O aventură riscantă, Amanda Quick

 .........................................

5.

 

             Niciunul nu își mai întoarse privirea spre Hayden înainte să iasă pe hol. Aşteptară liftul în tăcere. Când acesta sosi, Elizabeth intră prima.

   Jack o urmă.
   Ea privi concentrată uşile închise.
   - A fost vina mea.
   - Vina ta?
   - Scena cu Hayden. Îmi pare rău. Chiar am crezut că îl pot face să gândească raţional. Nu mi-am imaginat că are să fie atât de... de rigid.
   - Ţi-am spus.
   - Da. Mi-ai pomenit ceva o dată sau de două ori.
   Jack expiră încet.
   - Mă urăşte, Elizabeth.
   - Sunt de acord, dar ceva îl roade în interior, şi el proiectează totul spre exterior, concentrându-şi toate acele sentimente spre tine. Dar nu cred că te urăşte cu adevărat.
   - Ţi-a spus cineva că naivitatea ta este fermecătoare uneori?
   - Vicky mi-a spus asta după-masă. Părea să creadă că este o trăsătură de caracter nefericită.
   Jack zâmbi uşor. O prinse de bărbie şi se aplecă să o sărute uşor, un sărut rapid, puternic, înfometat, care o lăsă fără suflare. Ea îl privi cu ochii larg deschişi.
   - Asta pentru ce a fost? întrebă ea.
   - Pentru că mi-ai apărat onoarea şi integritatea în camera aia de hotel.
   Ea roşi.
   - Nu fi ridicol. Amândoi ştim că nu tu ai încercat să îl sperii pe Hayden azi cu maşina.
   - Eu o ştiu. 
   Ochii lui Jack străluciră.
   - Dar tu cum poţi fi atât de sigură? Nu ai fost cu mine.
   - Nu îţi stă în fire să faci aşa ceva, spuse ea brusc. Poate să îl confrunţi, da. Chiar l-ai confruntat, de fapt. Dar nu ai folosi tactici de intimidare, mai ales nu genul de tactici care să aibă ca rezultat răni fizice sau... sau mai rău.
   - Nu îmi stă în fire, hmm?
   - Ce este atât de amuzant? întrebă ea.
   - Nimic. Doar că mi-am amintit că am spus ceva similar despre tine după ce am privit acea casetă.
   Se lăsă din nou tăcerea. Elizabeth nu spuse nimic în timp ce străbătură holul şi apoi parcarea hotelului. Aşteptă să intre în maşină, cu Jack la volan.
   - În legătură cu Garth Galloway, spuse ea încet.
   El se opri, cu mâna pe cheia aflată în contract. Privi spre ea, cu ochii ascunşi de ochelarii de soare.
   - Ce este cu el?
   Ea privi drept înainte spre rândul de maşini parcate în faţa ei.
   - Ca să clarificăm lucrurile, eu şi Garth începuserăm să avem probleme înainte ca tu să îţi lansezi atacul asupra Galloway. Bănuiam că el... ei bine... nu mai are importanţă acum.
   - Ştiai că te înşela?
   - Da. 
   Îşi drese vocea.
   - Ideea este că logodna ar fi luat sfârşit chiar dacă preluarea nu ar fi avut loc. Am amânat inevitabilul pentru că nu am vrut să îi abandonez pe Garth şi pe Camille când erau asediaţi. Nu părea corect, cumva. Erau vechi prieteni de familie. Îi ştiam de multă vreme.
   Jack îşi puse mâinile pe volan şi se holbă peste capota maşinii.
   - Nu mi-ai răspuns la întrebare. L-ai iubit?
   - Orice aş fi simţit pentru Garth, a fost un sentiment fondat pe minciuni şi erori de judecată. Judecata mea. Aşa cum mi-a spus Vicky Bellamy, nimic nu e niciodată tocmai ce pare în filme sau în viaţa reală.
   El se întoarse cu o viteză neaşteptată, zvâcnind în scaun, şi o prinse de umeri, trăgând-o spre el.
   - Nu mă lua cu astfel de prostii. L-ai iubit?
   Ea încremeni, abia îndrăznind să respire.
   - La început? Da, l-am iubit. Asta ai vrut să auzi?
   Maxilarul lui se încordă. Ea putu să îşi vadă propria reflexie în lentilele ochelarilor lui de soare.
   - Nu, zise el. Nu asta am vrut să aud. Dar trebuia să aflu adevărul.
   - Încetează, îi ceru ea cu blândeţe.
   - Ce?
   Ea îi atinse maxilarul cu vârfurile degetelor.
   - Garth a ucis iubirea mea pentru el înainte să intri tu în scenă, Jack. Ai de dat socoteală pentru anumite lucruri legate de afacerea Galloway, dar ruperea logodnei mele nu este pe listă. Nu trebuie să îţi asumi responsabilitatea pentru distrugerea marii iubiri a vieţii mele, în regulă?
   - A fost marea iubire a vieţii tale?
   - Nu. 
   Ezită.
   - A fost frumos cât am crezut că avem ceva real. Dar, privind în urmă, nu a fost niciodată grozav.
   El nu se mişcă vreme îndelungată - stătu pur şi simplu acolo cercetând-o concentrat din spatele scutului oferit de ochelarii de soare.
   - Ţi-am spus cândva că, dacă ar trebui să fac din nou afacerea Galloway, aş face-o, spuse el, de parcă ar fi vrut să fie sigur că se făcuse înţeles.
   - Ştiu. Din cauza fratelui tău Larry.
   El o privi de parcă ar fi vrut să spună altceva, dar se răzgândise. Îşi plecă în schimb uşor capul şi o sărută.
   Un sărut diferit de celelalte pe care le mai împărtăşise cu el. În acesta era ascunsă o foame adâncă, dar nu de sex, îşi dădu ea seama, ci de altceva. Mai mult. Iertare?
   Orice ar fi fost, ea îi simţi nevoia pe care o transmitea şi nu putu să reziste tentaţiei. Îşi puse braţele în jurul umerilor lui şi îl sărută la rândul ei, nu cu focul şi cu pasiunea pe care i-o induceau de obicei săruturile, ci uşor, cu blândeţe. Oferindu-i iertarea pe care părea să o caute în îmbrăţişarea ei.
   El o aduse mai aproape de el şi o strânse cu putere. Nu îi dădu drumul decât după multă vreme, apoi răsuci cheia în contact şi ieşi din parcare.
   Nu spuse nimic, dar ea îi văzu conturul sumbru, inflexibil al maxilarului şi recunoscu sentimentul eşecului. El nu obţinuse ceea ce îşi dorise de la ea.
   Dacă nu iertare, atunci ce căutase în acel sărut?

   Cu puţin înainte de ora 8 în acea seară, Elizabeth se aşeză în primul rând de la balcon şi îi privi pe participanţii la festival sosind pentru ceremonia de premiere. Fusese ideea ei să participe. Era convinsă că Tyler Page avea să fie acolo pentru a vedea dacă filmul lui sau Vicky avea să câştige vreun premiu. Jack fusese de acord că era posibil ca Tyler Page să iasă din ascunzătoare pentru eveniment.
   Ea îl privi când se aşeză pe scaunul alăturat. Purta o jachetă cu croi scump, înşelător de banală în aparenţă, un pulover negru şi pantaloni tot negri. Ţinuta îi era similară cu a majorităţii bărbaţilor care intrau în teatru, dar, spre deosebire de ei, el chiar dădea senzaţia de putere şi control. Nu era o chestiune legată de bani sau de influenţa în industrie, observă ea. Era senzaţia de stăpânire de sine ce radia din el. Asta îl făcea deopotrivă periculos şi convingător.
   Se întreba în continuare ce anume nu înţelesese la acel sărut din parcarea hotelului din ziua precedentă. Un lucru era limpede: nu avea de gând să îi ceară explicaţii acum. Jack îi spusese clar că singura lui grijă pe moment era misiunea de a-l găsi pe Tyler Page.
   Îi studie profilul dur în timp ce restul posesorilor de bilete se îndreptau pe culoare spre locurile lor. În timpul drumului cu maşina spre Silver Empire Theatre în acea seară, el rămăsese tăcut. Condusese pe drumul îngust, cu multe curbe, cu precizia şi controlul lui impecabile, dar ea simţise hotărârea rece din el. Ştiuse că scena cu Hayden îl tulburase, dar era oarecum surprinsă de faptul că el revenise la atitudinea lui rezervată şi rece.
   „Ca mai demult”, gândi ea. Îi văzuse des această atitudine de-a lungul ultimelor 6 luni.
   - Ai să fii în dispoziţia asta toată seară? întrebă ea cu glas plăcut.
   - Depinde.
   - De ce anume?
   - Dacă apare sau nu Tyler Page.
   - Nu gândul la Tyler Page te-a făcut atât de posac în seara asta, îi aminti ea. Ci conversaţia cu Hayden de noaptea trecută. Vrei să vorbim despre asta?
   El se încruntă şi se întoarse scurt să o privească. Se sperie când văzu privirea surprinsă din ochii lui.
   - Nu, zise el.
   Ea oftă.
   - Atât de tipic.
   O privi ironic.
   - Masculilor speciei?
   - Nu, îndeosebi ţie. Mereu te porţi aşa când lucrurile nu se desfăşoară după planul gândit de tine.
   - Cum mă port?
   - Aşa.
   Văzu din nou roşu în faţa ochilor. Unghiile ei. Iar o făcuse să îşi fluture mâinile în aer. Ea conştientiza această mişcare prevestitoare de rău şi îşi strânse rapid mâinile în poală.
   - Devii distant, rece şi precaut. Este dificil să port o conversaţie inteligentă cu tine.
   - Serios? Nu mi-am dat seama că aveam o discuţie inteligentă.
   Furia se aprinse în ochii ei. Şi-o mască însă cu un zâmbet împietrit.
   - Ştii, un psihiatru s-ar distra de minune analizând relaţia dintre tine şi fratele tău.
   - Mă îndoiesc că un terapeut s-ar atinge de cazul nostru.
   - De ce nu?
   Zâmbetul lui Jack era lipsit de orice amuzament.
   - Pentru că nici Flayden, nici eu nu am plăti vreodată bani adevăraţi cuiva ca să ne analizeze. Şi nu îmi pot imagina că vreun terapeut mai de Doamne-ajută ne-ar analiza gratis. Tu poţi?
   - Nu. Mai ales dacă persoana respectivă ar şti că pacienţii nu sunt interesaţi de rezultate.

   Secvenţa din Fast Company, i se spusese publicului, era o scenă care avea loc în ultima parte a filmului. Lumina dramatică îi dădea femeii-păianjen interpretate de Vicky Bellamy o aură luminoasă. Nu era Rita Hayworth în Gilda sau Lauren Bacall în The Big Sleep, constată Elizabeth, dar nu era rău.
   Din păcate, nici dialogul nu era tocmai din Casablanca.
   - Dar nu eu l-am ucis, Eden, pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să le spui poliţiştilor adevărul.
   - Îmi fac un obicei din a nu spune niciodată adevărul, Harry. Cred într-o viaţă simplă, şi adevărul pare mereu să complice lucrurile.
   Sub acoperirea aplauzelor entuziaste care urmară, Jack se aplecă spre Elizabeth.
   - Ne pierdem vremea. Nu este aici. Am verificat fiecare loc din sală.
   - Nu înţeleg, şopti ea. Cum să nu vină? Poate că nu se aştepta ca filmul lui să câştige premiul cel mare, dar Vicky?
   - Ţi-am spus că ne bazăm prea mult pe teoria că Page ar fi o victimă a pasiunii.
   - Eu tot cred că este undeva aici, insistă ea.
   - Ceremonia este aproape gata. Au mai rămas de desemnat doar cea mai bună actriţă şi cel mai bun film. Dacă Page este aici, probabil va încerca să plece înainte să se aprindă luminile.
   - Atunci este timpul pentru planul de rezervă, spuse Elizabeth rapid. Eşti gata?
   Jack ezită, apoi se ridică şovăielnic. Elizabeth îşi luă haina şi îl urmă pe culoarul întunecat. Un moment mai târziu, ieşiră în holul de la etaj, scăldat în pluş roşu şi auriu. Era gol cu excepţia câtorva plasatori şi a chelnerului de la barul cu vin.
   - Eşti sigură că vrei să faci asta? întrebă Jack.
   - Nu este ca şi cum am avea prea multe opţiuni, îi aminti ea.
   - În regulă. Tu ieşi pe aici. Eu pe dincolo.
   Se întoarse la stânga, de parcă ar fi intenţionat să intre în baia bărbaţilor. Elizabeth se grăbi în direcţia opusă, spre toaleta femeilor.
   Ajunsă pe culoarul prost luminat, continuă să înainteze spre uşa marcată „Femei“, până la ieşirea de urgenţă. Era uşurată să vadă că aceasta nu era prevăzută cu alarmă.
   Privi peste umăr ca să se asigure că nu era urmărită de nimeni. Apoi deschise uşa. Spre deosebire de holul victorian, scara era cât se poate de simplă şi de practică. Lumina aspră, fluorescentă dădea la iveală treptele de beton. Apucă balustrada şi coborî rapid spre o uşă marcată cu „Ieşire”. Când o deschise, aerul proaspăt al serii o învălui.
   Ajunsă afară, îşi luă haina şi păşi rapid pe aleea ce ducea spre partea din spate a clădirii. Când ajunse acolo, văzu o parcare micuţă. Jack păşi rapid în lumina galbenă a unicului felinar ce lumina zona din spatele teatrului. Îşi ridică o mână ca să îi semnaleze că o văzuse. Apoi intră din nou în umbrele din partea opusă a clădirii.
   Ea îşi ridică gulerul de la haină şi se pregăti de aşteptare. Planul era suficient de simplu, îşi aminti. Avea să supravegheze ieşirea de urgenţă din acea parte a teatrului. Jack stătea de cealaltă parte. Împreună, puteau să vadă dacă avea să încerce careva să iasă pe una dintre uşile laterale.
   Jack fusese convins fără entuziasm de acest plan şi doar după ce ea îl convinsese că aveau să fie aproape unul de celălalt. El considera această supraveghere o pierdere de vreme.
   Minutele treceau într-un ritm groaznic de lent. Elizabeth îşi strânse haine pe lângă ea şi îşi încleştă în buzunare mâinile acoperite de mănuşi.
   Într-un final, ropotul estompat al aplauzelor se auzi din teatru. Cea mai bună actriţă. Se întrebă dacă Vicky câştigase.
   Mai urma cel mai bun film.
   Câteva minute mai târziu, se auziră din nou aplauze estompate din vechea clădire a teatrului. Elizabeth deveni tensionată şi privi pe alee.
   Dacă Tyler Page participase la ceremonie, avea, cu siguranţă, să încerce să plece rapid şi în tăcere după terminarea acesteia. Cu puţin noroc, pe o intrare laterală. Privi spre uşă, aşteptând ca aceasta să se deschidă. Urmă o nouă repriză de aplauze. Ceremonia se terminase. Dar uşa laterală tot nu se deschidea. Frustrarea începea să crească în ea. Fusese atât de sigură de analiza pe care o făcuse motivaţiei lui Page. Bărbatul făcuse totul din dragoste pentru Vicky Bellamy, femeia lui fatală. Cum să rateze seara cea mare a iubitei lui?
   Oamenii ieşeau acum din teatru. Auzi râsete din apropierea intrării principale. Dar ieşirea de urgenţă din lateralul clădirii rămase pustie.
   Simţi că Jack se apropia, aşa că se întoarse să-l vadă. Cu gulerul ridicat şi cu faţa ascunsă, arăta ca Humphrey Bogart în The Maltese Falcon.
   - Renunţi? întrebă el.
   - Nu încă. Poate s-a decis să aştepte până se goleşte sala. Poate se ascunde în toaleta bărbaţilor sau într-o debara.
   Îşi scoase o mână din buzunar şi o vântură spre el.
   - Du-te înapoi la postul tău.
   - Recunoaşte, nu a venit.
   - Eu tot cred...
   Se întrerupse când vuietul unui motor de motocicletă sparse întunericul din spatele ei.
   Ea şi Jack se întoarseră rapid spre sursa zgomotului. Un singur far străpunse întunericul. Elizabeth îşi dădu seama că motocicleta gonea pe drumul de acces din spatele teatrului. Privind în acea direcţie, văzu că motocicleta întoarse în mica parcare unde se aflau ea şi Jack.
   - Ce naiba? 
   Jack o apucă de braţ şi o trase mai adânc în întunericul de lângă zid.
   - Nu te mişca, îi spuse el la ureche.
   Ea se supuse, rămânând nemişcată, înlănţuită de braţul lui.
   Motocicleta trecu pe lângă oaza de umbre în care aşteptau ei. Şoferul nu păru să îi observe. Trecu pe aleea îngustă din partea dreaptă a clădirii spre intrarea teatrului. Vehiculul nu se deplasa cu mare viteză, dar motorul era turat cu un tunet zgomotos, asurzitor.
   Odată ce motocicleta trecu de ei, Elizabeth îl simţi pe Jack dându-i drumul. Împreună, păşiră pe alee să privească motocicleta înaintând spre strada principală.
   Când motociclistul trecu pe sub becul galben de deasupra ieşirii, Elizabeth îşi ţinu răsuflarea. Lumina palidă strălucise pe o cască neagră care ascundea efectiv faţa şoferului. Ţinte de metal străluciră pe o jachetă neagră de piele şi, foarte scurt, lumina surprinse conturul de metal ce decora o pereche de cizme de piele ce-i păreau familiare lui Elizabeth.
   - Jack. 
   Îl apucă de braţ şi îl trase în faţă pe urmele motocicletei.
   - Este celălalt tip care a încercat să te bată seara trecută. Ollie, cel care a fugit cu dubiţa.
   - De unde ştii?
   - Cizmele lui. Haide! Ceva o să se întâmple, şi pun pariu că are legătură cu Vicky.
   El nu o contrazise. Fugiră împreună pe alee, pe urmele motocicletei.
   Elizabeth îşi înjură în tăcere tocurile înalte.
   Motocicleta ajunsese în dreptul luminii aprinse din faţa intrării în clădire. Încetini. Elizabeth îl văzu pe şofer ridicându-şi o mână. Ţinea ceva în pumnul acoperit de mănuşă. Un obiect în formă de cilindru.
   În acel moment, apăru Vicky Bellamy. Rochia ei albă cu argintiu strălucea în luminile puternice. Dawson era la mică distanţă în spatele ei, zâmbind mândru. Se oprise pentru a discuta cu un bărbat într-o haină întunecată.
   Şoferul motocicletei făcu o mişcare de aruncare cu mâna ridicată. Un jet de lichid făcu o buclă în aer.
   - Târfă! Femeie în roşu! Cocotă!
   Vicky strigă, un ţipăt strident, sfâşietor, combinaţie de furie şi frică, când vopseaua roşie îi stropi rochia.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, să îl oprească cineva, strigă Dawson.
   „De parcă cineva ar putea face ceva“, se gândi Elizabeth.
   Totul se întâmplase atât de rapid. Şoferul ambală motorul motocicletei şi dispăru în noapte. Spectatorii ieşiţi din teatru priviră şocaţi în urma lui.
   Elizabeth stătea la mică distanţă de Jack, respirând precipitat.
   Vocea lui Vicky se ridică într-un vaiet teatral ce acoperii murmurele şi exclamaţiile.
   - Dawson, uite ce-a făcut! De ce mă urăşte? De ce mă numeşte în toate felurile?
   Dawson o cuprinse cu braţul pe după umeri, într-un gest protector.
   - Voi merge din nou la poliţie, draga mea. Trebuie să se poată face ceva. Oricine ar fi, e bolnav şi periculos. Mi-e teamă că va face ceva şi mai necugetat.

