Chiriașa tăcută, Clemence Michallon

 1-5

1. FEMEIA DIN MAGAZIE

 

               Îți place să crezi că fiecare femeie are unul, și el s-a nimerit, pur și simplu, să fie al tău.

   E mai ușor așa. Dacă niciuna nu este liberă. Nu încap în lumea ta cei care sunt încă afară. Nu iubești vântul din părul lor, nu-ți place soarele de pe pielea lor.
   El vine noaptea. Descuie ușa. Își târăște bocancii printr-o dâră de frunze moarte. Închide ușa după el, trage zăvorul.
   Acest bărbat: tânăr, puternic, îngrijit. Te gândești la ziua în care v-ați întâlnit, la acel scurt moment înainte ca el să-și arate adevărata față, și uite ce vezi: un bărbat care își cunoaște vecinii. Care întotdeauna scoate la timp gunoiul reciclat. Care a stat în sala de nașteri când a venit pe lume copilul său, o prezență solidă în fața relelor de pe lume. Mamele îl văd la coadă la băcănie și îi pun în brațe bebelușul: „Ține-l un pic, am uitat să iau lapte praf, vin imediat”.
   Și acum el e aici. Acum e al tău.
   Există o ordine în ceea ce faci.
   Îți aruncă o privire care face inventarul. Ești aici. Cu cele două brațe, două picioare, un tors și un cap ale tale.
   Apoi vine oftatul. O înmuiere a mușchilor spatelui pe când se instalează în mișcarea voastră împărtășită. Se apleacă să regleze caloriferul electric sau ventilatorul, în funcție de anotimp.
   Întinzi mâna și primești o cutie pentru alimente, ies aburi din lasagna, musaca, paste cu ton, orice o fi. Mâncarea, fierbinte, îți face bășici pe cerul gurii.
   Îți întinde apă. Niciodată în pahar. Întotdeauna în gamelă. Nimic care să poată fi spart și ascuțit. Lichidul rece îți trimite șocuri electrice prin dinți.
   Însă bei, pentru că vremea de băut este acum. Îți rămâne un gust metalic.
   Îți dă găleata și faci ce ai de făcut. A încetat să-ți fie rușine acum multă vreme.
   El ia găleata și pleacă un minut sau două. Îl auzi afară, aproape, sunetul bocancilor, jetul furtunului. Când se întoarce, găleata e curată, plină cu apă cu săpun.
   Te privește în vreme ce te speli. În ierarhia trupului tău, el este proprietarul și tu ești chiriașa. Îți înmânează uneltele: o bucată de săpun, un pieptăn de plastic, o periuță, un tub mic de pastă de dinți. O dată pe lună, șampon antipăduchi. Trupul tău: veșnic clocește probleme, iar el îl ține în frâu. O dată la 3 săptămâni scoate din buzunarul de la spate unghiera.
   Așteaptă până ce unghiile îți devin iar prezentabile, apoi o ia înapoi.
   Întotdeauna o ia înapoi. Faceți asta de ani întregi.
   Te îmbraci la loc. Ți se pare inutil, dat fiind ceea ce urmează, însă așa a hotărât el. Nu merge, îți zici, dacă o faci singură. El trebuie să fie cel care trage fermoarele, descheie nasturii, îndepărtează straturile.
   Geografia cărnii lui: lucruri pe care nu voiai să le afli, dar le-ai aflat oricum. O aluniță pe umăr. Dâra de păr în josul burții. Mâinile lui: strânsoarea degetelor. Apăsarea fierbinte a palmei pe gâtul tău.
   De la început până la sfârșit nu se uită la tine. Aici nu-i vorba despre tine. E vorba despre toate femeile și toate fetele. E vorba despre el și toate lucrurile care clocotesc în capul lui.
   Când s-a terminat, nu zăbovește niciodată. E un bărbat din societate, cu îndatoriri. O familie, o casă de condus. Teme pentru acasă de verificat. Filme de privit. O soție pe care s-o facă fericită tot timpul și o fiică pe care s-o legene. Pe lista cu treburile lui există lucruri în afară de tine și de existența ta măruntă, toate așteptând să fie bifate.
   În afară de seara asta.
   În seara asta totul se schimbă.
   În seara asta vezi cum bărbatul - acest bărbat foarte grijuliu, despre care se știe că nu face decât pași măsurați - își încalcă propriile reguli.
   Se împinge în sus cu palmele proptite în podeaua de lemn. Ca prin minune, n-are așchii înfipte în degete, își încheie catarama sub buric, apasă metalul pe pielea bine întinsă a taliei.
   - Ascultă, zice.
   Ceva se ascute, partea ta esențială devine atentă.
   - Ai stat aici destul.
   Îi cercetezi chipul. Nimic. Vorbește puțin, expresiile feței îi sunt estompate.
   - Ce vrei să zici? întrebi.
   Își pune la loc haina de lână, trage fermoarul până sub bărbie.
   - Trebuie să mă mut, zice.
   Nu poți să nu zici din nou:
   - Ce?
   O venă îi zvâcnește la rădăcina frunții. L-ai mâniat.
   - În altă casă.
   - De ce?
   Se încruntă. Deschide gura de parcă ar vrea să spună ceva, apoi se răzgândește.
   Nu în noaptea asta.
   Ai grijă ca privirea lui s-o prindă pe a ta în timp ce iese. Vrei să-ți soarbă nedumerirea, toate întrebările nerostite. Vrei să simtă satisfacția că te-a lăsat cu sufletul la gură.
   Regula numărul 1 ca să rămâi în viață în magazie: el învinge întotdeauna. Timp de 5 ani ai avut grijă să fie așa.

2. EMILY

   N-am habar dacă Aidan Thomas îmi știe numele. Nu i-aș purta pică dacă nu l-ar ști. Are lucruri mai importante de ținut minte decât numele fetei care îi toarnă coca-cola cherry de două ori pe săptămână.
   Aidan Thomas nu bea. Nu alcool. Un bărbat frumos care nu bea ar putea fi o problemă pentru un barman, însă eu nu-mi exprim iubirea prin băutură; este vorba despre faptul că oamenii se așază la barul meu și se lasă în grija mea timp de o oră sau două.
   Nu-i un limbaj pe care Aidan Thomas să-l vorbească fluent. E un cerb pe marginea drumului, nemișcat până ce treci cu mașina pe alături, gata s-o ia la fugă dacă te arăți prea interesat. Așa că îl las pe el să vină la mine.
   Marțea și joia. Într-o mare de clienți obișnuiți, doar pe el vreau să-l văd.
   Azi e marți.
   La ora 7 încep să arunc priviri spre ușă. Cu un ochi îl pândesc pe el și cu celălalt, bucătăria - chelnerița principală, somelierul, bucătarul-șef care e cretinul cretinilor. Mâinile mi se mișcă pe pilot automat. Un cocktail sidecar, un sprite, un whisky cu coca-cola. Ușa se deschide. Nu-i el. E doamna de la masa de 4 persoane de lângă ușă care a trebuit să se ducă să-și mute mașina. Un bitter cu sifon. Un nou pai pentru puștiul din spate.
   Un raport de la chelnerița principală: celor de la masa de 4 persoane nu le-au plăcut pastele. Erau reci sau nu destul de condimentate. Plângerile lor sunt neclare, dar există, și Cora n-are chef să-și piardă bacșișul pentru că cei de la bucătărie nu-s în stare să folosească încălzitorul pentru mâncare. O liniștesc pe Cora. Îi spun să le spună bucătarilor să refacă pastele, cu o garnitură gratis în chip de scuze. Sau s-o pună pe Sophie, brutăreasa noastră, să trimită un desert dacă cei de la masă par să fie mari amatori de dulciuri. Orice o fi ca să le închidă gura.
   Restaurantul e o gaură neagră de nevoi, un monstru care nu poate niciodată să fie săturat. Tata nu m-a întrebat niciodată; a presupus, pur și simplu, că o să-i calc pe urme. După care s-a gândit să moară, pentru că asta-i ceea ce fac bucătarii - trăiesc într-o ceață de căldură și haos, apoi te lasă să strângi rămășițele.
   Îmi strâng cu două degete tâmplele, încerc să mă apăr de groază. Poate că e vremea - e prima săptămână din octombrie, încă începutul toamnei, însă zilele sunt tot mai scurte, aerul tot mai rece. Poate că e altceva. Dar în seara asta toate eșecurile par să fie în special ale mele.
   Ușa se deschide.
   E el.
   Ceva se luminează în mine. O bucurie clocotește, din cele care mă fac să mă simt mică și un pic murdară și poate de-a dreptul proastă, însă e cea mai dulce senzație pe care o poate oferi restaurantul și o accept. De două ori pe săptămână, o accept.
   Aidan Thomas stă la barul meu în tăcere. Nu vorbim unul cu altul, în afară de politețurile obișnuite. E un dans și i-am învățat perfect pașii. Pahar, cuburi de gheață, dozatorul de băuturi carbogazoase, suport pentru pahar.
   Cu „Amandine” scris pe carton cu caligrafie veche, cursivă. O coca-cola cherry. Un bărbat mulțumit.
   - Mulțumesc.
   Îi zâmbesc scurt și mâinile nu-mi stau locului. Între treburi - clătesc un shaker, aranjez borcanele cu măsline și cu felii de lămâie - furișez priviri spre el. Ca o poezie pe care o știu pe de rost, dar nu mă satur de ea: ochi albaștri, păr blond-închis, barbă frumos tunsă. Riduri sub ochi, pentru că a trăit. Pentru că a iubit și a pierdut. Și apoi, mâinile lui: una se odihnește pe tejghea, cealaltă în jurul paharului. Calme. Puternice. Mâini care spun o poveste.
   - Emily.
   Cora se reazemă de tejghea.
   - Ce mai e?
   - Nick zice că trebuie să tăiem din meniu mușchiul.
   Îmi stăpânesc un oftat. Crizele de isterie ale lui Nick nu-s din vina Corei.
   - Și de ce ar trebui să facem asta?
   - Zice că porțiile nu-s bune și timpul de preparare e aiurea.
   Îmi dezlipesc ochii de Aidan și mă uit la Cora.
   - Nu zic că are dreptate, zice ea. Numai că... mi-a cerut să-ți spun.
   În orice alt moment aș fi plecat de la bar să mă ocup eu însămi de Nick. Dar nu-l las să-mi fure acest moment.
   - Spune-i că mesajul a fost recepționat.
   Cora așteaptă urmarea. Știe la fel de bine ca mine că „mesajul a fost recepționat” nu-l face pe Nick să se potolească.
   - Spune-i că, dacă avem plângeri despre mușchi, mă ocup personal de ele. Jur. Iau toată vina asupra mea. Scandalul mușchiului va fi moștenirea mea. Spune-i că lumea s-a plâns de mâncare în seara asta. Și spune-i că ar trebui să-și facă mai puține griji despre mușchi și mai multe despre zona de servire, dacă băieții lui trimit mâncarea rece.
   Cora ridică mâinile în chip de „Bine, bine”. Se întoarce în bucătărie.
   De data asta îmi îngădui un oftat. Dau să-mi îndrept atenția spre două pahare de martini care au nevoie să fie lustruite când simt o privire asupra mea.
   Aidan.
   Și-a ridicat privirea de la tejghea, surâzând.
   - Scandalul mușchiului, da?
   Fir-ar să fie! A auzit.
   Mă silesc să chicotesc.
   - Scuze pentru asta.
   El clatină din cap, soarbe din coca-cola cherry.
   - Nu-i nevoie să te scuzi, zice.
   Îi zâmbesc și eu și mă concentrez pe paharele de martini, de-a binelea de data asta. Văd cu coada ochiului că Aidan își termină băutura. Coregrafia noastră reîncepe: o înclinare a capului ca să ceară nota. O mână ridicată scurt în semn de rămas-bun.
   Și iată cum cea mai bună parte din ziua mea s-a terminat.
   Iau nota lui Aidan - bacșiș 2 dolari, ca întotdeauna - și paharul lui gol.
   De-abia când șterg tejgheaua observ: o poticneală, o schimbare în îndelung exersatul nostru pas de deux. Suportul. Cel de carton pe care l-am pus sub pahar. Acum ar trebui să-l arunc la coș, dar nu-l găsesc.
   Poate a căzut? Mă duc în partea cealaltă a tejghelei, mă uit la picioarele scaunului înalt pe care stătea el acum câteva minute. Nimic.
   E tare ciudat, dar incontestabil. Suportul a dispărut.

3. FEMEIA DIN MAGAZIE

   Te-a adus aici.
   Casa lui ți s-a arătat în fulgerări, priviri rapide când el nu se uita la tine.
   De-a lungul anilor ai revăzut în minte acele imagini, te-ai agățat de fiecare amănunt: casa în mijlocul unui teren. Iarbă verde, sălcii. Fiecare plantă, curățată; fiecare frunză, îngrijită. Clădiri mai mici răspândite pe proprietate ca prăjiturelele pentru ceai pe o tavă. Un garaj separat, un șopron, un rastel pentru biciclete. Cabluri electrice șerpuind printre crengi. Ai aflat că bărbatul trăia într-un loc frumos. Un loc în care să alerge copiii, în care să se deschidă florile.
   El a mers repede, pe o cărare de pământ în sus pe deal. Casa s-a topit în depărtare, înlocuită de un șir nesfârșit de copaci. S-a oprit. Nu aveai de ce să te prinzi, nimeni pe care să-l strigi. Erați în fața unei magazii. Patru pereți cenușii, acoperiș înclinat. Fără ferestre. El a pus mâna pe încuietoarea metalică, a ales o cheie de pe inel.
   Înăuntru, te-a învățat noile reguli ale lumii.
   - Numele tău, a zis.
   Era în genunchi, și totuși dominându-te, cu mâinile de-o parte și de alta a feței tale, așa încât câmpul tău vizual începea și se sfârșea cu degetele lui.
   - Numele tău este Rachel.
   Numele tău nu era Rachel. El îl știa pe cel adevărat, îl văzuse pe permisul de conducere după ce ți-a luat portofelul. Dar ți-a spus că numele tău e Rachel, și era vital să accepți acest lucru.
   Felul în care l-a rostit, cu mârâitul lui „r” și caracterul definitiv al lui „l”.
   Rachel era un nou început. Rachel n-avea un trecut sau o viață la care să se întoarcă. Rachel putea să supraviețuiască în magazie.
   - Numele tău este Rachel, a zis el, și nimeni nu știe cine ești.
   Ai încuviințat din cap. Nu cu destul entuziasm. Mâinile lui ți-au lăsat fața și au înșfăcat puloverul. Te-a împins în perete, cu brațul pe gâtul tău, cu încheietura înfiptă în trahee. N-aveai aer, n-aveai deloc oxigen.
   - Am spus, a zis el, și lumea a început să alunece din tine, dar nu-ți puteai permite să nu-l auzi, că nimeni nu știe cine ești. Nimeni nu te caută. Înțelegi dracului?
   Ți-a dat drumul. Înainte să tușești, înainte să hârâi, înainte să faci orice altceva, ai încuviințat din cap. Ca și cum aprobai sincer. Ai încuviințat din cap ca să-ți salvezi viața.
   Ai devenit Rachel.
   Ai fost Rachel ani la rând.
   Ea te-a ținut în viață. Tu te-ai ținut în viață.

