, zona era noroioasă, iar alte porțiuni erau acoperite de frunze.
   Ar putea ajunge la clădirea mare, ca un palat, aflată de cealaltă parte a mlaștinii, pe jumătate ascunsă de pini. „Acolo trebuie să fie Conacul Quagmire”, se gândea.
   A pășit cu grijă de pe puntea de acces. Nu era ușor să mergi pe acolo. Smocurile erau înalte și bine înfipte în pământ, dar solul dintre ele era moale și umed. Brusc, piciorul i-a alunecat între două smârcuri. A avut timp să vadă cum apa tulbure îi cuprindea glezna și simțea cum piciorul imobilizat se afunda tot mai mult în mâl.
   - La naiba! a strigat ea, dar a reușit să se elibereze și să revină pe traseu.
   - Ia-o ușor, i-a spus Leif.
   - Nu e... nu e tocmai ușor să mergi pe aici, a răspuns ea.
   - Aici a fost găsit, a zis Leif, arătând cu degetul la câțiva pași în fața lor.
   Maya s-a apropiat.
   - Aici?
   Leif a confirmat, dând din cap.
   În locul unde bărbatul fusese găsit inconștient, apa băltea.
   - Am crezut că terenul e solid în zona asta, a spus Maya.
   - Cred că i se spune un covor plutitor, a completat Leif. Un covor alcătuit din plante vii și moarte, ce plutesc pe apă și din care se formează mâlul. Probabil că pământul s-a surpat în locul în care tipul a căzut, după care nivelul apei s-a mai ridicat puțin, presupun.
   Maya a început să fotografieze.
   - Ce situație mizerabilă, a spus ea, fără să se oprească din treabă.
   - Ce zici?
   - O adevărată mizerie, și la propriu, și la figurat. O situație dificilă, din care nu e deloc ușor să ieși. Un pericol. Lumea întreagă pare să fie o mizerie zilele astea.
   - Că bine zici, a spus Leif oftând.
   - Și, ce s-a întâmplat cu el?
   - Nu se știe sigur. A fost găsit de o fată de la conac, avea o ușoară rană la cap, cauzată, probabil, de un obiect contondent. Asta e tot ce știm.
   - Și nimeni nu a văzut nimic?
   Leif a dat din cap că nu.
   - Nu avem niciun martor, doar fata care l-a găsit. Nathalie Strom.
   - Și cum se face că a dat peste el? Ieșise și ea la alergat?
   - Nu, nu cred. Este biolog sau ceva de genul ăsta, a venit să strângă niște mostre, așa că a străbătut frecvent domeniul. Se cunoșteau puțin. Se pare că tipul este student la una dintre școlile de artă.
   - Oh! a exclamat Maya, ridicând privirea din obiectivul camerei. Ce chestie! Poate îl știu. Cum îl cheamă?
   - Johannes. Johannes Ayeb.
   - Nu, n-am auzit niciodată de el, a zis Maya.

   După ce și-au terminat treaba, Maya a decis să mai rămână, să mai ia câteva cadre pe care să le folosească în interes propriu. La urma urmei, tot era acolo, în locul acela atât de neobișnuit.
   - Crezi că aș mai putea să rămân o jumătate de oră? l-a întrebat ea.
   - Da, sigur, a răspuns Leif. Dar să ai grijă.
   - Da, am citit indicatorul de avertizare.
   S-a aventurat în mlaștină, intenționând să mai facă niște fotografii preliminare. Deja se hotărâse să revină în timpul liber cu aparatul profesional de fotografiat pe peliculă.
   Era atât de multă liniște în mlaștina aceea pustie! Când și când se auzea câte un trosnet. Și apoi, fâlfâitul unei bufnițe care zbura prin apropiere; recunoscuse sunetul datorită aripilor rotunjite.
   Minutele treceau, iar Maya știa că trebuia să se întoarcă în curând. Și-a croit drum spre un loc mai răsărit, de unde putea să aibă o priveliște de ansamblu asupra zonei. De acolo putea să vadă mai bine conacul, dar și un fel de centru de exploatare, ce se afla în direcția opusă. Poate că era vechiul câmp de extragere a turbei, de care tot auzise. Chiar în spatele acestui loc se vedeau mai multe căsuțe înșiruite de-a lungul mlaștinii.
   Mai voia să fotografieze un anume pin pitic, care se afla puțin mai departe, în interiorul mlaștinii. Arăta ca un bonsai, cu ramuri, cu nervuri și un vârf perfect plat. Trebuia să se mai apropie puțin.
   Cu toată atenția concentrată pe aparatul foto, a pășit cu grijă de pe platformă, verificând atent cu piciorul pe unde călca, pentru a-și putea continua drumul. Pământul părea puțin mai uscat aici, mai ușor de parcurs. Dar brusc s-a împiedicat de ceva, și-a pierdut echilibrul și a căzut pe jos, cu tot cu echipament.
   „Nu, nu pot să cred. De ce n-am putut să fac pozele de pe cărare?” a mai reușit ea să gândească înainte de a cădea pe pământul reavăn.
   Acelea aveau să fie toate instantaneele pe ziua ce tocmai se sfârșise.

   Cioc, cioc, cioc.
   Nathalie își dusese palmele la tâmple, în timp ce stătea lângă patul lui Johannes, în spitalul din Karlstad. El era încă în stare de inconștiență.
   S-a întins spre el și l-a prins ușor de mână. Fusese intubat, ca să poată respira. Se auzea doar sunetul acela mecanic, monoton.
   Părea grav, se gândea ea. Nu era bine deloc.
   În cameră cu ei mai era o asistentă care citea o carte. Îi explicase lui Nathalie că se afla acolo pentru a monitoriza aparatura medicală și pe Johannes, că pacienții aflați în starea lui nu puteau rămâne nesupravegheați.
   - Dar nu mă băga în seamă, îi spusese ea. Poți să te prefaci că nici măcar nu sunt aici.
   Într-un final, Nathalie s-a dus la cantină să-și ia o revistă și o ceașcă de cafea. S-a așezat și a privit pe fereastră. Mai târziu s-a urcat în lift. Când s-a întors în salon, a găsit o femeie lângă patul lui Johannes. Părea stingheră, de parcă nu știa pe ce lume e.
   Nathalie s-a oprit în pragul ușii.
   - Bună, a spus ea în cele din urmă.
   Femeia a ridicat privirea.
   - Bună, a zis ea ușor confuză. Tu trebui să fii Nathalie... nu-i așa?
   - Da, așa este.
   - Eu sunt Maria, a spus femeia, apropiindu-se de ea, cu brațul întins, pentru a face cunoștință cu ea. Sunt mama lui Johannes. Mi-a povestit despre tine, a zis ea, strângându-i mâna cu o forță surprinzătoare. Tocmai am aflat ce s-a întâmplat.