   Jack scoase sticla de coniac din dulap. O privi pe Elizabeth dându-şi jos pantofii cu toc avariaţi şi instalându-se uşor pe canapeaua din faţa focului. Rochia neagră i se ridică sus pe coapsă. Jack îi remarcă picioarele frumoase - arcuite elegant şi extrem de sexy, mai ales când erau acoperite de ciorapi lungi negri.
   Şi când se gândea că niciodată nu fusese atras de picioare...
   Auzi un clinchet ascuţit şi îşi dădu seama că lovise marginea unui pahar de gâtul sticlei de coniac. Neatent.
   Unul dintre amestecurile necurate de emoţii care îi tulburaseră gândirea în ultima vreme ieşi la suprafaţă în sfârşit când îşi dădu seama că putea înţelege cu claritate ce simţea. Răspunsul strălucea ca un far aprins. Puternic, evident, cutremurător. Asta era plăcut la sex. Deloc complicat.
   Îi permise ochiului să urmeze linia lungă a picioarelor frumos curbate ale lui Elizabeth spre locul unde coapsele dispăreau sub tivul rochiei. Îşi simţi sângele clocotind.
   Ea se uită urât la el când termină de turnat în cele două pahare. Îşi aminti că ea îl certase mai devreme fiindcă era într-o dispoziţie proastă.
   Se dusese şi teoria cu sexul deloc complicat. Mormăi uşor. Cu Elizabeth, totul era complicat.
   - A fost ceva ciudat la cele întâmplate în seara aceasta, declară ea.
   - Este ceva ciudat la întreaga situaţie.
   Ridică paharele şi trecu de colţul tejghelei de granit.
   - Mă simt de parcă am fi într-unul dintre filmele alea în care totul merge din ce în ce mai prost, şi personajele sunt atrase într-un vârtej al dezastrelor.
   - Ştiu ce vrei să spui.
   Ochii ei săriră la scenariul de pe măsuţa de cafea.
   - Seamănă cu scenariul de la Fast Company. Dar vreau să spun că a fost ceva ciudat la reacţia lui Vicky din seara aceasta.
   El se opri lângă canapea şi îi dădu unul dintre pahare.
   - De ce zici asta? Mie mi s-a părut o acţiune publicitară destul de clară. Starleta frumoasă, victimă a unui fan nebun.
   - Ţipătul ei iniţial mi s-a părut autentic.
   - Este actriţă, dacă ţii bine minte.
   Elizabeth îşi întoarse paharul de coniac în mână, studiindu-l.
   - Ţipătul a sunat real. Dar, câteva secunde mai târziu, vorbea din nou ca o actriţă. „De ce mă urăşte? De ce mă numeşte în toate felurile?” Destul de fals. Şi Dawson a sunat şi mai fals când a spus că trebuie să meargă din nou la poliţie pentru că obsedatul ar putea face ceva şi mai necugetat.
   Jack pufni.
   - Cred că putem paria că Dawson nu s-a dus vreodată la poliţie în legătură cu aşa-zisul urmăritor. Dacă o făcea, bătrânul Ollie ar fi rămas deja fără slujbă. Nu este suficient de deştept sau de rapid ca să nu fie prins.
   - Dacă toată lumea vede aceste incidente ca un tertip publicitar, Dawson nu ar vrea ca poliţia să investigheze incidentele. Dar nu asta este ideea.
   Jack observă că sprâncenele ei încruntate îi dădeau un aer de îngrijorare profundă.
   - Ţi-e teamă că toată povestea asta cu urmăritorul face parte din planul lui Dawson de a scăpa de cea de-a treia lui soţie, aşa este?
   Elizabeth se răsuci neliniştită pe canapea.
   - Am rămas cu impresia că Vicky nu se aştepta să fie aruncată vopsea roşie pe ea în seara asta. Mă întreb de ce nu. În definitiv, trebuie să fi fost implicată în plănuirea acestor incidente. Trebuie să fi fost puse la cale cu mult timp înainte, nu-i aşa?
   - Dacă şi-au dorit publicitate maximă, da.
   - Ştii ce?
   Îi întâlni privirea peste paharul de coniac.
   - Cred că ceva nu a mers cum trebuia în seara asta. Vicky şi-a revenit rapid, dar aş putea paria că nu se aştepta ca urmăritorul să acţioneze.
   Jack se gândi din nou la scena din faţa teatrului. Holland o strânsese protector în braţe pe soţia lui, avertizându-i pe toţi cei care îl auzeau că urmăritorul ar putea face ceva şi mai necugetat.
   - Dawson s-a aşteptat.
   - Da.
   Se priviră unul pe celălalt o vreme. Jack expiră uşor.
   - Ai avertizat-o pe Vicky. Nu putem face mai multe. Şi am putea să ne înşelăm în privinţa lui Holland.
   - Ştiu. 
   Se ridică pe marginea canapelei şi puse paharul de coniac pe masă.
   - Altceva mă îngrijorează. Tot cred că Tyler Page este îndrăgostit nebuneşte de femeia lui fatală. Ce o să se întâmple când descoperă că Vicky nu are de gând să fugă cu el, după licitaţia pentru Soft Focus? Pentru că nu o văd renunţând la tot de dragul lui Page.
   Jack mormăi.
   - Te rog, nu îmi spune că începi să îţi faci griji pentru stârpitura aia. El este cauza nenorocirii în care ne aflăm, ţii minte?
   Expresia lui Elizabeth deveni şi mai tulburată.
   - Este, evident, un bărbat cu pasiuni intense. Ceva îmi spune că nu va primi prea bine refuzul lui Vicky. Nu după câte a sacrificat pentru ea. Ar putea să devină... dificil.
   - Cum? întrebă Jack sec. Ducându-se la poliţie? Nicio şansă. Asemenea tuturor celor vârâţi în afacerea asta, nu o să vrea să implice poliţia. Ar putea ajunge la închisoare dacă lucrurile devin publice.
   - Nu pot să nu mă gândesc la Page ca la o victimă a pasiunii.
   - Victimă? Rahatul acela a furat cristalul Soft Focus.
   Jack îşi trânti paharul pe poliţa de la şemineu şi îl lăsă acolo. Traversă camera spre Elizabeth.
   - Dacă vrei să îţi pară rău pentru cineva, mai bine să-ţi pară de noi. Dacă nu dăm de el şi de blestematul de cristal, Excalibur va da faliment, reputaţia mea profesională se va duce pe apa sâmbetei, iar Fondul Aurora va pierde o grămadă de bani.
   - Sunt perfect conştientă de consecinţele financiare, spuse ea rigid. Nu asta este problema.
   - Pe naiba nu este.
   Se întinse, îşi puse mâinile pe umerii ei şi o trase în picioare.
   - Nu este momentul să pierdem din vedere obiectivul principal.
   - Ştiu.
   Anxietatea din ochii ei îl irită.
   - Fă-mi o favoare. Nu deveni sentimentală în privinţa lui Tyler Page - nici a lui Vicky Bellamy. Ambii ştiu să îşi poarte de grijă. Nu ne merită simpatia. Ştii ceva?
   - Ce?
   - Ai prostul obicei de-a arăta compasiune. Page, Vicky, cumnatul tău, Camille Galloway, Hayden. La naiba, ieri după-amiază în parcare ţi-a fost milă şi de mine. Unde se opreşte lista?
   Bărbia ei se ridică rapid.
   - Se opreşte la tine. 
   Se întoarse spre el cu o mişcare rapidă, furioasă.
   - Înţeleg de unde ţi-a venit ideea că sunt cea mai mare papă-lapte a lumii. În definitiv, mă culc cu tine, nu?
   El înţepeni.
   - Asta nu are nicio legătură.
   - Ba are mare legătură. 
   Se întoarse, cu ochii aprinşi de furie.
   - Mă crezi slabă sau proastă - sau amândouă.
   - La naiba, asta nu este adevărat, şi tu o ştii prea bine. Pur şi simplu nu vreau să fiu pe lista ta de oameni de care îţi este milă.
   Ea clipi. Pentru o clipă, Jack crezu că avea să arunce cu ceva după el.
   Apoi, dintr-odată, focurile bătăliei se stinseră. El nu era sigur că îi plăcea expresia rigidă, spe-culativă care le luă locul. Această privire era mult mai complicată şi, prin urmare, mult mai periculoasă.
   Ea îşi încrucişă braţele.
   - Dacă nu mă crezi slabă sau idioată, atunci cum?
   Sângele lui îngheţă în vene. Ce mersese prost? Pierdea din nou controlul situaţiei. De ce naiba i se întâmplau mereu astfel de lucruri când încerca să discute cu ea despre altceva decât afaceri? Căută o cale să aducă din nou conversaţia pe drumul cel bun.
   - M-ai întrebat odată ce aş face dacă nu aş reuşi să recuperez cristalul pentru Excalibur, spuse el.
   - Mi-ai spus că ai lichida compania pentru familia Ingersoll şi apoi l-ai vâna pe Tyler Page.
   - Exact. Aceste două aspecte sunt foarte clare. Dar noi?
   Ea stătea în continuare nemişcată în faţa focului.
   - Mă întrebi dacă sunt interesată să continui aventura noastră după ce se întâmplă - ea flutură din mână - ce se întâmplă?
   - Da. 
   O privi, conştient că în interior era paralizat de teama că ea ar putea răbufni.
   - Asta întreb.
   Ea nu îşi luă ochii de la flăcări.
   - Nu crezi că este un pic prea repede să ne facem planuri pe termen lung în această privinţă?
   Rahat! Ce naiba ar trebui să spună? Încercă să înainteze, temător că se afunda cu fiecare pas mai adânc în nisipurile mişcătoare.
   - Eu cred că suntem atraşi unul de celălalt. Ne-am împotrivit acestui imbold vreme de 6 luni.
   Gura ei zvâcni.
   - Nu şi în ultima săptămână.
   - Trebuie să recunoşti că acţiunile noastre din ultimele zile sunt dovezi destul de convingătoare că ne-am pierdut al naibii de mult timp în ultimele 6 luni.
   Ea îşi puse mâna pe poliţă. Unghiile ei de un roşu aprins străluciră ca rubinele în lumina pâlpâitoare.
   - Ştii ceva? M-am gândit la cele întâmplate între noi după ce a dispărut Soft Focus.
   Speranţa se aprinse în el. Făcu un pas spre ea, apoi se opri.
   - Şi eu.
   Ea îl privi gânditoare.
   - Am fost aruncaţi laolaltă de un set de circumstanţe extrem de stranii. Amândoi avem o săptămână cu mult stres. Suntem doi oameni singuri, sănătoşi, forţaţi să împartă un spaţiu împreună. Suntem uniţi de un ţel comun.
   - Probabil nu o să îmi placă răspunsul, dar unde vrei să ajungi cu asta?
   Ea începu să bată cu unghiile în poliţă.
   - Spun doar că, având în vedere tot ce s-a întâmplat în ultimele zile, este posibil ca noi să fi dezvoltat un sentiment artificial de apropiere.
   - Aşa o numeşti tu? Apropiere?
   Ea îşi ţuguie buzele.
   - Mi se pare evident că sexul este modul natural al corpurilor noastre de a se elibera de stresul şi de tensiunea rezultate din această situaţie nefirească.
   - Nu este nimic nefiresc la ea.
   Maxilarul lui se încordă.
   - Sau artificial, de altfel.
   - Nu cred că ar trebui să interpretăm prea mult cele întâmplate între noi în ultimele zile.
   - Numeşti asta o aventură de weekend?
   - Cum altfel se poate numi?
   Se întoarse cu faţa spre el.
   - Nu înţelegi? Nu o să ştim cu adevărat ce simţim unul pentru celălalt până nu ne întoarcem la Seattle. Trebuie să încercăm să avem o relaţie normală înainte să putem hotărî ce înseamnă toate astea. Este posibil ca tot ce s-a întâmplat între noi aici să fie o treabă trecătoare.
   Neliniştea feroce care îi rosese stomacul întreaga seară ieşi din nou la suprafaţă. Mai făcu un pas spre ea.
   - Ştiu deja că vreau să mă culc în continuare cu tine după ce revenim la ceea ce se numeşte viaţa noastră normală din Seattle.
   - Cred că ar trebui să o luăm uşor. Niciunul dintre noi nu ar trebui să pună presiune pe celălalt.
   - De ce naiba nu?
   Ea îl privi cu o expresie de necitit.
   - Ei bine, în primul rând, am antecedente foarte proaste când vine vorba despre alegerea bărbatului potrivit.
   - Ştiam eu. Nu ai încredere în sentimentele tale faţă de mine.
   Zâmbi uşor.
   - Cine ar fi crezut că Prinţesa de Gheaţă este aşa o laşă?
   Furia străluci în ochii ei.
   - Să nu îndrăzneşti să mă faci laşă doar pentru că vreau să mă asigur că relaţia asta nu rămâne doar o aventură de o noapte.
   El o strânse în braţe.
   - De ce îţi este teamă, Elizabeth?
   - Nu mi-e teamă de nimic.
   Îşi puse mâinile pe umerii lui, ţinându-se la distanţă.
   - Doar că nu intenţionez să mai fac greşeli în privinţa ta.
   - De 6 luni suntem legaţi unul de celălalt ca două capse într-un capsator blocat.
   - Oh, ce imagine romantică.
   O ignoră.
   - Acum ne culcăm împreună, ceea ce, din punctul meu de vedere, este mult mai confortabil. Ce este în neregulă cu imaginea asta?
   - Nimic, dacă vorbim despre săptămâna asta, răspunse ea. Este confortabil, ai dreptate. Dar refuz să iau acum o decizie categorică legată de ceea ce are să se întâmple după încheierea afacerii cu Soft Focus. Nu vreau să mă pun într-o situaţie riscantă.
   - Când o să înţelegi că ne-am afundat deja prea mult? Nu te mai poţi întoarce acum, şi nici eu nu o pot face.
   Ea deschise gura. El îşi dădu seama că ea avea să continue disputa. Înţelese totodată că el rămăsese fără cuvinte. O sărută rapid, înghiţindu-i protestul indignat.
   Ea scoase un sunet înăbuşit, exasperat.
   - În regulă, în regulă, mormăi el în apropierea gurii. Nu ne luăm angajamente dincolo de săptămâna asta. Savurez ce am şi tac din gură.
   Ea îşi sprijini capul pe braţul lui.
   - Chiar aşa vei face? O să taci din gură?
   - O fi o aventură de o săptămână, dar este cea mai bună săptămână pe care am avut-o de 6 luni de zile, chiar dacă am pierdut singurul bun tangibil al clientului meu şi, foarte posibil, cariera.
   Coborî fermoarul rochiei ei până la talie.
   - Ceea ce arată exact cât de îngrozitoare au fost ultimele 6 luni.
   - Două capse blocate în capsator? mormăi ea mai târziu.
   - Sunt director, nu scenarist.

Capitolul 23

   Tot nu avea încredere în el sau poate nu avea încredere în sine. În orice caz, rezultatul era acelaşi. Avea o problemă.
   Jack îşi aranjă o pernă în spatele capului, ca să poată studia strălucirea monotonă a răsăritului de soare pe cerul înnorat de la munte. Elizabeth dormea profund, cu rotunjimea dulce, voluptuoasă a fundului lipită de şoldul lui. O numise laşă, dar ştia şi el adevărul. Tensiunea dintre ei era din vina lui, nu a ei. Chiar dăduse cu stângul în dreptul cu 6 luni în urmă.
   Ideea era că obţinuse exact ceea ce îşi spusese că dorea: o a doua şansă cu Elizabeth.
   Ai grijă ce îţi doreşti...
   Era dispusă să aibă o aventură, sau cel puţin o aventură de o săptămână, dar nu era pe punctul să se angajeze la altceva. Nu încă, în orice caz. Avu o viziune cu el întors în Seattle şi aflând că ea intenţiona să se vadă cu alţi bărbaţi, aşteptând să îşi dea seama ce simţea cu adevărat pentru el.
   Dispoziţia sumbră pe care o avusese în acele puţine ore din ultimele 6 luni când nu muncise ameninţa să îl cuprindă din nou. Dar de data asta nu putea evada la dojo. De data aceasta, problema stătea întinsă chiar lângă el.
   Cumva, o făcuse să înţeleagă că ceea ce aveau merita - merita un angajament.
   Încercă să reia în minte fiecare pas şi să privească situaţia aşa cum o făcea cu orice problemă de afaceri. Avea nevoie de o strategie. Şi se pricepea destul de bine la strategii.
   Telefonul sună, întrerupându-i gândurile îmbârligate. Era telefonul fix, îşi dădu el seama. Nu mobilul. Elizabeth se mişcă lângă el în timp ce el se întindea spre receptor.
   - Fairfax la telefon.
   - O caut pe Elizabeth Cabot.
   Preţ de o secundă, nu recunoscu vocea joasă, senzuală. Apoi îşi dădu seama cine era. Se ridică în fund.
   - Vicky Bellamy?
   Urmă o pauză scurtă înainte ca ea să spună:
   - Pot vorbi, te rog, cu Elizabeth?
   - Sigur. Da. 
   O scutură uşor pe Elizabeth.
   - Este pentru tine.
   Ea deschise ochii şi căscă.
   - Cine este?
   El puse mâna peste receptor.
   - Vicky Bellamy.
   Ea îi luă telefonul din mână.
   - Elizabeth la telefon.
   Jack ascultă concentrat liniştea în timp ce Elizabeth o asculta pe Vicky. O văzu întâi surprinsă, ca apoi să afişeze o expresie detaşată şi inexpresivă.
   - Mă descurc, spuse ea ferm. Nu sunt atât de naivă pe cât pare să mă creadă toată lumea. De ce m-ai sunat?
   Din nou tăcere.
   - Înţeleg. 
   Elizabeth se întoarse spre Jack.
   - Îţi promit că nu o s-o facă.
   Altă pauză.
   - Da, desigur. O să fiu acolo.
   Elizabeth îi dădu telefonul înapoi lui Jack. El îl puse iute pe noptieră.
   - Ce a vrut?
   Elizabeth se ridică în fund în cearşafurile şifonate şi îşi înfăşură mâinile jn jurul genunchilor ridicaţi.
   - Vrea să vorbim. În privat. Nu vrea ca Dawson să afle că se întâlneşte cu mine.
   El fu cuprins de nelinişte.
   - Cum naiba o să aranjeze asta?
   - A pus totul la cale, spuse Elizabeth gânditoare. Am impresia că a petrecut mult timp plănuind asta înainte să mă sune. Mă întreb de ce.
   - Ar trebui să fie interesant.
   Înviorat de noua întorsătură de situaţie, dădu la o parte pătura şi se ridică. Apoi îşi aminti ceva.
   - Ce ţi-a spus când ai luat receptorul?
   - Hmm?
   Elizabeth părea distrasă în timp ce se întindea să-şi ia halatul.
   - I-ai răspuns „Mă descurc.“ Care a fost întrebarea?
   - Nimic important. 
   Elizabeth îşi legă cordonul. Nu îl privi când se îndreptă spre baie.
   - M-a întrebat doar dacă ştiu ce fac culcându-mă cu tine.
   Dispăru în baie. Jack privi uşa închisă o vreme. „Mă descurc.”