   Bocanci, frunze moarte, zăvor. Oftat. Calorifer electric. Totul ca de obicei, în afară de el. În seara asta se năpustește prin ritual de parcă ar fi lăsat apa să fiarbă pe sobă. Încă mai mesteci ultima bucată de plăcintă cu carne de pui când îți ia vasul.
   - Haide, zice. N-am toată noaptea la dispoziție.
   Nu-i nerăbdare graba asta a lui. Mai degrabă e ca și cum tu ai fi un cântec, iar el dă pe repede înainte părțile plictisitoare.
   Rămâne cu hainele pe el. Fermoarul hanoracului îți sapă un șanț pe burtă. O șuviță de păr ți se prinde în închizătoarea ceasului lui. Își smucește mâna, se eliberează brutal de tine. Auzi cum se rupe ceva. Te ustură pielea capului. Totul e palpabil, totul e real, chiar dacă el plutește deasupra ta ca o arătare.
   Ai nevoie să fie aici. Cu tine. Ai nevoie să fie destins, să se simtă bine.
   Ai nevoie să vorbească.
   Aștepți până după aceea. După ce ți-ai pus la loc hainele definitiv.
   Pe când se pregătește să plece, îți treci o mână prin păr. Un gest pe care obișnuiai să-l etalezi la întâlniri, cu cotul jachetei de motociclist pe o masă de restaurant, cu tricoul alb, înviorat de un mănunchi de pandantive argintii.
   Se mai întâmplă. Îți amintești frânturi din tine, și uneori te ajută.
   - Știi, îi spui, îmi fac griji pentru tine.
   El își ia un aer zeflemitor.
   - E adevărat. Adică... doar mă întreb. Asta-i tot.
   El pufnește, își îndeasă mâinile în buzunare.
   - Poate te ajut, încerci tu. Găsesc o cale ca să stai.
   El fornăie, dar nu se îndreaptă spre ușă. Trebuie să te agăți de asta.
   Trebuie să crezi că e începutul unei victorii.
   El vorbește cu tine uneori. Nu des, și întotdeauna fără tragere de inimă, dar o face. În unele nopți e împăunare. În altele e mărturisire. Poate că de aceea s-a ostenit să te țină în viață: sunt în viața lui lucruri pe care simte nevoia să le împărtășească, și tu ești singura care poate să le audă.
   - Dacă îmi spui ce s-a întâmplat, poate găsesc o soluție, zici.
   Își îndoaie genunchii, își aduce față în față fetei tale. Răsuflarea lui, cu prospețimea mentei. Palma lui, caldă și aspră pe pomeții tăi. Vârful degetului mare sapă în orbită.
   - Crezi că dacă îți spun găsești o soluție?
   Privirea i se plimbă pe tine de la față până la picioare. Dezgustată. Disprețuitoare. Dar mereu - asta e important - un pic curioasă. În privința lucrurilor pe care ți le poate face, lucrurile pentru care nu este pedepsit.
   - Ce ai putea să știi tu? 
   Îți urmărește cu degetul linia fălcii, unghia îți zgârie bărbia.
   - Știi măcar cine ești?
   Știi. Ca o rugăciune, ca o mantră. „Ești Rachel. El te-a găsit. Tot ce știi este ce te-a învățat el. Tot ce ai este ce ți-a dat el”. Un lanț în jurul gleznei, fixat în perete. Un sac de dormit. Pe o ladă răsturnată, lucrurile pe care ți le-a adus de-a lungul anilor: trei cărți broșate, un portofel (gol), o minge antistres (pe bune). La nimereală și nepotrivite. Luate, ai dedus, de coțofana asta de bărbat de la alte femei.
   - Te-am găsit, zice. Erai pierdută. Ți-am dat un acoperiș. Te țin în viață, arată el spre vasul gol. Știi ce ai fi fără mine? Nimic. Ai fi moartă.
   Se ridică din nou. Își trosnește degetele, fiecare deget scoate un pocnet separat.
   Nu ești mare lucru. Știi asta. Dar în magazie, în această parte a vieții lui, nu te are decât pe tine.
   - Ea e moartă, zice.
   Încearcă să vadă cum e și spune iar:
   - Ea e moartă.
   N-ai nicio idee despre cine vorbește până ce adaugă:
   - Părinții ei vând casa.
   Și atunci înțelegi.
   Soția lui.
   Încerci să gândești totul deodată. Vrei să spui ce spun oamenii în societatea politicoasă: „Îmi pare tare rău să aud asta”. Vrei să întrebi: „Când? Cum?” Te întrebi: „El a făcut-o? Și-a ieșit din minți, în sfârșit?”
   - Așa că trebuie să ne mutăm.
   Se plimbă, cât poți să te plimbi prin magazie. Tulburat, ceea ce nu-l caracterizează. Însă n-ai timp pentru emoțiile lui. N-ai timp să-ți dai seama dacă el a făcut-o. Ce contează dacă da? El omoară. Știi asta.
   Ce trebuie să faci e să te gândești. Să scormonești prin cutele atrofiate ale creierului tău, cele care obișnuiau să rezolve problemele de zi cu zi. Partea din tine care îți ajuta prietenii, familia. Dar singurul lucru pe care îl strigă creierul tău este că dacă el se mută - dacă pleacă din casa asta, de pe proprietatea asta - tu mori, în afară de cazul în care îl convingi să te ia cu el.
   - Îmi pare rău, îi spui.
   Îți pare așa de rău, tot timpul. Îți pare rău că nevasta i-a murit. Îți pare rău, cu adevărat, de nedreptățile lumii, că i s-au întâmplat lui. Îți pare rău că s-a pricopsit cu tine, o femeie așa de pretențioasă, mereu flămândă și însetată, și care mai e și băgăcioasă.
   Regula numărul 2 ca să rămâi în viață în magazie: întotdeauna el are dreptate și întotdeauna ție îți pare rău.

4. EMILY

   S-a întors. Marțea și joia. Demn de încredere ca un whisky cu 43% alcool, plin de făgăduințe.
   Aidan Thomas își scoate căciula cenușie cu clape și părul i se ivește de dedesubt ca niște pene înfoiate. În seara asta are o geantă de sport - nailon verde, ca din magazinele care vând efecte militare. Atârnă greu într-o parte, cu chinga trăgându-i umărul în jos.
   Ușa se trântește în urma lui. Tresar. De obicei o închide cu un gest grijuliu, o mână pe clanță și cealaltă pe cadru.
   Își ține capul aplecat în vreme ce se apropie de bar. E o îngreunare în pasul lui, și vina nu-i doar a genții.
   Ceva îl apasă.
   Își îndeasă căciula în buzunar, își netezește părul, lasă geanta să-i cadă la picioare.
   - Ai Manhattan-urile mele?
   Cu o privire neatentă, fac să alunece spre Cora două pahare. Ea o tulește.
   Aidan așteaptă până pleacă ea ca să ridice privirea spre mine.
   - Cu ce te pot servi?
   El îmi aruncă un zâmbet obosit.
   Iau dozatorul de răcoritoare.
   - Am ce bei de obicei.
   Îmi vine o idee.
   - Sau aș putea să-ți prepar ceva, dacă ai nevoie de un strop de stimulent.
   El scoate un hohot de râs amestecat cu oftat.
   - E așa de vizibil?
   Ridic nonșalant din umeri, ca și cum nimic din toate astea n-ar avea prea mare importanță.
   - E treaba mea să observ.
   Ochii lui privesc în gol. Pe fundal, Eric gesticulează. Descrie ofertele zilei pentru o masă de 4. Clienții îi sorb vorbele, cu ochii lărgiți. Eric se pricepe așa de bine la asta, la spectacol. Știe cum să se facă plăcut clienților, cum să-și mărească bacșișul cu 2 până la 5 la sută doar din câteva fraze.
   Dragul de Eric! Un prieten care a rămas prieten când i-am devenit șefă. Care m-a sprijinit întotdeauna. Care, cumva, crede în mine, în capacitatea mea de a conduce acest local.
   - Hai să încercăm ceva.
   Iau un pahar fără picior, îl lustruiesc rapid. Aidan Thomas își înalță sprâncenele spre mine. Se întâmplă ceva, ceva nou, diferit. El nu e sigur că-i place. Mă doare să-i fac asta, când nu-și dorea decât obișnuita lui coca-cola cherry.
   - Mă întorc îndată.
   Mă străduiesc din răsputeri să merg normal. Dincolo de ușile batante, Nick e aplecat peste 4 farfurii cu oferta specială a serii - fâșii de cotlet de porc împletite, piure de cartofi cu brânză și sos cu bacon și ceapă verde.
   „Simplu, dar aromat”, mi-a spus. „Oamenii vor să știe ce au în farfurie, însă nu vin aici să mănânce chestii pe care le-ar fi putut găti acasă”. De parcă ar fi fost ideea lui, și nu ceea ce tata a început să-mi vâre în cap înainte să învăț să merg. „Mâncare solidă și la prețuri bune”, zicea tata. „Nu vrem să-i servim doar pe cei din orașul mare. Ei vin în weekend, dar localnicii sunt cei care ne umplu buzunarele în timpul săptămânii. Suntem aici în primul rând pentru ei”.
   Eric trece pe lângă mine în drum spre bucătărie cu trei farfurii în echilibru pe brațul stâng. Prin ușile batante îl vede pe Aidan la bar. Se oprește și se răsucește spre mine cu un mic rânjet. Mă fac că nu observ și mă îndrept spre camera frigorifică.
   - A mai rămas din ceaiul din flori de soc pe care l-am făcut la prânz?
   Tăcere. Toți fie muncesc, fie nu mă bagă în seamă. Yuwanda, al treilea muschetar alături de mine și Eric, ar ști, însă este în sala de mese, probabil recitând avantajele și dezavantajele unui Gewurtztraminer față de un Riesling. Caut de zor până dau de carafă în spatele vasului cu sos de salată.
   A mai rămas cam o cană.
   Perfect.
   Ies repede. Aidan așteaptă, cu mâinile pe tejghea. Spre deosebire de cei mai mulți dintre noi, nu pune mâna pe telefon de îndată ce nu mai are pe nimeni în preajmă. Știe cum să fie singur, cum să se lase învăluit de acele momente ca să găsească liniște, dacă nu alinare.
   - Scuze pentru așteptare.
   Cu privirea lui asupra mea, las să cadă în pahar un cub de zahăr. O felie de portocală, o țâșnitură de Angostura. Adaug un cub de gheață, apoi ceaiul, și amestec. Cu o lingură - nimic nu strică mai mult stilul unui barman decât mănușile de plastic – pescuiesc din borcan o cireașă confiată.
   - Voila.
   Zâmbește auzind accentul meu franțuzesc exagerat. Simt cum îmi crește o căldură în stomac. Împing paharul spre el. Îl ridică, adulmecă. Îmi dă prin cap, cu o evidență orbitoare, că n-am habar ce îi place acestui bărbat să bea în afară de coca-cola cherry.
   - Ce beau? întreabă.
   - Virgin Old Fashioned.
   El zâmbește larg.
   - De modă veche și virgin? Presupun că are o logică.
   Căldura mi se răspândește în spatele obrajilor. Pe dată vreau să-mi neg trupul, pomeții care mi se îmbujorează la simpla sugestie a sexului, mâinile care lasă urme umede pe tejghea.
   El ia o înghițitură și mă scutește de căutarea unei replici spirituale, plescăie pe când lasă paharul din mână.
   - Bun.
   O clipă simt că mi se taie genunchii. Sper că nu poate vedea cum umerii, fața, degetele, toți mușchii din corp mi se destind de ușurare.
   - Mă bucur că-ți place.
   Unghii care răpăie în partea stângă a tejghelei. Cora. Are nevoie de un martini cu votcă și un Bellini. Umplu cu gheață un pahar de martini, mă răsucesc să caut o sticlă de șampanie destupată.
   Aidan Thomas face să se rotească gheața din pahar. Soarbe rapid și o rotește iar. Iată-l pe bărbatul acesta frumos care a făcut atât de mult pentru orașul nostru. Care și-a pierdut soția acum o lună. Stând la barul meu singur, chiar dacă nu bea alcool. Trebuie să mă gândesc că, dacă există un gol imens în miezul vieții sale, atunci poate că păstrarea acestui obicei i-a adus un soi de alinare. Trebuie să cred că asta - tăcerile noastre împărtășite, rutina noastră tăcută - înseamnă ceva și pentru el.
   Toți cei din oraș au o poveste cu Aidan Thomas. Dacă ești copil, te-a salvat cu câteva clipe înainte de parada de Crăciun. A apărut când aveai nevoie de el, cu centura cu scule prinsă pe șolduri, ca să-ți repare sania șubredă, să îndrepte coarnele renului.
   Acum 2 ani, când ne-a lovit furtuna aceea îngrozitoare și a căzut un copac peste casa bătrânului domn McMillan, Aidan s-a dus și i-a instalat un generator pentru perioada cât s-a lucrat la liniile electrice. În luna următoare s-a întors în fiecare weekend ca să repare acoperișul. Domnul McMillan a încercat să-i plătească, dar Aidan nici n-a vrut să audă.
   Povestea cu Aidan Thomas a familiei mele a fost când eu aveam 13 ani. Tata tocmai gătea pentru clienții veniți la cină când s-a ars instalația electrică din camera frigorifică. Tata era pe cale să-și iasă din minți gândindu-se cum să o repare în vreme ce muncea în bucătărie. Un bărbat adorabil care cina acolo cu soția lui a auzit și și-a oferit ajutorul. Tata șovăia. Apoi, într-un moment rar de „fie ce-o fi”, l-a condus pe bărbat în bucătărie. Aidan Thomas și-a petrecut cea mai mare parte a serii în genunchi, cerând politicos unelte și liniștind angajații istoviți.
   Până la sfârșitul programului camera frigorifică se răcorea din nou. La fel și tata. În bucătărie, le-a oferit lui Aidan Thomas și soției lui pahare cu țuică de pere. Amândoi l-au refuzat: el nu obișnuia să bea alcool, iar ea era însărcinată de curând.
   Eu ajutam în seara aceea, așa cum fac copiii proprietarilor de restaurant.
   Când m-am dus să umplu la loc vasul cu bomboane de mentă de pe masa de la recepție, l-am găsit pe Aidan Thomas în sala de mese. Se scotocea prin buzunare așa cum fac clienții la sfârșitul unei mese, sperând să dea de portofel, și mobil, și cheile mașinii. Râsul tatălui meu a răzbătut până la noi din bucătărie. Tata, un bucătar grozav cu un temperament și mai grozav, al cărui perfecționism se prefăcea adesea în furie. Destins. Savurând un rar moment de răgaz în restaurantul construit de el. Aflat cel mai aproape posibil de fericire.
   - Mulțumesc pentru asta.
   Aidan Thomas a ridicat privirea de parcă de-abia atunci mi-ar fi observat prezența. Îmi venea să-mi prind vorbele care încă atârnau în aer între noi și să le înghit la loc. Înveți devreme să-ți urăști sunetul vocii când ești fată.
   Am așteptat să încuviințeze din cap spre mine, cu gândul în altă parte, și să se ducă repede înapoi în bucătărie, să se arate indulgent, așa cum făceau cei mai mulți adulți. Însă Aidan Thomas nu era ca alți adulți. Nu era ca nimeni altcineva.
   Aidan Thomas a zâmbit. Mi-a făcut cu ochiul. Și a spus cu o voce joasă, răgușită, care m-a izbit undeva adânc, într-o parte a trupului meu despre care până atunci nu știusem că există:
   - Cu multă plăcere.
   Nu era nimic și era totul. Era politețe elementară și era bunătate nesfârșită. Un nimb strălucitor aterizând pe o fată ascunsă, culegând-o din umbre, îngăduindu-i să fie văzută.
   Lucrul de care aveam cea mai mare nevoie. Ceva după care nici măcar nu-mi dădeam seama că tânjesc.

   Acum îl privesc pe Aidan Thomas încremenit la jumătatea înghițiturii, privindu-mă prin pahar. Nu mai sunt fata ascunsă, așteptând ca bărbații să arunce o lumină asupra ei. Sunt o femeie care tocmai a intrat într-un halou creat de ea însăși.
   El întinde mâna. Ceva se schimbă. O perturbare în lume, plăci tectonice ciocnindu-se la kilometri dedesubtul fluviului Hudson. Degetele lui le ating pe ale mele și degetul lui mare îmi mângâie partea dinăuntru a încheieturii mâinii, iar inima mea... inima mea în acest moment nici măcar nu mai bate, pur și simplu e dusă, dusă, dusă, dusă, dusă, n-o pot stăpâni.
   - Mulțumesc, zice el. A fost foarte... Mulțumesc.
   O strângere, o tresărire a ceva indescifrabil și neprețuit, de la el spre mine.
   Dă drumul mâinii mele, își lasă capul pe spate ca să golească paharul.
   Gâtul, tot trupul lui suplu, musculos, o încredere în sine calmă.
   - Cât îți datorez?
   Iau paharul gol și-l spăl în spatele tejghelei. Îmi țin mâinile ocupate ca el să nu vadă cum tremură.
   - Știi ceva? Nu-ți face griji. E din partea casei.
   El scoate portofelul.
   - Haide.
   - E în ordine. Zău. Poți...
   „Poți să-mi oferi tu o băutură curând și suntem chit” e ceea ce aș spune dacă soția lui n-ar fi murit acum 5 minute, cum ar veni. În loc de asta, despăturesc o cârpă curată și încep să lustruiesc paharul lui.
   - Data viitoare.
   El zâmbește și își pune portofelul la loc în buzunar, apoi se ridică să se îmbrace cu hanoracul. Mă răsucesc să pun paharul pe raftul din spatele meu.
   Brațul mi se oprește la jumătatea gestului. Sunt agitată și fața îmi arde, dar tocmai s-a întâmplat ceva. Am îndrăznit și a mers. Am vorbit și nu s-a dărâmat cerul.
   Poate că îndrăznesc un pic mai mult.
   Mă întorc, mă reazem de tejghea, mă prefac că înșurubez capacul unui borcan cu ceapă murată.
   - Încotro acum? întreb, ca și cum flecăreala ar fi un element de bază în vocabularul nostru comun.
   Aidan Thomas trage fermoarul hanoracului, își pune la loc căciula cu clape și ridică geanta de sport. Care se așază pe șoldul lui cu un clinchet metalic.
   - Undeva unde pot să mă gândesc un pic.

