Liliacul, Jo Nesbo

 1-5

1

Sidney

 

         Ceva nu era în regulă.

   La început, ofițerul de la paşapoarte - o femeie - îi zâmbise:
   - Care-i treaba, amice?
   - Totu-i bine, minţise Harry Hole.
   Trecuseră mai bine de 30 de ore de când decolase de la Oslo via Londra şi, după ce schimbase avionul în Bahrain, se alesese cu acelaşi loc de rahat de lângă ieşirea de urgenţă. Din motive de securitate, scaunul nu putea fi lăsat pe spate decât un pic şi, până să ajungă la Singapore, şalele lui se făcuseră aproape terci.
   Iar acum, femeia de la ghişeu nu mai zâmbea. Îi cerceta paşaportul cu un interes suspect. Greu de zis dacă fotografia sau numele lui o făcuseră, la început, să fie atât de binedispusă.
   - Cu afaceri?
   Harry Hole nutrea bănuiala că ofiţerii de la paşapoarte din mai toate colţurile lumii ar fi adăugat şi un „domnule”, citise însă că genul ăsta de politeţe formală nu era foarte răspândit prin Australia. Nici nu conta de fapt, Harry nu era foarte obişnuit să călătorească în străinătate şi nici snob - nu voia decât o cameră de hotel şi un pat, cât mai rapid cu putinţă.
   - Da, răspunse bătând darabana pe blatul ghişeului.
   Şi, în clipa aceea, buzele ei se pungiră, se făcură urâte şi articulară, pe un ton apăsat:
   - De ce nu există o viză în paşaportul dumneavoastră, domnule?
   Inima îi stătu în loc, cum se întâmpla - invariabil - când simţea iz de catastrofă. Poate că „domnule” era folosit doar când situaţia devenea gravă?
   - Scuze, am uitat, bâigui Harry căutându-se febril prin buzunarele interioare.
   De ce nu-i putuseră lipi o viză specială în paşaport, cum făceau cu vizele standard? În spatele lui, la coadă, se auzea bâzâitul slab al unui casetofon portabil. Îşi dădu seama că e tovarăşul lui de călătorie din avion. Cât durase drumul, ascultase aceeaşi casetă. De ce naiba nu-şi amintea niciodată în ce buzunar îşi punea chestiile? Era o arşiţă ca de iad, chiar dacă se făcuse în jur de 10 seara. Harry simţea că începe să-l mănânce pielea capului.
   Găsi documentul până la urmă şi îl aşeză pe ghişeu, simţindu-se nespus de uşurat.
   - Poliţist, deci?
   Femeia de la paşapoarte ridică ochii din document şi îl cercetă cu privirea, însă nu mai avea buzele strânse.
   - Sper că n-au fost omorâte ceva blonde norvegiene? chicoti ea şi apăsă tare ştampila pe foaia cu viza specială.
   - Păi... doar una, de fapt, răspunse Harry Hole.

   Holul de la sosiri era plin de ghizi de la agenţii turistice şi de şoferi de limuzine care ridicau cartoane cu nume, însă nu se vedea niciun Hole scris pe nicăieri.
   Era pe cale să urce într-un taxi când un bărbat de culoare, îmbrăcat cu blugi spălăciţi şi cămaşă hawaiiană, cu un nas neobişnuit de lat şi cu păr negru şi creţ îşi făcu loc prin mulţimea purtătorilor de cartoane şi se apropie cu paşi mari de el.
   - Domnu’ Holy, presupun! declară triumfător.
   Harry Hole îşi trecu în revistă opţiunile. Hotărâse să-şi petreacă primele zile în Australia corectând pronunţia numelui său de familie, pentru a nu fi confundat cu diverse despicături şi orificii. Însă „domnul Holy” era infinit mai preferabil.
   - Andrew Kensington. Care-i treaba? rânji omul şi întinse o mână enormă.
   Îl strânse atât de tare, încât Hole avu impresia că-şi băgase mâna într-un storcător de fructe.
   - Bun venit la Sydney! Sper că ai avut un zbor plăcut, continuă cu evidentă sinceritate străinul, ca un ecou al anunţului însoţitoarei de zbor, făcut cu 20 de minute în urmă.
   Apucă valiza ponosită a lui Harry şi porni către ieşire fără să mai arunce vreo privire înapoi. Harry se ţinu aproape.
   - Lucrezi pentru poliţia din Sydney? îl întrebă, încercând să înceapă o conversaţie.
   - Chiar aşa, amice. Aşa că ai grijă!
   Uşa batantă îl lovi pe Harry drept în nas, făcându-l să lăcrimeze de durere. Niciun moment umoristic de doi bani n-ar fi putut începe mai aiurea. Îşi frecă nasul şi înjură în norvegiană. Kensington îi aruncă o privire plină de înţelegere.
   - Ale naibii uşi, nu? zise.
   Harry nu-i răspunse. Nu ştia cum să reacţioneze la genul ăsta de remarcă de la antipozi.
   În parcare, Kensington descuie portbagajul unei Toyote mici, uzate, şi îndesă acolo valiza.
   - Vrei să conduci, amice? întrebă cu surprindere în glas.
   Harry îşi dădu seama că se aşezase pe locul şoferului. Fireşte, ce naiba, în Australia se conducea pe cealaltă parte a drumului. Însă locul de lângă şofer era atât de înţesat cu hârtii, casete şi tot felul de gunoaie, că Harry preferă să se strecoare, cu ceva efort, în spate.
   - Trebuie să fii aborigen, zise în timp ce ieşeau pe autostradă.
   - Se pare că nu poţi fi dus de nas, domnu’ poliţist, răspunse Kensington, aruncând o privire scurtă în oglindă.
   - În Norvegia vă spunem negri australieni.
   Kensington rămase cu privirea aţintită în oglindă.
   - Serios?
   Harry începea să se simtă stânjenit.
   - Ăă... voiam să zic că strămoşii tăi nu s-au numărat, evident, printre condamnaţii trimişi aici de Anglia, acum 200 de ani.
   Voia să arate că ştie câte ceva despre istoria ţării.
   - Aşa-i, Holy. Strămoşii mei au venit un pic înaintea lor. Cu vreo 40 de mii de ani mai devreme, ca să fiu mai exact.
   Zicând acestea, Kensington zâmbi larg în oglindă. Harry îşi făgădui să-şi ţină gura o vreme.
   - Înţeleg. Spune-mi Harry.
   - OK, Harry. Eu sunt Andrew.
   Cât mai ţinu drumul, Andrew fu cel care purtă greul conversaţiei. Îl duse pe Harry spre King’s Cross, trăncănind fără oprire: zona asta era cartierul roşu al Sydney-ului, centrul comerţului cu droguri şi, în mare parte, sediul mai tuturor afacerilor dubioase din oraş. Unul din două scandaluri părea să aibă ceva de-a face cu vreun hotel ori local de striptease aflat în perimetrul acela de un kilometru pătrat.
   - Am ajuns, zise brusc Andrew, trăgând maşina pe margine, apoi coborî şi scoase din portbagaj valiza lui Harry. Ne vedem mâine, adăugă şi, cât ai bate din palme, dispărură şi el, şi maşina.
   Cu spatele înţepenit şi cu un început de migrenă de la schimbarea de fus orar, Harry şi valiza lui erau singuri acum pe trotuarul unui oraş care se lăuda cu o populaţie cam cât a întregii Norvegii, lângă splendidul Hotel Crescent. Numele era imprimat pe uşa de alături, lângă trei stele.
   Chestorul-şef al poliţiei din Oslo nu era o femeie recunoscută pentru generozitatea cu care asigura cazarea angajaţilor ei. Dar poate că n-avea să fie, până la urmă, chiar atât de rău. Mai mult ca sigur poliţia beneficiase de o reducere pentru funcţionari publici, iar camera era probabil cea mai mică din întregul hotel, îşi spuse Harry.
   Şi se dovedi că avusese dreptate.

2

Gap Park

   Harry bătu şovăielnic la uşa şefului de la Serviciul Omoruri din Surry Hills.
   - Intră, bubui o voce dinăuntru.
   Un bărbat înalt şi lat în spate, cu o burtă a cărei rotunjime era menită să impresioneze, stătea aşezat lângă fereastră la un birou de stejar.
   Sprâncenele cărunte şi stufoase îi ieşeau în evidenţă sub claia de păr cam rărit, însă ochii săi ridaţi zâmbeau.
   - Harry Holy din Oslo, Norvegia, domnule.
   - Ia un loc, Holy. Tare proaspăt mai arăţi pentru ora asta a dimineţii. Sper că n-ai dat o raită prin prăvălia băieţilor de la Narcotice, zise cu un hohot de râs Neil McCormack.
   - E de la diferenţa de fus orar. Sunt treaz din zori, de la 4, domnule, explică Harry.
   - Sigur că da. Am glumit şi eu. Am avut, vezi tu, un caz de corupţie la nivel înalt cu vreo câţiva ani în urmă. Şi au fost condamnaţi 10 poliţişti, printre altele pentru că-şi vindeau droguri între ei. Au început să dea de bănuit fiindcă vreo doi erau mereu în alertă - în priză non-stop. Nu-i, de fapt, nimic amuzant aici.
   Chicoti satisfăcut, îşi puse ochelarii şi se apucă de răsfoit hârtiile din faţa lui.
   - Aşadar, ai fost trimis să colaborezi cu echipa noastră de anchetă la cazul lui Inger Holter, cetăţeană norvegiană cu permis de lucru în Australia. O fată blondă, arătoasă, din ce văd în poze. Douăzeci şi trei de ani, parcă.
   Harry încuviinţă din cap. McCormack era serios acum.
   - Găsită de 4 pescari pe partea dinspre ocean a Golfului Watson - sau, ca să fiu mai exact, în Gap Park. Aproape dezbrăcată. Leziunile sugerează că ar fi fost violată înainte să fie strânsă de gât, însă nu s-au găsit urme de spermă. A fost dusă în parc mai târziu, în puterea nopţii, şi aruncată de pe faleză.
   McCormack se strâmbă.
   - Dacă vremea ar fi fost ceva mai aspră, valurile ar fi dus-o sigur de acolo, însă aşa, a rămas prinsă între stânci până a fost găsită. Nu s-au descoperit, cum spuneam, urme de spermă, iar motivul e că vaginul i-a fost spintecat ca un peşte, iar apa mării a spălat-o foarte bine. N-avem prin urmare nici vreo amprentă, deşi am putut stabili cu aproximaţie ora decesului...
   McCormack îşi scoase ochelarii şi îşi trecu palma peste faţă.
   - Dar nu avem un făptaş. Şi ce naiba o să faci în privinţa asta, domnu’ Holy?
   Harry se pregătea să răspundă, dar fu întrerupt.
   - O să stai şi-o să te uiţi atent, în vreme ce noi punem laba pe nemernic. Pe parcurs, o să spui presei norvegiene ce treabă bună facem împreună - trebuie să ne asigurăm că nu supărăm pe nimeni de la ambasada Norvegiei sau vreo rudă - dar, în principiu, o să te bucuri de vacanţa asta şi-o să-i trimiţi o carte poştală dragei noastre chestor-şef. Ce mai face, apropo?
   - Bine, din câte ştiu.
   - O femeie pe cinste. Ţi-a explicat, presupun, ce se aşteaptă de la tine?
   - Până la un punct. Fac parte dintr-o investi...
   - Super. Poţi să uiţi de toate alea. Uite noile reguli. Numărul 1: de acum înainte, asculţi de mine şi numai de mine. Numărul 2: nu participi la nimic dacă nu ţi-am cerut eu. Şi numărul 3: un pic dac-ai sărit calul, te-am trimis acasă cu primul avion.
   Regulile fuseseră enumerate cu zâmbetul pe buze, însă mesajul era limpede: jos labele, eşti aici în calitate de observator. Şi-ar fi putut aduce fără probleme echipamentul de înot şi-un aparat foto.
   - Înţeleg că Inger Holter era un soi de vedetă TV în Norvegia?
   - O vedetă măruntă, domnule. Acum câţiva ani a fost prezentatoarea unei emisiuni pentru copii. Cred că, înainte să păţească ce-a păţit, era pe cale să fie uitată cu totul.
   - Mda, mi s-a spus că ziarele de pe la voi fac mare tam-tam în legătură cu omorul ăsta. Vreo două au şi trimis reporteri aici. Le-am oferit ce-am avut şi noi la dispoziţie, adică nu mare lucru, aşa că acuma o să se plictisească şi-o să se care acasă. Ei nu ştiu de venirea ta. Îi au în grijă dădacele noastre, aşa că n-o să trebuiască să ai de-a face cu ei.
   - Mulţumesc pentru asta, domnule, zise Harry, care era cu adevărat recunoscător.
   Gândul că un ziarist norvegian lihnit după senzaţional îşi putea băga nasul în ciorba lui nu era tocmai unul îmbucurător.
   - OK, Holy, o să fiu cinstit cu tine şi-o să-ţi spun care-i mersul. Asta mi s-a transmis de la guvernator, în termeni cât se poate de clari: consilierii noştri municipali ar vrea o rezolvare a cazului cât mai rapid cu putinţă. Ca de obicei, totul are de-a face cu politica şi cu mălaiu’.
   - Mălai?
   - Păi da, s-a calculat că şomajul în Sydney o să crească cu mai bine de zece la sută anul ăsta, iar oraşul are nevoie şi de ultimul bănuţ stors de la turişti. Acuşi sunt şi Jocurile Olimpice, în 2000, iar numărul turiştilor din ţările scandinave e în creştere. O crimă, mai ales una nerezolvată, nu-i chiar o reclamă bună pentru oraş, aşa că facem ce putem. Am însărcinat cu acest caz o echipă de patru detectivi, plus că le-am dat acces prioritar la resursele poliţiei – computere, criminalişti, laboratoare. Şi aşa mai departe.
   McCormack scoase o foaie de hârtie dintr-un vraf şi o cercetă cu o încruntătură.
   - Ar trebui, de fapt, să lucrezi cu Watkins, dar, de vreme ce l-ai cerut anume pe Kensington, nu văd de ce ţi-aş refuza solicitarea.
   - Domnule, din câte ştiu nu am...
   - Kensington e băiat bun. Nu-s foarte mulţi poliţişti indigeni care să ajungă la nivelul lui.
   - Nu?
   McCormack ridică din umeri.
   - Aşa merg lucrurile. Bun, Holy, dacă mai e ceva, ştii unde am bârlogul. Întrebări?
   - Ăă... doar o formalitate, domnule. Mă întrebam dacă în ţara asta „domnule” este modul corect de adresare către un superior sau dacă nu e un pic prea...
   - Formal? Rigid? Ba cred că e. Dar mie îmi place. Îmi aminteşte că de fapt eu sunt şeful şandramalei ăsteia.
   McCormack izbucni în râs şi încheie întâlnirea cu o strângere de mână în stare să rupă oase.

