Liliacul, Jo Nesbo

 ...........................................

5.

 

                 Muzica era asurzitoare și Harry trebui să se aplece spre el ca să audă ce-i spunea.

   Teddy o ridica în slăvi pe noua sa vedetă, Melissa, care avea 19 ani şi care, în clipa aceea, încingea la roşu atmosfera. Nu era nicio exagerare, trebui să admită Harry.
   - Zvonurile. Ele fac treaba, zise Teddy. Poţi să-ţi faci tu reclamă cât pofteşti, dar până la urmă o singură chestie vinde, zvonul care circulă din gură-n gură.
   Şi zvonurile îşi făcuseră bine treaba, fiindcă pentru prima oară după multă vreme clubul era aproape plin. După numărul în care Melissa întruchipă o văcăriţă cu lasou, bărbaţii ovaţionară cu entuziasm, ba chiar şi minoritatea femeiască aplaudă politicos.
   - Vezi, urmă Teddy, n-are succes fiindcă a născocit un număr nou - doar e striptease clasic, Dumnezeu ştie că-i aşa. Am mai avut pe-aici o duzină de fete care făceau acelaşi număr şi niciun client nu dădea vreun semn că i-ar păsa măcar atâtica. Motivul e altul, e vorba de inocentă şi emoţie.
   Din experienţă, totuşi, Teddy ştia că asemenea valuri de popularitate erau, din păcate, trecătoare. Pe de o parte, publicul era mereu în căutare de ceva nou; pe de alta, branşa asta avea o neplăcută tendinţă de a-şi devora propriile odrasle.
   - Pentru dansul la bară ai nevoie de entuziasm, răcni Teddy peste bubuitul ritmurilor disco. Nu foarte multe dintre fete reuşesc să-şi păstreze entuziasmul, oricât de tare ar încerca. Patru spectacole în fiecare zi nenorocită. Îţi pierzi interesul şi uiţi de public. Am văzut asta întâmplându-se de-o mulţime de ori. Nu contează cât de populară eşti, un ochi exersat îşi dă seama când se stinge o stea.
   - Cum?
   - Păi sunt dansatoare, nu? Trebuie s-asculte muzica, să o interiorizeze, din astea. Când se „agită” şi-s un pic înaintea ritmului nu e ce-ai putea crede, adică un semn că-s prea entuziaste. Dimpotrivă, e un semn că li s-a făcut lehamite şi că vor să scape cât mai rapid. Şi, adesea subconştient, îşi reduc din mişcări, aşa că detaliile dansului sunt diminuate. E la fel cu cei care au spus acelaşi banc de multe ori; încep să lase pe dinafară amănuntele mici, dar semnificative care te fac să râzi când vine poanta. Şi în privinţa chestiei ăsteia e greu de făcut ceva - limbajul trupului nu minte şi se transmite audienţei. Fetele sunt conştiente de asta şi, ca să condimenteze spectacolul, să-i ridice nivelul, beau câteva pahare înainte să urce pe scenă. Uneori prea multe. Iar după o vreme...
   Teddy îşi lipi un deget de o nară şi mimă trasul pe nas.
   Harry încuviinţă. Era o poveste familiară.
   - Descoperă prafurile. Şi astea, spre deosebire de alcool, le fac vioaie. Plus că au auzit ele că le şi ajută să se menţină zvelte. Şi îndată ajung să ia tot mai mult ca să obţină starea care le trebuie ca să dea, seară de seară, ce au mai bun din ele. Ajung rapid să nu-şi mai poată face numărul fără. Apoi, nu după multă vreme, efectele devin vizibile, fetele observă că-şi pierd concentrarea şi încep să urască gloata de beţivani voioşi. Şi într-o noapte ies de pe scenă, furioase, înlăcrimate. Se ceartă cu directorul, îşi iau o săptămână de concediu şi-apoi se întorc. Dar nu mai pot simţi atmosfera, pâlpâirea aceea interioară care le-a ajutat cândva să se sincronizeze.
   Publicul începe să tropăie nemulţumit şi, până la urmă, vine vremea să termini cu meseria asta şi să-ţi vezi de viaţă.
   Da, Teddy se afla în miezul palpitând al lucrurilor. Dar toate acestea se găseau în viitor. Acum, era timpul să mulgă vaca, pe cea care stătea acum pe scenă cu ochi mari şi ugere pline mai să plesnească şi care era probabil - ţinând seama de împrejurări - o vacă foarte fericită.
   - Nu ţi-ar veni să crezi dacă ţi-aş spune cine vine pe-aici ca să vadă ce prospătură avem, chicoti Teddy, scuturându-şi cu un bobârnac reverul hainei. Unii fac parte chiar din breasla ta, ca să spun aşa. Şi nu-s tocmai băieţi din josul ierarhiei.
   - Un pic de striptease nu face rău nimănui, cred.
   - Păăăi, tărăgănă Teddy. Nu ştiu ce să zic despre asta. Atâta vreme cât plătesc pagubele după aia, presupun că o zgârietură pe ici, pe colo nu-i chiar aşa de gravă.
   - Ce vrei să spui?
   - Mai nimic. Destul cu asta. Ce te-aduce încoace, domnule detectiv?
   - Două lucruri. Fata care a fost găsită în Centennial Park s-a dovedit a nu fi chiar inocenţa întruchipată, cum părea la prima vedere. Probele de sânge au arătat că era plină de amfetamine şi, la o cercetare mai amănunţită, urmele ne-au adus aici. Am descoperit, de fapt, că a fost pe scenă în seara aceea, înainte să dispară.
   - Barbara, da. Tragic, într-adevăr, făcu Teddy străduindu-se să se arate îndurerat. Nu era ea cine ştie ce dansatoare, dar era o fată extraordinară. Aţi aflat ceva?
   - Speram să ne poţi ajuta tu, Mongabi.
   Cu un gest nervos, Teddy îşi trecu mâna prin părul pieptănat pe spate şi dat cu gel.
   - Îmi pare rău, şefu’. Nu era în turma mea. Cu Sammy trebuie să vorbeşti. Apare mai târziu.
   O pereche de ţâţe enorme, înveşmântate în satin, îi blocară vederea pentru o clipă, apoi îşi văzură de drum şi, când se uită, Harry băgă de seamă că pe masă, lângă el, răsărise un cocteil pestriţ.
   - Ziceai că ai venit pentru două lucruri, şefu’. Care era al doilea?
   - A, da. O chestiune absolut privată, Mongabi. Mă întrebam dacă l-ai mai văzut până acum pe amicul meu de colo? întrebă Harry şi arătă spre bar, unde o siluetă înaltă, în smoching, le făcu din mână.
   Teddy clătină din cap.
   - Eşti absolut sigur, Mongabi? E destul de bine cunoscut. În curând o să ajungă campionul la box al Australiei.
   Urmă un moment de tăcere. Ochii lui Teddy Mongabi sclipiră alert.
   - Ce vrei să...?
   - Categoria grea, se înţelege de la sine.
   Harry descoperi paiul printre umbreluţele şi feliile de lămâie din pahar şi sorbi din cocteilul de fructe.
   Teddy se sili să zâmbească.
   - Domnule detectiv, mă-nşel eu sau până acum am avut o conversaţie plăcută?
   - Chiar aşa, plăcută. Dar nu totul în viaţă e plăcut. Momentul plăcut s-a terminat.
   - Uite ce-i, detectiv Holy, şi eu cred că nimic din ce s-a întâmplat recent n-a fost tocmai plăcut. Îmi pare rău. Deşi ar trebui să-ţi asumi şi tu o parte din vină, să ştii. Când ai intrat aici, în seara asta, am crezut că se înţelege de la sine că trecutul a rămas în urma noastră. Cred că sunt nişte lucruri în privinţa cărora ne putem înţelege. Vorbim aceeaşi limbă, şefu’.
   Se lăsă o tăcere scurtă şi, dintr-odată, muzica disco se opri. Teddy ezită.
   Cu un bolborosit zgomotos, Harry trase cu paiul ultimele picături de suc.
   Teddy înghiţi în sec.
   - Ştiu, de exemplu, că Melissa nu are vreun program special pe restul serii, zise aruncându-i o privire imploratoare lui Harry.
   - Mulţumesc, Mongabi, apreciez că te-ai gândit la mine. Dar n-am, pur şi simplu, timp acum. Trebuie să termin cu povestea asta şi-apoi am şters-o de aici.
   Scoase din haină un baston negru de poliţie.
   - Aşa de ocupaţi suntem că nici nu ştiu dacă o să am timp să te omor ca lumea, zise Harry.
   - Ce naiba...?
   Harry se ridică în picioare.
   - Sper că Geoff şi Ivan sunt de serviciu în seara asta. Prietenul meu abia aşteaptă să-i cunoască, să ştii.
   Teddy se ridică şi el.
   - Închide ochii, zise Harry şi lovi.

46

Momeală

   - Mdaa?
   - Alo, cu Evans vorbesc?
   - Posibil. Cine întreabă?
   - Salut, sunt Birgitta, prietena lui Inger. Ne-am întâlnit de vreo două ori la Albury. Am păr lung, blond, un pic roşcat. Mă ţii minte?
   - Sigur că te ţin minte. Ce mai faci? De unde ai făcut rost de numărul meu?
   - Sunt bine. Cu suişuri şi coborâşuri, îţi dai seama. Cam deprimată din cauza lui Inger şi restul, dar nu vreau să te bat la cap cu asta. Inger mi-a dat numărul tău, în caz că era nevoie s-o sunăm când se ducea în Nimbin.
   - Înţeleg.
   - Da, şi chestia e că ai ceva ce-mi trebuie, Evans, ştiu că ai.
   - Aşaa, ce?
   - Chestii.
   - Am priceput. Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar mă îndoiesc că am ce cauţi tu. Ascultă... ăă... Birgitta...
   - Nu înţelegi, trebuie să ne întâlnim!
   - Uşurel. Pentru ce-ţi trebuie ţie sunt încă 100 de furnizori şi asta nu-i o linie sigură, aşa că-ţi sugerez să nu te ia gura pe dinainte. Îmi pare rău, nu te pot ajuta.
   - Ce-mi trebuie mie începe cu „m”, nu cu „h”. Şi eşti singura persoană care are aşa ceva.
   - Prostii.
   - Bine, mai sunt vreo câţiva, dar n-am încredere în niciunul. Cumpăr pentru mai multă lume. Am nevoie de multă şi plătesc bine.
   - Sunt cam prins acum, Birgitta. Nu mai suna aici, te rog.
   - Stai! Pot să... ştiu nişte lucruri. Ştiu ce-ţi place.
   - Ce-mi place?
   - Ce-ţi... place cu adevărat. Ce te stârneşte.
   - ...
   - Scuze, a trebuit să invit pe cineva afară din cameră. Îmi dai dureri de cap, nu alta. Aşadar... ce crezi tu că-mi place, Birgitta?
   - Nu pot să spun la telefon, dar... sunt blondă şi... îmi place şi mie chestia aia.
   - Fir-ar, ce bârfesc fetele! Mereu surprinzătoare. Credeam că Inger şi-a ţinut gura în privinţa asta.
   - Când ne putem vedea, Evans? E urgent.
   ...
   - O să ajung în Sydney poimâine, dar probabil c-ar trebui să am în vedere un zbor mai devreme de-atât...?
   - Da!
   - Hm.
   - Când putem să...?
   - Şş, Birgitta, mă gândesc.
   ...
   - Bun, ascultă cu atenţie. Ia-o pe Darlington Road mâine seară la 8. Opreşte pe stânga, la Hungry Jack’s. Uită-te după un Holden negru, cu geamuri fumurii. Dacă nu-i acolo până în 8 şi jumătate, poţi să pleci. Şi ai grijă să-ţi pot vedea părul.

47

Date

   - Ultima oară? Să vedem... Kristin m-a sunat acasă într-o seară, din senin. Cred că băuse un pic. M-a făcut cu ou şi cu oţet pentru o chestie, nu mai ţin minte ce. Probabil pentru că-i distrusesem viaţa. Avea tendinţa să creadă că oamenii din jur distrug mereu lucrurile pe care ea le-a plănuit cu atâta grijă.
   - Aşa e cu fetele care au crescut singure, jucându-se cu păpuşile.
   - Poate. Dar, cum îţi spuneam, nu mai ţin minte. Rar se întâmpla să fiu treaz pe-atunci.
   Harry se ridică în coate pe nisip şi cercetă din priviri marea. Coamele albe ale valurilor se înălţau şi, atunci când cădeau la loc, zdrobindu-se de stâncile abrupte aflate dincolo de plaja Bondi, spuma stăruia în aer încă o clipă şi licărea în soare ca sticla pisată.
   - Dar am mai văzut-o încă o dată. M-a vizitat la spital după accident. Mai întâi, când am deschis ochii, mi s-a părut că visez când am văzut-o la căpătâiul patului, palidă, aproape transparentă. Era la fel de frumoasă ca întâia oară când o văzusem.
   Birgitta îl împunse cu degetul în coaste.
   - Am cam exagerat cu sentimentalismul?
   - Deloc, continuă.
   Stătea pe burtă şi se hlizea.
   - Păi cum aşa? Ar trebui să fii un pic geloasă când vorbesc despre o iubire de altădată. Dar cu cât intru mai mult în detalii despre trecutul meu romantic, cu atât pare să-ţi placă mai mult.
   Birgitta îi aruncă o privire pe deasupra ochelarilor de soare.
   - Îmi place să aflu că poliţaiul meu cel bărbătos a avut o viaţă sentimentală. Chiar dacă a avut-o cu ceva timp în urmă.
   - Cu ceva timp în urmă? Păi acum ce se cheamă că e?
   Ea râse.
   - Acum este vorba despre o legătură de vacanţă matură, bine chibzuită, care nu devine prea intensă, dar are la pachet suficient sex cât să merite osteneala.
   Harry scutură din cap.
   - Nu-i adevărat, Birgitta, şi ştii asta.
   - E adevărat, dar e în regulă, Harry. Deocamdată. Continuă-ţi povestea. Dacă detaliile devin prea personale, o să te anunţ. Şi, oricum, o să-mi vină şi mie rândul dup-aia, când o să-ţi povestesc despre fostul meu iubit, zise ea foindu-se pe nisipul fierbinte cu o expresie mulţumită pe figură. Foştii mei iubiţi, de fapt.
   Harry îi îndepărtă cu palma nisipul de pe spatele alb.
   - Sigur n-o să te arzi? La soarele ăsta, cu pielea ta...
   - Doar tu însuţi m-ai dat cu loţiune, herr Hole!
   - Mă întreb dacă are un factor de protecţie suficient de ridicat. OK, las-o baltă. Pur şi simplu nu voiam să te alegi cu arsuri.
   Harry se uită lung la pielea ei albă, sensibilă la lumină. Când îi ceruse favorul, Birgitta zisese da pe loc - fără vreo ezitare.
   - Relaxează-te, tati, şi spune povestea.

   Ventilatorul nu funcţiona.
   - Rahat, era nou-nouţ! se lamentă Watkins, arzându-i aparatului o scatoalcă, în vreme ce apăsa fără folos întrerupătorul.
   Însă ventilatorul devenise o masă de aluminiu tăcut şi electricitate moartă.
   McCormack mârâi.
   - Lasă-l, Larry. Cere-i Laurei unul nou. Azi e Ziua Z şi avem pe cap lucruri mai importante. Larry?
   Watkins, iritat, mută ventilatorul într-o parte.
   - Totul e gata, şefu’. Avem 3 maşini în zonă. Domnişoara Enquist va avea un transmiţător radio, ca să ne putem da seama unde e în orice moment, plus un microfon, ca să putem auzi şi evalua situaţia. Planul este că îl aducem la ea în apartament, unde Holy, Lebie şi cu mine o să fim ascunşi în şifonierul din dormitor, pe balcon şi, respectiv, pe coridor. Dacă se întâmplă ceva în maşină sau dacă schimbă traseul, o să se ţină după ei trei echipaje.
   - Ce strategie abordăm?
   Yong îşi îndreptă ochelarii.
   - Treaba ei este să-l facă să zică ceva despre crime, şefu’. O să mărească presiunea asupra lui ameninţându-l că se duce la poliţie să spună ce ştie de la Inger despre năravurile lui sexuale. Dacă e sigur că fata nu poate să scape, e posibil ca White să-şi dea drumul la gură.
   - Cât aşteptăm înainte să intervenim?
   - Până ce avem pe bandă dovezi concrete. În cel mai rău caz, până încearcă s-o agreseze.
   - Risc?
   - Sunt nişte riscuri, normal, dar nu poţi să strângi pe cineva de gât cât ai bate din palme. Suntem, oricum ar fi, la câteva secunde distanţă.
   - Dar dacă are o armă?
   Yong ridică din umeri.
   - Din ce ştim, ar fi un comportament atipic pentru persoana în cauză, şefu’.
   McCormack se ridicase de pe scaun şi începuse să se preumble încoace şi-ncolo prin încăperea micuţă. Îi amintea lui Harry de un leopard bătrân şi gras pe care-l văzuse, copil fiind, la zoo. Cuşca era atât de mică încât începea să-şi răsucească partea anterioară a corpului înainte ca partea posterioară să fi terminat răsucirea precedentă. Înainte şi înapoi. Înainte şi înapoi.
   - Dar dacă vrea sex înainte să spună sau să facă ceva?
   - O să-l refuze. O să spună că s-a răzgândit, că a zis doar aşa, ca să facă rost de morfină.
   - Şi după aia îl lăsăm în pace?
   - Nu facem valuri decât dacă ştim că-l avem cu ceva la mână, şefu’.
   McCormack îşi supse buza de sus.
   - De ce a fost ea de acord să facă asta?
   Tăcere.
   - Fiindcă nu-i plac violatorii şi criminalii, zise după o pauză lungă Harry.
   - În afară de asta.
   O tăcere încă şi mai lungă.
   - Fiindcă am rugat-o eu, spuse în cele din urmă Harry.

