Tactica iubirii, Sarah Adams

................................................

4-5

 

                Dylan apare peste umărul meu, și un zâmbet larg și nesuferit i se întinde pe toată fața.

   - Am pus rujul în geanta ta, astfel încât, atunci când Nathan îl va strica, vei putea să ți-l reîmprospătezi.
   - Dar Nathan nu o să...
   Mă opresc, fiindcă îmi dau seama că, da, orice iubit care m-ar vedea așa mi-ar strica, negreșit, rujul.
   - ... Poată să-și țină buzele departe de mine. Bună propunere, Dylan!
   - În schimb, nu-l lăsa să-ți atingă părul! Este perfect aranjat, iar, dacă-l atinge, îl va distruge.
   Imaginea sfrijitului Dylan, îmbrăcat în pantalonii mei de trening, provocându-l pe masivul Nathan la un meci de box îmi vine în minte - și, sincer, este exact genul de distragere a atenției de care am nevoie acum. Îmi tremură mâinile și simt că o să vărs.
   - Îți mulțumesc pentru toate astea, Dylan. Ai făcut o treabă incredibilă!
   El îmi face semn că pot pleca.
   - Ești o pânză ușoară pentru un pictor. Și eu ar trebui să fiu cel care îți mulțumește. Iubitul tău mă plătește mai mult decât ar trebui să permit. De fapt, mă simt un pic josnic fiindcă am acceptat.
   Își încrețește buzele, gânditor, înainte ca ele să se curbeze într-un zâmbet răutăcios.
   - Bine, am trecut peste. O să plec de aici până să ajungă el, ca să fiți câteva momente singuri înainte să înceapă nebunia din seara asta. Trimite-mi un mesaj mai târziu și spune-mi cum a mers!
   Mă sărută pe obraz, după care își înșfacă gențile și pleacă.
   Încă mă privesc în oglindă, încercând să nu am un atac de panică, atunci când aud ușa închizându-se în spatele lui Dylan. Apoi, câteva minute mai târziu, ușa se deschide din nou. Inima îmi bate de două ori mai repede, pentru că știu cine a intrat. Nu mă strigă, dar îi aud pantofii eleganți bocănind pe podeaua de lemn masiv în timp ce se apropie de camera mea.
   Nu mă pot abține și mă uit în oglindă. Nu am o reacție de tip luptă sau fugi, ci îngheț. Îmi doresc cu disperare să văd pe cineva care nu se simte în largul său și care are senzația că totul este greșit, dar nu. Totul pare corect, minunat și interesant. Sunt speriată.
   Sunt speriată pentru că vreau, mai mult decât orice, să plec de aici.
   Sunt speriată pentru că abia aștept să merg cu Nathan în seara asta și să-l țin de mână.
   Sunt speriată pentru că toate aceste sentimente pe care le-am ținut la distanță atât de mult timp mă lovesc precum o furtună cu grindină.
   Pocniturile se apropie tot mai mult, iar acum îl văd, cu coada ochiului, pe Nathan stând în fața ușii de la baie și privindu-mă. Nu-mi vorbește, și nici eu nu-i vorbesc.
   Aerul devine fierbinte și dens în timp ce intră în baie și umple spațiul din spatele meu. Acum, văd și reflexia lui, purtând un costum gri-deschis care îi vine ca turnat pe bicepși și pe umeri. Maxilarul său pătrat este ras perfect, iar eu aș vrea să beau apa de colonie cu care se dă el. Ochii lui negri îi fixează pe ai mei în oglindă, iar eu îi simt căldura radiind prin spatele transparent al rochiei.
   Îmi zâmbește.
   Îi zâmbesc.
   Și apoi, se apleacă să mă sărute ușor pe obraz. La fel ca întotdeauna - dar complet diferit de data asta. Brațele îi rămân pe lângă corp, însă ochii lui alunecă peste fiecare centimetru al trupului meu. Rămân total nemișcată, încercând să continui să respir, în ciuda lipsei de oxigen din încăpere.
   - Ești frumoasă, îmi șoptește la ureche, și simt cum un fior îmi provoacă furnicături dulci pe șira spinării. Încă ești alături de mine?
   Încuviințez din cap.

CAPITOLUL 18

NATHAN

   Am vorbit la telefon tot drumul până la petrecerea aniversară a revistei.
   Tot ce vreau este să mă concentrez asupra lui Bree, dar agentul meu trebuia să discute despre un contract de sponsorizare pe care îl negociază pentru extrasezon, iar această discuție a fost urmată de un monolog în cadrul căruia Tim mi-a vorbit despre toți cei pe care trebuie să-i lingușesc după ce ne facem intrarea. Apelurile telefonice s-au succedat imediat.
   Deși Bree mă cunoaște de suficient de mult timp încât să mă vadă vorbind la telefon minute întregi nu mai reprezintă nicidecum un șoc pentru ea, tot urăsc asta. Este nepoliticos să-mi petrec tot drumul cu mașina având telefonul lipit de ureche. Majoritatea femeilor nu pot face față acestei părți a vieții mele, ceea ce a contribuit adesea la despărțiri premature.
   În unele zile, pot să le spun managerului și agentului meu să se retragă și să-mi lase puțin spațiu, dar, în zile precum cea de astăzi, în care am trecut de la o întâlnire programată, un antrenament și o ședință de terapie fizică la alta, trebuie să fiu neapărat în contact cu oamenii care îmi dirijează viața, chiar și în momentele mele libere.
   - Așa că Paul va fi cu siguranță acolo în seara asta și va trebui să te asiguri că îl cauți și că veți avea o conversație publică, spune Tim, ca și cum ar fi posibil să nu știu deja, din anii de experiență, că trebuie să fiu prietenos cu patronul echipei noastre.
   - Da. Am înțeles.
   - De asemenea, Jacob Nelson ar putea încerca să te încolțească. M-a contactat în legătură cu programarea unui interviu cu tine, iar eu i-am spus că nu este momentul. Încă nu am văzut un articol pozitiv din partea lui, și nu vreau să te apropii de el. Mulțumește-te să-i zâmbești și să-i amintești că de program se ocupă exclusiv managerul tău.
   - Hmm... sună bine!
   - Măcar mă asculți? mă întreabă Tim pe un ton supărat.
   Nu, nu. Chiar deloc. Mă holbez la picioarele lungi și goale ale lui Bree.
   Nu vreau s-o spun, dar, la naiba, arată mortal în seara asta. Arată mortal în fiecare seară, dar acum iese cu totul în evidență, în rochia asta mulată și strălucitoare, cu părul lung și sălbatic, dar și cumva perfect coafat. Și ochii ei... uau! Nu cred că am mai văzut-o vreodată dată cu dermatograf până acum, iar asta face ca ochii ei deja vibranți să mă apuce practic de gulerul costumului și să îmi ceară să îmi golesc buzunarele și să îi dau tot ce am.
   „Poți să iei tot, Bree.“
   Habar nu are că ochii mei sunt efectiv lipiți de ea, pentru că atenția ei e îndreptată asupra telefonului. Nu cred că am văzut-o clipind în ultimele 2 minute.
   - Nu, nu te mai ascult, Tim. Poți să-mi trimiți un SMS cu o listă cu oamenii pe care vrei să îi lingușesc și cu cei pe care trebuie să îi evit?
   Oftează, știind că m-a pierdut. Sincer să fiu, chiar dacă Bree nu mi-ar fi furat atenția, tot cred că l-aș fi ascultat doar pe jumătate pe Tim. Sunt obosit. Nu, mai degrabă, sunt epuizat. Dacă aș închide ochii chiar acum, aș leșina. Și, deși Bree arată ca o zeiță de aur la propriu, tot aș prefera să fiu acasă pe canapea cu ea, în pantaloni de trening, uitându-ne la televizor la ceva amuzant.
   - Bine, încă un lucru și te las în pace, spune Tim.
   - Ai 15 secunde.
   - Nicole mi-a spus să-ți transmit că trebuie să o săruți pe Bree pe covorul roșu în seara asta. Doar ceva cast și dulce pentru știri, ca relația voastră să rămână în centrul atenției și să fie în trend.
   Ochii mei se îndreaptă spre Bree, și pulsul mi se întețește. Primesc permisiunea oficială de a o săruta pe Bree. De fapt, mi se spune că nu am de ales decât să o sărut. Buzele noastre se vor întâlni în doar câteva minute, iar mintea mea nu se poate împăca cu ideea. Dintr-odată, încep să transpir. Nu mă simt în formă. Atât de multe depind de acest sărut. Dacă o dau în bară?
   În general, am primit rapoarte pozitive în acest domeniu, dar aici este vorba despre Bree. Trebuie să-i dau tot ce am mai bun, astfel încât cuvântul frate să nu mai apară niciodată în mintea ei cu referire la mine.
   - Am reținut. O vom face.
   Și apoi închid înainte ca Tim să-mi mai dea vreo sarcină. Bree trebuie să fi sesizat hotărârea din vocea mea, pentru că își ridică pentru prima oară privirea din telefon, iar ochii ei obsedanți mă privesc pe sub gene.
   - Ce vom face?
   Încă nu sunt pregătit să-i spun, așa că mă feresc.
   - Hei, îmi pare rău că am vorbit atât de mult la telefon! Nu e întotdeauna așa, dar faptul că suntem la jumătatea play-offului face ca timpul meu să fie...
   Ea râde și ridică o mână.
   - Nathan, te rog! Sunt eu... nu trebuie să-mi explici cât de ocupat ești în play-off. De fapt, chiar îți sunt recunoscătoare pentru timpul pe care mi l-ai oferit în această călătorie.
   - Da? 
   Zâmbesc și fac semn din cap spre telefonul ei.
   - Ce ai făcut?
   Își mușcă buza inferioară cărnoasă, și mă întreb dacă ar fi prea mult să o mușc și eu, în timpul primului nostru sărut.
   - Nimic.
   Obrajii ei se îmbujorează. Mă amuză faptul că își înclină imediat telefonul ca să nu pot vedea ecranul.
   - Asta înseamnă în mod clar că pui ceva la cale. Hai, dă telefonul încoace!
   - Nu!
   Genele ei lungi și întunecate îi ating practic sprâncenele, la cât de mult deschide ochii.
   - O să râzi de mine, adaugă ea.
   - Normal că o să râd, spun cu un rânjet larg. Dar asta nu-i ceva nou, așa că dă-mi să văd!
   Ea oftează, nemulțumită, apoi îmi înmânează telefonul. Acum, mă uit la o pagină de căutare pe Google plină cu imagini cu „celebrități pe covorul roșu“.
   Nu râd, fiindcă îmi dau seama că Bree este cu adevărat stânjenită.
   - De ce te uiți la asta?
   - Uite-așa! Am nevoie să găsesc idei despre cum să pozez. Tu ești atât de obișnuit cu toate astea, dar... eu sunt aici încercând să nu mă sperii că în vreo 2 minute voi fi PE UN COVOR ROȘU PENTRU PRIMA DATĂ ÎN VIAȚA MEA!
   Mă simt prost acum. Am uitat complet să îi spun cum ar trebui să se comporte odată ajunsă pe covorul roșu. Bineînțeles că este emoționată. Îmi aduc aminte că eram convins că aveam să cad direct în nas la prima mea fotografie făcută acolo, și nici măcar nu purtam tocuri de 10 centimetri, așa cum poartă ea. Probabil nu este cel mai bun moment să-i spun că trebuie să ne sărutăm în public pentru prima dată pe același covor roșu.
   - Bree, nu ai de ce să te temi! Voi fi acolo tot timpul și voi avea grijă să nu te împiedici sau să cazi. În ceea ce privește pozatul, trebuie să le oferi tuturor fotografilor șansa să prindă un unghi bun. Ține-ți umerii cât mai drepți, trași spre spate, și pieptul în față, cu mândrie, apoi prefă-te că încerci să configurezi recunoașterea facială pe iPhone.
   Ea izbucnește în râs, și umerii i se relaxează.
   - Ce înseamnă asta?
   - Știi, când trebuie să-ți întorci fața în toate direcțiile pentru ca telefonul să poată învăța fiecare detaliu al feței tale și numai tu să-l poți debloca. Procedează la fel cu aparatele foto ale jurnaliștilor. Uită-te în stânga, în dreapta, înclină bărbia ușor într-o direcție și apoi repetă pe partea cealaltă.
   Ea încuviințează din cap, concentrându-se la instrucțiunile mele.
   - Bine, și cu mâinile ce trebuie să fac?
   - O să mă ții de mână cu mâna stângă, iar mâna dreaptă ți-o vei sprijini pe șold. Nu-ți face griji pentru când să mergi și când să te oprești. Eu te voi ghida tot drumul.
   Ea inspiră adânc, iar eu nu-mi las privirea să alunece pe partea de decolteu care i se întrezărește sub acea bucată de stofă transparentă strălucitoare.
   Deși aș vrea să o fac.
   - Îți mulțumesc. Este... este rău că sunt puțin nerăbdătoare să fac asta?
   Cuvintele ei îmi mai diminuează, cumva, apăsarea pe care o simt în piept.
   Este încântată? Bree a ținut mereu să-mi spună cât de mult i-ar displăcea să fie implicată în această parte a vieții mele. Îmi ling buzele în loc să mă năpustesc asupra afirmației ei.
   - Mă bucur că ești nerăbdătoare. Pentru că îmi place să fii aici, cu mine.
   Ochii ei luminoși mă privesc, și, dintr-odată, uriașul SUV mi se pare mic.
   Ca o superbă cutiuță de cadouri.
   - Trebuie să ne sărutăm, îi spun, fără să dau dovadă de pic de tact.
   Instantaneu, expresia ei degajată dispare, iar crisparea i se citește pe față.
   - Poftim?
   Îmi dreg glasul și mă înjur în gând fiindcă nu am știut să fiu delicat.
   - Pe covorul roșu. Asta îmi spunea Tim la telefon. Nicole consideră că ar fi bine pentru imaginea noastră de cuplu dacă ne-am săruta ușor în timp ce reporterii ne fac poze.
   Ochii lui Bree sunt atât de mari, încât mă tem că o să-i iasă din orbite. Își frământă mâinile în poală. Dacă ar fi fost afară, în picioare, și nu pe bancheta mașinii, ar fi luat-o, cu siguranță, la fugă.
   - Nu pot să te sărut acolo! Mie mi-e teamă și de felul cum am să zâmbesc! Sărutul o să... Doamne, Nathan! Primul nostru sărut nu poate avea loc în fața unor paparazzi!
   Stomacul mi se strânge la auzul cuvintelor ei: primul nostru sărut. De parcă ar fi sigură că o să mai existe și altele.
   - Vrei... vrei să te sărut acum?
   URĂSC să fiu atât de nervos și de neliniștit precum mă simt acum. „Nu-ți lăsa vocea să-ți tremure ca a unui prostănac.“
   - Nu! Categoric nu!
   Ea tace apoi, se uită pe geam câteva clipe, după care își îndreaptă privirea înapoi către mine.
   - Sau... poate că da. De fapt, da.
   Încă o pauză, urmată de o mișcare hotărâtă a capului.
   - Stai, nu! E mai bine să ne sărutăm doar în public, ca să nu simțim că ar fi ceva real.
   - Dar va fi real.
   Se uită fix la mine.
   - Nu. Nu va fi.
   - Buzele mele foarte reale vor fi pe buzele tale foarte reale, Bree. Asta este însăși definiția cuvântului „real“. Nu va fi ceva care să existe doar în mintea noastră.
   Este la un pas să-și acopere fața cu palmele, dar se oprește în ultima clipă, amintindu-și că nu poate să-și strice machiajul. În schimb, scâncește:
   - Off, Nathan... 
   Ochii ei alunecă spre mine, și Bree pare speriată.
   - Este... prea mult. Toate astea sunt prea mult. Noi doi...
   - Știu.
   Aș vrea să-mi așez mâna pe coapsa ei pentru a o consola, dar știu că asta n-ar face decât să înrăutățească situația. În schimb, simt că ar trebui să mă așez pe mâinile mele, ca să nu le vină vreo idee. Ar trebui să o împing pe Bree spre această schimbare în relația noastră, nu să o arunc de pe barcă fără vestă de salvare.
   - Bree, uită-te la mine!
   O face, iar ochii sunt plini de atâtea emoții pe care nu le pot citi.
   - Sunt doar eu. Noi doi. Nathan și Bree Cheese. Sărutul nu va schimba asta. Va face ca toate aceste lucruri să fie mai bune.
   Apăsarea din privirea ei se risipește ușor, și Bree îmi zâmbește.
   - Ai dreptate. Este doar un sărut. Nu e mare lucru.
   Ei bine, nu am vrut să spun chiar asta.
   Nu apuc să dezvolt ideea și nu avem timp să exersăm sărutul chiar dacă am vrea. SUV-ul încetinește și în cele din urmă se oprește, iar ochii frenetici și îngroziți ai lui Bree țâșnesc spre mine. Oh, nu! Arată de parcă i-ar veni să vomite. Acum, mă întind și îi strâng coapsa cu palma. Simt sub vârful degetelor pielea ei caldă și netedă. Nu-mi las creierul să înregistreze cât de bine mă simt atingând-o pe Bree. Nu pot să o fac chiar acum, căci risc să îmi pierd mințile.
   Ea înghite în sec, apoi portiera de pe partea ei se deschide. Imediat are loc o explozie de urale din partea fanilor care pândesc dincolo de funia aurită, și suntem orbiți de blițurile aparatelor fotografilor care vor să surprindă momentul exact în care pășim pe covorul roșu. Îi fac lui Bree un semn rapid din cap. Ea îmi răspunde tot cu o înclinare discretă a capului. Și atunci, chiar facem asta. Împreună. Este visul meu devenit realitate, și sper doar să nu ajungă să fie coșmarul lui Bree.
   Imediat, această seară devine altfel decât toate celelalte evenimente pe care a trebuit să le îndur fără ea alături. Energia este diferită, iar Bree mă prinde de mână și se lipește de mine ca un fluture de o lampă, în timp ce pășim pe covorul roșu. Mă tot uit înapoi la ea ca să mă asigur că nu vomită în timp ce merge, dar, după vreo 10 pași, zâmbetul ei se transformă. Nu mai este forțat și terifiat, ci tot mai relaxat și mai încrezător.
   Cunosc acest sentiment. Este la fel ca atunci când sari prima oară de pe o trambulină. Cea dintâi secundă de după salt este și cea mai rea, dar, de acolo, totul devine mai ușor. Nu mai ai nimic de făcut decât să te bucuri de căderea liberă.
   Mâna lui Bree o strânge pe a mea, și mă uit înapoi ca să o văd cum își încrețește nasul la mine când îmi oferă surâsul ei caracteristic. Privirea ei parcă îmi spune: „Hei, îți vine să crezi?“ Simt că inima îmi explodează. Este larg deschisă, este cu totul în stăpânirea lui Bree. Întotdeauna a fost așa.
   - Nathan! Uită-te aici!
   - Hei, Nathan! Bree!
   Paparazzi sunt zgomotoși, și blițurile sunt puternice, dar abia dacă le sesizez când eu și Bree ne oprim în fața fundalului cu logoul revistei Pro Sports Magazine imprimat peste tot. Pentru că acum este momentul când trebuie să o sărut pe Bree. Îi las palma din palma mea, pentru a-mi înfășura brațul pe după șoldul ei, și mă înclin un pic mai mult spre ea, asigurându-mă să păstrez cea mai mare parte a corpurilor noastre cu fața spre fotografi.
   Dintr-odată, urăsc faptul că acesta trebuie să fie primul nostru sărut. Este cât se poate de rău. Se simte rigid. Calculat. Sunt atât de departe de a fi romantic, încât am putea la fel de bine să ne aflăm într-o groapă de gunoi, iar eu să am pe cap o coajă de banană putredă. Dar în niciun caz asta nu o va face să îi tremure genunchii, iar eu nu vreau să mă mulțumesc cu mai puțin.
   O simt pe Bree cum inspiră adânc în timp ce își lărgește zâmbetul, privindu-mă. Mai mulți fotografi strigă.
   - Oferiți-ne un sărut! țipă unul, iar Bree deschide larg ochii, ca și cum m-ar îndemna din priviri.
   Și acum, toți scandează că vor să vadă un sărut. Nicole avea dreptate - toată lumea este înnebunită după așa ceva. Și eu sunt înnebunit după așa ceva. Dar aș fi vrut să avem parte de acest sărut în intimitatea casei mele, unde să îi pot oferi lui Bree atenția pe care o merită. Unde să o pot lipi de perete. Unde să îi pot adora gura așa cum am visat de ani buni să o fac.
   Asta este singura mea șansă, și o s-o dau în bară. Ar trebui să-i prind buzele într-un sărut dur? Ori poate ar trebui să-l las să se rostogolească lent?
   Ar trebui să fie un pupic? La naiba! Nu pot. Acum, inima îmi bate dureros, palmele îmi transpiră, iar noi stăm în locul ăsta de prea mult timp. Femeia care are în mâini o planșetă pe care sunt scriși invitații și un walkie-talkie ne spune că trebuie să înaintăm. Deja am monopolizat covorul roșu, și vrea să dispărem cât mai grabnic din peisaj, pentru ca următorul SUV, care tocmai a sosit, să-și poată deschide portierele. Dar eu nu pot să mă mișc. Simt în palme ciupituri și furnicături, iar fața îmi este fierbinte. Luminile intermitente ale blițurilor mi se par brusc dureroase, iar strigătele abrazive se strâng în jurul meu.
   Ce se întâmplă? Este aceeași senzație pe care am simțit-o în tunel înainte de ultimul meci. Cred că o să leșin.
   Zâmbetul lui Bree zăbovește doar pentru o secundă asupra mea. Probabil a văzut pe chipul meu ceva ce n-aș fi vrut să arăt. Mâna ei delicată se apropie de bărbia mea, și Bree îmi zâmbește cu adevărat. Este moale ca o pătură. Ca un zâmbet al lui Bree și al lui Nathan.
   - Mai ești cu mine? mă întreabă pe un ton scăzut, făcându-mă să mă concentrez doar asupra ei.
   Mă las să mă afund în imaginea ei, iar pulsul mi se calmează puțin.
   Încuviințez din cap și înghit în sec cu greutate. Ea se ridică pe vârfuri și depune un sărut moale și rapid pe buzele mele. O strâng de șold, dornic să o țin lângă mine, să absorb fiecare clipă cât gura ei este lipită de a mea, dar, mult prea repede, ea se îndepărtează. Se răsucește din nou spre fotografi și își înclină fața, teatral, în alte două direcții, ca și cum asta ar fi făcut toată viața ei.
   Aparent mulțumită de numărul de fotografii făcute, trece prin fața mea, mă ia de mână și mă trage după ea, zâmbindu-mi ca o regină seducătoare. Toată lumea ar trebui să se încline în fața ei când trece. Eu o urmez, ca un cățeluș pierdut. Îmi strânge degetele de câteva ori în timp ce mergem, așa cum am făcut eu pentru ea la intrare. Sunt încă amețit, nu reușesc să înregistrez tot ce ne înconjoară, dar sunt sigur că mai târziu, când voi fi singur, o să mă iau la palme pentru că am stricat primul nostru sărut.