   - Am rămas aici toată noaptea, nu l-am lăsat singur, a spus Nathalie. Mă rog, nu ar fi fost oricum singur, dar... a zis ea, aruncând o privire asupra asistentei care începuse să noteze ceva și care nu părea câtuși de puțin atentă la ele.
   - A căzut în mlaștină, nu-i așa? a întrebat-o mama lui. Ieșise la alergat? Tot timpul iese la alergat. Dar cum ar fi putut să cadă? Unul dintre polițiști mi-a spus că e posibil să fi fost atacat. Știi ceva despre asta?
   Nathalie o analiza cu privirea. Avea părul închis la culoare, prins într-o coadă de cal, de lungime medie și purta haine simple, dar alese cu gust.
   - Nu știu nimic mai mult, a spus ea.
   - Vă știți de mult? Sunteți colegi de școală?
   Nathalie a ezitat puțin.
   - Adevărul e că ne-am cunoscut de curând, a zis ea, coborându-și privirea. Eu locuiesc chiar la marginea mlaștinii... Acolo l-am găsit. Pe cărare. Complet inconștient.
   - Dar ce crezi că s-a întâmplat? Nu înțeleg. Și are și glezna umflată.
   Ochii îi sclipeau înotând lacrimi și se uita la Nathalie cu o privire tulbure, de parcă ar fi căutat ceva de care să se agațe.
   - Trebuie să așteptăm să se trezească, să ne spună el ce s-a întâmplat, a spus Nathalie.
   - Doctorul zice, a reușit să rostească mama lui cu vocea gâtuită, că următoarele zile sunt cruciale, s-ar putea să fie nevoie să-l opereze. Dacă i se inflamează și mai tare creierul... atunci vor trebui să elibereze presiunea... deschizându-i craniul.
   Nathalie și-a pus mâna pe brațul femeii și a strâns-o ușor.
   - Se pare că rana afectează acea parte din creier care reglează conștiența și somnul. Deci, chiar dacă situația lui nu o să se mai înrăutățească, s-ar putea să nu se trezească prea curând. Dacă am înțeles eu bine.
   Femeia și-a ferit privirea.
   Nathalie nu știa ce să mai spună. Se simțea distantă, deconectată, de parcă nimic din toate acestea nu aveau de-a face cu ea.
   - Am înțeles, a spus ea. Atunci, cred că tot ce putem face este să așteptăm.
   S-a ridicat în picioare și s-a uitat mai întâi la Johannes, apoi la mama lui.
   - Trebuie să plec. Nu am vrut să-l las singur, dar acum, că sunteți aici...
   Mama lui Johannes a îmbrățișat-o călduros.
   - Mulțumesc. Mulțumesc mult, draga mea.
   - Dacă nu se trezește curând, a zis Nathalie, pot să vin să mai stau și eu cu el, dacă vreți. Sau puteți să mă sunați, dacă se trezește. Vreau să spun, când o să se trezească. Asistentele au numărul meu de telefon.
   S-a îndreptat spre ușă, dar s-a oprit din drum.
   - Apropo, a spus ea, echipamentul lui de alergat e la poliție. Și au mai găsit asupra lui o... punguță cu o mulțime de monede de 10 coroane. Vreo sută de monede.
   Mama lui Johannes o privea cu surprindere.
   - Se pare că au găsit-o în buzunarul lui.

   Casa pe care Maya Linde o cumpărase în Fengerskog era mare, veche și inițial fusese construită pentru a găzdui atelierul unui mecanic. În anii ’30 în locul acela se fabricau biciclete și, după ce producția a fost sistată, în anii ’80, diverși proprietari au încercat să creeze spații de locuit, cel puțin în anumite aripi ale clădirii.
   Imobilul arăta ca o cabană tradițională, în stil Dalsland, fiind neobișnuit de spațioasă și impunătoare. Era o clădire din lemn, cu două etaje, vopsită în roșu, cu ferestre înalte, iar pe fațadă, cu litere albe, scria: Atelierul Mecanic C.W. Haraldso.
   Maya însăși era surprinsă, pentru că nu se aștepta niciodată să se stabilească din nou în vechiul cartier în care locuise pe vremuri. Copilărise în Amal, la doar 20 de kilometri distanță. Doar că tatăl ei se îmbolnăvise și venise să-și ajute mama. În plus, o prietenă apropiată se mutase la Fengerskog, la fel cum făcuseră și mulți alți artiști în ultimii ani.
   În timp ce în mod constant tot mai mulți oameni se mutau cât mai departe de „Vanerland”, cum îi plăcea Mayei să numească suprafața care înconjoară granița dintre Dalsland și Varmland, în partea de nord-vest a lacului Vanern, comunitatea restrânsă din Fengerskog se alăturase și ea valului. Desigur, școala de artizanat fusese deschisă cu câteva decenii în urmă, însă în ultimii ani cartierul fusese readus la viață, pe toată durata anului, uneori chiar zi și noapte. O școală de arte plastice mai progresivă fusese inaugurată cu doi ani în urmă, tot atunci fiind date în folosință mai multe cămine și apartamente pentru studenți; drept urmare, o dată la 6 luni venea un nou val de artiști, nu numai din Suedia, ci din întreaga lume.
   Treptat, școala a preluat vechile fabrici de hârtie abandonate din apropiere, câștigând astfel spații mari pentru expoziții, piese de teatru și alte genuri de spectacole și, nu în ultimul rând, locuri pentru petreceri. A existat dintotdeauna o cafenea în zonă. Dar, cu timpul, își deschiseseră porțile și un bar, și un mic restaurant. Tot mai mulți studenți și profesori se mutaseră în regiune. Alți artiști care, la fel ca ea, părăsiseră aceste locuri cu ani în urmă, se întorceau acum cu familiile și achiziționau proprietăți ieftine.
   Școlile atrăgeau vizitatori pe tot parcursul anului. În perioada sărbătorilor de iarnă se organiza un târg de Crăciun, vara vizitatorii mergeau la teatru, de Paște se deschidea un nou târg și, în rest, puteau participa la fel și fel de expoziții. La cea mai recentă estimare, școala fusese catalogată drept cea de-a treia atracție turistică din zonă.
   Prin ferestre se vedea că se lăsase întunericul, iar în cameră era cald. Lumina lumânărilor și strălucirea focului din șemineu pâlpâiau pe pereți.
   Maya îi invitase la cină pe prietena ei, Ellen, care era și rector la noua școală de artă și pe Oskar și pe un artist care venise în Fengerskog, cu câteva luni în urmă, ca oaspete de onoare. Maya îl văzuse de câteva ori la barul din vechea fabrică de hârtie, iar pretextul pentru care îl invitase la cină era acela că Oskar se oferise să o ajute cu mutatul.