5. FEMEIA DIN MAGAZIE

   Aștepți cina, plescăitul apei călăi. Orice. Chiar și vaietul fermoarelor trase în sus și în jos.
   El nu se arată.
   Vezi în minte magazia, ascunsă printre copaci. De-acum trebuie să fie toamnă. Acum două săptămâni a luat ventilatorul și a adus caloriferul electric. Închizi ochii. Ce îți amintești despre această perioadă a anului: zile scurte, soarele apune la 6 după-amiaza. Crengi desfrunzite pe cerul schimbător. Ce vezi în minte: departe, ascunsă de tine, casa lui. Pătrate galbene de lumină la ferestre, frunze arămii risipite prin curte. Poate ceai fierbinte. Poate gogoși cu cidru.
   În depărtare, torsul camionetei lui. El e aici, pe terenul său. Trăindu-și viața. Împlinindu-și nevoile. Dar nu și pe ale tale. Aștepți și iar aștepți și tot nu vine.
   Încerci să alungi crampele foamei meditând. Răsfoiești cărțile pe care ți le-a dat, aduse în magazie nu într-o ordine anume. Orașul bântuIT al lui Stephen King. Un exemplar broșat uzat din În Brooklyn crește un copac. Îi place muzica, îi place dansul a lui Mary Higgins Clark. Cărțile au venit uzate. Pagini cu colțuri îndoite, însemnări pe margini. L-ai întrebat într-o zi, acum mult timp, dacă sunt ale lui. A clătinat din cap. Alte fleacuri, ți-ai închipuit. Lucruri pe care le-a luat de la cele care n-au fost la fel de norocoase ca tine.
   Te lași pe vine într-un colț al magaziei. Fără găleata adusă de el n-ai încotro. O să se înfurie, dacă se întoarce. O să-și încrețească nasul, o să azvârle spre tine un flacon cu clor. „Apucă-te de curățat și să nu te oprești până nu dispare mirosul”.
   Încerci să nu te îngrijorezi, pentru că îngrijorarea stă în calea supraviețuirii.

   Te-a mai părăsit și înainte. Însă nu ca acum. După 9 luni din primul an, bărbatul care te ținea în magazie ți-a spus că se duce undeva. Ți-a adus o găleată, o cutie cu batoane cu cereale și un bax cu sticle de apă mici.
   - Am nevoie să plec, a zis.
   Nu „vreau”, nu „trebuie”. „Am nevoie”.
   - Tu, a zis, n-o să faci nimic. N-o să te miști. N-o să țipi. Știu că n-o s-o faci.
   Te-a înșfăcat de umeri. Ai simțit nevoia imperioasă să-i cuprinzi mâinile. Să-l ții, doar un pic. Ești Rachel. El te-a găsit. Tot ce știi este ce te-a învățat el. Tot ce ai este ce ți-a dat el.
   Te-a zgâlțâit. Ai lăsat cutremurul să te zguduie.
   - Dacă încerci ceva, a zis, o să aflu. Și n-o să-ți fie bine. Pricepi?
   Ai încuviințat din cap. Știai deja cum să încuviințezi din cap în așa fel încât să te creadă.
   A lipsit 3 zile și s-a întors cel mai fericit om de pe pământ. Cu pasul însuflețit, cu un fel de electricitate statică zbârnâindu-i prin membre. Trăgea adânc aer în piept, cu lăcomie, ca și cum aerul nu i s-ar fi părut niciodată așa de dulce.
   Ăsta nu era bărbatul pe care-l cunoștea! Un bărbat cu îndatoriri și responsabilități.
   A făcut ceea ce venise să-ți facă. Zbârnâind. Un pic sălbatic.
   Apoi ți-a spus. N-a vorbit mult. Doar că ea s-a supus. Că a fost perfectă. Că ea n-a știut, până ce a știut, însă atunci era prea târziu.
   S-a întâmplat din nou. Chiar înainte de ultima Zi a Recunoștinței. Ai știut pentru că ți-a adus ce rămăsese de la masă. A făcut asta în fiecare an.
   Nu știi dacă el e conștient că așa ții socoteala timpului. Bănuiești că nu s-a gândit la asta.
   Sunt două, cu totul. Două pe care le-a omorât, în vreme ce pe tine te-a lăsat în viață. Acum s-au adăugat două la regulă, în vreme ce tu rămâi excepția.
   De fiecare dată când a plecat s-a pregătit. De data asta nu ți-a dat nimic.
   A uitat de tine? A găsit alt proiect căruia să i se dedice?

   Fără vizitele lui e greu să numeri zilele. Ai impresia că mașina lui semnalizează când pleacă dimineața și când se întoarce seara, dar nu poți fi sigură. Corpul îți spune când să dormi și când să te trezești. Cu palma lipită de perete încerci să simți căldura soarelui și răceala nopții. Pe baza estimărilor, trece o zi, apoi încă una.
   La sfârșitul a ceea ce pare ziua a doua gura ți-e căptușită cu glaspapir.
   Lilieci îți vâjâie în jurul creierului, îți sugi degetele ca să salivezi, lingi peretele magaziei căutând condens, orice ca să-ți potolească setea. Curând nu mai ești decât un trup, un craniu și o șiră a spinării și un pelvis și picioare care zac pe podeaua de lemn, cu pielea lipicioasă, răsuflând cu greu.
   Poate că te-a crezut mai rezistentă decât ești. Poate o să te omoare fără să vrea. O să se întoarcă, o să deschidă magazia și o să te găsească rece, nemișcată, așa cum fusese întotdeauna intenția.
   În ceea ce îți spui că e ziua a treia lacătul zăngăne. El e o siluetă în cadrul ușii, cu găleata într-o mână, o sticlă în cealaltă. Ar trebui să te ridici în capul oaselor, să-i smulgi apa din mână, să deșurubezi capacul și să bei, bei, bei până ce lumea redevine clară. Însă nu poți. Trebuie să vină la tine, să îngenuncheze alături, să-ți ducă la buze gâtul sticlei.
   Înghiți. Îți ștergi buzele cu dosul mâinii. El nu arată ca de obicei. În cele mai multe zile e un bărbat care se îngrijește de înfățișarea sa. Pe pomeți și în jos pe gât are tăieturi de la un aparat de ras manual. Părul îi miroase a lămâiță. Are dinții albi, gingiile sănătoase. Nu l-ai văzut niciodată făcând-o, dar îți dai seama că folosește cu sârguință ața dentară în fiecare dimineață sau seară, urmată de clătire cu apă de gură. Dar în seara asta arată neîngrijit.
   Are barba netunsă. Privirea îi sare din loc în loc, tulbure, dintr-un capăt în altul al magaziei.
   - Mâncare?
   Vocea ți-e răgușită. El face semn cu capul că nu.
   - Ea e încă trează. Împachetează.
   Presupui că vorbește despre fiica sa.
   - Deci, nu e nimic? Absolut nimic?
   E riscant. Știi asta, dar au trecut 3 zile și, fără setea care îți amorțea trupul, simți totul, golul foamei sub coaste, durerea de spate, o mie de clopote de alarmă arătând spre părțile din tine care sunt frânte.
   El ridică mâinile.
   - Ce? Îți închipui că pot să încălzesc la microunde o cină congelată și să ies pe ușă fără ca ea să pună nicio întrebare?
   Mâncarea pe care ți-o aduce e întotdeauna o parte dintr-un întreg. O porție de lasagna, un castron de tocană, partea din mijloc dintr-o budincă cu carne. Porții care pot să dispară neobservate. Mult mai discret decât o felie de pizza, un cheeseburger întreg, piciorul unui pui fript. În tot acest timp, el a gătit pentru mai mulți, dosind părți din mâncare și aducându-ți-le. Este una dintre metodele pe care le-a găsit ca tu să rămâi un secret.
   Se așază lângă tine cu un geamăt. Aștepți să-ți tragă fermoarul jachetei, să-și înfășoare mâinile în jurul gâtului tău. În loc de asta, își duce mâna la curea. Se vede o sclipire, o fulgerare de metal.
   Recunoști pistolul. E cel pe care l-a ațintit spre tine acum 5 ani, un pistol negru și lungimea lucioasă a amortizorului.
   Degetele de la picioare îți zvâcnesc ca și cum s-ar pregăti să sprinteze.
   Lanțul se strânge, rece și greu pe gleznă. Târându-te în jos de parcă te-ar sorbi în pământ, mai întâi piciorul, apoi tot restul trupului tău.
   Concentrează-te. Rămâi cu el.
   Pieptul i se umflă și se dezumflă, cu fiecare respirație adâncă. Fără ceața deshidratării, îl citești mai limpede. Obosit, dar nu plictisit. Amețit, dar nu bolnav. E într-un hal fără hal, da, dar e fericit. Ca după o activitate epuizantă, o alergare lungă sau urcarea pe o pantă abruptă.
   Ca după o ucidere.
   Bagă mâna în buzunar și lasă să cadă ceva în poala ta, o pisică aducând ca ofrandă un șoarece mort.
   Ochelari de soare. De firmă, judecând după ramele grele și logoul de pe brațe. Complet inutili în magazie, dar nu ochelarii de soare sunt lucrul important. Lucrul important este că ei au fost ai cuiva și acel cineva nu mai are nevoie de ei.
   Acum îi simți triumful. Încântarea nemărginită a vânătorii încununate de succes.
   Ea îți atrage atenția. Ce fel de slujbă avea ca să-și poată permite astfel de ochelari de soare? Cum arătau degetele ei când și-i punea pe nas? I-a folosit vreodată ca să-i țină părul pe spate? I-a purtat într-o după-amiază de vară pe scaunul pasagerului dintr-o decapotabilă deschisă, cu părul despletit biciuindu-i obrajii?
   Nu poți face asta. Nu te poți gândi la ea. N-ai timp să fii șocată sau răvășită.
   Asta e o șansă. Hybrisul lui. În seara asta el o să se creadă în stare de orice.
   - Deci, ascultă, zici.
   El ia înapoi ochelarii. Probabil s-a gândit mai bine. Ai putea să spargi lentilele, să le transformi în arme.
   - M-am gândit. La mutarea ta.
   Mâinile lui rămân nemișcate. Ești pe calea primejdioasă de a-i strica cheful. Îl tragi înapoi la neplăcerile vieții de zi cu zi, când el nu vrea decât să-și savureze cât mai mult timp triumful.
   - Ai putea să mă iei cu tine.
   Ridică privirea, scoate un chicotit.
   - Ei, haide, zice. Nu cred că pricepi.
   Dar tu pricepi. Îi cunoști lumina și umbră. Știi că vine la tine aproape în fiecare seară, cu siguranță în fiecare seară în care este aici. Știi că s-a învățat cu anumite lucruri. Nu tu îi placi, nu tocmai, ci faptul că ești la dispoziția lui. Orice poftește, oricând poftește.
   Ce se va face fără tine?
   - Zic și eu, îi spui. Am putea să ne vedem în continuare. N-ar fi nevoie să se termine. Nu-i nevoie.
   El își încrucișează brațele pe piept.
   - Aș putea fi acolo, îi spui.
   Arăți din cap spre ușă. Spre ceea ce este afară, lumea pe care ți-a luat-o și nenumărații oameni din ea. 
   - Și n-o să știe nimeni.
   El zâmbește. Îți pune mâna pe ceafă. Îți mângâie părul cu gestul moale, calm, al unui bărbat care se știe în siguranță, apoi te trage de păr. Destul cât să doară.
   - Și, desigur, zice, nu faci decât să-mi porți de grijă.
   Îngheți sub atingerea lui.
   El se îndepărtează, trage zăvorul, invită aerul rece al nopții să intre în magazie. Afară, lacătul se închide la loc cu un clinchet. El se întoarce în casă, la fiica lui, la orice o mai fi rămas din lumina și căldura din casa lor.
   Regula numărul 3 ca să rămâi în viață în magazie: în lumea lui, tu ești lucrul cel mai pur. Tot ce se întâmplă trebuie să vi se întâmple amândurora.

6. NUMĂRUL UNU

   Era tânăr. Mi-am dat seama imediat că pentru el era prima dată. Nu se pricepea la asta. Nu se pricepea deloc.
   S-a întâmplat în campus, în dormitorul lui. Felul în care a făcut-o - de mântuială. Sânge peste tot. ADN-ul meu pe el, al lui pe mine. Și amprente.
   Nu mă cunoștea. Dar eu îl observasem în săptămânile dinainte. Dacă zăbovești destul de mult prin preajma universității, mai ales în serile de sâmbătă, poți fi sigură că în cele din urmă un student sfios o să vină la tine.
   Neștiind prea bine cum să ceară, când să plătească.
   Cei mai mulți terminau repede, de îndată ce îmi înmânau banii. Apoi se purtau cu aroganța învățată de la lume. Ei erau tineri respectabili, iar eu eram femeia care lua 15 dolari pentru o felație.
   Nu mă așteptam la asta de la el. Era prea tânăr, prea plăpând. Habar n-avea ce face.
   A fost surprins, cred, că-mi place să citesc. Bărbații nu se gândeau niciodată la mine ca la cineva căruia ar putea să-i placă cititul. Dar îmi plăcea. Făceam însemnări lângă pasajele care mă puneau pe gânduri, îndoiam colțurile paginilor care mă emoționau. În seara aceea aveam pe bordul mașinii două cărți broșate: Orașul bântuIT și un thriller numit Îi place muzica, îi place dansul. Mi le amintesc pe amândouă din cauză că n-am reușit să aflu cum se termină.
   El a așteptat până m-am îmbrăcat la loc cu bluza. Mâna i-a țâșnit spre gâtul meu. Ca și cum și-ar fi adresat singur o provocare. Ca și cum ar fi știut că, dacă n-o face atunci, s-ar putea să nu aibă niciodată curajul.
   Ochii i s-au lărgit în vreme ce ai mei se închideau. Uimirea de pe chipul lui. Uimirea că face cu adevărat asta și că trupul meu reacționează corect. Șocul că era adevărat - că, dacă strângi destul de tare de gât pe cineva, chiar va înceta să se miște.
   Îmi amintesc că mi-am dat seama, în vreme ce mă ucidea: dacă scapă nepedepsit pentru asta, o să creadă că poate să scape nepedepsit pentru orice.

7. FEMEIA DIN MAGAZIE

   Îți amintești frânturi din tine și uneori ele te ajută.
   Cum ar fi Matt.
   Matt era cel mai apropiat de statutul de iubit când ai dispărut. Era ca orice altceva, o promisiune care nu s-a împlinit.
   Ce îți amintești cel mai bine despre Matt: știa să spargă încuietori.
   În magazie te-ai gândit mult la Matt. Ai încercat de câteva ori. Ai smuls o așchie din dușumea, ai făcut o mică adâncitură în perete. Lemnul nu se putea măsura cu încuietoarea mare a lanțului. Te îngrijorai că s-ar putea rupe și ce te făceai după aceea?
   După aceea ai fi băgat-o pe mânecă.
   Îți amintești frânturi din tine, și uneori ele te ajută. Doar uneori.