   - Pot să te deranjez, Yong?
   Yong Sue ridică privirea de pe ecranul computerului, zâmbind.
   - Sigur, amice.
   Harry se lăsă greoi pe un scaun. Poliţistul cel ocupat îşi văzu de bătut la tastatură, cu un ochi la ecran şi cu unul spre el.
   - Ar fi drăguţ dacă asta ar rămâne între noi, Yong, dar să ştii că mi-am pierdut credinţa.
   Yong se opri din ţăcănit.
   - Cred că Evans White e o pistă falsă, continuă Harry.
   Yong păru uluit.
   - De ce?
   - E cam greu de explicat, dar sunt nişte lucruri pe care nu mi le pot scoate din minte. Andrew a încercat să-mi spună ceva la spital. Ba chiar şi mai înainte.
   Se opri. Yong îi făcu semn să continue.
   - Încerca să-mi spună că soluţia era mai aproape de casă decât îmi închipuiam. Cred că vinovatul e cineva pe care Andrew, dintr-un motiv oarecare, nu l-a putut aresta el însuşi. Îi trebuia o persoană din afară. Unul ca mine - un norvegian apărut pe nepusă masă şi care apoi trebuie să ia următorul avion înapoi. Am ajuns la concluzia asta pe când credeam că Otto Rechtnagel e criminalul şi că, întrucât era un prieten apropiat, Andrew voia ca altcineva să-l oprească. Însă ceva în toată povestea asta nu-mi pica bine. Acum îmi dau seama că nu Otto era persoana pe care voia Andrew să pun mâna, ci altcineva.
   Yong îşi drese vocea.
   - N-am mai adus vorba despre asta, Harry, dar am fost surprins când Andrew a venit cu martorul ăsta care-l văzuse pe Evans White în Nimbin în aceeaşi zi în care a fost omorâtă Holter. Acum, dacă stau să mă gândesc, am avut senzaţia că poate Andrew avea un alt motiv să mute atenţia noastră de la Evans White - tipul îl avea cu ceva la mână. Evans White ştia că Andrew consuma heroină şi ar fi putut, cu asta, să facă să fie dat afară din poliţie şi băgat la închisoare. Nu-mi place ideea asta, dar te-ai gândit la posibilitatea ca Andrew şi White să fi ajuns la o înţelegere? Că Andrew avea să se asigure că Evans White era ocolit de anchetă?
   - Începe să devină încurcată treaba, Yong, dar... mda, m-am gândit şi eu la posibilitatea asta. Şi am respins-o. Nu uita că Andrew ne-a ajutat să-l identificăm şi să-l găsim pe Evans White, după fotografie.
   - Hm, făcu Yong scărpinându-se la ceafă cu un creion. Am fi reuşit şi fără el, dar ne-ar fi luat mai mult. Ştii care-s şansele, raportat la toate cazurile, ca partenerul unei persoane omorâte să fie făptaşul? Patruzeci şi opt la sută. Andrew ştia că vom investi resurse substanţiale ca să-l găsim pe iubitul secret al lui Inger Holter, după ce traduceam scrisoarea. Aşa că, dacă voia cu adevărat să-l apere pe White şi să-l ţină totodată sub radar, putea la fel de bine şi să fie de ajutor. De dragul aparenţelor. Ţie ţi s-a părut remarcabil, de pildă, că a putut recunoaşte imediat nişte pereţi într-un loc în care nu mai fusese decât o dată, drogat, acum vreo sută de ani.
   - Poate că ai dreptate, Yong, nu ştiu. Oricum, nu cred că are rost să ridicăm prea multe semne de întrebare acum, când băieţii ştiu ce au de făcut. Poate că, strâns cu uşa, Evans White o să se dovedească până la urmă a fi omul nostru. Dar, dacă aş fi crezut asta cu adevărat, n-aş fi rugat-o niciodată pe Birgitta să participe.
   - Cine crezi, deci, că e omul nostru?
   - Adică cine cred de data asta, nu?
   Yong zâmbi.
   - Ceva de genu’.
   Harry îşi frecă îngândurat bărbia.
   - Am dat deja alarma de două ori, Yong. Şi, din ce ştiu, a treia oară când băiatul a strigat „Lupul!”, n-a mai dat nimeni fuga la stână. Aşa că e necesar, de data asta, să fiu sută la sută sigur.
   - De ce ai venit la mine cu asta, Harry? De ce nu te-ai dus la unul dintre şefi?
   - Fiindcă poţi să faci vreo două chestii pentru mine, să investighezi discret şi să găseşti datele care-mi trebuie fără să se prindă nimeni altcineva din clădirea asta.
   - Să nu mai ştie nimeni, adică?
   - Ştiu că sună cam dubios. Şi ştiu că ai mai multe de pierdut decât majoritatea, dar eşti singurul care mă poate ajuta, Yong. Ce spui?
   Yong îl măsură îndelung cu privirea.
   - O să ne ajute să găsim criminalul, Harry?
   - Aşa sper.

48

Planul

   - Bravo, recepţie.
   Staţia radio pârâi.
   - Radioul merge cum trebuie, zise Lebie. Care-i treaba înăuntru?
   - E-n regulă, răspunse Harry.
   Stătea pe patul făcut, studiind o fotografie a Birgittei aflată pe noptieră.
   Era o poză de la ceremonia de confirmare religioasă. Arăta serioasă, tânără şi ciudată, cu păr cârlionţat şi fără pistrui, din pricină că fotografia fusese supraexpusă. Nu arăta bine. Birgitta îi spusese că păstra poza ca pe o îmbărbătare pentru zilele proaste, ca dovadă că izbutise să progreseze în ciuda a tot şi toate.
   - Cum stăm cu timpul? întrebă Lebie.
   - Birgitta termină lucrul în 15 minute. Ai noştri sunt la Albury chiar acum, îi pun microfonul şi emiţătorul.
   - O s-o ducă cu maşina până pe Darlinghurst Road?
   - Nu. Nu ştim pe unde e White, exact. S-ar putea s-o vadă coborând dintr-o maşină şi să intre la bănuieli. O să meargă pe jos de la Albury.
   Vocea lui Watkins se auzi de pe coridor.
   - Perfect. Pot să mă postez după colţ, dincolo de intrare, şi să-i urmăresc fără să fiu văzut. Aşa o să avem contact vizual tot drumul. Tu unde eşti, Holy?
   - Aici, înăuntru, domnule. V-am auzit. Mă bucur să aud asta, domnule.
   - Cum stăm cu legătura radio, Lebie?
   - E funcţională, domnule. Toată lumea e pe poziţie. Aşteptăm.
   Harry răsucise gândul pe toate părţile. Din toate perspectivele. Îşi adusese singur argumente şi contraargumente, încercase toate abordările cu putinţă şi decisese, până la urmă, că nu-i păsa dacă ea avea să vadă în asta un clişeu oribil, o formă copilărească de exprimare sau un fel comod de evadare. Desfăcu din ambalaj trandafirul sălbatic pe care-l cumpărase şi-l puse în paharul cu apă aflat lângă poza de pe noptieră.
   Şovăi. Poate că avea să-i distragă atenţia? Poate că Evans White avea să pună întrebări, dacă vedea un trandafir lângă patul ei? Îşi trecu degetul arătător peste unul dintre spini. Nu. Birgitta avea să aprecieze încurajarea; vederea trandafirului avea s-o facă să se simtă mai puternică.
   Se uită la ceas. Era ora 8.
   - Bine, hai să-i dăm drumul! strigă înspre salon.

49

O plimbare prin parc

   Ceva nu era în regulă. Harry nu auzea ce spun, auzea însă, din salon, pârâiturile staţiei. Şi era prea mult. Toţi ştiau dinainte ce aveau de făcut, aşa că, dacă ar fi mers totul după plan, n-ar fi fost necesară atâta vorbărie în staţii.
   - Futu-i, futu-i, futu-i, zise Watkins.
   Lebie îşi îndepărtă căştile de pe urechi şi se întoarse spre Harry.
   - N-a apărut, zise.
   - Cum?
   - A ieşit din Albury la exact 8 şi un sfert. Nu i-ar fi luat mai mult de 10 minute de mers până în King’s Cross. Asta era acum 25 de minute.
   - Credeam că o să fie sub supraveghere tot timpul!
   - Odată ajunsă la locul de întâlnire, da. De ce ar fi...?
   - Şi microfonul ei? Îl avea pornit când a plecat, nu?
   - Au pierdut legătura cu ea. La un moment dat, nu s-a mai auzit nimic. Niciun sunet.
   - Ai o hartă pe undeva? Pe ce drum a apucat-o? întrebă Harry repede, cu voce scăzută.
   Lebie scoase atlasul străzilor din geantă şi i-l întinse lui Harry, care răsfoi până la pagina cu Paddington şi King’s Cross.
   - Pe unde ar fi putut s-o ia? întrebă Lebie prin staţie.
   - Pe cel mai simplu drum, pe Victoria Street, veni răspunsul.
   - Uite, zise Harry. Pe după colţ, pe Oxford Street, pe Victoria, pe lângă spitalul St Vincent, prin Green Park, apoi pe la intersecţie, unde începe Darlinghurst Road şi încă 200 de metri pe ea, până la Hungry Jack’s.
   Mai simplu nici că se putea, ce naiba!
   Watkins luă microfonul staţiei.
   - Smith, trimite două maşini pe Victoria Street s-o găsească pe fată. Zi-le celor de la Albury să dea o mână de ajutor. O maşină să rămână în faţa localului, în caz că apare totuşi. Mişcaţi-vă rapid şi nu faceţi zarvă. Raportaţi imediat ce aflaţi ceva.
   Lăsă deoparte microfonul.
   - Futu-i, futu-i şi iar futu-i! Ce pizda mă-sii se întâmplă? A dat vreo maşină peste ea? Au jefuit-o? Au violat-o? Căcat, căcat, căcat.
   Lebie şi Harry schimbară priviri.
   - Poate că Evans White a trecut cu maşina pe Victoria, a văzut-o şi a luat-o cu el, sugeră Lebie. Ştie cum arată, de la Albury, şi poate c-a recunoscut-o.
   - Transmiţătorul radio, zise Harry, ar trebui să funcţioneze încă!
   - Bravo, Bravo! Watkins, recepţie. Primiţi vreun semnal de la transmiţătorul ei?... Da?... Înspre Albury? Atunci nu-i departe. Iute, iute, iute. Foarte bine! Terminat!
   Cei 3 bărbaţi rămaseră tăcuţi. Lebie îi aruncă o privire lui Harry.
   - Întreabă dacă au văzut maşina lui White, zise Harry.
   - Bravo, recepţie. Aici Lebie. Ce se ştie de Holdenul negru? L-a văzut cineva până acum?
   - Negativ.
   Watkins sări de pe scaun şi începu să se plimbe prin încăpere, înjurând încet. Harry stătuse pe vine încă de când intrase în salon şi abia acum observă că îl dureau muşchii încordaţi.
   Radioul pârâi.
   - Charlie, aici Bravo. Recepţie.
   Lebie apăsă butonul microfonului.
   - Aici Charlie, Bravo. Spune-mi.
   - Aici Stolz. Am găsit geanta cu transmiţătorul şi microfonul în Green Park. Fata s-a făcut nevăzută.
   - În geantă? zise Harry. Nu trebuia să le aibă lipite de ea cu bandă adezivă?
   Watkins se foi.
   - Probabil am uitat să zic, dar am discutat ce s-ar întâmpla dacă ar intra în contact fizic cu ea... dacă o ia în braţe şi... înţelegi tu - se dă la ea. Domnişoara Enquist a fost de acord că ar fi mai sigur să ţină echipamentul în geantă.
   Harry îşi trăsese deja geaca pe el.
   - Unde te duci? întrebă Lebie.
   - O aştepta, spuse Harry. Poate c-a urmărit-o de la Albury. Nici măcar nu i-a dat vreo şansă să ţipe. Aş zice că a folosit şi aici o cârpă cu eter. Ca în cazul lui Otto Rechtnagel.
   - Pe stradă? întrebă sceptic Lebie.
   - Nu. În parc. Am plecat. Ştiu pe cineva acolo.

   Joseph clipea fără oprire. Era incredibil de beat.
   - Cred că s-au oprit aici să se pupăcească, Harry.
   - Ai mai zis asta de 4 ori, Joseph. Cum arăta bărbatul? Unde se duceau? Avea maşină?
   - Când am văzut-o cât de împleticit merge, Mikke şi cu mine am zis că-i mai beată ca noi. Cred că Mikke e invidios. He, he. Salută-l pe Mikke. E din Finlanda.
   Mikke zăcea pe cealaltă bancă, deja căzut în inconştienţă.
   - Uită-te la mine, Joseph! Uită-te la mine. Trebuie s-o găsesc. Înţelegi? Tipul ăla e probabil un ucigaş.
   - Încerc, Harry. Chiar încerc. Rahat, aş vrea să te pot ajuta.
   Joseph strânse din pleoape şi gemu, izbindu-şi fruntea cu pumnul.
   - Lumina-i aşa de proastă în parcul ăsta, că n-am văzut mare lucru. Cred că era un tip solid.
   - Gras? Slab? Blond? Brunet? Şchiop? Ochelari? Barbă? Şapcă pe cap?
   Joseph, în loc să răspundă, îşi dădu ochii peste cap.
   - Ai un tabacioc, moşule? Îmi limpezeşte mintea.
   Dar toate ţigările din lume n-ar fi reuşit să spulbere pâcla de alcool ce-i înceţoşa creierul lui Joseph. Harry îi lăsă restul pachetului şi-i spuse să-l întrebe pe Mikke, după ce-şi revenea, dacă-şi aminteşte ceva. Dar nu se aştepta la cine ştie ce.

   Când Harry se întoarse în apartamentul Birgittei, se făcuse deja ora 2 dimineaţa. Lebie, care stătea lângă staţie, îl întâmpină cu o privire plină de milă.
   - Ai luat-o la suceală prin zonă, nu? Şi... nimic?
   Suceală? Lui Harry îi scăpa înţelesul expresiei, însă încuviinţă din cap.
   - Nimic, zise el, prăbuşindu-se pe un scaun.
   - Care era atmosfera la secţie? întrebă Lebie.
   Harry se căută de ţigări, apoi îşi aminti că-i lăsase pachetul lui Joseph.
   - Nebunie totală. Watkins e pe cale s-o ia razna şi maşinile gonesc prin Sydney aiurea, ca nişte găini fără cap, cu sirenele pornite. Despre White se ştie doar că a plecat azi din apartamentul lui din Nimbin şi a luat zborul de ora 4 spre Sydney. De atunci, nu l-a mai văzut nimeni.
   Îi ceru lui Lebie o ţigară şi fumară în tăcere.
   - Du-te acasă şi dormi vreo câteva ceasuri, şefu’. Rămân eu aici în caz că Birgitta se întoarce. Las staţia pornită, să fiu la curent cu ce se mai întâmplă.
   - Pot să dorm şi aici, Harry.
   Harry scutură din cap.
   - Du-te acasă. Te sun dacă apare ceva nou.
   Lebie îşi puse pe craniul lucios o şapcă cu însemnele echipei Sydney Bears şi porni spre uşă.
   - O găsim noi. Simt asta în măduva oaselor. Rezistă, prietene.
   Harry se uită la Lebie. Era greu de spus dacă omul credea ce spusese.

   De îndată ce rămase singur, deschise geamul şi aruncă o privire peste acoperişuri.
   Afară se mai răcorise, totuşi aerul încă era călduţ, amestecat cu mirosul oraşului, al oamenilor şi al mâncărurilor din lumea largă. Era una dintre cele mai frumoase nopţi de vară de pe pământ, într-unul dintre cele mai frumoase oraşe de pe pământ. Ridică privirea spre cerul înstelat. O infinitate de luminiţe mărunte şi scăpărătoare ce păreau să pulseze de viaţă dacă le priveai îndeajuns de mult. Toată frumuseţea asta fără noimă.
   Îşi testă sentimentele. Nu-şi putea îngădui să se lase purtat de ele. Nu încă, nu acum. Mai întâi sentimentele bune. Chipul Birgittei cuprins între palmele lui, ochii ei râzători. Apoi sentimentele rele. Pe acelea trebuia să le ţină la distanţă, însă încercă marea cu degetul ca să-şi formeze o impresie despre tăria lor.
   Se simţea de parcă s-ar fi aflat într-un submarin, pe fundul unui ocean foarte adânc. Presiunea apei îl apăsa; în jurul său începuseră deja pocnetele şi scrâşnetele. Spera doar ca submarinul să rămână etanş, că o viaţă întreagă de antrenament într-ale autodisciplinei avea să-şi arate, în cele din urmă, roadele.
    Harry se gândi la sufletele care se făceau stele atunci când lutul trupului murea. Izbuti să se abţină şi să nu caute o anumită stea.