   Acum, după ce terminaseră de cărat toate cutiile și după aceea luaseră masa, el și Ellen stăteau întinși pe canapea, în timp ce Maya se tolănise pe imensul covor oriental.
   - Ați fost vreodată în mlaștină? i-a întrebat Maya, cu ochii în tavan.
   Oskar și Ellen s-au întors spre ea.
   - Nu, a spus Ellen. Te gândești la ce s-a întâmplat acolo?
   - M-am dus astăzi acolo. Pentru prima dată, în 40 de ani.
   - Băiatul care a fost atacat e student, nu-i așa? a întrebat-o Oskar, uitându-se lung la Ellen.
   - Da, a răspuns Ellen. E înfricoșător când se întâmplă ceva de genul ăsta. Presupun că luni va trebui să organizezi o adunare la școală. Umblă deja o grămadă de zvonuri ciudate. Dar nu de asta ai fost acolo?
   Maya a dat din cap că da.
   - Deși nu de asta vă întreb, m-a încercat o senzație atât de... magică nu este cuvântul potrivit. O senzație puternică, odată ajunsă acolo. Am făcut niște poze. Pentru uzul personal, desigur.
   - Putem să le vedem? a întrebat Oskar.
   - Nu le-am descărcat încă. Mai târziu, poate, a zis Maya. Dar știți vreun student care să fi fost acolo să picteze sau ceva de genul ăsta?
   - Din câte știu eu, nu. Dar e o idee bună, Maya, a spus Ellen. Toamna aceasta, cursul de pictură pentru începători nu are o temă dată, ne-am putea orienta spre natură.
   În momentul acela, Maya a regretat că adusese în discuție mlaștina.
   Ultimul lucru pe care și-l dorea era să vadă o mulțime de studenți la arte plastice umblând pe acolo.

   Vinul se terminase, iar Ellen începuse să le relateze cum îl cunoscuse, din greșeală, în New York, pe cel care urma să-i fie soț și de care acum divorțase deja.
   - De fapt, a fost greșeala Mayei, îi explica Ellen lui Oskar. Veniserăm amândoi în New York să o vizităm pe Maya, în aceeași săptămână, eu și fostul meu soț. Adică, înainte să fim împreună sau chiar înainte să ne cunoaștem. Și Maya nu numai că a uitat că mă invitase, dar l-a chemat și pe el în aceeași săptămână. Și, colac peste pupăză, ea însăși era extrem de aglomerată.
   - Bun, și ce s-a întâmplat? a întrebat Oskar.
   - Ei, bine, nu prea a avut timp de noi, deci presupun că a fost bine că ne-am avut unul pe altul, a spus Ellen, uitându-se urât la Maya.
   - Da, a fost cu noroc! a exclamat Maya.
   - Așa că am petrecut săptămâna vizitând muzee și galerii, a continuat Ellen, după care m-am mutat cu el în Stockholm. Acum avem un fiu și am petrecut aproape 10 ani împreună. Ne-am despărțit cu 4 luni în urmă, când l-am găsit în casa noastră de vacanță cu un alt bărbat. Sincer, cred că aș fi putut să trec și peste asta. Dacă n-ar fi fost cu adevărat îndrăgostit de el.
   - Și acum ce ai de gând să faci? a întrebat Oskar.
   - Mă gândesc să mă mut aici.
   - Ești bine-venită, a spus Maya zâmbind. Trebuie să-mi ispășesc greșeala. În loc să plătești chirie, poți să dai cu aspiratorul și să lustruiești ferestrele. Am o grămadă de ferestre.
   - Poate că o să mă mut și eu aici, a zis Oskar. Casele de oaspeți sunt atât de mici!
   - Lăsând gluma la o parte, a spus Maya cu zâmbetul pe buze, cred că prefer să locuiesc singură.
   - Și ce ai de gând să faci cu Vanja? a întrebat-o Ellen.
   - Cine e Vanja? a zis Oskar.
   - Asistentul meu din New York. Nu vom locui împreună. Și-a cumpărat o casă ieftină, nu departe de aici.
   - Ah, da, cred că am auzit ceva despre asta, a spus Oskar.
   - Ajunge mâine. Dar presupun că o să am nevoie de ajutor în următoarele câteva zile, i-a zis Maya lui Ellen. Crezi că vreunul dintre studenții tăi ar fi dispus să mă ajute? Am nevoie de cineva ca să fac ordine printre lucruri. Aveam de gând să pun un anunț la școală.
   - Nu, a spus Oskar. Nu face asta. Te ajut eu.
   - Tu? Dar n-o să te plătesc.
   - Nu contează.
   Maya a dus paharul de vin roșu la gură și a zâmbit.
   - Bine.
   Alcoolul începuse să o adoarmă.
   - Cred că mai avem brânză.
   Oskar s-a ridicat și s-a dus la bucătărie.
   După ce Ellen și Oskar au plecat, Maya și-a făcut un duș rapid, și-a pus pijamaua și s-a învelit cu pătura. A răsfoit puțin ziarul, după care l-a lăsat deoparte și a aruncat o privire prin cameră.
   În clipa aceea i-a venit o idee. Voia să facă o serie de fotografii de la mlaștină, lângă conacul Quagmire Manor. Câteva imagini tăcute, simple, cu diversitatea peisajului din zona aceea. Spații vaste, deschise. Câteva case, poate. Nimic pretențios, tocmai pentru a evidenția cu adevărat atmosfera de acolo.
   Și-a luat laptopul și a mărit una dintre fotografiile pe care le făcuse pe tot ecranul. Se vedea locul unde mlaștina întâlnea cerul, două universuri cu structuri diferite. Poate că nu avea niciun merit artistic în momentul de față, dar măcar îi venise o idee și acum știa cum să-și pună ideile în practică. Alb-negru, format pătrat. Ar fi sugestiv și minunat.
   S-a mai uitat la câteva poze. Tocmai când era pe punctul de a-și închide laptopul, ceva de pe ecran i-a captat atenția.
   Instantaneul acela fusese luat de pe platforma de acces, chiar în mijlocul mlaștinii. În dreapta erau câțiva copaci. Dar acolo, în fundal, parcă era cineva care se ascundea printre copaci și tufișuri.
   A verificat și restul fotografiilor din seria aceea. În primele poze, părea că persoana venea spre ea, dar în ultimele se oprise și se întorsese cu fața spre aparat. Silueta era ușor cocoșată, de parcă respectiva persoană ar fi stat aplecată. Putea fi o femeie, la fel de bine cum ar fi putut să fie și un bărbat. În fotografiile următoare, persoana dispăruse.
   Maya a cercetat din nou fiecare cadru în parte. Poate că era pur și simplu cineva care ieșise la o plimbare în natură. Sau cineva care ieșise la alergat, și-a zis ea. Cine altcineva ar fi putut să aibă vreun alt motiv pentru care să fie acolo?