   Singurele lumini din interiorul pustiu al clădirii Silver Empire Theatre erau luminile slabe aflate la capătul fiecărui culoar. Detaliile tavanului nu se vedeau în întunericul de deasupra lor. Rândurile de scaune acoperite cu catifea erau înşirate pe podeaua în pantă, o armată de roboţi încremeniţi, fără cap. Afundate în întunericul adânc, perdelele stacojii păreau la fel de întunecate ca miezul nopţii. Faldurile grele de catifea erau închise pe scenă, ascunzând ecranul.
   - Pare o lume complet diferită când nu este nimeni aici şi nu se întâmplă nimic pe ecran, nu? întrebă Vicky de undeva din întuneric.
   Elizabeth, aflată în capătul unuia dintre rânduri, tresări uşor când auzi vocea celeilalte femei. Încercă să vadă în întunericul din sală, străduindu-se să îşi obişnuiască rapid ochii cu lumina slabă.
   - Nu este la fel fără mirosul de popcorn, remarcă ea.
   - Şi acela poate fi falsificat, ca aproape orice altceva are legătură cu lumea filmului.
   Vocea lui Vicky venea dinspre un scaun aflat la capăt de rând. Costumul cu pantaloni, de culoarea fumului, pe care îl purta îi dădea un aspect spectral
   - Ţine minte ce ţi-am spus, Elizabeth. În filme şi în viaţă, lucrurile sunt rareori ceea ce par.
   - Lucru valabil şi în afaceri.
   Elizabeth înaintă încet pe culoar.
   - Dar presupun că nu m-ai chemat aici să facem schimb de observaţii filosofice legate de carierele noastre.
   - Nu, nu de-asta.
   Vicky zâmbi uşor.
   - Înţeleg că Fondul Aurora are o veche tradiţie în a sprijini iniţiativele de afaceri ale femeilor.
   - Fondul şi-a diversificat activitatea în ultimii ani, dar ai dreptate. Mătuşa Sybil l-a pornit cu scopul de a ajuta femeile antreprenor să obţină sprijinul financiar pe care nu îl puteau avea din alte surse.
   Elizabeth se opri la două rânduri distanţă de Vicky.
   - M-ai chemat ca să îmi ceri finanţare pentru o afacere?
   - Ceva în genul ăsta, da. Îmi schimb cariera. Ies din industria filmului.
   - Trebuie să recunosc că sunt surprinsă.
   - Este timpul să trec mai departe. O ştiu mai bine ca oricine. Orice şansă am avut, am pierdut-o cu ani de zile în urmă. Sunt prea bătrână pentru Hollywood, şi m-am hotărât că mi-a ajuns cât am avut de-a face cu industria independentă de film.
   - Îţi iei adio de la actorie?
   - Puţin probabil. 
   Vicky eliberă un râset scurt, aspru.
   - Am jucat toată viaţa mea. Este singurul lucru la care mă pricep. Dar nu o voi mai face în faţa unui aparat de filmat. Fast Company va fi ultimul meu film.
   - Înţeleg. Şi vrei ca Fondul Aurora să îţi susţină noua carieră?
   - Nu în întregime. Doar cheltuielile iniţiale. Am ştiut mereu că va veni această zi.
   Vicky ezită.
   - Nu mă aşteptam să se întâmple atât de rapid. Am crezut că mai am ceva timp.
   Elizabeth fu străbătută de un fior. Încercă fără succes să descifreze expresia de pe chipul lui Vicky.
   - Ce ai de gând să faci?
   - Am să dispar.
   Elizabeth fu de-a dreptul şocată.
   - Să dispari? Dumnezeule, de ce?
   - A sosit momentul.
   Vicky privi peste rândurile de scaune acoperite de catifea.
   - Pe vremuri, femeile ca mine erau numite aventuriere, ştiu asta.
   - Am auzit termenul.
   - Era un eufemism, desigur. Ceea ce voiau oamenii să spună de fapt prin asta era că ne folosim de sex ca să obţinem ceea ce vrem. Ziceau că momim bărbaţii în pânzele noastre şi îi manipulăm de parcă ar fi creaturi stupide, lipsite de creier, care gândesc doar cu testiculele.
   - Femei fatale.
   - Da. Pare o slujbă bună... dacă poţi să o obţii, nu?
   Ochii lui Vicky erau reci ca gheaţa.
   - Dar îţi pot spune din experienţă că nu a fost la fel de uşor precum pare. Pentru început, trebuie să fii un actor foarte priceput. Vreau să spun, trebuie să fii cu adevărat bun.
   Elizabeth încuviinţă din cap.
   - Îmi dau seama de ce ar fi dificil să faci asta 24 de ore pe zi.
   - Partea grea este să nu îţi laşi aşa-zisa victimă să afle că, de fapt, ceea ce îţi doreşti cu adevărat de fiecare dată când faci sex cu el este să fugi la baie şi să vomiţi.
   - Da, asta ar pune ceva presiune într-o relaţie. Spuneai că ai să dispari.
   - Am instincte de supravieţuire bune, replică Vicky. În ultimele luni, mi-am tot spus că a venit momentul să merg mai departe. Ar fi trebuit să o fac deja, şi aş fi făcut-o dacă n-ar fi fost Fast Company. Ştiam că avea să fie ultimul meu film. Voiam să văd ce reacţie avea să stârnească în circuitul filmelor independente. Dar, după noaptea trecută, am ştiut că nu mai pot aştepta. Mi-am împins norocul prea departe.
   - Noaptea trecută? Te referi la incidentul cu vopsea de la ceremonie? Credeam că este doar un tertip publicitar. Vrei să îmi spui că urmăritorul este real?
   - Ideea cu urmăritorul îi aparţine lui Dawson. S-a gândit că nu ar strica puţină publicitate în timpul festivalului. Dar atacul de seara trecută nu a fost programat. Am impresia că e posibil să mai urmeze astfel de incidente. Unul dintre ele va merge prea departe.
   - Dumnezeule! 
   Elizabeth se holbă la ea.
   - Crezi că vreun nebun s-a hotărât să te urmărească de adevăratelea?
   - Nebunul. 
   Vicky părea uşor amuzată.
   - Mă întreb dacă... 
   Se opri şi ridică din umeri.
   - Nu contează, presupun.
   - Ce se întâmplă de fapt, Vicky?
   Vicky păru să se adune. Deodată, reveni la tonul de afaceri.
   - Dawson se ocupă de publicitatea mea. Aşa cum am mai spus, el a venit cu ideea urmăritorului. El a regizat toate incidentele. A angajat un cascador şomer să le pună în aplicare.
   - Un tip masiv numit Ollie. Poartă cizme negre cu un contur metalic la călcâie, nu?
   - Ştii despre el? întrebă Vicky cu ochii mijiţi.
   - Ne-am întâlnit cu el şi cu amicul lui pe drum seara trecută. Ne-au spus că au fost trimişi cu un avertisment. Ne-am gândit că avertismentul vine de la Dawson.
   - Şi l-aţi ignorat.
   Vicky chicoti.
   - Ollie i-a spus lui Dawson că avertismentul a fost făcut. Dar, evident, nu asta era întreaga poveste. Nu dacă aţi reuşit să îi aflaţi numele. Dawson nu ar fi mulţumit să afle că a dat-o în bară.
   - Spuneai că incidentul de aseară nu a fost în program?
   Gura lui Vicky se încordă.
   - Dawson a aranjat atacul, ca de obicei. Dar nu s-a deranjat să mă anunţe şi pe mine.
   - De ce nu?
   - Susţine că devenisem cam blazată în privinţa urmăritorului. Că reacţiile mele nu mai erau credibile. S-a gândit că aş juca mai bine dacă aş fi luată prin surprindere.
   Elizabeth se strâmbă.
   - Ce mai surpriză! Îmi imaginez cum trebuie să te fi simţit când ticălosul a aruncat cu vopsea în tine.
   - Îmi place să cred că m-am ridicat la înălţimea momentului, spuse Vicky sec. Dar am fost furioasă pe Dawson pentru că nu m-a avertizat. Îmi promisese că nu aveau să mai apară astfel de incidente. Abia mai târziu m-am gândit la ce mi-ai spus alaltăieri la spa. Am verificat şi eu, şi acum încep să mă întreb dacă Dawson nu a rescris cumva scenariul. Poate i-a dat un final diferit.
   Elizabeth inspiră adânc.
   - Holland a făcut o poliţă de asigurare pe numele tău, aşa este?
   - Da. 
   Vocea lui Vicky era joasă şi lipsită de emoţie.
   - O poliţă de afaceri. Făcută de Holland Group. Dar Dawson este Holland Group. După ce am vorbit cu tine, am căutat pe internet. Am făcut cercetări. Am aflat că ai avut dreptate în privinţa modului în care au murit primele lui două soţii. Au existat zvonuri şi întrebări, chiar dacă Dawson nu a fost niciodată acuzat oficial.
   - Şi, după noaptea trecută, nu mai ai încredere în el, aşa este?
   Vicky râse uşor, aspru.
   - Nu am încredere în niciun bărbat. Este sinucidere profesională pentru o aventurieră.
   - Presupun că da.
   - M-am decis. Plec de aici. Dar nu va fi simplu. În ultima vreme, Dawson s-a dovedit excesiv de posesiv. Mă lasă rar să mă îndepărtez de el. Acum, de exemplu, crede că sunt la spa. A fost singura scuză pe care am putut să i-o ofer care să îmi permită să scap suficient de mult cât să ne vedem în particular.
   - Ce vrei de la mine?
   - Să îţi fac o propunere de afaceri, spuse Vicky. Priveşte-o ca pe o cerere înaintată către Fondul Aurora.
   - Ascult.
   - Am informaţii de vândut.
   Elizabeth îşi ţinu răsuflarea.
   - Ce fel de informaţii?
   - Hai să le numim informaţii de bază despre provenienţa unui anumit produs ce va fi scos în curând la licitaţie.
   Elizabeth îşi aminti să respire.
   - Continuă!
   Vicky îi aruncă o privire sugestivă, detaşată.
   - Îţi spun tot ceea ce ştiu despre cealaltă afacere a lui Dawson aici în Mirror Springs. Recunosc că nu este mare lucru. Dar s-ar putea ca asta să vă ajute pe tine şi pe prietenul tău, Jack Fairfax. Cel puţin nu veţi merge la licitaţie nepregătiţi.
   - Crezi că ar trebui să fim pregătiţi?
   Vicky zâmbi sumbru.
   - Dacă aveţi de gând să îl înfruntaţi pe Dawson Holland, da, cred că ar trebui să fiţi pregătiţi. Nu ştiu ce anume va fi licitat, dar pot să îţi spun că Dawson va face tot ce îi stă în puteri ca să pună mâinile pe obiectul respectiv.
   - Pentru că are nevoie de bani?
   - Nu de bani. Are nevoie de obiectul propriu-zis ca să iasă din rahatul în care se află.
   „Nu poţi să ai niciodată prea multe informaţii înainte să intri într-o negociere”, îşi spuse Elizabeth.
   - Cât vrei de la Fondul Aurora pentru schimbarea carierei?
   - Nu te teme, nu am de gând să te storc de bani, zise Vicky strâmbând din buze. Am suficienţi bani să ajung în Florida. Dar voi avea nevoie de puţin ajutor după aceea.
   - Dumnezeule, ai de gând să părăseşti ţara?
   - Am învăţat multe în cariera mea de aventurieră, zise Vicky. Unul dintre lucrurile pe care le-am învăţat este cum şi de unde să îţi cumperi o identitate nouă. Dar mă va costa.
   - Crezi că este necesar să te ascunzi sub o nouă identitate?
   Vicky închise ochii preţ de câteva secunde. Apoi îi deschise şi o privi direct pe Elizabeth.
   - Să zicem doar că, atâta timp cât există poliţa de asigurare, aş prefera să nu fiu găsită de Dawson.
   - Înţeleg ce vrei să spui. Vrei ca Fondul Aurora să îţi finanţeze noua identitate, nu-i aşa?
   - Gândeşte-te la asta ca la o investiţie.
   Elizabeth se gândi la ofertă câteva secunde.
   - În regulă, ne-am înţeles. Spune-mi ce ştii despre afacerile lui Dawson din Mirror Springs.
   - În principal, ştiu că este disperat, spuse Vicky direct. Şi asta îl face periculos. Acum câteva luni, a tras în piept un grup mai dificil de investitori offshore. Nu sunt genul de oameni care să te dea în judecată ca să îşi recupereze banii, dacă ştii ce vreau să spun.
   Elizabeth se cutremură.
   - Înţeleg.
   - Dawson nu a discutat niciodată situaţia cu mine, şi eu cu siguranţă nu i-am dat de înţeles că ştiu despre problemele lui. Dar cred că şi-a cumpărat ceva timp promiţând să facă rost de un obiect foarte valoros din domeniul high-tech. Şi sunt aproape sigură că, orice s-ar întâmpla, lucrurile se vor finaliza aici în Mirror Springs săptămâna asta.
   - Vorbind despre avertismente, zise Elizabeth, presupun că încercarea lui Ollie de a-i intimida pe Jack şi pe Hayden a fost solicitarea lui Dawson, nu a ta, nu?
   - Eu sigur nu l-am pus pe Ollie să transmită avertismente nimănui.
   - Dar caseta din camera de hotel a lui Leonard Ledger?
   Vicky păru vag curioasă.
   - Ce casetă?
   - Nu contează. Probabil şi asta tot de la Dawson fusese o altă încercare de a crea disensiuni între competitorii lui. Ce ştii despre Tyler Page?
   - În afară de faptul că iubeşte filmele, foarte puţin.
   Vicky îi întâlni privirea.
   - Dar ştiu că Dawson îl caută de când am ajuns aici.
   Elizabeth deveni tensionată.
   - L-a găsit?
   - Nu. Presupun că Page este cel care a furat echipamentul high-tech pe care toată lumea îl vrea, nu?
   - Da. 
   Elizabeth se încruntă.
   - Vrei să îmi spui că Holland nu te-a rugat să îl seduci pe Page şi să îl convingi să îl fure?
   Vicky râse. Părea cu adevărat amuzată, pentru întâia oară.
   - Nu. Ţi-am spus, Dawson nu m-a implicat în asta. L-am întâlnit pe Page pe platou de câteva ori, dar am discutat doar despre Fast Company. La asta s-a rezumat interacţiunea mea cu el.
   - Există vreo posibilitate ca el să creadă că a furat Soft Focus de dragul tău?
   - Dacă mă întrebi dacă era îndrăgostit de mine, răspunsul este nu.
   - Eşti sigură?
   Vicky chiar era amuzată.
   - Ai încredere în mine, Elizabeth, ştiu când un bărbat este interesat de mine şi când nu. Page nu era.
   - La naiba! 
   Gata cu teoria ei că Vicky era femeia fatală a lui Page.
   - Numele Ryan Kendle îţi spune ceva?
   - Nu. 
   Vicky făcu o pauză.
   - Ar trebui?
   - Nu ştiu, recunoscu Elizabeth. Ştii ceva despre distrugerea laboratorului de la Excalibur?
   - Nu.
   - Cam asta ar fi, spuse Elizabeth. Când vrei banii şi în ce mod?
   - Ţi-am scris numărul unui cont bancar din Florida şi suma de care voi avea nevoie. Trimite-mi banii de îndată ce auzi că am dispărut.
   Elizabeth se holbă la ea când luă hârtia împăturită de la Vicky.
   - O să fie un anunţ?
   Vicky chicoti.
   - Cu siguranţă sper că da. Fii atentă. Când auzi despre asta, aminteşte-ţi ce ţi-am spus: că nimic nu este ceea ce pare în filme.
   - În regulă. 
   Elizabeth ezită.
   - Mai am o întrebare.
   - Rapid. Trebuie să mă întorc la spa.
   - De ce ai încercat să mă avertizezi în acea seară, când eram afară din club?
   - O dată la 10 ani, devin iraţională, am un impuls copleşitor de-a face o faptă bună. Fără niciun motiv.
   - Cât de drăguţ din partea ta, comentă Elizabeth.
   - Ar fi trebuit să nu îmi răcesc gura de pomană. Nu ai profitat de sugestia mea de-a te întoarce în Seattle, nu? Poate în următorul deceniu voi rezista impulsului.

   - Este actriţă, Elizabeth, zise Jack. Ce te face să crezi că nu Dawson a pus-o să îţi bage pe gât povestea asta?
   Elizabeth îl privi cu asprime, avertizându-l în tăcere să vorbească mai încet.
   Nu că erau şanse prea mari să îl fi auzit cineva. Mai erau doar câţiva oameni în galerie, privind afişele clasice de film, şi majoritatea se aflau la capătul îndepărtat al sălii de mari dimensiuni.
   Se întoarse să studieze afişul înrămat de pe peretele din faţa ei. Cutele unde fusese îndoit la maşină erau în continuare vizibile. Titlul, The Woman în the Window, era scris cu litere galbene lugubre sub imaginea vedetelor, Edward G. Robinson şi Joan Bennett.
   Era de-ajuns o singură privire aruncată ansamblului de obiecte legate de filmul noir aflate la vânzare pentru a-ţi da seama că cerneala galbenă stridentă fusese extrem de populară în rândul artiştilor care produseseră astfel de afişe folosite pentru a promova vechile filme. Celelalte culori dominante erau roşul sângeriu, albastrul miez de noapte şi negrul.
   Tonurile puternic saturate împreună cu imaginile dure, pline de suspans, se combinau pentru a da afişelor clasice aspectul unic. Pistoale, femei care arătau periculos şi bărbaţi cu pălării specifice anilor 1940 trase peste ochii lipsiţi de expresie erau elementele predominante. Preţurile de pe micile bileţele de lângă afişele înrămate arătau că era vorba despre obiecte de colecţie foarte scumpe.
   La 10 minute după ce părăsise teatrul, Elizabeth îl găsise pe Jack aşteptând-o într-o cafenea. Îl trăsese rapid în galerie pentru a-i relata discuţia ei cu Vicky. El o ascultase, dar nu părea pe de-a-ntregul convins.
   Se uită urât la el, exasperată.
   - De ce ar pune-o Dawson pe Vicky să dea atâtea detalii despre afacerile lui? Din câte îmi dau eu seama, a exclus-o din planurile sale.
   - Doar o altă tactică menită să ne sperie, spuse Jack răbdător. Toate treburile astea despre investitori off-shore periculoşi care îi ameninţă viaţa sunt cam greu de înghiţit.
   - Dar planurile lui Vicky de a dispărea?
   - Probabil un plan prin care să te stoarcă de bani.
   - Spunea adevărul, Jack. Am simţit asta.
   El se încruntă.
   - Uite ce e, nu spun decât că nu putem avea încredere în Vicky Bellamy mai mult decât putem avea în Dawson Holland. Este genul de femeie care îşi vede mereu interesul. Din ce mi-ai zis acum, aş spune că încearcă doar să facă rost de ceva bani pentru ea.
   Elizabeth îşi muşcă buza de jos.
   - Chiar crezi că încearcă să mă tragă pe sfoară?
   - Mda.
   Jack îşi îndreptă atenţia spre faţa sumbră, scârbită de lume, a lui Robert Mitchum de pe un vechi afiş al filmului Out of the Past.
   - Exact asta cred.
   - Nu ştiu.
   Elizabeth trecu la imaginea Ritei Hay pozând într-o invitaţie provocatoare pe un fundal galben în rolul principal în The Lady from Shanghai.
   - Eu cred că plănuieşte să fugă.
   - Plănuieşte să te separe pe tine de nişte bani.
   - Nu fi atât de negativist. Tot ce mi-a spus despre incidentele cu urmăritorul şi acele avertismente pe care tu şi Hayden le-aţi primit de la Ollie se leagă, nu?
   - Şi ce? Ea şi Dawson au ghicit probabil că ne-am dat deja seama de acele lucruri. Şi, chiar dacă spune adevărul, poţi observa că nu ţi-a dat nicio informaţie esenţială pe care să o putem folosi ca să îl găsim pe Tyler Page - sau cristalul.
   - Asta pentru că nu ştie unde sunt.
   Elizabeth bătu cu degetele în cureaua de la poşetă.
   - Un singur lucru nu se potriveşte.
   - Ideea ta că ea era femeia fatală a lui Tyler Page?
   - Da.
   Elizabeth se uită la un afiş pentru The Big Sleep. Atracţia dintre Bogart şi Bacall era inconfundabilă, chiar şi într-o simplă reclamă la un film.
   - Eram atât de convinsă...
   - Priveşte partea pozitivă, spuse Jack. Dacă am dreptate că nu te poţi încrede în ea, teoria ta că l-a sedus pe Page pentru a-l face să fure cristalul rămâne foarte valabilă.
   - Dar o cred. Ceea ce înseamnă că furtul nu a avut totuşi legătură cu o femeie.
   Se gândi la raportul în care scria că Ryan Kendle fusese auzit certându-se cu o femeie cu puţin timp înainte să fie ucis.
   - Ştergem şi legătura Kendle.
   - A fost oricum o legătură cam al naibii de firavă, îi aminti Jack. Poliţia a avut de la început certitudinea că a fost ucis într-o tranzacţie de droguri. Dar am bănuiala că distrugerea laboratorului reprezintă o legătură mai solidă. Page a văzut asta drept o soluţie pentru a tulbura apele, în caz că mă gândeam să anunţ poliţia.
   - Vicky nu ştia nici despre asta.
   - De ce nu sunt surprins?
   Elizabeth se uită gânditor la Veronica Lake în This Gun for Hire. Neliniştea pe care o simţise de când părăsise clădirea teatrului sporea.
   - Ei bine, un lucru este sigur. Ar trebui să primim câteva răspunsuri în curând.
   - Ce vrei să spui?
   - Dacă Vicky dispare dintr-odată, vom şti că ne-a spus adevărul despre planurile ei de a-şi croi o viaţă nouă.
   - Finanţată de Fondul Aurora, spuse Jack sec. Asta pot să o cred.
   - De ce ai crede partea asta din povestea ei?
   - Pentru că din ce spune Larry, Holland a ajuns aproape din nou la sapă de lemn. Chiar dacă nu s-ar teme că Dawson se gândeşte să încaseze acea poliţă de asigurare, tot ar fi în căutarea unor păşuni mai verzi.