50

Factorul cocoş

   După accident, Harry se întrebase de nenumărate ori dacă, presupunând că ar fi fost cu putinţă, ar fi acceptat să facă schimb de destine.
   Ca el să fi fost cel care îndoise stâlpul în Sorkedalsveien, cel care fusese înmormântat cu onoruri militare şi părinţi îndureraţi, cel a cărui fotografie fusese pusă pe un perete al secţiei de poliţie din Gronland şi care ajunsese, cu timpul, o amintire înceţoşată, dar preţioasă pentru colegi şi rude. Nu era asta oare o alternativă tentantă la minciuna în care trebuia să trăiască, în multe feluri mai umilitoare decât acceptarea vinovăţiei şi a ruşinii?
   Harry ştia însă că n-ar fi dorit să-şi înlocuiască soarta. Era bucuros că-i viu.
   În fiecare dimineaţă când se trezise în spital, cu mintea încleiată de pastile şi golit de gânduri, o făcuse cu senzaţia că se petrecuse ceva teribil.
   Îi lua de obicei vreo două secunde de amorţeală până să i se reactiveze amintirile, până ce creierul îi spunea cine şi unde era, reconstituind neîndurător grozăvia. Următorul gând era, mereu, că rămăsese în viaţă. Că parcursul său continua, nu se sfârşise încă.
   După externare, făcuse consiliere cu un psihiatru.
   - Adevărul e că ai cam întârziat, zisese psihiatrul. Subconştientul tău probabil a ales deja cum vrea să proceseze ce s-a întâmplat, aşa că nu-i putem influenţa prima decizie. Se poate, de pildă, să fi ales să respingă, să nege evenimentele. Dar, dacă a făcut o asemenea alegere, putem încerca să-i schimbăm părerea.
   Însă Harry ştia doar că subconştientul îl informase că e bine să fii viu şi n-ar fi vrut să-şi asume riscul de a lăsa un psihiatru să-l facă să se răzgândească, aşa că acea primă şedinţă de terapie fusese şi ultima.
   În următoarele zile, ajunsese să-şi spună că era de asemenea o strategie proastă să lupte, în acelaşi timp, cu tot ce simţea. Întâi de toate, nu era tocmai sigur de ce simţea - sau cel puţin nu avea imaginea de ansamblu, aşadar era ca şi cum ar fi stârnit un monstru pe care nici măcar nu-l văzuse.
   În al doilea rând, şansele de a învinge creşteau dacă împărţea războiul în mici înfruntări din care ar fi putut să capete mai multe informaţii despre inamic, să-i găsească punctele slabe şi, cu timpul, să-l doboare. Era ca şi cum ai fi băgat foi într-un aparat de mărunţit hârtie. Dacă băgai prea multe deodată, maşinăria intra în panică, tuşea şi se oprea cu un clănţănit. Şi trebuia s-o iei de la început.
   Un prieten de-al unui coleg, pe care Harry îl cunoscuse la unul dintre rarele dineuri la care participase, era psiholog la consiliul local. Îi aruncase o privire întrebătoare când Harry vorbise despre metoda sa de combatere a emoţiilor.
   - Război? zisese. Aparat de mărunţit?
   Păruse îngrijorat de-a binelea.

   Harry deschise ochii. Primele raze de soare ale dimineţii se strecurau prin perdele. Se uită la ceas. Ora 6. Staţia radio pârâi.
   - Aici Delta. Charlie, recepţie.
   Harry sări de pe canapea şi apucă microfonul.
   - Delta, aici Holy. Care-i treaba?
   - L-am găsit pe Evans White. Am primit o informare anonimă de la o femeie care îl văzuse în King’s Cross, aşa că am trimis 3 echipaje şi l-am cules. E interogat acum.
   - Ce-a spus?
   - A negat totul până i-am pus înregistrarea conversaţiei cu domnişoara Enquist. Ne-a zis că a trecut pe lângă Hungry Jack’s de 3 ori, după ora 8, într-o Honda albă. Dar a renunţat, fiindcă n-a văzut-o şi s-a întors cu maşina la apartamentul închiriat în care stă. Apropo, informatoarea a întrebat de tine.
   - Mă gândeam eu. O cheamă Sandra. Aţi percheziţionat apartamentul?
   - Mda. Nimic. Zero barat. Şi Smith zice că a văzut aceeaşi maşină Honda trecând pe lângă el de trei ori, aproape de Hungry Jack’s.
   - De ce n-a luat Holdenul negru, cum a spus?
   - White spune că a minţit-o pe domnişoara Enquist în privinţa maşinii, în caz că cineva ar încerca să-i însceneze vreo chestie, ca să se poată învârti pe-acolo un pic şi să verifice că nu-l paşte vreun pericol.
   - Bine. Vin şi eu acum. Sună-i pe ceilalţi şi trezeşte-i, te rog.
   - Au plecat acasă acum două ore, Holy. Au stat treji toată noaptea şi Watkins ne-a spus...
   - Mă doare-n cur de ce-a spus Watkins. Sună-i.

   Puseseră la loc ventilatorul cel vechi. Era greu de spus dacă pauza de funcţionare îi fusese de vreun ajutor; în orice caz, scrâşnea amarnic, protestând că fusese reactivat.
   Întrunirea se terminase, dar Harry încă mai stătea pe scaun în sala de conferinţe. Cămaşa lui avea pete mari de umezeală la subsuori, iar pe masă avea un telefon, închise ochii şi îngână ceva ca pentru el. Apoi ridică receptorul şi formă numărul.
   - Alo?
   - Harry Holy la telefon.
   - Harry! Mă bucur să aud că te-ai trezit devreme. Un obicei bun. Aşteptam să suni. Eşti singur?
   - Singur.
   La amândouă capetele liniei se auzeau răsuflări grele.
   - Eşti pe urmele mele, aşa-i, omule?
   - Mi-am dat seama de ceva timp, da.
   - Ai făcut treabă bună, Harry. Şi acum suni fiindcă am ceva ce-ţi doreşti, aşa-i?
   - Corect, zise Harry ştergându-şi fruntea asudată.
   - Înţelegi că a trebuit s-o iau, Harry?
   - Nu, nu înţeleg.
   - Haide, Harry, că nu eşti prost. Când am auzit că cineva scormoneşte, am ştiut, fireşte, că tu eşti ăla. Sper, pentru binele tău, că ai fost suficient de isteţ să-ţi ţii gura în privinţa asta. Aşa-i, Harry?
   - Da, mi-am ţinut gura.
   - Deci încă ar mai fi o şansă s-o revezi pe prietena ta cea roşcată.
   - Cum ai făcut? Cum ai luat-o?
   - Ştiam când termină programul la Albury, am aşteptat afară în maşină şi m-am luat după ea. Când a intrat în parc, mi-am zis că cineva ar fi trebuit s-o sfătuiască să nu pună piciorul acolo noaptea. Aşa că am coborât din maşină şi-am alergat după ea. I-am dat să miroasă o cârpă pe care o aveam cu mine şi a trebuit, după aceea, s-o ajut să intre în maşină.
   Harry îşi dădu seama că răpitorul nu descoperise transmiţătorul din geantă.
   - Şi ce vrei să fac acum?
   - Pari agitat, Harry. Relaxează-te. Nu vreau să cer mare lucru. Treaba ta e să prinzi criminali şi exact asta îţi cer să faci. Să-ţi faci treaba mai departe. Vezi tu, Birgitta mi-a zis că suspectul principal era un traficant de droguri, un oarecare domn Evans White. Nevinovat ori nu, în fiecare an el şi alţii ca el ucid mult mai multă lume decât am ucis eu vreodată. Şi nu-i o cifră tocmai mică. Ha, ha. Nu cred că trebuie să intru în detalii. Vreau doar ca tu să te asiguri că Evans White e condamnat pentru crimele lui. Plus vreo câteva de-ale mele. Şi dovada de căpătâi ar putea fi urmele de sânge şi piele aparţinând lui Inger Holter din apartamentul lui Evans. Dacă tot îl ştii pe patolog, ţi-ar putea furniza nişte mostre din aceste probe şi le-ai putea planta la locul faptei, nu? Ha, ha. Glumesc, Harry. Să-ţi fac eu rost? Poate am urme de sânge şi piele de la diverse victime, ba chiar şi ceva păr, pus frumuşel la păstrare în punguţe de plastic. În caz de ceva. Fiindcă nu se poate şti, până la urmă, când e nevoie să trimiţi pe cineva pe o pistă greşită. Ha, ha.
   Harry strânse receptorul lipicios de sudoare. Încerca să gândească. Era evident că omul nu ştia că poliţia era informată de răpirea Birgittei şi că îşi schimbaseră perspectiva asupra posibilului criminal. Asta putea însemna doar că Birgitta nu-i spusese că era pe cale să se vadă cu White sub supravegherea poliţiei. O săltase chiar de sub nasul a o duzină de agenţi, fără ca ei să-şi dea măcar seama.
   Vocea îl readuse în momentul prezent.
   - O posibilitate ispititoare, nu-i aşa, Harry? Criminalul te ajută să pui după gratii un alt duşman al societăţii. Păi... să ţinem legătura. Ai... 48 de ore ca să faci arestarea. O să aştept, să aud veştile bune la ştirile de vineri seara. Între timp, îţi promit s-o tratez pe roşcată cu tot respectul ce se poate aştepta din partea unui gentleman. Dacă nu aud nimic, mă tem că nu va supravieţui până sâmbătă. Dar pot să-i promit o noapte de vineri dată naibii.
   Harry puse telefonul în furcă. Ventilatorul scrâşnea şi gemea. Îşi privi mâinile. Tremurau.
   - Ce credeţi, domnule? întrebă Harry.
   Spinarea lată şi nemişcată care se aflase în tot acest timp în faţa panoului se urni.
   - Cred c-ar trebui să săltăm jigodia aia, zise McCormack. Înainte să-i chemăm înapoi pe ceilalţi, spune-mi exact cum de-ai ştiut că el a fost.
   - Sincer să fiu, n-am fost sută la sută sigur. Era doar una dintre multele teorii care-mi umblau prin cap şi în care, la început, n-am avut cine ştie ce încredere. După înmormântare, m-a luat cu maşina Jim Connolly, un fost coleg de box de-al lui Andrew. Cu el era şi soţia, despre care a zis că era contorsionistă la circ atunci când a cunoscut-o. A zis că, timp de 1 an, i-a făcut curte zi de zi până să apară vreun rezultat. La început, n-am dat atenţie detaliului, apoi m-am gândit c-o spusese literalmente - că, adică, cei 2 avuseseră ocazia să se vadă zi de zi vreme de 1 an. Mi-a venit apoi în cap că echipa Jim Chivers era într-un cort mare când am văzut-o împreună cu Andrew şi că era şi un bâlci acolo. L-am rugat deci pe Yong să sune la agentul lor de pariuri ca să verifice. Şi am avut dreptate. Când echipa Jim Chivers porneşte în turneu, aproape întotdeauna e parte a unui circ sau bâlci itinerant. Yong a pus să ni se trimită, în dimineaţa asta, lista cu fostele itinerarii şi s-ar părea că bâlciul cu care boxerii Jim Chivers au călătorit în ultimii ani avea totodată şi-o trupă de circ. Trupa lui Otto Rechtnagel.
   - Aşa. Deci boxerii Jim Chivers au fost şi la locurile faptelor, la datele potrivite. Dar câţi dintre ei îl ştiau pe Andrew?
   - Andrew mi-a făcut cunoştinţă doar cu unul dintre ei, şi-ar fi trebuit, la naiba, să-mi dau seama că nu mă cărase până la Lithgow ca să ne vârâm nasul într-un caz neconcludent de viol. Era ca un fiu pentru Andrew. Avuseseră parte de-atâtea experienţe similare şi erau legături atât de puternice între ei, încât se poate să fi fost singura persoană de pe lume pe care orfanul Andrew Kensington o simţea ca pe o rudă adevărată. De aceea, Andrew nu-l putea aresta el însuşi. Codul lui moral înnăscut intra în coliziune cu devotamentul faţă de cei din neamul lui şi dragostea pentru Toowoomba. Greu de imaginat ce conflict brutal trebuie să fi fost pentru el. De aceea avea nevoie de mine, un om din afară pe care-l putea îndrepta către ţintă.
   - Toowoomba?
   - Toowoomba. Andrew aflase că el era autorul tuturor omorurilor. Poate că iubitul respins şi disperat, Otto Rechtnagel, i-a spus asta lui Andrew după ce Toowoomba l-a părăsit. Poate că Andrew l-a făcut pe Otto să-i promită că n-o să se ducă la poliţie, zicând c-o să rezolve cazul fără să-i implice pe vreunul dintre ei. Dar cred că Otto era pe cale să dea totul pe faţă. Şi avea şi de ce - începuse să se teamă pentru viaţa lui, dându-şi seama că Toowoomba nu era prea încântat de perspectiva de-a avea în preajmă un fost iubit care ar fi putut să-l dea de gol. Aşa că a plănuit să-l omoare pe Otto în timpul spectacolului. De vreme ce călătoriseră împreună, cu un spectacol aproape identic, Toowoomba ştia exact când să lovească.
   - Dar de ce să n-o facă în apartamentul lui Otto? Avea, în fond, cheile.
   - M-am întrebat şi eu asta, zise Harry şi se opri.
   McCormack dădu din mână.
   - Harry, ce-ai zis tu e deja aşa de mult de procesat pentru un poliţai bătrân, încât, dacă adaugi nişte teorii noi, n-o să fiu cu mult mai lămurit.
   - Factorul „cocoş”.
   - Cocoş?
   - Toowoomba nu e doar un psihopat, ci şi un tip căruia îi place să se umfle în pene. Şi nu poţi subestima vanitatea unui asemenea îngâmfat. În vreme ce crimele sale sexuale alcătuiesc un tipar de conduită compulsivă, uciderea clovnului e mult diferită, e o crimă necesară raţional. Comiterea acelui asasinat îi oferea deodată mână liberă, nu mai era stânjenit de psihozele care-i stabiliseră tiparul celorlalte omoruri. Avea ocazia să facă ceva cu adevărat spectaculos, să-şi încoroneze opera de-o viaţă. Uciderea clovnului va fi ţinută minte mult timp după ce fetele ucise de el vor fi uitate.
   - Bine. Şi Andrew a ieşit din spital ca să oprească poliţia, când şi-a dat seama că o să-l arestăm pe Otto?
   - Aş spune că s-a dus direct la Otto acasă, să discute cu el, să-l convingă că deocamdată e extrem de important să nu sufle o vorbă despre Toowoomba. Să-l calmeze spunându-i că Toowoomba avea să fie arestat după planul lui Andrew, dacă mai putea câştiga nişte timp. Dacă eu mai puteam câştiga nişte timp. Doar că ceva n-a mers cum trebuie. Nu ştiu ce anume. Sunt însă convins că, în cele din urmă, Toowoomba i-a pus capăt zilelor lui Andrew.
   - De ce?
   - Intuiţie. Bun-simţ. Plus un detaliu minuscul.
   - Care?
   - Când l-am vizitat pe Andrew la spitalul St Etienne, a zis că Toowoomba urma să treacă a doua zi să-l vadă.
   - Şi?
   - La St Etienne, toţi vizitatorii trebuie trecuţi în registru la recepţie. L-am rugat pe Yong să verifice la spital, să vadă dacă, după ce-am plecat eu, au fost înregistrate vizite sau apeluri telefonice pentru Andrew.
   - Nu înţeleg unde baţi, Harry.
   - Dacă ar fi ieşit ceva la iveală, trebuie să presupunem că Toowoomba l-ar fi sunat pe Andrew să-l anunţe că nu mai vine. Dat fiind că n-a făcut asta, i-ar fi fost imposibil să afle, până nu ajungea acolo, că Andrew nu mai era în spital. Putea afla doar după ce semna în registru. Doar dacă nu cumva...
   - Dacă nu cumva îl omorâse deja cu o noapte înainte.
   Harry întoarse palmele în sus.
   - Nu vizitezi pe cineva dacă ştii că nu-i acolo, domnule.