   - Ianuarie e sezonul turistic în Australia, explică Andrew, în vreme ce se strecurau prin traficul din zona portului Circular Quay. Toată lumea vine să vadă Opera din Sydney, se dă cu barca şi admiră femeile de pe plaja Bondi. Păcat că ai de muncit.
   Harry clătină din cap.
   - Nu contează. Mă trec sudori reci când ajung prin zone pline de turişti.
   Ieşiră pe New South Head Road, apoi Toyota acceleră, pornind către est, spre Golful Watson.
   - Estul Sydney-ului nu e chiar ca mahalaua East End din Londra, explică Andrew, în timp ce treceau pe lângă un şir de case fiţoase. Cartierul se cheamă Double Bay. Noi îi zicem Double Pay.
   - Unde locuia Inger Holter?
   - A stat cu iubitul ei în Newtown o vreme, apoi s-au despărţit şi s-a mutat într-o garsonieră din Glebe.
   - Iubitul?
   Andrew ridică din umeri.
   - E australian, inginer IT. S-au cunoscut acum 2 ani, când a venit ea în vacanţă aici. Are alibi pentru noaptea crimei şi nu-i tocmai prototipul unui criminal. Dar până la urmă... cine ştie?
   Parcară mai jos de Gap Park, unul dintre mulţii plămâni verzi ai metropolei. Trepte abrupte de piatră duceau către suprafaţa bătută de briză a parcului, care se ridica peste Golful Watson la nord şi peste Pacific spre est. Canicula îi izbi când deschiseră portierele. Andrew îşi puse nişte ochelari mari de soare care-l duseră pe Harry cu gândul la imaginea unui rege relaxat al pornografiei. Colegul său australian purta azi, nu se ştie de ce, un costum strâmt. Lui Harry i se păru că bărbatul cu piele neagră şi umeri laţi arată un pic comic atunci când acesta porni pe cărare înaintea lui, suind panta către priveliştea de sus.
   Harry se uită în jur. Văzu către vest centrul oraşului, cu Harbour Bridge, către nord plajele şi iahturile din Golful Watson şi, ceva mai departe, înverzitul Manly, suburbia din partea nordică a golfului. Către est, orizontul se curba într-un spectru larg de nuanţe albăstrii. Povârnişuri abrupte îşi coborau pantele către ţărm, iar jos, în vale, valurile înspumate îşi sfârşeau lunga călătorie într-un crescendo bubuitor printre bolovani.
   Harry simţi că i se prelinge o picătură de sudoare printre omoplaţi.
   Căldura îi făcea pielea ca de găină.
   - De aici poţi vedea Pacificul, Harry. Următoarea oprire e Noua Zeelandă, la cam o mie două sute de mile marine, zise Andrew scuipând un gogoloi de flegmă.
   Îl urmăriră cu privirea până ce fu spulberat de vânt.
   - Mai bine că nu era vie când a fost aruncată, zise. Sigur s-a lovit de stânci până jos; când au găsit-o, avea hălci întregi de carne sfâşiată.
   - La câte ore după deces a fost găsită?
   Andrew făcu o grimasă.
   - Legistul poliţiei a zis că la patruzeci şi opt de ore. Doar că omul...
   Îşi ridică o mână, îndreptând degetul mare spre gură. Harry dădu din cap în semn că înţelege. Doctorul, aşadar, era un suflet însetat.
   - Şi te apucă scepticismul când cifrele-s prea rotunde?
   - A fost găsită într-o dimineaţă de vineri, să zicem deci că a murit cândva în noaptea de miercuri.
   - Ceva indicii?
   - După cum vezi, maşinile pot să parcheze chiar la poalele stâncilor, iar zona nu e luminată noaptea şi e mai degrabă pustie. Nu ne-a contactat niciun martor şi, sincer să fiu, nici nu mă aştept la vreunul.
   - Şi-acum ce facem?
   - Ce ne-a spus şefu’: ne ducem la un restaurant şi cheltuim un pic din bugetul local pentru distracţie. Că doar eşti, până la urmă, poliţistul norvegian cel mai mare în grad pe o rază de trei mii de kilometri. Cel puţin.

   Andrew şi Harry stăteau la o masă cu faţă albă de pânză. Doyle’s, un restaurant specializat în fructe de mare, se afla în capătul cel mai îndepărtat al Golfului Watson, cu doar o fâşie de nisip despărţindu-l de apele mării.
   - Al naibii de frumos, aşa-i? zise Andrew.
   - Ca o carte poştală.
   Un băieţel şi o fetiţă construiau castele de nisip în faţa lor, având ca fundal albastrul intens al mării şi dealurile de-un verde luxuriant, dincolo de care se profilau zgârie-norii metropolei.
   Harry alese scoici şi păstrăv tasmanian, Andrew ceru calcan australian, peşte de care Harry, lucru destul de firesc, nu auzise în viaţa lui. Tot Andrew comandă şi o sticlă de Chardonnay Rosemount - „Nu prea merge cu ce-am luat de mâncare, dar e alb şi nu-i rău deloc, la cât costă” - părând un pic cam surprins când află că Harry nu pune alcool în gură.
   - Eşti pocăit sau ceva?
   - Nu, nimic de genu’, răspunse Harry.
   Restaurantul era un vechi local de familie, considerat unul dintre cele mai bune din Sydney, îl informă Andrew. Fiind în plin sezon, birtul era plin ochi cu clienţi, iar Harry presupuse că de aceea se dovedea atât de dificil să prinzi privirea chelnerilor.
   - Chelnerii de pe-aici sunt ca planeta Pluto, zise Andrew. Orbitează pe la periferie şi îşi fac apariţia o dată la 20 de ani, dar şi atunci sunt imposibil de zărit cu ochiul liber.
   Harry, care nu găsea în el resurse pentru indignare, se lăsă pe speteaza scaunului cu un oftat mulţumit.
   - Dar au mâncare excelentă, zise. Deci aşa se explică de ce porţi costum.
   - Da şi nu. Spaţiul nu e tocmai conservator, cum vezi. Doar că-i mai bine pentru mine să nu port blugi şi tricou în asemenea locuri. Din cauza felului în care arăt, trebuie să mă străduiesc mai mult.
   - Ce vrei să spui?
   Andrew îl privi ţintă.
   - Aborigenii nu au o poziţie socială foarte înaltă în ţara asta, cum o să-ţi dai poate seama. Cu ani în urmă, englezii scriau acasă că băştinaşii au o slăbiciune pentru alcool şi pentru infracţiuni contra proprietăţii.
   Harry asculta cu interes.
   - Credeau că avem asta în gene. „Sunt buni doar ca să facă gălăgie suflând în bucăţi lungi de lemn scobit cărora le zic didgeridoo”, aşa scria unul dintre ei pe-atunci. Ei bine, ţara asta se laudă că a reuşit să integreze câteva culturi într-o singură societate închegată. Dar închegată pentru cine? Problema - sau avantajul, depinde de perspectivă - e că nu mai prea vezi băştinaşi. Aborigenii de astăzi sunt aproape absenţi din viaţa socială a Australiei, dacă nu pui la socoteală dezbaterile politice ce au de-a face cu interesele şi cultura indigenă. Australienii se bat cu pumnul în piept că au acasă, atârnate pe pereţi, lucrări de artă aborigenă. Noi, ăştia tuciurii, suntem totuşi bine reprezentaţi pe listele de asistaţi sociali, în statisticile despre sinucidere şi infracţionalitate. Dacă eşti aborigen, şansele să nimereşti la închisoare sunt de 26 de ori mai mari decât pentru australianul mediu. Rumegă treaba asta, Harry Holy.
   Andrew bău şi restul de vin, lăsându-l pe Harry să rumege treaba. Şi faptul că mâncase, probabil, cel mai bun peşte din ultimii 32 de ani, adică din toată viaţa lui.
   - Australia, totuşi, nu e mai rasistă ca alte ţări. Suntem, până la urmă, o naţiune multiculturală cu oameni veniţi să trăiască aici din toate colţurile lumii. Înseamnă doar că merită osteneala să te îmbraci la costum ori de câte ori ieşi la un restaurant.
   Harry încuviinţă iarăşi cu o înclinare a capului. Nu mai era nimic de spus pe acel subiect.
   - Inger Holter lucra într-un bar, parcă?
   - Da. The Albury din Oxford Street, Paddington. Mă gândeam să dăm o raită pe-acolo în seara asta.
   - De ce nu chiar acum?
   Pe Harry începuse să-l apuce bâţul de la atâta relaxare.
   - Fiindcă mai întâi trebuie să-i dăm bineţe omului la care stătea cu chirie.
   Pe neaşteptate, Pluto se ivi pe firmament.

3

Un diavol tasmanian

   Glebe Point Road se dovedi a fi o străduţă plăcută şi nu foarte aglomerată, înţesată cu restaurante tradiţionale reprezentând diverse părţi ale lumii.
   - Aici a fost cândva cartierul boemei din Sydney, explică Andrew. În anii 70, am locuit prin zonă, student fiind. Încă găseşti restaurante vegane pentru lumea obsedată de ecologie, cu stil de viaţă alternativ, sau librării pentru lesbiene şi alte chestii din astea. Dar s-a zis cu hipioţii şi consumatorii de LSD de altădată. Când Glebe a devenit „central”, chiriile s-au mărit - nu cred că mi-aş mai permite să locuiesc acum aici, chiar şi cu salariul de poliţist.
   Cotiră pe Hereford Street şi intrară pe poartă la numărul 54. Un animal mic şi blănos veni în fugă spre ei, lătrând şi dând la iveală un şir de dinţi micuţi, dar ascuţiţi. Mini-monstrul părea cât se poate de furios şi semăna izbitor cu pozele diavolului tasmanian din broşurile turistice. Agresiv şi în general neplăcut să-l ai atârnat de beregată, ziceau broşurile. Specia fusese aproape exterminată, un lucru despre care Harry spera din inimă să fie adevărat. Când specimenul se aruncă asupra lui cu fălcile căscate, Andrew ridică piciorul, pocni animalul în plin salt şi îl trimise schelălăind în tufele din lungul gardului.
   Când ajunseră lângă casă, îi întâmpină un bărbat cu burtă mare, ce părea abia trezit din somn, proptit în prag cu o expresie acră.
   - Ce-a păţit câinele?
   - Admiră tufele de trandafiri, îl informă cu un zâmbet suav Andrew. De la poliţie suntem. Serviciul Omoruri. Domnul Robertson?
   - Da, da. Ce mai vreţi acum? V-am spus că v-am spus tot ce ştiu.
   - Şi-acum ne-aţi spus că ne-aţi spus că ne-aţi spus...
   Se lăsă o tăcere lungă, în care Andrew continuă să zâmbească, iar Harry îşi mută greutatea de pe un picior pe altul.
   - Scuze, domnule Robertson, n-o să încercăm să vă fim simpatici cu tot dinadinsul, dar el este fratele lui Inger Holter şi-ar vrea să-i vadă camera, dacă nu deranjăm foarte mult.
   Atitudinea lui Robertson se schimbă dramatic.
   - Scuze, n-am ştiut că... Intraţi! zise deschizând uşa şi luând-o înaintea lor pe scări. Da, nici n-am ştiut că Inger avea un frate. Dar acum, că mi-aţi spus, îmi dau seama că seamănă leit cu ea, fireşte.
   Pe la spatele lui, Harry se întoarse spre Andrew şi îşi dădu ochii peste cap.
   - Inger era o fată minunată şi o chiriaşă fantastică - un motiv de mândrie, într-adevăr, pentru toată casa şi probabil pentru tot cartierul.
   Omul mirosea a bere şi pronunţa deja cuvintele un pic neclar.
   Nimeni nu făcuse curat în camera lui Inger. Peste tot haine, reviste, scrumiere pline şi sticle de vin goale.
   - Ăă... poliţia mi-a spus că deocamdată să nu mă ating de nimic.
   - Înţelegem.
   - Iar într-o noapte, uite-aşa, nu s-a mai întors acasă. A dispărut ca din senin.
   - Vă mulţumim, domnule Robertson, v-am citit declaraţia.
   - I-am spus să nu treacă seara pe Bridge Road şi pe lângă piaţa de peşte. E întuneric şi-s puzderie de negrotei şi chinezoi...
   Se opri, uitându-se temător la Andrew.
   - Scuze, n-am vrut să...
   - E-n regulă. Nu vă mai reţinem, domnule Robertson.
   Robertson o apucă pe scări în jos şi curând se auziră clinchete de sticle venind dinspre bucătărie.
   Camera fetei avea un pat, câteva rafturi cu cărţi şi o masă de scris. Harry se uită prin încăpere, încercând să-şi facă o impresie despre Inger Holter.
   Victimologie: să te pui în pielea victimei. Parcă-şi amintea vag de fata cea năstruşnică de la TV, cu râvna ei tinerească şi ochii albaştri, inocenţi.
   Nu era, cu siguranţă, genul care zace în casă. Pe pereţi nu erau tablouri, dacă nu puneai la socoteală un poster din Braveheart cu Mel Gibson - pe care Harry şi-l amintea doar fiindcă, din motive de neînţeles, câştigase un Oscar pentru cel mai bun film. Film de un gust îndoielnic, îşi zise. Şi jocul actorilor la fel. Harry era unul dintre aceia care se simţiseră lezaţi personal când Mad Max făcuse din Mel Gibson o vedetă la Hollywood.
   O fotografie o înfăţişa pe Inger stând pe o bancă, în faţa unor case colorate, în stil occidental, împreună cu o gaşcă de tineri bărboşi şi pletoşi. Purta o rochie largă, purpurie. Părul blond îi cădea drept, în şuviţe, pe chipul palid şi grav. Tânărul pe care-l ţinea de mână avea un bebeluş pe genunchi.
   Văzu pe un raft o pungă cu tutun. Mai erau câteva cărţi de astrologie şi o mască de lemn cioplită rudimentar, cu un nas lung şi coroiat ca un cioc.
   Harry întoarse masca. Fabricată în Papua Noua Guinee, scria pe eticheta cu preţul.
   Hainele care nu erau azvârlite pe pat şi pe podea erau puse pe umeraşe într-un şifonier mic. Nu erau cine ştie ce. Câteva bluze de bumbac, un pardesiu uzat şi o pălărie de paie cu boruri largi.
   Andrew culese un pacheţel de foiţe pentru rulat din sertarul mesei de scris.
   - King Size Smoking Slim. Îşi rula ditamai ţigările.
   - Aţi găsit şi droguri pe-aici? întrebă Harry.
   Andrew scutură din cap şi arătă spre pachetul de foiţe.
   - Dar, dacă am scormoni prin scrumiere, nu m-ar mira să dăm de urme de canabis.
   - Păi de ce n-a făcut nimeni asta? N-au fost pe aici criminaliştii?
   - Mai întâi, nu avem vreun motiv să credem că ăsta a fost locul crimei. În al doilea rând, fumatul de marijuana nu-i aşa mare chestie. Aici, în New South Wales, avem o atitudine mai pragmatică în ce priveşte marijuana decât în alte state australiene. N-aş exclude cu totul posibilitatea ca omorul să aibă de-a face cu drogurile, dar unul-două chiştoace de jointuri nu-s foarte relevante în context. Nu putem şti sigur dacă folosea alte droguri. Se găseşte coca de cumpărat prin Albury, mai sunt şi alte chestii, dar nimeni dintre cei cu care am discutat n-a adus vorba de asta, iar în analizele de sânge nu s-a găsit nicio urmă. Se pare că nu consuma chestii tari. Nu avea urme de ace şi noi îi cam ştim pe consumatorii înrăiţi.
   Harry îl privi. Andrew îşi drese glasul.
   - Cel puţin, asta e versiunea oficială. Dar s-au gândit că ne-ai putea ajuta, totuşi, cu ceva.
   Era o scrisoare în norvegiană. Începea cu „Dragă Elisabeth” şi se vedea clar că nu fusese terminată. Harry îşi aruncă privirea asupra ei, începând să o parcurgă.
   Mă simt foarte bine şi - mai important decât asta - m-am îndrăgostit! El, normal, e la fel de arătos ca un zeu grec, are un păr şaten lung şi ondulat, un fund ferm şi ochi care-ţi spun ce ţi-a şoptit deja: că te vrea acum - în clipa asta - după cel mai apropiat colţ, la budă, pe masă, pe podea, peste tot. Îl cheamă Evans, are 32 de ani, a fost căsătorit (surpriză, surpriză!) şi e tatăl unui băieţel drăgălaş de 18 luni pe nume Tom-Tom. Momentan nu are o slujbă propriu-zisă, dar face diverse chestii.
   Şi da, ştiu că presimţi probleme, dar îţi promit că n-o să mă las trasă în jos. Cel puţin deocamdată.
   Dar destul despre Evans. Încă lucrez la Albury. „Mr. Bean” a încetat să mă mai invite în oraş după ce Evans a venit într-o seară la bar - măcar e un progres. Dar încă mă urmăreşte peste tot cu ochii ăia alunecoşi. Bleah! Am început să mă cam satur de slujba asta, dar trebuie s-o mai păstrez până mi se prelungeşte perioada de rezidenţă.
   Am avut o discuţie cu cei de la NRK3 - plănuiesc o continuare a emisiunii TV, ar ieşi în toamna următoare şi, dacă vreau, pot să lucrez şi mai departe acolo. Decizii, decizii!
   Scrisoarea se oprea aici.