CAPITOLUL 19

BREE

   Îl împing pe Nathan în cort și îl trag repede într-o parte. Totuși, el nu este genul de bărbat ușor de ascuns. Practic, e ca și cum aș încerca să strecor un urs uriaș la un ceai dansant.
   „Poftim, dragă grizzly, pune-ți pălăria asta drăguță, și nimeni nu te va remarca!“ Evident, toată lumea îl observă.
   Imediat ce intrăm, de peste tot capetele se răsucesc spre noi, ceea ce înseamnă că avem la dispoziție cam 30 de secunde până ce unul dintre cei de față va decide că trebuie să devină nesuferit și să-l monopolizeze pe Nathan. Atât de mulți oameni s-au adunat deja aici, sportivi profesioniști și celebrități din belșug. Este un amalgam de personalități pe care îmi place să le urmăresc pe rețelele de socializare. Dar nu mă pot concentra la asta acum.
   Îmi agăț brațul de al lui Nathan și îl ghidez cale de 10 pași în lateral față de intrarea în cort, înainte de a ne răsuci în loc, astfel încât el să fie cu spatele la mulțime și cu fața la mine. Sper că voi reuși să-i ofer măcar câteva secunde departe de ochii curioșilor. Privirea lui încă pare cam sticloasă, iar acele cearcăne pe care le-am observat zilele trecute s-au agravat. Nu mă pot abține să nu mă gândesc că n-ar fi trebuit să fim aici în seara asta.
   Nathan este epuizat.
   - Hei, Nathan!
   Mă apropii și mai mult de el și îmi așez mâna pe pieptul lui, astfel încât toată lumea să știe că aceasta este o conversație intimă, pe care nu ar trebui să o întrerupă. Și, de asemenea, pentru că - ghici ce? - chiar îmi place să-l ating. Îi simt trupul atât de musculos și de solid sub degetele mele.
   - Ești bine? Ar trebui să mergem acasă? Este în regulă dacă spui da.
   Ochii îi alunecă spre palma mea, apăsată peste pieptul lui ferm, și mi-o acoperă cu mâna. Atingerea îmi face venele să tresalte. Îmi amintește de faptul că tocmai l-am sărutat. Pe covorul roșu. În fața tuturor.
   A fost ceva atât de scurt, încât abia am înregistrat momentul, mai ales că erau o mulțime de curioși care ne examinau. Și apoi, în secunda în care m-am îndepărtat, m-am simțit dezamăgită. Nu pentru că ar fi lipsit scânteile, ci pentru că nu am avut ocazia să fiu atentă la ele. Eram prea îngrijorată de atacul de panică pe care cred că îl avea el acolo și m-am concentrat să îl scot de pe covorul roșu înainte ca fiecare fotografie din revistele de cancan de mâine să-l prezinte pe Nathan arătând ca o căprioară în bătaia farurilor.
   Tabloidele ar fi avut o zi plină de minciuni prin care să explice expresia lui: Nathan Donelson pierde lupta cu pastilele narcotice!
   Respiră adânc, iar eu îi simt pieptul cum i se umflă.
   - Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat acolo! Sunt bine acum.
   Mi se pare normal ca Nathan să treacă atât de nonșalant peste o asemenea situație.
   - Ești sigur? Mi s-a părut că ai avut un atac de panică.
   El face o grimasă și își înclină capul spre stânga, iar gestul îi evidențiază colțul ascuțit și puternic al maxilarului.
   - Nu... eu nu am așa ceva.
   Râd, pentru că el vorbește foarte serios. De parcă ar fi o rasă de supraom care pur și simplu nu poate să aibă căderi psihice din când în când.
   „Atenție, știință, am găsit un om care nu se simte niciodată stresat!“
   - Dar nu trebuie neapărat să suferi de anxietate ca să ai un atac de panică. Uneori, atacurile de panică pot să apară din cauza unui stres prea mare, a unei suprasolicitări sau...
   - Bree, te asigur că sunt bine, mă întrerupe Nathan cu voce rugătoare.
   Chiar nu vrea să vorbească despre asta acum, și, judecând după felul în care s-a înroșit la față, cred că este de-a dreptul jenat de situație.
   - Hai! Să mergem să ne distrăm!
   Încuviințez din cap și simt că mi se face milă de el și de sentimentul de jenă care l-a cuprins. Putem vorbi despre toate astea mai târziu, când vom fi singuri.
   - Bine, hai să facem chestia asta!
   Nathan mă ia de mână, și ne întoarcem spre încăpere. Este momentul în care privesc cu adevărat mulțimea pentru prima dată, iar acum este rândul meu să îngheț. Acest cort de petrecere strălucitor și extravagant este plin de oameni celebri. Sportivi din toate domeniile. Actori și cântăreți. Mă îndoiesc sincer că există o singură persoană obișnuită aici. Corecție: există o singură persoană obișnuită, și aceea sunt eu.
   - M-am răzgândit, vreau să merg acasă.
   Dau drumul brațului lui Nathan și fac 5 pași înapoi, dar intru direct într-un afiș uriaș.
   Aș vrea să pot spune că m-am lovit ușor și totul este în regulă. Dar nu.
   Lucrurile se derulează cu încetinitorul. Simt hârtia subțire în spatele meu, dar tocul meu înalt se blochează în suportul de susținere. Simt cum cad pe spate și văd cum Nathan face ochii mari și mă strigă pe nume. Își întinde brațele ca să mă prindă, dar nu este suficient de rapid. Mă prăbușesc cu spatele în afiș și îl aud cum se rupe exact pe mijloc.
   Partea bună este că nu mă prăbușesc la pământ. Reușesc cumva să mă echilibrez și să rămân în picioare. Partea nefericită este că acum mă aflu în mijlocul unui afiș înalt de 3 metri, pe care tocmai l-am despicat, și toate privirile celor prezenți sunt ațintite asupra mea.
   Da, o să vomit. Mă răsucesc repede, apucând fiecare parte a afișului rupt, într-o încercare disperată de a-l pune la loc. Și acum, îmi dau seama cu întârziere că afișul pe care l-am rupt este o imagine de mărimea unui Goliat a lui Nathan Donelson dezbrăcat, iar mâinile mele îi țin direct mâinile - vreau să spun mâinile de pe afiș - în care are mingea ovală, așezată exact deasupra părților sale delicate, tocmai pentru ca fotografia să nu fie interzisă minorilor.
   Am o revelație când mă uit în jur și văd multe afișe similare cu alți sportivi, toate conținând una dintre fotografiile acestora din numărul special al revistei dedicat la un moment dat fiecăruia. Apoi, observ într-un colț o cabină foto, cu un fundal pe care scrie „CELEBRAREA A 10 ANI DE NUMERE DEDICATE FORMEI CORPORALE“. Sunt desenați și mușchi pe care îi poți folosi ca decor. Drăguț!
   Grozav! Sunt prinsă, de la față la coapse, în mijlocul fotografiei cu Nathan dezbrăcat, părând cea mai perversă creatură din toată sala. Timpul începe iarăși să se scurgă normal. Scot un țipăt ascuțit și ies din afiș.
   Nathan cel gol se ridică, preț de câteva clipe, plutind în aer, și într-un final cele două bucăți de hârtie sfâșiate cad fără vlagă, dezvăluind cum am distrus complet ceea ce a fost probabil un afiș de câteva sute de dolari. Aud câteva râsete în spatele meu și câteva icnete, dar, în rest, se lasă o tăcere grea. Fața mea este atât de fierbinte, încât am impresia că o să mi se topească de pe oase.
   Nathan pășește lângă mine, își înfășoară mâna în jurul bicepsului meu și își lipește pieptul de spinarea mea, în timp ce se apleacă și îmi șoptește:
   - Ești bine?
   Clatin din cap, cu câteva mișcări rapide.
   - Cât de repede poți să mă duci pe un alt continent?
   Nathan încă râde de mine cât timp urcăm cu liftul până la apartamentul lui. Râde de când am plecat de la petrecere, și, de fiecare dată când cred că ar vrea să vorbească, ridic spre el un deget amenințător. „Să nu cumva să îndrăznești!“
   Per total, distrugerea afișului nu a fost mare lucru. Nathan - sufletul enigmatic al oricărei petreceri - a întors cu ușurință întreaga situație, pentru ca ea să fie încadrată într-o lumină simpatică. A înfruntat mulțimea și, după ce a schițat unul dintre acele zâmbete cuceritoare, care-i sunt atât de specifice, și-a făcut vocea să răsune în întreaga sală: „Deci... cred că iubita mea ar vrea să împacheteze afișul ăsta și să-l ia acasă... Îi putem da o mână de ajutor?“
   Toată lumea a explodat în hohote de râs, iar eu am făcut o mică plecăciune pe scenă, și, cumva, asta ne-a transformat în cel mai de succes cuplu al evenimentului. Eu și Nathan am pozat chiar lângă afișul rupt, și, când am postat fotografia pe pagina mea de Instagram, am adăugat și o explicație: „Dacă creioanele corectoare ar putea șterge și situațiile jenante...“
   Postarea a primit 4 000 de like-uri în prima oră.
   Toată seara, abia dacă am avut un moment pentru noi, pentru că absolut toți invitații voiau să discute cu Nathan și să-i ureze succes în play-off. Dar asta nu m-a deranjat. M-am simțit chiar bine să-l țin de mână și să fiu prezentată atâtor oameni drept iubita lui. A fost, de asemenea, profund satisfăcător să-l văd pe Nathan oferindu-le tuturor zâmbetul său de complezență. Acesta nu-i cuprinde niciodată și ochii, dar numai eu știam asta, pentru că acum îmi oferă mie zâmbetul lui total. Cel pe care l-am văzut încă din liceu.
   Nathan își smulge cravata de la gât și își desface nasturele de sus al cămășii în timp ce pășim prin holul apartamentului său. Îmi dau jos pantofii cu toc, iar el își aruncă haina și cravata pe masa de la intrare, iar acum suntem doar noi și valurile de la fereastra lui, care se sparg la țărm. Pot să respir. Un fior mă străbate când îmi dau seama că de data aceasta eu sunt cea care intră pe ușă cu Nathan după un eveniment. Eu. Am fost cu el în public și... mi-a plăcut la nebunie. Ceea ce este rău. Foarte rău.
   Cum să îndes această figurină cu arc înapoi în cutia ei?
   Rămân înlemnită lângă ușă, iar Nathan continuă să meargă. Îi ia câteva secunde să conștientizeze că nu mai sunt lângă el, apoi se uită înapoi peste umăr cu un zâmbet stins.
   - Ce s-a întâmplat?
   „Oh, nimic deosebit. Doar un atac intern de panică pentru că înțeleg cât de mult mi-am dorit această viață cu tine. Nu este mare lucru.“
   - Nu s-a întâmplat nimic.
   Picioarele mele goale se dau înapoi. Sceptic, Nathan îmi aruncă o privire piezișă.
   - Bree...
   Pantofii mei sunt în colțul de lângă ușă, dar știu că nu am timp să îi iau.
   Dacă intenționez să o iau la fugă, trebuie să mă mișc repede. Mă răsucesc pe călcâie și dau să fug, dar Nathan e lângă mine în 2 secunde, îmi saltă picioarele și mă ia în brațe.
   - Nici să nu te gândești! Nu vei ieși de aici atât de repede.
   Mă poartă până la canapea și mă lasă pe o pernă, apoi îndreaptă spre mine un deget sever.
   - Rămâi aici! Nimic nu este diferit. Suntem complet normali.
   Apoi, dispare în bucătărie pentru a lua ceva de mâncare.
   Luminile sunt încă discrete când se întoarce, și aș vrea să aprindă cineva becurile mari din centrul încăperii, pentru că altfel totul arată prea suav, prea ca din filmele cu James Bond în această lumină romantică, cu oceanul întunecat care vuiește pe fundal. Și, după felul cum mă privește Nathan, simt că prietenia noastră este o bombă cu ceas. Știu doar că îmi voi pierde, cumva, cel mai bun prieten.
   Cămașa lui Nathan este acum scoasă din pantaloni și atârnă liber. El se oprește chiar în fața mea și îmi aruncă în poală un pachet de bomboane Starburst nedeschis.
   - Îl păstrez pentru urgențe. Cred că acest moment reprezintă una.
   Zâmbesc când văd un cub cu aroma mea preferată, iar umerii mi se relaxează puțin. Cum de știe el întotdeauna exact ce trebuie să facă pentru a avea grijă de mine?
   - Acum, fug până la baie. Te rog să fii aici când mă întorc.
   Cuvintele lui sunt blânde și dulci, și, dintr-un motiv oarecare, asta îmi mută mintea înapoi la senzația trăită când buzele lui s-au lipit de ale mele.
   Cât Nathan este plecat, închid ochii și încerc să-mi amintesc fiecare detaliu, dar totul este prea neclar. Ca un vis delicios din care te trezești și pe care îl simți cum îți alunecă printre degete. Oare sărutul ăla chiar s-a întâmplat?
   Nathan nu l-a menționat nici măcar o dată, așa că nu trebuie să fi însemnat mare lucru pentru el. În definitiv, cum ar fi putut? A durat poate două secunde.
   „Dar a însemnat ceva pentru mine.“
   Nathan se întoarce în cameră chiar în momentul în care îmi bag un cub roz în gură. Arată incredibil în pantalonii lui de costum și în cămașa de pânză desfăcută. Simt cum gura mi se umple de salivă, dar nu e de la bomboană. Se așază la capătul celălalt al canapelei și zâmbește.
   - Ești mai bine?
   Încuviințez din cap și mut guma moale sub obrazul meu drept. Sunt o veveriță care adună în fălci provizii de Starburst roz.
   - Mai bine.
   - Vrei să te uiți la televizor? Să continuăm să vedem emisiunea aia amuzantă?
   Deja se întinde după telecomandă, și privirea mea se agață de antebrațul lui expus și musculos. Sunt hiperconștientă de el, în moduri în care nu mi-am dat voie până acum. Televizorul se deschide, și un comediant spune o glumă despre clătite. Apoi, ca și cum nimic pe lume nu s-ar fi schimbat, mâna lui Nathan îmi înfășoară piciorul gol și îmi răsucește întregul corp, pentru a-mi trage picioarele în poala lui. 
   Rămân cu gura căscată în timp ce degetele lui se împing și alunecă în scobitura tălpilor mele. Degetele lui puternice și bătătorite îmi frământă, cu o precizie de expert, tălpile care mă dor, trecând apoi de glezne și apăsând pe gambe. Și, oricât de fierbinte mi-ar fi pielea, mâinile lui sunt cumva mai fierbinți. Sunt ca niște pietre proaspăt scoase din foc și care îmi topesc pielea.
   Tot ce pot face este să privesc, să clipesc, să savurez. Mă atinge într-un mod intim, cum nu s-a mai întâmplat niciodată de când suntem cei mai buni prieteni. Dar, deși în acest moment sunt practic o tamale fierbinte și vie, Nathan nici măcar nu se concentrează asupra masajului pe care mi-l face, care îmi schimbă viața. Se uită la emisiunea de comedie, relaxat și cu picioarele goale. Da, nu-i mare lucru. Suntem doar genul ăsta de prieteni acum? Prieteni care se întâlnesc ocazional? Prieteni care se ghemuiesc unul în brațele celuilalt? Prieteni care...
   - Nathan, ne-am sărutat în seara asta, izbucnesc eu.
   „Ușurel, Bree! Ține-ți firea! Ia lucrurile încet și cu calm!“
   Mâinile lui Nathan îngheață pe pielea mea, și el ridică întrebător din sprâncene. Oprește televizorul, apoi își îndreaptă privirea spre mine. Mi-aș fi dorit să fi lăsat televizorul pornit, ca să umple liniștea incomodă, dar acum suntem singuri cu vorbele pe care tocmai le-am rostit, și ele licăresc ca niște lumini intermitente între noi.
   - Sunt surprins că vrei să recunoști asta, spune el, iar răspunsul lui mă pune în dificultate.
   - Tu nu vrei să recunoști?
   Colțul gurii i se curbează în sus.
   - Vorbesc despre orice vrei, oricând vrei. Putem vorbi chiar și despre cum ai distrus afișul în care eram dezbrăcat din simplul motiv că erai atât de geloasă că altcineva mă vedea astfel.
   Oftez și arunc în el o bomboană portocalie. El râde când aceasta se lovește de bicepsul lui.
   - Nu-i adevărat! Nu am distrus intenționat acel afiș! Nici măcar nu l-am văzut înainte să intru cu fundul în el! De fapt, ai fi putut să mă avertizezi că mergem să sărbătorim o revistă dedicată formei fizice!
   El chicotește, cu capul căzut pe spate pe canapea, și îmi lovește ușor tibia de 2 ori, așa cum obișnuiește să se lovească peste coapsă atunci când râde prea tare.
   - Fața ta a fost de neprețuit! Roșie ca un semafor!
   Îmi trec mâinile peste obraji, de teamă că încă sunt aprinși.
   - OPREȘTE-TE! Ești atât de rău!
   El însă hohotește în continuare, și umerii i se cutremură, iar mușchii de pe abdomen i se încordează de atâta râs.
   - Nu știam că goliciunea mea te va afecta atât de mult. Nu este ca și cum nu ai mai fi văzut imaginea aia. Și încă imaginea aia nu este nimic în comparație cu restul fotografiilor din numărul ăla al revistei.
   Îi arunc o privire grăitoare, simțind că ne îndreptăm tiptil spre ceva ce nu ar trebui să existe, dar în același timp dorindu-mi cu disperare să o facem.
   - Eu... chiar n-am mai văzut poza aia.
   Încerc să-mi fac de lucru, trăgând în jos de tivul rochiei mele scurte pentru a adăuga puțină clasă acestui decor. Când îmi ridic privirea, zâmbetul lui Nathan mi se pare încărcat de curiozitate.