   Avea să fie o zi lungă. Căcat, deja e o zi lungă, îşi zise Harry. Erau în sala de conferinţe cu toţii, cu mânecile suflecate, încercând s-o facă pe geniile.
   - Deci ai sunat la un număr de mobil, zise Watkins. Şi nu crezi că-i la adresa lui.
   Harry clătină din cap.
   - E grijuliu. O ţine altundeva pe Birgitta.
   - Poate găsim acasă pe cineva care să aibă idee unde a dus-o? sugeră Lebie.
   - Nu! se răsti Harry. Dacă descoperă că am fost în apartamentul lui, atunci o să ştie şi că am vorbit despre asta şi s-a terminat cu Birgitta.
   - Păi... cândva se-ntoarce el acasă şi putem fi gata să-l înhăţăm, zise Lebie.
   - Dar dacă s-a gândit la asta şi o poate omorî pe Birgitta fără să fie prezent fizic lângă ea? se opuse Harry. Dacă e legată fedeleş pe undeva şi Toowoomba n-o să vrea să ne spună unde?
   Aruncă o privire împrejur.
   - Dacă stă pe o bombă pusă pe numărătoare inversă, care trebuie oprită după un anumit număr de ore?
   - Gata, opreşte-te! făcu Watkins, bătând cu palma în masă. Nu suntem în desene animate. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce ar fi un individ expert în explozibili doar fiindcă a omorât nişte fete? Timpul trece şi nu putem să mai stăm aşa, cu mâinile în sân, pierzând vremea. Cred că-i o idee bună să dăm o raită pe la casa lui Toowoomba. Şi-o să ne-asigurăm că-i montăm o capcană în care să se prindă, dacă se apropie, pe cuvânt!
   - Tipul ăsta nu-i prost deloc, zise Harry. Riscăm viaţa Birgittei cu o asemenea cascadorie. Nu vă daţi seama?
   Watkins scutură din cap.
   - Îmi pare rău s-o zic, Holy, dar relaţia ta cu fata răpită îţi afectează în clipa asta capacitatea de decizie raţională. Facem cum am spus.

51

O kookaburra

   Soarele de după-amiază strălucea printre copacii de pe Victoria Street. O mică pasăre kookaburra poposise pe spătarul unei bănci goale şi îşi încerca vocea pentru concertul de seară.
   - Cred că ţi se pare ciudat că lumea poate umbla zâmbind într-o zi ca asta, zise Joseph. Presupun că ţi se pare un afront personal că soarele se joacă printre frunze în timp ce tu ai vrea să vezi lumea prăbuşindu-se în nefericire şi hohote de plâns. Păi... Harry, prietene, ce să-ţi spun? Nu aşa stau lucrurile.
   Harry aruncă o privire piezişă către soare.
   - Poate că-i e foame, poate că o doare ceva. Dar cel mai rău e că ştiu cât de înspăimântată trebuie să fie.
   - Atunci o să-ţi fie nevastă bună, dacă trece testul, zise Joseph fluierând către kookaburra.
   Harry îl privi cu uimire. Joseph era treaz.
   - Acum multă vreme, o femeie aborigenă trebuia să treacă de 3 încercări înainte de a se mărita, zise Joseph. Prima era să-şi stăpânească foamea. Trebuia să vâneze timp de d2 zile, fără să pună nimic în gură. Apoi era aşezată în faţa unui foc pe care se frigea o bucată suculentă de carne de cangur sau altă delicatesă. Testul se făcea pentru a se stabili dacă femeia era în stare să se controleze, să nu se lăcomească, să mănânce doar un pic şi să le lase suficient şi celorlalţi.
   - Aveam şi noi o chestie similară când eram copil, zise Harry. Îi ziceau „bune maniere”. Dar nu cred că mai există aşa ceva.
   - A doua încercare era să reziste la durere. Îi străpungeau nasul şi obrajii cu nişte cuie şi-i făceau tăieturi pe corp.
   - Şi? Fetele din ziua de azi plătesc pentru aşa ceva.
   - Taci, Harry. La final, când focul era aproape stins, trebuia să se întindă peste el, cu doar câteva ramuri între ea şi tăciuni. Dar al treilea test era cel mai greu.
   - Frica?
   - Exact, Harry. După ce soarele se ducea la culcare, membrii tribului se adunau în jurul focului şi vârstnicii se apucau să-i spună femeii poveşti îngrozitoare, care-i făceau părul măciucă, despre Muldarpe, spiritul rău ce-şi poate schimba forma. Unele erau chestii destul de dure. Era apoi trimisă să doarmă într-un loc pustiu ori aproape de locurile de îngropăciune ale străbunilor. Şi, în toiul nopţii, bătrânii tribului se furişau aproape de ea cu feţele mânjite cu argilă albă şi cu măşti din scoarţă de copac...
   - Nu cumva era oarecum inutil?
   - ...scoţând sunete nepământeşti. Nu ştii să asculţi, Harry, zise Joseph îmbufnat.
   Harry îşi frecă faţa cu palmele.
   - Ştiu, zise în cele din urmă. Îmi pare rău, Joseph. Am venit aici să gândesc cu voce tare şi să văd dacă o fi lăsat ceva indicii care mi-ar putea sugera locul unde a dus-o. Dar se pare că nu ajung nicăieri şi tu eşti singura persoană la urechea căreia pot trăncăni. Probabil ţi se pare că-s o jigodie nesimţită.
   - Pari un om care crede că trebuie să se ia la harţă cu lumea întreagă, zise Joseph. Dar dacă nu mai cobori din când în când garda, braţele o să-ţi fie prea ostenite ca să mai lupte.
   Harry schiţă un zâmbet.
   - Eşti absolut sigur că n-ai un frate mai mare?
   Joseph râse.
   - Cum ziceam, e cam târziu s-o mai întreb acum pe mama, dar cred că mi-ar fi spus.
   - Semănaţi mult la vorbă...
   - Ai mai zis asta de vreo câteva ori, Harry. Poate că ar trebui să dormi un pic.

   Chipul lui Joe se lumină când Harry pătrunse în Springfield Lodge.
   - Frumoasă după-amiază, aşa-i, domnule Holy? Apropo, astăzi arăţi mai bine. Şi am un colet pentru tine, zise întinzându-i un pacheţel ambalat în hârtie cenuşie purtând, scrisă cu majuscule, inscripţia „Harry Holy”.
   - De la cine-i? zise Harry, luat pe nepregătite.
   - Nu ştiu. L-a adus acum câteva ore un taximetrist.
   Ajuns la el în cameră, Harry puse coletul pe pat, îl desfăcu şi deschise cutia dinăuntru. Îşi cam dăduse deja seama de la cine era, însă conţinutul îi spulberă orice îndoială: 6 flacoane mici de plastic, etichetate. Luă unul şi citi o dată pe care o recunoscu pe loc drept ziua uciderii lui Inger Holter, alături de inscripţia „păr pubian.” Nu trebuia multă imaginaţie ca să ghiceşti că celelalte flacoane conţineau sânge, păr, fibre textile şi aşa mai departe. Bănuiala i se confirmă îndată.

   La o oră şi jumătate după aceea, fu trezit de ţârâitul telefonului.
   - Ai primit ce ţi-am trimis, Harry? M-am gândit c-o să ai nevoie de ele cât mai curând cu putinţă.
   - Toowoomba.
   - Îţi stau la dispoziţie. Ha, ha.
   - Am primit chestiile. Inger Holter, presupun. Sunt curios, Toowoomba. Cum ai omorât-o?
   - Uşor, cât ai bate din palme, răspunse celălalt. Aproape prea uşor. Eram la o prietenă când m-a sunat într-o seară, târziu.
   Deci Otto e o prietenă? aproape că întrebă Harry.
   - Inger avea nişte mâncare pentru câinele fetei care deţine apartamentul... sau ar trebui să zic deţinea? Intrasem acolo şi îmi petreceam de unul singur seara, fiindcă prietena mea nu era în oraş. Ca de obicei.
   Harry observă că tonul lui Toowoomba se înăsprise.
   - Nu ţi-ai asumat un risc imens? Poate ştia cineva că se duce la... ăă... apartamentul prietenei tale.
   - Am întrebat-o, zise Toowoomba.
   - Ai întrebat-o? făcu Harry neîncrezător.
   - E incredibil cât de naivi sunt oamenii. Vorbesc fără să-şi folosească creierul, fiindcă se simt în siguranţă şi, prin urmare, nu trebuie să gândească. Era o fată tare dulce şi inocentă. „Nu, nu ştie nimeni că-s aici”, aşa a spus. Ha, ha. Parcă eram lupul din Scufiţa Roşie. I-am zis, deci, că apăruse exact la momentul oportun. Ori poate inoportun? Ha, ha. Vrei să auzi şi restul?
   Harry voia să audă şi restul. Ar fi vrut să audă totul, până la ultimul detaliu, cum fusese Toowoomba în copilărie, când săvârşise primul omor, de ce nu avea un ritual fix, de ce uneori doar viola, cum se simţea după câte o crimă, dacă se simţea deprimat după extazul uciderii, cum fac criminalii în serie, fiindcă nu ieşise perfect nici de data aceea, nu fusese aşa cum plănuise şi visase. Voia să ştie câte, când şi unde omorâse, voia să afle metodele şi instrumentele. Şi mai voia să înţeleagă emoţiile, pasiunea, nebunia ce-l împingea să acţioneze.
   Dar n-avea destulă energie. Nu acum. Acum îi păsa prea puţin dacă Inger fusese violată înainte sau după ce fusese ucisă, dacă uciderea ei fusese o pedeapsă pentru că Otto îl lăsase singur, dacă o omorâse în apartament ori în maşină.
   Harry nu voia să ştie dacă Inger implorase, dacă plânsese ori dacă doar se holbase la ucigaş, amuţită, ştiind că are să moară. Nu voia să ştie, fiindcă nu s-ar fi putut abţine să nu înlocuiască, în minte, chipul lui Inger cu cel al Birgittei, fiindcă l-ar fi făcut slab.
   - De unde ştii unde stau? întrebă Harry ca să spună ceva, să continue conversaţia.
   - Harry, ai obosit? Tu mi-ai spus unde stai, ultima oară când am ieşit împreună. A, mersi pentru asta, apropo, am uitat să-ţi zic.
   - Uite, Toowoomba...
   - M-am tot întrebat de ce m-ai sunat atunci, în seara aia, ca să-mi ceri ajutorul, Harry. Pe lângă căpăcitul celor două sacouri pe steroizi. A fost distractiv, aşa-i, dar oare am trecut noi pe-acolo doar ca să-i transmitem codoşului recunoştinţa noastră? S-ar putea să nu pricep eu cum merge mintea oamenilor, dar tot mi s-a părut cam fără noimă. Eşti în mijlocul unei anchete şi tu iroseşti timp şi efort ca să-ţi iei revanşa după ce-ai fost dat afară în şuturi dintr-un club.
   - Ei bine...
   - Ei bine ce, Harry?
   - N-a fost singurul motiv. Fata găsită în Centennial Park lucra întâmplător la club, aşa că aveam o teorie că persoana care a omorât-o ar fi putut să fie acolo în seara aceea, să aştepte la ieşirea din spate şi să se ţină după ea până acasă. Am vrut să văd cum reacţionezi dacă descoperi ce avem de gând să facem. Plus că eşti destul de bătător la ochi, aşa că am vrut să i te arăt lui Mongabi, ca să verific dacă te văzuse în seara aceea.
   - Dar n-ai avut noroc?
   - Nu. Aş zice că n-ai fost acolo.
   Toowoomba râse.
   - Nici măcar nu ştiam că dansează la bară, zise. Am văzut-o prin parc şi m-am gândit că cineva ar trebui să-i spună cât de periculos e să umble singură noaptea. Şi să-i demonstrez ce se poate întâmpla.
   - Cazul ăsta, cel puţin, e rezolvat, zise pe un ton sec Harry.
   - Păcat că nimeni altcineva în afară de tine n-o să aibă satisfacţia asta, zise Toowoomba.
   Harry decise să rişte.
   - Dacă tot n-o să mai aibă altcineva satisfacţia asta, poate c-ai putea să-mi spui şi ce s-a întâmplat cu Andrew în apartamentul lui Otto. Fiindcă Otto era prietena ta, aşa-i?
   La celălalt capăt al firului se făcu linişte.
   - N-ai prefera să ştii ce face Birgitta?
   - Nu, zise Harry cu voce domoală, stăpânită. Ai zis că o să te porţi ca un gentleman, am încredere în tine.
   - Sper că nu încerci să mă faci să am mustrări de conştiinţă, Harry. E un exerciţiu fără rost. Sunt psihopat. Şi ştiu asta, zise Toowoomba pufnind scurt în râs. Te ia groaza, nu alta. Noi, psihopaţii, n-ar trebui să fim conştienţi de asta. Dar eu am ştiut dintotdeauna. La fel şi Otto. Otto ştia şi că, din când în când, trebuia să le aplic pedeapsa. Doar că nu şi-a putut ţine clanţa. Deja îi spusese lui Andrew şi era pe punctul să cedeze, aşa că a trebuit să acţionez. În după-amiaza cu spectacolul de la teatru, m-am strecurat în apartamentul lui, după ce-a plecat, şi-am înlăturat tot ce ar fi putut face legătura cu mine – poze, cadouri, scrisori, chestii de genul ăsta. Şi s-a auzit soneria la uşă. Am crăpat cu grijă geamul de la dormitor şi, când m-am uitat, am văzut, spre uluirea mea, că era Andrew. Primul impuls a fost să nu deschid uşa. Dar mi-am dat seama îndată că planul meu original avea să eşueze. Fiindcă intenţionam să-l vizitez pe Andrew la spital în ziua următoare şi să-i donez discret o lingură, o brichetă, o seringă de unică folosinţă şi o punguţă cu multdorita heroină, dar cu ceva adăugat de mine în ea.
   - Un cocteil ucigaş.
   - Poţi spune şi aşa.
   - Dar cum puteai fi sigur că o s-o ia? Doar ştia că eşti un criminal.
   - Nu ştia că ştiu că ştie. Fii atent, Harry. Nu ştia că Otto îmi spusese. Oricum, un dependent intrat în sevraj e dispus să-şi asume riscuri. Să aibă încredere, de pildă, în cineva despre care crede că-l consideră ca un tată. Dar n-avea sens să-mi mai bat capul cu toate astea. Ieşise din spital şi stătea acum la intrarea în bloc.
   - Aşa că ai hotărât să-l laşi înăuntru?
   - Ştii cât de rapid funcţionează creierul uman, Harry? Ştii că afurisitele alea de vise cu scenarii lungi şi întortocheate despre care credem că se desfăşoară de-a lungul unei întregi nopţi durează doar câteva clipe de activitate cerebrală febrilă? În tot atâta timp am conceput şi planul de a face să pară că Andrew era în spatele întregii poveşti. Jur, până atunci nu mă gândisem la asta nicio clipă! I-am dat deci drumul în scară şi-am aşteptat să urce. M-am pus după uşă, cu cârpa mea magică...
   - Eter.
   - ...şi după aceea l-am legat pe Andrew de un scaun, i-am găsit seringile şi ce-i mai rămăsese din provizia de heroină şi i-am injectat-o ca să mă asigur că n-o să facă gălăgie până ce veneam înapoi de la teatru. La întoarcere, am mai făcut rost de nişte marfă, apoi eu şi cu Andrew am ţinut o adevărată petrecere. Da, petrecerea chiar c-a prins aripi şi, când am plecat, l-am lăsat atârnând de tavan.
   Din nou hohotul scurt de râs. Harry se strădui să respire calm şi profund.
   Nu-i mai fusese niciodată în viaţă atât de frică.
   - Ce vrei să spui cu trebuia să le aplic pedeapsa?
   - Cum?
   - Ai zis că trebuia să le pedepseşti.
   - A, asta, da. Cum sunt sigur că ştii, psihopaţii sunt adeseori paranoici sau suferă de alte idei delirante. Ideea mea delirantă e că în viaţa asta am misiunea de a-mi răzbuna neamul.
   - Violând femei albe?
   - Femei albe fără copii.
   - Fără copii? repetă perplex Harry.
   Era o particularitate comună tuturor victimelor pe care ancheta n-o scosese la iveală - şi ce temei ar fi avut s-o facă? Nu era nimic neobişnuit, la femei atât de tinere, să nu aibă copii.
   - Da, exact. Chiar n-aţi observat? Terra Nullius, Harry! Când aţi ajuns aici, ne-aţi definit drept nomazi fără drept de proprietate fiindcă nu semănăm pământul. Ne-aţi luat ţara, aţi violat şi aţi ucis în faţa ochilor noştri.
   Toowoomba nu trebuia să ridice tonul, fiindcă vorbele erau îndeajuns de puternice.
   - Ei bine, femeile voastre fără copii sunt acum Terra Nullius pentru mine, Harry. Nu le-a fertilizat nimeni, aşadar nu sunt ale nimănui. Nu fac decât să urmez logica omului alb şi să fac cum a făcut şi el.
   - Dar spui chiar tu că-i o idee delirantă, Toowoomba! Ştii cât e de bolnavă!
   - Fireşte că-i bolnavă. Dar boala e normală, Harry. Absenţa bolii e cea primejdioasă, fiindcă atunci organismul încetează să mai lupte şi, nu peste mult timp, decade şi piere. Dar iluziile, Harry... nu le subestima. Merită să le ai în orice cultură. S-o luăm pe a voastră, de pildă. În creştinism, e o discuţie întreagă despre cât de dificil e să ai credinţă, despre îndoielile ce-l pot sâcâi până şi pe cel mai iscusit şi devotat preot. Dar această recunoaştere a îndoielii nu e totuna cu a admite că această credinţă pe care aţi ales-o e o nebunie? N-ar trebui să renunţi la nebuniile tale aşa de uşor, Harry. La celălalt capăt al curcubeului ar putea fi o răsplată.
   Harry se întinse la loc în pat. Încerca să nu se gândească la Birgitta, la faptul că nu avea copii.
   - De unde puteai şti că n-au copii? se auzi rostind cu glas răguşit.
   - Le-am întrebat.
   - Cum...?
   - Unele au zis că da, au copii, fiindcă au crezut că o să le cruţ dacă spuneau că au o liotă de copii în grijă. Şi au avut fiecare câte 30 de secunde s-o dovedească. O mamă care nu are la ea o poză cu copilul ei nu-i mamă, părerea mea.
   Harry îşi înghiţi nodul din gât.
   - Şi de ce blonde?
   - Nu e o regulă strictă. Doar reduce şansele ca vreuna dintre ele să aibă în vene sângele poporului meu.
   Harry încercă să nu se gândească la pielea albă ca laptele a Birgittei.
   Toowoomba chicoti cu voce îngroşată.
   - Îmi dau seama că vrei să ştii multe, Harry, dar telefoanele mobile sunt scumpe şi idealiştii ca mine nu-s bogaţi. Ştii ce trebuie să faci şi ce nu.
   Apoi închise.
   Cât vorbiseră, amurgul, căzând iute, lăsase peste odaie o întunecime cenuşie. Două antene de gândac în mişcare se iţiră prin crăpătura din cadrul uşii, verificând dacă drumul e liber. Harry se înveli cu cearşaful şi se ghemui în pat. Afară, pe acoperiş, o kookaburra singuratică îşi începu concertul de seară, în vreme ce King’s Cross se dezmorţea, gata de încă o noapte albă.