4

Un clovn

   - Unde mergem? întrebă Harry.
   - La circ! I-am promis unui prieten că o să apar într-o bună zi pe-acolo. Şi astăzi e o zi bună, nu?
   La Powerhouse, o trupă mică de circari începuse deja spectacolul de după-amiază, în faţa unui public redus ca număr, însă entuziast. Clădirea găzduise o centrală electrică şi un depou de tramvaie pe vremea când în Sydney existau tramvaie, îl lămuri Andrew. Acum funcţiona ca un soi de muzeu contemporan. Două fete bine clădite tocmai terminaseră un număr la trapez nu foarte spectaculos, dar care stârnise un ropot de aplauze prieteneşti.
   O ghilotină enormă fu împinsă pe scenă, apoi apăru un clovn. Purta o uniformă în culori ţipătoare şi o bonetă dungată, inspirată în mod evident de Revoluţia Franceză. Începu să se împiedice şi să facă tot soiul de giumbuşlucuri, spre imensul amuzament al copiilor. Apoi apăru un al doilea clovn, cu o perucă lungă, albă. Harry pricepu, în cele din urmă, că voia să-l întruchipeze pe Ludovic al XVI-lea.
   - Cu unanimitate de voturi, condamnat la moarte, anunţă clovnul cu pălărie dungată.
   Curând, condamnatul fu condus la eşafod, unde - tot spre amuzamentul copiilor - îşi puse capul, după multe ţipete şi văicăreli, pe butucul de sub lamă. Se auzi un uruit scurt de tobe, lama căzu şi, spre uluirea tuturor, inclusiv a lui Harry, tăie capul monarhului cu un sunet ce aducea cu bufnetul unui topor în pădure, într-o dimineaţă luminoasă de iarnă. Capul, cu tot cu perucă, se rostogoli într-un coş. Luminile se stinseră şi, când se aprinseră din nou, regele descăpăţânat se înfăţişă în lumina reflectorului, ţinându-şi capul sub braţ. Uralele copiilor nu mai puteau fi stăvilite. Apoi lumina se stinse iarăşi, iar când se aprinse pentru a doua oară, în arenă se afla întreaga trupă, înclinându-se în faţa publicului. Spectacolul se sfârşi aici.
   În vreme ce lumea se îndrepta spre ieşire, Andrew şi Harry porniră spre culise. În garderoba improvizată, artiştii îşi scoteau deja costumele şi începeau să se demachieze.
   - Otto, vino să saluţi un amic de-al meu din Norvegia, strigă Andrew.
   Un chip se întoarse către ei. Ludovic al XVI-lea arăta mai puţin maiestuos fără perucă şi cu machiajul întins în dâre pe faţă.
   - Ei, bună, uite-l pe Tuka Indianul!
   - Harry, el e Otto Rechtnagel.
   Otto îi întinse cu eleganţă mâna, uşor îndoită la încheietură, şi arboră o expresie ultragiată când Harry, încă uşor perplex, nu făcu decât să i-o strângă uşor.
   - Nu dai un pupic, frumuşelule?
   - Otto se crede femeie. O femeie de descendenţă nobilă, zise Andrew ca să lămurească situaţia.
   - Ce prostii spui, Tuka. Otto ştie prea bine că-i bărbat. Pari nedumerit, frumuşelule. Poate că ai vrea să verifici cu mâna ta? zise Otto şi scoase un chicotit strident.
   Harry simţi că i se înroşesc lobii urechilor. O pereche de gene false fluturară acuzator spre Andrew.
   - Prietenul tău... vorbeşte?
   - Pardon. Mă numesc Harry... ăă... Holy. Frumuşel numărul. Drăguţe costume. Foarte... realist. Şi neobişnuit.
   - Numărul cu Ludovic al XVI-lea? Neobişnuit? Dimpotrivă. E un clasic. Prima oară a fost făcut de familia de clovni Jandaschewsky, la doar două săptămâni de la adevărata execuţie din ianuarie 1793. Şi lumea s-a topit de plăcere. Lumea a îndrăgit mereu execuţiile publice. Ştii de câte ori se dă filmul cu asasinarea lui Kennedy, iarăşi şi iarăşi, pe canalele TV americane?
   Harry făcu semn că nu ştie.
   Otto îşi îndreptă gânditor privirea către tavan.
   - Se dă o grămadă.
   - Otto se consideră urmaşul marelui Jandy Jandaschewsky, adăugă Andrew.
   - Chiar aşa?
   Familiile celebre de clovni nu se numărau printre subiectele în care Harry era expert.
   - Nu cred că amicul tău înţelege, Tuka. Familia Jandaschewsky, vezi tu, a fost o trupă ambulantă de clovni muzicanţi care au venit să se stabilească în Australia la începutul secolului XX. S-au ocupat de circ până când a murit Jandy, în 1971. Prima dată l-am văzut pe Jandy la 6 ani. Şi din clipa aceea am ştiut ce vreau să mă fac. Şi asta am şi ajuns.
   Otto schiţă pe sub machiaj un zâmbet de clovn trist.
   - Şi cum aţi ajuns să vă cunoaşteţi? întrebă Harry.
   Andrew şi Otto schimbară priviri. Harry le văzu grimasele şi ştiu că făcuse o gafă.
   - Adică... un poliţist şi un clovn... nu-i tocmai...
   - E-o poveste lungă, zise Andrew. S-ar putea spune că am crescut împreună. Otto ar fi vândut-o şi pe mă-sa pentru o halcă din curul meu, doar că eu, de la o vârstă fragedă, m-am simţit ciudat de atras de fete şi de toate chestiile alea naşpa de hetero. Cred că a avut ceva de-a face cu genetica şi mediul. Ce crezi, Otto?
   Andrew se hlizi şi se feri de dosul de palmă al lui Otto.
   - N-ai stil, n-ai bani şi curul tău e supraevaluat, scheună Otto.
   Harry aruncă o privire şi spre ceilalţi din trupă; spectacolul lui Otto îi lăsa netulburaţi. Unul dintre acrobaţii cei musculoşi îi făcu încurajator cu ochiul.
   - Harry şi cu mine o să mergem în Albury în seara asta. Vrei să vii cu noi?
   - Ştii prea bine că nu mai pun piciorul acolo, Tuka.
   - Ar fi trebuit să-ţi treacă de-acum, Otto. Viaţa merge mai departe, ştii doar.
   - Adică viaţa tuturor celorlalţi. A mea se opreşte aici, în clipa asta. Când dragostea moare, mor şi eu.
   - Bine, cum vrei.
   - Şi, pe lângă asta, trebuie să mă duc acasă să-l hrănesc pe Waldorf. Mergeţi voi şi poate vin şi eu ceva mai încolo.
   - Ne vedem curând, zise Harry, lipindu-şi îndatoritor buzele de mâna întinsă a lui Otto.
   - Abia aştept, Harry, frumuşelule.

5

O suedeză

   Soarele asfinţi până ce străbătură Oxford Street din Paddington şi opriră lângă un spaţiu mic, viran. „Green Park” scria pe un indicator, însă iarba era pârjolită, cafenie, şi singurul petic verde era un pavilion din mijlocul parcului. Un bărbat aborigen stătea lungit pe iarbă printre copaci. Hainele îi erau zdrenţuite şi era atât de murdar, că părea mai degrabă cenuşiu decât negru. La vederea lui Andrew, înălţă un braţ într-un soi de salut, însă Andrew îl ignoră.
   Albury era atât de plin că se strecurară cu greu pe uşile de sticlă. Harry rămase câteva clipe nemişcat, cuprinzând cu privirea scena ce i se înfăţişa.
   Clientela era o mulţime pestriţă, formată mai ales din bărbaţi tineri: rockeri în geci jerpelite de blugi, corporatişti la costum, cu gel în păr, tipi aducând a artişti, cu barbişoane şi pahare de şampanie în mână, surferi blonzi, arătoşi, cu zâmbete albite chimic şi motociclişti - sau motorişti, cum le zicea Andrew - înveşmântaţi în piele neagră. În mijlocul încăperii, în perimetrul barului propriu-zis, spectacolul era în plină desfăşurare: femei cu picioare lungi, pe jumătate despuiate, purtând bluziţe violet peste sânii proeminenţi. Se unduiau şi mimau, mişcând buzele date cu roşu, că interpretează piesa Gloriei Gaynor „I Will Survive”. Fetele făceau cu rândul, aşa încât cele care nu dansau le ofereau clienţilor ocheade şi flirt neruşinat.
   Harry îşi făcu loc cu greu până la bar şi comandă de băut.
   - Vine acum, blondule, zise fata de la bar, cu o voce joasă şi un zâmbet obraznic.
   Pe cap avea un coif roman.
   - Spune-mi, tu şi cu mine suntem singurii tipi hetero din oraşul ăsta? întrebă Harry, întorcându-se cu un pahar de suc şi o bere.
   - După San Francisco, Sydney are cea mai mare populaţie de gay din lume, zise Andrew. Mediul rural australian nu-i tocmai cunoscut pentru toleranţa la diversitate sexuală, aşa că nu-i de mirare că toţi băieţii pe invers de la fermă vor să vină în Sydney. Şi nu doar din Australia, apropo. Avem pe-aici gay din toată lumea şi în fiecare zi apar în oraş şi mai mulţi.
   Se îndreptară spre un alt bar din spatele încăperii, unde Andrew strigă o fată aflată după tejghea. Stătea cu spatele la ei şi avea cel mai roşu păr pe care-l văzuse vreodată Harry. Îi cădea pe umeri în jos, până la buzunarele blugilor, nereuşind să ascundă, totuşi, spatele mlădios al fetei şi şoldurile de-o plăcută rotunjime. Se întoarse către ei şi un şir de dinţi de un alb strălucitor zâmbiră pe o feţişoară radioasă, cu doi ochi azurii şi nenumăraţi pistrui. Ce păcat dacă nu-i femeie, îşi zise Harry.
   - Mă mai ţii minte? răcni Andrew ca să se facă auzit peste muzica disco din anii şaptezeci. Am mai fost pe-aici, am întrebat de Inger. Putem vorbi un pic?
   Roşcata deveni serioasă. Încuviinţă, lăsă un mesaj altei fete şi-i călăuzi către o cămăruţă pentru fumat din spatele bucătăriei.
   - Ceva noutăţi? întrebă ea, şi cuvintele îi fură suficiente lui Harry pentru a-şi da seama, cu o anume siguranţă, că fata vorbea suedeza mai bine decât engleza.
   - Am cunoscut un bărbat cândva, zise Harry în norvegiană, făcând-o să-l privească surprinsă. Era căpitanul unui vas pe Amazon. A zis 3 cuvinte în portugheză şi-am ştiut că-i suedez. Locuise acolo în ultimii 30 de ani. Iar eu nu ştiu o vorbă în portugheză.
   La început, roşcata păru perplexă, apoi începu să râdă. Un tril voios care-i aminti lui Harry de o pasăre rară.
   - E aşa de evident? zise ea în suedeză.
   Avea o voce joasă şi calmă, cu r-urile pronunţate moale.
   - Intonaţia, zise Harry. Niciodată nu scapi cu totul de intonaţie.
   - Vă ştiţi cumva? întrebă Andrew cercetându-i sceptic cu privirea.
   Harry se uită la roşcată.
   - Nu, răspunse fata.
   Şi nu-i păcat? se întrebă Harry.
   Numele roşcatei era Birgitta Enquist. Se stabilise de 4 ani în Australia şi lucra la Albury de 1 an.
   - Sigur că mai vorbeam când lucram, dar n-am fost de fapt apropiată de Inger. Nu era genul foarte comunicativ. Am o gaşcă cu care mai ies prin oraş şi uneori venea cu noi, dar n-am cunoscut-o prea bine. Tocmai părăsise un tip de prin Newtown când a început să lucreze aici. Amănuntul cel mai personal pe care îl ştiu despre Inger e că relaţia devenise prea intensă pentru ea, pe termen lung. Cred că voia să pună punct şi s-o ia de la capăt.
   - Ştii cu cine îşi petrecea timpul? întrebă Andrew.
   - Nu chiar. V-am spus, mai stăteam de vorbă uneori, dar nu mi-a povestit niciodată, complet, viaţa ei. Şi nici eu n-am întrebat-o, e drept. În octombrie, s-a dus în nord, în Queensland, şi se pare că acolo a dat de nişte oameni din Sydney cu care, după aceea, a păstrat legătura. Cred că a cunoscut acolo un tip - a fost şi pe-aici într-o seară. Dar v-am mai povestit toate astea, aşa-i? zise aruncându-le o privire întrebătoare.
   - Ştiu, dragă domnişoară Enquist, voiam doar o relatare la prima mână pentru colegul meu norvegian şi să vedem unde lucra Inger. Harry Holy e socotit cel mai bun detectiv din Norvegia, totuşi, aşa că e posibil să observe vreun detaliu care ne-a scăpat nouă, poliţiştilor din Sydney.
   Harry fu cuprins de un acces de tuse.
   - Cine-i Mr. Bean? întrebă cu o voce ciudată, sugrumată.
   - Mr. Bean? îl privi uluită Birgitta.
   - Persoana care semăna cu comicul ăla englez... ăă... Rowan Atkinson, nu aşa îl cheamă?
   - A, el! zise Birgitta şi râse cu acelaşi tril de pasăre cântătoare.
   Îmi place, îşi zise Harry. Şi mai mult.
   - E Alex, administrează barul. Abia mai târziu o să apară.
   - Avem motive să credem că era interesat de Inger.
   - Alex pusese ochii pe Inger, e drept. Şi nu doar pe Inger - de-a lungul timpului a încercat să-şi facă lipeala, în disperare, cu majoritatea fetelor din bar. De asta îi mai zicem şi Ventuză. Inger a început să-i zică Mr. Bean. N-are nici el, amărâtul, o viaţă prea grozavă. E trecut de 30, stă cu maică-sa şi nu pare să se ducă niciodată nicăieri. Dar, ca şef, e absolut în regulă. Şi deloc periculos, dacă vă gândiţi la aşa ceva.
   - De unde ştii?
   Birgitta se atinse cu un deget peste nas.
   - Nu e genu’.
   Harry se prefăcea că-şi notează în carnet.
   - Ştii dacă Inger cunoştea sau dacă se vedea cu cineva care... ăă... era genu’?
   - Ei, păi pe-aici ajung fel de fel de indivizi. Nu toţi sunt gay şi nu puţini o sorbeau din priviri pe Inger - e aşa de atrăgătoare... Era... Dar aşa, la repezeală, nu-mi vine în minte niciunul. A mai fost...
   - Da?
   - Nu, nimic.
   - Am citit în raport că Inger a lucrat aici în noaptea în care se presupune că a fost ucisă. Ştii cumva dacă avea vreo întâlnire după program sau s-a dus direct acasă?
   - A luat nişte resturi de la bucătărie, zicând că-s pentru potaie. Ştiam că n-are câine, aşa că am întrebat-o unde se duce. A zis că acasă. Atâta ştiu.
   - Diavolul tasmanian, îngână Harry, iar fata îi aruncă o privire curioasă. Proprietarul ei are un câine, zise. Cred că trebuia să-l mituiască, dacă voia să intre întreagă în casă.
   Harry îi mulţumi pentru că discutase cu ei. Erau pe cale să plece când Birgitta zise:
   - Suntem foarte supăraţi pe-aici, în Albury, din cauza celor întâmplate. Cum fac faţă părinţii ei?
   - Mă tem că nu prea grozav, zise Harry. Sunt în stare de şoc, normal. Şi se învinuiesc pentru că au lăsat-o să vină aici. Sicriul o să fie trimis mâine în Norvegia. Pot face rost de adresă, dacă vrei să trimiţi flori pentru înmormântare.
   - Mulţumesc. Ar fi foarte drăguţ.
   Harry era cât pe ce să mai întrebe ceva, însă nu avea tragere de inimă s-o facă în contextul discuţiei despre moarte şi înmormântare. Porni spre ieşire, cu zâmbetul ei de rămas-bun stăruindu-i pe retină. Ştia că imaginea avea să rămână acolo ceva timp.
   - Rahat, mormăi ca pentru el. Ar trebui s-o fac ori nu?
   În club, toţi travestiţii, la care se adăugau şi destui alţi clienţi, stăteau la tejghea şi lălăiau piesa „Walking on Sunshine” de la Katrina & the Waves, care se auzea bubuind din boxe.
   - Nu prea e timp de mâhnire şi meditaţie într-un loc ca ăsta, comentă Andrew.
   - Presupun că aşa şi trebuie, spuse Harry. Viaţa merge mai departe.
   Îl rugă pe Andrew să-l aştepte un minut, se întoarse la bar şi-i făcu semn cu mâna Birgittei.
   - Scuză-mă, aş mai avea o întrebare.
   - Da?
   Harry trase aer adânc în piept. Îşi regreta deja decizia, însă era prea târziu.
   - Ştii vreun restaurant thailandez bun prin oraş?
   Birgitta se gândi câteva clipe.
   - Hmm... e unul pe Bent Street, în centru. Ştii unde? Din ce mi s-a spus, ar fi chiar bun.
   - Aşa de bun că ai fi de acord să mergi cu mine acolo?
   N-a ieşit deloc bine, îşi spuse Harry. Şi era şi neprofesional. Foarte neprofesional. Birgitta scoase un geamăt de disperare, însă disperarea, îşi dădu seama Harry, era doar de faţadă. Şi zâmbetul se afla încă la locul lui.
   - E una dintre replicile pe care le spui des, domnule detectiv?
   - Destul de des.
   - Şi funcţionează?
   - Statistic vorbind? Nu prea.
   Ea râse, îşi înclină capul şi-l studie curioasă. Apoi ridică din umeri.
   - De ce nu? Sunt liberă mâine. La 9. Şi plăteşti tu.