   Sunetul îndepărtat, estompat al bubuiturii o făcu pe Elizabeth să se trezească atât de brusc, că simţi furnicături din cap până în picioare. Se ridică în pat şi clipi spre scena matinală cenuşie ce se desfăşura în afara geamului. Avu nevoie de câteva secunde până când creierul ei adormit să priceapă că nu era nicio furtună.
   Jack coborâse deja din pat, îndreptându-se încet spre geam.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
   - A sunat ca o explozie. Nu văd din acest unghi.
   Se întoarse, îşi luă o pereche de pantaloni pe el şi se îndreptă spre scări.
   Elizabeth se repezi jos din pat, îşi înşfăcă halatul şi se grăbi după el. Îl ajunse chiar când el deschidea uşa de la parter şi ieşea pe terasă. Se înfioră când picioarele goale îi atinseră lemnul umed şi rece.
   - Uite!
   Jack arătă spre norul de fum care se ridica spre cer în depărtare.
   Ea se strădui să vadă.
   - Ce naiba?
   - Nu sunt sigur, dar, din ce se vede, aş spune că o maşină a căzut în canion. Trebuie să fi explodat. Acum au luat foc tufişurile.
   - Dumnezeule, şopti ea.
   În depărtare se auziră sirene.
   Jack îşi puse braţul în jurul ei. Priviră împreună fumul urcând în spirală spre cer.
   Elizabeth simţi că i se face pielea de găină. Se îmbrăţişă ca să alunge frigul. Dar nu funcţionă.
   - Eşti teafără? întrebă Jack încet.
   - Da.
   Dar senzaţia nu dispăru.
   După o vreme, se întoarseră încet şi intrară din nou în casă, unde li se păru atât de rece, că Jack porni căldura.
   O oră mai târziu, după ce făcuse duş şi se îmbrăcase, Elizabeth se opri din tăierea unor banane pentru micul dejun şi aprinse radioul pentru a asculta ştirile. Prezentatorul local, probabil mai obişnuit să raporteze condiţiile pentru schi, părea tulburat.

   ...Focul izbucnit în urma exploziei a fost stins aproape imediat.
   Comandantul Gresham a declarat că şoferul pare să fi fost azvârlit din maşină şi luat de apele râului. Persoana este căutată, dar autorităţile avertizează că nu va fi uşor de găsit, având în vedere forţa apei din acea secţiune a canionului.
   Vehiculul a fost identificat ca fiind un Porsche alb înregistrat pe numele Victoria Bellamy. Doamna Bellamy a fost urmărită în ultimele săptămâni de un...

   Elizabeth închise radioul şi se trânti pe unul dintre scaunele de bar. Se holbă la cuţitul din mână.
   - Jack.
   - Aici sunt.
   Coborî scările, încheindu-şi nasturii de la cămaşă. Părul îi era în continuare ud de la duş.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Tocmai am auzit ştirile. Maşina care s-a prăbuşit în canion este Porsche-ul lui Vicky. I se caută trupul. Se crede că a căzut în râu.
   El se opri pe ultima treaptă.
   - Eşti sigură?
   - Sunt sigură.
   - Interesant.
   Traversă camera şi se aşeză pe scaunul de lângă ea.
   - Crezi că a reuşit? Că a dispărut?
   - Ori asta, ori a ucis-o Holland, spuse Elizabeth. Poate a aşteptat prea mult. A zis că e conştientă de faptul că şi-a forţat norocul.
   Jack păru gânditor.
   - Nu cred că a ucis-o.
   - De ce nu? Este acelaşi tip de accident pe care l-au suferit primele două soţii ale lui.
   - Tocmai de aceea nu cred că el este responsabil. Holland este deştept. Trebuie să ştie că, având în vedere întrebările puse de compania de asigurări cu ultima ocazie, moartea celei de-a treia soţii a lui în circumstanţe similare avea să stârnească suspiciuni. Ultimul lucru pe care şi l-ar dori acum ar fi ca poliţia să îl ia la întrebări în legătură cu moartea lui Vicky.
   Elizabeth se însufleţi.
   - Ai dreptate. Nu vrea ca poliţia să se implice cât el încearcă să pună mâna pe Soft Focus.
   - Şi mai este ceva. Dacă ar fi ucis-o, probabil ar fi făcut totul să arate ca un atac din partea urmăritorului. Totul era pregătit pentru acel final al poveştii. Nu trebuia decât să arunce un pic de vopsea roşie pe maşină.
   - Dar la ştiri nu au pomenit despre vopsea.
   Elizabeth era acum aproape euforică de uşurare.
   - Jack, eşti genial.
   El schiţă un zâmbet.
   - Buna ta amică, Vicky, s-ar putea să ne fi făcut o mare favoare în drumul ei spre ieşirea din scenă.
   - Ce vrei să spui?
   - Dacă şi-a aranjat propriul accident, a ales singurul mod sigur prin care Dawson ar fi suspectat automat. Dacă el are de-a face cu poliţia o vreme, o să îi fie greu să ia parte la o licitaţie ilegală.
   - Mi-a spus să ţin minte că nimic nu este ceea ce pare în filme sau în viaţa reală.
   Elizabeth zâmbi. Sări de pe scaun şi îşi înşfăcă telefonul.
   - Mă scuzi, trebuie să o sun pe Louise.
   Jack se întoarse încet pe scaun, privind-o formând numărul.
   - Ai de gând să transferi banii în contul din Miami, nu-i aşa?
   - Da.
   - La naiba! Mi-era teamă de asta. Este o păcăleală, Elizabeth.
   - Este un chilipir. O înţelegere este o înţelegere.
   Îl privi aşteptând ca Louise să răspundă la telefon.
   - M-aş aştepta ca tu, dintre toţi oamenii, să înţelegi asta, Jack. Tu eşti cel care nu a vrut ca eu să anulez contractul cu Excalibur, ţii minte? Nici după ce am turnat apă cu gheaţă pe tine în faţa lui Dumnezeu şi a tuturor celor aflaţi în clubul Pacific Rim.

Capitolul 24

   - Se îngrijea excelent de corpul ei, asta pot spune despre ea.
   Maseuza frământă umerii lui Elizabeth cu palmele mâinilor ei puternice.
   - Majoritatea oamenilor vin aici sperând că o baie cu apă caldă şi un masaj le vor reda tonusul muscular şi energia. Ies pe uşă şi se întorc direct la şezlongurile şi telecomenzile lor. Dar nu doamna Bellamy. Ea făcea exerciţii în fiecare zi şi era atentă la dieta ei.
   Maseuza îşi turnă mai mult ulei în palme. Elizabeth îşi suprimă un oftat când femeia se apucă de partea inferioară a spatelui. Îşi făcuse programare la spa tocmai cu scopul de a afla bârfele locale. Dar, la scurtă vreme după ce se întinsese pe masă, se hotărâse că avea într-adevăr nevoie de masaj. Cu siguranţă fusese foarte tensionată în ultima vreme.
   - Tu o masai de obicei? întrebă Elizabeth.
   - Da. Întotdeauna mă cerea pe mine când era în oraş.
   Femeia oftă.
   - Este greu de crezut că a murit.
   - Poate nu a murit, spuse Elizabeth cu precauţie. Am auzit că încă nu au găsit corpul.
   - Durează ceva vreme să recuperezi un corp luat de râu.
   - Un accident teribil.
   - Ei bine, acum.
   Maseuza îşi coborî vocea până la un ton confidenţial, începând în acelaşi timp o mişcare viguroasă de frământare.
   - Prietena mea, Ethel, lucrează la dispecerat la secţia de poliţie. Comandantul Gresham nu pare atât de sigur că a fost un accident, zice ea.
   - Dumnezeule! 
   Elizabeth expiră puternic când maseuza apăsă mai cu putere.
   - Crezi că a ucis-o acel urmăritor?
   - Între noi două fie vorba, eu nu cred că a existat un urmăritor. Doamna Bellamy mi-a spus asta în particular în una dintre zile. Mi-a zis că totul era făcut pentru publicitate. Comandantul Gresham nu este prost. Ethel spune că el a ghicit că era un tertip publicitar. Holland nu a făcut niciodată o plângere oficială.
   - Ce crede comandantul Gresham că s-a întâmplat?
   - Nu aş putea spune cu certitudine.
   Maseuza frământă fesele lui Elizabeth.
   - Dar Ethel spune că îl caută pe Dawson Holland chiar acum. Vrea să îi pună câteva întrebări. Se pare că şi primele două soţii ale lui Holland au murit în circumstanţe similare.
   Elizabeth se relaxă sub pumnii puternici. Îşi îngropă faţa în mica gaură din masa de masaj şi încercă să respire.
   - Cum adică Gresham îl caută pe Holland? Toată lumea ştie unde locuieşte în Mirror Springs.
   - Nu ai auzit? Menajera lui Holland, Mary Beth, spune că, la primele ore ale dimineţii, comandantul Gresham s-a dus la ei acasă pentru a-l anunţa pe Holland de moartea soţiei lui. Când s-a întors câteva ore mai târziu, să îi pună câteva întrebări, locul era gol. Arăta de parcă Dawson şi-ar fi luat toate lucrurile şi ar fi plecat din oraş.

   Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, Elizabeth se strecură alene în separeul cafenelei şi îi zâmbi candid lui Jack. Puse pe masă ceainicul cu ceai de plante şi ceaşca pe care le luase de la bar.
   - Ce ţi s-a întâmplat? întrebă el. Ai o nuanţă roz ciudată.
   - Tocmai am terminat un masaj şi o baie fierbinte la spa. Ştii, chiar ar trebui să fac mai des chestii de genul ăsta. Sunt foarte relaxante. Şi informative.
   El privi spre ceaiul pe care ea i-l turnă în ceaşcă.
   - Nu are cafeină.
   - Nu. Nici nu vreau. Mi-ar strica strălucirea.
   El se lăsă pe spate.
   - Ce ai aflat?
   - Pentru început, Dawson Holland a dispărut. Comandantul Gresham a anunţat autorităţile de aici până la Denver să fie cu ochii după Dawson şi maşina lui.
   - Da, atât am aflat şi eu stând aici şi aşteptându-te. De fapt, cred că sunt cu un pas în faţa bârfelor de la spa. Barmanul mi-a spus că un bărbat care seamănă cu Holland a fost văzut urcându-se într-un avion la Denver azi-dimineaţă.
   - De ce este poliţia locală atât de îngrijorată dintr-odată? Gresham a reacţionat cam rapid, nu crezi?
   Jack zâmbi uşor.
   - Se zvoneşte că ar fi sunat cineva la poliţie la scurtă vreme după ce Porsche-ul lui Vicky a căzut în gol. A sugerat că autorităţile ar trebui să îl întrebe pe Holland unde era în momentul producerii accidentului şi să verifice cu atenţie modul în care au murit precedentele lui două soţii.
   - Pun pariu că a fost Vicky, spuse Elizabeth.
   - Pun pariu că ai dreptate.
   Elizabeth mai sorbi din ceaiul de plante.
   - Larry a apucat să verifice acel cont din Miami?
   - Am vorbit cu el chiar înainte să ajung. Deocamdată banii sunt tot în cont.
   - Probabil a urmat o rută indirectă spre Miami, ca să îşi ascundă urmele. Cu multe popasuri. Sau vremea a fost proastă pe drum. Ar putea fi mai multe motive pentru care nu şi-a ridicat încă banii.
   El ezită, nedorind să îi distrugă bula de încredere.
   - Mai există un motiv pentru care Vicky să nu fi ridicat banii. Ar putea fi moartă.
   O parte din strălucirea caldă şi rozalie a lui Elizabeth dispăru pe dată.
   - Dacă aşa stau lucrurile, va trebui să vorbim cu poliţia. Să le spunem ce ştim.
   El se gândi la asta un moment, apoi scutură din cap.
   - Poate. Dar nu încă. Comandantul Gresham îl caută deja pe Holland. Să-i dăm lui Vicky câteva ore să îşi ridice banii şi să iasă din ţară.
   Elizabeth se uită la el peste marginea ceştii.
   - Oricum ai privi problema, un lucru este sigur. Acum, că Holland a plecat, licitaţia o să fie un eveniment foarte mic. Dacă nu mai există şi altcineva despre care nu ştim noi, lui Tyler Page i-au rămas doar doi clienţi. Tu şi Hayden.

   Telefonul sună la 7 şi un sfert în acea seară. Hayden tresări la auzul sunetului. Era uşor surprins că deja se înserase. Stătea în întuneric de ceva vreme. De când terminase de vorbit cu Larry.
   - Alo?
   - Licitaţia va avea loc la ora 9 în seara asta. Îţi voi da adresa. Cei care întârzie nu vor participa.
   Sunetul ce se auzi după închiderea telefonului fu dureros pentru urechea lui. Hayden lăsă încet receptorul jos. Mai rămase în întunericul hotelului câteva minute, gândindu-se. Apoi ridică din nou receptorul şi formă un număr.
   Mobilul sună chiar când Jack parca maşina vizavi de Silver Empire Theatre. Elizabeth se întoarse pe scaun, cu ochii mari de entuziasm.
   - Jack?
   - Linişteşte-te! 
   Opri motorul şi se întinse spre telefon.
   - Ar putea fi oricine. O mulţime de persoane au numărul acesta. Fairfax la telefon, zise el când răspunse.
   - Tocmai am fost chemat la licitaţie, îl anunţă Hayden.
   Jack strânse o mână pe volan şi privi luminile strălucitoare ale Silver Empire Theatre. Premiera mondială a filmului Fast Company era programată să înceapă la opt şi jumătate. Elizabeth insistase să ajungă mai devreme pentru a-l căuta pe Tyler Page.
   - De ce îmi spui asta? întrebă Jack.
   Hayden nu răspunse.
   - Tu nu ai fost sunat?
   - Nu.
   - Undeva pe Loop Road, la 30 de minute distanţă. Ora 9.
   - Încă o dată. De ce îmi spui asta?
   - Nu aş vrea ca tu să ratezi licitaţia. Nu ai în fiecare zi ocazia să îţi răscumperi proprietatea.
   Hayden închise telefonul. Jack îl coborî încet pe al lui. Elizabeth îl fixă cu privirea.
   - Ce se întâmplă? întrebă ea.
   - Hayden a primit un telefon de la Page. Licitaţia este programată pentru ora nouă diseară. Undeva pe Loop Road. La 30 de minute distanţă, spune Hayden.
   - Şi tu de ce n-ai fost sunat?
   - Nu ştiu. Nu prea poţi ţine o licitaţie fără oameni care să crească preţul.
   Bătu absent cu telefonul în scaun. Studie luminile puternice de la marchiza teatrului.
   - Fast Company începe în jumătate de oră.
   - Da, ştiu. Dă uitării planul meu de a-l căuta pe Page în mulţime. Este evident că nu va fi printre spectatori. El va conduce licitaţia.
   Jack întoarse capul să o privească.
   - Nu ţi se pare ciudat că, după cât a investit în el, Tyler Page pare dispus să rateze premiera filmului său?
   O secundă sau două, Elizabeth nu spuse nimic. Apoi făcu ochii mari.
   - La ce te gândeşti? întrebă ea.
   - Că poate ai avut dreptate de la început. Că poate există o femeie fatală în scenariu.
   Hayden deschise uşa, îi văzu pe Jack şi pe Elizabeth stând pe hol şi se încruntă.
   - Ce naiba mai vreţi?
   - Ne-am gândit să ne oprim pe aici şi să te luăm şi pe tine la licitaţie, zise Jack. Amândoi mergem în acelaşi loc. Am putea folosi o singură maşină. Ia asta drept un gest de tovărăşie frăţească, după atâţia ani.
   - Du-te dracului!
   - De fapt, cred că amândoi suntem pe punctul de-a ne duce acolo, spuse Jack. Vrei să discutăm despre o alternativă?
   Hayden se întoarse, dar nu înainte ca Elizabeth să îi vadă durerea din ochi.
   - Nu, spuse el.
   - Nu prea îţi place să vezi imaginea de ansamblu, aşa este? întrebă Jack. Cum Dumnezeu ai ajuns să fii un mare manager?
   - Duce undeva conversaţia asta? Dacă nu, am planuri pentru seara asta.
   - Da, ştiu, vei participa la o licitaţie.
   - De fapt, mă gândeam să mă duc la un film.
   Elizabeth se holbă la el.
   - Ce vrei să spui?
   - M-am hotărât să nu licitez pentru Soft Focus.
   Hayden se trânti pe unul dintre scaune şi îl privi pe Jack cu ochi obosiţi.
   - Este al tău, frate. Noroc! Nu că ar trebui să ai mari probleme obţinându-l. Cum şi eu, şi Holland am ieşit din cursă, mă îndoiesc că vei avea vreun concurent.
   Jack închise uşa foarte atent.
   - Cum de te-ai hotărât să renunţi la licitaţie?
   Elizabeth zâmbi leneş.
   - L-ai sunat pe Larry, aşa e? Ai aflat şi cealaltă parte a poveştii.
   Hayden ridică nepăsător din umeri.
   - Există oricum riscul ca mostra să nu funcţioneze. Mai bine îmi păstrez banii.
   Jack o privi pe Elizabeth şi apoi se întoarse spre Hayden.
   - Ce înseamnă asta?
   - Hayden îţi spune, în modul lui propriu, că s-a răzgândit. Nu mai vrea să obţină Soft Focus pentru a se răzbuna.
   Jack îl privi pe Hayden de parcă ar fi fost o formă ciudată de viaţă, din carbon, tocmai coborâtă de pe o navă extraterestră.
   Hayden ridică din nou din umeri.
   - După cum am mai zis, Soft Focus probabil nu merită cât rn-ar costa să îl smulg din mâinile tale. Şi nu e ca şi cum aş putea să folosesc eu însămi blestemăţia aia. La naiba, tot nu mi-e clar ce anume ar trebui să facă. Page, sau cine m-a sunat, nu a intrat în detalii tehnice.
   Elizabeth îi zâmbi aprobator.
   - Este în regulă, Hayden. Nu trebuie să faci pe durul. Ştim cu toţii că faci asta pentru că ţi-ai dat seama că, dacă te răzbuni pe Jack, nu vei schimba trecutul. Nu el este de vină pentru cele întâmplate între părinţii voştri. Ştii că este nevinovat.
   Hayden mormăi.
   - Nu este nimic inocent la Jack. Dar ai dreptate. Faptul că şi-ar pierde reputaţia în afaceri nu ar schimba cu nimic trecutul. Mă duc acasă mâine-dimineaţă. Mi-am pierdut destul timp în Mirror Springs.
   Jack îl privi gânditor.
   - Cred că cineva va fi foarte dezamăgit dacă nu apari la licitaţie în seara asta.
   - Tyler Page? 
   Hayden scoase un râset scurt, lipsit de umor.
   - Sfatul meu este să nu îi daţi un sfanţ pentru Soft Focus. Bateţi-l până vi-l dă. Doar el l-a furat de la voi, nu-i aşa?
   - Nu cred că Tyler Page este cel care te va aştepta pe Loop Road, spuse Jack.
   Îşi scoase telefonul din buzunar. Elizabeth se uită la el.
   - Ce faci?
   - Cred că a sosit momentul să anunţăm poliţia.