   - Cum adică nu ai mai văzut-o?
   Ridic din umeri:
   - Nu m-am uitat niciodată în revistă.
   - N-ai făcut-o?
   - Ei bine, nu trebuie să pari atât de neîncrezător. Este adevărat: unele femei se pot abține să se uite la poze nud cu tine.
   Cu greu, totuși.
   - Nu ai fost nici măcar un pic curioasă?
   Vocea lui face ceva nou. Ceva care simt cum crește în mine. Ceva care îmi face stomacul să se strângă și să se răsucească.
   - Nu.
   Este o minciună sfruntată.
   - Prietenii nu-și văd prietenii dezbrăcați. Este cea mai elementară regulă a umanității.
   Nathan își ține picioarele lungi așezate în unghi drept în fața lui.
   Sunt ca niște trunchiuri solide de copac prinzând rădăcini. Își mișcă brațul pentru a se întinde peste spătarul canapelei, iar vârfurile degetelor lui ating ușor umărul meu, în timp ce cealaltă mână se odihnește, într-un final, pe glezna mea. Degetul lui mare se mișcă în sus și în jos. În sus și în jos. În sus și în jos. Dar cel mai curios lucru este modul în care, mușcându-și buzele, mă săgetează cu privirea.
   - Ce s-a întâmplat? îl întreb, simțind cum se mișcă pământul sub mine. De ce faci fața asta? continui și îl împung cu degetul în obraz.
   - Hmm? A, nu e nimic.
   - Ești cel mai slab mincinos, Nathan. Serios, sper să nu joci niciodată poker, altfel îți vei pierde toți banii. Spune tot acum!
   Ochii lui negri alunecă spre mine.
   - Dacă spun, o să-ți dorești să nu o fi făcut.
   Inima îmi bate cu putere.
   - Bine, acum, chiar trebuie să-mi spui. De fapt, îți cer.
   Expiră adânc, dezumflându-și obrajii, în timp ce își întoarce capul dintr-o parte în alta ca și cum ar vrea să-și dea curaj.
   - Te-am... te-am văzut goală. Uite, am spus-o!
   Dintr-un motiv oarecare, la auzul acestor cuvinte, instinctul meu natural este să mă ridic și să azvârl cu o pernă de canapea în el.
   - Nu, nu ai făcut-o!
   Râsul lui Nathan mi se pare suprarealist. E ca și cum aș visa.
   - Ba chiar am făcut-o. A fost un accident. Ieșeai de la duș și... uau! Ești bine? Bree, stai jos! Arăți de parcă o să leșini.
   Așa este. Sunt sută la sută pe cale să leșin. Nathan Donelson m-a văzut dezbrăcată și eu habar n-am avut! Asta nu este în regulă. Ce am făcut? Oh, Doamne, te rog spune-mi că nu dansam sau ceva oribil! Poate că de asta Nathan nu a făcut niciodată vreun gest sentimental față de mine. M-a văzut goală și nu a simțit nimic!
   Nathan mă ia de braț și mă trage lângă el pe canapea. Și iată care este problema cu toată această situație: Nathan este cel mai bun prieten al meu, la care apelez mereu în astfel de cazuri, așa că, deși el este cel în preajma căruia mă simt stânjenită, tot el este bărbatul în pieptul căruia îmi îngrop fața ca să mă consolez. Brațele lui lungi mă cuprind și mă lipesc de trupul său. Sunt ancorată de el. Apa lui de colonie mă învăluie, iar acum știu că a fost o greșeală. Nu mă va lăsa să mă desprind din această îmbrățișare.
   - Vezi, exact de asta nu ți-am spus. Știam că o să te sperii și mi-era teamă că o să-mi iei cheia apartamentului tău.
   - Bună idee! Îmi vreau cheia înapoi!
   - Nicio șansă. Bree, putem fi adulți în privința asta.
   - Nu, nu putem! Nu suntem adulți în legătură cu nimic - de ce te-ai aștepta la asta acum? Mă simt atât de umilită. Ai zăbovit cu privirea? Te-ai holbat? Cât de mult te-ai uitat? Și... din ce... unghi?
   De fapt, nu vreau să știu nimic din toate astea, dar, în același timp, sunt și disperată să aflu. Este ca și cum ai asista întâmplător la deraierea unui tren.
   Nu poți să nu te uiți la așa ceva.
   Nathan scoate un fel de mârâit, iar eu simt cum își înclină capul pe spate, ca și cum s-ar uita la tavan.
   - Bine. Nu, nu am zăbovit, pentru că nu sunt un pervers. Și... a fost cumva la 360 de grade, pentru că ai ieșit din baie și apoi... nu știu, ai uitat ceva de care aveai nevoie și te-ai răsucit ca să te întorci înăuntru.
   Ei bine, hai să o spunem, oameni buni. „Ora morții lui Bree Camden: 22.30. Cauza morții: supradoză de umilință.“
   Gem și scâncesc succesiv, afundându-mi și mai tare fața în pieptul lui. Mă voi îngropa aici și nu voi mai ieși niciodată. Sigur, voi rămâne atașată de el pentru totdeauna, dar cel puțin astfel nu va mai apuca să se uite la mine niciodată.
   Mâna lui îmi mângâie ușor părul.
   - Trebuie să recunosc, nu te văd genul care umblă dezbrăcată prin casă. Nici măcar nu porți bikini la piscină.
   - Probabil așteptam să se usuce loțiunea autobronzantă.
   Nathan tace atât de mult timp, încât cred că a adormit. Mă uit la el și îi văd ochii sticloși privind în depărtare. Și apoi, conștientizez ce se întâmplă.
   Bat tare din palme în fața lui.
   - Oh, nu, nu-i adevărat! Nu ai voie să îți imaginezi cum arăt dezbrăcată.
   - Îmi pare rău, spune el în șoaptă și clipește des, părând rușinat. Ai pomenit despre autobronzant și apoi... nu mai contează.
   Strâng din dinți.
   - Este complet inacceptabil.
   Zâmbetul lui trădează o profundă și sinceră compătimire.
   - Bree, îmi pare foarte rău! Ce pot să fac ca să fie mai bine? Să nu mai vorbesc despre asta? Să-ți spun ce am crezut când te-am văzut?
   - NU! LA NAIBA, NU!
   Mă împing din brațele lui și mă ridic. Mă plimb ca o panteră într-o cușcă de la grădina zoologică. O idee mă lovește imediat, și nu mă gândesc nici măcar o secundă înainte de a o transpune în cuvinte.
   - Poți să te dezbraci, și atunci o să fim chit!
   Nathan clipește la mine. Uimit.
   De fapt, îl înțeleg. Nici eu nu mă așteptam să spun asta. Dar este o cerere întemeiată! El a ajuns să mă vadă goală într-o situație mai puțin favorabilă, iar acum eu ajung să-l văd pe el dezbrăcat în același gen de situație. El înghite în sec.
   - Sau ai putea să te duci să iei una dintre revistele alea și să arunci, în sfârșit, o privire.
   - Nu, ripostez eu și scutur din cap, ca un copil sfidător. În pozele alea ești plasat în cele mai avantajoase poziții, sub luminile ideale ale reflectoarelor, ai trupul uns cu uleiuri, și - fii sincer - fotografiile au fost și modificate pe computer. Este de așteptat ca acolo să arăți ca un zeu coborât printre oameni, dar nu este corect să-mi ceri să mă uit în revistă, când tu m-ai văzut într-o lumină puternică și fâțâindu-mă prin casă.
   Încearcă să-și înăbușe un zâmbet. Asta mă înfurie și mai tare. Mișc rapid din degete în sus, îndemnându-l să-și ridice fundul arogant de pe canapea.
   El geme, își lasă capul în jos, apoi se ridică încet, cât este de înalt.
   Dumnezeule mare, este ca un turn. Ochii negri ca antracitul îi întâlnesc pe ai mei, de la un metru distanță, iar el își arcuiește sprâncenele.
   - Ești sigură că este o idee bună?
   - Este o idee grozavă! Treci la treabă!
   Probabil ochii mei par sălbatici. Ca ai unei veverițe turbate, pe care nu ai vrea să o întâlnești în parc.
   Dar Nathan nu roșește, așa cum sperasem. Nu pare nesigur sau speriat de ceea ce voi găsi sub hainele lui. Pur și simplu, începe să-și descheie cămașa.
   Mâinile lui sunt ferme în timp ce o face, iar mie îmi tremură picioarele precum cele ale unui pui de căprioară abia fătat. Cu fiecare nasture descheiat, îmi pun la îndoială sănătatea mintală fiindcă i-am cerut să facă asta, dar nu-i spun să se oprească.
   Trei nasturi desfăcuți, și văd un triunghi de piele bronzată. Patru nasturi. Cinci, și acum se vede un mic smoc de păr.
   Nathan se oprește și-mi aruncă o privire superioară, tachinându-mă:
   - Vrei o țigară sau altceva? Poate vrei să-ți pui picioarele pe masă, ca să stai mai confortabil?
   - Șșșttt! Așa este corect.
   Este singurul motiv pentru care fac asta. Singurul motiv.
   Degetele lui Nathan ajung la ultimul nasture, apoi el lasă cămașa să-i alunece de pe umeri și o aruncă pe canapea. L-am mai văzut de atâtea ori fără cămașă, dar acum este... diferit. Umerii lui sunt parcă tăiați în granit, iar claviculele par doi drugi de fier care apasă pe pielea lui aurie și catifelată. În jurul crestelor mușchilor de pe abdomenul lui se conturează umbre, făcându-le să pară niște trepte care coboară spre o talie perfect conică.
   Centura Adonis dispare în pantalonii de costum bine călcați, susținuți de o curea neagră mată. El este numai mușchi, tendoane, vene... și aproape dureros de frumos. Este superb într-un mod în care niciun om nu ar trebui să fie. Magnetic și electric în același timp. Mă atrage, și mă tem că mă va electrocuta dacă îl ating.
   De ce am încercat să mă mint? Felul cum cade lumina reflectoarelor pe el nu contează deloc pentru un trup ca al lui Nathan. Ar putea sta și sub lumina fluorescentă a unui cabinet medical, și tot aș rămâne să-l privesc cu gura căscată și cu limba scoasă.
   Din ochii lui negri sar scântei în timp ce-și desface cureaua, iar acum mă simt amețită. Nu m-am gândit bine la asta. Ce se întâmplă după ce se dezbracă? Mintea umple golul ăsta pentru mine, iar sunetul curelei lui alunecând prin găicile pantalonilor îmi răsună ascuțit în urechi. Pulsul îmi bate cu putere în gât, și urmăresc fiecare detaliu al mușchilor lui care se ondulează în timp ce Nathan azvârle cureaua lângă cămașa de pe canapea.
   Sunt brusc conștientă că îmi doresc prea mult acest lucru. Că mâinile mi se agață de țesătura rochiei. Acest lucru va schimba totul, iar eu VREAU asta.
   Îl vreau pe Nathan așa. Nu prietenos. Un pic periculos. Puțin batjocoritor.
   Foarte sexy.
   Vreau să fac un pas mai aproape și să-mi trec palmele peste abdomenul lui. Să-mi înfășor brațele în jurul gâtului lui și să-l las să mă țină lipită de silueta lui masculină.
   Nathan face o pauză, oprindu-se cu mâna pe nasturele de la pantaloni, iar, când îl deschide și pot vedea banda chiloților lui negri, realitatea mă izbește în față. Chiar are de gând să o facă. O să se dezbrace chiar aici, în sufragerie, punând în practică fantezia fiecărei femei din America (inclusiv a mea).
   Aerul din jurul meu arde, și, înainte ca el să mai poată face vreo mișcare, îmi arunc mâinile în fața mea.
   - Oprește-te!
   El îngheață, ridicând privirea spre mine, cu buzele întredeschise de surpriză și cu pectoralii flexându-se din cauza sperieturii. Nu spune nimic, iar respirația îmi iese tremurat. Scutur din cap. Ce-a fost în mintea mea? Nu pot să fac asta. Ar fi o schimbare de viață similară cu o săritură din avion fără parașută.
   Trebuie să dau înapoi.
   - Hei, eu glumeam!
   Izbucnesc într-un râs nervos, ca și cum totul nu ar fi fost decât o farsă uriașă. „Ha-ha! Te-ai lăsat păcălit!“
   Râd și îmi întorc fața de la Nathan doar ca să pot da drumul unei guri mari de aer. Am 2,1 secunde să salvez asta înainte să devină ciudat pentru toată lumea. Am lăsat ca această seară să ia ce este mai bun din mine și încep să pierd din vedere planul.
   „Rămâi puternică, Bree! Ești orbită de relația falsă.“
   Stând cu spatele la Nathan, repet în minte regulile mele secrete pentru o prietenie de succes.
   1. Păstrează sentimentele acoperite precum sunt salatele de ouă la o reuniune la biserică - de fapt, nu sunt bune pentru nimeni.
   2. Nathan este predispus în mod natural la flirt. Nu te face de râs interpretând greșit tendința lui către flirt.
   3. Nu te uita la pielea lui goală sau vei arde de vie!
   Am încălcat pe jumătate această ultimă regulă și de acum încolo voi suferi consecințele. Adun toate aceste sentimente care îmi bâzâie în jurul corpului ca un cuib de viespi și le pun într-un borcan. Înșurubez capacul. Îl sigilez cu cel mai bun adeziv, doar pentru a fi sigură că nu scapă nici un sentiment rătăcit. Și apoi, mă întorc spre Nathan. O, Doamne, trebuie să-mi țin mâna în față ca să nu-i văd corpul.
   - Deci... glumeai? întreabă el, iar nesiguranța adolescentină de pe fața lui aproape că mă ucide.
   - Da! 
   Râd, un pic prea tare.
   - Oh, Doamne, în niciun caz nu te-aș lăsa să îți dai jos pantalonii. Nu am nevoie să văd toate astea. Am vrut doar să mă joc cu tine și să văd cât de departe ai merge.
   - Destul de departe, spune el, despărțindu-și buzele într-un surâs amuzat.
   Cuvintele lui îmi fac stomacul să se întoarcă pe dos ca o jachetă cu două fețe. Mă mai holbez o clipă la tot ce este el, apoi îmi dreg glasul și mă îndrept spre ușă, ca o femeie care încă este în deplinătatea facultăților mintale. Trebuie să încep să port la mine săruri antileșin.
   - Ei bine, asta a fost distractiv! Dar, uf, uite cât este ceasul! Trebuie să mă trezesc devreme, ca să fac fursecurile pentru săptămâna asta! Cine se scoală de dimineață departe ajunge!
   - Bree? zice Nathan pe un ton amuzat. Ești bine?
   Mă opresc doar pentru o clipă și fără să vreau fac ochii mari privindu-l.
   Doamne sfinte, trupul lui... pare din argilă modelată, numai linii moi sau încordate, fiecare mușchi fiind perfect conturat.
   - Moi? întreb eu, ducând mâna dreaptă spre inimă. Sunt foarte bine. Dar de ce mă întrebi?
   Acum, dansez ca un bondar în zbor, bâzâind prin cameră și adunându-mi lucrurile. „Pantofii. UNDE SUNT PANTOFII MEI?!“ Mă învârt de 3 ori în cerc, de parcă aș fi un câine care-și urmărește coada.
   Brusc, palma mare a lui Nathan îmi acoperă umărul. Mă trag într-o parte, ferindu-mă de atingerea lui, ca și cum aș fi personajul din Matrix care evita gloanțele. El pare complet șocat în timp ce îmi întinde în tăcere pantofii cu toc.
   - Atunci, mă bucur că ești bine.
   Tonul lui îmi transmite că nu păcălesc absolut pe nimeni. Îmi iau pantofii și îmi strecor rapid unul în picior, în timp ce țopăi în celălalt picior. Mâna lui Nathan țâșnește și se înfășoară în jurul antebrațului meu, pentru a mă stabiliza. Îmi vine să gem/plâng/râd, pentru că mă simt extrem de sensibilă la atingerea lui. După ce mi-am pus pantofii, încep să mă clatin. Abia acum îmi dau seama că am încălțat invers pantofii. Sunt ca o fetiță care s-a furișat în dulapul mamei și a încercat să o șteargă apoi rapid de acolo încălțată cu cei mai frumoși pantofi cu toc. Totuși, nu am timp să mă opresc și să încalț normal pantofii. Trebuie să plec de aici cât mai grabnic.
   - Mi-a făcut plăcere să te văd, ca întotdeauna, cel mai bun prieten al meu!
   A fost un lucru ciudat de spus într-un asemenea moment, dar continui, netulburată:
   - Succes la meciul din acest weekend! O să te sun ca să...
   Simt cum mâna lui alunecă peste a mea și mă trage înapoi. Țip când Nathan mă învârte, cu o sclipire periculoasă și jucăușă în ochi.
   - O clipă, doar, cea mai bună prietenă a mea!
   Îmi țin respirația, căci mă aflu acum la doar 5 – poate 10 – centimetri de pieptul lui gol. Palmele mă dor, aplatizate pe pectoralii lui. Dar apoi, pieptul lui dispare din raza mea vizuală când Nathan se lasă în genunchi.
   „O, DOAMNE, DOAR NU VREA SĂ MĂ CEARĂ ÎN CĂSĂ...“
   Palma lui mare îmi înfășoară glezna și mi-o ridică puțin de la pământ.
   Apoi, pantoful îmi alunecă ușor din picior - ca într-o poveste a Cenușăresei jucată invers.
   - O să-ți scrântești gleznele dacă mergi așa.
   Îmi coboară piciorul gol pe pământ, apoi îmi saltă cealaltă gleznă. Scoate pantoful din picior și îl vâră în schimb pe cel corect. De data asta, mâna lui îmi atinge ușor partea din spate a gambei, și Nathan îmi face semn să ridic din nou celălalt picior - și, dacă bănuiți că am murit deja în acel moment, aveți dreptate.
   Nathan îmi pune pantofii în picioare așa cum trebuie, și remarc ceva ciudat înainte ca el să se ridice din nou - se uită fix la picioarele mele timp de 2 respirații. În acele 2 respirații, idei NEBUNEȘTI, pe care nu am de ce să mi le imaginez, îmi trec prin minte. Se uită din nou în jos și apoi dă să se ridice, dar până să se salte cu totul, eu sunt deja întoarsă spre ușă și ies în fugă, promițându-i că îl voi suna mâine și poate și că îi voi face o prăjitură.
   Nu știu ce s-a întâmplat, dar mi-e clar că ovarele mele simt că i-ar datora ceva.