   - Scuze, nu vreau să te deranjez, a spus Agneta. Am vrut doar să văd cum ești. Și să aflu ce s-a întâmplat.
   Agneta era în fața ușii cabanei, relaxată și stăpână pe sine, dar în același timp cumva nerăbdătoare. Era, în mod evident, dornică să afle ce se întâmplase în mlaștină. Și se aștepta ca Nathalie să-i dea toate răspunsurile.
   - Nu știu prea multe, a spus Nathalie, doar că el nu e conștient încă. Dar poți să intri. Te servesc cu ceva?
   Tocmai ce se așezase ca să mănânce câteva sandviciuri cu ouă fierte. I-a făcut semn să se apropie de masa din bucătărie, poftind-o să guste și ea niște cafea, pâine, unt și o cutie de suc.
   - Îmi pari atât de cunoscută, i-a zis Agneta intrând în casă. De când te-am văzut m-am tot gândit la asta.
   - Mi se spune adesea lucrul acesta, a zis Nathalie. Vrei să mănânci ceva? a repetat ea.
   - Nu, nu, sunt bine, mulțumesc, a răspuns Agneta. Dar spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat când l-ai găsit pe băiatul acela. Îl cunoșteai deja, nu-i așa?
   - Nu, nu chiar. Obișnuiește să iasă la alergat pe aici. Ne-am văzut doar de câteva ori.
   - Dar ai stat cu el la spital, nu?
   Da, era adevărat.
   Se așezaseră la masă, iar Nathalie n-a avut încotro și trebuit să îi spună Agnetei că fusese în mlaștină. Că, mânată de o neliniște interioară, pornise în căutarea lui Johannes.
   - Dacă nu l-ai fi găsit atât de repede, probabil că era mort acum, a zis Agneta pe un ton grav. I-ai salvat viața.
   Nathalie și-a ferit privirea.
   - Nu știu... a zis ea. Poate. Dar cred că a fost vorba mai mult de noroc.
   - Sincer, nu înțeleg ceva, a continuat Agneta, uitându-se lung la ea. Nu a stat chiar atât de mult timp acolo încât să îți faci griji în privința lui. Ai avut tu un presentiment, nu-i așa? Că pățise ceva.
   Nathalie nu se simțea confortabil să răspundă întrebărilor ei agasante.
   - Nu știu ce să spun... da, poate. Am simțit pur și simplu că era ceva în neregulă. Și era atât de urât afară!
   - În orice caz, să sperăm că o să se facă bine, a zis Agneta. Tot anul l-am văzut la alergat, aproape în fiecare zi, indiferent de vreme. M-a impresionat.
   Apoi s-a ridicat de la masă.
   - În fine, ai făcut o treabă extraordinară, Nathalie, serios îți spun. Să ai așa un presentiment. Asta numesc eu intuiție.
   - Nu știu ce să zic, a răspuns Nathalie.
   - Apropo, i-a șoptit Agneta, de parcă ar fi putut să o mai audă și altcineva, nu am vrea ca astfel de incidente să facă reclamă proastă zonei, nu-i așa?
   „Care va să zică, își căuta interesul”, și-a zis Nathalie după ce Agneta a plecat.
   La urma urmei, totul era doar o afacere. De parcă, după toate cele întâmplate, Mossmarken nu era deja defăimat.

   Cele mai importante încăperi erau mobilate, inclusiv biroul. În câteva zile urmau să vină și muncitorii, ca să înceapă renovarea suprafețelor rămase.
   Avea în plan să construiască o cameră obscură, pentru a developa fotografii alb-negru, dar și un studio foto, cu un spațiu pentru expoziții, precum și un mic bar.
   Maya a aruncat o privire spre laptopul ei, care era pe jos, lângă pat. Ar fi vrut să îl ia și să se mai uite o dată la fotografiile pe care le făcuse în mlaștină, la peisajul acela veșted, la silueta aceea cocoșată, dar era prea obosită. Un jurnalist și o doamnă fotograf de la o revistă lunară tocmai îi luaseră un interviu despre revenirea în locurile natale și despre planurile ei de viitor. Fengerskog versus New York.
  Fusese o întâlnire interesantă. Jurnalistul Tom Soderberg era cult, bine documentat și familiarizat cu majoritatea proiectelor la care lucrase în ultimii ani. O flatase atenția pe care o acordase lucrărilor ei, pe care le studiase în amănunțime și era foarte mulțumită de concluziile pe care le trăsese acesta.
   În plus, aprecia la el și faptul că nu încercase doar să o măgulească. La un moment dat o provocase cu o critică bine fondată, într-o manieră în care nu era obișnuită. Reușise să-i stârnească interesul, cel puțin din punct de vedere intelectual și cel puțin pe moment. Nu o deranja să fie criticată, ba chiar a primit argumentele lui cu zâmbetul pe buze, poate și pentru că s-a prins din prima că jurnalistul deja făcuse o pasiune pentru ea. Și că aceste sentimente se născuseră, probabil, chiar în timp ce se documenta, citind despre creațiile și cariera ei.
   Nu a fost prima dată când i se întâmpla.
   Doamna fotograf sosise spre finalul interviului. Părea puțin tensionată și nesigură și a vrut să o pozeze pe Maya în mai multe locuri din casă, dar și în mijlocul pășunii pentru vite și în drum spre hambar. Li se alăturase și Tom. Și-au zâmbit și au schimbat câteva priviri în timp ce fotograful își vedea de treabă.
   După ce au terminat, ea s-a oferit să-i împrumute lui Tom câteva articole despre ea, de care el nu reușise să facă rost.
   Când a rămas din nou singură, și-a pregătit ceva de mâncare, cu delicatesele pe care le mai avea prin frigider. S-a așezat la masă și se uita la cele două vaci brune de pe pășune, care o priveau. S-a văzut în oglinda mare, de pe perete, și i-au venit în minte câteva rânduri dintr-o carte pe care o citise cu mult timp în urmă, o descriere a unei persoane care părea să aibă „un trup îmbuibat cu mâncare și băutură”.
   Avea fața rotundă a tatălui ei și gâtul lui scurt. Aceleași buze subțiri și părul castaniu. La fel ca ea, și tatăl ei începuse să încărunțească după vârsta de 50 de ani. Chiar și ridurile erau ca ale tatălui său. Chipul lui se odihnea în interiorul ei, ca o imagine scufundându-se sub suprafața apei.
   Își amintea exact ziua în care a simțit pentru prima dată că trupul ei trecea printr-o metamorfoză, urmând cu eleganță legea firii. De fapt, procesul demarase de mai mult timp, desigur, dar își amintea exact clipa în care observase că arată din ce în ce mai rău, că nici măcar pielea nu mai era la fel de fermă și începuse să i se lase. Vedea ridurile de pe gâtul care căpătase forma unui acordeon, fiind plin de pliuri ce apăreau de fiecare dată când întorcea capul și, totodată, a remarcat și modul în care imaginea ei era reflectată.