   Cabana izolată de pe Loop Road avea un singur etaj şi o singură cameră. Avea aerul neglijat al unei case care fusese abandonată de ani de zile.
   În lumina farurilor, Jack putu să vadă că balustrada de la treptele din faţă se rupsese de multă vreme. Buruienile creşteau nestingherite în curte.
   Pe unul dintre pereţi exista un şemineu de piatră, dar nu se vedeau semne că ar fi fost făcut focul şi nici nu răzbea vreo lumină prin geamul din faţă.
   - Este vechea reşedinţă Kramer, spuse comandantul Gresham când coborî din maşina de poliţie. Nimeni nu a mai folosit-o de ani de zile.
   Îşi aprinse lanterna şi îi privi supărat pe Jack şi pe Hayden.
   - Nu văd pe nimeni pe aici. Sunteţi siguri de asta?
   - Nu, recunoscu Jack.
   Apoi îşi vârî mâinile în buzunarele de la jachetă şi privi spre casa în beznă.
   - Dar nu am putut găsi altă explicaţie care să se potrivească faptelor.
   - Ar fi trebuit să contactaţi autorităţile încă de la început, mormăi Gresham.
   Porni spre treptele din faţă.
   - Ai naibii corporatişti! Cred mereu că pot să rezolve lucrurile mai bine ca poliţia.
   Jack îi privi pe Hayden şi pe Elizabeth, care coborâră şi ei din maşină.
   Elizabeth ridică din umeri. Hayden se încruntă, dar nu zise nimic.
   Îl urmară pe Gresham până la uşa din faţă. Coman-dantul poliţiei era un bărbat mărunt, sârmos, care emana competenţă şi stăpânire de sine.
   Era un poliţist într-un oraş mic, dar îşi ştia meseria, remarcă Jack.
   Gresham nu se arătase încântat când fusese chemat de acasă pentru a asculta versiunea lui Jack în legătură cu evenimentele recente. Dar nici nu ezitase să preia cazul.
   Gresham bătu la uşa din faţă a cabanei cu capătul lanternei.
   Nu primi niciun răspuns.
   Jack rămase locului, cu Hayden şi Elizabeth. Îl priviră pe Gresham bătând a doua oară.
   - Tot cred că te-ai înşelat, spuse Hayden încet.
   - Sper să fie aşa.
   Gresham renunţă să bată şi se duse înspre geamul murdar. Aţinti lanterna spre interiorul întunecat.
   - La naiba, spuse Gresham uşor. Nu am nevoie de asta.
   Se întoarse la uşă şi răsuci mânerul. Uşa se deschise spre interior.
   Luminile lanternei lui Gresham pătrunseră în încăperea micuţă.
   Lumina căzu pe o palmă întinsă de pe podea. Apoi descoperi părul blond pătat de sânge. Mirosul morţii plutea în aer. Fruntea femeii fusese distrusă parţial de glonţ, dar nu existau dubii în privinţa identităţii ei.
   Elizabeth scoase un ţipăt înăbuşit, îşi puse mâna la gură şi se întoarse rapid cu spatele la scena morbidă. Jack o cuprinse cu braţul pe după umeri.
   - Oh, cerule! 
   Vocea lui Hayden suna de parcă s-ar fi simţit rău.
   - Este Gillian. Ai avut dreptate, Jack.
   - Nu tocmai. 
   Jack încercă să respire pe gură în timp ce se holba la cadavrul de pe podea.
   - Nu trebuia să fie moartă.

Capitolul 25

   Mult mai târziu, Hayden stătea tolănit într-un separeu al barului de la Mirror Springs Resort ţinând în mână un pahar de whisky.
   - Probabil că Page a fost cel care a telefonat. Intenţiona ca eu să fiu găsit deasupra cadavrului când ajungeai tu, Jack. Ar fi fost perfect. Soţul furios îşi ucide soţia pentru că i-a făcut probleme cu divorţul. El ar fi scăpat.
   - Ei bine... începu Jack, părând gânditor.
   - La naiba! îl întrerupse Hayden în culmea agitaţiei. Dacă nu ai fi venit în camera mea în noaptea asta, să mă faci să îţi ascult teoria nebună, acum aş fi încercat să mă apăr de o acuzaţie de crimă.
   Jack scutură din cap.
   - Deja te răzgândiseşi în privinţa participării la licitaţie, ţii minte?
   Hayden se strâmbă.
   - Da, dar a fost un lucru de ultim moment. Cine ar fi bănuit?
   Elizabeth scutură şi ea din cap.
   - În orice caz, nu cred că Tyler Page a aranjat lucrurile ca să te facă pe tine să arăţi vinovat. Dacă chiar a ucis-o, aşa cum Gresham şi toţi ceilalţi par să creadă, a făcut-o mânat de pasiune. Probabil pentru că a
aflat că Gillian nu intenţiona să fugă cu el după încheierea licitaţiei.
   Jack o privi.
   - Chiar eşti o romantică incurabilă, nu-i aşa?
   - Îţi tot spun că Page este un bărbat pasional, nu un strateg cu sânge rece, zise ea.
   - Orice ar fi, probabil este deja la mare depărtare de Mirror Springs. Dar, spre deosebire de Holland, care a scăpat, am impresia că autorităţile îl vor găsi pe Page rapid. Nu are aptitudinile şi cunoştinţele de care este nevoie ca să te ascunzi multă vreme de poliţie.
   Hayden se întoarse spre Jack.
   - Cum ţi-ai dat seama că Gillian a fost cea care a organizat furtul şi licitaţia?
   - Elizabeth este cea care a insistat tot timpul că o femeie este cumva implicată în întreaga afacere, zise Jack.
   - La început, am crezut că este Vicky Bellamy.
   Elizabeth sorbi din apa minerală.
   - Dar mi-am schimbat părerea. Abandonasem aproape de tot schema cu femeia fatală, când Jack a venit cu o altă variantă, noaptea trecută.
   Jack îl privi pe Hayden.
   - Tyler Page nu este genul organizat. Însă persoana care a plănuit furtul şi l-a convins pe Page să vină la Mirror Springs era priceput la detalii. O vreme, m-am gândit că Dawson Holland este mai mult decât un simplu participant la licitaţie.
   - Ai crezut că s-a folosit de Vicky să îl seducă pe Page şi să îl convingă să fure mostra? Să aranjeze licitaţia? întrebă Hayden.
   Jack încuviinţă din cap.
   - Aşa cum i-am spus lui Gresham, Holland intrase destul de des în contact cu Page în ultimele luni. Şi, potrivit lui Larry, avea şi motive. Dar ceva nu se potrivea. Holland era prea priceput şi cu legături prea importante ca să îşi piardă timpul încercând să vândă Soft Focus aici în State. M-am gândit că, dacă l-ar fi avut în posesie, l-ar fi dus în Europa, unde cerul este limita la o astfel de licitaţie.
   - Şi apoi Vicky ne-a confirmat oarecum că ea crede că Holland se află în Mirror Springs pentru afaceri, zise Elizabeth. Mi-a spus că el plănuieşte să obţină un obiect high-tech pe care să îl poată da apoi pe mâinile unui consorţiu de investitori străini.
   - Ceea ce înseamnă că era doar un alt participant la licitaţie, spuse Jack. Asta nu lăsa prea mulţi candidaţi pentru rolul de organizator al lui Tyler Page şi al licitaţiei. În seara asta când m-ai sunat şi mi-ai spus că ai primit detaliile licitaţiei şi că aceasta va avea loc în timpul premierei la Fast Company, am început să gândesc, în sfârşit.
   - La Gillian? întrebă Hayden.
   Jack încuviinţă din cap.
   - Se potrivea atât teoriilor lui Elizabeth, cât şi alor mele. O femeie fatală care, prin tatăl ei, avea legături importante cu lumea high-tech. Era suficient de deşteaptă să fi auzit zvonurile despre Soft Focus şi să înţeleagă potenţialul. Ar fi ştiut cum să introducă un spion în Excalibur...
   - Ryan Kendle? întrebă Hayden. Am auzit că i-ai spus lui Gresham despre el.
   - Kendle probabil l-a identificat pe Page drept persoana care ar putea să fure cel mai uşor cristalul. Gillian a făcut cercetări despre Page, i-a descoperit slăbiciunea pentru filme şi l-a atacat.
   - Dar de ce s-a fixat pe furtul cristalului? întrebă Hayden. Furtul te rănea pe tine, nu pe mine.
   - Tot nu înţelegi? întrebă Elizabeth uşor.
   - Ce să înţeleg?
   - Nimeni nu va mai putea să demonstreze asta acum, spuse Jack. Dar eu şi Elizabeth credem că motivul pentru care doar tu ai fost anunţat în seara asta este că Gillian intenţiona să te ucidă.
   - Oh, cerule! exclamă Hayden, începând să înţeleagă.
   - Jack ar fi fost sunat mai târziu, spuse Elizabeth. Pentru că ea plănuia ca el să fie cel găsit de poliţişti în preajma cadavrului cu un pistol.
   Hayden se holba la ea.
   - Ştiu că mă ura pentru că voiam să închei căsnicia, şi Tăticu’ nu era foarte mulţumit de treaba asta.
   - Şi mă ura şi pe mine pentru că refuzasem să fiu ginerele pe care şi-l dorea Tăticu’, adăugă Jack.
   Hayden îşi frecă tâmplele.
   - Deci a plănuit să mă ucidă pe mine şi să dea vina pe tine.
   - Parcă şi văd titlurile din ziare: „Ceartă de lungă du-rată între fraţi încheiată cu o crimă“.
   Elizabeth pocni din degete.
   - Şi, dintr-odată, ea se răzbună pe amândoi. Unul mort şi celălalt la închisoare pentru crimă.
   Hayden se cutremură şi mai luă o înghiţitură de whisky.
   - Mi-am dat seama la scurtă vreme după ce ne-am căsătorit că avea probleme serioase. A devenit uşor înspăimântător, ca să fiu cinstit. Dar nici măcar după ce am intentat divorţul nu mi-a trecut vreo clipă prin cap că ar fi capabilă de crimă.
   - O adevărată femeie fatală, zise Elizabeth. În carne şi oase.
   Hayden se înfioră.
   - Urăsc să recunosc asta, dar ai încercat să mă avertizezi în privinţa ei, Jack.
   Jack nu spuse nimic.
   - Gillian s-a folosit de Tyler Page, continuă Elizabeth. L-a tratat ca pe un pion, de parcă el nu ar fi avut pasiuni sau emoţii.
   - Şi, într-un final, el a ucis-o, spuse Hayden.
   Elizabeth privi peste umăr în vreme ce intra pe uşa din faţă a casei.
   - Tu ţi-ai dat seama că Gillian era nebună?
   - Nu.
   Jack traversă camera şi porni încălzirea cu gaz.
   - Ştiam doar că nu era chiar normală la cap şi că lucrul ăsta avea de-a face cu Tăticul Ringstead.
   Elizabeth îşi atârnă haina în cuier.
   - Cum ţi-ai încheiat relaţia cu ea?
   - Eu credeam că m-am comportat destul de bine. I-am spus foarte clar că nu voi putea niciodată să fiu în locul tatălui ei la Ring, Inc. I-am subliniat faptul că sunt doar un consultant mărunt care nu va face niciodată ceva măreţ... Am crezut că a ajuns şi ea la concluzia că putea să găsească pe cineva mai bun ca mine. Şi, după cum s-a întâmplat, Hayden a început să se intereseze de ea cam tot pe atunci. El a accentuat ideea că eu aveam ambiţii şi perspective limitate.
   - Ea a ajuns la concluzia că el este un soţ mai bun de prezentat lui Tăticu’, aşa este?
   - Exact.
   Jack se aşeză pe scaunul din faţa căminului şi îşi întinse picioarele.
   - Când mi-am dat seama că Hayden chiar se gândea serios să se însoare cu ea, i-am spus că poate ar trebui să se gândească mai bine. Dar asta l-a împins şi mai repede în braţele ei.
   - Natura umană. Ciudat.
   - Da. Uită-te doar la noi, că tot vorbim despre relaţii ciudate.
   Elizabeth se aşeză în faţa lui.
   - Dar niciodată plictisitoare.
   - Nu. 
   Schiţă un zâmbet.
   - Niciodată plictisitoare.
   Se lăsă liniştea. Pentru o vreme, Elizabeth ascultă focul trosnind în şemineu, apoi întinse mâna să îşi scoată agrafa din păr.
   - Amândoi avem nevoie de somn, spuse ea. Ar trebui să mergem la culcare.
   Jack îi privi părul revărsându-i-se în jurul umerilor.
   - Ştiu.
   Elizabeth se întoarse să vadă limbile de foc.
   - S-a terminat, nu-i aşa?
   - Acum este în mâinile poliţiei.
   Jack îşi frecă faţa cu o mână.
   - Gresham avea dreptate. Ar fi trebuit să anunţăm autorităţile încă de la început.
   - Crezi că îl vor prinde pe Page înainte de prezentarea Veltran?
   - Poate. 
   Ezită.
   - Dar, chiar dacă îl găsesc, asta nu va ajuta Excalibur cu nimic. Cristalul probabil va fi ţinut în custodie, ca dovadă. Ar putea dura luni de zile să îl recuperăm. Până atunci, compania va intra în faliment.
   Ea ezită. Apoi se hotărî să rişte.
   - Eu m-am gândit.
   - La ce?
   - La viitorul tău.
   El zâmhi uşor.
   - N-o să mor de foame.
   - Ştiu. Poţi să îţi porţi de grijă.
   Îl privi.
   - Dar ţi-ar surâde o poziţie de conducere la Fondul Aurora?
   - Îmi oferi o slujbă?
   - Ei bine, da. Cred că da.
   - Să lucrez pentru tine? întrebă el precaut.
   - De ce nu? Te-ai potrivi foarte bine.
   - Fondul Aurora este o companie cu două angajate. Tu şi asistenta ta, Louise. Cum m-aş potrivi eu?
   - Ai experienţă în analiza companiilor mici, răspunse ea rapid. Ai fi grozav în analizarea candidaţilor pentru finanţare. Sau am putea chiar adăuga un nou departament. Pe lângă finanţarea noilor afaceri, am putea oferi consultanţă în pornirea şi managementul afacerilor pentru clienţii noştri.
   - Să primesc ordine de la tine, spuse el gânditor. Un concept interesant.
   Ea începu să devină iritată.
   - Ce s-a întâmplat? Nu crezi că ai putea suporta să primeşti ordine de la mine?
   - Hmm.
   Mândria se aprinse în ea.
   - Dacă nu eşti interesat, trebuie doar să îmi zici.
   El îşi propti coatele pe spătarul scaunului şi îşi împreună degetele.
   - Pe mine mă interesează ceva mai de durată.
   Se uită urât la el.
   - Fondul Aurora chiar este de durată. Este mult mai puternic acum decât era când l-am preluat eu. Orice s-ar întâmpla cu Soft Focus, va ieşi cu profit după trimestrul acesta.
   - Norocul tău, spuse el.
   - Jack...
   El îi întâlni privirea.
   - Nu mă refeream la o slujbă de durată. Vorbeam despre căsătorie.
   Ea nu mai respiră preţ de câteva secunde.
   - Căsătorie?
   - Sunt mult mai interesat să mă căsătoresc cu tine decât să lucrez pentru tine.
   -a înghiţi în sec. Încă o dată.
   - Am crezut că ne-am hotărât că avem nevoie de timp, reuşi ea să spună într-un final, cu o voce gâtuită. Că nu vom grăbi lucrurile.
   - Asta a fost ideea ta, nu a mea. Eu ştiu ce vreau de 6 luni de zile.
   Ea îi privi ochii strălucitori.
   - Da?
   El se ridică din scaun, merse spre canapea şi o ridică în braţe.
   - Da.
   - Dar...
   - Uite cum facem, spuse el, pornind spre etaj cu ea în braţe. Când vei avea suficient curaj să rişti şi să te măriţi cu mine, îţi spun dacă sunt dispus să risc să lucrez pentru tine.
   - O înţelegere ridicolă, şi tu ştii bine asta.
   Îl apucă de umeri.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă jos. Am avut parte de îndeajuns de mult stres în seara asta. Tu trebuie să fii epuizat. Nu eşti în formă să mă cari pe scări.
   - Uită-te la mine cum o fac.
   - Nu este momentul să îmi arăţi cât de macho eşti.
   - Oricum nu am altceva mai bun de făcut.
   Ajunse pe hol şi coti la dreapta spre spaţiul de dormit.
   - Şi-aşa voiam amândoi să ne culcăm.
   - Nu o să rezolvi nimic prin sex, ştii, nu?
   - Poate că nu, dar trebuie să recunoşti că ne ajută să ne simţim bine cât aşteptăm să iei tu o decizie.
   - Eu încerc să port o discuţie serioasă aici.
   - Sexul este mai distractiv.
   Se îndreptă spre pat şi îşi deschise braţele. Elizabeth căzu pe pătură.
   Îşi dădu părul din ochi, ridică privirea şi văzu că el îşi scosese deja cămaşa.
   - Eşti serios în privinţa căsătoriei? şopti ea.
   - Da... da.
   Îşi descheie cureaua de la pantaloni. Ea îl privi fascinată cum se dezbrăca. Erecţia lui era completă, tare şi grea. Simţi un entuziasm familiar cuprinzând-o când el puse un genunchi pe pat.
   Veni deasupra ei, cuprinzând-o în braţele lui.
   - Dar sunt şi foarte, foarte serios în privinţa sexului, zise el.
   - Pot să văd asta, şopti ea.
   Îşi strânse braţele în jurul lui şi îl trase spre ea, uşurată să poată evada în pasiunea care se aprindea atât de uşor între ei.
   Dar ea înţelese, chiar când el coborî între coapsele ei, lipind-o de aşternuturi, că nu făcea decât să tragă puţin de timp.
   Căsătorie? Cu Jack?