   Harry o visă pe Kristin. Poate în doar două secunde de somn REM, dar în vis se scurgea vreme îndelungată, o jumătate de viaţă, aşadar poate că şi visarea fusese mai lungă de câteva clipe.
   Kristin purta o rochie verde de seară; îşi trecu mâna prin păr şi-i spuse să o însoţească. O întrebă unde, însă ea se afla într-un balcon semideschis, cu perdele fluturând împrejur, iar pe fundal vocile gălăgioase ale copiilor făceau atâta zarvă, încât nu-i auzi răspunsul. Când şi când, lumina soarelui era atât de puternică, încât o făcea să dispară complet.
   Se dădu jos din pat şi se apropie ca să audă ce spunea ea, însă Kristin pufni în râs şi o luă la fugă, se sui pe grilajul balconului şi îşi dădu drumul, plutind ca un balon verde. Se înălţă peste acoperişuri, chiuind: „Haideţi, toată lumea! Haideţi, toată lumea!” Mai târziu, ajunse în vis să alerge bezmetic, întrebând pe toată lumea unde se ţinea petrecerea, însă cei întrebaţi ori nu ştiau, ori o porniseră deja într-acolo. Se duse apoi la Frogner Lido, însă nu avea destui bani pentru bilet şi trebui să sară un gard ca să intre. Ajuns în cealaltă parte, descoperi că se tăiase şi că sângele lăsase o dâră pe iarbă în urma lui, pe dalele pardoselii şi-n sus pe scări, până la platforma de sărituri înaltă de 10 metri.
   Nu mai era nimeni acolo, aşa că se întinse pe spate şi ridică ochii spre cer, ascultând micile plescăituri umede, în vreme ce picături de sânge cădeau, de sus, peste marginea bazinului aflat departe, jos. I se păru că undeva sus, către soare, vede plutind o siluetă verde. Îşi duse mâinile la ochi ca pe un binoclu şi abia atunci o putu zări limpede. Era nespus de frumoasă şi aproape transparentă.
   Fu trezit de un pocnet ce-ar fi putut proveni de la o armă de foc. Rămase întins, ascultând ploaia şi zumzetul vieţii ce forfotea în King’s Cross. După un timp, se cufundă iarăşi în somn.
   Apoi Harry o visă din nou pe Kristin de mai multe ori, sau aşa îşi închipui, pentru restul nopţii. Doar că, în anumite momente, avea păr roşcat şi vorbea suedeză.

52

Un computer

   ORA NOUĂ.

   Lebie îşi lipi fruntea de uşă, închizând ochii. Doi agenţi de poliţie cu veste antiglonţ negre se aflau lângă el, în stare de alertă, cu armele pregătite. În spatele lor, pe scări, erau Watkins, Yong şi Harry.
   - Am ajuns! zise Lebie şi scoase cu grijă la iveală şperaclul.
   - Nu uitaţi, dacă nu e nimeni în apartament, nu atingeţi nimic, le şopti Watkins poliţiştilor.
   Lebie se trase în lateral şi deschise uşa pentru cei doi agenţi, care pătrunseră în apartament ca la carte, fiecare cu câte un pistol ţinut cu ambele mâini.
   - Sigur nu-i vreo alarmă? şopti Harry.
   - Am verificat toate companiile de pază din oraş şi niciuna nu are în baza de date apartamentul ăsta, zise Watkins.
   - Şş, ce se-aude? zise Yong.
   Ceilalţi ciuliră urechile, însă nu sesizară nimic neobişnuit.
   - Şi aşa s-a dus teoria cu expertul în bombe, spuse cu voce seacă Watkins.
   Unul dintre poliţişti se întoarse în cadrul uşii.
   - E OK, zise.
   Răsuflară uşuraţi şi intrară. Lebie încercă să aprindă lumina pe hol, însă nu funcţiona.
   - Ciudat, spuse văzând că nu mergea nici întrerupătorul din salonul mic, dar curat şi ordonat. Cred că a sărit vreo siguranţă.
   - N-are a face, zise Watkins. E suficientă lumină aici pentru o percheziţie. Harry, te ocupi de bucătărie. Lebie, baia. Yong?
   Yong se oprise în faţa computerului de pe birou, lângă fereastra salonului.
   - Am o bănuială... zise. Lebie, ia lanterna şi verifică siguranţele de pe hol.
   Lebie se duse şi îndată lumina se aprinse, iar computerul porni.
   - Rahat, făcu Lebie revenind în salon. De siguranţă era legat un fir de aţă, a trebuit să-l trag de-acolo mai întâi. L-am urmat de-a lungul peretelui şi duce până la uşă.
   - Are o încuietoare electronică, nu? Siguranţa a fost conectată la încuietoare în aşa fel încât, atunci când am deschis uşa, s-a oprit curentul electric. Sunetul pe care l-am auzit era ventilatorul din computer oprindu-se, zise Yong apăsând pe tastatură. Calculatorul ăsta e pus pe repornire automată, aşa că putem vedea ce programe mergeau înainte să se închidă.
   O imagine a pământului apăru pe ecran, iar din boxe se auzi un freamăt voios.
   - Ştiam eu! zise Yong. Jigodie isteaţă! Uitaţi aici! zise arătând spre o iconiţă de pe ecran.
   - Yong, pentru numele lui Dumnezeu, să nu pierdem acum timp cu asta, spuse Watkins.
   - Şefu’, pot să vă împrumut mobilul o clipă? întreabă poliţistul cel mic de statură şi înhăţă telefonul Nokia al lui Watkins fără să aştepte răspunsul. Care-i numărul de aici?
   Harry citi cu voce tare numărul de pe telefonul de lângă computer, iar Yong îl formă pe tastatura mobilului şi apăsă butonul de apel. Când telefonul începu să sune, dinspre computer se auzi un bâzâit şi iconiţa de pe ecran se mări şi începu să salte.
   - Şş, făcu Yong.
   După câteva secunde, se auzi un bip. Se grăbi să închidă telefonul mobil.
   Lui Watkins îi apăru o cută mare între sprâncene.
   - Ce naiba faci acolo, Yong?
   - Şefu’, mă tem că Toowoomba a meşterit o alarmă până la urmă. Şi alarma s-a declanşat.
   - Explică! ceru Watkins, ajuns la capătul răbdării.
   - Vedeţi programul ăsta pornit? E un serviciu de mesagerie telefonică legat printr-un modem de telefon. Înainte ca Toowoomba să iasă din casă, citeşte la microfon şi înregistrează în computer mesajul de întâmpinare. Când oamenii sună, activează programul, declanşează mesajul lui Toowoomba şi, după bipul pe care l-aţi auzit, îşi pot lăsa pe computer propriul mesaj.
   - Yong, ştiu ce-i un robot telefonic. Care-i faza?
   - Şefu’, aţi auzit rostit vreun mesaj înainte de bip, acum, când am sunat?
   - Nu...
   - Asta pentru că mesajul a fost transmis, însă nu a fost salvat în sistem.
   Watkins începea să se dumirească.
   - Spui că, atunci când s-a oprit curentul şi computerul s-a închis, la fel a făcut şi robotul telefonic.
   - Exact, domnule.
   Reacţiile lui Yong erau uneori ciudate. Ca acum, de pildă. Faţa îi strălucea de încântare.
   - Aşadar... ăsta e sistemul de alarmă, şefu’.
   Harry nu zâmbea, fiindcă pricepuse magnitudinea dezastrului.
   - Deci Toowoomba nu are decât să sune la propriul număr şi să audă că mesajul de întâmpinare lipseşte ca să ştie că i-a intrat cineva în apartament prin efracţie.
   În cameră se lăsă tăcerea.
   - N-o să se întoarcă în veci aici înainte să sune mai întâi, zise Lebie.
   - Căcat, căcat, căcat, exclamă Watkins.
   - Şi ar putea suna în orice clipă, zise Harry. Trebuie să câştigăm nişte timp. Sugestii, cineva?
   - Ei bine, răspunse Yong, am putea vorbi cu compania telefonică, să-i convingem să blocheze numărul şi să pună un mesaj în care să explice că-i vorba despre o defecţiune.
   - Şi dacă sună la companie?
   - Probleme cu cablurile în zonă datorate... ăă... unor săpături.
   - Cam dă de bănuit. O să sune la vecini, să verifice, zise Lebie.
   - Va trebui să deconectăm toată zona, zise Harry. Puteţi face asta, şefu’?
   Watkins se scărpină după ureche.
   - O să fie haos. De ce naiba...?
   - E o urgenţă, şefu’!
   - Rahat! Dă-mi telefonul, Yong. McCormack o să trebuiască să se descurce cu chestia asta. Orice ar fi, nu putem opri multă vreme legăturile telefonice din tot cartierul, Holy. Trebuie să ne plănuim următoarea mişcare. Căcat, căcat, căcat!

   UNSPREZECE ŞI JUMĂTATE.

   - Nimic, zise cu disperare în glas Watkins. Absolut nimic, paştele mă-sii!
   - Doar nu ne puteam aştepta să ne lase un bileţel cu adresa unde o ţine, zise Harry.
   Lebie ieşi grăbit din dormitor şi clătină din cap. Nici măcar Yong, care dăduse o raită prin toată zona, nu avea nimic de raportat.
   Luară loc în salon.
   - E cam ciudat, totuşi, remarcă Harry. Şi dacă ne-am percheziţiona unii altora casele am găsi, până la urmă, ceva. O scrisoare interesantă, o revistă porno pătată, o poză cu vreo iubită din tinereţe, o pată pe cearşaf, ceva. Dar individul ăsta e criminal în serie şi n-am găsit absolut nimic care să ducă la concluzia că ar avea o viaţă.
   - N-am mai văzut un bârlog de burlac aşa de ordonat, zise Lebie.
   - Prea ordonat, replică Yong. E aproape bizar.
   - Ne-a scăpat ceva, zise Harry studiind tavanul.
   - Am fost peste tot, făcu Watkins. Dac-o fi lăsat indicii, atunci nu-s aici. Gagiul ăsta doar mănâncă, doarme, se uită la TV, se cacă şi lasă mesaje pe computer.
   - Aveţi dreptate, se băgă Harry. Nu aici locuieşte Toowoomba-ucigaşul. Persoana care trăieşte aici e un tip anormal de ordonat care nu-i preocupat că ar putea atrage vreo privire asupra lui. Dar ce facem cu celălalt? Poate că mai are o locuinţă? Apartament, cabană, ceva?
   - Pe numele lui, nu, zise Yong. Am verificat înainte să pornim încoace.
   Telefonul mobil sună. Era McCormack. Vorbise cu cei de la compania de telefonie. La argumentul că era vorba despre o situaţie de viaţă şi de moarte, conducerea companiei răspunsese că putea fi o situaţie de viaţă şi de moarte şi dacă vreun vecin ar fi avut nevoie să sune la urgenţe. Dar, cu un pic de ajutor de la primărie, McCormack izbutise să blocheze liniile până la şapte seara.
   - Acum nu ne mai opreşte nimic să fumăm aici, zise Lebie, scoţând un trabuc subţire. Nici să scăpăm scrum pe mochetă şi să lăsăm urme babane de pantofi pe hol. Are cineva un foc?
   Harry se căută de chibrituri, descoperi o cutie în buzunar şi aprinse unul.
   Rămase apoi cu ochii pironiţi pe cutie, dându-şi seama că îi stârnise interesul.
   - Ştiţi ce-i special la cutia asta de chibrituri? zise. Ceilalţi se grăbiră să scuture din cap.
   - Zice pe ea că beţele sunt impermeabile. Că sunt chibrituri de folosit la munte şi pe mare. Voi ţineţi pe lângă voi, de obicei, chibrituri care nu se umezesc?
   Alte scuturări din cap.
   - Ar fi greşit să spun că le poţi cumpăra doar de la magazine specializate şi că sunt un pic mai scumpe decât chibriturile normale?
   Ceilalţi ridicară din umeri.
   - În orice caz, nu sunt standard, n-am mai văzut aşa ceva, zise Lebie.
   Watkins cercetă cu luare-aminte cutia.
   - Cred că are cumnatul meu chibrituri din astea, pe barca lui, spuse.
   - Am primit cutia asta de la Toowoomba, adaugă Harry. La înmormântare.
   Se lăsă tăcere.
   Yong tuşi.
   - Pe hol e o poză cu un iaht.

   ORA UNU.

   - Mersi pentru ajutor, Liz, spuse Yong, terminând apelul. Am aflat! E în portul de agrement din Lady Bay, pe numele unui oarecare Gert Van Hoos.
   - OK, făcu Watkins. Yong, tu rămâi aici în caz că se întoarce Toowoomba. Lebie, Harry şi cu mine o pornim într-acolo.
   Se circula uşor şi noua Toyota a lui Lebie torcea mulţumită, gonind cu 120 la oră pe New South Head Road.
   - Fără întăriri, şefu’? întrebă Lebie.
   - Dacă dăm de el acolo, 3 oameni sunt mai mult decât suficienţi, zise Watkins. Yong susţine că pe numele lui Toowoomba nu există niciun permis de portarmă iar intuiţia îmi spune că nu e genul care să umble înarmat.
   Harry nu izbuti să se abţină.
   - Ce intuiţie e asta, şefu’? Aceeaşi care a spus că-i o idee bună să-i intrăm în apartament? Aceeaşi care a zis că Birgitta ar trebui să-şi ţină emiţătorul radio în geantă?
   - Holy, eu...
   - Întrebam, şefu’, atâta tot. Dacă e să ne folosim de intuiţia ta ca ghid pentru orice, ar însemna că, luându-ne după cele petrecute până acum, sigur o să-l găsim înarmat. Nu că...
   Harry îşi dădu seama că ridicase tonul şi tăcu. Nu acum, îşi zise. Nu încă.
   Sfârşi propoziţia cu voce mai domoală.
   - Nu că m-ar deranja. Asta înseamnă că-l pot împăna cu plumb.
   Watkins preferă să nu răspundă, alegând să se uite posac pe geamul portierei. Harry văzu, în oglindă, zâmbetul precaut şi greu de desluşit al lui Lebie.

   UNU ŞI JUMĂTATE.

   - Plaja Lady Bay, zise Lebie şi arătă cu degetul. Un nume cât se poate de potrivit - aici, Harry, e cea mai mare plajă pentru gay din Sydney.
   Deciseră să parcheze lângă îngrăditura ce mărginea portul de agrement şi coborâră un deluşor ierbos până la cheiuri, unde catargele se înghesuiau de ambele laturi ale pontoanelor înguste. Intrarea era străjuită de un paznic somnoros, purtând o uniformă albastră, decolorată de soare. Se învioră imediat când Watkins îi arătă legitimaţia de poliţist şi le descrise locul unde era ancorat vasul lui Gert Van Hoos.
   - E cineva la bord? întrebă Harry.
   - Din câte ştiu eu, nu, zise paznicul. E cam greu să ai totul sub observaţie vara, dar cred că n-a mai fost nimeni pe la barcă de vreo două zile.
   - Dar a mai fost cineva recent, totuşi.
   - Da, dacă îmi amintesc eu bine... Domnul Van Hoos a venit marţi seară. De obicei, parchează lângă apă. În aceeaşi noapte a şi plecat.
   - Şi de atunci n-a mai fost nimeni pe vas? întrebă Watkins.
   - În tura mea, nu. Dar suntem mai mulţi, din fericire.
   - Era singur?
   - Da, din ce-mi amintesc.
   - A cărat ceva pe barcă?
   - Probabil, nu mai ştiu. Majoritatea au bagaje.
   - Ni-l puteţi descrie pe domnul Van Hoos? zise Harry.
   Paznicul se scărpină în cap.
   - Păi... nu, de fapt nu pot.
   - De ce nu? întrebă surprins Watkins.
   Paznicul făcu o mutră ruşinată.
   - Sincer să fiu, cred că toţi aborigenii arată la fel.