   Își aducea aminte de clipa în care înțelesese că trupul ei era un organism degradabil, ca al oricărei plante sau al fiecărui animal de pe pământ, din care se va forma îngrășământul natural, compostul.
   Acest lucru o făcuse să se simtă absolut liberă. Era un fel de vibrație superioară, venită din interior, ca o eliberare. În momentul acela se simțise ca o frunză căzând de pe ram, direct pe pământ, unde avea să înceapă procesul de descompunere.
   Era liberă să cadă.
   Ca o umilă frunză.
   „Învață-mă să mă descompun, ca o simplă frunză”, cum scrisese cândva un poet.
   Maya nici măcar nu trebuia să învețe. Știa exact ce avea de făcut.

   Nathalie stătea la una dintre ferestrele cabanei, admirând peisajul, pădurea și acea deprimare familiară.
   Toate amintirile care o împresurau.
   Dar totul era atât de diferit!
   Se simțea mult mai neliniștită. Sau mult mai liberă. Simțea viața prin toți porii. Ceva se trezise în interiorul ei, ceva ce voia neapărat să iasă la iveală. Parcă și-ar fi pierdut cumpătul. Dacă fusese vreodată cu adevărat cumpătată.
   Lumina opaițelor arunca umbre subtile pe pereți, care se întețeau chiar și la cea mai mică mișcare, ca niște lilieci în noapte. Căldura din interior făcea pereții din lemn să trosnească; se auzeau zgârieturi venind dinspre podea, probabil erau șoarecii care reveneau din grămezile de frunze și din găurile din pământ.
   Nu i-a răspuns niciodată Agnetei la întrebarea ce o surprinsese și derutase în același timp, deși se mai întâlniseră în trecut, desigur. De mai multe ori, cu mulți ani și ani în urmă, la conac. Dar asta nu era totul. Nu îi spusese nici măcar adevăratul motiv pentru care a plecat în căutarea lui Johannes. Că fusese din cauza vremii. Dar nu pentru că fusese atât de furtunoasă. Ci pentru că se oprise atât de brusc.
   Știa ce însemna asta, din proprie experiență și pentru că lecturase de mii de ori cartea despre schimbările meteorologice, primită cu mult timp în urmă de la vecinul ei, ale cărei cuvinte îi răsunau în urechi. Cuvintele acestea, și nimic altceva, fuseseră cele care o determinaseră să acționeze atât de repede.
   „Probele”, și-a spus ea. „Trebuie să merg să iau probe”.
   Trebuia să descopere ceva măsurabil, să-l trimită pentru analize și să primească un răspuns. Avea nevoie de documentul cu textul acela, ca să se liniștească. Voia să vadă scrisorile, tabelele. Concluziile pe care le putea trage din ele. Avea nevoie de toate acestea pentru a putea prelua din nou controlul, măcar să se simtă de parcă ar fi preluat controlul.
   Cu o mână tremurândă, a dus la gură o lingură de fulgi de ovăz. Gura îi era foarte uscată. A dat pe gât un pahar mare cu apă, a tras un pulover gros pe cap, și-a aruncat echipamentul special pentru prelevarea de probe peste umăr și a ieșit în aerul acela umed.
   O ceață densă se așternuse peste mlaștină. Poteca părea că se formează pe măsură ce se îndrepta spre ea și putea vedea doar câțiva metri în față. S-a deplasat în aceeași direcție pe care o urmase când pornise în căutarea lui Johannes și curând a ajuns în locul unde l-a descoperit. Și atunci fusese ceață, dar nu atât de groasă.
   Aici îl găsise întins pe jos, gemând de durere, uitându-se la ea fără să fie cu adevărat prezent. Își amintea privirea lui pierdută și resemnată. În ochii lui se puteau citi confuzia, uluirea, poate.
   L-a privit cum își pierdea încet cunoștința și a simțit că se năruie lumea peste ea în timp ce îl urmărea cum se chircește, se crispează și moare. Apoi s-a destins din nou, ca și cum ar fi încercat să-și tragă sufletul. În clipa aceea l-a târât de pe potecă, s-a asigurat că încă mai respiră și a fugit înapoi la cabană, să-și ia telefonul. După care s-a întors într-un suflet la el, vorbind cu dispecerul de urgență la telefon.
   Până să apuce să se întoarcă pe potecă, Johannes era deja inconștient. A izbit-o din plin o durere surdă, năucitoare, avea sentimentul că era pe punctul de a pierde pe cineva drag, pe bărbatul pe care îl iubea. Avea senzația că nimic altceva nu mai conta dacă el va muri. Că lumea se va prăbuși printr-o fereastră uitată, pe care nimeni nu se obosise să o închidă și că ea era perdeaua subțire ce va rămâne fluturând în vânt, până se va rupe în bucăți și va fi complet distrusă.
   Nathalie și-a continuat drumul. Ceața începuse să se ridice. Poteca se bifurca și o lua la dreapta. Trebuia să recolteze două mostre de bază, pentru a verifica activitatea bacteriană, care îi va oferi informații despre rata de descompunere. Trebuia să scape de neliniștea aceea și să se concentreze pe fapte concrete.
   Câteva minute mai târziu, sistemul GPS a anunțat-o că ajunsese în locul potrivit. A lăsat geanta de pe umăr, și-a scos colectorul de probe și a manevrat prima secțiune, după care a înșurubat următoarea piesă și a continuat astfel până când colectorul de mostre a fost bine înfipt în pământ. După care l-a extras de acolo, a scos eșantionul de turbă și l-a pus într-o eprubetă.
   Următoarea stație de recoltare nu era departe. Și-a continuat drumul și tocmai când era pe punctul de a introduce noile coordonate, a zărit ceva cu memoria periferică a ochiului, chiar lângă pod, într-o porțiune mai uscată a mlaștinii.
   De parcă trupul său știuse instinctiv despre ce era vorba, înainte să proceseze creierul ei.
   Nu era adânc și era gol, dar avea cel puțin 2 metri lungime și nu era nicio urmă de îndoială că se afla în fața unei gropi de mormânt.
   Cineva săpase un mormânt în mlaștină.

   - Nathalie Strom, fata care l-a găsit pe Johannes, a mai găsit ceva în mlaștină, a spus Leif. Mergem să ne întâlnim cu ea acolo.
   Erau deja în mașină, în drum spre Mossmarken.
   Leif fusese cel care o sunase. Nathalie descoperise o groapă în mlaștină, nu departe de locul în care fusese găsit zăcând inconștient studentul de la școala de artă. Leif voia să meargă să inspecteze zona și o invitase să meargă cu el. Iar Maya acceptase fără să stea de gânduri.