CAPITOLUL 20

BREE

   Mă mișc ca un zombi până în holul clădirii. Ochii mei nu mai pot focaliza, și sunt sigură că doamna care lucrează la recepție presupune deja că sunt drogată.
   Pașii mei răsună puternic pe holul larg și pustiu, și sunt conștientă de fiecare sunet. Este ca și cum, atunci când voi privi în urmă la ziua de azi, acesta va fi lucrul pe care mi-l voi aminti cel mai mult - pocnetele ascuțite ale tocurilor pe coridor.
   Nu-mi permit să mă gândesc încă la ce s-a întâmplat în acel apartament.
   Categoric nu o să răscolesc lucrurile, nu o să le descos și nici nu le voi diseca în vreun fel. În schimb, plutesc spre ușile glisante ale intrării principale.
   Aerul condiționat rece se ciocnește cu briza blândă a oceanului, iar eu încă plutesc. Aleg să mă concentrez întru totul la ceea ce simt și la ceea ce văd acum, doar pentru a nu-mi lăsa gândurile să se întoarcă pe furiș la acele clipe petrecute la etaj. Afară, pe trotuar, găsesc oprit SUV-ul cu care am venit mai devreme împreună cu Nathan și îmi aduc aminte că el i-a cerut șoferului său să aștepte în parcare până când voi fi gata să plec acasă. Din fericire, nu am avut prea multe probleme cu paparazzii indiscreți sau cu fanii obsesivi, dar nici nu mi-am asumat prea des riscul de a merge singură.
   În seara asta însă, am nevoie de o plimbare pentru a-mi limpezi mintea.
   Robert, același șofer de mai devreme, oprește motorul și sare de pe scaunul lui ca un pilot NASCAR oprit la standuri.
   - Domnișoară Camden, așteptați! Domnul Donelson m-a rugat să vă conduc acasă.
   Îl privesc și apoi mă uit în lungul drumului, pe Cherry Avenue, unde, la doar 5 străzi distanță, pot zări blocul meu. Desigur, este noapte, dar blocul este bine luminat și străzile sunt destul de goale. Mi se pare puțin exagerat să merg cu mașina pe o distanță atât de mică, până acasă.
   - Este în regulă. Mulțumesc, dar aș vrea să merg pe jos.
   Nu am nevoie să mă urc în SUV-ul de lux al lui Nathan și să fiu plină de fiecare amintire a nopții. Mi-e teamă că voi face un scurtcircuit. Am nevoie să mă plimb pentru a-mi domoli nervii și a reveni cu picioarele pe pământ, deoarece cu siguranță aproape că tocmai s-a întâmplat ceva între noi doi și habar nu am ce să simt în legătură cu asta. Nu sunt sigură că vreau să simt ceva în legătură cu asta.
   Continui să merg, iar Robert se urcă în SUV și merge cu viteză mică, alături de mine. Arunc o privire într-o parte, încercând să-mi dau seama dacă mă urmărește sau nu. Iuțesc pașii, și el accelerează. Mă opresc brusc, și el face la fel. Mă întorc, cu mâinile în șolduri.
   - Robert! Deschide geamul!
   El se conformează, și acum îi pot vedea fața dulce și zâmbitoare. E greu să fii supărat pe Robert cu șapca lui drăguță de șofer.
   - Ce faci?
   - Vă conduc acasă. Domnul Donelson a spus clar că trebuie să mă asigur că veți ajunge acasă în siguranță.
   Oftez.
   - Deci ai de gând să mă urmărești ca un hărțuitor până la mine acasă?
   - Aș prefera să-mi spuneți bodyguard. Și, da, o să vă conduc până acasă, spune el și schițează un zâmbet drept scuză.
   Știe că este enervant, dar șeful lui îl plătește mult prea bine ca să nu îi îndeplinească orice ordin.
   - Doar dacă nu cumva vreți să vă duc în altă parte?
   Mă gândesc la asta o clipă, apoi îmi dau seama: Desigur! Există un loc unde aș vrea să mă ducă. La singura persoană care întotdeauna face ca totul să fie mai bine.
   - Bine, dar voi sta pe scaunul de lângă tine, pentru că sunt prea multe lucruri despre care vreau să discut ca să fiu înghesuită pe bancheta din spate, ca un politician snob.