   Soarele licărea în undele din rada portului de agrement, însă mai departe, în larg, se ridicau valuri înalte, grele.
   Harry simţi, în vreme ce înaintau grijulii în lungul pontonului, că vântul e mai puternic aici. Recunoscu numele vasului, Adelaide, şi numărul de înmatriculare imprimat pe o latură. Adelaide nu era unul dintre iahturile mari din port, însă era bine întreţinut. Yong le explicase că doar vasele cu motoare peste o anumită mărime trebuiau înregistrate, aşa că avuseseră, de fapt, destul noroc aici.
   Ba chiar Harry avea neplăcuta senzaţie că avuseseră prea din belşug, că şi-l consumaseră pe tot cu ocazia asta. Ideea că Birgitta putea fi acolo, la bord, îi făcea inima să-i bubuie în piept.
   Watkins îi făcu semn lui Lebie să intre primul. Harry trase piedica pistolului şi-l aţinti spre hubloul care dădea în salon, în vreme ce Lebie punea circumspect piciorul pe punte. Watkins se împiedică de parâma ancorei şi ateriză pe punte cu un bufnet. Se opriră şi ascultară, însă nu se auzeau decât vântul şi plescăitul valurilor izbindu-se de carenă. Amândouă tambuchiurile care dădeau spre salon şi dormitorul de la pupă erau încuiate cu lacăte. Lebie scoase şperaclul şi se puse pe treabă. Izbuti, în câteva minute, să le descuie pe amândouă.
   Deschise apoi tambuchiul ce dădea spre salon şi Harry coborî primul. Era beznă acolo jos şi Harry rămase ghemuit, cu pistolul în faţă, până ce coborî şi Watkins şi trase draperiile. Era o barcă de agrement simplă, dar mobilată cu gust. Salonul era lambrisat cu mahon, însă altminteri nu se vedeau urme de opulenţă. O hartă maritimă era desfăcută pe masă. Deasupra ei era prinsă fotografia unui tânăr boxer.
   - Birgitta! strigă Harry. Birgitta!
   Watkins îl bătu înţelegător pe umăr.
   - Nu-i aici, îi confirmă Lebie după ce scotociră barca de la proră până la pupă.
   Watkins îşi băgase capul într-una dintre cutiile de pe puntea din spate.
   - S-ar putea să fi fost aici, zise Harry, scrutând largul mării.
   Vântul căpătase putere şi valurile erau tivite cu spumă albă.
   - Am face bine să-i aducem pe cei de la criminalistică, să vedem ce găsesc ei, spuse Watkins îndreptându-se de şale. Asta poate să însemne că are un bârlog pe care nu i-l ştim.
   - Sau... zise Harry.
   - Prostii! O ţine ascunsă undeva. Se pune doar problema s-o găsim.
   Harry se aşeză. Vântul i se juca în păr. Lebie încercă să-şi aprindă un trabuc, însă trebui să renunţe după câteva încercări.
   - Şi-acum ce facem? întrebă Harry.
   - Ne dăm jos rapid de pe barca asta, zise Watkins. Ne poate vedea de pe drum, dacă vine cu maşina încoace.
   Se ridicară, încuiară tambuchiurile şi Watkins făcu un pas mare peste parâma ancorei ca să nu se împiedice iar.
   Lebie rămase pe loc.
   - Ce-i? întrebă Harry.
   - Păi... zise Lebie, nu-s eu expert în bărci, dar asta e normal?
   - Ce?
   - Să arunci ancora când eşti amarat la ponton?
   Schimbară priviri.
   - Ajută-mă s-o ridic, spuse Harry.

53

Şopârlele cântă

   ORA TREI.

   Goneau pe şosea. Norii goneau pe cer. Copacii care mărgineau drumul se clătinau, fluturându-şi ramurile spre ei. Vântul culca la pământ iarba şi staţia pârâia. Soarele devenise palid şi umbre călătoare pluteau grăbite peste întinderea mării.
   Harry stătea pe bancheta din spate, dar nu vedea nimic din furtuna care se dezlănţuise împrejur. Vedea doar funia verde, cu pojghiţă lipicioasă, pe care o trăseseră din apă cu zvâcniri spasmodice. Picăturile de apă căzuseră în mare ca nişte mărgăritare şi, din adânc, zăriseră o siluetă albă ridicându-se încetişor la suprafaţă.
   Într-o vacanţă de vară, tatăl lui îl luase la pescuit cu barca şi prinseseră un halibut. Un peşte alb, de-o mărime inimaginabilă. Şi atunci Harry rămăsese cu gura căscată, iar mâinile începuseră să-i tremure. Maică-sa şi bunică-sa bătuseră bucuroase din palme când intraseră în bucătărie cu prada şi se apucaseră de îndată să despice, cu cuţite mari şi lucitoare, carnea rece şi însângerată a peştelui. Harry avea să viseze, tot restul verii, uriaşul halibut din barcă, ochii bulbucaţi ai peştelui şi expresia lui încremenită, şocată, de parcă nu i-ar fi venit a crede că îl păştea cu adevărat moartea.
   La următorul Crăciun, Harry se alesese în farfurie cu nişte bucăţi gelatinoase, iar taică-său povestise tuturor, cu mândrie, cum prinseseră halibutul în Isfjorden. „Ne-am gândit să încercăm ceva nou Crăciunul ăsta”, zisese maică-sa. Lui Harry i se păruse că mâncarea miroase a moarte şi descompunere. Plecase cu lacrimi în ochi de la masă, sufocându-se de indignare.
   Acum, Harry stătea pe bancheta din spate a maşinii care gonea; închise ochii şi se imagină uitându-se ţintă în apă, văzând ceva ce aducea cu o meduză adunându-şi tentaculele în jurul frânghiei, apoi răsfirându-le din nou. Tentaculele de meduză se apropiară apoi de suprafaţă, căpătând o formă circulară ce încerca să ascundă trupul alb şi gol din josul lor.
   Frânghia îi era trecută pe după gât şi corpul lipsit de viaţă i se păruse lui Harry ciudat de străin, de nefamiliar.
   Însă, când o întorseseră pe spate, Harry avusese aceeaşi senzaţie. Era expresia din vara aceea. Ochi înceţoşaţi în care se citea o ultimă, acuzatoare întrebare: Asta e totul? Asta ne e cu adevărat menirea, ca totul să se sfârşească aşa? Chiar sunt viaţa şi moartea într-atât de banale?
   - Ea e? întrebase Watkins şi Harry răspunsese întâi că nu.
   Însă când Watkins repetase întrebarea, Harry îi zărise umerii, văzuse porţiunea de piele înroşită de lângă dunga albă de la sutien.
   - A bătut-o soarele, răspunse uluit. M-a rugat s-o ung cu loţiune pe spate. A spus că are încredere în mine. Dar era arsă de soare.
   Watkins se opri lângă el şi-l cuprinse pe după umeri.
   - Nu-i vina ta, Harry. Mă auzi? S-ar fi întâmplat oricum. Nu-i vina ta.
   Se făcuse mai întuneric, iar rafalele de vânt erau atât de puternice acum, că zgâlţâiau eucalipţii, le făceau crengile să se zbuciume, gata parcă să se desprindă din rădăcini şi să înceapă să hoinărească precum plantele ucigaşe din Ziua trifidelor a lui John Wyndham, aduse la viaţă de furtuna dezlănţuită.
   - Şopârlele cântă, zise deodată Harry.
   Erau primele cuvinte rostite de când urcaseră în maşină. Watkins se întoarse spre el şi Lebie îi aruncă o privire în oglindă. Harry tuşi.
   - Andrew a zis asta la un moment dat. Şopârlele şi oamenii din familia şopârlelor aveau puterea de a stârni furtuni şi ploaie prin cântec. Mi-a spus că Marele Potop a fost iscat de şopârle, care au cântat şi s-au tăiat cu cuţite de cremene, ca să-l înece pe ornitorinc, adaugă schiţând un zâmbet. Aproape toţi ornitorincii au murit, dar câţiva au supravieţuit. Ştiţi ce-au făcut? Au învăţat să respire sub apa.
   Primele picături mari de ploaie aterizară, vibrând scurt, pe parbriz.
   - N-avem mult timp, continuă Harry. Toowoomba o să-şi dea seama curând că suntem pe urmele lui şi-o să dispară ca un şobolan în gaură. Eu sunt singura legătură pe care o avem cu el şi acum vă întrebaţi dac-o să pot face faţă. Ce să vă spun? Cred c-o iubeam pe fata asta.
   Watkins făcu o mutră stingherită. Lebie dădu încetişor din cap.
   - Dar o să respir sub apă, zise Harry.

   TREI ŞI JUMĂTATE.

   Nimeni, în sala de conferinţe, nu lua în seamă văicărelile ventilatorului.
   - Aşadar, ştim cine e omul nostru, zise Harry. Şi ştim că mai crede că poliţia nu ştie. Probabil are impresia că o să încerc să falsific probe care să-l incrimineze pe Evans White. Dar mă tem că situaţia e foarte temporară. Nu mai putem ţine zona fără acces la telefon, plus că, în curând, o să-nceapă să pară suspect dacă aşa-zisa problemă nu e remediată.
   - Avem oameni pe poziţie, dacă are de gând cumva să apară pe-acasă. Am postat oameni şi în apropierea bărcii. Însă eu, unul, sunt convins că e mult prea grijuliu ca să facă vreo prostie fără să fie sută la sută sigur că nu-l pândeşte vreo ameninţare. E probabil realist să presupunem că în seara asta, cândva, o să-şi dea seama că i-am intrat în apartament. Asta ne oferă două opţiuni. Putem da alarma, putem intra în direct la televiziune ca să facem zarvă şi să sperăm că-l găsim înainte să dispară. Contraargumentul ar fi că oricine a pus la cale un sistem ca acela se prea poate să-şi fi făcut planuri în perspectivă. De îndată ce-şi vede poza, s-ar putea să intre în pământ. A doua opţiune este, aşadar, să folosim puţinul timp pe care-l avem până ce ne simte respirându-i în ceafă şi să încercăm să-l prindem cât încă nu bănuieşte nimic.
   - Votez să mergem după el, zise Lebie culegându-şi de pe umăr un fir de păr.
   - Să-l prindem? Sydney are peste 4 milioane de locuitori şi n-avem nici cea mai vagă idee unde-ar putea să fie. Nici măcar nu ştim dacă e în Sydney!
   - Asta e sigur, zise. Ştim că a fost în Sydney în ultima oră şi jumătate.
   - Cum? Spui că a fost văzut?
   - Yong, zise Harry, dându-i cuvântul poliţistului aflat mereu cu zâmbetul pe buze.
   - Telefonul mobil!
   Începu acesta de parcă i s-ar fi cerut să-şi citească eseul, cu voce tare, în faţa clasei.
   - Toate conversaţiile pe mobil sunt legate prin ceea ce numim staţii-releu, care primesc şi transmit semnale. O companie de comunicaţii vede semnalul abonaţilor, aşa cum e recepţionat de diversele staţii. Fiecare acoperă o zonă de cam 10 kilometri. Acolo unde e semnal bun, ca de pildă în zonele urbane, de semnalul telefonului se ocupă două sau mai multe staţii deodată, cam cum e când transmiţi unde radio. Asta înseamnă că, atunci când vorbeşti la telefon, compania îţi poate localiza poziţia pe o rază de 10 kilometri. Dacă apelul poate fi prins de două staţii în acelaşi timp, asta va reduce perimetrul la porţiunea unde se suprapun cele două zone de acoperire a semnalului. Dacă semnalul tău e receptat de trei staţii, zona e şi mai mică şi tot aşa. Aşadar, mobilul nu poate fi legat de o adresă, ca un telefon standard, dar avem un punct de pornire.
   În momentul ăsta, ţinem legătura cu 3 tipi de la compania de comunicaţii care-i urmăresc semnalul lui Toowoomba. Putem să îi conectăm la o linie deschisă aici, în sala de conferinţe. Deocamdată, primim semnale simultane de la doar două staţii şi aria de suprapunere e cât tot oraşul, plus portul şi jumătate din Woolloomooloo. Veştile bune sunt că ţinta noastră e în mişcare.
   - Şi ce ne mai trebuie e un pic de noroc, interveni Harry.
   - Sperăm să ajungă într-unul dintre perimetrele mai mici, acoperite de trei sau mai multe relee. Dacă se întâmplă aşa, putem să trimitem imediat toate echipajele fără însemne pe care le avem şi să sperăm că putem pune mâna pe el.
   Watkins nu părea foarte convins.
   - Deci a vorbit cu cineva acum şi-a mai sunat şi cu o oră şi jumătate în urmă; de amândouă dăţile semnalul a fost recepţionat la staţiile din Sydney, aşa-i? zise el. Şi trebuie să ne bazăm pe faptul c-o să mai vorbească la afurisitul de telefon ca să-l găsim? Dar dacă nu mai vorbeşte cu nimeni?
   - Îl putem suna noi, zise Lebie.
   - Minunat! exclamă Watkins, cu obrajii îmbujoraţi. O idee grozavă! Îl putem suna din sfert în sfert de oră, pretinzând că suntem robotul cu ora exactă sau alte tâmpenii! Ceea ce i-ar spune că nu-i tocmai o idee isteaţă să vorbească la telefon!
   - Nu-i nevoie, zise Yong. Nu-i nevoie să vorbească cu nimeni.
   - Cum...?
   - E de ajuns să aibă telefonul pornit, zise Harry. S-ar părea că Toowoomba nu e conştient, dar, atâta vreme cât telefonul nu e închis, trimite automat un bip la jumătate de oră, ca să transmită că-i conectat. Bipul e înregistrat de staţii la fel ca o conversaţie.
   - Deci...
   - Deci să ţinem linia liberă, să ne facem nişte cafea şi să ne punem pe aşteptat şi sperat.

54

O ureche bună

   Din difuzorul telefonului se auzi o voce metalică.
   - Semnalul a fost recepţionat la staţiile 3 şi 4.
   Yong arătă către harta oraşului întinsă pe panou. Pe ea fuseseră desenate cercuri numerotate înfăţişând zonele de acoperire ale diferitelor staţii-releu.
   - Prymont, Glebe şi-o bucată din Balmain.
   - Ce mama dracului! înjură Watkins. O zonă mult prea mare. Cât e ceasul? A încercat să sune acasă?
   - E 6, răspunse Lebie. În ultima oră a sunat de două ori la numărul de la apartament.
   - O să se prindă în curând că ceva nu-i în regulă, zise McCormack ridicând-se iarăşi în picioare.
   - Dar încă nu şi-a dat seama, zise cu voce domoală Harry, care în ultimele 2 ore stătuse nemişcat pe un scaun, cu spinarea lipită de perete.
   - Ce mai zice prognoza meteo? întrebă Watkins.
   - Că vremea se strică şi mai tare, spuse Lebie. Vânturi puternice, se aşteaptă furtună la noapte.
   Minutele treceau, iar Yong se duse să-şi mai ia cafea.
   - Alo? se auzi în difuzorul telefonului.
   Watkins sări ca ars.
   - Da?
   - Abonatul tocmai a folosit telefonul. A apărut la staţiile 3, 4 şi 7.
   - Stai! făcu Watkins uitându-se pe hartă. E o bucată din Prymont şi Darling Harbour, aşa-i?
   - Corect.
   - Rahat! Dacă mai apărea şi la staţiile 9 şi 10, puneam mâna pe el!
   - Unde a sunat? zise McCormack.
   - La dispeceratul nostru central, răspunse vocea metalică. A întrebat ce se întâmplă cu numărul de acasă.
   - Căcat, căcat, căcat! se porni Watkins, roşu ca sfecla. Scapă! Să dăm alarma!
   - Gura! se auzi răspunsul tăios, în cameră se lăsă tăcerea.
   - Mă scuzaţi pentru exprimare, domnule, zise Harry. Dar aş sugera să aşteptăm până la următorul bip şi să nu ne pripim.
   Watkins îl privi cu ochii holbaţi.
   - Holy are dreptate, zise McCormack. Ia loc, Watkins. În mai puţin de o oră, blocajul telefonic o să se termine. Asta înseamnă că mai avem unul, maximum două bipuri până ce Toowoomba află că doar telefonul lui e încă oprit. Prymont şi Darling Harbor nu sunt întinse geografic, dar vorbim despre cele mai populate districte ale oraşului. Dacă trimitem maşini cu grămada acolo, o să se creeze haos, care o să-l ajute pe Toowoomba să scape. Aşteptăm.