6

Un episcop

   Harry porni lumina albastră a girofarului de deasupra şi se aşeză la volan. Rafalele de vânt izbeau maşina la viraje. Vocea lui Stiansen. Apoi tăcere. Un stâlp de gard îndoit. O cameră de spital, flori. O fotografie pe coridor, din ce în ce mai neclară.
   Harry se ridică brusc în capul oaselor. Acelaşi vis. Şi nu era decât 4 dimineaţa. Încercă să se culce la loc, însă mintea i se tot îndrepta spre ucigaşul necunoscut al lui Inger.
   Când se făcu ora 6, decise că e timpul să coboare din pat. După un duş înviorător, ieşi să dea piept cu cerul de un albastru şters, pe care atârna un soare de dimineaţă anemic, şi să caute un loc unde să ia micul dejun. Din centru venea un zumzet înfundat, dar traficul matinal nu ajunsese încă la felinarele roşii şi la ochii încondeiaţi cu negru de acolo. King’s Cross avea un oarecare farmec pestriţ, o frumuseţe vie care-l făcu să îngâne un cântecel în timp ce mergea. În afară de câteva păsări de noapte cam abţiguite, de un cuplu dormind sub un covor pe nişte trepte şi de o prostituată slăbănoagă ce-şi începuse tura de dimineaţă, străzile erau deocamdată pustii.
   Lângă uşa unei cafenele cu terasă, proprietarul spăla pavajul cu furtunul.
   Harry reuşi, cu un zâmbet, să capete un mic dejun înjghebat la repezeală. În vreme ce se înfrupta din pâinea prăjită cu şuncă, un vânticel obraznic încercă să-i şterpelească şervetul.
   - Te-ai trezit cu noaptea-n cap, Holy, zise McCormack. Asta-i bine. Creierul funcţionează la maximum între 6 jumate şi unşpe. După aia e varză, părerea mea. Şi dimineaţa e şi mai liniştit pe-aici. După 9, nici nu mai pot aduna 2 cu 2 de la gălăgie. Tu cum te descurci? Băiatul meu zice că trebuie să aibă muzica pornită ca să-şi poată face temele. Devine neatent dacă-i linişte. Pricepi aşa ceva?
   - Ăă...
   - Oricum, ieri n-am mai rezistat, m-am dus până-n cameră la el şi am închis mizeria aia. „Am nevoie de el ca să gândesc!”, a ţipat fiu-meu. I-am spus că n-are decât să citească aşa cum citesc toţi oamenii normali. „Oameni-s diferiţi, tati”, a zis. S-a ofticat. Mda, e la vârsta aia, ştii ce zic.
   McCormack se opri şi îşi aruncă privirea asupra unei fotografii de pe birou.
   - Ai copii, Holy? Nu? Uneori mă-ntreb ce pastele mă-sii mi-au trebuit copii. Apropo, în ce gaură de şobolan te-au cazat ăştia?
   - La Hotel Crescent din King’s Cross, domnule.
   - Aha, bine. Nu eşti primul norvegian care stă acolo. Am avut, acum 2 ani, o vizită oficială a episcopului Norvegiei sau ceva de genu’, nu-i mai ţin minte numele. În orice caz, echipa lui de la Oslo i-a rezervat o cameră la hotel în King’s Cross. Poate din cauză că numele avea semnificaţii biblice sau aşa ceva. Când a sosit episcopul, cu suita lui, una dintre prostituatele mai vechi în branşă a dat cu ochii de gulerul clerical şi-a început să-l ispitească cu tot soiul de propuneri indecente. Cred că bietul episcop a şters-o de-acolo înainte să-i ajungă bagajele în cameră...
   McCormack hohoti atât de tare, că-i dădură lacrimile.
   - Aşa deci, Holy, ce putem face pentru tine?
   - Mă întrebam dacă aş putea să văd cadavrul lui Inger Holter înainte să fie trimis în Norvegia, domnule.
   - Kensington te poate duce la morgă, după ce ajunge. Dar ai o copie a raportului de autopsie, aşa-i?
   - Da, domnule, doar că...
   - Doar că?
   - Gândesc mai bine când am şi corpul în faţă, domnule.
   McCormack se întoarse spre fereastră şi mormăi ceva. Lui Harry i se păru că aude un „bine, atunci”.
   Temperatura în subsolul morgii era de 8 grade, spre deosebire de cele 28 de afară.
   - Te-ai edificat? întrebă Andrew zgribulit, strângându-şi haina mai bine pe el.
   - Edificat, nu, zise Harry, uitându-se la rămăşiţele pământeşti ale lui Inger Holter.
   Faţa nu-i fusese prea afectată de căderea în gol. Îi fusese despicată o nară şi pometele avea o adâncitură măricică, însă nu încăpea îndoială că acel chip ca de ceară aparţinea aceleiaşi fete cu zâmbet strălucitor din poza aflată în dosarul poliţiei. Gâtul îi era presărat cu urme negre. Restul corpului era plin de vânătăi, răni şi nişte despicături foarte, foarte adânci.
   Prin unele se vedea osul alb, dezgolit.
   - Părinţii au vrut să vadă fotografiile. Ambasadorul Norvegiei a spus că nu i-ar sfătui să facă asta, dar avocatul a insistat. O mamă n-ar trebui să-şi vadă fiica aşa.
   Andrew clătină din cap.
   Harry cercetă leziunile de pe gât cu o lupă.
   - Cine a sugrumat-o a făcut-o cu mâinile goale. Şi e greu să omori pe cineva aşa. Criminalul trebuie să fi fost ori foarte puternic, ori foarte motivat.
   - Sau poate c-a mai făcut asta de câteva ori înainte.
   Harry îl privi pe Andrew.
   - Cum adică?
   - Nu are fragmente de piele sub unghii, nu i s-a găsit pe haine niciun fir de păr de-al criminalului şi nici nu-i julită pe genunchi. A fost omorâtă aşa de rapid şi eficient că n-a apucat să se zbată prea mult.
   - Îţi aminteşte de ceva ce-ai văzut înainte?
   Andrew ridică din umeri.
   - Când eşti criminalist de-atâta vreme, toate cazurile îţi amintesc de ceva ce-ai mai văzut înainte.
   Nu, îşi zise Harry. E exact pe dos. Dacă lucrezi de mult, vezi nuanţele abia sesizabile ale fiecărei crime în parte, detaliile ce deosebesc o faptă de alta şi fac din fiecare caz ceva unic.
   Andrew aruncă o privire la ceas.
   - Şedinţa de dimineaţă începe în jumătate de oră. Am face bine să ne pornim într-acolo.

   Conducătorul echipei de anchetă era Larry Watkins, un detectiv cu studii de drept şi cu o puternică tendinţă de urcare în grad. Avea buze subţiri, păr rărit şi vorbea rapid şi eficient, fără intonaţii sau adjective inutile.
   - Sau vreun pic de fler social, îl zugrăvise necruţător Andrew. Un anchetator foarte capabil, dar nu genul căruia îi ceri să-i sune pe părinţii unei fete găsite moartă. Plus că, ori de câte ori e stresat, se apucă să-njure.
   Mâna dreaptă a lui Watkins era Serghei Lebie, un sârb bine îmbrăcat, chel, cu o ţăcălie neagră care îl făcea să arate ca Mefisto pus la patru ace.
   Andrew îl informase pe Harry că, de obicei, nu pune prea mare preţ pe bărbaţi atât de preocupaţi de felul cum arată.
   - Dar Lebie nu-i de fapt un păunaş, e doar foarte meticulos. Are, printre altele, obiceiul să-şi studieze unghiile când îi vorbeşte cineva, dar n-ar vrea să pară arogant, totuşi. Şi îşi lustruieşte pantofii după fiecare pauză de prânz. Nu te aştepta să spună prea multe, nici despre el şi nici despre altceva.
   Cel mai tânăr membru al echipei era Yong Sue, un tip plăcut, mărunţel şi slăbuţ, care arbora mereu un zâmbet deasupra gâtului ca de pasăre. Familia lui Yong Sue venise din China cu 30 de ani în urmă. Acum 10 ani, când Yong Sue avea 19 ani, părinţii lui se întorseseră în China pentru o vizită. Nu mai fuseseră văzuţi niciodată de atunci. Bunicul era de părere că fiul lui fusese implicat în „ceva politic”, însă nu se aventurase la mai mult de-atât. Yong Sue nu reuşise să afle ce se petrecuse. Acum avea grijă de bunici şi de cele două surori mai mici, lucra 12 ore pe zi şi zâmbea cel puţin 10. „Dacă ştii vreun banc prost, spune-i-l lui Yong Sue. Râde la absolut orice”, îi împărtăşise Andrew. 
   Acum erau cu toţii adunaţi într-o cămăruţă îngustă în care un ventilator zgomotos, montat într-un cotlon, ar fi trebuit să facă puţină răcoare. Watkins se postă lângă panou, în faţa lor, şi-l prezentă pe Harry celorlalţi.
   - Colegul nostru norvegian a tradus scrisoarea găsită în camera lui Inger. Ne poţi spune ceva interesant despre asta, Hole?
   - Se pronunţă Hoo-lei.
   - Scuze, Holy.
   - Ei bine, e limpede că abia începuse o relaţie cu cineva pe nume Evans. Din ce apare în scrisoare, avem motive întemeiate să presupunem că mâna pe care o ţine în fotografia de pe masa de scris e a lui.
   - Am verificat, zise Lebie. Credem că e vorba despre un anume Evans White.
   - Aşa? ridică Watkins dintr-o sprânceană subţire.
   - Nu avem prea multe date despre el. Părinţii lui sunt din Statele Unite, au venit aici pe la sfârşitul anilor 60 şi au primit permis de şedere. Pe vremea aia, nu era o problemă, adăugă Lebie, ca şi cum ar fi vrut să lămurească situaţia. În orice caz, umblau prin ţară într-o rulotă Volkswagen, probabil pe un regim de mâncare vegană, marijuana şi LSD, cum era la modă pe-atunci. Au făcut un copil, au divorţat şi, când Evans avea 18 ani, tatăl lui s-a întors în State. Maică-sa se ţine de vindecări spirituale, scientologie, tot soiul de misticisme. Are un loc numit Castelul de Cristal pe lângă Golful Byron. Le vinde turiştilor şi căutătorilor de iluminare pietre pentru karma şi tot felul de mizerii importate din Thailanda. Când a împlinit 18 ani, Evans a decis să facă ce face un număr tot mai mare de australieni, a zis Lebie întorcându-se spre Harry. Adică nimic.
   Andrew se aplecă spre Harry şi-i zise cu voce scăzută:
   - Australia e perfectă pentru cei care vor să călătorească, să facă surfing şi să se bucure de viaţă pe cheltuiala plătitorilor de taxe. Reţea socială de milioane şi climă de milioane. Locuim într-o ţară minunată.
   Se lăsă la loc pe spătarul scaunului.
   - Momentan, nu are o locuinţă stabilă, continuă Lebie, dar credem că până nu demult locuia într-o baracă pe la marginea oraşului, într-o zonă unde stau albii mai prăpădiţi. Cei cu care am vorbit spun că nu l-au mai văzut de ceva timp. N-a fost niciodată arestat. Mă tem, aşadar, că singura fotografie pe care o avem cu el e cea de la 13 ani, când şi-a făcut paşaport.
   - Sunt impresionat, zise cu sinceritate Harry. Cum ai reuşit să găseşti un tip fără dosar, cu doar o singură poză şi numele de botez, într-o populaţie de 18 milioane, într-un timp aşa de scurt?
   Lebie arătă cu bărbia spre Andrew.
   - Andrew a recunoscut oraşul din poză. Am trimis o copie poliţiei locale şi am aflat numele de la ei. Zice că are un rol în peisajul local. În traducere, înseamnă că-i unul dintre dealerii de iarbă importanţi pe-acolo.
   - Probabil că-i un oraş foarte mic, zise Harry.
   - Nimbin, doar o mie de locuitori, se băgă Andrew. Îşi câştigau existenţa în principal din produse lactate, asta până ce Uniunea Naţională a Studenţilor Australieni şi-a pus în cap să organizeze acolo, în 1973, o chestie pe care-a numit-o Festivalul Vărsătorului.
   În jurul mesei se stârniră hlizeli.
   - Festivalul promova o agendă idealistă, stiluri de viaţă alternative, întoarcerea la natură şi chestii din astea. Ziarele s-au concentrat asupra tinerilor care luau droguri şi se împerecheau ca iepurii. Festivalul a durat mai bine de 10 zile şi, pentru unii, nici nu s-a mai oprit vreodată. Condiţiile de cultivare de pe lângă Nimbin sunt bune. Poţi creşte tot ce vrei. Să-ţi zic altfel: mă îndoiesc că lactatele mai sunt azi principalul lor produs comercial. Pe strada mare, la 50 de metri de secţia de poliţie, o să dai peste cea mai deschisă piaţă de marijuana din Australia. Şi, îmi pare rău să o spun, la fel e şi piaţa de LSD.
   - A fost văzut în Nimbin recent, potrivit poliţiei, zise Lebie.
   - Premierul statului New South Wales e pe cale să iniţieze o campanie acolo, interveni Watkins. S-ar părea că guvernul federal l-a tot presat să facă ceva în privinţa traficului de narcotice care a luat proporţii îngrijorătoare.
   - E adevărat, zise Lebie. Poliţiştii folosesc acum avioane şi elicoptere ca să pozeze câmpurile unde se creşte cânepă.
   - Bun, spuse Watkins. O să trebuiască să-l prindem pe tipul ăsta. Kensington, e clar că tu ştii să te descurci pe-aici, iar tu, Holy, nu cred că ai avea ceva împotrivă să mai vezi o bucăţică de Australia. Îi spun lui McCormack să-i sune pe cei din Nimbin, să ştie că veniţi.

7

Lithgow

   Se amestecară printre turişti, luară trenul spre Darling Harbour, coborâră la Harbourside şi găsiră o masă afară, cu vedere la cheiuri.
   Pe lângă ei trecu o pereche de picioare lungi, cu tocuri cui. Andrew îşi dădu ochii peste cap şi fluieră într-un fel foarte lipsit de corectitudine politică. Vreo două capete din restaurant se întoarseră şi-i trimiseră nişte uitături iritate. Harry clătină din cap.
   - Ce mai face amicul tău, Otto?
   - A, e devastat. A fost abandonat pentru o femeie. De câte ori are câte o combinaţie cu un bisexual, respectivul ajunge până la urmă cu o femeie, zise el. Totuşi, cred că o să supravieţuiască şi de data asta.
   Harry simţi pe neaşteptate nişte stropi de ploaie şi văzu, ridicând ochii, că o pătură de nori groşi avansase dinspre nord-vest aproape pe neobservate.
   - Cum ai recunoscut locul ăsta, Nimbin, având doar o poză cu o casă?
   - Nimbin? Am uitat oare să-ţi spun că-s un bătrân hipiot? rânji Andrew. Se spune că cine îşi aminteşte Festivalul Vărsătorului n-a fost de fapt acolo. Ei bine, eu îmi amintesc cel puţin casele de pe strada principală. Oraşul arăta ca un cătun de nelegiuiţi dintr-un western mediocru, zugrăvit în nuanţe psihedelice de galben şi vineţiu. Credeam, drept să-ţi spun, că galbenul şi vineţiul aveau de-a face cu substanţele pe care le luasem. Până ce-am văzut fotografia din camera lui Inger.