   Arunc o pietricică în fereastră. Nimic. Așa că mai arunc una. Se aude un trosnet sec, ca de crăpătură, și mă sperii că am spart geamul. Asta nu se întâmplă niciodată în filme! Credeam că lucrurile astea ar trebui să fie indestructibile!
   Sunt pe cale să mă întorc și să fug, când perdelele se trag într-o parte și-n alta, iar sora mea mă privește de la fereastra de la etajul al doilea. Îi pot vedea șocul pe chip. Gesticulez frenetic, dându-i de înțeles că trebuie să deschidă fereastra, ca și cum poate nu s-ar fi gândit să o facă. Ea glisează geamul, și eu îi strig cât mai discret:
   - Hei, Rapunzel, dă-ți drumul la păr!
   - Bree?! Ce mama naibii faci aici?
   Lily este atât de drăguță! Ea nu înjură niciodată ca un birjar. Arăt agresiv spre ușa ei din față.
   - Coboară!
   - E atât de ciudat! Am impresia că visez.
   - Nu este niciun vis, spun, cu o voce sinistră. Eu sunt fantoma Crăciunului...
   - Doamne, cobor imediat!
   Două minute mai târziu, stau pe veranda din față cu sora mea mai mare și îmi sprijin capul pe umărul halatului ei roz pufos. Ea înclină din cap, arătând spre marginea trotuarului, unde este parcată mașina.
   - Cine este tipul?
   - Bob. Șoferul meu.
   Doar prietenii lui adevărați îi spun Bob. Am stat în față cu el tot drumul până aici și am împărțit o pungă de bomboane de la magazinul din colț în timp ce el mi-a povestit cum și-a cunoscut soția, pe Miriam, acum 40 de ani. Deci, da, cei mai buni prieteni.
   - De ce ai un Bob?
   - Pentru că Nathan nu m-a lăsat să merg singură acasă.
   - Sigur. Sună logic.
   Rămânem tăcute pentru un minut.
   - Nu că nu mi-ar plăcea să te am aici, alături de mine, dar poți să-mi spui, te rog, de ce ai mers în noaptea asta 2 ore cu mașina ca să-mi arunci cu pietricele în geam și să stai pe veranda mea?
   - M-am gândit că pietricelele ar fi drăguțe. Exact ca în filme. Dar cred că ți-am spart geamul.
   - Vorbești serios? întreabă ea pe un ton ridicat, care îmi dă de înțeles că nu i se pare nici pe departe ceva la fel de amuzant cum mi s-a părut mie.
   Fac o grimasă.
   - Nu. Doar glumeam.
   Bine, s-ar putea să fiu nevoită să-i cer o favoare lui Nathan și să-l rog ca albinuțele lui muncitoare magice să înlocuiască geamul acela înainte ca sora mea să afle adevărul.
   - Uff, oftează ea ușurată.
   Sper din tot sufletul să nu se apuce să verifice mai târziu.
   - Vrei să mă duc să pun niște apă pentru ceai?
   - Nu, mulțumesc! Trebuie să-l duc pe Bob acasă cât mai repede, altfel Miriam o să mă vâneze fără milă.
   Lily râde neîncrezătoare.
   - Bineee, hai, spune! Serios... doar nu ai bătut atâta drum pentru o îmbrățișare. Ce se întâmplă? S-a întâmplat ceva?
   Mă smiorcăi și mă lipesc mai bine de trupul moale al surorii mele, lăsând ca realitatea pe care am evitat-o până acum să se prăbușească, în sfârșit, peste mine.
   - Cred că eu și Nathan aproape era s-o luăm razna în seara asta.
   - CEEE? EU...
   Îmi înalț capul și o măsor cu o privire severă.
   - Dacă ai de gând să mă iei cu „Ți-am spus eu“, o să-ți fur halatul ăsta roz și o să-l arunc într-o baltă cu noroi.
   - Urât din partea ta! Bine, n-o să-ți zic nimic. Dar să știi că asta gândesc.
   Îmi zâmbește, iar eu simt cum slăbește puțin din greutatea care-mi apasă pe umeri.
   - Presupun însă că, din moment ce ești aici, în loc să fii acolo, cu el, înseamnă că nu ați luat-o chiar razna, așa cum te-ai exprimat atât de imatur?
   - Așa este. Mi-am controlat complet emoțiile și am fost capabilă să opresc lucrurile într-un mod calm, înainte de a merge prea departe.
   Ea tușește.
   - Te-ai panicat.
   Și tușește din nou.
   O bat încetișor pe umăr.
   - Da, bine, bine?! Am intrat cu totul într-o spirală. Aproape că am fugit din apartamentul lui și i-am promis că-i voi face o prăjitură. Sunt un dezastru total.
   - Un pic, dar tocmai de asta te iubim. Așa că spune-mi ce s-a întâmplat, de la început până la sfârșit.
   Și chiar îi spun. Îi povestesc despre ruperea afișului (râde în hohote ascuțite, ca o hienă, și nu apreciez deloc asta) și apoi îi vorbesc despre întoarcerea în apartamentul lui și despre cum m-a văzut dezbrăcată (oh, Doamne, am uitat complet de partea asta până acum) și apoi despre cum i-am cerut și eu să se dezbrace, ca apoi să o zbughesc.
   În acel moment, ea mă ciupește tare sub braț.
   - Au! Pentru ce a fost asta?!
   - Pentru că ai fugit de el chiar în mijlocul numărului de striptease!
   Obrajii ei sunt foarte roșii. Este într-adevăr foarte supărată pe mine.
   - Nu spune striptease în felul ăsta! O faci să sune ca și cum pe acolo ar fi zburat cu hainele prin aer.
   Ea clatină din cap.
   - Data viitoare, așa ar trebui să fie. Doamne, un bărbat ca Nathan Donelson să-ți ofere un număr de striptease! Și tu să-l oprești! Cum de poți să fii sora mea?
   - O să mă duc să-l trezesc pe Doug și o să te pârăsc dacă nu încetezi să mai fii atât de înfiorătoare.
   - Doug m-ar susține! Sunt cu adevărat supărată pe tine. Am nevoie de 1 minut să mă calmez.
   Încrunt din sprâncene și îmi încrucișez brațele, așteptând ca sora mea să-și revină din criza de nervi. În cele din urmă, ea inspiră adânc, eliberată.
   - Bun, sunt gata!
   - Ești bine?
   - Hmm.
   - Grozav, acum, putem să nu mai vorbim despre cât de furioasă ești, te rog? Pentru că eu sunt pe punctul de a lua o decizie importantă în viață și am nevoie de sprijinul tău.
   - Bine, da, îmi pare rău! Continuă!
   Își strânge cu un aer afectat cordonul roz al halatului, ca și cum nu tocmai m-ar fi încurajat să-l transform pe Nathan într-un dansator Chippendale.
   - Cred că... cred că vreau să-mi reneg regulile și să văd ce se întâmplă între mine și Nathan. Știi cum spun puștii din ziua de azi? Să te lași dus de val! M-am săturat să fiu doar prietenă cu el. Sunt gata să sper la mai mult.
   Lily ridică mâinile, ca și cum s-ar fi aflat în biserică și i-ar fi vorbit însuși Duhul Sfânt.
   - Slavă Ție, Doamne! Cu toții am așteptat destul de mult!
   Închid ochii și îmi las în sfârșit mintea să se întoarcă la acel moment din sufrageria lui. A venit vremea să disec fiecare trăsătură minusculă a feței lui, pentru a mă asigura că iau decizia corectă. Mă folosesc de această amintire pentru a urmări mișcările corpului său, nu din dorință (deși există și asta), ci ca și cum aș studia o limbă nouă, încercând să-i descifrez sensul.
   În această amintire, Nathan nu ezită. Nu-și întoarce privirea de la mine nici măcar o dată atunci când îi cer să înlăture tot ce-l protejează și să stea în fața mea complet gol. Văd încredere în ochii lui. Mă folosesc de sistemul de supraveghere sofisticat de nivel CIA din creierul meu pentru a mări imaginea pielii lui. MĂREȘTE! Pe brațe, pielea îi este înfiorată. Iar când, în sfârșit, se uită la mine în timp ce mă ajută să-mi pun pantofii, mâna lui îmi înfășoară glezna - aici, pun imaginea pe pauză și arăt spre ecran - și pot citi pe chipul lui expresia unui om dominat de sentimente. Nu știu cât de intense sunt aceste sentimente, dar ele sunt chiar acolo, la suprafață.
   Deschid ochii, și curajul mă umflă ca un balon. Nu mă mai pot ascunde de riscuri, căci risc să stau în interiorul acestor ziduri protectoare, singură și dezamăgită pentru tot restul vieții mele. Mă uit la Lily și ridic din umeri.
   - Știi ce concluzie am tras? Că este momentul să sper la mai mult legat de relația cu Nathan, deoarece speranța este sănătoasă. Chiar dacă mă pregătesc pentru ce este mai rău în viață, asta nu va face niciodată căderea mai puțin dureroasă.
   Lily deschide gura și rămâne câteva clipe încremenită, apoi mă lovește peste braț.
   - EU SUNT CEA CARE ȚI-A SPUS ASTA.
   Strâmb din nas.
   - Nu prea cred.
   - Ba da. Eu am fost.
   - Cred că mai curând a fost un însemn inspirațional pe Instagram.
   - BA A FOST GENIALA TA SORĂ MAI MARE!
   Râd, îmi înfășor brațul în jurul acestei pufoșenii rozalii care este sora mea și o sărut pe obraz.
   - Mulțumesc, sora mea mai mare! Ești un geniu.
   - Să nu uiți asta!
   Mai stăm puțin așa, vorbind despre viață, și despre băieții ei, și despre recenta promovare a lui Doug, și despre viitoarea petrecere aniversară pe care o organizează pentru nepotul meu cel mare (bineînțeles că voi fi acolo).
   Lily este cu adevărat fericită, iar asta mă umple de o nesfârșită bucurie.
   În cele din urmă, mă întreabă:
   - Și ce urmează? Ai de gând să-l suni mâine pe Nathan și să-i spui că simți ceva pentru el?
   - Să-l sun?! S-ar putea să fi avut o revelație în seara asta, dar încă nu sunt pregătită să-mi pun inima pe tocător cu totul. Am de gând să-mi exagerez comportamentul de iubită, sub protecția relației noastre false, ca să văd mai întâi cum reacționează el.
   Lily pare îngrozită.
   - Cum adică să exagerezi?
   Mă holbez la ea.
   - Adică să flirtez cu el în mod fățiș! Să fiu cât mai sexy, explic eu, mișcând sugestiv din umeri când rostesc ultimul cuvânt.
   - Mă tem însă că nu știi să faci nimic din toate astea, judecând după fraza pe care tocmai ai folosit-o și după felul în care ai dat din umeri.
   - Oprește-te! Este atât de sexy! Hei, Bob! Oare Miriam a exagerat vreodată?
   Noul meu prieten mă va susține. Își coboară geamul cu un zâmbet radios.
   - Oh, da! Întotdeauna exagerează când pune maioneză în sendvișurile mele cu șuncă.
   La auzul acestor cuvinte, eu mă strâmb, iar Lily jubilează.
   - Bine. Mai am de lucrat la exprimare, când vine vorba despre senzualitate.
   Chiar înainte de a mă ridica să plec, îmi amintesc ceva.
   - Oh! Stai, am ceva pentru tine! îi spun lui Lily în timp ce scormonesc prin geantă.
   - Este un breebelou?! Te rog, spune-mi că este! Nathan a început să adune mai multe decât mine, și vreau să-l strivesc data viitoare când ne vom compara colecția.
   Scot o minusculă păpușă Barbie. Este îmbrăcată într-un...
   - Halat roz! strigă Lily, cu un zâmbet uriaș, în timp ce-și trece degetele peste micuța haină de pluș.
   - Am văzut-o la supermarket zilele trecute când m-am abătut pe culoarul cu mărunțișuri și mi s-a făcut atât de dor de tine, încât a trebuit să o cumpăr.
   Brațele lui Lily îmi cuprind umerii și mă strâng cu putere.
   - Mulțumesc, îmi place la nebunie. Și acum, o să fiu mai tare decât bărbatul tău.
   - Încă nu este bărbatul meu.
   Ea râde.
   - Bree, scumpo, este bărbatul tău de ani în șir.

CAPITOLUL 21

NATHAN

   - Bătaie cu mâncare? Chiar ai făcut-o? întreabă Jamal, ridicându-și privirea de la o foaie de hârtie cu toate propunerile noastre.
   Am tăiat de pe ea lucrurile pe care le-am încercat deja, punând o bifă lângă lucrurile care au mers bine și un X lângă cele care s-au dovedit un eșec.
   - Cum a fost? Înclin din cap, arătând spre foaie. Ce crezi că înseamnă acel X?
   Derek îl lovește în glumă pe Jamal în piept cu dosul mâinii.
   - Ți-am spus că n-o să meargă!
   - Nu ai de ce să te bucuri, spun eu, așezându-mă în față ca să-l pot vedea pe Derek. Chestia cu făcutul cu ochiul a eșuat cu brio.
   Lawrence se apleacă pe lângă Derek ca să poată smulge hârtia din mâinile lui Jamal.
   - Lasă-mă să văd asta, spune el și își trece degetul pe listă, iar eu știu ce caută. Fața i se luminează de un zâmbet victorios când găsește. Știam că un blues dansat pe neașteptate va funcționa. Poți avea încredere că tot ce se întâmplă în Jurnalul este al naibii de romantic. Trebuie să mă ascultați mai des.
   - Îmi plăceai mai mult când erai cel tăcut și morocănos, îi spune Jamal lui Lawrence, bătând cu degetele în cotieră, cu un aer arogant.
   Price intervine din stânga mea.
   - De ce? Pentru că-ți ia fața?
   Jamal mijește ochii, cu un zâmbet ironic.
   - Continuă așa, și o să vin acolo ca să-ți stric oja de pe unghii.
   - Cu siguranță nu este o amenințare pe care mă așteptam să o aud vreodată în viața mea.
   Mă uit în jos la propriile picioare, sprijinite pe un prosop împăturit, pentru ca unghiile mele negre cu argintiu să se usuce. Da, am venit astăzi la un salon de cosmetică, pentru că, după ce Bree ne-a vopsit unghiile la primul meci din play-off și am câștigat, am devenit destul de superstițioși în privința asta. Atât timp cât vom continua să câștigăm, vom continua să ne facem unghiile de la picioare. Aș fi rugat-o să le vopsească din nou astăzi, dar trebuia să mă sfătuiesc cu băieții.
   Așa că iată-ne aici, doar 5 tipi voinici care distrug stereotipurile, ne vopsim unghiile de la picioare în culorile echipei noastre și ne distrăm de minune. Știați că se servește șampanie în aceste locuri? Sincer, sunt dependent. Trebuie să o aduc și pe Bree aici.
   Jamal reușește cumva să-i smulgă lista lui Lawrence. Vrea să-și recupereze tronul.
   - Deci, judecând după această listă, este timpul să intensificăm atingerea fizică. V-ați ținut de mână. I-ai atins brațul în timp ce vorbeai, spune el, ridicând câte un deget la fiecare enumerare. I-ai dat o șuviță de păr laoparte. I-ai făcut un masaj la picioare... da, aș spune că este timpul să o iei la sărutat dacă ea pare dispusă.
   Punctul numărul 20. Da, le-am memorat. Și, da, îl așteptam pe acesta mai mult decât pe toate celelalte. În principal, am sperat că voi reuși să ajung la asta fără ca Bree să se închidă în fața mea și să fiu nevoit să renunț la tot planul. Până acum, toate semnele par să indice că, da, și ea simte asta.
   Niciodată nu am fost atât de plin de speranță. Sau de teamă, în cazul în care totul va merge bine și va trebui să-i spun că am acționat tot timpul conform unei fițuici. Însă vom putea trece peste acest pod când vom ajunge la el.
   - Dar cum? Nu prea pot să mă sărut cu ea pe canapeaua de acasă folosindu-mă de scuza relației false dintre noi. Și nu mai avem niciun eveniment în zilele următoare.
   - O să dau eu o petrecere, intervine Derek, de pe scaunul din capăt. După meciul de mâine. Dacă vom câștiga, o vom numi petrecere de victorie. Dacă vom pierde, îi spunem petrecere de consolare. Petrecerile sunt niște scuze perfecte pentru a ieși. Întotdeauna, la asemenea ocazii, cuplurile se pierd prin câte-un colț întunecat.
   Strâmb din nas, simțind că ar fi grosolan să premeditez cum să o sărut pe Bree.
   - De fapt, nu vreau să planific asta. Dacă între noi se va întâmpla ceva, aș vrea să se întâmple în mod firesc, nu planificat. Nu vreau să fie ceva forțat.
   Derek își dă ochii peste cap. Crede că sunt o mironosiță.
   - Bine. Dar este totuși un punct de pornire pentru alte câteva dintre aceste idei.
   - De fapt, tu vrei doar o scuză ca să dai o petrecere, comentează Jamal, cu un zâmbet grăitor.
   Derek este playboy-ul/încurcă-lume/magnetul media al echipei. Mereu intră în buclucuri, motiv pentru care, în timpul sezonului, prefer să-i țin pe băieți cât mai din scurt. Nu-i pot opri dacă vor să se distreze, dar, din anumite motive, ei țin cont de ce le spun. Vor aprobarea mea. Și de aceea el pare acum nerăbdător să intre într-o mică aventură.
   Derek își împreunează mâinile sub bărbie, ca un copil care vrea o jucărie.
   - Lasă-mă să dau o petrecere, tati!
   - De fapt, cred că Derek are dreptate, spune Jamal, lovind cu pumnul în foaia de hârtie. O petrecere este locul potrivit pentru a scurtcircuita pe neașteptate o siguranță și a fi nevoit să aprinzi pe urmă o grămadă de lumânări.
   Mă uit la fiecare dintre fețele de cățeluș aliniate în jurul meu, și pe toate se citește speranța.
   - Bine, atunci, să fie o petrecere! Însă una restrânsă. Și ar fi bine să nu deveniți subiectul tuturor emisiunilor de știri de a doua zi.
   Derek și-a scos deja telefonul din buzunar, iar degetele îi zboară pe ecran.
   Jamal chicotește lângă mine și începe să citească din nou lista.
   - Stai - chiar ați rămas blocați într-un lift?
   Mă înclin spre el și îi șoptesc:
   - De fapt, l-am plătit pe paznicul de la bloc să oprească liftul în timp ce eu și Bree eram înăuntru.
   Ochii lui Jamal strălucesc. Aceasta era încă una dintre ideile lui.
   - Și? Te-ai făcut confortabil?
   - Bree avea nevoie la toaletă, și a început să fie obsedată de gândul că va fi nevoită să urineze într-un colț al liftului. Așa că i-am trimis un mesaj paznicului și i-am spus să îl repună în funcțiune rapid.
   El oftează.
   - Să nu-i spui despre asta lui Lawrence.