   La 7 fără 20, se auzi un mesaj în difuzor:
   - A fost recepţionat un bip la staţiile 3, 4 şi 7.
   Watkins gemu.
   - Mulţumesc, zise Harry şi deconectă microfonul. Aceeaşi zonă ca data trecută, ceea ce sugerează că nu mai e în mişcare. Unde ar putea, aşadar, să fie?
   Se strânseră în jurul hărţii.
   - Poate se antrenează un pic, zise Lebie.
   - Chiar! zise McCormack. Sunt săli de sport prin zonă? Ştie cineva pe unde se antrenează individul?
   - O să verific, şefu’, zise Yong şi dispăru.
   - Alte idei?
   - Zona e plină de toate atracţiile turistice care sunt deschise după-amiaza, zise Lebie. Poate o fi prin Grădina Chinezească?
   - Pe vremea asta cred că ar prefera să rămână înăuntru, zise McCormack.
   Yong reveni, clătinând din cap.
   - L-am sunat pe antrenorul lui. N-a vrut să-mi spună, aşa că a trebuit să-i zic că-s de la poliţie. Sala unde se antrenează Toowoomba e în Bondi Junction.
   - Bravo, ce să zic! exclamă Watkins. Cât crezi că o să treacă până ce antrenorul o să-l sune pe Toowoomba pe mobil ca să-l întrebe ce naiba vrea poliţia de la el?
   - E urgent, spuse Harry. O să-l sun eu pe Toowoomba.
   - Ca să-l întrebi unde e?
   - Ca să văd ce se petrece, zise Harry şi puse mâna pe receptor. Lebie, vezi să fie reportofonul pe înregistrare şi toată lumea să-şi ţină gura!
   Îngheţară cu toţii. Lebie aruncă o privire spre străvechiul aparat şi-i făcu semn că e-n ordine. Harry îşi înghiţi nodul din gât. Îşi simţea degetele amorţite pe taste. Telefonul sună de 3 ori înainte ca Toowoomba să răspundă.
   - Alo...
   Glasul ăla... Harry îşi ţinu răsuflarea şi îşi apăsă receptorul pe ureche. În fundal, se auzeau voci.
   - Cine-i acolo? zise încet Toowoomba.
   Harry auzi un sunet, urmat de ţipete extaziate de copii. Apoi auzi râsul gros şi calm al lui Toowoomba.
   - Măi să fie, cred că-i Harry al nostru. Ciudat că suni tocmai când mă gândeam la tine. Se pare că e o problemă cu telefonul de acasă şi mă întrebam dacă ai ceva de-a face cu asta. Sper că nu, Harry.
   Se auzi un alt sunet. Harry se concentră, însă nu reuşi să-şi dea seama ce e.
   - Mă apucă agitaţia când nu-mi răspunzi, Harry. Devin foarte agitat. Nu ştiu ce vrei, dar poate că ar trebui să închid. Asta e, Harry? Încerci să mă găseşti?
   Sunetul...
   - Căcat! ţipă Harry. A închis.
   Se prăbuşi într-un scaun.
   - Toowoomba ştia că sunt eu. Dar cum putea şti, pentru numele cerului?
   - Derulează caseta, zise McCormack. Şi aduceţi-l pe Marguez.
   Yong o zbughi afară, lăsându-i să asculte înregistrarea.
   Harry nu izbuti să se controleze. Simţi că i se zbârleşte părul pe ceafă când auzi iarăşi, în difuzor, vocea lui Toowoomba.
   - Este clar vorba despre un loc cu multă lume, zise Watkins. Ce-i cu pocnetul ăla? Ascultaţi, voci de copii. O fi vreun bâlci?
   - Pune-o încă o dată, zise McCormack.
   - Cine-i acolo? se auzi iarăşi vocea lui Toowoomba, urmată de un zgomot înfundat şi de chiotele copiilor.
   - Ce e...? începu să zică Watkins.
   - Un plescăit puternic, zise din uşă o voce, făcându-i pe toţi să se întoarcă într-acolo.
   Harry văzu un căpşor cafeniu cu bucle negre, o mustăcioară şi nişte ochelari micuţi, cu lentile groase, ataşat de un corp mătăhălos ce părea umflat cu o pompă de bicicletă, gata oricând să plesnească.
   - Jesus Marguez – cele mai bune urechi din toată poliţia, zise McCormack. Şi nici măcar nu-i orb.
   - Aproape orb, îngână Marguez îndreptându-şi ochelarii. Ce aveţi aici?
   Lebie puse din nou înregistrarea. Marguez ascultă cu ochii închişi.
   - Interior. Pereţi de cărămidă. Şi sticlă. Sunetul nu e diminuat de nimic, deci nu sunt covoare sau perdele. Oameni, tineret de ambele sexe - probabil nişte familii tinere.
   - Cum poţi să ştii toate astea doar ascultând nişte zgomote? întrebă suspicios Watkins.
   Marguez oftă. Era limpede că nu nimerea pentru prima dată printre sceptici.
   - Îţi dai seama ce fantastice instrumente sunt urechile? zise. Pot distinge între un milion de diferenţe unice de presiune. Un milion. Şi acelaşi sunet poate fi alcătuit din zeci de frecvenţe şi elemente. Ceea ce înseamnă că ai la dispoziţie peste 10 milioane de posibilităţi. Un dicţionar obişnuit conţine doar câteva sute de mii de cuvinte de bază. Deci ai de ales din 10 milioane de variante, restul e antrenament.
   - Ce sunet se aude pe fundal, încontinuu? întrebă Harry.
   - Cel între 100 şi 120 de hertzi? Greu de spus. Putem pune un filtru de sunet în studio şi să-l izolăm, dar o să fie nevoie de timp.
   - Şi asta ne lipseşte nouă, zise McCormack.
   - Dar cum de şi-a dat seama că-i Harry, deşi Harry n-a scos o vorbă? întrebă Lebie. Intuiţie?
   Marguez îşi scoase ochelarii şi începu să-i lustruiască, cu o expresie absentă.
   - Ceea ce numim atât de drăgălaş intuiţie, prietene, e o chestie care are mereu sprijinul impresiilor noastre senzoriale. Dar când impresia e atât de măruntă şi delicată că o putem percepe doar ca pe o senzaţie – o pană sub nas când dormim - şi nu reuşim s-o asociem cu ceva anume, creierul intervine şi ajungem s-o numim intuiţie. Poate... felul în care respira Harry?
   - Mi-am ţinut respiraţia, zise Harry.
   - L-ai mai sunat de aici? Poate acustica? Sunetele din fundal? Oamenii au memorii senzaţionale în ce priveşte zgomotele, în general mai bune decât ne dăm noi seama.
   - L-am mai sunat de aici... zise Harry holbându-se la bătrânul ventilator. Fireşte. De aceea pot recunoaşte zgomotul de pe fundal. Am mai fost acolo. Bulele...
   Se întoarse către ceilalţi.
   - E la Acvariul din Sydney!
   - Hm, zise Marguez studiind atent lucirea lentilelor. Are noimă. Am fost şi eu pe-acolo, bineînţeles. Un asemenea plescăit ar putea fi scos de coada unui crocodil de apă sărată mai mărişor.
   Când mai ridică iarăşi privirea, văzu că rămăsese singur în încăpere.

55

O directă de dreapta şi trei împuşcături

   ORA ŞAPTE.

   Ar fi pus poate în pericol vieţile civililor pe bucata scurtă de drum de la secţia de poliţie până la Darling Harbour dacă n-ar fi fost furtuna, care golise străzile de oameni şi maşini. Lebie, totuşi, făcea tot ce putea şi probabil că luminile albastre ale girofarului îi îngăduiră unui pieton solitar să sară din faţa maşinii, salvându-şi viaţa în ultimul moment, şi unor maşini să vireze brusc, evitând o tamponare. Watkins, pe bancheta din spate, înjura cum îi venea la gură, în vreme ce McCormack, în faţă, suna la Acvariu ca să-i pregătească pentru acţiunea poliţiei.
   Când intrară în parcare, văzură că steguleţele din rada portului fluturau în bătaia vântului şi că valurile se spărgeau de muchia digului. Câteva maşini de poliţie ajunseseră deja şi agenţi în uniformă blocau ieşirile.
   McCormack dădu ultimele ordine.
   - Yong, tu le distribui oamenilor noştri pozele cu Toowoomba. Watkins, rămâi cu mine în sala de supraveghere - au camere de luat vederi care acoperă tot perimetrul acvariului. Lebie şi Harry, vă puneţi pe scotocit. Acvariul se închide în câteva minute. Aici aveţi staţiile de emisie-recepţie, băgaţi căştile în urechi, prindeţi microfoanele la revere şi verificaţi imediat că aveţi contact radio. Vă ghidăm noi din sala de supraveghere, bine?
   Când Harry se dădu jos din maşină, îl lovi o rafală de vânt, cât pe ce să-l dărâme. Fugiră la adăpost.
   - Din fericire, nu-i aşa de plin ca de obicei, anunţă McCormack, care deja gâfâia după micul lor sprint. Probabil din cauza vremii. Dacă e aici, o să-l găsim.
   Fură întâmpinaţi de responsabilul cu securitatea, care le arătă lui McCormack şi lui Watkins unde e sala de supraveghere. Harry şi Lebie îşi verificară staţiile, li se făcu loc să intre şi o porniră pe coridoare.
   Harry îşi verifică arma din tocul prins pe umăr. Acvariul părea diferit acum, cu atâtea lumini şi vizitatori. Parcă trecuse o veşnicie de când fusese aici cu Birgitta, o eră întreagă.
   Încercă să nu se gândească la asta.
   - Suntem pe poziţie.
   Vocea lui McCormack suna sigură şi liniştitoare în cască.
   - Ne uităm la camere acum. Yong e cu doi agenţi, verifică toaletele şi cafeneaua. Vă vedem, să ştiţi. Continuaţi.
   Coridoarele alcătuiau cercuri, întorcându-se de unde porniseră. Harry şi Lebie mergeau în sens invers acelor de ceasornic, aşa că toate feţele veneau către ei. Inima lui Harry bătea cu putere. Gura îi era uscată, iar palmele umede. Îi învăluia un zumzet alcătuit din cuvinte rostite în limbi străine şi lui Harry i se păru că străbat un vârtej alcătuit din naţionalităţi, culori şi veşminte de toate felurile.
   Trecură prin tunelul subacvatic unde îşi petrecuse noaptea cu Birgitta - şi unde acum se afla un pâlc de copii, cu nasurile lipite de sticlă, urmărind cum viaţa marină îşi desfăşoară ritmurile obişnuite.
   - Locul ăsta îmi dă fiori, şopti Lebie, care păşea cu mâna băgată în buzunarul hainei.
   - Promite-mi că n-o să tragi aici, zise Harry. N-aş vrea jumătate din port şi vreo duzină de rechini în poală, OK?
   - Nicio problemă, răspunse Lebie.
   Ieşiră în cealaltă parte a Acvariului, care era aproape pustie. Harry înjură.
   - Închid casa de bilete la şapte, zise Lebie. Acum, oamenii care încă mai sunt aici trebuie lăsaţi să iasă.
   Îi contactă McCormack.
   - Mă tem că pasărea a zburat, băieţi. Aţi face bine să veniţi încoace, în sala de supraveghere.
   - Aşteaptă aici, îi zise Harry lui Lebie.
   De cealaltă parte a geamului de la ghişeu, zări un chip familiar. Purta uniformă. Harry îl apucă de braţ.
   - Salut, Ben, mă mai ţii minte? Am fost aici cu Birgitta.
   Ben se răsuci, privindu-i claia de păr blond, răvăşit.
   - Da, aşa-i. Harry, parcă? Da, da, deci te-ai întors? Majoritatea aşa fac. Ce mai face Birgitta?
   Harry înghiţi în sec.
   - Uite ce, Ben. Sunt poliţist. Cum probabil ai auzit deja, căutăm un tip foarte periculos. Nu l-am găsit, dar am senzaţia că-i încă aici. Nimeni nu ştie Acvariul ăsta mai bine decât tine. E vreun loc unde ar fi putut să se ascundă?
   Ben căzu pe gânduri, cu fruntea încruntată.
   - Păi... zise într-un târziu. Ştii unde e Matilda, „sărăţica” noastră?
   - Da.
   - Între ticăloasa de pisică de mare şi ţestoasa gigant... Ei bine, am mutat-o acum şi-o să facem şi un bazin ca să punem nişte...
   - Ştiu unde e. E urgent, Ben.
   - Sigur. Dacă eşti în formă şi tare de înger, poţi să sari peste plexiglasul din colţ.
   - În ţarcul crocodilului?
   - Cea mai mare parte a timpului, Matilda stă adormită în bazin. În colţ, sunt 5 sau 6 trepte pe care le folosim când o spălăm şi-o hrănim pe Matilda. Dar trebuie să te mişti rapid, fiindcă o sărăţică e incredibil de agilă, îndată se şi aruncă asupra ta, aşa de două tone cum e. Odată era cât pe ce să...
   - Mersi, Ben.
   Harry o rupse la fugă, făcându-i să se dea în lături pe vizitatori. Îşi plie reverul hainei şi vorbi în microfon:
   - McCormack, aici Holy. O să verific după ţarcul crocodilului.
   Îl prinse pe Lebie de braţ şi-l trase după el.
   - Ultima şansă, zise.
   Ochii lui Lebie se făcură mari de îngrijorare când Harry se opri lângă crocodil şi îşi luă avânt.
   - Ia-te după mine, spuse Harry şi sări pe peretele de plexiglas, se căţără pe el şi se rostogoli de cealaltă parte.
   Când tălpile îi atinseră pământul, apa din bazin începu să forfotească. O spumă albă se ridică şi, în vreme ce Harry o apuca spre uşă, văzu un bolid verde de Formula 1 ieşind cu viteză maximă din apă, cu picioruşe de şopârlă pe laturi, rotindu-se ca paletele unui robot de bucătărie. Harry călcă greşit şi piciorul i se afundă în nisipul înmuiat. Auzi în spate vuietul motorului şi văzu, cu coada ochiului, capota căscată a vehiculului. Îşi trase iute piciorul, alergă cei câţiva metri până la uşă şi înhăţă mânerul. 
   O fracţiune de secundă, mintea lui Harry analiză posibilitatea ca uşa să fie încuiată. În următoarea clipă, intră. Undeva în culisele minţii sale apăru o scenă din Jurassic Park şi reacţionă trăgând zăvorul uşii. Aşa, pentru orice eventualitate.
   Scoase arma din toc. Încăperea umedă duhnea a ceva greţos, un amestec de detergent şi peşte împuţit.
   - Harry! se auzi în staţie vocea lui McCormack. Unu la mână, există un traseu mai simplu decât cel pe sub nasul crocodilului. Doi la mână, rămâi acolo, calm, până ce ajunge şi Lebie.
   - Nu aud ni... semnal pro... şefu’, făcu Harry, scrijelind capul
microfonului cu unghia. Mă d... singur.
   Deschise uşa din capătul celălalt al încăperii şi ieşi într-un turn cu o scară spiralată în mijloc. Harry ghici că scările coborau către tunelele submarine, aşa că hotărî să urce. La următorul palier descoperi încă o uşă.
   Se uită în susul scării, dar alte uşi nu se mai vedeau.
   Răsuci mânerul şi împinse încet uşa, deschizând-o cu mâna stângă, în vreme ce cu dreapta ţinea pistolul îndreptat în faţă. Înăuntru era întuneric beznă şi putoarea de peşte împuţit era copleşitoare.
   Harry descoperi un întrerupător electric pe peretele cu uşa şi-l apăsă cu mâna stângă, însă lumina nu se aprinse. Lăsă uşa în urmă şi făcu, de probă, doi paşi înainte. Ceva îi scrâşni sub talpă. Harry ghici despre ce era vorba şi se retrase fără zgomot spre uşă. Cineva făcuse ţăndări becul din tavan. Îşi ţinu respiraţia şi ciuli urechile. Mai era cineva în încăpere? Se auzi vuietul unui ventilator.
   Harry se retrase înapoi pe casa scării.
   - McCormack, şopti în microfon, cred că l-am găsit. Sunaţi-l, vă rog, pe mobil.
   - Harry Holy, unde eşti?
   - Acum, şefu’. Vă rog.
   - Harry să nu faci din asta o vendetă personală. E o...
   - E arşiţă azi, domnule. Mă ajutaţi ori ba?
   Harry auzi oftatul nemulţumit al lui McCormack.
   - Bine, sun acum.
   Harry crăpă uşa împingând-o cu piciorul şi se opri cu picioarele depărtate în cadrul ei, cu pistolul ţinut cu ambele mâini, gata să tragă, aşteptând să audă soneria telefonului. Timpul părea o picătură ce nu se mai hotăra să cadă. Trecură cam două secunde. Niciun sunet.
   Nu-i aici, îşi zise Harry.
   Apoi se întâmplară trei lucruri deodată.
   Unu, McCormack începu să vorbească:
   - Are telefonul închis...
   Doi, Harry îşi dădu seama că i se desluşea silueta în cadrul uşii, ca a unei sălbăticiuni hăituite.
   Trei, senzaţia că lumea explodează într-o ploaie de stele şi pete roşii lăbărţate pe retina lui.