   Pe când se întorceau de la prânz, Watkins anunţă o altă şedinţă de lucru.
   Yong Sue dezgropase nişte cazuri interesante din computerul lui.
   - Am trecut prin toate cazurile de omor nerezolvate din New South Wales din ultimii zece ani şi am găsit patru care au similarităţi cu al nostru. Cadavrele sunt descoperite în locuri mai puţin frecventate, două în gropi de gunoi, unul pe un drum la marginea unei păduri şi al patrulea plutind pe râul Darling. Probabil femeile au fost ucise şi abuzate sexual altundeva, apoi lepădate acolo. Şi - de-o importanţă crucială - au fost toate strangulate şi aveau pe gât urme lăsate de degete, zise radios Yong Sue.
   Watkins îşi drese vocea.
   - Să ne mai ţinem un pic entuziasmul în frâu, zise. Strangularea nu este, până la urmă, un mod atât de neobişnuit de a ucide după un viol. Care-i distribuţia geografică, Yong Sue? Râul Darling e la dracu-n praznic, la mai mult de-o mie de kilometri de Sydney.
   - N-am avut noroc, şefu’. N-am găsit niciun model de distribuţie geografică, răspunse Yong Sue cu un chip pe care se citea un regret sincer.
   - Păi... 4 femei strânse de gât, împrăştiate pe toată suprafaţa regiunii într-o perioadă de 10 ani nu e tocmai...
   - Încă ceva, şefu’. Toate femeile erau blonde. Mai exact, aveau păr foarte deschis la culoare, aproape alb.
   Lebie scoase un fluierat mut. Cei de la masă tăcură.
   Watkins nu părea prea convins încă.
   - Poţi să faci calculul, Yong? Să te uiţi un pic la relevanţa statistică şi toate alea, să afli dacă procentele sunt în limite rezonabile înainte să facem tam-tam? Poate că ar trebui să verifici, ca să fim siguri, pentru întreg teritoriul Australiei. Şi să pui la socoteală şi cazurile de viol nerezolvate. Poate scoatem ceva de-acolo.
   - O să dureze ceva, dar o să încerc, şefu’, zise Yong zâmbind iarăşi.
   - OK. Kensington şi Holy, de ce n-aţi pornit spre Nimbin?
   - Ne ducem mâine-dimineaţă devreme, şefu’, răspunse Andrew. A apărut un caz recent de viol în Lithgow pe care aş vrea să-l investighez mai întâi. Am senzaţia că ar putea avea o legătură. Voiam să ne ducem acolo acum.
   Watkins se încruntă.
   - Lithgow? Încercăm să lucrăm ca o echipă aici, Kensington. Asta însemnă că discutăm şi coordonăm, nu ne apucăm să facem chestii de capul nostru. Din câte ştiu eu, n-am vorbit despre vreun caz de viol în Lithgow.
   - Am eu o intuiţie, şefu’.
   Watkins oftă.
   - Eh, McCormack pare să creadă că eşti dotat cu un al şaselea simţ.
   - Noi, ăştia tuciurii, avem o legătură mai strânsă cu lumea spirituală decât voi, albiturile, se ştie doar, şefu’.
   - În secţia mea nu ne bazăm munca de poliţie pe asemenea lucruri, Kensington.
   - Glumeam, şefu’. Mă bazez pe mai mult decât atât.
   Watkins clătină din cap.
   - Să faci bine să ajungi în avion mâine-dimineaţă devreme, OK?

   O porniră pe autostradă. Lithgow era un oraş industrial de 10-12 mii de locuitori, însă lui Harry îi păru mai degrabă un sat de dimensiuni medii. La intrarea în secţia de poliţie era un bec albastru pâlpâitor, prins pe un suport metalic.
   Şeful de-aici le făcu o primire călduroasă. Era genul supraponderal, jovial şi cu bărbie dublă. Îl chema Larsen şi avea strămoşi prin Norvegia.
   - Ştii vreun Larsen norvegian, frăţie? întrebă.
   - Păi... sunt o grămadă, răspunse Harry.
   - Da, mamaie zicea că am avea multe rubedenii pe-acolo.
   - Cu siguranţă aveţi.
   Larsen îşi amintea cazul de viol, desigur.
   - Din fericire, aşa ceva nu se întâmplă prea des la noi, în Lithgow. Era pe la începutul lui noiembrie. A fost luată pe sus de pe-o alee în timp ce se întorcea din tura de noapte de la fabrica unde lucra, vârâtă într-o maşină şi pe-aici ţi-e drumul! Agresorul a ameninţat-o cu un cuţitoi, a dus-o pe un drum forestier izolat, la poalele Munţilor Albaştri, unde a violat-o pe bancheta din spate. Violatorul o apucase de gât şi o strângea, când în spatele lor a apărut o maşină. Şoferul se ducea spre casa lui de vacanţă şi a crezut că surprinsese un cuplu care făcea sex pe drumul pustiu, motiv pentru care nu a ieşit din maşină. Când violatorul a trecut în faţă ca să mute maşina, femeia a reuşit să scape pe portiera din spate şi a luat-o la fugă spre maşina cealaltă. Violatorul şi-a dat seama că jocul s-a terminat, a apăsat pe acceleraţie şi a şters-o.
   - A reţinut vreunul dintre ei numărul de înmatriculare?
   - Nu, era întuneric şi totul s-a întâmplat foarte repede.
   - Şi femeia a apucat măcar să se uite bine la tip? Vi l-a descris?
   - Sigur. Într-un fel. Cum ziceam, era întuneric.
   - Avem o fotografie. Ştiţi adresa femeii?
   Larsen se duse la fişet şi începu să scormonească. Respira greu.
   - Apropo, începu Harry, ştiţi cumva dacă-i blondă?
   - Blondă?
   - Da, cu părul foarte deschis la culoare, alb.
   Bărbia dublă a lui Larsen începu să se bălăngănească. Gâfâia şi mai tare acum. Harry îşi dădu seama că, de fapt, râdea.
   - Nu prea cred, frăţie. E o koori.
   Harry cercetă chipul lui Andrew.
   Andrew privi spre tavan.
   - E neagră, zise.
   - Cum e cărbunele, întări Larsen.
   - Deci koori e un trib? întrebă Harry după ce-o luară din loc.
   - Nu tocmai, zise Andrew.
   - Nu tocmai?
   - E o poveste lungă, dar, când albii au venit în Australia, trăiau aici 750.000 de indigeni australieni împărţiţi în multe triburi. Vorbeau peste 250 de limbi, unele la fel de diferite între ele ca engleza de chineză. Multe triburi au dispărut acum. Pe măsură ce structura tribală tradiţională s-a prăbuşit, băştinaşii au început să folosească termeni mai generali. Grupurile aborigene care trăiesc aici, în sud-est, sunt numite koori.
   - Dar de ce n-ai verificat totuşi mai întâi dacă era blondă?
   - Mi-a scăpat. Cred că n-am citit bine dosarul. Prin Norvegia nu aveţi probleme cu computerele?
   - Rahat, Andrew, n-avem timp de pierdut pe bănuieli atât de vagi.
   - Ba avem. Şi avem timp şi pentru ceva care-o să te mai înveselească, zise Andrew virând brusc la dreapta.
   - Unde mergem?
   - La un târg agricol australian, unul veritabil.
   - Un târg agricol? Ies cu cineva la cină, Andrew.
   - A, da? Cu Miss Suedia, presupun? Relaxează-te, facem asta cât ai bate din palme. Apropo, să înţeleg că tu, în calitate de reprezentant al autorităţilor, eşti conştient de urmările unei relaţii personale cu un potenţial martor?
   - Cina face parte din investigaţie. Se înţelege de la sine. Vor fi puse întrebări importante.
   - Fireşte.