   - E o fată destul de tăcută, a zis el. Nu vorbește mai mult decât trebuie. M-am întâlnit puțin cu ea și ieri. N-o să fie ușor să scoți ceva de la ea.
   Câteva clipe au păstrat tăcerea, după care Maya a spus:
   - Iar groapa e chiar în mlaștină?
   - Da.
   - În ce scop crezi că a fost săpată?
   - Habar n-am. Poate voia cineva să-și îngroape câinele acolo sau ceva de genul ăsta.
   - Nu te cred, a spus Maya. Nu te-ai duce să vezi cu ochii tăi, dacă ai crede cu adevărat asta. Și nici nu m-ai fi rugat să vin cu tine.
   - Fata zice că e o groapă de cel puțin 2 metri lungime. Vreau să văd dacă așa e.
   - Bun, deci, este un mormânt, a spus Maya. Mlaștina asta chiar e un loc interesant. Din punct de vedere istoric, vreau să spun. Nu știu, mă tot gândesc la Fata Merișor și la toate mormintele care s-ar putea să existe acolo.
   - Nu știu ce să zic...
   - Dacă ar fi să ne apucăm să facem săpături prin mlaștină, sunt sigură că am găsi lucruri interesante, nu crezi? a zis Maya.
   - Și? a întrebat-o Leif, uitându-se la ea.
   - Tot ce vreau să spun e că unii oameni s-ar putea să fie atât de curioși, încât să se apuce să sape pe acolo, doar ca să vadă ce găsesc. Poate că e pur și simplu cineva care încearcă să găsească vestigii istorice.
   - Nu aș paria pe chestiile astea de istorie, Maya. Hai să vorbim mai întâi cu Nathalie Ström și să aflăm ce e cu groapa asta. Și vedem apoi cum stă treaba cu Johannes, de ce ar fi putut să vrea cineva să-l atace. Și, mai presus de toate, ce căuta la acea oră în mlaștină, mai ales pe furtuna aia.
   - Bine, dar să știi că nu este neapărat ceva ciudat că era acolo, merge zi de zi în mlaștină, i-a spus Maya. M-am interesat puțin la școală despre el, e un student la arte, perfect obișnuit, adresa lui permanentă este în Orebro și s-a înscris la școala de artă acum 1 an... nu e nimic ciudat la el.
   - Știu, a zis Leif. Totuși, cineva l-a bătut măr.
   Nathalie Strom îi aștepta în parcarea de lângă mlaștină. Să fi avut vreo 25-30 de ani și era îmbrăcată foarte gros.
   Au urmat-o în mlaștină, iar fata le-a povestit ce văzuse în acea după-amiază: un mormânt care fusese săpat în apropierea locului unde îl găsise pe Johannes.
   - Ați aflat ce i s-ar fi putut întâmpla? a întrebat ea neliniștită.
   - Din păcate, nu putem discuta detalii, a spus Leif. Tu ai vreo idee?
   - Nu știu. Mi se pare ciudat că a părăsit poteca. Ce-i drept, nu era prea departe. Cu toate astea...
   - Poate că a vrut să alerge mai puțin și a luat-o pe scurtătură, prin mlaștină, a spus Leif. La urma urmei, începuse deja să se întunece.
   Nathalie a încuviințat, dând din cap.
   - Totuși, îmi vine greu să cred că s-a gândit să alerge pe puntea asta alunecoasă, mai ales că ploua și bătea vântul. Nu cred că ar fi fost mai rapid decât dacă ar fi fost să rămână pe potecă.
   - Crezi că s-a dus să facă altceva acolo? Că nu ieșise pur și simplu la alergat?
   - Nu știu, a zis Nathalie, ridicând din umeri. Eu cred că l-a mutat cineva acolo.
   Leif și Maya au urmat-o, au ieșit de pe potecă și au intrat în mlaștină. Au trecut fără să scoată vreo vorbă pe lângă locul în care fusese găsit Johannes.
   Câteva clipe mai târziu, Nathalie s-a oprit și a privit în jurul ei.
   - Ar trebui să fie pe aici, pe undeva, a zis ea, învârtindu-se în loc. Stai puțin... Sau poate că era mai în față.
   Și-au continuat traseul, fără a găsi însă vreun mormânt, nici măcar o mică groapă, iar Nathalie era din ce în ce mai frustrată.
   - La naiba! Ar fi trebuit să înregistrez coordonatele. Vă jur, era chiar aici, a spus ea, uitându-se deznădăjduită spre Maya și Leif.
   - Nu-i nimic, a zis Leif. Hai să mai cercetăm puțin zona, bine?
   O jumătate de oră mai târziu, se lăsaseră păgubași.
   - Nu mi-aș fi imaginat niciodată că o să fie atât de greu de găsit, a zis ea.
   - Mi-a venit o idee, a spus Leif. Poate că unul dintre oamenii care locuiesc în apropiere a săpat după niște mușchi, ca să-l ducă acasă. Parcă am auzit pe undeva că fiecare fermier care locuiește în jurul mlaștinii deține câte o porțiune de teren. Dar chiar dacă ar fi așa, tot ar trebui să găsim groapa aia pe undeva.
   - Vrei să spui că folosesc mușchiul de turbă acasă? a întrebat Maya.
   - Da, în adăpostul animalelor, spre exemplu.
   - Mă îndoiesc, a zis Nathalie. În parte, pentru că e vorba despre o rezervație naturală și e interzis să sapi după mușchi. Dar și pentru că nu s-ar proceda astfel. Este un semn de respect să sapi găuri cu laturi înclinate, pentru ca animalele să se poată cățăra, în caz că alunecă în groapă. Groapa aceea fusese săpată altfel.
   Leif o privea uimit.
   - Ești bine documentată, a zis el.
   Nathalie s-a îmbujorat, după care le-a întors spatele și a început să meargă.
   - Trebuie să mă întorc acasă.
   - Stai, îmi pare rău. Nu am vrut să te supăr, a spus Leif.
   - Nu m-am supărat, a răspuns Nathalie ridicând din umeri.
   - Uite cum facem, a continuat Leif. Dă-ne un telefon, dacă mai găsești ceva. Nu ezita să ne suni. Bine? E un areal vast, nu mă mir că nu am găsit nimic.
   Fără să se uite la ei, Nathalie a ridicat o mână, în semn de la revedere și s-a îndepărtat.
   Leif și Maya se întoarseră la mașină.
   - Ei bine, asta a fost tot, a zis Leif. Se întâmplă. Hai să ne întoarcem la secție.
   Maya și-a scos laptopul din geantă.
   - Nu e de prin părțile astea, nu-i așa? a întrebat ea.