   Este duminică seara, iar eu și Bree ne îndreptăm spre petrecerea dată de Derek în cinstea victoriei. 
   Așa este, am câștigat meciul. Mai trebuie să obținem o singură victorie ca să ne asigurăm un loc în Super Bowl. Dar, lucrul și mai important, indiferent dacă vom câștiga sau nu următoarea partidă, Super Bowlul tot va avea loc, ceea ce înseamnă că reclama va fi difuzată în continuare, iar această relație falsă nu va mai avea niciun motiv să continue. Niciun motiv, doar dacă nu cumva... n-ar mai fi falsă.
   În acest moment, Bree stă în mașina mea, pe scaunul din față, și citește cu glas tare toate mesajele scandaloase pe care le-a primit de la fanii curioși de pe Twitter, în timp ce ne îndreptăm spre petrecere. Mai am doar câteva săptămâni la dispoziție pentru a o convinge pe Bree că am putea forma un cuplu grozav și trebuie să particip la toate evenimentele publice posibile, ca să am suficiente scuze pentru a o curta.
   - ... Și DUPĂ ACEEA, tipa mă întreabă dacă aș putea să fac o poză cu tine la duș și să i-o trimit! Îți vine să crezi așa ceva?! Bineînțeles, am întrebat-o cât ar fi dispusă să plătească pentru asta.
   Îi arunc o privire, iar Bree doar râde și citește mai departe. Continuăm așa încă 20 de minute, pentru că Derek locuiește într-o comunitate suburbană cochetă, plină de vile, la periferia Long Beach. Sunt epuizat după jocul de astăzi și mi-aș dori să ne întoarcem la mine acasă în loc să mergem la o petrecere, unde va trebui să fiu în formă, dar evenimentul este important. De fapt, punctul cu numărul 20 de pe listă este important. Nu am planificat ceva anume, doar că sunt deschis la orice posibilitate, dacă se va ivi.
   Poate vă întrebați dacă sunt neliniștit în legătură cu seara asta și cu perspectiva de a mă săruta, în sfârșit, cu femeia pe care o iubesc de când aveam 17 ani. Este adevărat că am ieșit până acum cu o mulțime de femei, dar... în seara asta sunt SPERIAT. Îmi transpiră așa rău palmele, că abia mai pot răsuci volanul. Inima îmi izbește coastele atât de tare, încât simt că stă să le rupă. Sunt sigur că și Bree o poate auzi. Probabil crede că este genul de zgomot făcut atunci când încrețești ambalaje de bomboane, dar, nu, sunt doar oasele mele care se dezintegrează.
   Sper ca în seara asta să trec de niște linii majore cu cea mai bună prietenă a mea, iar dacă ea nu-mi va răspunde, dacă tot mă va privi ca pe un frate și după aceea, voi arunca prosopul. Nu vreau să forțez ceva între noi și nu vreau să ne distrugem prietenia. Dacă încerc să mă apropii de ea, dar se va închide în sine și va fugi, așa cum a făcut-o după episodul meu de striptease ratat de noaptea trecută, mă voi obliga în mod oficial să uit definitiv de posibilitatea unei relații sentimentale între noi.
   Dar mai întâi trebuie să reiau controlul asupra corpului meu. Cum aș putea să o ating cu palmele astea transpirate? O să las pete de grăsime pe rochia neagră sexy pe care o poartă. „Nu, Nathan, nu te gândi la rochie! Nu te uita la rochie! Nu-ți lăsa privirea să alunece spre țesătura strâmtă care îmbrățișează coapsele lui Bree...“ - ei bine, tot m-am uitat. M-am uitat toată seara, și asta nu mă ajută deloc să-mi păstrez calmul. Sunt atât de departe de calm, încât par mai curând un vulcan activ.
   - Deci ce fel de petrecere va fi asta? întreabă Bree, iar în vocea ei se simte o urmă de neliniște.
   Măcar știu că nu sunt singurul neliniștit și nervos, chiar dacă agitația noastră are cauze diferite.
   - Va fi mai degrabă o reuniune discretă. Nimic important. Derek mi-a promis că nu va fi ceva exagerat, nimic care ar putea să le creeze probleme băieților din echipă.
   Dar se pare că nu ar trebui să pun mare preț pe cuvântul lui Derek, deoarece, pe când trecem de poarta păzită care duce spre proprietatea lui, văd ceea ce par a fi sute de mașini. Este de-a dreptul un carnaval. Superba vilă a lui Derek este luminată ca de 4 Iulie, cu becuri colorate care strălucesc prin ferestre, iar ritmul muzicii mă izbește imediat ce cobor din mașină.
   - Saaau... poate că va fi o petrecere monstruoasă, spun, după ce ocolesc mașina pentru a-i deschide portiera lui Bree și a o ajuta să coboare.
   Bree este îmbrăcată de-a dreptul criminal în seara asta. Este ca un asasin în libertate, cu rochia ei neagră precum cărbunele. O rochie strâmtă și despicată în lateral până la jumătatea coapselor. Buclele i se răsucesc și i se revarsă pe unul din umeri, iar eu sunt înmărmurit. Ochii aceia mari, căprui privesc scena din fața noastră, și simt mâna ei alunecând încet într-a mea.
   Degetele noastre se împletesc. Nu mă pot abține să nu zâmbesc când îmi dau seama că și palmele ei sunt puțin transpirate.
   Ea înghite în sec atât de tare, încât o aud.
   - Să nu mă lași singură, te rog! Rămâi cu mine!
   - Întotdeauna, zic și îi zâmbesc.
   Este lume multă și mare aglomerație aici. Luminile sunt slabe, iar muzica - tare până la refuz. Dacă o persoană nu se află chiar în fața ta, ți-e greu să-i deslușești chipul. Nu-mi place asta. Bree mă strânge de mână și îmi aruncă priviri care spun: „Nu am ce căuta aici!“ O strâng la rândul meu de mână. „Ba da, ai.“
   - Vrei ceva de băut? o întreb, dar trebuie să mă aplec și să-i strig la ureche ca să mă audă.
   Parcă ar fi mai degrabă un club aici decât o casă. Am să-l omor pe Derek.
   Ea încuviințează frenetic din cap, iar părul ei îmi gâdilă buzele. O împing ușor către bucătărie, unde îi găsim pe Derek și pe Jamal împreună cu cea mai mare selecție de băuturi alcoolice pe care am văzut-o vreodată. Suficient cât să ne bage în bucluc întreaga echipă.
   Jamal mă vede primul - are într-o mână o sticlă de whisky, iar în cealaltă - paharul lui roșu, plin deja pe jumătate. Îl lasă imediat jos și face un pas foarte mare înapoi, apoi arată cu un deget acuzator spre Derek.
   - I-am spus să nu o facă.
   Mă uit la Derek, care îl săgetează cu o privire ucigașă pe Jamal.
   - Credeam că ai spus că va fi o petrecere discretă.
   Derek afișează un zâmbet pervers și își întinde larg brațele în lateral.
   - Am încercat, dar oamenii m-au copleșit.
   Jamal râde.
   - Nu-i adevărat. Minte. Am văzut lista de invitați, și cu siguranță el i-a chemat intenționat pe toți.
   Arunc o privire în jur și reușesc să disting câțiva dintre băieții singuri din echipa noastră. Toți beau și flirtează cu femei pe care eu nu le cunosc. Sigur, încă nu fac nimic greșit, dar noaptea este abia la început, iar noi avem antrenament dimineață. Simt că tensiunea arterială mi-o ia razna. De ce se comportă toți așa? Oare nu-i pasă nimănui că suntem în play-off? Ce se întâmplă dacă unul dintre titularii noștri se îmbată și ajunge să se bată?
   Dacă va fi chemată poliția? Dacă asta duce la o suspendare? Am fost de acord ca Derek să dea o petrecere mică și relaxată, dar asta pare neglijență.
   Chiar nesăbuință.
   - Avem antrenament dimineață, Derek. Dacă le dai tuturor prea mult alcool...
   - Nathan, mă întrerupe Bree, punând o palmă ușoară pe pieptul meu.
   Creierul îmi înregistrează această atingere ca pe un senzor de declanșare a jocului Operațiunea. Mă furnică pielea acolo unde se odihnește mâna ei și mi-e teamă că mi se va înroși nasul. O privesc, iar zâmbetul ei blând îmi învăluie imediat inima, care îmi bate năvalnic, și o liniștește.
   - Hai să ne relaxăm un pic, continuă ea. Nu-ți face griji pentru băieți! Ei pot să facă propriile alegeri și să se descurce singuri cu consecințele faptelor lor dacă intră în necazuri. În seara asta, doar dă-ți voie să te distrezi!
   Stai, asta este o opțiune? Timp de 4 ani, am fost un tip echilibrat. Cel care se asigura că toată lumea făcea exact ceea ce trebuia să facă. Recunosc, este obositor.
   Bree mă bate ușor pe piept.
   - Hai să bem ceva și apoi poate îmi arăți împrejurimile?
   Mă holbez la ea, întrebându-mă cum naiba a făcut asta. Am simțit cum începea să-mi cuprindă pieptul acea strânsoare, acea senzație sufocantă care se instala din nou în mine. O panică scăpată de sub control se îndrepta pe nesimțite spre mine, apoi o atingere și câteva cuvinte blânde din partea lui Bree m-au tras brusc înapoi în corpul meu. Mă simt în siguranță cu ea.
   Gândurile mele sunt acum mai liniștite.
   Jamal îi întinde băutura pe care tocmai i-o pregătise și mimează un „Mulțumesc“, ca și cum ea tocmai l-ar fi salvat de un dragon care scuipă foc.
   Derek fuge ca un laș. „Da, mai bine că fugi, nătărăule!“ Văd peste umărul lui Bree un tip care o măsoară din creștet până în călcâie și se trage înapoi într-un mod care nu-mi place deloc. Citesc în ochii lui lucruri dezgustătoare, iar instinctul meu este să-mi rețin furia și să-mi strâng pumnul pe lângă corp, deși nu pot face nimic, pentru că sunt doar prietenul lui Bree. Și apoi, conștientizez - suntem în public! Practic, Bree este iubita mea în acest moment, așa că toate pariurile sunt anulate.
   Îmi strecor mâna în jurul taliei ei și îi simt pliul șoldului pe palma mea.
   Stabilesc contactul vizual cu tipul și mă asigur că știe că această atingere posesivă este un deget mijlociu îndreptat către el. „Nu în seara asta, amice. Nu te mai holba!“ Obișnuința mă face să aștept ca Bree să mă fulgere cu privirea pentru că o ating așa. Dar, când o văd cum își coboară genele, înregistrând atingerea, și apoi se apropie mai mult de mine, în loc să se îndepărteze, pulsul mi se accelerează instantaneu. În cele din urmă, mă privește, și zăresc ceva aparte în ochii ei. Ceva nou. Ceva scânteietor și ofertant, și nu e doar în imaginația mea, nu-i așa? Trebuie să îndrăznesc să aflu ce este.
   - Este în regulă? o întreb.
   Ea ridică timid un umăr și-mi adresează un mic zâmbet cochet. DE ASEMENEA, CU TOTUL NOU!
   - Da, sigur. Vreau doar să știi că, dacă tu te vei comporta posesiv în public, o voi face și eu.
   Se ridică pe vârfuri pentru a-mi săruta bărbia. Inima mi se oprește. Acel sărut micuț are o semnificație uriașă. Felul în care Bree mă privește, felul în care corpul ei se lipește de al meu... toate îmi sugerează ceva. Acel mic sărut a fost un avertisment, și nici măcar o dată în seara asta Bree nu a făcut vreo mișcare care să-mi amintească de zona prieteniei. Nu a făcut nici măcar o referire la frate, amigo, cel mai bun prieten sau incest.
   Dimpotrivă, în momentul de față, ochii îi sunt arzători, și nu am de gând să mă prefac a nu vedea că acele flăcări sunt acolo. Nu voi trece peste și nu voi ignora semnele în seara asta. Punctul numărul 20 este în curs de desfășurare. Am de gând să stimulez flăcările din ochii ei pentru a arde prietenia noastră platonică până la temelie.
   O strâng mai tare de șold, și ne îndreptăm spre ieșirea din bucătărie.
   - În cazul ăsta, vino cu mine!