8

Un boxer

   Târgul se afla pe un teren întins, având drept vecini doar câteva clădiri industriale împrăştiate şi nişte garaje. Tocmai se terminase ultimul tur al cursei de tractoare şi pâcla groasă a gazelor de eşapament încă stăruia în aer când opriră în faţa unui cort mare. Piaţa zumzăia de activitate, se auzeau chiote şi strigăte printre tarabe şi parcă toată lumea avea câte un pahar cu bere în mână şi-un zâmbet pe figură.
   - Petrecere şi negoţ într-o splendidă uniune, remarcă Andrew. Nu cred că aveţi aşa ceva în Norvegia.
   - Păi avem şi noi târguri. Le zice markeder.
   - Maar... încercă Andrew.
   - Nu-ţi bate capul.
   Se vedeau, lângă cort, nişte postere uriaşe pe care, cu litere mari şi roşii, scria: „Echipa de boxeri a lui Jim Chivers”. Dedesubt erau fotografii ale celor zece boxeri care, evident, alcătuiau echipa. Numele, vârsta, locul naşterii şi greutatea apăreau şi ele trecute acolo. Şi pe ultimul rând se vedea: „Provocarea. Te ţin balamalele?”
   Înăuntru, în cort, tinerii stăteau la coadă înaintea unei mese ca să semneze pe o foaie de hârtie.
   - Ce se întâmplă? întrebă Harry.
   - Sunt tineri din zonă care o să-ncerce să bată nişte boxeri de la Jimmy. Capătă premii mari dacă reuşesc şi, mai important, onoare şi faimă pe plan local. Acum semnează o declaraţie pe proprie răspundere că sunt sănătoşi şi în formă şi acceptă că organizatorii nu-şi asumă nicio responsabilitate pentru vreo bruscă deteriorare a condiţiei lor fizice, explică Andrew.
   - Pff, şi e legal ce fac?
   - Păi... ezită Andrew. Au cam interzis ei treaba asta în 1971, aşa că au trebuit să schimbe un pic procedura. Jim Chivers cel original conducea o echipă de boxeri care umbla prin toată ţara pe la bâlciuri şi sărbători, după al Doilea Război Mondial. Şi mulţi dintre ei, din echipa lui Jimmy, au şi ajuns până la urmă campioni. Mereu a existat o varietate de naţionalităţi - chinezi, italieni, greci. Şi aborigeni. Pe-atunci, voluntarii îşi puteau alege adversarii. Aşa că, de pildă, dacă erai antisemit, puteai să alegi un evreu. Deşi şansele să fii bătut măr de un evreu erau destul de mari.
   Harry chicoti.
   - Şi n-a inflamat asta pornirile rasiste?
   - Poate. Poate că nu. Australienii sunt obişnuiţi cu diverse culturi şi rase, dar au existat mereu şi tensiuni. Şi e mai bine, totuşi, să te încaieri în ring decât pe stradă. Un aborigen din echipa lui Jimmy care se descurca bine la meciuri ajungea un adevărat erou la el acasă. Reuşea să obţină, cu toată umilirea generală, un strop de solidaritate şi onoare. Nici nu cred că asta a adâncit prăpastia dintre rase. Dacă vreun băiat alb era pus la pământ de unul negru, asta năştea mai mult respect decât ură. Australienii sunt destul de oneşti când vine vorba de aşa ceva.
   - Vorbeşti ca un ţărănoi în toată legea.
   Andrew râse.
   - Aproape. Sunt un cocalar. Un gagiu necivilizat din fundul ghetoului băştinaş.
   - Ba nu eşti.
   Andrew hohoti şi mai tare.
   Începu primul meci. Un tip scund, îndesat şi roşcovan, cu mănuşi aduse de acasă şi cu propria gaşcă de suporteri, contra unui tip mult mai firav din echipa Chivers.
   - Irlandez contra irlandez, zise Andrew cu o mână edificată.
   - Îţi spune al şaselea simţ? întrebă Harry.
   - Cei doi ochi din cap. Roşcat, deci irlandez. Sunt duri ticăloşii ăştia. O să fie o luptă grea.
   - Du-te, Johnny, dă-i bătaie, dă-i bătaie la potaie! începu să scandeze gaşca de suporteri.
   Reuşiră încă două rânduri de chiuituri până să se termine lupta - Johnny fu pocnit de 3 ori în nas şi nu mai vru să-i dea bătaie.
   - Nici irlandezii nu mai sunt ce-au fost odată, oftă Andrew.
   Difuzoarele pârâiră şi prezentatorul galei îi anunţă publicului pe Robin „Murri” Toowoomba din echipa Chivers şi pe Bobby „The Lobby” Pain, un gigant local care intră în ring cu un răcnet, sărind peste corzi. Îşi smulse tricoul de pe el, lăsând la vedere un piept păros şi puternic şi nişte bicepşi umflaţi. O femeie îmbrăcată în alb se tot agita pe lângă ring şi Bobby îi trimise un sărut înainte ca doi asistenţi să-i strângă mănuşile. Lumea începu să zumzăie când Toowoomba se strecură printre corzi. Era un bărbat falnic, arătos, neobişnuit de negru la piele.
   - „Murri”? întrebă Harry.
   - Aborigen din Queensland.
   Gaşca lui Johnny reveni la viaţă dându-şi seama că puteau folosi acum „Bobby” în strigăturile lor. Gongul sună şi cei doi boxeri se apropiară unul de altul. Albul era mai mare, cu aproape un cap mai înalt decât adversarul de culoare, însă şi pentru nespecialişti era uşor de văzut că nu se deplasa cu aceeaşi uşurinţă în ring ca aborigenul, agil şi elegant.
   Bobby se năpusti înainte şi lansă un pumn de tăria unei torpile către Toowoomba, care eschivă lăsând capul pe spate. Publicul gemu surescitat şi femeia în alb începu să ţipe încurajări. Bobby mai lovi de câteva ori aerul înainte ca Toowoomba să se repeadă şi să-i lipească o directă de dreapta precisă, de probă, în mutră. Bobby dădu înapoi doi paşi, cu ochi tulburi, împăienjeniţi.
   - Trebuia să pun 200 pe el, comentă Andrew.
   Toowoomba îi dădu ocol lui Bobby, aruncă nişte laterale şi se retrase cu aceeaşi uşurinţă când Bobby porni să-şi fluture braţele groase ca nişte butuci. Uriaşul gâfâia şi icnea de frustrare, în vreme ce Toowoomba părea să nu stea locului o clipă. Publicul începu să fluiere. Toowoomba ridică un braţ ca pentru a saluta, apoi îl proiectă în stomacul lui Bobby, făcându-l să se îndoaie de mijloc şi să se refugieze în colţ. Toowoomba se retrase doi paşi, cu o expresie preocupată pe figură.
   - Termină-l, negrotei împuţit! ţipă Andrew.
   Toowoomba se întoarse surprins către el, zâmbi şi îşi flutură braţul ridicat.
   - Nu sta acolo rânjind, fă-ţi treaba, răpănosule! Am pus bani pe tine.
   Toowoomba se răsuci ca să termine odată treaba, însă, când era pe cale să-i dea lui Bobby lovitura de graţie, se auzi gongul. Cei doi boxeri se întoarseră în colţurile lor şi prezentatorul galei luă microfonul. Femeia în alb era deja în colţul lui Bobby şi-i împuia urechile, în vreme ce asistenţii îi întindeau luptătorului o sticlă cu bere.
   Andrew era agasat.
   - Robin nu vrea să-l pocnească pe albicios, al naibii. Dar ar trebui să respecte faptul că am pus bani pe el, javra netrebnică.
   - Îl cunoşti?
   - Da, îl cunosc pe Robin Toowoomba, zise Andrew.
   Gongul răsună iarăşi şi, de data asta, Bobby se ridică şi-l aşteptă în colţul său pe Toowoomba, care înaintă cu paşi săltaţi. Bobby ridicase braţele ca să-şi apere capul, însă Toowoomba îl lovi tare la corp. Bobby căzu în corzi.
   Toowoomba se răsuci pe călcâie şi se uită implorator la prezentator - care era şi-un fel de arbitru totodată - ca să-l facă să oprească lupta.
   Andrew mai strigă o dată, însă prea târziu.
   Pumnul lui Bobby îl trimise pe Toowoomba zburând prin aer şi-l făcu să lovească podeaua cu un bufnet. În vreme ce acesta se punea pe picioare, zdruncinat, Bobby se aruncă asupra lui ca un uragan. Loviturile îşi nimereau ţinta, făcând capul lui Toowoomba să salte încoace şi încolo ca o minge de ping-pong. Dintr-o nară începu să-i curgă un firicel de sânge.
   - Căcat! Ăsta se ţine de şmecherii! răcni Andrew. Ce mama dracului, Robin, te-a făcut la faza aia.
   Toowoomba îşi ridicase acum mănuşile la faţă şi se retrăgea, cu Bobby pe urmele lui. Braţul lui Bobby pompa necontenit. Începu apoi o serie de croşee largi şi upercuturi de dreapta. Mulţimea era în extaz. Femeia în alb se ridică iar, ţipând prima silabă din numele favoritului său şi lungind strident vocala:
   - Boooo...
   Prezentatorul-arbitru clătină din cap, în vreme ce gaşca de suporteri se lansă iute în noul refren:
   - Du-te, Bobby, dă-i bătaie, dă-i bătaie la potaie!
   - Gata. S-a sfârşit, zise fără chef Andrew.
   - O să piardă Toowoomba?
   - Eşti nebun? Toowoomba o să-l omoare pe rahatul ăla. Şi speram ca astăzi să nu se împroaşte aşa cu sânge.
   Harry se concentră, încercând să vadă ce vedea şi Andrew. Toowoomba se retrăsese în corzi; părea aproape relaxat, cu toate că Bobby îl pocnea de zor în stomac. Pentru o clipă, Harry crezu că aborigenul o să adoarmă.
   Femeia în alb apucă de corzi, în spatele lui. Bobby îşi schimbă tactica şi porni să lovească la cap, însă Toowoomba îi evită pumnii mişcându-şi corpul înainte şi înapoi într-un fel de alunecare leneşă. Aproape ca un şarpe, îşi zise Harry, ca o...
   Cobră!
   Bobby încremeni în mijlocul loviturii. Capul i se întoarse pe jumătate spre stânga, cu o expresie care sugera că tocmai îşi amintise ceva, apoi ochii i se dădură peste cap, proteza îi alunecă din gură şi dintr-o despicătură mică de la baza nasului, unde se rupsese osul, începu să curgă un firicel de sânge. Toowoomba aşteptă până ce Bobby se lăsă în faţă, dezechilibrat, şi-l lovi iarăşi. Publicul tăcu. Harry auzi un pârâit groaznic când pumnul înmănuşat izbi pentru a doua oară în nasul lui Bobby, apoi auzi vocea femeii, ţipând ce mai rămăsese din numele lui:
   - ...bbyyy!
   Picături roşii, mărunte, de sânge şi sudoare curgeau din capul lui Bobby, adunându-se în colţul ringului.
   Prezentatorul se grăbi să treacă printre corzi şi să anunţe, cumva inutil, că lupta se terminase. Publicul din jurul ringului rămase tăcut; se mai auzea doar ţăcănitul de la tocurile femeii în alb, care, cu aceeaşi expresie buimacă pe care o avusese şi Bobby pe chip, ieşi în fugă pe culoarul principal şi apoi din cort.
   Toowoomba încercă să-l ridice pe Bobby în picioare, însă asistenţii acestuia îi făcură semne să-i dea pace. Se auziră câteva aplauze răzleţe, dar se stinseră iute. Fluierăturile sporiră când prezentatorul-arbitru veni şi ridică braţul lui Toowoomba. Andrew clătină din cap.
   - Cred că şi-a pus ceva lume bănuţul pe campionul local, zise. Ce idioţi! Haide să ne luăm ce-am câştigat şi să schimbăm nişte vorbe serioase cu cioroiul ăsta!
   - Robin, ticălosule. Eşti bun de băgat la puşcărie - vorbesc serios!
   Faţa lui Robin „Murri” Toowoomba se lumină cu un zâmbet larg. Ţinea pe un ochi un prosop rulat în care pusese gheaţă.
   - Tuka! Te-am auzit când ai strigat. Ai început iarăşi să te ţii de jocuri de noroc? rosti Toowoomba cu voce domoală.
   Un bărbat obişnuit să fie ascultat, gândi instantaneu Harry. Sunetul era plăcut şi blând, nu părea deloc să vină de la cineva care tocmai rupsese nasul unuia aproape de două ori cât el.
   Andrew pufni.
   - Noroc? Pe vremea mea nu se spunea că joci la noroc dacă pariai pe vreun băiat de-al lui Jim Chivers. Dar presupun că acum nimic nu mai e sigur. Te laşi bumbăcit de-un rahat de ţărănoi alb. Unde-o să ajungem aşa?
   Harry îşi drese vocea.
   - A, da, Robin, el e un prieten de-al meu. Harry Holy. Harry, îl ai în faţa ta pe cel mai mare bandit şi sadic din Queensland, Robin Toowoomba.
   Îşi dădură mâna şi Harry se simţi de parcă a lui ar fi fost prinsă în uşă.
   Icni un „Ce mai faci?” şi primi un „Absolut magnific, frăţie - tu cum te simţi?” şi un zâmbet radios.
   - Mai bine ca oricând, făcu Harry masându-şi mâna.
   Strângerile astea australiene de mână îl schilodeau. Potrivit lui Andrew, era necesar să spui că lucrurile mergeau inimaginabil de bine; un „bine, mersi” putea fi interpretat ca un răspuns prea rece.
   Toowoomba arătă cu degetul spre Andrew:
   - Apropo de bandiţi, Tuka ţi-a povestit că odată boxa şi el pentru Jim Chivers?
   - Cred că-s destule lucruri pe care nu le ştiu despre... ăă... Tuka. E cam secretos.
   - Secretos? râse Toowoomba. Ba trăncăneşte cu spume. Tuka o să-ţi spună tot ce ai nevoie să afli, atâta vreme cât ştii ce trebuie să-ntrebi. Nu ţi-a spus, fireşte, că a trebuit să plece din echipă fiindcă era considerat prea periculos. Câţi pomeţi, nasuri şi mandibule ai pe conştiinţă, Tuka? Toţi îl socoteau cel mai bun şi promiţător boxer tânăr din New South Wales. Dar era o problemă. N-avea autocontrol şi disciplină. Până la urmă, a ajuns să pocnească un arbitru fiindcă i s-a părut că omul a oprit prea devreme lupta. În avantajul lui Tuka! Asta numesc eu sete de sânge. L-au suspendat doi ani pe Tuka.
   - Trei şi jumate, mersi frumos! rânji Andrew. Era un cioroi pe cinste, vă spun. Abia l-am atins pe nenorocitul ăla de arbitru şi, n-o să credeţi, a căzut şi şi-a rupt clavicula.
   Toowoomba şi Andrew bătură din palme, prăpădindu-se de râs.
   - Când boxam eu, Robin abia se născuse. Povesteşte ce i-am zis eu, spuse Andrew. Robin era unul dintre copiii dezavantajaţi cu care mai lucram când aveam timp. Am făcut şi nişte reprize de box şi, ca să-i învăţ pe copii importanţa autocontrolului, le-am însăilat nişte poveşti despre mine, pe jumătate adevărate. Ca să-i ajut să nu intre în belele. Se vede că Robin n-a priceput şi a călcat pe urmele mele.
   Toowoomba deveni serios.
   - De obicei, suntem băieţi buni, Harry. Îi lăsăm să dea şi ei de câteva ori înainte să le-arătăm, c-o lovitură bine plasată, cine-i şeful, înţelegi ce zic? După asta nu mai durează mult şi se dau bătuţi. Dar flăcăul ăsta ştia să boxeze, putea să rănească pe cineva. Tipi din ăştia şi-o caută cu lumânarea.
   Uşa se deschise.
   - Să te fut, Toowoomba - de parcă n-aveam şi aşa destule pe cap. N-ai făcut decât să-i rupi nasul ginerelui şefului de la poliţia locală.
   Prezentatorul galei părea furios şi sublinie asta scuipând pe duşumea cu un plescăit răsunător.
   - Pur reflex, zise Toowoomba examinând lichidul cafeniu. N-o să se mai întâmple.
   Îi făcu pe furiş cu ochiul lui Andrew. Se ridicară în picioare. Toowoomba şi Andrew se îmbrăţişară şi scoaseră câteva exclamaţii finale într-o limbă din care Harry nu pricepu o iotă. Îl bătu pe Toowoomba pe umăr, ca să evite trauma unei noi strângeri de mână.
   - În ce limbă aţi vorbit? întrebă Harry după ce ajunseră în maşină.
   - A, e un fel de creolă, un amestec de engleză şi cuvinte aborigene. Mulţi băştinaşi din ţară o vorbesc. Ce părere ai despre meciuri?
   Harry îşi luă timp ca să răspundă.
   - A fost interesant să te văd câştigând ceva dolari, dar puteam să fi ajuns în Nimbin deja.
   - Dacă nu veneam aici azi, n-ai fi putut să ajungi înapoi în Sydney până diseară. Şi nu-ţi dai întâlnire cu o asemenea femeie ca să fugi după aia. Ar putea fi vorba despre viitoarea-ţi nevastă, mama a doi Holy mititei, Harry.
   Zâmbiră amândoi, trecând pe lângă copaci şi case scunde în vreme ce, în emisfera estică, soarele se ducea la culcare.

   Întunericul se lăsă înainte să se întoarcă la Sydney, însă turnul Televiziunii stătea ca un bec imens în centrul oraşului, arătându-le drumul.
   Andrew opri pe Circular Quay, nu departe de Operă. Un liliac săgeta spasmodic aerul în faţa lor, intrând şi ieşind, cu viteză mare, din lumina farurilor. Andrew îşi aprinse o ţigară şi-i făcu semn lui Harry să rămână în maşină.
   - Liliacul e simbolul aborigen al morţii. Ştiai?
   Nu ştia.
   - Imaginează-ţi un loc unde oamenii au stat izolaţi timp de 40 de mii de ani. N-au avut parte, cu alte cuvinte, de iudaism, nici de creştinism ori de islam, fiindcă un ocean întreg îi separa de continentul cel mai apropiat. Dar şi aşa au născocit o istorie proprie a creaţiei, Visarea. Primul om a fost Ber-rook-boorn. A fost făcut de Baiame, necreatul, începutul a tot şi a toate, cel care iubea şi avea grijă de orice lucru viu. Cu alte cuvinte, era om bun Baiame ăsta. Prietenii îi spuneau Marele Spirit Părintesc. După ce Baiame le-a găsit un loc bun lui Ber-rook-boorn şi soţiei sale, şi-a lăsat pecetea pe un arbore sfânt - yarran - aflat în apropiere, care găzduia un roi de albine. „Puteţi să luaţi de mâncare din orice loc, de pe întregul pământ pe care vi l-am dat, însă acesta este copacul meu”, i-a avertizat pe cei doi. „Dacă încercaţi să adunaţi mâncare de acolo, asupra voastră şi asupra celor ce vor veni după voi se va abate mult rău.” Ceva de genu’. În orice caz, într-o zi nevasta lui Ber-rook-boorn aduna vreascuri şi a ajuns lângă arborele yarran. La început, s-a speriat văzând copacul sfânt cum se înalţă deasupra ei, dar era atâta lemn în jur, încât nu şi-a urmat primul impuls - adică s-o ia la fugă cât o ţineau picioarele. În plus, Baiame nu spusese nimic despre lemn.
   În vreme ce strângea vreascuri în jurul copacului, a auzit deasupra un zumzet şi, ridicând privirea, a văzut stupul albinelor. A mai văzut şi mierea curgând pe trunchi în jos. O singură dată mai gustase miere înainte de asta, însă acolo era destulă pentru mai multe mese. Soarele licărea în stropii dulci şi, până la urmă, nevasta lui Ber-rook-boorn n-a putut rezista tentaţiei şi s-a suit în copac.
   În clipa aceea, un vânt rece a început să şuiere şi o siluetă sinistră a cuprins-o cu aripile sale enorme. Era liliacul Narahdarn, căruia Baiame îi încredinţase paza copacului sacru. Femeia a căzut din copac şi-a fugit înapoi în peştera ei, să se ascundă. Era însă prea târziu, slobozise moartea în lume, simbolizată de liliacul Narahdarn. Toţi urmaşii lui Ber-rook-boorn aveau să cadă pradă blestemului său. Arborele yarran a plâns lacrimi amare din pricina tragediei ce se petrecuse. Lacrimile s-au prelins pe trunchi şi s-au îngroşat, de aceea poţi găsi cauciuc roşu, în zilele noastre, pe scoarţa lui.
   Andrew trase bucuros din trabuc.
   - Aduc binişor cu Adam şi Eva, aşa-i?
   Harry încuviinţă şi recunoscu existenţa unui număr de paralele.
   - Poate e din cauză că oamenii, oriunde ar trăi pe pământ, au cumva aceleaşi viziuni şi fantezii. E în natura noastră, ţine de limbajul de programare, ca să spun aşa. În ciuda diferenţelor, mai devreme sau mai târziu obţinem cu toţii aceleaşi răspunsuri.
   - Să sperăm, zise Andrew, privind chiorâş prin fum. Să sperăm.