   - Nu. Mă rog, nu cred. A închiriat cabana de la conac pentru câteva săptămâni.
   După câteva clipe de tăcere, Maya a spus:
   - Nu ți se pare ciudățică?
   - Nathalie?
   - Da.
   - Nu chiar, a răspuns Leif. Dar e singura persoană care a fost văzută în ultima vreme umblând prin mlaștină, cu săpăligile ei. Și, pe de altă parte, tot ea a fost cea care ne-a contactat.
   - Așa e, a zis Maya, cu privirea îndreptată spre drum.
   - Dar presupun că ai dreptate, a spus Leif. Ar trebui să stau mai mult de vorbă cu ea, în circumstanțe diferite. Să aflu ce fel de cercetări face prin zonă, lucruri de genul ăsta.
   Se lăsase din nou tăcerea, iar pădurea întunecată se profila în apropiere.
   - Mai știi monedele acelea pe care le avea Johannes la el? a întrebat Maya.
   - Da?
   - M-am tot gândit la ele. De ce ar ieși cineva la alergat cu o punguță plină cu monede de 10 coroane?
   - Robin obișnuia să se antreneze cu 6 luni înainte să plece la drum într-o nouă aventură, alergând cu rucsacul plin în cârcă, a zis Leif, făcând referire la fiul lui cel mic.
   - Da, înțeleg. Dar monedele sunt altceva. Sigur au vreo semnificație.
   - Așa o fi, a zis Leif.
   Maya a oftat.
   - E ceva ciudat la povestea asta cu mlaștina, a șoptit ea, cu privirea pe geam. La locul ăsta.
   Leif a început să râdă.
   - Da, cam așa e când nu știi cu ce ai de-a face.
   - Adică, la începutul unei noi investigații?
   - Da.
   Maya a privit lung la el, a pornit laptopul și a deschis un fișier.
   - Voiam să-ți arăt ce am mai descoperit ieri. Uite, a zis ea, arătându-i cu degetul silueta aceea neclară, cocoșată, din fundalul fotografiilor. Era cineva acolo, vezi?
   Leif se uita spre ecran, în timp ce conducea.
   - Nu văd prea bine. Dar probabil că era cineva în spatele cordonului de securitate, nu le interzice nimeni să umble pe acolo.
   - Ai dreptate, a zis Maya, privind și restul pozelor.
   Le analiza cu atenție și, brusc, a observat un detaliu pe care îl ratase până acum. Silueta aceea nu dispăruse din ultimele cadre, cum crezuse inițial. Se aplecase pur și simplu, pitindu-se în spatele tufișurilor.
   Poate că exista o altă explicație, dar ceva îi spunea că știa prea bine ce se întâmplase.
   Cineva încercase să se ascundă de ea.

   Nathalie petrecuse atât de mult timp în pădure și pe dealuri în perioada studiilor, încât ajunsese să se simtă ca acasă în natură. Dar în locul acela, în care alții veneau să caute liniște și relaxare, ea găsea satisfacție și un înțeles mai adânc tocmai prin aprofundarea cunoașterii lumii naturale. Putea distinge diferite specii. Înțelegea comportamentele și trăsăturile acestora pe baza legilor evoluției. Întreaga ei existență părea înrădăcinată în denumiri latinești, în termeni de clasificare, procese organice complicate și alte date științifice.
   O liniștea gândul că toate formele de viață de pe Terra erau împărțite în 3 așa-numite domenii: bacterii, arhee și eucariote. Și că unul dintre sistemele care au stat la baza clasificării acestora a fost analiza comparativă a secvențelor ADN. Sau că eucariotele, la rândul lor, au mai multe subdiviziuni: regnul plantelor, al animalelor, fungii și procariotele. Și că fiecare regn se clasifică mai întâi după încrengătură și mai apoi după clasă, ordin, familie, gen și specie.
   Psihologul ei, pe vremea când obișnuia să meargă la terapie, i-a spus că părea hotărâtă să-și umple creierul cu fel de fel de informații. Acesta sugerase că proceda astfel fie pentru că încerca să evite un sentiment de gol, în sensul cunoștințelor importante, fie pentru că nu dorea să permită acumularea informațiilor de altă natură, de genul celor imposibil de gestionat, care, cel mai probabil, aveau de-a face cu viața ei anterioară.
   Nathalie, pe de altă parte, era de părere că găsise o modalitate utilă, prin care să-și gestioneze emoțiile și, chiar dacă toți cei din jurul ei erau de părere că uneori sistemul ei nu funcționa, ea nu avea probleme majore cu asta.
   Numai că acum totul părea întors cu susul în jos și începea să se întrebe dacă nu cumva făcuse o mare greșeală întorcându-se în Mossmarken.
   Începuse să piardă contactul cu realitatea.
   Oare chiar văzuse mormântul acela? Dacă era atât de sigură că îl văzuse, de ce nu mai reușea să-l găsească? De ce nu era acolo?
   Și Johannes. Nu i se mai întâmplase niciodată să îi distragă cineva toată atenția de la activitatea sa, așa cum reușise să o facă el, în ciuda faptului că nici măcar nu era conștient.
   Cu toate că ar fi vrut să-și continue cercetările în mlaștină, nu-și putea lua gândul de la salonul 11 al spitalului din Karlstad. Noaptea, când mergea la culcare, își amintea de ochii lui, de zâmbetul lui și dorința sa sinceră de a o ajuta în mlaștină.
   Trecuse atât de mult timp de când simțise binecuvântarea iubirii!
   Și blestemul ei.
   Oare din cauza lui Johannes își pierduse concentrarea? Sau altceva pusese stăpânire asupra ei? Trecutul?
   Dar era ca și cum ar fi existat o singură cale: să lase lucrurile să se întâmple. Pentru că nu avea rost să se opună. Cu cât încerca mai mult să țină trecutul departe, cu atât mai repede părea să o prindă din urmă.
   Amintirile din acea ultimă vară începuseră să o învăluie. La fel și durerea aceea de cap, care era din ce în ce mai puternică. Tot mai acută.
   De-a lungul anilor încercase să găsească o soluție medicală. Dar după ce doctorii nu reușiseră să găsească nimic în neregulă din punct de vedere fizic, fusese trimisă la un psihiatru, care concluzionase că era stresată, că era ceva care o agita.
   - Unii oameni aud voci, i-a spus psihiatrul, iar alții aud diferite sunete. Tu auzi un ciocănit. Există medicamente pe care le putem încerca.
   Probabil că acela fusese momentul în care decisese, scârbită, să stea departe de sistemul de sănătate și să se comporte de parcă n-ar fi durut-o nimic.
   Dar oare chiar hotărâse să vină până aici?
   Nu reușea să-și aducă aminte când luase această decizie. Sau dacă într-adevăr fusese decizia ei. Se trezise brusc aici. Din nou.