   Mai târziu, Jack se rostogoli pe spate şi o cuprinse cu un braţ.
   - Mai este un lucru de rezolvat în seara asta. De dragul onestităţii absolute, mai este ceva ce trebuie să afli despre mine înainte să accepţi să fii soţia mea.
   Ea mormăi şi se ridică într-un cot.
   - Să mă pregătesc de ce-i mai rău?
   - Poate. M-am gândit să lămuresc o mică neînţelegere ce a planat asupra noastră în ultima săptămână.
   Ea făcu ochii mari.
   - Nu-mi spune, lasă-mă să ghicesc. Eşti, de fapt, foarte bogat, aşa că nu prea contează dacă găseşti sau nu Soft Focus sau dacă reputaţia ta profesională se duce pe apa sâmbetei.
   - Din acest punct de vedere, nu a fost nicio neînţelegere, spuse el sec. Nu sunt putred de bogat.
   - Oh, în acest caz, are legătură cu minciunile spuse în prima noapte petrecută aici, în Mirror Springs?
   - Prefer să nu mă gândesc la asta ca la o minciună, ci ca la un pas strategic, spuse el.
   - Şi anume?
   - În legătură cu rezervarea pe care ţi-am zis că o aveam la Mirror Springs Resort.
   Ea îşi duse o mână la piept.
   - În regulă, m-am pregătit pentru ce-i mai rău.
   El se instală mai confortabil pe perne şi o privi cu ochii mijiţi.
   - Sforile de care ţi-am amintit, cele pe care le-am tras ca să obţin o cameră, nu s-au rupt, spuse el. Rezervarea mea era în regulă când am ajuns acolo. I-am spus recepţionerului că nu vreau camera. I-a cedat-o persoanei din spatele meu, care a fost extrem de recunoscătoare, pentru că sosise fără rezervare.
   Ea bătu cu degetele pe pieptul lui.
   - Apoi ai apărut la mine la uşă, mi-ai spus povestea ta de jale cum nu ai unde să stai şi m-ai implorat să te primesc la mine.
   El se încruntă.
   - Nu ţin minte să fi implorat.
   - Ai fost aproape.
   - Al naibii de aproape, consimţi el. Privind înapoi, mi-am asumat un risc. Nu ar fi trebuit să anulez rezervarea înainte să mă asigur că pot sta aici.
   Ea îşi ţuguie buzele şi păru să se gândească la remarca lui.
   - Să îţi păstrezi rezervarea până erai sigur că îţi voi crede minciuna ar fi fost lucrul înţelept pe care l-ar fi făcut un manager experimentat.
   - Nu ştiu de ce nu m-am gândit la asta, reflectă Jack.
   Ea încetă să mai bată cu degetele şi îi zâmbi cu un aer de superioritate.
   - Eu ştiu de ce.
   - Da? 
   Îşi strecură mâna în spatele capului ei.
   - De ce?
   Ea îşi drese vocea.
   - Am aflat în ultimele luni că tu eşti, în adâncul tău, un romantic de modă veche, Jack Fairfax. Un adevărat Don Quijote.
   Mâna lui se opri în părul ei. Se holbă la ea, prea uimit pentru a spune ceva. Apoi începu să râdă.
   Râse atât de tare, încât faptul că nu căzu din pat i se păru un miracol.
   Apoi îşi reveni în sfârşit şi rezumă părerea lui despre observaţia ei într-un singur cuvânt.
   - Prostii, zise el.
   - Este adevărat.
   Păru netulburată de reacţia lui ce-i trăda neîncrederea în observaţia ei.
   - Eşti un cavaler într-o armură oarecum ruginită. De aceea te simţi obligat să răscumperi greşelile făcute de tatăl tău. De aceea oferi consultanţă firmelor mici, cu probleme, care nu îşi pot permite serviciile. De aceea nu insişti niciodată să primeşti o paraşută de aur înainte să semnezi un contract cu o firmă aflată în pragul unui colaps financiar. De aceea preferi să lucrezi pentru afaceri de familie care au o istorie personală şi legături familiale, în locul unor corporaţii mari, lipsite de suflet.
   El rânji.
   - Stai să înţeleg. Crezi că acest filon romantic m-a convins să îmi încerc şansele cu tine în prima noapte de aici de la Mirror Springs?
   - Absolut. Este singurul lucru care ar putea să explice de ce ţi-ai asumat un risc atât de ridicol.
   - Hmm.
   - Şi ăsta, anunţă ea, este motivul pentru care m-am hotărât să îţi accept cererea în căsătorie.
   O energie extrem de rară şi de preţioasă izbucni în el. Dacă ar fi putut să îmbutelieze acea energie, ar fi fost cel mai bogat om din lume. Dar, din nou, era chiar în el, năvălindu-i prin vene, ameţindu-l, creând tot felul de noi senzaţii de care el să se bucure. Nu era nevoie să vândă asta ca să fie bogat. Deja era.
   - Îţi spun un mic secret.
   Îşi plecă uşor capul şi îşi frecă gura de a lui.
   - Cred că a fost la fel de nebunesc de romantic din partea mea să te primesc în casă.
   - Da? De ce?
   Ea zâmbi.
   - Pentru că, încă din momentul în care ţi-am deschis uşa şi te-am invitat să intri, am fost aproape sigură că minţeai.
   Un val de căldură trecu prin venele lui. Nu era excitare sexuală, îşi dădu el seama, deşi probabil că nu lipsea nici ea. Era altceva. Ceva infinit mai satisfăcător. Ea îl primise deşi bănuise că el o minţea în privinţa rezervării de la hotel.
   Îşi trecu cealaltă mână prin părul ei şi strânse uşor.
   - Se pare că nu sunt singurul romantic de aici. Te iubesc, să ştii.
   - Şi eu te iubesc.
   Începu să îl sărute, dar apoi se opri dintr-odată şi-l privi gânditoare.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Asta ridică din nou în discuţie vechea problemă, nu-i aşa?
   - De ridicat s-a ridicat, dar sincer nu cred să fie o problemă.
   - Nu mai rânji aşa, zise ea şi se foi în mijlocul aşternuturilor şifonate. Este ceva serios. Cred.
   El îşi puse ambele mâini sub cap.
   - Ascult.
   - Toată discuţia asta despre micul tău joc cu rezervarea de la hotel mă face să mă întreb unde a stat Tyler Page cât s-a aflat în Mirror Springs. Gresham a spus că Gillian părea să fi venit din Denver în aceeaşi zi, ţii minte?
   - Continuă!
   - Dar noi am presupus de la început că Page se află în Mirror Springs. Ne-am gândit că o să vrea să fie cât mai aproape posibil de festival.
   - Se poate să fi presupus greşit.
   Ochii lui Elizabeth străluciră.
   - Sau poate nu.
   Jack se ridică încet.
   - Unde vrei să ajungi?
   - Am fost amândoi de acord că Page nu era priceput la lucrurile de zi cu zi. Detaliile unei identităţi false sunt şi mai greu de aranjat.
   - Gillian trebuie să se fi ocupat de asta pentru el.
   Elizabeth strânse cearşaful mai tare.
   - În prima zi în care l-am văzut pe Hayden, l-am întrebat cum a reuşit să obţină o cameră la hotel. Mi-a spus că îl ştia pe director şi că trăsese câteva sfori. A spus-o foarte relaxat, cumva în treacăt. Este posibil să îl fi întâlnit pe manager altundeva.
   - Managerii de hotel sunt adesea transferaţi de la o locaţie la alta, spuse Jack.
   - Dar este, de asemenea, posibil ca Hayden să îl fi întâlnit chiar aici în Mirror Springs. Ceea ce ar însemna că nu a fost prima lui vizită.
   - Este o destinaţie populară pentru schi iarna. Hayden schiază.
   Jack făcu o pauză.
   - La fel şi Gillian.
   - Jack, dar dacă...
   - Stai puţin.
   Jack apucă telefonul de pe noptieră. Apoi căută prin sertar după micuţa carte telefonică din Mirror Springs.
   - Putem să aflăm cu un simplu telefon.
   Găsi numărul de la hotel şi îl formă. Hayden răspunse după câteva apeluri. Părea pe jumătate adormit şi cherchelit.
   - Cât whisky ai băut după ce am plecat eu şi Elizabeth? întrebă Jack.
   - Dacă îţi imaginezi că poţi să începi să faci pe fratele cel mare după atâţia ani, las-o baltă. În plus, aveam tot dreptul. A fost o noapte grea.
   - Nu te pot contrazice, consimţi Jack. Te poţi culca la loc într-un minut. De îndată ce îmi răspunzi la o singură întrebare.
   Hayden mormăi.
   - Să nu-ţi vină ideea că poţi să mă suni la miezul nopţii de fiecare dată când ai chef... Doar pentru că mi-ai salvat viaţa. Nou descoperita mea recunoştinţă frăţească nu merge chiar atât de departe.
   - Hayden, fii atent. I-ai spus lui Elizabeth că ai obţinut camera de hotel pentru că îl cunoşti pe manager.
   - Douglas Finley. Tip de treabă. Şi ce-i cu asta?
   - Ai mai stat şi în trecut acolo?
   - Nu.
   - La naiba!
   Presimţirile lui Jack nu se adeveriră, dar o privi pe Elizabeth şi se hotărî să mai insiste puţin.
   - Cum ai ajuns să îl cunoşti pe Finley?
   - Ca să îţi spun adevărul, nu prea îl cunosc. Cel puţin nu personal. M-am folosit de numele fostei mele soţii ca să trag câteva sfori la el.
   - Finley cunoaşte familia lui Gillian?
   - Da. Dar nu ştia despre divorţ. Probabil nu mi-ar fi dat camera dacă ar fi ştiut. Pot să te întreb unde naiba vrei să ajungi cu asta? Am nevoie de somn. Am primit un telefon de la tatăl lui Gillian mai devreme. Ringstead se întoarce de la Zurich. Un avocat al familiei vine chiar în noaptea asta aici. O să trebuiască să am de-a face cu amândoi de dimineaţă.
   - Mai ai puţină răbdare, zise Jack. Vrei să îmi spui că familia lui Gillian îşi petrecea vacanţele în zonă?
   - Nu familia ei apropiată. Dar unul dintre verii ei are o casă la mică distanţă de oraş. Eu şi Gillian am stat acolo o dată sau de două ori.
   Jack fu uimit că telefonul nu îi crăpase în mână.
   - Vărul ei are o casă aici?
   - Da. Dar, de când cu divorţul, sunt persona non grata pentru familia Ringstead. M-am gândit că nu are rost să îi cer cheile de la cabană, aşa că mi-am încercat norocul la hotel.