   Bărbatul care te ține prizonieră se întoarce a doua zi cu mâncare fierbinte și o furculiță. Îți îndeși în gură 5 înghițituri uriașe înainte să-ți dea măcar prin cap să încerci să identifici ce mănânci - spaghete cu chiftele. Mai ai nevoie de 3 înghițituri ca să-ți dai seama că el vorbește, de încă 2 ca să ai puterea să lași furculița din mână. Ceea ce spune e mai important pentru supraviețuirea ta decât o singură masă.
   - Spune-mi numele tău.
   Simți un zumzet în urechi. Pui capacul la loc pe vasul cu mâncare, chifteaua rămasă te strigă.
   - Hei.
   El vine din celălalt capăt al magaziei, îți prinde bărbia ca să te silească să ridici privirea.
   Nu-ți poți permite să-l superi. Niciodată, dar mai ales acum.
   - Îmi pare rău, zici. Ascult.
   - Nu, nu asculți. Am zis să-mi spui cum dracu’ te cheamă.
   Pui vasul pe podea și îți pui mâinile sub tine ca să le împiedici să maseze locul de pe față apăsat de degetele lui. Tragi adânc aer în piept. Când spui asta, el trebuie să te creadă. Trebuie să fie un descântec, citirea dintr-un text sfânt. Trebuie să fie adevărul.
   - Rachel, îi spui. Numele meu este Rachel.
   - Ce altceva?
   Îți îngroși vocea, o îmbogățești cu inflexiunile rotunde ale ardorii. Are nevoie de ceva de la tine și te-a învățat de nenumărate ori cum să-i dai asta.
   - Tu m-ai găsit. Oferi restul fără să mai trebuiască să-ți ceară. Tot ce știu este ce m-ai învățat tu. Tot ce am este ce mi-ai dat tu.
   El se foiește de pe un picior pe altul.
   - Eram pierdută, reciți. Tu m-ai găsit. Mi-ai dat un acoperiș.
   Următoarea propoziție e un risc. Dacă exagerezi, o să vadă sforile din spatele scamatoriei. Însă dacă te reții n-o să poți ajunge la el.
   - Mă ții în viață.
   Ridici iar vasul cu mâncare, ca dovadă.
   - Aș fi moartă fără tine.
   El își pipăie verigheta, o răsucește de două ori pe deget. O scoate și o pune la loc.
   Un bărbat liber să umble prin lume, încuiat într-o magazie din grădină. Un bărbat care a întâlnit o femeie, a prins-o de mână, a pus un genunchi la pământ, a convins-o să se mărite cu el. Un bărbat atât de hotărât să controleze totul, și totuși a pierdut-o. Acum lumea lui s-a năruit, dar în ruinele vieții sale încă te are pe tine.
   Și încă are o fiică.
   - Cum o cheamă?
   Se uită la tine cu aerul de „Despre ce vorbești?”. Arăți spre casă.
   - Ce-ți pasă?
   Dacă rostirea adevărului ar fi o opțiune în magazie, ai zice: „Tu n-ai înțelege. E înrădăcinat în tine, după ce ai fost fetiță. Treci pe lângă ele pe stradă. Le auzi râsul. Le simți durerea. Vrei să le ridici în brațe și să le duci până la locul de sosire, cruțându-le picioarele de spinii care ți le-au însângerat pe ale tale”.
   „Fiecare fată din lume e un pic ca mine, și fiecare fată din lume e un pic a mea. Chiar și a ta. Chiar și cea care este jumătate din tine”.
   „Îmi pasă”, i-ai spune, „pentru că am nevoie de acea parte din tine care a făcut-o pe ea. Nu ți-ai ucide niciodată fiica, nu-i așa?”
   Rămâneți în tăcere. Îl lași să creadă ce are nevoie să creadă.
   Mâna stângă i se strânge în pumn. Și-l apasă pe frunte, închide ochii strâns pentru o clipă.
   Privești și nu ești în stare să respiri. Orice o vedea el în dosul pleoapelor, de asta depinde viața ta.
   Ochii i se deschid.
   E iarăși cu tine.
   - Nu trebuie ca ea să înceapă să pună întrebări despre tine.
   Clipești. Cu un oftat agasat, își înclină capul în direcția lumii de afară - în direcția casei.
   Copilul lui. Vorbește despre copilul lui.
   Încerci să respiri iar, dar ai uitat cum să faci asta.
   - O să-i spun că ești o cunoștință. O prietenă a unor prieteni. Care închiriază o cameră.
   Vorbește tot mai hotărât pe măsură ce explică. Ăsta-i el: șovăielnic, până se convinge pe sine că e invincibil. Apoi se apucă de treabă și nu mai privește înapoi.
   Îți spune asta ca și cum ar fi fost ideea lui. Ca și cum n-ai fi pus tu o sămânță, n-ai fi făcut nicio sugestie. O să te mute în casa nouă în toiul nopții. N-o să vadă nimeni. O să ai o cameră. O să-ți petreci cea mai mare parte a timpului în acea cameră. O să fii prinsă cu cătușe de un calorifer, mai puțin atunci când mănânci, faci duș sau dormi. Va fi mic-dejun în majoritatea dimineților, prânz în unele weekenduri, cină în majoritatea serilor. Va trebui să sari din când în când peste o masă. Niciun chiriaș, oricât de prietenos ar fi sau oricât ar tânji după afecțiune, nu mănâncă tot timpul împreună cu proprietarul și fiica lui.
   Noaptea o să dormi prinsă cu cătușe de pat. El o să te viziteze, ca de obicei. Partea asta n-o să se schimbe.
   Tu o să fii tăcută. Pe lângă toate astea, o să fii foarte tăcută.
   O să vorbești cu fiica lui doar în timpul meselor, doar cât să nu stârnești bănuieli. Pentru asta sunt mesele: să te facă accesibilă pentru ea, ca să nu mai fi interesantă. Ea n-o să fie intrigată de prezența ta. O să devii o parte a vieții ei - una plictisitoare, despre care nu-i va da prin cap să-și pună întrebări.
   Mai presus de toate, te vei purta normal. El subliniază acest lucru de câteva ori, între regulile pentru duș și cele pentru dormit și cele pentru mâncat. N-ai voie să dai niciun semn despre adevăr. Dacă o faci, vei avea de suferit.
   Încuviințezi din cap. E tot ce poți face. Încerci să-ți imaginezi - tu, el și copilul lui, laolaltă. Un pat. O saltea. O pernă. Pături. Mobilă. Mic-dejun și prânz. Mâncarea pe o farfurie. Un duș adevărat. Apă caldă. Discuții. O fereastră spre lume. O a treia persoană. Pentru prima dată în 5 ani, altcineva decât el.
   El nu se mai plimbă prin încăpere, se ghemuiește în fața ta. Are pielea din jurul unghiilor jupuită, roasă de curând. Îți ridică iar bărbia, îți aduce fața în dreptul feței lui. Întreaga lume chiar aici, în ochii lui.
   Degetele i se duc în jos, spre gâtul tău, cu degetul mare pe beregată. Ar putea s-o facă. Acum. Ar fi așa de ușor, cum ai mototoli o foaie de hârtie.
   - N-o să știe nimeni.
   Fața i se înroșește în lumina felinarului.
   - Asta-i esența. Pricepi? Numai eu. Și Cecilia.
   „Cecilia”.
   Vrei să rostești numele, dar ți se agață în corzile vocale. Îl înghiți. Fiica lui, copilul lui. E ceva atât de natural în asta. Atât de nobil. El într-un spital, într-un halat de hârtie, ridicând cu mâini tremurânde un nou-născut mânjit de sânge. Un bărbat devenind tată. S-a sculat la 2, 3, 5 dimineața s-o hrănească? A încălzit biberoane în întuneric, cu creierul împâclit de lipsa de somn? A dus-o la un carusel, a ajutat-o să sufle în prima lumânare de aniversare? A dormit pe podea lângă patul ei când era bolnavă?
   Acum sunt doar ei doi. O lasă să aibă telefon? Când ea plânge, dacă plânge, el găsește cuvintele potrivite? La înmormântarea mamei ei a știut să-i pună o mână pe umăr? Să-i spună lucruri precum „Cei pe care îi iubim nu dispar niciodată cu adevărat, amintirile noastre îi țin în viață, nu trebuie decât să duci o viață care s-o facă pe ea să fie mândră”?
   - E un nume frumos, spui tu.
   „Însă n-ar fi trebuit să mă lași niciodată să-l aflu”.

8. EMILY

   Îmi știe numele.
   Se face joi și el nu apare. Mă gândesc că l-am pierdut. Dar apoi, o surpriză încântătoare: vineri seara, când nu-l aștept, se înființează la bar.
   - Emily, mă strigă, și e numele meu în gura lui, un șuvoi de familiaritate care îl leagă de mine.
   Îi zic „Bună” și - înainte să mă pot înfrâna - că nu l-am văzut ieri.
   Zâmbește. Îmi spune că-i pare rău. O urgență la serviciu afară din oraș, zice. Dar acum s-a întors.
   „Și totul e bine în lume”, îmi spun. În tăcere de această dată.
   Le păstrez în mine. Vizita lui surprinzătoare, sunetul numelui meu pe respirația lui. Las asta să mă ducă prin noapte, prin ziua următoare, până în seara de sâmbătă.
   La restaurant, sâmbăta e câmp de luptă. Oamenii vin din orașul mare și se iau la întrecere cu localnicii pentru rezervări. Sunt mulțumiți, până ce nu mai sunt. Mâncarea zboară din bucătărie - fierbinte, rece, n-are importanță.
   Nu avem nevoie decât de farfurii pe mese, farfurii pe mese. În spatele tejghelei barului, îmi crește a doua pereche de brațe. Sâmbăta toată lumea vrea amestecuri de băuturi. Un martini după altul, un șuvoi neîntrerupt de spirale din coji de lămâie și de măsline. Îmi jupoi dosul degetului mare împreună cu coaja unei lămâi. Încheietura mâinii protestează de câte ori ridic shakerul, mi se instalează în încheieturi sindromul de tunel carpian la fiecare zornăit al cuburilor de gheață.
   Unul dintre rarele lucruri bune în privința restaurantului: când e așa aglomerație amorțesc. N-am timp să gândesc, n-am timp să-mi pese că Nick ignoră cele mai multe dintre ordinele mele, că se poartă ca o jigodie cu toți, inclusiv cu mine, că ar fi trebuit de mult să-l concediez, dar mă tem că un nou bucătar-șef ar fi și mai rău. Nu suntem decât eu și barul până ce pleacă ultimii clienți și Cora încuie ușa în urma lor.
   Când s-a terminat totul, ne ducem să bem ceva. N-are nicio logică, dar trebuie să fie făcut, chiar dacă ne-am săturat până peste cap unii de alții în acea seară. Pentru că, dacă serile de sâmbătă sunt câmp de luptă, atunci noi suntem oștenii și trebuie să fim în stare să conviețuim. Iar felul de a face asta este băutura.
   Până să apar eu, ședeau deja toți la masa noastră obișnuită. Flutur mâna spre Ryan, patronul - nu-i un tip rău, doar cineva căruia i se pare o idee bună să-și boteze spelunca „Păianjenul păros” - și-mi trag un scaun între Eric și Yuwanda.
   - Se spune că a fost un accident, dar nu cred, zice Cora. Ați văzut potecile de acolo? Ar fi tare greu să cazi.
   Ryan îmi aduce berea săptămânii, bere de dovleac. Iau o înghițitură și îi fac cu capul un semn care sper să treacă drept apreciere.
   - Despre ce vorbim?
   Yuwanda mă pune la curent.
   - Femeia aceea care a dispărut săptămâna trecută.
   Citisem despre ea în ziarul local: în jur de 35 de ani, fără istoric de boli mintale sau droguri. Pictoriță cu un mic atelier la vreo 65 de kilometri la nord de noi. A dispărut de pe o zi pe alta și n-a mai fost văzută de atunci. Nicio activitate pe telefon sau pe cardurile ei bancare.
   - Unul dintre polițai i-a spus lu’ soru-mea că ei cred că a pornit în drumeție și a căzut într-o râpă, zice Sophie. Se pare că îi plăceau potecile.
   Yuwanda intervine:
   - Dar n-au văzut-o pe camera de supraveghere a unui magazin de cartier pe la 7 în seara aceea?
   Sophie încuviințează.
   - Păi atunci, ce, continuă Yuwanda, s-a oprit la magazin, apoi a pornit în drumeție? Cine pleacă așa de târziu?
   Eric soarbe din bere.
   - Poate că voia să vadă apusul?
   Cora clatină din cap.
   - Nu. În primul rând, acum soarele apune mai devreme. La șapte nu mai rămâne nimic de văzut. Și de ce să se ostenească s-o ia pe poteci? Cunosc orașul ăla. Vezi apusul aproape din orice loc.
   Dau să mai iau o înghițitură din berea de dovleac a lui Ryan, apoi mă mulțumesc s-o adulmec și las paharul din mână. E ceva ce nu izbutesc să pricep.
   - De ce se concentrează asupra potecilor?
   Cora lasă privirea în jos, o mică recunoaștere că a fost învinsă.
   - I-au găsit pantoful prin tufăriș, recunoaște ea. Dar, știu și eu? Nu-i decât un pantof. Nu explică de ce ar fi pornit în drumeție așa de târziu, și încă de una singură.
   Eric o bate ușurel pe braț.
   - Oamenii fac tot timpul lucruri ciudate, îi spune încet. Se întâmplă.
   - Eric are dreptate, zic. Se întâmplă accidente.
   Nimeni nu mă contrazice. Se uită în jos la pahare, la cercurile de condens lăsate pe masa lui Ryan. Nu te contrazici cu o orfană care îți spune că se întâmplă accidente. Tata: atac de cord într-o dimineață însorită de sâmbătă, acum 2 ani; mama: accident de mașină în confuzia de după aceea.
   - Oricum, zice Nick după câteva beri. Am auzit că un bucătar-șef din orașul mare a cumpărat clădirea unde era Mulligan’s. Se pare că face acolo un local specializat în fripturi. Se răsucește spre mine cu un aer care ar putea trece drept tachinare blândă. Poate că o să-ți spună de unde cumpără mușchiul, dacă îl întrebi frumos.
   Oftez.
   - Știi, Nick, cred că e un lucru foarte sănătos că nu-ți faci griji pentru mărunțișuri. Când oamenii mă întreabă ce îmi place cel mai mult la bucătarul-șef din restaurantul meu, întotdeauna le spun că e cu adevărat un tip care se concentrează pe imaginea de ansamblu.
   Replica îi face pe Eric și Yuwanda să zâmbească. Toți ceilalți preferă să se abțină. Și eu aș face-o dacă ar trebui să petrec 50 de ore pe săptămână într-o bucătărie împreună cu Nick și o gamă largă de cuțite de măcelărie.
   Peste vreo două ore, Eric ne duce cu mașina înapoi la casa care fusese a părinților mei, iar acum o împart cu el și Yuwanda. A fost unul dintre acele aranjamente care s-au făcut pentru că așa trebuia. Au apărut amândoi în ziua de după accidentul de mașină și au avut grijă de mine așa cum numai prietenii din copilărie pot să aibă. Au ținut frigiderul plin, s-au asigurat că mănânc și dorm măcar un pic. M-au ajutat să organizez două înmormântări deodată. Mi-au ținut tovărășie când nu puteam să stau singură și m-au lăsat singură când aveam nevoie de asta. Cândva, pe parcurs, am căzut de acord că cel mai bine ar fi bine să nu mai plece. Casa era prea mare pentru mine.
   Ca s-o vând ar fi trebuit să fac niște renovări, ceea ce ieșea din discuție. Așa că într-un weekend am dus lucrurile părinților mei într-un depozit și la sfârșitul zilei ne-am prăbușit pe canapea, cu noul echilibru stabilit.
   Imperfect și un pic neobișnuit. Singurul lucru care avea logică.
   În seara asta mă tot sucesc, sleită de puteri, dar neputând să adorm. Mă gândesc la femeia dispărută. Melissa. La tot ce a rămas după ea: un prenume, o ocupație, numele unui oraș, un pantof găsit lângă o potecă.
   Asemenea cuvântărilor ținute de oameni la înmormântarea părinților mei: corecte, dar cumplit de sărace. Viața tatălui meu redusă la câteva cuvinte: a fost bucătar, a fost tată, a muncit din greu. Bucățile din existența mamei, la fel ca cealaltă jumătate din puzzle: a condus afacerea, a fost la recepție, a fost contabilă, a fost liantul care ținea totul la un loc. Toate adevărate, dar nimic care să-i înfățișeze ca oameni. Nimic despre zâmbetul tatălui meu, despre parfumul mamei mele. Nimic despre cum era să trăiești alături de ei, să fii crescută de ei, să fii în aceeași măsură iubită și părăsită de ei.
   Mă întorc la femeia dispărută, încerc să completez golurile din povestea ei. Pare necinstit s-o folosesc ca pe o pânză albă ca s-o creez așa cum vreau, dar ceva din povestea ei mi s-a înfipt în creier.
   Poate că era un pic ca mine. „Era” - uite că mă gândesc la ea la timpul trecut, când încă nu știm. Poate că și ea a crescut fiind captivată și totodată îngrozită de lume. Poate că a fost silită să poarte rochii, deși prefera pantalonii. Poate că a fost silită să salute adulții când și-ar fi dorit să fie singură. Poate că a învățat să se simtă întotdeauna un pic stingherită, întotdeauna să-i pară un pic rău. Poate că a crescut și a așteptat o revoltă adolescentină care n-a venit, și poate că atunci când a ajuns pe la 25 de ani i-a părut rău că nu și-a manifestat niciodată anxietatea, ca să se descotorosească de ea.
   Asta e povestea pe care mi-o spun. Nu-i în preajmă nimeni care să-mi spună că n-are sens. Începe ca un omagiu și sfârșește în egoism. Nu-i vorba despre ea. Nu cu adevărat.
   E despre mine și părțile din viața mea care mă găsesc pe întuneric. E despre mine și sinele meu mai tânăr, și felul în care mă privește el, felul în care mă tot cheamă, cerând răspunsuri pe care nu le am.