   Harry îşi amintea fragmente din lecţiile de box pe care i le ţinuse Andrew cât străbătuseră drumul până la Nimbin. Că, de pildă, un croşeu executat de un profesionist e de obicei mai mult decât suficient ca să pună la pământ, inconştient, un om neantrenat. Prin mişcarea şoldurilor, se obţine o forţă imensă, care scurtcircuitează creierul imediat. Un upercut plasat exact în vârful bărbiei te saltă de la podea şi te trimite direct în ţara viselor. Cu siguranţă. La fel, o directă de dreapta venită de la un dreptaci îţi lasă prea puţine şanse să te mai poţi ţine pe picioare. Şi cel mai important lucru dintre toate: dacă nu vezi pumnul venind, corpul n-o să apuce să reacţioneze, să se ferească. O mişcare abia schiţată a capului poate reduce considerabil impactul unei lovituri. Arareori se întâmplă ca un boxer să vadă lovitura decisivă care-l trimite la podea.
   Singura explicaţie pentru faptul că Harry nu-şi pierdu cunoştinţa trebuia aşadar să fi fost că omul din umbră se aflase la stânga lui. Fiindcă Harry se oprise în uşă, nu-l putuse lovi în tâmplă cu o laterală, lovitură care, potrivit lui Andrew, ar fi fost probabil suficientă. Vreun croşeu sau upercut eficient n-avusese cum să reuşească, fiindcă Harry îşi ţinea braţele cu arma în faţă.
   Şi nicio directă de dreapta, fiindcă ar fi însemnat să se pună în faţa armei.
   Singura opţiune rămasă era o directă de stânga, o lovitură pe care Andrew o dispreţuia, numind-o „femeiască, mai potrivită să iriţi sau în cel mai bun caz să umfli ochiul vreunuia într-o bătaie pe stradă”. Poate că Andrew avusese dreptate în privinţa asta, însă directa de stânga îl trimisese pe Harry zburând înapoi pe casa scării, unde dădu cu spinarea în marginea balustradei, cât pe ce să cadă peste ea.
   Când deschise totuşi ochii, descoperi că rămăsese în picioare. În capătul celălalt al încăperii se vedea o uşă deschisă, pe unde, mai mult ca sigur, fugise Toowoomba. Însă auzea şi un zăngănit despre care era destul de sigur că provenea de la arma lui căzând pe treptele de metal. Decise să-şi recupereze arma. 
   Cu un plonjon sinucigaş pe casa scării, Harry îşi juli antebraţele şi genunchii, însă izbuti să prindă pistolul tocmai când era gata să salte peste margine şi că cadă 20 de metri până pe podeaua de la parter. Se chinui să se ridice în genunchi, tuşi şi avu confirmarea că îşi pierduse al doilea dinte de la venirea în ţara asta afurisită.
   Dădu să se ridice şi, aproape imediat, căzu iar.
   - Harry! îi ţipă cineva în ureche.
   Auzi o uşă deschizându-se undeva mai jos şi simţi vibraţia unor paşi grăbiţi zgâlţâind treptele. Harry îşi stabili ca ţintă uşa din fundul încăperii, se adună de pe jos, înaintă nesigur pe picioare, aproape că se prăbuşi peste uşă deschizând-o şi ieşi împleticindu-se în amurg, cu senzaţia că-şi dislocase umărul.
   - Toowoomba! răcni peste şuierul vântului, uitându-se de jur împrejur.
   Oraşul se întindea înaintea lui, iar în spate se zărea podul Pyrmont.
   Ajunsese pe acoperişul acvariului şi trebuia să se ţină bine de marginea metalică a unei scări de incendiu ca să-şi menţină echilibrul în rafalele de vânt. Apa din rada portului devenise o spumă albă de la atâta frământare şi în aer se simţea gustul sării. Silueta se opri o secundă şi se uită în jur. Spre stânga era o maşină de poliţie cu girofarul pornit. În faţă, după un gard, cele două rezervoare de apă, dominând cu masivitatea lor Acvariul din Sydney.
   - Toowoomba! ţipă Harry şi încercă să ridice arma, însă umărul rănit refuză să funcţioneze şi Harry răcni de durere şi furie.
   Silueta sări de pe scară, alergă la gard şi începu să-l escaladeze. Harry îşi dădu seama ce încerca - să intre în clădirea unde se afla turnul de apă, să iasă prin spate şi să înoate pe distanţa scurtă până la cheiul aflat de cealaltă parte. Harry se năpusti, clătinându-se, pe scara de incendiu. Se aruncă asupra gardului de parcă ar fi avut de gând să-l rupă de pe stâlpi, se săltă cu un braţ şi trecu de cealaltă parte, aterizând cu un bufnet greu pe ciment.
   - Harry, raportează!
   Îşi scoase casca din ureche şi alergă greoi spre clădire. Uşa era deschisă.
   Harry intră în fugă şi căzu în genunchi. În faţă, sub cupola acoperişului, scăldată în lumina unor becuri atârnate de un cablu de oţel care trecea pe deasupra bazinului, se afla o bucată împrejmuită a radei portului. Un ponton îngust traversa bazinul prin mijloc. Toowoomba deja străbătuse o bună bucată din el. Purta pantaloni negri şi o bluză neagră strânsă pe corp.
   Alerga cât de relaxat şi de elegant îi permiteau îngustimea şi instabilitatea pontonului.
   - Toowoomba! răcni pentru a treia oară Harry. Stai că trag!

   Harry se aplecă în faţă, nu fiindcă nu reuşea să stea drept, ci pentru că nu-şi putea ridica braţul. Ochi silueta neagră şi apăsă pe trăgaci.
   Primul glonţ plescăi înaintea lui Toowoomba, care părea să alerge cu o uşurinţă incredibilă. Harry ţinti ceva mai spre dreapta. Glonţul răscoli apa în spatele lui Toowoomba. Distanţa era acum de aproape 100 de metri.
   Un gând absurd se ivi în mintea lui Harry: era ca la antrenamentul de tir din sala de la Okern - luminile din tavan, incinta cu ecou, pulsul din degetul lipit de trăgaci şi concentrarea adâncă, meditativă.
   E ca la antrenament în sala de tir din Okern, îşi spuse Harry şi trase pentru a treia oară.
   Toowoomba se aruncă în apă, cu capul înainte.

   Mai târziu, în declaraţia lui, Harry avea să susţină că, după estimarea lui, glonţul îl nimerise pe Toowoomba în coapsa dreaptă, cu şanse mici de a-l ucide. Însă ştiau cu toţii că n-ar fi avut cum, de la distanţa de 100 de metri, să poată estima atât de bine traiectoria glonţului. Harry ar fi putut spune orice, fără să poată demonstra cineva contrariul. Fiindcă nu mai exista un cadavru pe care să se facă autopsia.
   Toowoomba începu să ţipe, pe jumătate cufundat în apă, în vreme ce Harry înainta spre ponton. Se simţea ameţit şi îngreţoşat şi totul începea să se întunece - apa, becurile şi pontonul care se clătina dintr-o parte într-alta.
   Alergând, Harry îşi aminti ce spusese Andrew despre dragoste: că e un mister mai mare decât moartea. Şi îşi aminti şi străvechea legendă.
   Sângele îi pulsa în timpane, ritmic. Harry era acum tânărul războinic Walla, iar Toowoomba era şarpele Bubbur, care luase viaţa preaiubitei sale Moora. Şi acum, Bubbur trebuia să fie ucis. Din iubire.
   Mai târziu, în raportul său, McCormack n-avea să poată preciza ce strigase Harry în microfon după ce se auziseră împuşcăturile. „L-am auzit alergând şi strigând ceva, probabil în norvegiană.”
   Nici măcar Harry nu mai ştia ce strigase.
   Într-o cursă pe viaţă şi pe moarte, Harry alergă spre capătul pontonului.
   Corpul lui Toowoomba se zvârcolea, făcând să se zguduie întreg pontonul.
   Harry crezu mai întâi că se ciocnise ceva de marginea pontonului, apoi îşi dădu seama că i se fură prada.
   Era un rechin - un Mare Alb.
   Îşi înălţă din apă căpăţâna albă şi desfăcu fălcile. Totul părea să se întâmple cu încetinitorul. Harry fu sigur că rechinul o să-l înhaţe pe Toowoomba, însă animalul nu reuşi să-l apuce temeinic, ci izbuti doar să tragă mai către larg trupul care răcnea, apoi se scufundă din nou.
   Fără braţe, îşi zise Harry amintindu-şi o zi de naştere sărbătorită cu multă vreme în urmă împreună cu bunica lui în Andalsnes, când se jucaseră de-a apucatul mărului, încercând să înhaţe cu gura mere dintr-o putină cu apă, iar maică-sa râsese cu atâta poftă că după aceea trebuise să se întindă pe sofa.
   Mai avea 30 de metri. Se gândea c-o să reuşească, însă rechinul se întoarse. Era atât de aproape, încât Harry îi văzu ochii reci rotindu-se în orbite, în extaz parcă, în vreme ce-şi etala triumfător şirul dublu de dinţi.
   Reuşi de data asta să apuce între fălci un picior şi îşi smuci capul dintr-o parte într-alta. Un jet de picături se arcui în aer. Toowoomba fu azvârlit ca o păpuşă de cârpe şi ţipătul se opri. Sosi şi Harry.
   - Monstru scârbos, e al meu! începu să se văicărească printre lacrimi, îndreptând spre rechin arma şi golindu-şi tot încărcătorul în bazin.
   Prin apă se răspândi o nuanţă roşiatică, asemănătoare cu a sucului de pepene verde. Harry zări, în adâncuri, luminile tunelului subacvatic unde adulţi şi copii se strângeau să vadă încleştarea finală, o dramă în toată oroarea ei, ospăţul ce avea să intre în competiţie cu „Omorârea clovnului” pentru locul întâi la categoria evenimente din presa de senzaţie.

56

Tatuajul

   Gene Binoche arăta şi vorbea exact aşa cum era - un tip care-şi trăise viaţa din plin şi care avea de gând să şi-o trăiască aşa până la capăt. Iar până la capăt nu mai avea mult.
   - Cred că le-ar prinde bine şi-acolo jos cineva care să facă tatuaje, zise Gene înmuind acul în tuş. Satana apreciază un pic de varietate când se ţine de torturat, nu crezi, frăţică?
   Însă clientul era bandajat şi capul îi cădea în piept, aşa că probabil nu putea să înţeleagă observaţiile filosofice ale lui Gene şi nici să simtă acul ce-i străpungea pielea umărului.
   La început, Gene refuzase să aibă de-a face cu individul ăsta, care-i intrase în micul salon şi îşi recitase solicitarea cu voce neclară, cu un accent străin, melodios.
   Gene răspunsese că nu lucrează pe oameni în starea lui şi-l rugase să se întoarcă a doua zi, după ce se trezeşte, însă gagiul trântise pe tejghea 500 de dolari, pentru o muncă de vreo 150, şi de lucru nu prea avusese în ultimele luni, aşa că scosese aparatul de ras şi deodorantul solid Mennen şi se apucase de treabă. Refuzase însă un gât din sticla tipului. Gene Binoche tatuase oameni vreme de 20 de ani, se mândrea cu munca lui şi era de părere că un profesionist adevărat nu bea la locul de muncă. Sau, în orice caz, nu whisky.
   După ce termină, îi lipi cu leucoplast o bucăţică de hârtie igienică peste trandafirul tatuat.
   - Nu-l lăsa în soare şi, în prima săptămână, spală-te doar cu apă în zonă. Vestea bună e că durerea o să-ţi treacă din seara asta şi poţi să iei hârtia de pe el. Vestea proastă e că o să te-ntorci să-ţi faci şi altele, zise şi rânji. Lumea mereu se întoarce.
   - Eu numai pe ăsta îl vreau, zise tipul şi ieşi clătinându-se pe uşă.

57

O mie două sute de metri şi un final

   Uşa se deschise. Urletul vântului era asurzitor. Harry se ghemui în genunchi lângă ieşire.
   - Eşti gata? îi strigă în ureche o voce. Deschizi la 1200 sute de metri şi nu uita să numeri. Dacă n-ai simţit paraşuta în 3 secunde, ceva nu e în regulă.
   Harry dădu din cap că înţelege.
   - Am ieşit! ţipă vocea.
   Văzu cum vântul ia în stăpânire uniforma neagră purtată de bărbatul mărunt care se îndrepta spre trapa de sub aripa avionului. Harry aruncă o privire la altimetrul de pe piept. Arăta puţin peste 3500 sute de metri.
   - Mersi din nou! strigă spre pilot, care întoarse capul şi răspunse:
   - N-ai de ce, frăţioare! E mult mai bine decât să fac poze la culturi ilegale de marijuana!
   Harry scoase afară piciorul drept. Se simţea ca în copilărie, când mersese cu maşina părinţilor pe valea Gudbrandsdalen către locul de vacanţă din Åndalsnes şi, deschizând geamul de la o portieră, scosese mâna afară, să „zboare”. Îşi aminti cum i se opintise în palmă curentul de aer.
   Vântul era tăios acum şi Harry trebui să pună piciorul cu nădejde pe suportul de lângă trapă. Ţinu socoteala în gând, cum îi spusese Joseph - „piciorul drept, mâna stângă, mâna dreaptă, piciorul stâng”. Se opri lângă Joseph. Crâmpeie de nori pluteau spre ei, prindeau viteză, îi înconjurau şi dispăreau într-o clipită. Sub ei se vedea o cuvertură peticită, înjghebată din nuanţe de verde, galben şi cafeniu.
   - Verificare! îi ţipă Joseph în ureche.
   - Gata! strigă Harry şi aruncă o privire spre pilot, care îi făcu semn, ridicând degetul mare, că totul era în regulă. Pregătit de salt! strigă din nou, uitându-se la Joseph, care purta cască, ochelari de protecţie şi arbora un zâmbet larg pe figură.
   Harry se aplecă şi ridică piciorul drept.
   - Orizont! Sus! Jos! Du-te!
   Apoi ajunse în aer, simţindu-se ca şi cum ar fi fost propulsat în spate, în vreme ce avionul îşi continua netulburat zborul. Văzu cu coada ochiului cum se roteşte avionul, apoi îşi dădu seama că de fapt el se rotea. Privi către orizont, unde pământul se arcuia şi cerul devenea din ce în ce mai albastru, până ce se contopea cu azuriul Oceanului Pacific pe care navigase, ca să ajungă acolo, căpitanul Cook.
   Joseph îl prinse cu un braţ şi Harry adoptă o poziţie de cădere mai bună.
   Verifică altimetrul. Două mii şapte sute de metri. Dumnezeule, aveau oceane de timp la dispoziţie! Îşi răsuci partea de sus a corpului şi întinse braţele, executând o jumătate de rotire în jurul axei. Era Superman, nu alta!
   Departe, spre vest, se vedeau Munţii Albaştri, având această culoare fiindcă eucalipţii, nişte arbori foarte aparte, emanau vapori albaştri ce se puteau vedea de departe. Joseph îi spusese asta. Îi spusese şi că în spatele lor se afla ceea ce strămoşii săi, indigeni seminomazi, numeau acasă.
   Şesurile nesfârşite şi aride - sălbăticia - alcătuiau cea mai mare parte a acestui imens continent, un furnal nemilos unde părea puţin probabil că ceva ar fi putut supravieţui. Şi totuşi, poporul lui Joseph reuşise asta vreme de mii de ani, până la apariţia albilor.
   Harry privi în jos. Totul părea calm şi pustiu dedesubt, planeta arăta paşnică şi binevoitoare. Altimetrul indica două mii de metri. Joseph îi dădu drumul, cum le fusese înţelegerea. O încălcare majoră a regulilor de instructaj, dar deja încălcaseră regulile venind aici de capul lor şi sărind.
   Harry îl privi pe Joseph cum îşi lipeşte mâinile de corp ca să-şi sporească viteza şi cum spintecă aerul, depărtându-se de el cu o rapiditate uluitoare.
   Cât ai clipi, Harry rămase singur. Cum suntem întotdeauna. Doar că e mult mai plăcut când eşti în cădere liberă la 2000 de metri de sol.

   Kristin îşi făcuse alegerea într-o cameră de hotel, într-o zi mohorâtă de luni. Poate că se trezise, sleită de ziua cea nouă înainte măcar ca ea să înceapă, se uitase pe fereastră şi hotărâse că-i era destul. Prin ce procese mentale trecuse, asta Harry nu ştia. Sufletul uman era un codru des şi întunecat şi toate deciziile le luai de unul singur.
   O mie cinci sute de metri.
   Poate că ea făcuse alegerea corectă. Flaconul de pastile golit sugera că, cel puţin, nu avusese îndoieli. Şi, într-o zi, oricum avea să se sfârşească totul; într-o zi, avea să vină vremea. Nevoia de a părăsi această lume cu un pic de ştaif dădea, fireşte, măsura unei anume vanităţi - o slăbiciune - pe care doar puţini o aveau.
   O mie trei sute de metri.
   Alţii aveau o slăbiciune pentru trăit. Simplu şi necomplicat. Sau poate nu doar simplu şi necomplicat, însă toate acestea erau, simţea acum, foarte departe de el. La o mie două sute de metri mai jos, adică. 
   Apucă mânerul portocaliu din dreptul stomacului, trase de el cu o mişcare fermă şi începu să numere:
   - O mie unu, o mie doi... 

 

SFÂRȘIT