Capitolul 26

   Casa nu se putea observa din drum, devenind vizibilă abia când Jack ajunse la capătul lungului drum de acces şi trecu de colţ. Elizabeth se lăsă în faţă, privind luminile ce scoteau la iveală o clădire mare.
   Ferestrele erau cufundate în întuneric. Nu era nicio maşină parcată pe alee.
   - Dacă Page a stat aici, a plecat de mult.
   Jack opri motorul şi îşi luă lanterna.
   - Dar poate aflăm ceva care să ne spună în ce direcţie a luat-o.
   Elizabeth îl privi neliniştită când deschise uşa.
   - Comandantul Gresham nu o să fie încântat când o să afle că am venit aici fără să ne consultăm cu el.
   - Cu accidentul lui Vicky şi uciderea lui Gillian, Gresham are destule pe cap în momentul de faţă. Mai mult, probabil este doar o altă vânătoare de vrăjitoare. Dacă găsim ceva util, o să îl sunăm.
   - Sigur.
   Coborî din maşină, închise portiera şi îşi încheie haina lungă. Îl privi cu un aer de cunoscătoare peste capota maşinii.
   - Imediat după ce pornim chiar noi după Page.
   - Dacă Page a ajuns în Europa, Gresham nu poate face nimic. Dar noi am putea încerca să facem ceva dacă reuşim să ajungem la el înainte să îşi dea seama cum să vândă Soft Focus pe piaţa străină.
   Ea scutură din cap şi îl urmă spre casă.
   - Ăsta-i unul din lucrurile pe care le admir la tine, Jack. Nu renunţi niciodată.
   - Renunţarea nu este, de obicei, o mişcare strategică viabilă.
   Îşi trase o pereche de mănuşi de piele pe mâini.
   - Să fim serioşi, găsirea mostrei noastre nu este o mare prioritate pentru Gresham. Caută doi ucigaşi. Proprietatea furată de la Excalibur este ultima pe lista lui acum. Noi suntem singurii cu un interes direct în recuperarea cristalului înaintea prezentării Veltran.
   - Nu trebuie să îmi aminteşti.
   Îşi scoase şi ea mănuşile din buzunar şi şi le puse. Apoi se grăbi pe trepte spre terasa din spate şi îl privi pe Jack testând încuietorile de la uşi şi de la geamurile din apropiere.
   - Există un nume pentru asta, spuse ea.
   - Da. Intrare prin efracţie.
   Jack o luă pe după colţul terasei.
   - Nu este prima oară. Ar trebui să te cam obişnuieşti.
   - Când am mers la casa lui Page din Seattle, am avut cheie şi o scuză aproape viabilă. Asta ar putea fi mai greu de explicat.
   - Mă ocup eu dacă este nevoie.
   - Ai vorbit ca un adevărat manager.
   - Un manager bun poate găsi scuze în orice situaţie.
   - Sau pentru orice situaţie, comentă Elizabeth.
   Dar o spuse foarte încet.
   Încercă să ignore senzaţia de fierbinţeală îngheţată pe care o avea în mâini în vreme ce îl urma pe Jack. El ajunsese la jumătatea verandei care înconjura casa.
   Îl urmă pe după colţ şi văzu că întreaga faţă a ambelor etaje era făcută din geamuri întinse de la podea până la tavan. Toţi cei aflaţi în interior aveau parte de o privelişte largă asupra muntelui. Dar, de unde stătea ea pe terasă, sticla întunecată părea o barieră impenetrabilă.
   Jack porni spre cea mai apropiată uşă de sticlă. Elizabeth îndreptă lanterna ei spre terasă. Lumina scoase la iveală un grătar pentru exterior, din oţel inoxidabil, cu aspect profesional, două şezlonguri, o masă şi un jacuzzi.
   - Se pare că jacuzzi-urile sunt la modă aici în Mirror Springs, spuse ea. Toată lumea are câte unul.
   - După experienţa noastră recentă, m-am hotărât să dezvolt şi eu un interes pentru ele. Mă gândeam să instalez unul de îndată ce ajungem acasă.
   Jack trecu la următoarea uşă.
   - Locuieşti la apartament.
   - Am putea să îl punem la tine. Ce zici de balconul de lângă dormitorul tău?
   Ea se încruntă.
   - De unde ştii că există o terasă lângă dormitorul meu?
   - O pot vedea de la geamul meu.
   - Nu fără un binoclu.
   Nu răspunse la asta.
   - Jack, m-ai spionat în ultimele şase luni?
   - Nu am putut vedea clar, o linişti el. Îmi stăteau nişte tufişuri în cale. Ştii, probabil ar trebui să îi spui grădinarului tău să mai taie din tufişurile de pe balcon. Au crescut cam mari, nu crezi?
   Ea mormăi, neştiind dacă să se simtă flatată sau scandalizată. Era pe punctul să îi spună unde să îşi bage tufişurile de pe balconul ei, când observă că grătarul avea capacul ridicat. Mai multe instrumente de gătit erau împrăştiate pe blatul de lucru uleios aflat în exteriorul grătarului.
   - Cred că cineva a folosit grătarul recent. Uită-te la toate instrumentele astea şi la mizeria de pe blatul de lucru. Mă întreb dacă...
   Se întrerupse, holbându-se la forma întunecată vizibilă la marginea jacuzzi-ului. Primul ei gând fu că cineva lăsase un pantof pe terasă.
   Un pantof de bărbat.
   Dar apoi văzu că pantoful era legat de cracul unui pantalon.
   - Dumnezeule! Jack.
   El traversă terasa din trei paşi mari şi ajunse lângă ea. Îşi îndreptă propria lanternă spre jacuzzi.
   - La naiba!
   Se îndreptă spre marginea micii piscine, fără a îndepărta lanterna de la pantof.
   - Te rog, Doamne, şopti Elizabeth. Nu încă unul.
   Înaintă încet, dorind să îşi desprindă privirea de la pantof, dar incapabilă să o facă. Era ca şi cum s-ar fi aflat sub influenţa unei vrăji teribile.
   Se opri lângă grătarul cel mare, întinse o mână şi apucă blatul de lucru pentru a-şi recăpăta echilibrul. Degetele îi atinseră mânerul unei furculiţe de gătit lungi, nespălate.
   Jacuzzi-ul era descoperit, dar oprit. Motorul era tăcut, luminile din interior - stinse. Suprafaţa apei era neclintită.
   Jack înconjură bazinul circular şi îndreptă lanterna spre ceea ce la prima vedere arăta ca un morman de haine.
   Elizabeth văzu o mână subţire, osoasă. Apoi observă sângele care curgea în continuare din rana de la cap. Era recunoscătoare că nu putea vedea chipul bărbatului. Ceva străluci la marginea zonei luminate de lanternă. Un shaker elegant pentru cocktail din oţel inoxidabil se afla pe terasă lângă piciorul unui şezlong. Capacul de la shaker fusese îndepărtat, observă ea. Mortul trebuie să fi fost întrerupt în momentul în care îşi făcea un martini.
   - Dumnezeule!
   Coborî lanterna. Lumina acesteia scoase la iveală un obiect întunecat de metal de pe terasă.
   - Jack...
   El privi spre pistolul care părea să fi căzut din mâna bărbatului.
   - L-am văzut.
   Când privi din nou spre corp, observă pata mare, întunecată care i se întindea sub cap. Ar fi putut fi apă care sărise din bazinul descoperit, dar ea ştia că nu asta era. Stomacul i se revoltă.
   Privi vrăjită cum Jack se aplecă şi căută pulsul la gâtul bărbatului.
   - Este Page, nu-i aşa? şopti ea.
   - Da.
   Jack se ridică şi îşi scoase telefonul din buzunarul de la jachetă.
   - Nu a mai reuşit să fugă din oraş.
   - Trebuie să se fi împuşcat după ce a ucis-o pe Gillian. Remuşcarea iubitului. Bietul om! Chiar a fost femeia fatală pentru el.
   O siluetă întunecată ieşi din umbrele de sub o copertină. O a treia lanternă se aprinse. Elizabeth simţi un ţipăt crescându-i în gât. Dar nimic nu se întâmplă, pentru că nu putea să respire.
   - Nu a fost o sinucidere, mă tem, zise Dawson Holland. Micul ticălos a refuzat să îmi dea cristalul. Tot spunea că Gillian îl trădase şi că nu avea să îmi dea niciodată cristalul. Chiar a avut tupeul să mă ameninţe cu pistolul. A trebuit să îl ucid.
   - De ce mai eşti aici?
   Vocea lui Jack era uimitor de calmă. Nici măcar nu se ridică de cum stătea ghemuit lângă cadavru.
   - Pe lângă moartea lui Gillian şi o soţie lipsă, încă o crimă va fi destul de greu de explicat, nu?
   - Nu am nicio intenţie să rămân pentru a da vreo explicaţie cuiva.
   - Ai ucis-o pe Gillian, şopti Elizabeth. Nu a fost Tyler Page, până la urmă.
   - Nenorocita înnebunise complet. Tot vorbea despre răzbunarea ei.
   Dawson îndreptă lanterna direct spre ochii lui Elizabeth.
   Ea se dădu în spate, de parcă ar fi fost un laser. Se împiedică de grătar şi se strădui să îşi recapete echilibrul. Obiectele de pe suprafaţa de lucru zdrăngăniră. O tigaie grea se izbi de podea. Sări de două ori, apoi se opri.
   Jack nu îşi luă ochii de la ea, dar nu spuse nimic.
   Dawson Holland zâmbi şi îndreptă lumina spre Jack.
   - Cred că este emoţionată.
   - Prezenţa ta poate agita orice persoană inteligentă, spuse Elizabeth.
   - Şi tu eşti o persoană inteligentă, nu-i aşa? Ştii, există ceva foarte incitant la femeile inteligente. Le găsesc fascinante, mai ales dacă sunt_şi frumoase. Dar, la final, nu poţi avea încredere în ele. Îşi urmăresc mereu propriile interese, şi asta le face periculoase.
   - Vorbind despre pericole, zise Jack pe un ton indiferent, chiar ai avut o serie de ghinioane în ultima vreme, nu-i aşa? Întâi Vicky dispare înainte să o poţi ucide pentru banii de asigurare, apoi afli că Gillian este mai obsedată de propria răzbunare decât de vânzarea cristalului în străinătate.
   - Gillian a stricat întreaga afacere.
   Faţa lui Dawson se schimonosi de furie.
   - Nu era interesată de bani. Voia doar răzbunarea ei prostească. S-a folosit de mine.
   Elizabeth îl privea de parcă ar fi fost o cobră.
   - Cum v-aţi întâlnit?
   - A participat la un festival de film în Sedona, acum câteva luni. M-a căutat ea. S-a prezentat. Făcuse cercetări înainte. Ştia cine sunt şi că aş putea fi interesat de o afacere offshore.
   - Avea nevoie de cineva care să îi dea lui Tyler Page ceea ce îşi dorea atât de mult, zise Elizabeth. Un film pe al cărui generic să fie trecut ca producător.
   Gura lui Dawson deveni o linie fină.
   - Aşa cum am mai spus, s-a folosit de mine. La început, a părut parteneriatul ideal. Aveam nevoie de Soft Focus ca să scap de nişte oameni şi mă pregăteam să încasez poliţa lui Vicky. Am crezut că pot ochi mai mulţi iepuri dintr-o lovitură aici la Mirror Springs.
   - Dar, în final, Gillian nu a cooperat, aşa este? întrebă Jack.
   - Nebuna s-a ascuns, şi l-a ascuns şi pe Page. Nu i-am putut găsi pe niciunul.
   Vocea lui Dawson deveni mai stridentă.
   - Şi apoi aţi apărut tu şi Shaw. Am încercat să vă sperii, dar n-aţi fost impresionaţi. Apoi l-ai trimis pe Ledger să pună întrebări despre Page, şi a trebuit să îl cumpăr.
   - De unde ai luat acea casetă?
   Dawson se strâmbă.
   - Gillian a pus să fie făcută acum mai multe săptămâni. Pentru orice eventualitate, zicea ea. Voia să fie sigură că, dacă ceva mergea prost, dovezile aveau să conducă spre altcineva. A fost dispusă să îmi dea o copie, aşa că am luat-o şi am păstrat-o. Pentru orice eventualitate.
   - Autorităţile cred că te îndrepţi spre Amsterdam, zise Elizabeth.
   - A trebuit să mă prefac că dispar după ce Vicky şi-a înscenat accidentul. Am cumpărat biletul pentru Amsterdam de dimineaţă, direct de la aeroport. Dar apoi am închiriat o maşină şi m-am întors aici. Am pus microfoane în camera lui Shaw. Am ascultat când a fost sunat de Gillian. Am aflat locul şi am ajuns acolo primul.
   - Ţi-a spus unde îl ascunsese pe Page? întrebă Jack.
   - Târfa nebună era atât de entuziasmată că planurile ei de răzbunare se împlineau în sfârşit, că mi-a râs în faţă şi mi-a spus că pot să iau Soft Focus. Mi-a spus chiar şi unde îl ascunsese pe Page.
   - Aşa că ai împuşcat-o şi ai venit aici, şopti Elizabeth.
   - Page era pe punctul să plece, zise Dawson. Prostul voia să se strecoare în sala de teatru în seara asta, ca să vadă premiera filmului, dacă puteţi crede aşa ceva. Era în joc o avere, şi el voia să se ducă să îşi vadă filmul.
   - Ai venit aici ca să îl forţezi pe Page să îţi dea cristalul, dar el a refuzat pentru că a ghicit că Gillian îl trădase, spuse Elizabeth. Şi avea dreptate.
   În spatele luminii lanternei, faţa lui Dawson era o mască întunecată a furiei.
   - Idiotul tot spunea că Soft Focus era chiar în faţa ochilor mei, dar că nu aveam să îl găsesc niciodată.
   - Dar te-ai gândit că o să reuşeşti, nu-i aşa?
   Jack afişă un zâmbet lipsit de umor.
   - De câtă vreme îl cauţi?
   - Mi-am petrecut ultimele ore cercetând casa centimetru cu centimetru.
   Vocea lui Dawson era plină de furie.
   - Am căutat până şi în jacuzzi. Page şi-a bătut joc de mine. Chiar l-am crezut când a spus că se află la vedere.
   - Dar ai rămas fără timp, nu-i aşa? întrebă Jack. Chiar dacă nu te găseşte poliţia, asociaţii tăi de afaceri offshore o vor face. Cât de departe crezi că vei ajunge?
   - Nu trebuie decât să scap de pe muntele acesta blestemat.
   Obrazul lui Dawson zvâcni.
   - După ce plec din Mirror Springs, sunt liber. Am o nouă identitate. Nu trebuie decât să dispar pentru o vreme.
   - Te va prinde poliţia înainte să poţi coborî de pe munte, zise Elizabeth.
   - Nu cred. 
   Dawson zâmbi cu răceală.
   - Dar, pentru orice eventualitate, o să am un ostatic cu mine. Asigurare, mă înţelegi. Am crezut mereu în asigurări.
   Elizabeth inspiră adânc.
   - Dacă îţi imaginezi că o să merg cu tine...
   - Exact asta îmi imaginez.
   Dawson făcu semn cu mâna cu care ţinea lanterna.
   - Vino încoace! Rapid.
   - Şi Soft Focus? întrebă Jack. O să renunţi la el?
   - Am învăţat să îmi reduc pierderile, Fairfax.
   Dawson făcu încă un gest cu lanterna.
   - Haide aici, Elizabeth. Altfel am să îl împuşc pe Fairfax.
   Vorbea serios, bănuia ea. Holland nu avea să ezite să ucidă din nou. Se îndreptă încet spre el.
   - Mai repejor, draga mea. Fairfax are dreptate într-o privinţă. Am rămas fără timp.
   Când era la doar un pas de el, Dawson luă pistolul lui Jack şi îl îndreptă spre ea.
   - Excelent! Acum, Fairfax. O singură mişcare, şi o ucid fără să ezit. Ai înţeles?
   - Da, spuse Jack uşor. Am înţeles.
   - Maşina mea este parcată pe un drum lateral, nu departe de aici.
   Dawson ţinu pistolul îndreptat spre Elizabeth, dar nu îşi luă privirea de la Jack în timp ce emitea instrucţiunile.
   - Mişcă! Încet, Elizabeth.
   Ea nu se clinti.
   - Ai de gând să îl ucizi pe Jack de îndată ce pornesc spre maşină, aşa este?
   El zâmbi aprobator.
   - Eşti, într-adevăr, o femeie inteligentă, draga mea. În alte circumstanţe, poate că ne-am fi înţeles foarte bine.
   - Nu multă vreme, răspunse ea.
   - Nu, nu multă vreme. Acum, mişcă-te, altfel te pun să priveşti cum moare, şi nu cred că ţi-ar plăcea asta.
   Elizabeth îl privi pe Jack. Era în continuare aplecat lângă cadavru, cam la 2 metri de pistolul scăpat de Page.
   - Jack?
   - Este în regulă, Elizabeth. Fă ce trebuie să faci, zise Jack, apoi făcu o pauză. Dar fii rapidă, bine?
   - Bine.
   Se întoarse de parcă ar fi dorit să cotească pe verandă.
   Dawson continuă să ţină pistolul aţintit spre ea, dar atenţia îi era îndreptată spre Jack.
   Ţinea în palmă mânerul furculiţei pentru grătar pe care o trântise mai devreme şi pe care o vârâse apoi în mânecă. Scoase furculiţa la iveală.
   Îl simţi pe Dawson mutându-şi greutatea. Îndreptă pistolul spre Jack.
   Elizabeth nu avu timp să calculeze ţinta. O înfipse cu sălbăticie în Dawson. Simţi vârfurile rupându-se în materialul pantalonilor lui, simţi rezistenţa înnebunitoare a cărnii şi a muşchilor.
   Holland se cutremură de durere şi de furie. Urlă.
   - Căţea!
   Pistolul tună, asurzind-o. Lumina fulgeră. Lanterna lui Dawson căzu pe terasă şi se rostogoli. Ea simţi mai degrabă decât văzu impactul când Jack se izbi de Dawson. Cei doi bărbaţi căzură pe terasă cu suficientă forţă cât să facă bârnele de lemn să se cutremure.
   Elizabeth fugi speriată din calea lor. Se împiedică şi se sprijini de balustradă. Se întoarse.
   O siluetă însângerată apăru din umbrele ce învăluiau bazinul. Tyler Page se ridică încet. Întinse o mână, bâjbâind orbeşte. Degetele i se închiseră în jurul pistolului, îl apucă şi îl îndreptă spre cei doi bărbaţi care se luptau. Mâna îi tremura violent.
   - Tu mi-ai furat-o, spuse el cu voce tremurată. M-a trădat pentru tine.
   - Jack, strigă Elizabeth. Dă-te la o parte.
   Jack ridică privirea, îl văzu pe Page şi evaluă rapid situaţia. Se retrase de pe Holland şi se aruncă într-o parte.
   - Nu o face, strigă el. Este în regulă, este...
   Dar era prea târziu. Se mai auzi un tunet, şi Holland rămase nemişcat pe terasă.
   - Faţă de înger, şopti Tyler. Frumoasa mea Faţă de înger.
   Se prăbuşi din nou la pământ.
   Se lăsă o tăcere profundă.
   - Elizabeth?
   - Sunt teafără.
   Se holbă la Tyler Page.
   - Am crezut că era mort.
   - Nu, inconştient. Glonţul lui Holland doar l-a atins.
   Jack se aplecă lângă Dawson să îi ia pulsul.
   - Şi Holland este încă în viată. Ai telefonul la tine?
   - Da.
   Recunoscătoare pentru distragere, îşi scoase micul telefon din buzunarul de la haină şi se concentră pe formarea numărului de urgenţă.
   I se păru o eternitate până când operatorul răspunse, şi Elizabeth îi dădu detalii despre cele întâmplate.
   Când închise, văzu că Jack revenise la jacuzzi. Îl privi şi văzu că se aplecase să ridice un recipient de argint căzut pe verandă.
   Merse încet spre el. În depărtare, se auziră primele sunete de sirenă.
   - Ce faci cu acel shaker?
   - Nu este un shaker.
   Îşi îndreptă lanterna spre obiect.
   - Este un fel de termos high-tech. Proiectat în laboratorul Excalibur, special pentru a transporta cristalul Soft Focus.
   Ea se holbă la obiect, dintr-odată fascinată.
   - Este gol. Crezi că Page a aruncat cristalul în pădure, ca să îi facă în ciudă lui Holland?
   - Pe lângă Fast Company, dezvoltarea cristalului a fost singura mare reuşită a lui Page. Nu cred că l-ar fi distrus.
   Jack privi gânditor la bazin.
   - I-a spus lui Holland că era chiar în faţa ochilor lui. Poate chiar spunea adevărul.
   Jack se duse la panoul de control şi apăsă un buton. Luminile subacvatice se aprinseră în cadă.
   Elizabeth se uită peste margine.
   - Crezi că l-a aruncat acolo? Dar Holland a zis că a verificat în jacuzzi.
   Luminile de sub apă dezvăluiau în mod clar interiorul căzii. Nu era nimic cufundat în apă, cu excepţia băncilor.
   - Holland nu e un geniu high-tech. Gillian i-a spus probabil că aveau să fure un cristal, aşa că o fi bănuit că Soft Focus arată ca o bucată de cuarţ.
   Jack desfăcu termosul şi scoase o mică secţiune.
   - Așa arată. Oarecum. Când nu este în stare de suspensie.
   Elizabeth înţelese dintr-odată.
   - Desigur. Este un nou tip de cristal coloidal, nu? Page l-a transportat în termos pentru că particulele sunt suspendate în lichid.
   - Doar în anumite condiţii. Soft Focus are câteva proprietăţi unice.
   Sirenele erau acum mai aproape. Elizabeth privi de-a lungul văii. Văzu mai multe lumini aprinse pe Loop Road.
   - Ai cam 10minute, spuse ea. De îndată ce ajung aici, întreaga casă va deveni scena unei crime. Nu te vor lăsa să scotoceşti după Soft Focus.
   - Dacă am dreptate, nu voi avea nevoie de 10 minute.
   Jack îndepărtase fundul recipientului. Un mic plic de plastic îi căzu în mână. Îl deschise şi azvârli conţinutul în vană.
   - Ce este? întrebă Elizabeth.
   - Catalizatorul. Spre deosebire de adevăratele cristale coloidale, Soft Focus are nevoie de această substanţă pentru ca particulele sale să se unească într-o formă semisolidă. Nu va dura mult. Dacă Page a aruncat mostra în cadă, va căpăta rapid formă.
   Elizabeth privi concentrată. La început, nu văzu nimic. Apoi observă strălucirea a ceea ce părea un ciob de sticlă albastră-verzuie pe una dintre bănci.
   - Uite-l! 
   Vocea lui Jack îi trăda satisfacţia. Îşi rulă mânecile de la cămaşă. Mai durează câteva minute şi o să îl avem în întregime.
   Bucata de cristal creştea rapid sub apă, întrucât micile particule ce pluteau invizibil reacţionau la forţa de atracţie indusă de catalizator.
   Sirenele erau prea zgomotoase acum. Prima maşină intră pe drumul de acces ce ducea spre casă.
   - Pare în regulă.
   Jack vârî mâna în apă şi luă cristalul de pe bancă.
   Îl ţinu în palmă un moment, apoi îndreptă lanterna spre centrul îui.
   Elizabeth îşi ţinu răsuflarea. Era ca şi cum ar fi privit adâncimile unui diamant ireal de strălucitor. Soft Focus strălucea cu un foc albastru-verzui. Pulsa, şi strălucea, şi sclipea.
   - Este spectaculos, şopti ea.
   - Şi este al nostru.
   Sirenele se opriră dintr-odată. Se auziră portiere trântite, apoi paşi pe veranda din spate.
   Jack strânse degetele în jurul cristalului şi îl strecură uşor în buzunar.
   - Dacă întreabă cineva, spuse el, cristalul luat de Page era doar o copie, o versiune de siguranţă a cristalului real. În mod norocos, cel real se află la loc sigur, în laboratoarele Excalibur.
   - Oare va părea credibilă povestea asta?
   - După cum am mai zis, un manager bun poate găsi scuze în orice situaţie.