9. FEMEIA DIN MAGAZIE, CÂND ERA COPIL

   Semnalele de avertizare vin în 2001, anul în care împlinești 10 ani.
   Mama celei mai bune prietene se îmbolnăvește de cancer. Apartamentul verișoarei tale e spart, îi dispar dintr-odată cele mai prețioase lucruri. Moare mătușa ta. De fiecare dată lecția e un pic mai clară: lucruri rele li se pot întâmpla oamenilor pe care îi cunoști.
   Începi să bănuiești că într-o zi pot începe să ți se întâmple și ție lucruri rele. Undeva, într-un ungher al inimii, speri să fii scutită. Până acum ai avut o viață fericită. Părinți iubitori care te-au învățat să mergi cu bicicleta în Riverside Park, un frate mai mare care nu te tratează ca pe o idioată.
   Ursitoarele s-au aplecat deasupra leagănului tău și ți-au dăruit aceste lucruri frumoase. De ce ar trebui să-ți sece norocul?
   Copilăria ta se termină cu această speranță aproape neștirbită. Apoi începe adolescența și drumul devine mai greu. Fratele tău înghite medicamente ca să se sinucidă. O dată, a doua oară. Înveți să te simți tristă. Înveți să ocupi golul din inima părinților, cel care tânjește după un copil excepțional. 
   Împlinești 15 ani. Ești pregătită să vadă cineva cine ești cu adevărat. Ești pregătită să te iubească cineva pe tine cea adevărată.
   Într-o stațiune de schi săruți pentru prima dată un băiat. Ce îți amintești din acel moment: inima lui bătând lângă a ta, mirosul gelului lui de păr, luminile plugurilor de zăpadă desenând forme pe pereții camerei tale închiriate. După ce te întorci acasă devine clar că băiatul n-are de gând să te sune vreodată. Înveți cum e să ți se frângă inima. Îți va trebui mai mult timp ca să-ți revii din asta decât din despărțirile reale ca adult. Vine vara. Începi să te vindeci.
   După 2 ani întâlnești primul iubit. E perfect. Dacă ar exista servicii de livrare de iubiți pentru adolescente, l-ai fi comandat pe el. Dacă o vrăjitoare ți-ar fi dăruit un boț de lut care poate să prindă viață, l-ai fi modelat pe el.
   Îți iei în serios sarcina de iubită. E prima ta ocazie să demonstrezi ce poți în acest domeniu și vrei să faci totul ca la carte. Îl duci să vadă mormântul lui Duke Ellington din cimitirul Woodlawn. De ziua lui cumperi o mulțime de daruri mărunte - o cutie muzicală care cântă tema din Love Story, o acadea cu marijuana, ediția broșată din De veghe în lanul de secară, cea cu calul pe copertă - și le ascunzi pe trupul tău, îndesate în buzunarele de la spate și în betelia blugilor. Când vine vremea să-i dai cadourile, îi spui să le caute. El te pipăie.
   Tu n-ai făcut niciodată dragoste. El, da. E cu 6 luni mai mare decât tine. Tu nu ești grăbită să crești. Știi că e ceva de care ar trebui să fii rușinată, însă nu ești. Nu destul cât să te facă să te răzgândești.
   Însă faceți celelalte lucruri, și e bine să fii cu un băiat care știe ce face. Îl lași să-și vâre mâinile sub bluza ta. Îl lași să-ți desfacă cu două degete închizătoarea sutienului. Îl lași să-ți descheie nasturele blugilor. După asta te încordezi și el își dă seama. Se oprește. Întotdeauna se oprește.
   Când relația a împlinit două luni te gândești s-o termini. În loc de asta, îți îngădui să te îndrăgostești, într-o după-amiază însorită de iulie stați culcați sub copacii din campusul Universității Columbia și îți dai seama că au trecut 6 luni. Oamenii îți spun ce norocoasă ești ca un băiat ca el să stea cu o fată ca tine atât timp fără să insiste să faceți dragoste. Zâmbești și spui că știi.
   Și chiar știi. Nu-ți vine să crezi că e al tău. Uneori adoarme, sau poate că se preface adormit. Nu știi decât că e acolo și are ochii închiși și, cu toate că brațul ți-a amorțit, nici vorbă să ți-l tragi de sub capul lui. Ai 17 ani. Iubirea are un gust chiar mai dulce decât te așteptai.
   Într-o seară, părinții tăi se duc în New Jersey la un eveniment caritabil.
   El vine la tine. „Vă uitați la un film”, numele de cod pentru mozoleală.
   Acum două săptămâni „v-ați uitat” la Recviem pentru un vis. N-ai fi în stare să repeți o replică din film nici dacă viața ta ar atârna de asta.
   În seara aceea e Fight Club - Sala de lupte. Nu l-ai mai văzut. El, ca toți băieții, zice că e preferatul său. N-are importanță. Nimic legat de Fight Club nu contează. Ce contează e pielea lui lipită de a ta și căldura răsuflării lui pe fața ta. Degetele lui în părul tău, pe coapse, între picioare. Te simți așa de îndrăzneață, așa de fericită că l-ai găsit pe el ca să te îndrume. Asta ți-au spus revistele să cauți: pe cineva care îți place și care te place și el. Un băiat în care poți să ai încredere.
   Porți fustă. Edward Norton își jelește canapeaua, combina muzicală, hainele frumoase, iar iubitul îți strecoară două degete în chiloți, apoi repede, înainte să-ți dai măcar seama, în tine. Ceva la care nu te-ai gândit până acum: fustele înseamnă acces ușor, mai ales vara, fără colanți și straturi de lână care să țeasă hotare între tine și lume.
   Degetele iubitului se pun pe lucru. Poți să faci față. Tragi aer în piept și îți comanzi să te destinzi.
   Brad Pitt e în subsol, explicând prima regulă din sala de lupte. Iubitul îți trage chiloții în jos pe picioare. Nu te-ai mai simțit niciodată atât de dezgolită. Din piept îți iese un hohot de râs ca o tuse. Iubitul reacționează sărutându-te mai apăsat.
   E o intensificare pe care n-o poți prelucra de-a binelea. Fața lui Edward Norton se rănește pe podeaua de ciment. Tu și iubitul sunteți goi de la brâu în jos.
   Oamenii ți-au spus să zici „nu”. Nu ți-au spus și cum să faci asta. Au arătat foarte clar că lumea nu se oprește din mers pentru tine și că e răspunderea ta s-o faci să încetinească, dar nimeni nu ți-a dat vreodată mai multe instrucțiuni. Nimeni nu ți-a spus cum să privești în ochii celui pe care îl iubești și să-i spui că vrei să vă opriți.
   În mod ideal, iubitul tău cel blând ar înțelege fără să trebuiască să-i spui.
   Ar observa că brațele ți s-au moleșit, că îți clănțănesc dinții. Însă Edward Norton le trimite prin e-mail poezii colegilor de serviciu, iar iubitul tău întinde mâna după un prezervativ. Habar n-aveai că are unul în buzunarul interior al rucsacului. Habar n-aveai că are un sistem pentru chestiile astea.
   Brad Pitt rostește un monolog despre faptul că publicitatea distruge sufletele. Privești cum iubitul te pătrunde. Pentru tine este prima dată și se întâmplă pentru că ți-a fost prea frică să spui „nu”. Pentru că băiatul care face asta a uitat să te privească în ochi.
   În săptămâna următoare îi lași un mesaj vocal. Îi spui că te-ai gândit și că e mai bine să terminați relația, închizi telefonul și plângi.
   Peste câțiva ani scrii numele lui în bara de căutare din Facebook. Profilul lui e blocat, un pătrat cenușiu acolo unde ar trebui să fie imaginea lui. Nu te împrietenești cu el.
   Între timp, supraviețuiești. Sigur că da.
   Faci din nou dragoste. Uneori, nereușită. Uneori, plictisitoare. Mai des decât ți-ai dori, te pomenești revenind la acel moment.
   Nu uiți prima dată. Nu uiți niciodată băiatul care te-a învățat cum să supraviețuiești ca o străină în propriul corp.

10. FEMEIA ÎN DEPLASARE

   În fiecare seară îl întrebi și în fiecare seară refuză să-ți spună.
   - O să afli destul de curând, zice. Oricum, ce-i graba asta? Nu-i ca și cum ar trebui să fii undeva.
   Zice că n-au terminat de împachetat. Câte lucruri pot să aibă? Nu-i un om bogat. Hainele îi sunt curate, dar uzate. În trecut a pomenit de treburi gospodărești, podele de spălat cu mopul, rufe spălate pe care trebuie să le pună pe sfoară. Povara lumii e pe umerii lui și n-are pe nimeni, cu siguranță nu un ajutor plătit, care să i-o ușureze. Însă au trăit mulți ani în casă și acum trebuie să dezgroape conținutul istoriei familiei lor, fiecare hârtiuță, fiecare chestie inutilă aruncată pe undeva. Pleacă într-o călătorie și trebuie să hotărască ce rămâne și ce vine cu ei. Trebuie să plece și să se stabilească altundeva.
   Apoi, într-o seară, el intră și spune:
   - Să mergem!
   Durează un pic. Când pricepi în sfârșit, încremenești. Te smucește în picioare și începe să umble la lanț. E o cheie - întotdeauna a fost o cheie - și sunt două smucituri. Lanțul alunecă de pe piciorul tău cu o bufnitură. Te simți imposibil de ușoară.
   Fără lanț ești dezechilibrată. Te rezemi de perete. El te trage deja de braț, încercând să te scoată de acolo cât mai repede posibil.
   - Haide! zice. Mișcă-te!
   În câteva secunde o să fie iarbă sub picioarele tale și niciun perete în jur.
   - Stai un pic.
   Faci un pas spre fundul magaziei. Aproape te scapă din mână. Te prinde iar, strâns, cu forța unui bărbat care nu-ți va da drumul niciodată. Brațul stâng ți se răsucește atât de brusc, încât ți se încețoșează vederea. Greutatea bărbatului te apasă pe spate.
   - Ce mama dracului, îți bați joc de mine?
   Icnești și, cu mâna liberă, arăți cărțile. Ți-a adus demult o pungă de plastic ca să le ferească de umezeală. Îți închipui că voia să-ți arate că știe cum să aibă grijă de lucrurile care îi aparțin. Mai sunt și flecuștețele de pe ladă, toate obiectele pe care le-a luat de la altele și ți le-a dat ție.
   - Voiam doar să-mi iau lucrurile, zici printre dinții încleștați. Jur. Îmi pare rău.
   - La naiba!
   Te mână până la teancul de cărți, cu brațul tău stâng lipit de șoldul tău.
   Dai peste picioarele lui. Te poticnești. Te prinde și te repune pe picioare.
   - Mergi!
   Trupul lui se mișcă împreună cu al tău când te lași pe vine ca să iei punga de plastic. O lași să cadă în ladă, împreună cu restul lucrurilor tale.
   - Acum ești gata?
   Încuviințezi din cap. Te conduce la ușă. Nu-i timp de rămas-bun. Înhață câte amintiri poți, zilele împletindu-se între ele, cinci ani prefăcându-se în noroi. O perioadă lungă de magazie. Un loc al disperării, al distrugerii, dar în cele din urmă a devenit ceea ce cunoșteai tu.
   Aici ai învățat să supraviețuiești. Această casă nouă în care te duce e plină de nesiguranță, de posibilitatea unei greșeli pândind din fiecare ungher.
   Când ajungi la ușă te oprește. O sclipire de metal, ceva rece și dur pe încheietura mâinii tale. Cătușe. Închide una pe mâna ta, o pune pe cealaltă pe propria mână.
   - Să mergem!
   Mâna liberă se întinde spre zăvor. Își apropie fața de a ta.
   - Să nu încerci nimic afară. Vorbesc serios. Dacă fugi sau țipi, dacă faci orice altceva în afară de a merge cu mine la mașină, o să fie de rău.
   Dă drumul zăvorului, își înfășoară mâna după ceafa ta și te silește să te uiți în jos. Pistolul. Atârnându-i pe șold, într-un toc.
   - Înțeleg, zici.
   Dă drumul capului tău. Un clic, o smucire - și e prea brusc, s-a terminat înainte să-l poți întâmpina - miracolul vântului pe fața ta.
   - Haide!
   Te târăște înainte. Faci primul pas, apoi pe al doilea. Ești afară. În picioare și respirând. Șuvițe din părul tău îți mângâie obrajii. Se întâmplă atât de multe, natura cere să fie auzită, simțită. Învârtejirea vântului prin frunzele copacilor, pământul care îți furnică tălpile desculțe. Insecte care zumzăie și crenguțe care scârțâie. Umezeala lăsată de rouă pe gleznele tale.
   Altă smucitură. Mergeți spre camioneta lui. Pentru a doua oară vezi exteriorul magaziei: scânduri verticale vopsite gri și conturul alb al ușii.
   Bine întreținută și ordonată. El nu-i bărbatul care să lase buruienile să crească pe pământul său, sau unul căruia să-i placă schimbarea. Dacă a văzut cineva magazia, n-a bănuit nimic.
   La stânga, dacă mijești ochii, poți desluși în depărtare contururile casei. Înaltă, lată, goală. O casă în care, îți imaginezi, o familie a fost cândva fericită, cu lumini strălucind din tavane, cu râsete care răsună pe coridoare, ricoșând din aparatele electrocasnice strălucitoare. Acum ferestrele sunt întunecate, ușa închisă. Amintirile pierdute. Pământ pârjolit, o viață colectivă ștearsă dintre zidurile ei.
   Mergeți mai departe. Un bărbat ocupat, nerăbdător, care te zorește spre locul în care trebuie să ajungi. Seara asta nu-i pentru tine. Nimic nu-i pentru tine.
   Deasupra ta, o știi, este cerul. Poate stelele. Poate luna.
   Trebuie să te uiți.
   O să te coste mult să-ți întinzi gâtul în sus ca să arunci o privire. Lui n-o să-i placă. Dar au trecut 5 ani și, dacă e să se întâmple, trebuie să fie acum.
   El e în fața ta, cu capul plecat, privindu-și picioarele. Nu vrea să se împiedice. Ultimul lucru pe care l-ar vrea acest bărbat e să cadă.
   Păstrezi ritmul lui, având grijă să nu rămâi în urmă, și - încet, ca și cum ai păși pe capătul clătinător al unui pod suspendat - îți lași capul pe spate.
   E aici, ca și cum te-ar fi așteptat. Un cer negru și zeci de stele. Mergi mai departe, un pas după altul, în vreme ce lași cerul să te soarbă. Tu și întunericul. Tu, oceanul fără fund și făgăduința unor minuscule aisberguri presărate peste tot. Tu, cerneală neagră, adusă la viață de licăriri de vopsea albă.
   Mai e ceva. O smucitură în piept, o amărăciune devastatoare. Tu și toți oamenii care privesc același cer ca tine. Femei ca tine, și copii ca tine, și bărbați ca tine, și bătrâni ca tine, și prunci ca tine, și animale de companie ca tine.
   Asta e ceea ce-ți spune cerul: înainte aveai oameni. Aveai o mamă, și un tată, și un frate. Aveai o colegă de apartament. Aveai o familie de sânge și o familie aleasă de tine. Oameni cu care ai mers la concerte, oameni cu care te-ai întâlnit să beți ceva. Oameni cu care ai împărțit mâncarea. Oameni care te-au ținut în brațe, te-au ridicat spre lume.
   Ai căutat-o și acum o ai. O comuniune tăcută care te sfâșie.
   O pișcătură în pulpe. Ceva care se ridică din străfundurile tale. Trebuie să-i regăsești pe oamenii de la care te-a răpit el. Într-o zi va trebui să fugi la ei.
   - Ce faci?
   S-a oprit și s-a întors spre tine. Te vede cum privești cerul. Gâtul ți se întoarce brusc la unghiul lui firesc.
   - Nimic, îi spui. Îmi pare rău.
   Clatină din cap și te trage mai departe.
   Cerul te-a tulburat. Vrei să țipi și să-ți zgârii pieptul și să fugi, să fugi, să fugi, cu toate că știi, știi al dracului de bine că ar fi sfârșitul tău.
   Proastă. Asta se întâmplă când te gândești la oamenii de afară.
   Regula numărul 1 ca să rămâi în viață afară din magazie: nu fugi decât dacă ești sigură.
   Se oprește din nou. Te oprești poticnit, la timp ca să nu te ciocnești de el.
   Stai lângă portiera pasagerului. O deschide și tu pui lada pe bancheta din spate. O ultimă fulgerare a frunzelor verzi, o respirare furișă a aerului curat.
   Te așezi pe scaunul tapițat cu poliester din față. Se deschide cătușa de pe mâna lui. Îți trage mâinile la spate și le încătușează.
   - Nu te mișca.
   Se apleacă, îți prinde centura de siguranță. Nu-i genul de om care să riște să fie tras pe dreapta pentru mici încălcări ale regulamentului traficului. Se ferește de necazuri și lumea îi mulțumește pentru asta.
   După ce verifică încă o dată centura de siguranță își îndreaptă spatele.
   Bâjbâie la centura blugilor, scoate pistolul din toc. Îl flutură prin fața ta. Pielea ta se topește, dispare în fața unei arme. Trupul tău nu oferă ajutor, protecție - doar părți care să fie sfărâmate. Doar nesfârșita făgăduință a durerii.
   - Nu te mișca. O să fie de rău dacă te miști.
   Încuviințezi din cap. „Te cred”, ai vrea să-i spui ca o garanție, ca o predică. „Întotdeauna te cred”.
   Trântește portiera pasagerului și dă ocol mașinii cu pistolul ațintit spre parbriz, fără să te scape din ochi. Se deschide portiera lui. Se așază. Pune pistolul pe bord, își prinde centura de siguranță. Scoate brusc aerul din plămâni.
   - Să mergem!
   O spune mai mult pentru el decât pentru tine.
   Pornește motorul. Pune pistolul la loc în toc. Aștepți să apese pe accelerație, dar în loc de asta se răsucește spre tine. Falca ți se încordează.
   Ar putea să se răzgândească. În ultimul minut ar putea să decidă că n-o să meargă. Că ar fi mai ușor, mai bine, dacă ai dispărea pe veci.
   - Când ajungem acolo... E târziu. Ea doarme. Nu scoți niciun sunet. Nu vreau să se trezească în toiul nopții și să înceapă să pună întrebări.
   Încuviințezi din cap.
   - Bine. Acum închide ochii.
   Nu-ți poți înfrâna încruntarea.
   - Ți-am spus să închizi ochii.
   Închizi ochii. Explicația îți vine pe când camioneta se trezește la viață cu un huruit sub coapsele tale: nu vrea să vezi unde te afli sau unde mergeți. La fel ca în urmă cu 5 ani, când te-a răpit, numai că atunci te-a legat la ochi. Ți-a dat o basma și te-a silit să ți-o pui peste ochi pe când te ducea pe proprietatea lui. Dar aceea era atunci și asta e acum. Acum te cunoaște. Știe că faci ce-ți spune el.
   În alte împrejurări ai risca. Ai deschide ochii și ai arunca o privire. Dar nu în seara asta. În seara asta nu contează decât să rămâi în viață.
   Te concentrezi pe legănările și smuciturile mașinii. Saltă pe ceea ce îți imaginezi că este aleea, apoi ajunge la o suprafață netedă - asfalt, probabil.
   Un drum. Te simți amețită, nu din pricina răului de mașină, ci a posibilităților. Și dacă te-ai apleca atâta cât îți îngăduie centura de siguranță și i-ai perturba poziția? L-ai face să răsucească volanul? Și dacă l-ai răsuci tu însăți cu genunchiul sau laba piciorului sau orice altă parte a trupului tău? Și dacă amândoi ați aluneca înclinați spre o balustradă sau o râpă? N-ar avea timp să scoată pistolul. Poate. Sau poate ar readuce mașina pe drum cât ai clipi, ar merge într-un loc izolat, ar scoate pistolul și ar termina cu tine.
   Așa că stai nemișcată. Nu-s decât torsul motorului și, din când în când, bătaia degetelor lui pe volan. E greu de spus cât timp mergeți. Zece minute? Douăzeci și cinci? În cele din urmă, camioneta încetinește, apoi se oprește.
   Auzi clinchetul cheii scoase din contact.
   Nu te clintești. Nu deschizi ochii. Există lucruri pe care nu le faci până nu-ți spune el. Însă știi deja. Ai ajuns. O simți. Casa, chemându-te. Tânjind.