   În Mossmarken.
   După atâția ani.

   - Deci, dacă înțeleg bine, a spus Ellen, vrei să organizezi o întreagă expoziție doar cu instantaneele din mlaștină?
   Maya era în camera de zi cu Vanja, Ellen și Oskar, la un ceai de ghimbir, în timp ce se uitau la fotografiile pe care le făcuse în Mossmarken.
   - Nu vreau să fie ceva grandios, dar... Am deja planificată o galerie foto; numai că nu sunt atât de nerăbdătoare pe cât mă așteptam să arăt imaginile surprinse în New York. Proiectul ăsta mi se pare mai interesant, cu toate că va trebui să lucrez din greu, dacă vreau să termin la timp. Totul este fascinant... Mlaștina, umezeala, ceața. Ar trebui să veniți cu mine data viitoare.
   - Ești sigură că nu te incită mai mult evenimentele ciudate care se petrec acolo? a întrebat-o Ellen.
   Ei bine, da, nu era cazul să nege. Da, totul începuse cu Johannes Ayeb. Apoi cu mormântul care apărea și dispărea. Și să nu uităm de silueta aceea cocoșată, ca o umbră, pe care o surprinsese în fotografiile sale, persoana aceea care încercase să se ascundă de ea.
   Totul părea imposibil de explicat. Iar ea se simțise întotdeauna atrasă de inexplicabil.
   - Dar sunt și alte lucruri interesante la mlaștina asta, a zis ea, parcă încercând să se apere. Cu mult timp în urmă, acolo se practicau în mod obișnuit ritualuri ce implicau jertfele umane. Și umblă vorba că oamenii dispar fără urmă în Mossmarken. Nu am de unde să știu dacă sunt povești de adormit copiii sau chiar istorisiri fantasmagorice, dar îmi amintesc cum ne speriam unii pe alții în copilărie cu istorioare de genul ăsta.
   - Mie mi se pare interesant, a zis Oskar.
   Maya a căutat informații online despre Fata Merișor. Se gândise chiar să fotografieze trupurile găsite în mlaștină și expuse la muzeu și să le prezinte alături de pozele cu peisajul sălbatic. Poate că proiectul ei cu mlaștina avea șanse să devină o expoziție despre moarte și visul eternității. Ceva de genul ăsta.
   Își amintea că văzuse niște imagini similare într-un album, cu mult timp în urmă. Portrete de corpuri îmbălsămate în diferite condiții, găsite în morminte subterane sau în catacombe, în Italia și Franța.
   Ultima persoană care fusese îngropată în catacombele din Palermo fusese o fetiță pe nume Rosalia Lombardo. În 1920, la vârsta de 2 ani, se îmbolnăvise de pneumonie și murise. Tatăl ei îndurerat luase legătura cu un profesor pe nume Alfredo Salafia, care îi îmbălsămase corpul cu o tehnică specială, ce s-a dovedit a fi una de succes. Rețeta lui părea să fie o combinație de formol, menit să omoare bacteriile, glicerină, folosită pentru a preveni deshidratarea, acid salicilic, pentru a stopa creșterea fungică și, cel mai important ingredient, niște săruri pe bază de zinc, pentru a menține celulele intacte. Chiar și în ziua de azi, Rosalia se află încă acolo, în sicriul ei deschis, cu obrajii netezi și rotunzi, cu o fundiță legată frumos în creștetul capului. Parcă ar dormi, dintr-o clipă într-alta urmând să se ridice în picioare și să plece.
   Maya se întreba ce anume o fascina atât de tare la ideea acelor trupuri conservate, fie că era vorba de îmbălsămare naturală, ca în cazul celor din mlaștină, fie că fusese făcută de mâna omului, ca în cazul Rosaliei. În ceea ce privește mlaștina, era vorba despre evenimente istorice misterioase și de fascinația pentru locul acela care nu-i dădea pace.
   Iar în cazul Rosaliei, probabil că însuși procesul acela de conservare o captiva, născut din dorința ca ființele iubite să nu ne părăsească niciodată.
   În Statele Unite se dezvoltase o adevărată industrie pentru împăierea animalelor de companie. Văzuse, la un moment dat, un interviu cu un bărbat răpus de durere după ce își pierduse animăluțul. Dar cu ajutorul texidermiei a putut să-și revadă prietena odihnindu-se în coșulețul ei, cu botul pe labe, ca de obicei. Vocea lui tremura de bucurie când povestea cât de vie părea, ca și cum l-ar fi urmărit cu privirea.
   Era ceva în disperarea aceea, își spunea Maya, care demonstra felul în care oamenii se încăpățânau să acorde corpului fizic un statut pe care nu-l merită și pe care nici nu ar fi trebuit să-l aibă. Gândirea aceea nu face altceva decât să arate incapacitatea noastră de a vedea cine suntem cu adevărat, dincolo de trupurile noastre. Incapacitatea noastră de a accepta despărțirea de cei dragi, în viață și în fața morții.
   Arta fotografică, se gândea ea, reprezenta, deopotrivă, o contemplare elegiacă a trecutului și o manifestare a prezentului. Un simplu gest din deget oprea timpul în loc. Imaginile de la locul crimei, într-un fel, îmbălsămează mortul. Pozele devin probe, dovezi. S-a întâmplat. A existat. Așa arăta. Un trup neînsuflețit, pe podeaua bucătăriei. În chiuvetă, o farfurie murdară. Pe masă, o caserolă folosită, cu resturile de la cină, niște tocăniță. Detalii care de obicei trec neobservate.
   Scena crimei, tocmai aceste amănunte uzuale identificate acolo erau cele care o frământau pe Maya, cele care o năuceau. În cazul unei confruntări în lumea interlopă, ea nu era niciodată afectată de polițele de plată, de arme sau de droguri; ci de faptul că observa întotdeauna că omul care zăcea într-o baltă de sânge, în dimineața aceea, își pusese două șosete diferite în picioare. Și-l imagina stând pe marginea patului, căutând prin sertare, fără să bănuiască nici măcar o secundă că totul avea să se sfârșească.
   - Am să te iau cu mine data viitoare când mă duc la mlaștină, nu mă interesează dacă vrei sau nu, i-a spus ea lui Ellen.
   - Aș vrea și eu să vin, a zis Oskar.
   - Desigur, a spus Maya. Chiar te rog.
   Exact în clipa aceea, cineva suna la ușă. Oskar s-a dus să răspundă. S-a întors câteva clipe mai târziu, părând ușor confuz.
   - E un jurnalist. Tom Soderberg. Zice că a venit să-ți înapoieze câteva cărți. Vrei să le iau eu sau...
   - Nu-i nevoie, a spus Maya, ridicându-se de pe jos, merg eu să vorbesc cu el. Ce spuneți, deschidem o sticlă de vin?

 .........................................