CAPITOLUL 22

BREE

   Nathan îmi apasă o mână pe șold, în timp ce mă trage după el afară din bucătărie, lăsând baltă băuturile și deschizând drumul către ringul de dans aglomerat din living. Canapelele au fost mutate pe marginea vastei încăperi, și o mulțime de invitați sunt înghesuiți în centru, cu paharele în mână și dansând de parcă s-ar afla într-un club underground.
   Primul meu sentiment este de ușurare. Dansez! Da! Asta sună grozav. Faptul că Nathan a spus „În cazul ăsta“ m-a făcut să mă gândesc la alte consecințe. Consecințe pe care cu siguranță mi le doresc, deși sunt și puțin îngrozită să le accept.
   Așa că, da, hai să dansăm!
   Oh, acum, trecem pe ringul de dans. O femeie mă atinge cu spatele, iar rochia ei cu paiete îmi zgârie brațul gol. Nathan mă strânge mai aproape de el și mă conduce spre un hol. Un hol întunecat. Este în regulă. Nu-i nimic.
   Totul este bine.
   - Hmm, chiar trebuie să mergem pe aici? Pare cam... întunecat, încerc să îl conving, dar el doar rânjește calm și continuă să se îndrepte spre acel hol interzis.
   De fapt, nu știu dacă este interzis, dar nu mai este nimeni altcineva pe el, așa că sigur pare interzis.
   Asta primesc pentru că am vorbit mult cu Lily! Am crezut că voi putea să exagerez cu flirtul, dar acum vreau doar să cad lată și inconștientă, deoarece simt schimbarea în aer. O simt cum se transmite de la vârful degetelor lui Nathan prin țesătura rochiei mele și mi se infiltrează în vene.
   Pășim pe hol, și știu că nu vom mai ieși de aici aceleași persoane ca până acum. Este, de asemenea, important de menționat că Nathan este singurul bărbat din lume în care aș avea încredere să mă conducă spre un asemenea coridor înfiorător și întunecat - și, dacă asta nu spune ceva despre caracterul lui și despre ceea ce simt pentru el, nu știu ce altceva ar putea spune.
   Cu fiecare pas pe care-l fac mă simt mai entuziasmată, mai emoționată și mai îngrozită.
   - Ce hol minunat! Este atât de... întunecat... și... este ca un tunel.
   Nu ajungem la capătul lui, așa cum am crezut că avea să se întâmple. Nu deschidem niciuna dintre ușile închise ale dormitoarelor. Ne oprim la jumătatea lui, acolo unde încă ajung luminile colorate de la petrecere, dar este totuși un loc suficient de discret pentru a nu fi văzuți. Trag aer în piept când Nathan mă rotește brusc, astfel încât omoplații mei ating peretele. Îmi zâmbește, privindu-mă de sus, tot fără să scoată un cuvânt, apoi mă zăpăcește cu adevărat făcând un pas înapoi. Doi pași. Trei. Spatele lui se lovește de peretele opus, iar noi arătăm ca doi copii care au intrat în belele la școală pentru că s-au jignit unul pe celălalt. Cu siguranță nu este direcția în care credeam că aveam să ne îndreptăm...
   Poate că am interpretat greșit purtarea lui de seara trecută. Poate că nu are niciun fel de sentimente de iubire față de mine. Poate că...
   - Îți dau un avertisment serios, spune el, pe un ton profund, care mă atrage în cel mai plăcut mod cu putință.
   Este ca și cum cineva și-ar plimba degetul pe pielea ta pentru a-ți face firele de păr să se ridice. Ochii lui strălucesc în întuneric.
   - Știu că schimbarea te sperie, așa că am să-ți spun ce urmează să se întâmple, ca mai întâi să mă asigur că ești de acord.
   M-a auzit cineva cumva cum tocmai am înghițit în sec de emoție?
   Încerc să spun că este în regulă, dar nu reușesc să articulez niciun cuvânt.
   Buzele mele se mișcă doar de formă.
   - O să fac 3 pași înapoi spre tine și o să-ți pun mâinile pe șolduri.
   Privirea lui mi se plimbă peste trup și ochii i se îngustează când ajunge să-mi examineze bărbia. Sau poate pe bărbia ta ori poate pe ceafă... Vom vedea.
   - Și apoi, te voi săruta.
   „Nu pot să îmi simt degetele de la picioare.“
   Când vocea mea își găsește calea de ieșire, ceea ce spun sună mai curând ca un horcăit:
   - De ce?
   Își înclină cu eleganță capul într-o parte și surâde, dar nu-mi răspunde.
   Acesta este momentul în care instinctul îmi spune că trebuie să pun PUNCT. Micul meu pedagog imaginar, care îmi impune autoconservarea, suflă într-un fluier și spune: „Încetează imediat!“ Dar lucrurile se schimbă pe aici, iar eu vreau să se schimbe, așa că îl împing pe pedagog într-un fișet. (Dar apoi, mă simt prost din cauza asta, așa că îl scot din nou, îi mulțumesc pentru serviciul adus, îi dau un baton de ciocolată și îi spun să își ia o vacanță la plajă. O merită, după toate eforturile depuse pentru mine).
   Oare mi-ar fi plăcut ca Nathan să-și recunoască dragostea nemărginită pentru mine și APOI să mă sărute? Da. Dar am de gând să mă străduiesc să fac ceva nou și să sper la ce este mai bine. Nathan a avut atâta grijă de mine în ultimii 6 ani, și, în adâncul sufletului meu, știu că acum pot avea deplină încredere în el.
   - Mai ești cu mine, Bree Cheese? mă întreabă el.
   Încuviințez din cap.
   Așa cum a promis, Nathan face 1, 2, 3 pași, iar acum este în fața mea. Trebuie să-mi înclin bărbia atât de mult pe spate pentru a-l vedea, încât ajung să-mi sprijin capul de perete. O mână se mișcă în fața mea și mi se așază pe șold. Mă simt ca un băț de chibrit frecat de banda de fosfor de pe lateralul cutiei. Am încercat să-mi reprim toată fascinația simțită pentru acest bărbat, încă de pe băncile liceului, iar acum, când în sfârșit o pot elibera... chicotesc.
   Oh, Doamne, chicotesc! Nu! Nu este momentul să fac precum Rachel Green! Nathan îngheață și se încruntă când mă vede râzând. Sunt îngrozită că o să sabotez din nou potențiala noastră idilă, așa că îmi pun o mână peste gură. La început, pare nesigur și învins, dar apoi încruntarea i se șterge, și zâmbește.
   - Rachel Green? întreabă el, pentru că, desigur, a înțeles ce se întâmplă cu mine.
   Am urmărit împreună de mai multe ori întregul serial F.R.I.E.N.D.S., așa că știe că, atunci când Ross Geller are, în sfârșit, o idilă cu buna și vechea lui prietenă, Rachel Green, ea nu se poate abține să nu chicotească de fiecare dată când el o atinge. Și nu-mi vine să cred că exact asta mi se întâmplă și mie acum. Oare să fie o boală reală?
   - Îmi pare rău! spun, ascunsă după dosul palmei. Îmi pare rău că distrug asta!
   - Ce anume distrugi? întreabă el, incitat, încercând să mă facă să admit că există „ceva“ de distrus între noi.
   Nu mușc momeala.
   - Fațada. Oricine se uită acum la noi va putea să vadă că acest lucru ne este total străin. Înșelătoria asta va fi dată curând în vileag.
   Mi se pare o porcărie totală. Nimeni nu ne poate vedea acum și nimeni de la petrecere nu dă doi bani pe ce facem noi.
   Nathan fredonează, cu un murmur adânc, o melodie și se apropie încet de mine, prinzându-mi celălalt șold cu mâna liberă. Mă lipește de perete și își sprijină capul pe gâtul meu. Respirația lui îmi zgârie pielea, iar el îmi șoptește:
   - Va trebui să te prefaci că nu este nimic nou.
   Îmi țin respirația în timp ce buzele lui moi și calde îmi acoperă gâtul cu sărutări. Simt cum pielea îmi explodează de atâtea furnicături.
   - Prefă-te că te-am sărutat deja aici de o mie de ori, șoptește el, și mâinile lui alunecă de pe șoldurile mele, în sus, pe trup, ajungând într-un sfârșit la bărbie.
   Îmi înclină capul într-o parte și îmi atinge, cu buze fremătătoare, gâtul, pe partea opusă.
   - Prefă-te că am cartografiat deja fiecare centimetru al pielii tale și o cunosc ca pe propria piele.
   Mâna lui îmi alunecă pe spinare și coboară încet, până deasupra posteriorului meu.
   - Prefă-te că știu că ai aici un semn de 5 centimetri, din naștere.
   Realitatea se ciocnește cu fantezia, pentru că, într-adevăr, chiar am un semn din naștere acolo. Sunt pe punctul de a mă lăsa pradă amețelii când îmi aduc aminte că m-a văzut dezbrăcată, dar Nathan trece repede mai departe. Buzele lui se desprind de pielea mea, și el îmi prinde între degete câteva bucle, ridicându-le la nas pentru a le inspira cu nesaț.
   - Prefă-te că eu ți-am spălat părul cu șampon cu nucă de cocos înainte să venim aici în seara asta.
   „O, Doamne!“ Nu mai pot să respir, să înghit, să gândesc, să mă mișc sau să trăiesc. Sufletul meu a ajuns în Nirvana, și nu mă mai întorc. Nathan este copleșitor. E puternic și totuși atât de blând. Cum de mi-a luat atât de mult timp să cunosc această latură a lui? Iar dacă totuși se preface, trebuie să recunosc că interpretarea lui este desăvârșită.
   - Prefă-te, spune el pe un ton grav, suficient de încet pentru ca doar eu să-l aud, în timp ce își plimbă degetul mare peste buza mea de jos. Sunt îndrăgostit până peste cap de tine, și tot ce vrei acum este să te sărut.
   Își coboară capul, astfel încât buzele lui să planeze doar pentru o fracțiune de secundă peste ale mele. Mă doare sufletul pentru el. Mor de dorința ca gura lui să aterizeze pe a mea și SĂ PUNEM ODATĂ LUCRURILE LA PUNCT. Închid ochii, îmi despart buzele și simt cum el abia dacă le atinge, în timp ce îmi spune:
   - Nu mai chicotești.
   Inspir adânc, apoi șoptesc:
   - Nu, nu mai chicotesc.
   În cele din urmă, buzele lui Nathan se apasă pe ale mele. Le simt moi ca petalele unui trandafir care se despart rând pe rând. Ca o catifea care se freacă de mătase. Ca și cum ți-ai înmuia degetele de la picioare într-o cadă cu apă fierbinte și ți-ai strecura trupul în acea cadă încet, foarte încet, ca să nu te frigi.
   Am visat la acest sărut ani buni, dar, în imaginația mea, nu am reușit niciodată să evoc cu exactitate textura bogată a pielii lui sau forța pe care el se străduiește, vibrând, să o stăpânească sub palmele lui puternice.
   Tot spațiul dintre noi se închide în timp ce Nathan mă trage mai tare spre el. Șoldurile noastre se întâlnesc, și acum sunt în brațele lui pe deplin, inspirând profund, dinăuntrul lui în plămânii mei. În venele mele. În sufletul meu. Nu mă pot sătura de el.
   Chiar se poate întâmpla asta?
   Da, spun buzele lui în timp ce se apasă pe ale mele, iar și iar. Căutând.
   Explorând. Îndemnând. Palmele mele alunecă peste pieptul lui, spre a se înlănțui, într-un sfârșit, în jurul gâtului său. Dacă tot sunt aici, aș putea la fel de bine să-mi iau câteva libertăți. Îmi afund degetele în părul lui, chiar la ceafă, acolo unde acesta se ondulează în șuvițe delicioase. El scoate un geamăt stins, de plăcere, și totul prinde viteză. Acum, atingerea dintre noi mi se pare ca un răpăit de tobe, într-un tempo din ce în ce mai rapid. El îmi desparte buzele. Îl gust și el mă gustă.
   Nu mă surprinde faptul că Nathan își controlează pe deplin mișcările. Este precis și meticulos pe terenul de fotbal, iar acest lucru se transpune și aici.
   Este disciplinat. Dar simt că există o altă latură a lui, una care se lasă învinsă și capitulează. Tânjesc după această nesăbuință din el, așa că îi mușc ușor buza de jos și trag de ea ca pentru a-i aminti, într-un mod subtil, că nu sunt așa delicată pe cât crede el.
   El reacționează imediat, iar palmele lui se strâng în jurul trunchiului meu.
   Picioarele mele părăsesc podeaua. Mă ridică ușor, iar eu îmi înfășor picioarele în jurul taliei lui, ca un înecat agățat de un colac de salvare. „Este el. Este Nathan. Prietenul meu dulce“, devorându-mi flămând gura, ca și cum aș fi tot ce are nevoie pe lumea asta și vrea să mă ia cu totul.
   Îmi apăs degetele în umerii lui, savurând mușchii care se flexează sub atingerea mea. Trupul lui este devastator. Glorios. Și este atașat de sufletul lui, așa că îl ador chiar mai mult. Mă agăț și mai tare, pentru că sărutul nostru este atât de intens, încât mă amețește. Dorința pulsează prin amândoi până când se simte ca un șuvoi de energie. Ani întregi cât am tânjit unul după celălalt se aprind și ard acum cu văpăi.
   - Bree..., șoptește Nathan, lipit de gâtul meu, întrerupând sărutul.
   Mă sărută pe gât, mă mușcă ușor, dar imediat calmează durerea provocată, dăruindu-mi un alt sărut. Vibrații îmi străbat corpul, și simt arsuri oriunde mă atinge gura lui. Cum de este real ce se întâmplă? Cum de ne aflăm aici?
   Îi prind din nou buzele, iar sângele îmi zvâcnește cu putere în vene. Acum, după ce i-am gustat sărutul, sunt dependentă de el. Voi urmări și voi dori această senzație pentru tot restul vieții mele.
   Suntem smulși de pe hol și transportați într-o altă realitate, printre stele.
   Aici, sus, nu există alte sunete în afară de bătăile inimilor noastre și de respirațiile care se învolburează între noi ca niște valuri. Căldura trupului lui Nathan și atingerile sale sunt singurele mele călăuze în întuneric, iar totul este corect, sigur și așa cum trebuie să fie. Trupurile noastre au fost făcute unul pentru celălalt - aceasta trebuie să fie explicația faptului că mă simt atât de bine.
   Dintr-odată, totul se întunecă și devine surprinzător de tăcut. Urmează, într-o succesiune rapidă, un potop de țipete speriate și de înjurături. S-a întrerupt curentul.
   Buzele lui Nathan se desprind de ale mele, și mă doare fizic că trebuie să îmi iau rămas-bun de la ele. Cred că mă smiorcăi, iar el chicotește adorabil și mă sărută pe obraz.
   - Ce crezi că s-a întâmplat? îl întreb, strângând partea din față a cămășii lui, în caz că un criminal în serie a fost cel care a tăiat luminile și muzica și acum este pe cale să ne vină de hac.
   Nathan scoate un oftat morocănos și mă coboară încet cu picioarele pe dușumea.
   - Se pare că a sărit o siguranță, spune el printre dinți.
   Ce sincronizare teribilă! Mă simt de parcă cineva ne-a aruncat brusc într-un lac cu apă înghețată. Momentul nostru magic s-a terminat. În clipa următoare, auzim vocea lui Jamal răsunând prin casă. Sună ciudat de monotonă, robotizată și aproape exersată.
   - Oh, nu! Se pare că a sărit o siguranță! Cred că va trebui să aprindem niște lumânări. Nathan, ești pe aici? Ai nevoie de o lumânare, amice?
   Nathan murmură, ca pentru el:
   - Mda, iată măgarul care caută tunetul!
   Încă mă ține în brațe. Degetele lui sunt încă prinse de mine ca și cum ar fi colții metalici ai unei capcane pentru urși. Există o disperare în strângerea lui care se potrivește cu cea din inima mea. Vreau să-i pun un milion și încă două întrebări. Vreau să-l bombardez cu declarații. Dar gura mea nu vrea să se deschidă, iar realitatea prinde viață în jurul nostru.
   Sufletul meu se cutremură.
   Cunosc acum o cu totul altă latură a lui Nathan și nu vreau să mă întorc niciodată la ceea ce am fost noi doi până azi.