11. FEMEIA DIN CASĂ

   Portiera șoferului se deschide și se închide. Peste câteva secunde el e pe partea ta. Îți prinde mâinile, încă vârâte între spatele tău și spătar. Cătușa alunecă de pe încheietura ta stângă. O bâjbâire, un clinchet. Când îți spune să deschizi ochii sunteți din nou încătușați unul de celălalt.
   - Să mergem!
   Nu faci nicio mișcare spre ieșire. El oftează, apoi se apleacă să desprindă centura de siguranță.
   - Nu puteai s-o faci tu?
   „Ca să te panichezi? Să mă pocnești din spate cu pistolul? Nici vorbă”.
   Te smucește. Pășești pe un petic de iarbă. Se apleacă să ia lada de pe bancheta din spate. Șansa ta să privești: stai la marginea unei curți mici din fața casei, o barieră între lumea lui și trotuar. Camioneta oprită într-o parte, pe o mică alee cu pietriș, urme de cauciucuri care trebuie să presupui că au fost făcute acum, când a parcat. Drumuri în două direcții: cea din care ați venit și una necunoscută. Un copac și o ușă cu sonerie și covoraș la intrare.
   Tomberoane cu roți, unul verde, unul negru. Vârâtă sub parter, la poalele unui deal, o ușă de garaj. De cealaltă parte a casei, o curticică, scaune de metal cu masa asortată.
   Totul atât de normal! Accesoriile ordonate ale vieții la periferia orașului.
   Te mână direct spre ea - casa, o casă adevărată pe care o ai la îndemână. Pereți, și ferestre, și șipci, ca magazia, însă mai mare, mai înaltă, și apoi un acoperiș. La ușa din față, o încuietoare și o cheie care iese din buzunarul lui și intră în acea încuietoare și, înainte să poți înțelege, înainte ca ecoul cheii care se răsucește în încuietoare să-ți ajungă deplin la urechi, ești înăuntru.
   - Haide!
   Te mână zorit spre o scară. Casa ți se oferă în imagini rapide, vagi - o canapea, un televizor, fotografii înrămate într-un corp de bibliotecă. O bucătărie fără perete despărțitor, zumzetul subțire al aparaturii.
   - Să mergem!
   Îl urmezi. Urci o treaptă, apoi două și apoi trupul ți se înclină în față. Te prinzi de balustradă înainte să dai cu bărbia de podea. Te uiți la picioare. Te-ai împiedicat: pe trepte e covor și nu mai ești obișnuită să pășești pe moale.
   El se răsucește și îți aruncă o privire. Ți se strânge stomacul. Dar el pornește mai departe pe trepte, trăgându-te cu nerăbdare reînnoită.
   Te vrea în camera pe care ți-a stabilit-o. Vrea controlul. Niciodată nu și-a dorit altceva decât ca viața să se desfășoare după planurile lui.
   Ajungi la etaj. Îl vezi în întunericul de la capătul coridorului, un poster lipit pe o ușă. Te concentrezi, încerci să deslușești imaginea –- o siluetă fără chip care ține în brațe altă siluetă, mai mică, pete de portocaliu și albastru strălucind în întuneric. Ochii tăi cercetează totul și creierul - aproape că nu-ți vine să crezi - creierul zice „Keith Haring”. Un fulger de recunoaștere printr-un morman de moloz. Părțile din tine pe care magazia n-a putut să le strivească.
   Trebuie să fie camera fiicei. A lui trebuie să fie cea de la stânga, la acest capăt al coridorului. El stă în fața ușii goale, închise, păstrând în tăcere secretele lui. Ca și cum n-ar vrea nici măcar s-o vezi. Ca și cum ar tăinui o lume complet separată de a ta.
   La dreapta e altă ușă. Goală. Neutră. El scoate altă cheie, o vâră în încuietoarea din mijlocul mânerului sferic și o răsucește. Lin, fără zgomot.
   Atât de mortal de iscusit chiar și pe întuneric.

   Odaia e mică și sărăcăcioasă. Un pat dublu imediat la dreapta, cu cadru din cele vechi, de fier. Un birou mic cu scaun într-un colț, alături de o comodă. Caloriferul, în partea opusă. O fereastră întunecată de storuri compacte. Este cea mai uimitoare cameră pe care ai văzut-o vreodată. E totul și nimic, a ta și nu a ta, acasă și nu acasă.
   El închide ușa. Din tavan atârnă o lampă, însă nu face nicio mișcare ca s-o aprindă. În schimb, lasă lada pe podea, își desprinde cătușa de pe mână și îți face semn spre pat.
   - Du-te!
   Așteaptă să te culci. Asta a fost înțelegerea: ziua, încătușată de calorifer; noaptea, de pat. Te așezi pe saltea. Arcurile gem sub trupul tău. Pentru prima dată în 5 ani te scufunzi în ceva moale și elastic. Îți sui picioarele pe saltea, le întinzi, cobori trunchiul și lași capul să atingă perna.
   Ar trebui să fie plăcut. După mai mult de o mie de nopți într-un sac de dormit pe dușumea ar trebui să auzi îngerii cântând. Dar nu-i deloc bine. Salteaua se lasă în jos ca și cum ar încerca să te înghită. Ca și cum te-ai tot scufunda până ce nu mai rămâne nimic, nicio urmă din tine pe acest pământ, nimic care să le dea de știre oamenilor că ai fost vreodată pe aici.
   Te ridici iar în capul oaselor, încercând să respiri.
   - Îmi pare rău.
   Mâna îi țâșnește spre umărul tău. Te împinge înapoi, cu degetele înfipte sub claviculă.
   - Ce. Mama dracului. Faci?
   - Nu sunt... îmi pare rău. Atâta doar că nu... nu cred că o să meargă.
   Te strânge mai tare. Vrei să-l împaci, însă pieptul ți se crispează. O senzație de înjunghiere îți aprinde cușca toracică. Are nevoie să știe că n-o să încerci ceva, că n-ai putea să fugi nici dacă ai crede că ai o șansă. Încerci să tragi aer în piept și nu izbutești.
   - Atâta doar că... îmi pare rău.
   Ridici mâinile, sperând că trupul tău o să-i spună ce nu poți să rostești. Că ești nevinovată, că n-ai nimic de ascuns. El ține încă pistolul în mână.
   Amortizorul îți zgârie genunchiul într-o parte. Te concentrezi pe respirație.
   Acum multă vreme, în viața dinainte, ai descărcat o aplicație de meditație. În ședințele înregistrate, un englez te-a îndemnat să inspiri pe nas, să expiri pe gură. Iar și iar și iar.
   Tocmai când crezi că pieptul începe să se liniștească, din gât ți se înalță un hârâit. Sau e un țiuit în urechi? Inspiră pe nas. Expiră pe gură. Mâinile sus. Ochii pe pistol.
   - Ar fi în ordine... dacă aș dormi pe podea?
   El înalță o sprânceană.
   - Atâta doar că... salteaua... E foarte diferit de magazie. Știu că-i o prostie. Scuze. Îmi pare rău. Dar aș putea? N-o să schimbe nimic. Jur.
   El oftează. Își scarpină tâmpla cu țeava pistolului. Asta înseamnă că e pusă siguranța? Ori e așa de încrezător în iscusința sa de trăgător?
   Până la urmă dă din umeri.
   - Cum poftești.
   Aluneci jos de pe saltea. Cu mișcările încete, delicate, ale unui expert în dezamorsarea de bombe, te întinzi pe podea. Ceva ți se deznoadă în piept.
   Asta e ceea ce știi. Asta e ca magazia. Știi cum să rămâi în viață în magazie. Poți învăța să faci același lucru aici.
   Îngenunchează lângă tine și îți prinde încheietura încătușată. Îți întinde brațul peste cap, prinde cătușa liberă între două bucle de fier din partea de jos a cadrului patului. Cojițe de vopsea se desprind când smucește cătușa la stânga și la dreapta, verificând-o.
   Când e sigur că n-o să te poți elibera se ridică în picioare.
   - Dacă aud ceva - orice - o să fie rău. Pricepi?
   Înclini capul cât de bine poți întinsă pe podea.
   - Camera mea este vizavi. Dacă încerci ceva, o să știu.
   Altă înclinare.
   - Mă întorc mâine-dimineață. Mă aștept să te văd în același loc. În aceeași poziție. Totul la fel.
   Încuviințezi iarăși din cap. El face doi pași spre ușă, pune mâna pe clanță și rămâne nemișcat.
   - Jur, zici. N-o să mă mișc.
   Mijește ochii spre tine. Nu se mai termină, nesiguranța privirii lui asupra ta. Poate să aibă încredere în tine? Acum? Dar peste o oră? Dar peste o săptămână?
   - Vorbesc serios, adaugi. Sunt obosită. O să dorm buștean din clipa în care ieși.
   Îți rotești prin încăpere arătătorul mâinii libere.
   - E frumos. Mulțumesc.
   El tocmai răsucește mânerul când se întâmplă. Un hârșâit în cealaltă parte a peretelui, o scândură din podea scârțâind. Un strigăt din cealaltă parte a coridorului:
   - Tată?
   Ceva care seamănă cu groaza îi fulgeră în ochi. Se uită la tine ca și cum ai fi moartă, un cadavru și sânge pe mâinile sale și fiica sa venind spre voi.
   La fel de repede își vine în fire. Fața i se destinde. Privirea i se limpezește. Ridică o mână spre tine. „Nu te băga. Nu scoate niciun sunet”.
   Cu o mișcare suplă iese din cameră. Oare ea îl vede? Sau e prea întuneric și ea e prea departe? E cel mai greu lucru pe care l-ai făcut în viața ta, să nu te uiți. Să nu-ți ridici capul, să nu-ți întinzi gâtul. Să-ți ții gura închisă în vreme ce ușa se închide în spatele lui. O pală de aer îți mătură rapid fața. Îți sugi buzele, îți mesteci interiorul obrajilor.
   Sunete înăbușite se preling prin perete: „E totul în ordine” și „Da” și „E așa de târziu” și „Știu, știu” și „Am încercat să-ți trimit un mesaj” și „N-am auzit” și, în cele din urmă, „Întoarce-te în pat”. Probabil că ea îl ascultă, pentru că în curând sunetele se sting și nu mai ești decât tu. Tu într-o cameră. Tu într-o casă adevărată cu mobilă, și încălzire, și atâția pereți, și atâtea uși. Tu și el, și undeva, mai departe pe coridor, altcineva.
   Aproape că o simți. Cecilia. Ca un câmp de forță. Chihlimbar strălucind în întuneric. Pentru prima oară în 5 ani, un mic uragan. Făgăduința infinită a unei noi persoane.

12. NUMĂRUL DOI

   Era logodit.
   A fost primul lucru pe care mi l-a spus. După ce am închis magazinul. După ce mi-a cerut banii din casă. După ce mi-am dat seama că banii nu sunt singurul lucru pe care îl voia.
   A spus-o când mi-a luat inelul. Îi stătea mintea la bijuterii pentru că se logodise de curând.
   Cu o femeie minunată, a zis.
   Celălalt lucru despre el: se pricepea la noduri.
   - Vezi asta? mi-a spus după ce mi-a legat mâinile în față. E o buclă în 8. Nu se desface dacă tragi. Presiunea n-o face decât să se strângă și mai mult. Așa că nu încerca. Nici măcar să nu te pună dracu’ să încerci.
   Am încercat când nu se uita la mine. Dar chestia cu bărbatul ăla era că nu mințea. Nodul nu s-a desfăcut. Ultimul lucru pe care l-am aflat: era pregătit. Cred că o mai făcuse. Avea în el încredere, hotărâre. Calm, chiar și când n-am acceptat planul lui.
   Pentru că știa că o s-o fac în cele din urmă. Știa că lumea se va înclina în fața voinței lui.
   Era - acesta e ultimul lucru care mi-a mai trecut prin minte - ca un războinic. Ca un om care știe că nu s-a terminat până ce potrivnicul nu se mai zvârcolește.