Capitolul 27

   Tyler Page arăta jalnic, întins pe patul de spital. Capul îi era înfăşurat în bandaje. O linie de perfuzie atârna de pe un suport din apropiere, conţinutul acesteia picurându-i încet în vene. Ochelarii îndoiţi îi erau aşezaţi strâmb pe nas. Îl privi pe Jack cu o resemnare plină de tristeţe.
   - Ştiu că este prea târziu să îmi cer scuze, domnule Fairfax. Aş vrea să vă spun cât de rău îmi pare pentru tot ce s-a întâmplat. Nu ştiu ce m-a apucat.
   Elizabeth văzu privirea batjocoritoare din ochii lui Jack şi se apropie rapid de pat.
   - Jack înţelege, doctore Page. Ai fost o victimă a pasiunii. Ai avu o rătăcire de moment. Astfel de lucruri se întâmplă.
   Jack îşi ridică ochii spre tavan. Tyler îşi întoarse privirea posomorâtă spre Elizabeth.
   - A fost atât de frumoasă. Femeile frumoase nu observă niciodată bărbaţi ca mine. Dar ea a făcut-o. M-a făcut să mă simt genial, şi important, şi chipeş. Când eram cu ea, eram Bogart, şi Mitchum, şi Grant într-unul singur.
   - Gillian s-a folosit de tine, spuse Jack fără menajamente.
   Elizabeth se încruntă din cealaltă parte a patului.
   - Nu are rost să insistăm asupra acestui aspect.
   - Ştiu că s-a folosit de mine, recunoscu Tyler. Dar, până să înţeleg că m-a convins să fur Soft Focus pentru scopurile ei proprii, nu ca să putem fugi împreună pe o insulă tropicală, era prea târziu. Totul a devenit un coşmar. Nu am mai avut cum să scap din el.
   - De ce nu te-ai gândit să ridici telefonul şi să mă suni? întrebă Jack fără vreo urmă de compasiune în voce.
   - Jack, şopti Elizabeth.
   Vocea ei transmitea un avertisment evident, dar ea rămase cu impresia că el nu era atent la ea.
   - M-am simţit neajutorat, explică Tyler. Prins în capcana ei. Ştiţi, atunci când comandantul Gresham mi-a spus că Gillian este moartă, am simţit un înfiorător sentiment de uşurare. Era de parcă vălul mi-ar fi fost luat de pe ochi. Eram în sfârşit eliberat din ghearele ei. Privind în urmă, îmi dau seama cât de laş am fost.
   - Laş sigur nu ai fost, spuse Elizabeth cu fermitate. L-ai înfruntat pe Dawson Holland, deşi a încercat să te ucidă. A fost o dovadă de curaj. Un gest incredibil de eroic, de fapt.
   Jack ridică din sprâncene, dar nu spuse nimic.
   Tyler o privi cu o slabă speranţă.
    - Chiar credeţi asta, domnişoară Cabot?
   - Da, şi toată lumea crede la fel. 
   Elizabeth îl ţintui pe Jack cu o privire aspră.
   - Nu-i aşa, Jack?
   - Mda, sigur, spuse Jack.
   Apoi gura i se strâmbă uşor.
   - De fapt, chiar da. Ai avut tupeu să îl înfrunţi pe Dawson Holland, Tyler.
   Tyler roşi.
   - Vă mulţumesc, domnule. Domnul Holland a...?
   - Murit? 
   Jack încuviinţă din cap.
   - Acum o oră. În timpul operaţiei.
   - Înţeleg.
   Tyler arăta de parcă ar fi încercat să îşi îndrepte spatele sprijinit de perne.
   - Presupun că va trebui să fiu judecat pentru asta.
   - Nu cred, zise Jack, sigur pe el. Gresham este convins că a fost un caz clar de autoapărare. Holland încerca să ne ucidă pe noi, dacă îţi aduci aminte.
   Elizabeth întâlni privirea lui Jack deasupra patului acoperit cu cearşafuri albe. Niciunul dintre ei nu avea vreun motiv să spună că Jack reuşise deja să îl pună la pământ pe Holland când Tyler ieşise pentru scurtă vreme din starea lui de leşin şi trăsese împuşcătura fatală.
   „Detalii”, spusese Jack. „Detalii nesemnificative.”
   - Comandantul nu este mulţumit de noi, continuă Jack, dar nimeni nu merge la închisoare.
   Tyler clipi speriat.
   - Dar cu siguranţă trebuie să plătesc pentru ceea ce am făcut.
   - Excalibur nu are de gând să depună o plângere, îl anunţă Elizabeth.
   Tyler clipi din nou.
   - Nu înţeleg. Am furat rezultatele unui proiect de cercetare scump. Sunt un hoţ.
   - Excalibur s-a hotărât să treacă cu vederea acest incident, spuse Jack lipsit de emoţie. Cu atât mai mult cu cât obiectul pe care l-ai luat era doar o copie a originalului, care a fost în tot timpul ăsta în siguranţă la Excalibur.
   Tyler deschise gura.
   - Dar...
   - O nouă măsură de securitate pe care am adăugat-o luna trecută, spuse Jack. Eu şi Milo am fost singurii care au ştiut despre ea.
   - Dar...
   - Eu ar trebui să ştiu astfel de lucruri, nu crezi?
   Jack îl privi rece, cât se poate de sugestiv.
   - Doar eu sunt directorul companiei.
   Tyler se lumină, înţelegând în sfârşit.
   - Mă bucur să aud asta, domnule. A fost... extrem de inteligent şi de prevăzător din partea dumneavoastră, domnule Fairfax.
   - A fost, nu-i aşa?
   - Nu pot să vă spun cât sunt de bucuros să aflu că Excalibur nu va avea de suferit pe termen lung din cauza acţiunilor mele. Este o companie frumoasă. Familia Ingersoll m-a tratat întotdeauna bine. Îmi va fi dor de toată lumea.
   - Nu pentru multă vreme, zise Jack. Eşti aşteptat să te întorci la serviciu de îndată ce ţi se dă drumul din spital.
   Tyler se holbă la el.
   - Vreţi să mă întorc la Excalibur?
   Elizabeth zâmbi.
   - Compania are nevoie de tine, doctore Page. Eşti singurul care a înţeles vreodată cu adevărat munca teoretică făcută de Patricia Ingersoll cu cristalele coloidale. Firma ar fi pierdută fără tine.
   - Pierdută. 
   Tyler părea uimit.
   - Fără mine.
   - Categoric. 
   Elizabeth se uită la Jack.
   - Nu este aşa?
   - Sigur că da, răspunse Jack. Categoric pierdută.
   - Nu îmi dădusem seama...
   Tyler se opri şi îi privi cu mirare.
   - Nimeni nu a mai fost vreodată pierdut fără mine.

   Tensiunea din camera de consiliu de la Excalibur era atât de evidentă, că Elizabeth era uimită că putea respira în acea încăpere. Privi în jur, la feţele nerăbdătoare ale celorlalţi membri ai consiliului de administraţie.
   Cei câţiva membri ai familiei Ingersoll erau împrăştiaţi prin birou. Unii stăteau pe scaune. Alţii sorbeau cafea. Unii se plimbau dintr-o parte în alta. Toţi trecuseră de la o stare de entuziasm euforic la una de disperare adâncă.
   Elizabeth nu îi putea învinui. Prezentarea pentru Grady Veltran şi oamenii lui începuse cu trei ore în urmă. Până în acel moment, nimeni nu ieşise cu vreo veste din laborator. Cu fiecare moment ce trecea, dezastrul părea tot mai iminent.
   - Ceva s-a întâmplat.
   Angela se opri în faţa unui geam.
   - Dacă Soft Focus ar fi funcţionat aşa cum a promis Page, am fi aflat ceva deja. Trebuie să acceptăm realitatea. Suntem ruinaţi.
   - Toată munca Patriciei de atâţia ani, mormăi Ivo, unchiul lui Milo. Dusă pe apa sâmbetei.
   Angela avea o expresie sumbră.
   - Am ştiut că nu trebuie să îl lăsăm pe Jack să canalizeze toate resursele noastre către un singur proiect. V-am spus că este o greşeală. V-am spus. Ţineţi minte?
   Mătuşa lui Milo se uită urât la ea.
   - Nu că am fi avut de ales, răspunse Dolores. Compania se îndrepta spre faliment. Jack a fost singura noastră speranţa.
   Elizabeth se întoarse dinspre geam.
   - Haideţi, oameni buni, liniştiţi-vă. Dacă ar fi fost o problemă în laborator, sunt convinsă că oamenii lui Veltran ar fi plecat deja. Sunt încă aici. Le pot vedea limuzinele în parcare. Asta înseamnă că există în continuare speranţă.
   - S-a terminat, gemu Ivo. Ne aşteaptă lichidarea. Ar fi trebuit să o facem cu luni în urmă.
   Uşa se deschise înainte ca Elizabeth să poată răspunde. Toată lumea se întoarse pentru a-l vedea pe Milo intrând sobru în cameră. Jack era cu un pas în spatele lui. Feţele ambilor bărbaţi erau de necitit.
   Milo se opri şi se uită la rudele lui. Preţ de o secundă, nu trădă nicio emoţie.
   Apoi lăsă să i se întipărească pe chip un rânjet larg, băieţesc şi scoase un chiot care făcu geamurile să se zgu-duie. Îşi avântă un pumn în aer şi strigă:
   - Da. Ticălosul a funcţionat! Aşa cum a promis Page. Demonstraţia a mers perfect. Spune-le, Jack.
   Jack întâlni privirea lui Elizabeth aflată în cealaltă parte a încăperii. Zâmbetul îi era reţinut, dar satisfăcut. Nu foarte deosebit de felul în care zâmbise când făcuseră dragoste, constată ea.
   - Ei bine? îl provocă ea.
   - Am întârziat pentru că Grady Veltran a insistat să semnăm un contract preliminar de licenţiere chiar înainte să ieşim din laborator, spuse Jack. A trebuit să îi aşteptăm pe avocaţi să obţină semnăturile tuturor.
   - La naiba! 
   Ivo ţâşni în picioare.
   - La naiba! Ai reuşit.
   - Jack a reuşit. 
   Milo rânji şi îl bătu pe Jack pe spate.
   - A scos-o la capăt.
   - Noi am reuşit, împreună.
   Jack îl bătu şi el pe umăr.
   - Ai fost stăpân pe tine în timpul demonstraţiei, Milo. Nervi de oţel.
   Milo părea să nu se mai poată opri din rânjit.
   - Nu îmi vine să cred, şopti Angela, cu ochii plini de speranţă şi uşurare. A funcţionat?
   - Perfect.
   După o privire rapidă aruncată lui Jack, care se sprijinea relaxat, cu braţele încrucişate, de marginea biroului lui, Milo îşi drese vocea.
   Elizabeth îl privi pe tânărul bărbat luând o postură calculată care semăna teribil de mult cu postura rece, de director, a lui Jack. Îşi înăbuşi un zâmbet. Milo învăţa rapid. Dar, în definitiv, lua lecţii de la cel mai bun.
   - Teoriile mătuşii Patricia legate de natura fundamentală a cristalelor coloidale au fost corecte, zise Milo. Tyler Page a avut şi el dreptate când a spus că le poate face să funcţioneze. La naiba, cu toţii am avut dreptate. Arătă cu capul spre Jack. Datorită ţie şi Fondului Aurora, Excalibur va deveni un jucător important în următoarea generaţie de computere cu tehnologie bazată pe lumină.
   Elizabeth se duse la dulap, îl deschise şi scoase două găleţi argintii pe care le pusese acolo cu aproape trei ore în urmă. Fiecare conţinea câte o sticlă de şampanie. Gheaţa se topise de mult.
   - Cred că a venit momentul să sărbătorim, zise ea.
   Îi privi pe Jack şi pe Milo.
   - Aţi vrea să faceţi voi doi onorurile?
   - Oh, uau! exclamă Milo, renunţând la fel de rapid la postura calculată. Şampanie.
   - Grozavă idee.
   Jack se dezlipi de birou şi traversă încăperea pentru a lua una dintre sticle. O privi pe Elizabeth în timp ce se lupta cu dopul.
   - Să înţeleg că nu te-ai îndoit nicio clipă?
   Ea zâmbi.
   - Absolut niciuna.
   - Ce coincidenţă, zise el uşor. Nici eu.
   Ea privi în ochii lui şi văzu fericirea intensă din ei. Ştia că el vedea aceeaşi expresie reflectată în ochii ei. Amândoi ştiau că asta nu avea nimic de-a face cu Soft Focus.
   Dopul ieşi din sticlă cu un pocnet satisfăcător. Lovi tavanul. Toată lumea râse de încântare.
   Milo ridică un pahar plin.
   - Pentru Soft Focus! Şi, dacă tot ţinem toasturi, aş vrea să fiu primul care mai face unul. Pentru Jack şi Elizabeth! Să fie fericiţi până la adânci bătrâneţi!

Capitolul 28

   Întârziase.
   Îl văzu aşteptând-o de îndată ce intră în clubul Pacific Rim. Era aşezat în acelaşi separeu în care o aşteptase în ziua de după prima lor noapte nefericită împreună. Nu era o coincidenţă, bănui ea. Zâmbi pentru sine.
   Hugo, şeful de sală, se grăbi să o întâmpine.
   - Ah, aţi ajuns, domnişoară Cabot. Domnul Fairfax a sosit deja.
   - Văd asta.
   Hugo o conduse la masă. Elizabeth simţi mai multe capete întorcându-se spre ea. Văzu mai multe zâmbete şi ştiu că nu era singura care avea un vag sentiment de deja-vu. Era prima oară de la acea scenă spectaculoasă când se întâlnea cu Jack pentru prânz acolo.
   Văzu licărul de amuzament din ochii lui şi ştiu că el se desfăta văzând-o păşind cu eleganţă pe acest drum al Golgotei. Când ajunse la masă, el se ridică şi îi acoperi gura cu un sărut inconfundabil de posesiv.
   - Ai întârziat, zise el.
   Ea îl ignoră pentru a-i zâmbi lui Hugo.
   - Îţi mulţumesc.
   - Desigur, domnişoară Cabot.
   Hugo radia.
   - Vă rog permiteţi-mi să vă felicit pentru logodna dumneavoastră. Aşteptăm cu mare plăcere recepţia de vineri.
   - Şi noi o aşteptăm cu încântare, răspunse Elizabeth.
   Hugo zâmbi din nou şi se retrase.
   Elizabeth refuză să bage în seamă vreuna dintre privirile lungi de la celelalte mese. Îşi aşeză poşeta pe perne şi se strecură în separeu. Jack se aşeză vizavi de ea.
   - Probabil te întrebi de ce te-am chemat aici, începu el.
   Ea privi cu subînţeles întreaga încăpere.
   - M-am gândit că vrei să demonstrezi ceva.
   El rânji.
   - În regulă, recunosc că n-am putut rezista să nu repet scena în faţa acestui public. Am vrut să iasă perfect.
   - Până acum te descurci foarte bine. Cel puţin nu am aruncat deocamdată cu apă în tine.
   - Situaţia e categoric mai favorabilă, consimţi el.
   Ea se servi cu o baghetă.
   - Apropo, am primit un dar de logodnă de la Vicky.
   - Serios? Ce ne-a trimis?
   - Un poster cu autograf al filmului Fast Company. O să îl înrămez şi o să-l agăţ în birou.
   - L-am văzut pe Page de dimineaţă. Era entuziasmat. Se pare că filmul a fost preluat pentru distribuţie în străinătate şi o să fie disponibil şi pe video. Nu o să scoată vreodată bani, desigur, dar măcar o să existe pe piaţă.
   Jack se lăsă pe spate în separeu şi o fixă cu privirea lui directă.
   - Vrei să comanzi sau trecem direct la afaceri?
   - Începi să mă sperii, Jack.
   Se întinse spre meniu.
   - Despre ce este vorba?
   - Când eram în Mirror Springs, mi-ai făcut o ofertă.
   - Nu mi-ai răspuns la ea, din câte ţin minte.
   - M-am gândit mult.
   Ea coborî încet meniul.
   - Vorbeşti serios? Vrei să lucrezi pentru Fondul Aurora?
   - Nu tocmai. Dar ceva din cele spuse de tine m-a făcut să iau în calcul oferta.
   - Şi anume?
   - Ai menţionat că scopurile fondului sunt similare cu ceea ce urmăreşte Fairfax Consulting. Cauţi mici companii care au nevoie de capital. Eu sunt specialist în redresarea micilor companii care au probleme serioase. De ce să nu ne unim forţele şi să oferim un pachet complet de servicii?
   Ea zâmbi.
   - Mie-mi sună ca o combinaţie de succes. Dar, trebuie să recunosc, sunt uşor surprinsă. Am crezut că ideea de a primi ordine de la mine ar fi mai mult decât poţi suporta.
   - Este. 
   Se lăsă în faţă şi îşi prinse mâinile pe masă. O privi direct în ochi.
   - Te iubesc mai mult decât am iubit vreodată pe cineva în viaţa mea, dar nu intenţionez să lucrez pentru tine. Nimic personal. Pur şi simplu nu sunt bun la executat ordine. Însă am un alt aranjament în minte.
   - Ştiam eu. Există un „dacă“.
   - Nu un „dacă“, ci o alternativă. Propun o unire de forţe. Fairfax Consulting şi Fondul Aurora îşi vor menţine identitatea ca afaceri individuală, dar vor forma un parteneriat pentru a se ocupa de anumite proiecte atent alese.
   - Hmm.
   Bâzâitul estompat al telefonului ei o întrerupse în vreme ce se gândea la propunerea lui. Îşi deschise poşeta, băgă mâna şi scoase mobilul.
   - Elizabeth la telefon.
   - Lizzie?
   Vocea mereu jovială a lui Merrick îi tună în ureche.
   - Am încercat toată săptămâna să dau de tine. Ai avut ocazia să te uiţi peste planul meu de afaceri?
   Ea îşi suprimă un mormăit.
   - M-am uitat peste el, dar am fost cam ocupată în ultima vreme, Merrick. Cu aranjamentele pentru petrecerea de logodnă şi toate celelalte, nu am apucat...
   - Ştiu, ştiu. Felicitări, apropo! Dar să revenim la plan... Este ceva mare, Lizzie. Simt asta cu tot sufletul.
   - După cum ţi-am spus, nu am avut timp să citesc planul în detaliu, Merrick.
   Văzu o strălucire apărând în ochii lui Jack. Nu discutase despre planul de afaceri al lui Merrick cu el, şi era destul de sigură că el ştia de ce nu o făcuse. Dezaprobarea lui evidentă o irita, aşa că adăugă grăbită:
   - Dar am încredere în instinctele tale. Îţi voi transfera fondurile în cont de îndată.
   - Hei, Lizzie, este grozav.
   Entuziasmul lui Merrick era, ca de obicei, contagios.
   - Fantastic. Nu vei regreta asta. Lucrurile vor merge bine de data asta. Vei vedea.
   - Dă-mi telefonul!
   Jack se întinse peste masă şi i-l îndepărtă abil din degete.
   Ea se uită urât la el.
   - Ce crezi că faci?
   El îi ignoră enervarea crescândă.
   - Merrick? Jack Fairfax la telefon. Da, da, ştiu cât de norocos sunt. Acum, în legătură cu planul tău de afaceri. Fondul Aurora şi Fairfax Consulting tocmai pun la cale o fuziune. Dacă primeşti fondurile, primeşti şi consilierea.
   Elizabeth fu de-a dreptul şocată. Încercă să îi smulgă telefonul din mână.
   - Jack, aşteaptă, nu am discutat despre asta încă.
   El ţinu telefonul departe de ea şi continuă să i se adreseze lui Merrick:
   - O să lucrez cu Elizabeth, nu pentru ea. Nu, nu am semnat hârtiile încă.
   - Nici măcar nu am discutat despre detalii.
   Elizabeth se ridică şi încercă să îşi recupereze telefonul din mâinile lui.
   - Aş putea foarte bine să mă fi răzgândit.
   Jack îşi plecă uşor capul pentru a-i face semn spre cei 3 directori aşezaţi în separeul de dincolo de culoar. Ea se uită şi văzu că stăteau în aşteptare.
   - Sunt de acord, zise Jack. O împerechere bună de aptitudini şi nişe de piaţă. Mersi, şi mie mi s-a părut o idee bună.
   Roşind furioasă, Elizabeth se lăsă din nou pe scaun lipsită de graţie. Bătu nervoasă în masă cu una dintre unghiile roşii timp ce el încheia apelul.
   - Ne-am înţeles, spuse el într-un final. Rămâne să mai vorbim.
   Îi întinse telefonul înapoi lui Elizabeth.
   - Poftim, primul nostru client comun.
   Se uită chiorâş la el.
   - Cam prematur, nu crezi? Ceva îmi spune că, dacă acesta este un exemplu al modului în care faci afaceri, această unire de forţe nu va fi la fel de uşoară şi de lipsită de probleme pe cât crezi.
   - Îţi retragi oferta?
   - Oferta iniţială, îi aminti ea sec, era ca tu să lucrezi pentru Fondul Aurora. Nu o fuziune.
   - Eşti supărată doar pentru că nu vreau o schemă organizaţională în care eu să primesc ordine de la tine.
   Ea deschise gura să îl contrazică, ezită şi cedă într-un final râsului care clocotea în ea.
   - La naiba! A fost o fantezie atât de frumoasă.
   El rânji.
   - Vrei o fantezie bună? Aşteaptă până diseară. Ţi-am cumpărat o carte despre masaje. Şi, dacă asta nu funcţionează, cred că mai pot găsi ceva care să te amuze, în plus, nu va fi doar o fantezie. Îţi garantez asta.
   Simţi cum se încinge de la căldura iubirii ce ardea în ochii lui. Era ceva autentic. O iubire care avea să reziste o viaţă întreagă. Ştia asta cu aceeaşi siguranţă cu care ştia că soarele avea să răsară din nou.
   - La ce te gândeşti? întrebă el.
   - Că am avut noroc.
   - Categoric.
   El zâmbi.
   - Ne-am ales cu un final fericit. 

 

SFÂRȘIT