9

O meduză

   Harry sorbea deja din al doilea pahar de Coca-Cola când sosi Birgitta, la 9 şi 10 minute. Purta o rochie albă de bumbac, simplă, iar părul îi era strâns într-o coadă de cal impresionantă.
   - Începusem să mă tem că n-o să vii, spuse Harry.
   Rostise cuvintele ca pe o glumă, însă vorbise serios. Începuse să-şi facă griji din momentul în care se înţeleseseră asupra întâlnirii.
   - Chiar aşa? zise în suedeză fata, săgetându-l pe Harry cu o uitătură provocatoare.
   Harry avu intuiţia că seara urma să fie memorabilă.
   Comandară curry verde thailandez cu carne de porc, pui cu caju la tigaie, un Chardonnay australian şi apă Perrier.
   - Trebuie să spun că-s destul de surprins să văd o suedeză atât de departe de casă.
   - N-ai de ce. Sunt vreo 90 de mii de suedezi în Australia.
   - Cum?
   - Majoritatea au emigrat înainte de al Doilea Război Mondial, dar mulţi au plecat şi în anii 80, când a crescut şomajul în Suedia.
   - Şi eu, care credeam că suedezilor li s-ar face dor una-două de chiftelele lor şi de dansatul la serbarea din miez de vară.
   - Cred că la norvegieni te-ai gândit. Sunteţi nebuni cu toţii! Norvegienii pe care i-am cunoscut eu au început să tânjească după casă în doar câteva zile, iar după două luni se şi întorseseră în Norvegia. Înapoi acasă, la haine groase de lână!
   - Dar nu şi Inger?
   Birgitta îşi domoli exuberanţa.
   - Nu, nu şi Inger.
   - Ştii de ce a rămas aici?
   - Probabil din motivele pentru care rămân cei mai mulţi. Te duci în vacanţă. Te îndrăgosteşti de-o ţară, de clima ei, de stilul relaxat de viaţă ori de un bărbat. Ceri prelungirea şederii. Fetele scandinave se descurcă să-şi găsească slujbe prin baruri. După aceea... e aşa de departe până acasă şi e mai simplu să rămâi.
   - Aşa fost şi cu tine?
   - Mai mult sau mai puţin.
   Mâncară un timp în tăcere. Sosul era gros, iute şi bun.
   - Ce ştii despre ultimul iubit al lui Inger?
   - Cum am zis, a trecut într-o seară pe la bar. Îl cunoscuse în Queensland. Cred că pe insula Fraser. Arăta ca genul ăla de hipiot pe care-l crezusem de mult dispărut, dar care o duce de minune aici, în Australia. Barbă lungă, împletită, haine largi şi colorate, sandale. Ai fi zis că acum venea de pe plaja de la Woodstock.
   - Woodstock e în mijlocul uscatului. New York.
   - Dar n-aveau şi-un lac acolo, unde înotau? Parcă aşa îmi amintesc.
   Harry o privi cu mai multă atenţie. Stătea aplecată peste mâncare, concentrându-se. Pistruii îi erau adunaţi într-un pâlc deasupra nasului. E drăguţă, stabili Harry.
   - N-ai de unde să ştii genul ăsta de chestie. Eşti prea tânără.
   Fata râse.
   - Şi ţie, adică... ţi-a trecut vremea?
   - Eu? Păi... în unele zile, s-ar putea să mă simt aşa. E din cauza meseriei - îmbătrâneşti prea rapid pe dinăuntru. Dar sper că nu-s atât de cinic şi de plictisit ca să nu mă mai simt viu din când în când.
   - Bietul de tine...
   Harry nu-şi putu reţine un zâmbet.
   - Poţi să gândeşti tu asta cât vrei, dar nu apelez la instinctul tău matern, deşi s-ar putea să nu fie o idee atât de rea. Aşa stau lucrurile, n-am ce face.
   Chelnerul trecu pe lângă masă, oferindu-i lui Harry ocazia să mai ceară o sticlă cu apă.
   - Eşti vătămat câte un pic ori de câte ori te ocupi de un caz de omor. Din păcate, de obicei ai de-a face cu fel de fel de epave umane şi poveşti triste şi mai puţin cu tot soiul de motive ingenioase, cum ţi-ai putea imagina citind-o pe Agatha Christie. La început, mă vedeam ca un soi de cavaler al dreptăţii, dar am ajuns uneori să mă simt ca un gunoier. Criminalii sunt de obicei nişte indivizi vai de capul lor şi e rareori dificil să indici cel puţin 10 motive pentru care au ajuns ce-au ajuns. Aşa că, de obicei, simţi mai degrabă frustrare. Frustrarea că nu pot fi fericiţi distrugându-şi vieţile proprii în loc să-i târască şi pe alţii după ei. Cred că sună, totuşi, un pic sentimental...
   - Îmi pare rău, n-am vrut să par cinică. Înţeleg ce vrei să zici, răspunse ea.
   O adiere blândă venită din stradă făcu să pâlpâie flacăra lumânării de pe masă.
   Birgitta îi povesti lui Harry despre cum ea şi cu iubitul ei de atunci îşi făcuseră bagajele acum 4 ani, în Suedia, şi-o porniseră la drum, cum merseseră cu autobuzul şi cu autostopul din Sydney până la Cairns, cum dormiseră pe sub prelate şi prin moteluri, cum lucraseră ca recepţioneri şi bucătari, cum făcuseră scufundări la Marea Barieră de Corali şi înotaseră lângă ţestoase şi rechini-ciocan. Meditaseră pe masivul Uluru, economisiseră pentru trenul până la Alice Springs, fuseseră la un concert Crowded House în Melbourne şi căzuseră frânţi într-un motel din Sydney.
   - E ciudat cum ceva ce merge atât de bine poate să fie atât de... greşit.
   - Greşit?
   Birgitta ezită. Se gândea, poate, că-i spusese destule acestui norvegian cam lipsit de fasoane.
   - Nu prea ştiu cum să explic. Pe parcurs, am pierdut ceva ce era acolo, un lucru pe care-l socoteam de la sine înţeles. Am încetat să ne mai uităm unul la altul şi, curând, am încetat să ne mai atingem. Am ajuns simpli tovarăşi de călătorie, şi era bine să ai un tovarăş, fiindcă în doi camerele la hotel erau mai ieftine, iar statul la cort, mai sigur. El a cunoscut o fată de bani gata, nemţoaică, în Noosa, iar eu mi-am văzut de drum lăsându-l să-şi vadă de idila cu ea. Nu-mi păsa nici cât negru sub unghie. Când a sosit în Sydney, i-am spus că mă îndrăgostisem de un american obsedat de surfing pe care abia îl cunoscusem. Nu ştiu dacă m-a crezut, poate că a înţeles că ne ofeream amândurora un pretext ca să punem punct relaţiei. Am încercat să ne luăm la ceartă în camera de motel din Sydney, dar nici asta nu ne mai ieşea. Aşa că i-am zis să se întoarcă primul în Suedia, urmând să vin şi eu.
   - Cred că are deja un avans mărişor.
   - Am fost împreună 6 ani. Mă crezi dacă-ţi spun că abia dacă-mi mai amintesc cum arăta?
   - Te-aş crede.
   Birgitta oftă.
   - Nu mi-am închipuit c-o să se ajungă la asta. Eram sigură că o să ne căsătorim, o să facem copii şi o să locuim într-o suburbie micuţă din Malmö, cu grădină şi ziarul Sydsvenska Dagbladet pe treptele de la intrare, iar acum... acum abia dacă-mi mai amintesc sunetul vocii lui, cum era când făceam dragoste ori...
   Ridică privirea spre Harry.
   - Sau că era prea politicos să-mi spună să tac din gură când începeam să trăncănesc, după două pahare de vin, ca o moară hodorogită.
   Harry zâmbi larg. Birgitta nu făcuse nicio remarcă legată de faptul că el nu se atinsese de vin.
   - Nu sunt politicos, sunt interesat, zise.
   - În cazul ăsta, va trebui să-mi spui ceva personal despre tine, în afară de faptul că eşti poliţist.
   Fata se aplecă peste masă. Harry se strădui să nu se uite în decolteul ei. Îi simţi parfumul şi trase pe nări, lacom, mireasma. Nu trebuia să se lase momit. Ticăloşii ăia vicleni de la Karl Lagerfeld şi Christian Dior ştiau exact de ce era nevoie ca să prinzi în mreje un biet bărbat.
   Birgitta mirosea minunat.
   - Păi, începu Harry, am o soră, mama a murit, stau într-un apartament de care nu pot scăpa în Toyen, la Oslo. N-am avut nicio relaţie de mai lungă durată şi o singură relaţie a lăsat urme.
   - Chiar? Şi în momentul ăsta n-ai pe nimeni?
   - Nu chiar. Am nişte relaţii necomplicate şi fără implicare cu nişte femei pe care, dacă nu mă sună ele, le mai sun eu.
   Birgitta se încruntă.
   - Ceva în neregulă?
   - Nu sunt sigură dacă pot fi de acord cu genul ăsta de bărbat. Sau femeie. Sunt mai de modă veche în privinţa asta.
   - Eu, fireşte, am lăsat toate astea în urmă, zise Harry şi ridică paharul cu apă minerală.
   - Şi nici nu-s sigură că-mi place cu câtă uşurătate vorbeşti tu de toate astea, spuse Birgitta ridicând la rându-i paharul.
   - Ce cauţi, atunci, la un bărbat?
   Îşi lăsă bărbia în palmă şi se uită în gol, cugetând.
   - Nu ştiu. Cred că ştiu mai mult ce nu-mi place la un bărbat decât ce-mi place.
   - Şi ce nu-ţi place? În afară de răspunsurile frivole.
   - Bărbaţii care încearcă să se dea la mine.
   - Şi ai mult de suferit?
   Ea zâmbi.
   - Să-ţi dau un pont, Casanova. Dacă vrei să farmeci o femeie, trebuie s-o faci să se simtă unică, să simtă că i se oferă un tratament special, ceva de care nu mai are nimeni parte. Bărbaţii care încearcă să agaţe prin baruri nu pricep asta. Dar presupun că, pentru un libertin ca tine, asta nu înseamnă mare lucru.
   Harry izbucni în râs.
   - Prin „nişte femei” vreau să spun, de fapt, două. Am zis „nişte” fiindcă pare un pic mai sălbatic, sună mai mult a... trei. Una, apropo, e pe cale să se întoarcă la fostul iubit, dacă e să ţin seama de ce mi-a spus ultima oară când ne-am văzut. Mi-a mulţumit fiindcă sunt aşa de necomplicat şi fiindcă am avut o relaţie atât de... lipsită de implicare, presupun. Cealaltă e o femeie cu care am început o relaţie şi care acum insistă că, de vreme ce eu am fost cel care-a părăsit-o, e de datoria mea să mă asigur că are parte de activitate sexuală decentă până ce ne găsim fiecare pe altcineva. Ia stai - de ce-am devenit aşa defensiv? Sunt un bărbat normal care n-ar face rău nici unei muşte. Insinuezi că aş vrea să seduc pe cineva?
   - Da, pe mine încerci să mă seduci. N-are rost să negi!
   Harry nu negă.
   - Bine. Cum mă descurc?
   Birgitta luă o înghiţitură mare din paharul cu vin şi medită un pic la întrebarea lui.
   - Eşti de nota 9, aş spune. Mai mult sau mai puţin. Ba nu, chiar cred că eşti de nouă... te descurci destul de bine.
   - Mie îmi pare mai degrabă un 9 cu minus.
   - Cam pe-acolo.
   În port se întunecase, era aproape pustiu şi se iscase un vânt răcoros. Pe treptele luminate ale Operei, o mireasă neobişnuit de corpolentă şi un mire pe potrivă stăteau la pozat. Fotograful îi tot muta încoace şi-ncolo, iar însurăţeii păreau foarte agasaţi că trebuie să-şi deplaseze trupurile cărnoase. Ajunseră până la urmă la o înţelegere. Şedinţa foto nocturnă se sfârşi cu zâmbete, râs şi poate câteva lacrimi.
   - Cred că asta vrea să însemne când zici că plesneşti de fericire, spuse Harry. Sau în suedeză nu spuneţi aşa?
   - Ba spunem, poţi să plesneşti de fericire şi-n suedeză.
   Birgitta îşi desfăcu părul prins în coadă şi se opri în bătaia brizei, cu faţa spre Operă.
   - Da, poţi, repetă ca pentru ea.
   Îşi întoarse nasul pistruiat către mare, iar vântul îi suflă pe spate părul roşu.
   Arăta ca o meduză. Harry nu ştiuse, până atunci, că o meduză poate fi atât de frumoasă.

10

Un orăşel numit Nimbin

   Ceasul lui Harry arăta ora 11 când aterizară în Brisbane, însă însoţitoarea de zbor insista, la microfon, că ar fi doar 10.
   - Nu au oră de vară în Queensland, îl informă Andrew. A fost o ditamai chestia politică pe-aici, culminând cu un referendum, iar fermierii au votat împotrivă.
   - Uau, sună ca şi cum am ajuns în patria ţărănoilor.
   - Cam aşa ceva, amice. Până acu câţiva ani, bărbaţilor cu păr lung le era interzisă intrarea în stat. Îi puneau să se întoarcă de unde-au venit.
   - Glumeşti.
   - Queensland e un pic diferit. Mai au puţin şi-o să le pună interdicţie, probabil, ălora raşi în cap.
   Harry îşi trecu palma peste ţeasta tunsă scurt.
   - Ar mai trebui să ştiu ceva despre Queensland?
   - Ei bine, dacă ai ceva marijuana prin buzunare, ai face bine s-o laşi în avion. Legile contra drogurilor sunt mai dure în Queensland decât în alte regiuni. Nu întâmplător s-a ţinut Festivalul Vărsătorului în Nimbin. Orăşelul e exact după graniţă, în New South Wales.
   Descoperiră ghişeul Avis, unde ştiau că avea să-i aştepte o maşină închiriată.
   - Pe de altă parte, în Queensland sunt locuri ca insula Fraser, unde l-a cunoscut Inger Holter pe Evans White. Insula, de fapt, e doar un banc de nisip uriaş, dar poţi găsi pe ea o pădure tropicală, lacuri cu cea mai limpede apă din lume şi-un nisip atât de alb, încât zici că plajele sunt făcute din marmură. Nisip de siliciu i se spune, fiindcă are mult mai mult siliciu decât nisipul obişnuit. Cred că-l poţi băga direct în computer.
   - Tărâmul abundenţei, deci? comentă tipul de la ghişeu, întinzându-le o cheie.
   - Ford Escort? strâmbă din nas Andrew, semnând totuşi că ia maşina. Încă mai sunt din astea în circulaţie?
   - Tarif special, domnule.
   - Nu mă îndoiesc.
   Soarele pârjolea Autostrada Pacificului, iar silueta de sticlă şi piatră a oraşului Brisbane începu să licărească precum cristalele unui candelabru.
   Străbătură păşuni înverzite alternând cu păduri şi terenuri cultivate.
   - Bun venit în zona rurală a Australiei, zise Andrew.
   Trecură de o turmă de vaci ce păşteau cu priviri letargice.
   Harry chicoti.
   - Ce-i? întrebă Andrew.
   - Ştii banda aia desenată a lui Larson în care vacile stau de vorbă pe islaz, ridicate în două picioare, iar una dintre ele le atrage atenţia celorlalte: „Maşină!”
   Tăcere.
   - Cine-i Larson?
   - Nu contează.
   Trecură pe lângă cabane joase de lemn cu verande în faţă, plase contra ţânţarilor în cadrele uşilor şi camionete parcate afară. Trecură pe lângă cai de povară solizi care-i priveau cu ochi melancolici, pe lângă stupi şi porci în cocini, tăvălindu-se fericiţi prin noroi. Drumurile se îngustau. Opriră ca să facă plinul pe la prânz, într-o aşezare mică unde un indicator informa că localitatea se numea Uki şi că fusese desemnată, 2 ani la rând, drept cel mai curat oraş din Australia. Nu spunea şi cine câştigase anul trecut competiţia.
   - Măi să fie, zise Harry în vreme ce intrau în Nimbin.
   Centrul localităţii avea cam o sută de metri, era pictat în toate culorile curcubeului şi populat de nişte personaje parcă desprinse din filmele cu Cheech & Chong, comicii hipioţi, pe care le avea Harry în colecţie.
   - Ne-am întors în anii 70! exclamă. Uite, uite acolo. Peter Fonda se pupă cu Janis Joplin.
   Trecură încet pe stradă, urmăriţi de ochi de somnambuli.
   - E minunat. Nu credeam că mai există asemenea locuri. Să mori de râs, nu alta.
   - De ce? întrebă Andrew.
   - Nu crezi că-i hazliu?
   - Hazliu? Îmi dau seama că-n zilele noastre e uşor să-i iei în râs pe visătorii ăştia. Îmi dau seama că noua generaţie crede că ăştia cu flower-power erau nişte tipi cu mintea prăjită de iarbă care n-aveau altceva de făcut decât să zdrăngănească la chitare, să-şi citească poemele şi să şi-o tragă când le venea cheful. Îmi dau seama că organizatorii de la Woodstock apar pe la interviuri purtând cravate şi vorbind amuzaţi despre ideile de-atunci, care, e clar, li se par foarte naive acum. Îmi mai dau seama, însă, că lumea ar fi fost un loc foarte diferit fără idealurile pe care le-a susţinut generaţia aia. Sloganele cu pace şi iubire pot fi clişee acum, dar pe vremea aia le luam în serios. Din toată inima.
   - Nu eşti cam în vârstă să fi fost hipiot, Andrew?
   - Ba da, eram bătrân. Un hipiot veteran, un „haladit”, rânji Andrew. Multe fete au fost iniţiate în misterele amorului de unchiul Andrew.
   Harry îl bătu pe umăr.
   - Şi eu, care credeam că doar stăteaţi de vorbă despre idealism, ţap bătrân ce eşti.
   - Fireşte. Ăla era idealism, zise indignat Andrew. Nu puteam lăsa muguraşii ăia fragili pe mâna vreunui adolescent stângaci, plin de coşuri, şi să risc ca biata fată să rămână cu traume pe tot deceniul.
   Andrew se uită pe geamul maşinii şi chicoti. Un bărbat cu păr lung, barbă şi tunică stătea pe o bancă şi făcea semnul păcii cu două degete ridicate. Un panou pe care era desenată o rulotă Volkswagen veche, galbenă, anunţa: „Muzeul marijuanei”. Dedesubt, cu litere mai mici: „Intrarea: 1 dolar. Dacă nu poţi plăti, eşti binevenit oricum”.
   - Ăsta-i muzeul ierbii din Nimbin, explică Andrew. În mare parte, o mizerie, dar parcă ţin minte că au nişte poze interesante din călătoriile în Mexic ale lui Ken Kesey, Jack Kerouac şi ale altor deschizători de drumuri, din perioada când experimentau substanţe de amplificare a conştiinţei.
   - Din vremea când LSD-ul nu era periculos?
   - Iar sexul însemna doar sănătate curată. Minunate vremuri, Harry Holy. Ar fi trebuit să fii aici, omule.
   Lăsară maşina mai sus pe strada mare şi se întoarseră înapoi pe jos.
   Harry îşi dădu jos ochelarii de soare şi încercă să adopte un aer de civil. Se vedea bine că-i o zi liniştită în Nimbin. Harry şi Andrew îşi făcură loc printre negustori.
   - Iarbă bună!... Cea mai bună din Australia, omule... Iarbă din Papua Noua Guinee, te dă pe spate.
   - Papua Noua Guinee, mârâi Andrew. Chiar şi aici, în capitala ierbii, lumea are impresia că iarba-i mai bună dacă vine de departe. Eu sunt de părere că trebuie să cumpărăm produse locale.
   O fată însărcinată şi totuşi slabă, care stătea pe un scaun în faţa „muzeului”, le făcu din mână. Putea avea orice vârstă între 20 şi 40 de ani şi purta o fustă largă, în culori vii, şi o bluză cu toţi nasturii închişi, care-i făcea abdomenul să iasă în evidenţă, cu pielea întinsă ca membrana unei tobe. Are ceva oarecum familiar, îşi zise Harry.
   După dimensiunea pupilelor, Harry îşi dădu seama că în meniul ei de la micul dejun se aflase ceva mai stimulant decât canabisul.
   - Căuta altceva? întrebă fata, care observase că nu păreau interesaţi să cumpere marijuana.
   - Nu... dădu să spună Harry.
   - Acid. LSD vrei, aşa-i? zise fata aplecându-se înainte şi vorbind iute şi pătimaş.
   - Nu, nu vrem acid, zise cu voce scăzută şi fermă Andrew. Altceva căutăm. Înţelegi?
   Fata îi cercetă îndelung cu privirea. Andrew dădu să se îndepărteze, însă fata sări de pe scaun, părând nestânjenită de burta mare, şi-l apucă de braţ.
   - Bine, dar nu putem aici. O să trebuiască să ne întâlnim în 10 minute în barul ăla.
   Andrew încuviinţă, iar fata le întoarse spatele şi o porni pe stradă grăbită, cu stomacul proeminent înainte şi un căţeluş care se ţinea după călcâiele ei.
   - Ştiu la ce te gândeşti, Harry, zise Andrew aprinzându-şi o ţigară. N-a fost frumos s-o păcălim pe Inimă-Bună că vrem să cumpărăm ceva heroină. Secţia de poliţie e la 100 de metri mai încolo şi-am putea afla acolo ce vrem să ştim despre Evans White. Dar simt că aşa o să fie mai rapid. Hai să intrăm, bem o bere şi vedem ce se întâmplă.