13. FEMEIA DIN CASĂ

   Un cutremur în umăr. E aplecat peste tine, te zgâlțâie ca să te trezească.
   Oare când ai adormit? Nu-ți amintești decât că zăceai pe podeaua tare, încercând să-ți găsești o poziție bună pentru brațul încătușat.
   Aștepți să te elibereze. Te saltă în picioare. Te freci la ochi, îți scuturi picioarele. În magazie erai întotdeauna trează când intra el. Gâtul ți se strânge la gândul că a putut să se furișeze înăuntru neobservat - că a plutit deasupra ta pe când zăceai cu ochii închiși, cu gura întredeschisă, desprinsă de lumea din jur. Fără să fii conștientă că e acolo.
   - Să mergem!
   Te înșfacă de braț, deschide ușa, te mână pe coridor. Sub celălalt cot are un prosop de baie și un rând de haine. Deschide altă ușă de la stânga ta, pe care n-ai observat-o în seara precedentă, și te trage înăuntru. Faci o inventariere rapidă: cadă, perdea de duș, chiuvetă, closet. El își pune un deget pe buze în vreme ce pornește dușul.
   - Ea încă doarme, zice cu vocea înceată, acoperită de șuvoiul de apă. Dar grăbește-te. Și nu scoate niciun sunet.
   Cecilia. Amintirea de aseară plutește între voi, vocea întrebătoare a fiicei și panica din ochii lui. Toți trei în picioare, ținându-vă de mâini, pe marginea unei faleze.
   Îți dai jos blugii și chiloții. Îți scoți puloverul, tricoul, sutienul ieftin pe care ți l-a adus când cârligele celui pe care îl aveai s-au rupt, în cele din urmă.
   Ridici capacul closetului. Ești așa de ocupată să fii uluită de realitatea trăirii încât uiți o clipă sau două că el te privește. Nu știi decât că un covoraș de bumbac îți mângâie scobiturile tălpilor, o ramă de email rece încrustată în partea din spate a coapselor. La dreapta e un sul de hârtie igienică albă, cu două straturi. El nu-și mută privirea de tine, la fel de indiferent ca și cum ai fi un câine care își face nevoile când l-ai scos la plimbare.
   La stânga, apa plescăie în cadă. Nu întrebi de Cecilia, dacă sunetul cuiva care face duș n-ar putea s-o trezească. El e tată și știe ce întrerupe somnul copilului său. Bănuiala ta: ea e obișnuită cu asta. N-ai de unde să știi, poate că el se trezește înaintea ei de ani întregi, se rade și se spală pe dinți înainte ca ea să caște prima dată.
   Îl privești de pe toaletă. Ai nimerit-o. E îmbrăcat - blugi, și jachetă curată de fleece, și bocanci cu șireturi. Părul pieptănat, barba tunsă de curând. S-a trezit devreme, și-a făcut timp să se spele înainte să se ocupe de tine. Dacă aude ceva, puștoaica o să creadă că noua chiriașă e întocmai ca tatăl ei, se scoală devreme.
   Te ridici ca să tragi apa. Dai să intri în cadă când ceva te oprește. O formă în oglindă. O femeie. Nouă și necunoscută. Tu.
   Ai nevoie de câteva secunde. Să te uiți la părul tău, lung și negru așa cum era înainte, însă rădăcinile încărunțesc și două șuvițe albe ca la sconcși îți trec de umăr. Coastele la vedere, vălurindu-se sub piele ca și cum ar amenința să răzbată prin ea. Conturul feței.
   - Haide!
   Înainte să te poți uita mai bine te prinde de braț, trage deoparte perdeaua dușului și te zorește să intri sub apă.
   E așa de fierbinte! Obișnuiai să faci astfel de dușuri în fiecare dimineață. Stăteai acolo multă vreme, cu apa ricoșându-ți pe piept. Îți dădeai capul pe spate și lăsai apa să-ți umple urechile, să-ți umple gura, să te ia în stăpânire.
   Te dăruiai deplin clipei, cu hotărâre, încercând să ajungi la un fel de sublim care nu se materializa niciodată. Acum, după 5 ani de stropit cu apă din găleată, nu-ți dai seama care parte din această trăire - apa care îți opărește spatele, îți șiroiește pe față, aburul care îți umple plămânii - se presupunea că este plăcută.
   Ții ochii deschiși, încerci să respiri prin ceață. Îți amintești cum se face?
   Te întinzi spre săpun. Picioarele îți alunecă. El te prinde, își dă ochii peste cap. Perdeaua dușului e încă trasă deoparte. Nu există vreun aparat de ras, nimic ce ai putea să folosești ca să-l rănești pe el sau pe tine însăți - nici măcar un flacon cu șampon pe care ai putea să i-l împroști în ochi. Doar tu, trupul tău despuiat și o bucată de săpun.
   O ții sub șuvoi. Îți freci cu spuma brațele, pieptul, între picioare, până jos, la degete.
   - Ai terminat?
   Îi spui că aproape. Mai iei săpun și îți speli fața și părul. Apoi oprești apa și te răsucești spre el. Îți dă prosopul. Te ștergi. Trupul ți-e atât de prezent, de real sub lumina galbenă. În magazie, în lumina felinarului, nu-i puteai vedea amănuntele - vergeturi ca niște fulgere pe partea interioară a coapselor, fire negre pe antebrațe și pulpe, tufe la subsuoară. Vânătăi pe brațe, pete violet și albastre pe interiorul coatelor. Pe piept, câteva cicatrici.
   Ani brutali scriși pe pielea ta.
   Îi întinzi prosopul. El arată spre un cârlig de pe ușă, unde îl atârni la uscat. Face semn spre mormanul de haine pe care l-a lăsat pe podea.
   Îngenunchezi și găsești chiloți noi de la supermarket. Un sutien din același bumbac negru. Blugi curați, tricou alb, hanorac cenușiu cu fermoar și glugă. Totul ieftin, neutru, neinteresant. Totul, nou. Totul, al tău.
   În vreme ce te îmbraci îți amintești amănuntele noii tale identități. „Ești Rachel. Te-ai mutat de curând în oraș. Aveai nevoie de o locuință și ai auzit că un prieten al unui prieten închiriază o cameră”. El îți întinde o periuță de dinți nouă și arată spre tubul cu pastă de dinți de pe marginea chiuvetei - al lui, probabil.
   Asta nu-i bunătate. Igiena elementară, șansa să te cureți. E mai ușor pentru el dacă nu te îmbolnăvești, dacă nu-ți cad dinții, dacă trupul nu-ți face fițe, infectându-se. În magazie avea nevoie să fii destul de sănătoasă ca să nu trebuiască să muncească în plus. Acum are nevoie să arăți cât mai normal posibil pentru fiica sa.
   - Vino încoace!
   Te așază în fața oglinzii și șterge aburul de pe ea cu o cârpă. E șansa ta să te uiți mai bine la tine. N-ai fost niciodată frumoasă, nu tocmai, dar în ziua potrivită, din unghiurile potrivite, puteai să vezi că ești atrăgătoare. Părul negru ca pana corbului, bretonul scurt. Pielea curată, în afară de erupția lunară care anunța menstruația. Buzele bine desenate. Îți stătea bine cu ruj roșu. Ai învățat să folosești tușul de ochi ca să-ți prelungești coada ochiului, să te dai cu creion alb pe marginea pleoapei de jos. Ochii cât mai mari și mai rotunzi posibil.
   Femeia din oglindă n-are breton. A crescut de mult. Pielea pare cumva uscată și unsuroasă în același timp. Sunt riduri noi pe frunte, între sprâncene, în jurul gurii. Bubulițe de la tâmple până la conturul maxilarului.
   Pierderea kilogramelor ți-a transformat și fața. Ai obrajii scobiți, mereu supți. Erai musculoasă și sănătoasă. O alergătoare care mânca fulgi de ovăz și făcea stretching duminica, din când în când, yoga, și avea abonament la Pilates. Mergeai pe jos cât de mult puteai, mâncai când ți-era foame, te opreai când erai sătulă. Metabolismul zbârnâia, netulburat. Era un miracol pentru tine această mică mașinărie ascultătoare, acest organism care te răsplătea pentru că te îngrijeai de el. Și acum el l-a distrus. L-a devastat, așa cum face cu toate.
   - Stai nemișcată.
   Are în mână o foarfecă. Îngheți.
   - E prea lung.
   Arată cu foarfecă spre părul tău. N-a crescut atât de mult cât îți închipuiseși. După primele 12 luni - 12 luni cu o masă pe zi - trupul tău a hotărât să-și folosească resursele pentru chestiuni mai presante. Vârfurile părului s-au subțiat, rămânând atârnate sub omoplați.
   Are nevoie să fii mai îngrijită. Ai nevoie să arăți ca cineva care nu și-a pierdut niciodată accesul la tunsoare.
   - Nu te mișca, îți spune. Ar fi păcat să mă faci să-mi alunece mâna.
   Rămâi neclintită cât trece cu lamele peste spatele tău, îți stăpânești un fior când metalul se izbește de pielea ta. Din câteva tăieturi îți readuce părul la nivelul umerilor.
   Vâră foarfecă în buzunarul de la spate și te trage de braț.
   Asta face tot timpul, te smucește într-o parte și în alta, zorindu-te, niciodată nu-ți lasă atât timp cât trebuie pentru ceva. Te răsucești spre el. Ochii lui albaștri, care, poți să juri, uneori devin negri. Barba îngrijită, pomeții șocant de delicați, aproape fragili.
   Probabil că în sertarele de sub chiuvetă e ascuns șampon bun. Aftershave și ulei de păr cu aloe vera, în dulăpiorul cu oglindă pe ușă. Nimic scump, destul cât să se simtă curat și îngrijit.
   Furia îți urcă, fierbinte, pe șira spinării. Ochii îți fulgeră prin încăpere căutând lucruri pe care să le înșfaci și să le azvârli, poate că savoniera i-ar putea sparge capul. Sau ți-ai putea folosi mâinile, și ce bine te-ai simți pentru câteva clipe, ca să-i izbești pieptul cu pumnii strânși iar, și iar, și iar, poate să-i tragi un pumn în mutră, să-i lovești osul de deasupra ochiului, să-i spargi buza, să-i înroșești dinții, să-i împingi nasul până în creier? Dar strânsoarea de pe brațul tău se întărește. Bărbatul ăsta bine hrănit și odihnit, care știe unde sunt ascunse armele. Stăpân pe moșia sa.
   - Scuze, zici și închizi fermoarul hanoracului. Sunt gata.
   Ridică hainele vechi și îți spune să-l urmezi. Deschide iute ușa dormitorului, îți aruncă înăuntru hainele. La lumina zilei vezi mai bine ușa: mânerul rotund cu încuietoarea în centru, care se închide dinăuntru, cum aveai când locuiai cu colegi de apartament. Acesta n-are rostul să te țină pe tine înăuntru. E pentru Cecilia, e aici ca să se asigure că nu intră ea. Numai tatăl ei are cheia. Numai el poate să intre.
   Intri înapoi în cameră. Te încătușează din nou de pat. În capătul coridorului sună un deșteptător. Exact la timp.
   Stai și aștepți, cu părul ud pe spate. Nu trece mult până ce el se întoarce și te eliberează. De data asta închide ușa în spatele tău și te prinde de încheietura mâinii. Îl urmezi la parter. Casa învie sub picioarele tale. Covor cenușiu pe trepte, pereți zugrăviți în alb, ca balustrada. O luați la stânga și intrați în bucătăria fără perete despărțitor. „Numele tău este Rachel; ești Rachel”. La dreapta e livingul. Fără hol. Doar ușa de la intrare, care te cheamă la ea. O canapea, un fotoliu, un televizor destul de mare. O măsuță de cafea cu două reviste. Fotografii înrămate pe pereți și acel corp de bibliotecă într-un colț, plin de cărți broșate. Sub scară e o ușă.
   Vrei să inspectezi totul. Vrei să răstorni sertare, să golești toate dulapurile, să deschizi toate ușile. Însă el te trage spre masa de bucătărie - de lemn, cu câteva zgârieturi, dar lustruită de curând. Nu prea departe de ea e ușa din spate. Întreaga casă e curată și fără personalitate, ca și cum s-ar teme că, dacă se apucă să vorbească, va spune prea mult.
   El arată spre un scaun, tot de lemn, aflat cel mai departe de ușa din spate.
   Te așezi. Pe masă sunt puse 3 farfurii, 2 căni goale, 3 cuțite de bucătărie. O cafetieră Mr. Coffee bolborosește pe blat. El îți pune mâna pe umăr, te scutură. Arunci o privire spre mijlocul lui. N-are tocul de pistol.
   - Amintește-ți.
   „Ești Rachel. Ești prietena unui prieten. N-o să-i pui un cuțit la beregată. O să te porți firesc”.
   El deschide frigiderul argintiu, scoate o pungă cu pâine albă, pune felii în prăjitor. Îți revine în minte micul-dejun din copilărie: Pop-Tarts între două șervețele de hârtie, încă fierbinți, mâncați în drum spre școală. Mai târziu, aceeași rutină, dar sandvișuri cu omletă și pahare de carton cu cafea de la o tarabă. De când te știi n-ai stat la micul-dejun cu părinții. Cu siguranță, nu în zile de lucru.
   Așezată pe scaun, îți notezi în minte tot ce vezi: un bloc de lemn cu cuțite pe blat, clești pe picurător. Polonic, desfăcător de conserve, foarfecă lungă. Un prosop de bucătărie pe mânerul ușii cuptorului. Totul curat, fiecare lucru la locul său. Și-a despachetat cutiile. S-a instalat în acest nou spațiu. Acum este al lui, sub controlul lui.
   El se duce să se rezeme de balustradă și înalță capul spre etaj.
   - Cecilia! o strigă.
   Se întoarce cu pași târșâiți la Mr. Coffee să vadă dacă a terminat. Un tată ocupându-se de micul-dejun, prins în rutina sa de dimineață.