CAPITOLUL 23

NATHAN

   - Trezește-te, frumoasă adormită!
   Deschid ochii și o văd pe Bree aplecându-se peste marginea patului meu.
   Buclele ei sunt legate într-o coadă spre creștet și i se revarsă pe o parte a feței. Obrajii îi sunt presărați cu roz, iar eu mă întreb dacă încă visez. Așa trebuie să fie. De ce ar fi Bree în camera mea chiar acum? Soarele nu este pe cer. Totul a fost o născocire a imaginației mele.
   Mă holbez la ea. Ce-o să facă Bree-cea-din-vis?
   Îmi zâmbește, iar eu îi întorc zâmbetul. Dacă ea ridică mâna, o ridic și eu pe a mea. Sprâncenele ei moi se încrețesc, la fel și cele, mult mai stufoase, ale mele. Asta o face să râdă.
   - Hei, deja ești ciudat. Hai, ridică-te! Este marți.
   Sper din tot sufletul ca visul ăsta să se termine cu faptul că nu mergem să alergăm. Mă uit la ceasul de pe noptieră, care arată ora 5.00. Acum, știu că încă dorm. Bree încearcă întotdeauna să mă facă să mai dorm puțin după ce m-am trezit, așa că nu m-ar scula din pat înainte de 5.30.
   Cel mai bine este să stau și să văd ce se întâmplă. Îmi pun brațele la ceafă și o privesc cum traversează camera mea ca să scotocească prin comodă.
   Alege un tricou Nike negru și pantaloni scurți sport, de culoare gri. O pereche de șosete strânse ghem mă lovește în față. Nu tresar. Bree se mută la picioarele patului meu, urmărindu-mă cu privirea. Nu poate vedea decât pieptul și abdomenul meu, dar lui Bree-cea-din-vis îi place ceea ce vede.
   Petele roz din obraji devin roșii ca niște mere. Soiul: Delicios. Ea poartă perechea mea preferată de pantaloni scurți de alergare, turcoaz, și un maiou negru, cu un sutien de sport galben neon pe dedesubt. Își pune mâinile pe șoldurile ei fantastic de curbate.
   Îmi place să visez. Pentru că în vis nu există limite. Nu există zone de prietenie. Doar eu și Bree, așa cum ar trebui să fim.
   - Arăți de parcă un sclav ar trebui să-ți facă vânt cu frunze de palmier și să te hrănească cu boabe de strugure. Ce mai aștepți? mă întreabă ea curioasă.
   - Vino încoace și află!
   Sunt sexy în visele mele. Ochii aceia căprui se măresc, dar ea se conformează. Pantofii ei de sport scârțâie puțin la fiecare pas. Apoi, ea se așază lângă mine, iar eu mă întind și o iau de mână. Îi simt pielea caldă.
   Oh, nu.
   ACEASTA ESTE PIELE ADEVĂRATĂ, OAMENI BUNI!
   Aceasta nu este Bree-cea-din-vis. Aceasta este Bree-cea- din-viața-reală, și vor exista consecințe reale dacă o voi trage în patul meu. Și trebuie să mă retrag rapid.
   Îmi ridic privirea și o văd cum înghite în sec, neliniștită. Îi simt mâna tremurândă în mâna mea. Poate că ne-am sărutat seara trecută, dar asta este ceva diferit. Acum, suntem singuri. În camera mea. Nu am nicio scuză să îi vorbesc murdar sau să o țin de mână - și ceea ce plănuisem chiar acum cu siguranță nu se regăsește pe fițuica romantismului.
   O trag puțin în jos, astfel încât umerii ei să se aplece spre mine, iar apoi mă prefac că apuc ceva cu degetele.
   - Am crezut că ai un păianjen pe tine. Era doar o scamă.
   - Dacă ai crezut că este un păianjen, aveai de gând să aștepți toată ziua, până m-ar fi mușcat? mă dojenește ea și-mi plesnește umărul gol. Halal prieten mai ești!
   Uff, am reușit să evit criza. Iar acum, este momentul să schimbăm vitezele.
   Creierul meu este în ceață, dar mă forțez să-l limpezesc. Mă ridic și arunc pătura, legănându-mi picioarele peste marginea patului și frecându-mi fața cu palmele. Simt că respirația mea miroase urât. Acesta ar fi trebuit să fie indiciul numărul unu că sunt în viața reală.
   - Ce faci aici atât de devreme? o întreb, frecându-mă zdravăn la ochi.
   Apoi mă ridic în picioare și mă întind.
   - N-am putut să mai dorm, așa că m-am gândit că am putea merge la alergat mai devreme.
   Toate cuvintele ei par să mi se înghesuie în urechi.
   Răsucindu-mă spre ea, îi văd privirea neclintită, fixată asupra trupului meu. Mda. Am dormit îmbrăcat cu o pereche de boxeri foarte strâmți. Am cam uitat de asta când m-am ridicat. Bree arată de parcă ar durea-o ceva. Gura i-a rămas întredeschisă, de parcă ar mai vrea să spună ceva, dar nu reușește. Fac un pas spre ea, încercând să nu pufnesc în râs.
   - Bree?
   Acum, este ca un tablou faimos. Nu se mișcă, dar ochii ei mă urmăresc prin cameră.
   - N-ar fi trebuit să te văd așa.
   - Probabil că nu.
   În mod normal, nu mă simt jenat în lenjerie intimă. Sunt destul de obișnuit cu propria nuditate. Am făcut reclame pentru lenjeria intimă Jockey și, de asemenea, știți prea bine, am pozat pentru revista aceea cu numere dedicate formei fizice, în care apăream complet dezbrăcat. Dar aceasta este Bree, femeia visurilor mele, care îmi privește trupul într-un mod intim, așa cum nu cred că altcineva a mai făcut-o până acum. Este ca și cum ea ar potrivi piesele de puzzle pentru a vedea, în sfârșit, imaginea de ansamblu. „Lui Nathan îi plac bomboanele Twizzlers cu căpșune + ah, acolo se ascund liniile de bronzare de pe trupul lui.“ Este enervant.
   - Tu ești...
   Cuvintele ei se termină brusc. Încă nu și-a ridicat ochii către fața mea.
   Simt că rușinea mă cuprinde, înainte de a apuca să o împiedic să se manifeste. Simt cum mi se încălzește fața.
   - Îmi dai, te rog, hainele? o întreb, întinzând mâna spre mănunchiul de haine pe care îl strânge la piept, însă ea îl ține în sus și îl îndepărtează de mine.
   - Nu încă.
   Izbucnesc într-un râs nervos, fiindcă nu știu ce altceva să fac. Văd cum îmi cercetează din priviri trupul, cât se poate de fățiș. Este ceva nou, și nu știu cum să procedez. Asta nu era trecut pe listă.
   - Crezi că o să le primesc în curând?
   - Presupun că da, însă juriul încă nu s-a pronunțat, chicotește ea, pe un ton care îmi dă impresia că tocmai a lovit-o cineva cu o săgeată tranchilizantă.
   - Bine, destul!
   Fac un pas înainte pentru a-mi lua hainele, dar ea le ține la spate. N-are de gând să mă lase să le iau.
   - Hei, ce faci? o întreb, iar tonul meu reflectă perfect amuzamentul și confuzia care m-au cuprins simultan.
   - Nu știu.
   Ochii ei sunt strălucitori. Emoționați. Înfricoșați.
   Sărutul nostru de noaptea trecută încă zumzăie intens între noi.
   - Aș putea să...
   Ea ezită din nou să vorbească și-mi dă impresia că încearcă să țină tot aerul în plămâni.
   - Vreau doar să...
   Trag aer în piept cu zgomot atunci când Bree se apropie de mine, își ridică mâna și o apasă pe mușchiul meu pectoral. Palma ei caldă se află direct deasupra inimii mele, și știu că o simte bătând. Ridic dintr-o sprânceană și încerc să îi dictez întregului meu corp să NU REACȚIONEZE. Bree înghite în sec, privind fix locul în care mâna ei mă atinge, apoi se desprinde brusc de mine, îmi aruncă hainele în brațe și se grăbește să iasă din cameră.
   - SUPER! ATUNCI, NE ÎNTÂLNIM JOS! îmi aruncă ea peste umăr și trântește ușa dormitorului.
   Apoi aud trântindu-se și ușa de la intrare.
   Clipesc și mă uit în jos la hainele mele de alergare mototolite.
   - Ce naiba a fost asta?

CAPITOLUL 24
BREE

   Mă plimb pe trotuarul din fața apartamentului lui Nathan. Merg în sus și în jos, înainte și înapoi. Mă gândesc să o iau la fugă și să nu mă mai întorc niciodată, pentru că... tocmai l-am atins. Pe Nathan. Trupul gol al lui Nathan. Mi-am întins mânuța lacomă și l-am pipăit pe acest bărbat. La ce mă gândeam?! (Mă gândeam că era extenuat, asta este!) A fost atât de îndrăzneț din partea mea! Aș fi putut la fel de bine să vopsesc cu spray peretele din dormitorul lui și să scriu „TE IUBESC, NATHAN!“ în interiorul unei inimi imense!
   Soarele se întrezărește la orizont chiar în momentul în care Nathan iese din blocul unde locuiește. Îmi întorc privirea dinspre el. Nu pot să-l privesc în ochi încă. Știu că ar trebui să fiu matură și să-mi cer scuze pentru ce am făcut acolo, dar prefer să fiu copilăroasă și să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
   - Ești gata? îl întreb, privind oriunde și peste tot numai spre fața lui nu. Să mergem!
   Pornesc într-o alergare rapidă, iar el nu are de ales decât să mă ajungă din urmă. În fix 2 secunde, este lângă mine. Privirea lui mă apasă greu pe o parte a feței, o simt, și-mi vine să strig „NU ȘTIU, BINE?!“ Nu știu ce făceam acolo, în camera ta! Sunt îndrăgostită de cel mai bun prieten al meu și i-am ascuns asta timp de zece trilioane de ani, iar acum, dintr-odată, mă decid să nu mai ascund și să văd ce se întâmplă, dar sunt prea speriată ca să o recunosc și să mă întreb ce va fi dacă el nu mă iubește! *Inserați aici o gură uriașă de aer!
   Vedeți? Îmi pierd mințile! Sunt cam bătută în cap.
   - Hei, poate vrei să încetinești, spune Nathan, prinzându-mi antebrațul și trăgându-mă ușor în spate. O să ne consumăm rapid bateriile dacă pornim în sprint.
   Dar atingerea lui se simte ca o sursă de energie pentru bateria mea moartă - mă trezește la viață, și acum vreau s-o iau la goană ca Speedy Gonzales.
   - Serios, Bree, spune el. Ia-o mai încet! Nici măcar nu ne-am băut cafeaua încă. Și, oricum, de ce alergăm înainte de cafea și gogoși?
   Bună întrebare! Răspuns: pentru că azi am făcut totul greșit și pe dos. M-am trezit în această dimineață ca și cum ar fi fost Crăciunul. MARȚI! Au trecut două nopți întregi de la sărutul nostru de pe hol, când a fost și ultima dată când l-am văzut pe Nathan. Eu am fost ocupată cu dansul, iar el a fost ocupat cu antrenamentul și cu o ședință foto după antrenamentul de ieri, așa că, practic, am simțit că mor de dorul lui. (Nu vreau să par dramatică.)
   Dar, când am deschis ochii în această dimineață (la 4.30), nu am mai putut aștepta - trebuia să-l văd. Trebuia să văd dacă toată căldura și vibrațiile pe care le-am simțit în timpul acelui sărut erau încă acolo sau dacă el doar se prefăcea, ca pentru o idilă de fațadă. Totuși, mă îndoiesc foarte tare de asta.
   Nathan nu se pricepe deloc să trișeze - și de aceea este atât de amuzant să joci poker cu el - așa că mă gândesc că într-adevăr îi place de mine.
   Cândva, o asemenea revelație m-ar fi făcut să țip, înnebunită de fericire, și să supraanalizez fiecare mișcare a lui. Dar noua Bree este altfel. Noua Bree nu este îngrijorată că Nathan o place doar dintr-un capriciu trecător. Noua Bree nici măcar nu se gândește la asta (ba da, mă gândesc). Noua Bree se lasă purtată de val! Să văd unde mă duce această mică aventură sexy. SĂ EXAGEREZ CU FLIRTUL!
   Mă forțez să încetinesc ca să-i pot arunca un zâmbet normal. Se încruntă, așa că probabil zâmbetul meu nu a fost chiar atât de normal.
   - Pur și simplu, nu aveam chef de gogoși.
   - Nu te simți bine, afirmă el categoric și pare de-a dreptul șocat.
   Nici că puteam să spun o minciună mai proastă.
   - Hai să o luăm mai ușor azi și să mergem spre plajă!
   El cotește spre stânga, iar eu nu am de ales decât să îl urmez. Alergăm împreună pe o pasarelă din lemn și ne dăm jos pantofii de alergare când ajungem la nisipul plajei. Este atât de devreme, încât aerul este încă rece, iar plaja e pustie. Nu este nimeni aici să ne privească sau să facă fotografii - ceea ce face ca totul să fie cu atât mai surprinzător când Nathan îmi cuprinde palma cu degetele și mă trage cu el în jos, spre ocean. Intrăm amândoi în apă, iar undele fluxului ne spală tălpile și gleznele.
   Apa înghețată îmi înțeapă pielea, dar nu este nimic în comparație cu senzația pe care mi-o provoacă atingerea palmei puternice a lui Nathan. El scoate un oftat adânc, făcându-mă să îl privesc. Părul șaten și ondulat îi flutură în jurul frunții, iar aerul sărat face ca șuvițele de la ceafă să i se răsucească, accentuând înfățișarea lui de rebel. Vântul îi împinge tricoul, lipindu-i-l de abdomen, ceea ce îmi atrage din nou atenția asupra formelor sale parcă sculptate.
   Un surâs blând îi înflorește în colțul gurii în timp ce privește oceanul, spre punctul de unde soarele abia își începe ziua.
   - Mi-e dor de ocean, șoptește el, apoi își coboară privirea spre mine. Nu venim aici suficient de des. 
   Trăsăturile sale întunecate formează un contrast pregnant cu cerul albastru din spatele lui, și totuși, cumva, se completează reciproc perfect.
   - Amândoi suntem atât de ocupați...
   Ei bine, el chiar este un om ocupat, mai mereu. Și eu sunt, dar într-un alt fel. Am pauze și zile când mă relaxez și mă uit la televizor ore în șir, fără niciun motiv întemeiat, în mijlocul amiezii. Nu muncesc până la epuizare, așa cum face el.
   Clipesc, întorcându-mi privirea spre apă.
   - Trebuie să-ți mărturisesc... că am venit aici pe jos ieri-dimineață.
   - Cum? Ai fost aici? se miră el și, văzând că ridic din umeri, continuă: De ce nu mi-ai spus?
   Vocea lui pare tristă. Îmi îndrept arătătorul spre fața lui.
   - De-aia! Fiindcă te transformi într-un cățeluș trist când afli că am făcut lucruri amuzante fără tine. Nu-mi place să te pisez la cap când știu că ești atât de ocupat.
   Îmi strânge puternic palma și se rotește ușor, coborându-și privirea către mine.
   - Asta este foarte drăguț din partea ta - și mă face să mă simt groaznic fiindcă nu-ți pot oferi mai mult timp.
   Eu chicotesc.
   - Nu-ți place să fii lăsat pe dinafară. Nu este nimic rău în asta.
   Mă uit în ochii lui, simțind cum spațiul dintre noi se micșorează o idee.
   Aceiași magneți care ne-au atras împreună în holul întunecat s-au pus și acum în funcțiune. Degetul lui mare alunecă în sus și în jos pe mâna mea.
   Mă doare să-i spun cât de bine mă simt grație acestei mângâieri.
   - Nu te deranjează defectele mele? mă întreabă el, pe un ton cât se poate de serios.
   - Nu văd asta ca pe un defect. Este vorba doar despre tine. Nici tu nu-mi spui vreodată să sortez grămezile de prostioare risipite la întâmplare prin tot apartamentul meu.
   El zâmbește ușor.
   - Cine sunt eu să-ți stric rutina?
   - Vezi, de aceea lucrăm atât de bine împreună. Cel mai bun prie...
   Mă opresc brusc. Gata cu amintirile constante despre prietenia noastră!
   Vreau mai mult. Și sunt destul de sigură că primul pas este să nu apelez la o etichetă veche.
   El începe să fredoneze, amuzat, dar și circumspect, din cauza întreruperii atât de neașteptate. Apoi, colțurile ochilor i se încrețesc, și îmi spune, pe un ton tranșant:
   - Ei bine, ai dreptate. Nu-mi place să ratez distracția cu tine. Hai să mergem să înotăm!
   Propunerea îmi provoacă un țipăt de surprindere.
   - Nici vorbă! Apa este atât de rece și... Aaa!
   Nathan m-a luat deja în brațe și acum aleargă cu toată viteza spre largul oceanului. Țip și dau din picioare, gândindu-mă că se va opri în ultimul moment și îmi va spune că glumește, apoi mă va duce înapoi pe plajă. Dar nu. Mă cufundă, odată cu el, în apa rece. Temperatura nu poate fi mai mare de 15 grade, iar eu îl voi ucide! Dar, când ieșim la suprafață și el afișează zâmbetul lui solar, toată furia mea se risipește.
   El este fericirea întruchipată. Și este, de asemenea, senzualitatea întrupată. Tricoul întunecat și umed i se mulează pe trup, iar picăturile de apă alunecă din părul lui pe maxilarul pătrat.
   Pun pariu că eu acum arăt ca o pisică udă.
   Nathan se uită la mine și la trupul meu tremurând, și mi se confirmă suspiciunile în legătură cu felul în care arăt în ochii lui atunci când începe să chicotească.
   - Ți-e frig?
   Mă uit fix la el.
   - Nu, mi-e incredibil de c...c... cald, ticălosule!
   - Au, îmi pare rău! Vino aici!
   Își întinde brațul lung și încordat și mă trage lângă el, înlănțuindu-mi trupul, în timp ce suntem legănați de valuri. Sunt lipită de marginile dure ale corpului său, iar acum nu mai simt atât de tare frigul. Este un miracol!
   Înghit în sec, întrebându-mă pentru a suta oară în decurs de câteva zile ce este asta, ce înseamnă...
   - Hei, spune Nathan, destrămându-mi gândurile și îndepărtându-mi de pe față câteva șuvițe de păr umede și lipicioase. Ești fericită, Bree?
   Ochii lui îmi urmăresc linia gurii. Nu știu ce anume înseamnă acest moment, dar mi se pare important. Simt că inima îmi vibrează.
   - Foarte. Tu ești?
   Privirea mea se îndreaptă spre gura lui și înapoi în sus.
   - Chiar acum? Da. Sunt întotdeauna fericit când ești lângă mine.
   Buzele mele se despart pentru a inspira. Ne vom săruta din nou. O pot vedea în ochii lui, o pot simți în vârful degetelor lui care mă trag mai aproape de el. Valurile se izbesc de trupurile noastre, iar eu îmi înfășor brațele în jurul gâtului lui, ridicându-mă pe vârfuri pentru a ajunge la el.
   Buzele noastre sunt pe punctul de a se întâlni, când capul lui se întoarce brusc într-o parte.
   Pentru o secundă teribilă, cred că tocmai m-a respins. Sunt gata să mă îndepărtez de el și să înot în ocean, pentru a nu mă mai întoarce niciodată, când Nathan ne rotește pe amândoi, astfel încât el să stea cu spatele la mal.
   Observ în ochii lui o furtună de furie.
   - Paparazzi! Ne-au găsit! Un tip cu un obiectiv lung este cocoțat pe pasarelă și ne fotografiază.
   - Oh! bâigui eu, dintr-odată ușurată și fericită să știu că nu trebuie să devin regina crustaceelor.
   - Asta este rău? Credeam că vrem ca paparazzi să ne vadă formând un cuplu?
   Nathan mă întoarce în spatele lui, ferindu-și capul și protejându-mă cât de mult poate, în timp ce ne îndreptăm spre țărm. Lucru pentru care îi sunt mai mult decât recunoscătoare, deoarece acum hainele îmi sunt practic pictate pe trup, și nu este chiar imaginea pe care aș vrea să o vadă tata când va merge mâine-dimineață să cumpere lapte de la băcănie.
   Când vocea lui Nathan ajunge la mine, joasă și liniștită, aproape că mă gândesc că l-am auzit greșit.
   - Da, dar asta a fost pe când ne prefăceam. 

..............................................