   Peste jumătate de oră, Inimă-Bună intră în localul aproape pustiu cu un bărbat care părea cel puţin la fel de prăjit ca ea. Aducea cu un conte Dracula jucat de Klaus Kinski: palid, subţire, îmbrăcat în negru, cu pungi negre sub ochi.
   - Uite, şopti Andrew. Nu-l poţi acuza pe om că nu testează marfa pe care o vinde.
   Inimă-Bună şi clona lui Kinski veniră glonţ către ei. Acesta din urmă nu părea că ar vrea să stea la lumina zilei mai mult decât era absolut necesar, aşa că nu-şi pierdu vremea cu politeţuri.
   - Cât vrei?
   Andrew stătea demonstrativ cu spatele la ei.
   - Aş prefera să fie cât mai puţină lume în jur înainte să trecem la chestii serioase, monşer, zise fără să se răsucească spre ei.
   Kinski zvâcni din cap şi Inimă-Bună părăsi localul, cu o expresie iritată.
   Probabil că obţinea un procent din câştig. Harry presupuse că încrederea dintre ea şi Kinski era, cum e de obicei între consumatori, inexistentă.
   - N-am nimic la mine. Dacă sunteţi poliţai, vă tai coaiele. Să văd mai întâi mălaiul, apoi ieşim de-aici.
   Vorbea repede, era agitat şi ochii săi aruncau priviri în toate direcţiile.
   - E departe?
   - Drumul e scurt, dar călătoria e lungă.
   Individul schiţă o urmă de zâmbet, arătându-şi doar o clipă dinţii.
   - Bun aşa, amice. Stai jos şi taci din gură, zise Andrew arătându-i insigna de poliţist.
   Kinski încremeni. Harry se ridică şi duse mâna în spate, la centură. Cine să verifice dacă Harry chiar avea o armă ascunsă acolo?
   - Ce-i cu teatrul ăsta prost? N-am nimic la mine, doar v-am spus, răspunse Kinski şi se lăsă, sfidător, pe scaunul din faţa lui Andrew.
   - Dar pe şeriful de-aici şi pe ajutoarele lui îi cunoşti? Probabil că şi ei te cunosc pe tine. Ştiu şi că te-ai apucat de vândut dava?
   Omul ridică din umeri.
   - Cine-a zis ceva de dava? Eu credeam că de iarbă e vor...
   - Sigur. Nimeni n-a zis nimic de prafuri şi nici n-o să aducem vorba de asta dacă-mi dai câteva informaţii.
   - Sper că glumeşti. Doar n-o să risc să-mi ia ăştia capul c-am dat cu papagalul numai fiindcă doi poliţai din alt oraş, care nici n-au vreo probă contra mea, apar aşa val-vârtej şi...
   - Ce papagal? Ne-am întâlnit aici, din păcate nu ne-am înţeles la preţ şi atâta tot. Chiar ai un martor care poate declara că ne-am întâlnit pentru afaceri obişnuite. Fă cum îţi spunem şi n-o să ne mai vezi niciodată. N-o să mai apărem pe aici.
   Andrew îşi aprinse un trabuc, se uită cu ochi mijiţi la bietul drogat aflat de cealaltă parte a mesei, îi suflă fumul în faţă şi continuă.
   - Dacă nu obţinem ce vrem, însă, s-ar putea să ne scoatem insignele la iveală când ieşim de-aici şi să arestăm vreo doi, ceea ce nu ţi-ar spori popularitatea în comunitate. Nu ştiu dacă pe-aici se obişnuieşte ca turnătorilor să li se taie coaiele - ăştia care bagă iarbă sunt de obicei paşnici. Dar nu-s nici ei fraieri şi nu m-ar mira ca, aşa, din senin, şeriful să dea peste toată marfa ta. Fumătorii de iarbă nu-s aşa bucuroşi de competiţia cu chestiile mai dure, ştii doar, cel puţin nu din partea unor drogangii care sunt mână în mână cu poliţia. Şi sunt convins că ştii care-s pedepsele pentru trafic de heroină în cantităţi mari.
   Un alt nor de fum albăstrui de trabuc trimis în obrazul lui Kinski. N-ai în fiecare zi ocazia să-i sufli fum în faţă unei scârbe, îşi zise Harry.
   - OK, zise Andrew când nu primi niciun răspuns. Evans White. Spune-ne unde e, cine e şi cum putem da de el. Acum!
   Kinski se uită în jur, precaut. Căpăţâna mare, cu pomeţi scobiţi, i se răsuci pe gâtul subţire, făcându-l să arate ca un vultur planând deasupra unui hoit, temător că leii s-ar putea întoarce.
   - Asta-i tot? întrebă. Altceva nimic?
   - Altceva nimic, zise Andrew.
   - Şi de unde ştiu că n-o să veniţi iar, să mai întrebaţi şi altele?
   - Nu ştii.
   Kinski dădu din cap a încuviinţare, de parcă ar fi ştiut că era singurul răspuns pe care avea să-l capete.
   - Bine. Nu-i încă unul dintre barosani, dar se aude că ar fi în creştere. A lucrat pentru Madam Rousseau, regina ierbii de pe-aici, dar acum încearcă să-şi pună pe picioare o afacere proprie. Iarbă, acid şi poate un pic de morfină. Iarba e la fel ca toată care se vinde pe-aici, producţie locală. Dar cred că are legături în Sydney, le trimite iarbă şi primeşte la schimb acid bun şi ieftin. Acidul e din nou la mare căutare.
   - Unde putem să dăm de Evans? întrebă Andrew.
   - Umblă mai mult prin Sydney, dar l-am văzut prin oraş acum două zile. Are un copil c-o fată din Brisbane care o ardea pe-aici. Acum nu ştiu pe unde mai umblă fata, dar puştiul ştiu că stă într-un apartament la bloc, unde locuieşte şi el când dă pe aici.
   Le explică unde era blocul.
   - Ce fel de tip e White? insistă Andrew.
   - Ce să zic? făcu celălalt şi schiţă gestul de a se scărpina într-o barbă inexistentă. Un ticălos şarmant, nu aşa li se zice?
   Andrew şi Harry nu ştiau dacă li se zice ori nu aşa, însă aprobară oricum.
   - E destul de cinstit ca să faci afaceri cu el, dar n-aş vrea să fiu gagica lui, dacă-nţelegeţi ce vreau să spun.
   Clătinară din cap la unison, indicând că nu înţelegeau.
   - Se ţine de agăţat, nu prea e cunoscut că se mulţumeşte cu câte o puicuţă odată. Mereu sunt certuri cu femeile astea, ţipă şi se răţoiesc, aşa că nu-i neobişnuit să mai sară şi scântei uneori.
   - Hmm. Ştii ceva despre o fată norvegiană, blondă, pe nume Inger Holter? A fost omorâtă în Sydney săptămâna trecută.
   - Serios? N-am auzit în viaţa mea de ea.
   Se vedea că nu-i un cititor avid de presă.
   Andrew îşi stinse trabucul şi se ridică de la masă, însoţit de Harry.
   - Pot să mă bazez pe voi că nu mă daţi în vileag? întrebă Kinski cu o uitătură neîncrezătoare.
   - Sigur, zise Andrew mărind pasul spre uşă.

   - Cum a fost cina cu martora noastră din Suedia? întrebă Andrew după ce trecură să-şi salute colegii de la secţia de poliţie locală, o clădire ce arăta aidoma cu celelalte case de pe stradă, dacă nu puneai la socoteală un indicator mic, înfipt în peluză, care anunţa destinaţia imobilului respectiv.
   - Bună. Cam picantă, dar bună, răspunse şugubăţ Harry.
   - Haide acuma, Harry. Ce aţi discutat?
   - O mulţime de lucruri. Despre Norvegia şi Suedia.
   - Aşa deci. Cine a câştigat?
   - Ea.
   - Ce are Suedia şi n-are Norvegia? întrebă Andrew.
   - Să le luăm în ordine: nişte regizori de film ca lumea, pentru început. Bo Widerberg, Ingmar Bergman...
   - A, regizori, pufni Andrew. Avem şi noi din ăştia. Edvard Grieg, pe de altă parte, e unul de-ai voştri.
   - Uau, făcu Harry. Nu ştiam că eşti un cunoscător într-ale muzicii clasice. Pe lângă tot restul.
   - Grieg a fost genial. Să luăm, de pildă, partea a doua a simfoniei în Do minor, unde...
   - Scuze, Andrew, zise Harry, eu am crescut cu punk cântat din două acorduri şi cel mai apropiat lucru de-o simfonie la care am fost sunt concertele celor de la Yes şi King Crimson. Nu ascult muzică din alte secole, înţelegi? Tot ce e înainte de 1980 e Epoca de Piatră pentru mine. Avem o trupă numită Băieţii Explozivi care...
   - Simfonia în Do minor a fost interpretată pentru prima oară în 1981, zise Andrew. Băieţii Explozivi. Foarte fiţos nume.
   Harry o lăsă baltă şi, până la apartamentul lui White, îndură o prelegere despre muzica lui Grieg.

11

Un traficant

   Evans White îi privi cu ochi pe jumătate deschişi. Pe faţă îi atârnau şuviţe de păr. Se scărpină între picioare şi râgâi intenţionat. Nu părea tocmai surprins să-i vadă. Nu fiindcă i-ar fi aşteptat, ci probabil fiindcă nu credea că vizitele sunt ceva special. Avea, până la urmă, cel mai bun acid din zonă şi prin Nimbin veştile umblau iute.
   Harry îşi imagină că un tip ca White nu se obosea cu cantităţi mici şi cu siguranţă nu vindea de acasă, însă asta era puţin probabil să-i împiedice pe unii, din când în când, să apară pe-acolo încercând să cumpere ceva.
   - Aţi greşit locul. Încercaţi în oraş, zise Evans trăgând cadrul uşii de plasă.
   - Suntem de la poliţie, domnule White, zise Andrew ridicând insigna. Am dori să vorbim cu dumneavoastră.
   Evans îi întoarse spatele.
   - Nu azi. Nu-mi plac gaborii. Veniţi altă dată, cu mandat de arestare, de percheziţie sau ce-o fi şi-apoi vedem ce pot face pentru voi. Până atunci... la revedere.
   Le trânti în nas şi cealaltă uşă.
   Harry se lăsă pe cadru şi răcni:
   - Evans White! Mă auziţi? Ne întrebam dacă în poză sunteţi dumneavoastră. Şi dacă da, am vrea să ştim dacă o cunoaşteţi pe femeia blondă care apare alături. Numele ei e Inger Holter. A murit.
   Un răstimp de tăcere. Apoi balamalele uşii scârţâiră. Evans le aruncă o privire pe uşa întredeschisă.
   Harry lipi fotografia de plasa uşii.
   - Nu arăta aşa de bine când a găsit-o poliţia din Sydney, domnule White.
   În bucătărie erau răspândite ziare pe blatul de lucru, chiuveta dădea pe dinafară de farfurii şi pahare, iar podeaua nu mai luase contact cu detergentul de câteva luni bune. Harry văzu totuşi, dintr-o privire, că locul nu părea să dea semne de paragină reală şi că nu era casa unui drogat în ultimul hal. Nu se vedeau resturi vechi de-o săptămână, nici mucegai, nu duhnea a pişat şi perdelele nu astupau ferestrele. Pe lângă asta, în încăpere exista o anume ordine, ceea ce-l făcu pe Harry să-şi dea seama că Evans White nu pierduse controlul încă.
   Se aşezară pe nişte scaune, iar Evans îşi aduse din frigider o doză de bere pe care o duse direct la gură. Râgâi zgomotos, continuând apoi cu un chicotit satisfăcut.
   - Spuneţi-ne despre relaţia pe care aţi avut-o cu Inger Holter, domnule White, zise Harry alungând cu un fluturat al mâinii izul de râgâială.
   - Inger era o fată de treabă, frumuşică şi foarte proastă, care şi-a băgat în cap, cumva, că ea şi cu mine am putea trăi fericiţi împreună.
   Rânji iarăşi cu mulţumire şi continuă:
   - Cred că, de fapt, asta rezumă totul destul de cuprinzător.
   - Aveţi idee cum a fost omorâtă sau cine ar fi putut s-o facă?
   - Da, avem ziare şi prin Nimbin, aşa că ştiu că a fost strânsă de gât. Dar cine-a făcut asta? Presupun că vreun străin, zise rânjind şi lăsându-şi cu un gest brusc capul pe spate.
   O buclă îi căzu peste frunte, dinţii albi îi luciră pe chipul bronzat şi ridurile de expresie din jurul ochilor căprui se întinseră către urechile de care atârnau nişte belciuge de pirat.
   Andrew îşi drese glasul:
   - Domnule White, o femeie pe care aţi cunoscut-o bine şi cu care aţi avut o relaţie de natură intimă tocmai a fost omorâtă. Nu e treaba noastră ce simţiţi ori nu simţiţi în privinţa asta. Totuşi, cum probabil vă daţi seama, căutăm un făptaş şi, dacă nu încercaţi să ne ajutaţi în clipa asta, o să fim siliţi să vă ducem la poliţia din Sydney.
   - Merg la Sydney oricum, aşa că, dacă vreţi să-mi plătiţi biletul de avion, îmi convine.
   Harry nu ştiu ce să zică. Era Evans White atât de dur pe cât încerca să pară ori suferea de vreo alienare mentală? Sau de un suflet insuficient dezvoltat, un concept norvegian tipic? se întrebă. Existau pe undeva prin lume tribunale care se pronunţau în privinţa calităţii sufletului?
   - Cum doriţi, domnule White, zise Andrew. Bilet de avion, casă şi masă, avocat din oficiu şi reclamă gratuită în presă în calitate de suspect.
   - Mare chestie. O să ies în mai puţin de două zile.
   - Apoi mai avem în ofertă o „coadă” care să nu vă scape din ochi, un serviciu gratuit de trezire dimineaţa şi poate băgăm şi-o percheziţie domiciliară la pachet. Şi cine ştie ce ne mai trece prin cap.
   Evans dădu de duşcă restul de bere, se aşeză şi începu să-şi facă de lucru cu eticheta de pe sticlă.
   - Ce vreţi de fapt, oameni buni? zise. Ştiu doar că într-o zi a dispărut. Mă duceam la Sydney şi am încercat s-o sun, numai că nu era nici acasă, nici la lucru. În ziua în care am ajuns la Sydney, am citit în ziar c-a fost găsită omorâtă. Vreo două zile am umblat amorţit, ca un zombi. O-m-o-r-â-t-ă? Care-s șansele statistice să fii strâns de gât până mori, nu?
   - Nu foarte mari. Dar un alibi aveţi pentru perioada în care s-a săvârşit crima? Ar fi bine... zise Andrew pregătit să-şi ia notiţe.  

..................................