   Primul lucru din ea pe care îl vezi sunt picioarele. Două șosete bleu lipăind pe scară în jos. Pantaloni negri strâmți, pulover mov pufos. La jumătatea scării se apleacă să se uite în bucătărie.
   - Bună, zici.
   Vocea o surprinde pe ea, îl surprinde pe el și, cel mai mult, pe tine.
   Privirea lui sare de la tine la fiică. Îți faci griji că n-ai făcut ce trebuie. Un cuvânt, și deja ai stricat totul. Dar Cecilia vine la masă și se așază în fața ta.
   - Bună, zice.
   Nu mai poți spune o dată „bună”, așa că îi faci un mic semn cu mâna.
   Încerci să nu te uiți lung, dar nu te poți stăpâni, îi devorezi fața, hrănindu-te cu amănuntele trăsăturilor ei.
   Cauți pe ea orice urmă a tatălui, cauți povestea creșterii ei. E o oarecare asemănare cu tatăl – un străin de pe stradă ar presupune că sunt rude - însă este ea însăși, cu fața mai rotundă decât a lui, mai blândă. Presărată cu pistrui și încadrată de păr roșcat și ondulat. Totuși, ochii sunt ai lui - același cenușiu-albăstrui, aceleași scânteieri de galben pe iriși.
   El pune pe masă o farfurie cu pâine prăjită. Cu spatele la fiică își înalță sprâncenele spre tine. „Să nu faci tâmpenii”.
   Te străduiești, dar n-ai habar cum să te porți. Nimic nu te-ar fi putut pregăti să stai în bucătăria acestui bărbat, să scoți la iveală părți din tine prietenoase și să i le oferi fiicei lui.
   - Sunt Rachel, îi spui.
   Ea încuviințează din cap.
   - Sunt Cecilia.
   - Mă bucur să te cunosc.
   Ea zâmbește scurt. Tatăl se duce la blat, ia carafa cu cafea, se întoarce și se așază la masă. Se răsucește spre ea.
   - Ai dormit bine?
   Ea încuviințează din cap, cu ochii la farfuria goală din fața sa. Îți amintești vag cum erai dimineața la vârsta ei: întotdeauna obosită, niciodată flămândă, cu siguranță n-aveai niciodată chef de vorbă. Tatăl își toarnă cafea, apoi pune carafa la marginea suportului pentru farfurii din fața ta.
   Semnalându-ți, îndrumându-te să te servești. Umpli cana din fața ta. De-abia când o ridici la buze observi ce scrie pe cealaltă parte a cănii: CEL MAI BUN TĂTIC DIN LUME, cu litere mari, negre.
   La micul-dejun, cel mai bun tătic din lume întinde mâna spre o șuviță din părul fiicei. I-o duce la nas și o mișcă în sus și în jos, împungându-i nara. La început, ea nu reacționează. Pe la a treia împunsătură îi dă deoparte mâna cu blândețe și râde ca și cum de fapt n-ar vrea să râdă.
   - Termină!
   El zâmbește, în parte pentru ea și în parte pentru el. Un tată și fiica sa, care se simt bine împreună.
   O iubește. E evident chiar și pentru tine.
   Chestia cu iubirea: îi poate face pe oameni să fie slabi.
   Pe când ei au atenția în altă parte, închizi ochii și iei prima înghițitură de cafea după ani întregi. Gustul te azvârle înapoi în ultima ta dimineață, în ziua în care te-a răpit. Înainte de asta, practica de vară în redacția unui ziar, angajați obosiți care vâră capsule într-un aparat după-amiaza târziu. Și, pe tot parcursul, fiecare vizită la o cafenea. Când era vorba de cafea, îți amintești acum, nu erai niciodată fidelă. Ai încercat toate variantele imaginabile, filtru simplu, espresso cu spumă cu doză suplimentară de cafea, latte cu sirop de alune, cappuccino cu supliment de spumă. Refuzând să te fixezi. Dorind să încerci tot ce avea lumea de oferit.
   Când deschizi iar ochii, puștoaica citește ce scrie pe spatele pachetului de unt. Poartă-te firesc. Întinzi mâna spre o felie de pâine prăjită, ți-o pui pe farfurie. Arunci o privire spre cel mai bun tătic din lume, aștepți aprobarea lui fără vorbe înainte să iei un cuțit care nu e ascuțit. Fiica lui renunță la materialul de lectură și ungi pâinea cu unt. Adaugi un strat de jeleu ca și cum n-ar fi nimic deosebit, ca și cum n-ar fi prima oară în 5 ani când tu hotărăști cât de mult să mănânci din ceva. Muști din felie cât de ceremonios poți fără să stârnești bănuieli.
   O durere ascuțită îți mușcă marginile gingiilor. Jeleul e așa de dulce, că ți se lipește de gâtlej. N-ai fost la dentist de secole. Nu vrei să te gândești la dezastrul dinăuntru. Carii, gingivită, o gură din care ar curge sânge dacă ai folosi ața dentară. Pâinea prăjită îți dă dureri, dar e caldă și crocantă, și untul e parțial topit și ești așa de nesățioasă, așa de flămândă, că ai uitat cum e să te simți sătulă. Poate că ți-ai făcut rezerve de foame undeva, între stomacul gol și nodurile oaselor șoldurilor, și n-o să te poți opri din mâncat până ce n-ai compensat fiecare calorie care ți-a lipsit în magazie.
   - Ai biletul acela pentru doamna Newman?
   Vocea unui tată te readuce în bucătărie. La mâinile tale pe masă, la picioarele pe podea, la acest bărbat și fiica lui și perfecta lor rutină drăguță de dimineață. Cecilia confirmă că are, da, acel bilet pentru doamna Newman. Cei doi mai flecăresc o vreme, întrebări despre un test care se apropie, confirmarea că Cecilia merge la cursul de pictură în seara asta și că el o să se ducă după ea la 5 și jumătate.
   Nu știai că tații se pot purta așa. Oricât de departe în timp cauți, nu ți-l poți aminti pe al tău pregătindu-ți micul-dejun, jucându-se cu părul tău, cunoscând numele profesorilor tăi și orarul tău. Tatăl tău pleca la serviciu devreme și se întorcea după cină, purtând un costum frumos, cu servieta în mână, obosit, dar fericit. Își făcea timp pentru tine și fratele tău, pentru meciuri și piese de teatru școlare, pentru după-amiezi de duminică petrecute în parc. Însă erați un punct pe lista cu treburi de făcut. Chiar și în copilărie simțeai că, dacă nu-i amintește nimeni de această misiune aparte, statutul de tată ar putea să-i dispară din minte ca o haină dusă la curățătoria chimică, pe care nu s-a ostenit nimeni s-o ia înapoi.
   Cel mai bun tătic din lume își golește cana cu cafea. Fiica lui renunță la felia de pâine prăjită pe care încerca s-o ronțăie. Se ridică de la masă. El îi spune „Cinci minute” și ea îi spune că știe și dispare la etaj. De cum ajunge în bucătărie sunetul ușii de la baie care se închide, el se răsucește spre tine.
   - Vino! Acum.
   Îți face semn să urci scara în fața lui. Te urmează așa de aproape, că trupul i se atinge de al tău. Te întorci în dormitor. Nu trebuie să-ți spună să iei poziția lângă calorifer. Te așezi pe podea și ridici mâna dreaptă. El scoate din buzunar cătușele, prinde una pe încheietura ta, iar pe cealaltă, pe țeava de metal. O face să alunece în sus și în jos, se asigură că e prinsă bine.
   - Trebuie s-o duc la școală, apoi trebuie să mă duc la lucru. Acum uită-te aici.
   Își scoate telefonul. Nu l-ai mai văzut până acum. Are un ecran mult mai mare decât cele pe care ți le amintești de acum 5 ani.
   - Am camere de supraveghere. În camera asta, la intrare, peste tot. Ascunse. Sunt legate de o aplicație de aici.
   Atinge de câteva ori ecranul, apoi îl întoarce spre tine. Nu-i ceea ce vede camera de supraveghere - n-o să-ți arate asta. Ar dezvălui prea multe. E un video online. O demonstrație.
   O derulează cu sunetul foarte slab. Arată intrarea într-o casă. O femeie deschide și închide ușa. Vezi, auzi, în colțul din dreapta jos al ecranului apare o pictogramă roșie.
   Absorbi casa și ușa și femeia angajată să intre într-o casă care nu e a ei.
   Tehnologia. Amenințarea ochilor și urechilor lui asupra ta.
   Falca ți se încleștează. Magazia. N-avea ochi în magazie. Nu când era plecat. Puteai să citești în magazie. Puteai să te culci. Puteai să te ridici în capul oaselor. Puteai să faci toate astea și el nu știa când sau cum le-ai făcut.
   Nu era mare lucru, dar era ceva, și acel ceva îți aparținea.
   „Aici se presupunea că o să fie mai bine”, vrei să zici și imediat te beștelești că ai gândit așa. „Mai bine” nu-i ceva ce îți îngăduie să ai. „Mai bine” e un basm.
   Ecranul se întunecă. El îl blochează la loc.
   - Dacă faci ceva - dacă țipi sau te miști și văd că vine cineva să vadă ce este, o să fiu înștiințat. Și o să fie rău.
   Aruncă o privire spre fereastra dormitorului, întunecată de storul coborât.
   - Lucrez prin apropiere. Pricepi?
   Îi spui că da, dar ceva îl reține. Îngenunchează lângă tine. Îți pune o mână pe față și te silește să ridici privirea. Trebuie să vadă asta în ochii tăi. Că îl crezi și că el, la rândul său, poate să te creadă.
   - Știi cu ce mă ocup?
   Chiar întreabă asta? Chiar nu-și amintește că nu ți-a spus niciodată?
   Încerci să-ți clatini capul, nu.
   - Sunt electrician depanator.
   Te uiți la el cu ceea ce trebuie să fie o privire absentă, pentru că își dă ochii peste cap și adaugă:
   - Știi ce înseamnă asta?
   - Oarecum, zici.
   - Repar linii de curent electric. N-ai văzut niciodată pe unul dintre noi acolo, sus, lucrând la cabluri?
   Îi spui că da, la asta te-ai gândit. Ți se pare că are logică această muncă pentru el. Toată ziua cocoțat pe un stâlp, doar un strat subțire de cauciuc între el și o forță ucigașă.
   - E un oraș mic, continuă el. Și când lucrez, ei bine, e incredibil cât de departe poți să vezi de acolo, sus.
   Dă drumul feței tale și ridică privirea, ca și cum ar putea să vadă prin tavan. Ți-l imaginezi, cu vârfuri de copaci pe fundal, cu păsări care zboară pe alături. Se întoarce la telefon.
   De data asta îți arată rezultatele unei căutări de imagini pe Google.
   Bărbați atârnând de cabluri, cu un picior pe vârful unui stâlp înalt de 13 metri, cu celălalt atârnând în aer. Căști de protecție și mănuși groase. O încâlceală de scripeți și cârlige. Îi simți pe tine privirea pe când digeri toate astea. Te lasă câteva clipe, apoi dă deoparte telefonul.
   - Se vede totul când ești sus.
   Ochii îi fulgeră iar spre fereastră.
   - Fiecare stradă. Fiecare casă. Fiecare drum. Fiecare persoană. Privirea îi revine la tine. Văd totul, înțelegi? Chiar și când lumea nu-și dă seama. Supraveghez. O să supraveghez întotdeauna.
   - Înțeleg, îi spui, și dacă vocea ta ar avea mâini, în clipa asta ar fi împreunate în rugăciune. Pricep.
   Te fixează câteva secunde, apoi pornește spre ușă.
   - Stai!
   Degetul îi zboară la buze. Cobori vocea.
   - Lucrurile mele.
   Tragi de cătușe ca să accentuezi faptul că ești aici și cărțile sunt departe, nu poți ajunge la ele. Le ia și le aruncă grămadă lângă tine.
   - Mulțumesc.
   Se uită la ceas și iese repede. Auzi pași, apoi vocea lui de la parter.
   - Ești gata?
   Probabil Cecilia încuviințează din cap. Ușa din față se deschide și se închide. Camioneta pornește, apoi zumzetul motorului se topește în depărtare.
   Fără ei în casă e liniște. Nu genul pașnic de liniște. O liniște inexpresivă, înăbușitoare, la fel de neplăcută ca șederea în poala unui străin. Încăperea pare enormă și totodată mică. De parcă pereții alunecă unul spre altul, suprafața se strânge, structura se închide în jurul tău.
   Închizi ochii. Te gândești la magazie, la dușumeaua tare de sub capul tău, ia lumea ta de șipci. Îți apeși palmele pe ochi și le miști până ajung peste urechi. Poți să auzi curentul de aer care trece prin tine, ca iureșul dintr-o cochilie.
   Ești aici.
   Respiri.
   Dimineața asta a fost un examen și l-ai trecut. Din cât îți poți da seama, l-ai trecut.

14. EMILY

   După ce soția lui Aidan a murit și părinții ei, nu se știe de ce l-au dat afară din casă, judecătorul Byrne s-a oferit să-i închirieze căsuța pe care o are în cătun, lângă fluviul Hudson.
   Nu-i mare. Din ce am auzit, judecătorul i-a cerut o chirie mult redusă, ofertă de genul care nu poate fi refuzată.
   Clasic pentru judecătorul Byrne.
   Judecătorul Byrne se consideră liantul care ține orașul laolaltă. A oficiat toate cununiile pe o rază de 20 de kilometri încă dinainte să vin eu pe lume. Când dai de greu, judecătorul Byrne te găsește. Întotdeauna își face timp să stea de vorbă. E pregătit întotdeauna să te sprijine, chiar și când ai dori să n-o facă.
   Iată de ce judecătorul Byrne a propus acum 3 zile pe pagina de Facebook a orașului cursa de 5 kilometri pentru strângere de fonduri.
   „Aidan - meseriașul preferat al tuturor și omul bun, în general, din oraș - tocmai și-a pierdut casa și soția și încă mai are de plătit sume amețitoare pentru îngrijirile medicale ale soției, în vreme ce își crește singur fiica”, a scris el. „E mult prea mândru ca să recunoască asta sau să se plângă, dar știu că nu i-ar strica un pic de ajutor”.
   Oamenilor le-a plăcut ideea. Unul dintre pompierii voluntari a proiectat traseul, care începea și se termina în centrul orașului. În comentarii, cei din familia García au oferit provizii din băcănia lor organică - pungi de hârtie cu stafide, felii de portocale. Copiii de la școala la care am învățat s-au oferit să înmâneze pahare cu apă. Tații s-au mobilizat să fie supraveghetori pe traseu. Toți erau așa de dornici să ajute, că aproape am pierdut din vedere ultima etapă: înscrierea în cursă costă minimum 5 dolari și sunt încurajate donațiile suplimentare. Suma totală o vor primi Aidan și fiica lui ca să acopere facturile, chiria, ce mai era de plătit pentru înmormântare și orice o mai fi.
   Între timp, Aidan Thomas a rămas tăcut. Mi l-am imaginat privind cum orașul nostru se dă peste cap ca să-l ajute. Nu vrea să fie nepoliticos, dar urăște să fie ținta atenției.
   Până în această după-amiază.
   Cunosc profilul lui Aidan, deși nu suntem prieteni pe Facebook. N-are decât vreo 3 contacte acolo, inclusiv ceea ce a fost contul soției. Dar am recunoscut imediat imaginea - nu fotografia lui, sigur că nu. Doar o imagine pitorească a fluviului Hudson înghețat, făcută de pe deal, de lângă han.
   „Vă mulțumesc tare mult tuturor”, a scris el sub postarea judecătorului. „Cecilia și cu mine îi suntem foarte recunoscători acestei comunități”.
   Comentariul a fost scris în urmă cu două ore și deja i-au dat like mai mult de cincizeci de oameni. Unii chiar au răspuns cu inimioare sau emoticoane de afecțiune, cu micile lor brațe unite într-o îmbrățișare virtuală.
   Stau în dormitor, cu arătătorul zăbovind deasupra laptopului.
   În cinematograful multiplex din creierul meu rulează în buclă același film: ochii albaștri ai lui Aidan privindu-mă prin sticla paharului în seara cu cocktailul Old Fashioned fără alcool. Ceva care ne aparține doar nouă.
   Pe Facebook dau clic pe „comentariu” și încep să tastez. Mă opresc. Încep iar. Mă opresc iar.
   Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să par prea înfocată.
   Nu, nu-i adevărat.
   Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să dau impresia că nu-mi pasă.
   „Amandine ar dori să sprijine toți alergătorii (și suporterii lor). Mi-ar face plăcere să instalez o tarabă cu ciocolată caldă la linia de sosire”.
   Restaurantul face chestia asta cu ciocolata în fiecare an pentru parada de Crăciun. Nu-i nicio problemă să scot dozatorul un pic mai devreme anul acesta. În ziua cursei o să-mi dea ceva de făcut și un motiv să fiu prin preajmă.
   Recitesc comentariul și apăs pe „trimite”.
   Pe când mă pregătesc pentru tura de cină mă întorc la ecran ca să văd actualizările. Tocmai când să plec, apare în colțul din dreapta sus al ecranului o înștiințare.
   Două comentarii.
   Unul e de la doamna Cooper, care s-a mutat acum câțiva ani aici cu soțul și cei doi copii. „Ce idee minunată!”, a scris ea. Doamna Cooper. Mereu un pic prea entuziastă. Întotdeauna îngrijorată că ea și familia ei nu se integrează.
   Al doilea comentariu e de la el. Îl citesc prea repede, cu panica apăsându-mi coșul pieptului („dacă crede că e o tâmpenie, dacă e prea mult, dacă nu-i destul?”). Apoi recitesc pe îndelete. Savurând fiecare cuvânt.
   „Ce amabil din partea ta!”
   Aici a apăsat simultan pe tastele shift și enter ca să înceapă un nou paragraf.
   „Cred că sună delicios”.

15. FEMEIA DIN CASĂ

   Te miști lângă calorifer, încerci să găsești cea mai puțin incomodă poziție. Dacă te rezemi cu spatele de perete, îți poți întinde picioarele.
   Închizi ochii și asculți. Afară, o ciocănitoare bate într-un copac. O altă pasăre cântă. Înainte să te răpească, începuseși să înveți despre păsări. Ai găsit o carte cu liste de specii și descrierea melodiilor corespunzătoare.
   Totul părea foarte clar în teorie, dar n-ai reușit niciodată să împerechezi cu certitudine o pasăre cu sunetul scos de ea, nici măcar după ani de practică în magazie. Pentru urechile tale de orășeancă, o pasăre e o pasăre, e o pasăre, e o pasăre.
   Când se întoarce camioneta, pătratele de lumină din jurul storurilor s-au întunecat. Uși se deschid și se închid. Se aud voci din bucătărie. Prinzi frânturi de fraze - „teme pentru acasă”, „cină”, „risc”. Cineva urcă pe scară.
   E trasă apa la closet; chiuveta din baie face țevile să cânte. Mirosul de mâncare plutește prin casă, bogat și fierbinte și - dacă îți amintești bine - untos.
   Te-a avertizat: cina nu va fi în fiecare seară. Micul-dejun nu va fi în fiecare dimineață. Vine el să te ia atunci când trebuie. Dar acum este prima seară. Așa că în seara asta el vine.
   Știi deja dansul. Îți scoate cătușele și îți spune să te grăbești. Te ridici, îți îndoi genunchii de două ori, îți freci labele picioarelor ca să alungi amorțeala. La parter masa e pusă la fel ca de dimineață, cu pahare de apă în locul cănilor pentru cafea. El deschide cuptorul și se uită la orice o fi înăuntru.
   - Cecilia!
   Un bărbat în casa lui, punând mâncare pe masă. Hrănindu-și copilul. Un tată.
   Îți dă un ghiont, în chip de „Ce mai aștepți?”. Te așezi în același loc în care te-a pus să stai la micul-dejun.
   Cecilia coboară. Își stăpânește un căscat. Îți amintești când erai de vârsta ei, cât de obositor era să ai totul de învățat, toate acele cărți de citit, toate acele formule matematice de memorat. Lumea în vârful degetelor tale și sarcina epuizantă de a-ți da seama - între ore, în recreații - ce fel de persoană vrei să fii și care e cea mai bună cale ca să ajungi acolo.
   Se oprește în living și îndreaptă o telecomandă spre televizor. Un cântec publicitar umple încăperea, alămuri, un refren lălăit, apoi o voce bubuitoare.
   „Asta esteeeeee Jeopardy!” Concurenții apar brusc pe ecran, nume și orașe, Holly din Silver Springs, și Jasper din Park City, și Benjamin din Buffalo.
   Un bărbat în costum cu cravată intră în cadru.
   - Și iată gazda emisiunii Jeopardy!, Alex Trebek.
   Brațele îți amorțesc. Simți furnicături în picioare. Cu casa te poți descurca. Chiar și cu Cecilia te poți descurca, cu energia unei persoane în plus în cameră, tinerețea ei, misterele vieții ei. Însă televizorul, oameni care răspund la întrebări pentru bani, Alex salutându-i pe Holly, Jasper și Benjamin ca pe niște vechi prieteni - e prea mult. Prea mult exterior. Prea multe dovezi că lumea a mers mai departe fără tine.
   În casă, un tată se duce la fiica sa, îi cuprinde umărul cu brațul. „Așa cum făcea tatăl tău”, îți șoptește creierul, „când te trăgea lângă el și îți amintea că sunteți prieteni”.
   - Cina e gata.
   Cecilia se uită la el cu ochi rugători.
   - Doar prima rundă? Te rog?
   Un tată oftează. Îți aruncă o privire. Poate hotărăște că o abatere a atenției n-ar fi cel mai rău lucru din lume. Fata să rămână concentrată pe televizor, nu pe femeia nouă de la masă.
   - Dă-l mai încet și îl lăsăm pe fundal.
   Cecilia își înalță sprâncenele. O clipă arată ca el, același aer bănuitor, întotdeauna căutând o șmecherie, o amăgire. Nevrând să riște, îndreaptă telecomanda spre televizor până ce vocea lui Alex devine un zumzet slab.
   Mai butonează un pic. În partea de jos a ecranului apar subtitluri. Isteață fată.
   Cu mâna înfășurată într-un prosop de bucătărie, un tată pune în mijlocul mesei un vas de ceramică, alături de o pâine cu usturoi feliată. Cecilia se apleacă să adulmece.
   - Ce-i asta?
   El îi spune că e lasagna vegetariană și să stea jos. Ea îl servește pe el, apoi pe ea, apoi se uită la tine cu lingura ridicată ca un semn de întrebare. Îi dai farfuria ta și iei o felie de pâine cu usturoi. Cecilia te privește câteva clipe, până ce tatăl arată spre televizor. Categoria este „Despre inimă”. Miza este de opt sute de dolari. Apar subtitluri în vreme ce Alex citește de pe un cartonaș. „Asta se întâmplă când un volum periculos de fluid se acumulează în jurul inimii”.
   Un tată zice tare:
   - Ce este tamponada cardiacă.
   N-o spune ca întrebare, doar ca pe o constatare.
   Benjamin din Buffalo dă același răspuns. Opt sute de dolari sunt adăugați la totalul lui.
   - Nu-i cinstit, zice puștoaica. Ai învățat chestiile astea. 

 .....................................