Liliacul, Jo Nesbo

 ..........................................

2-5

 

                  Evans tresări, înfiorat.

   - Alibi? Cum adică? Doar nu mă suspectaţi pe mine, pentru numele lui Dumnezeu. Sau vreţi să-mi spuneţi că poliţia anchetează de-o săptămână deja şi nu are încă nicio pistă reală?
   - Analizăm probele, domnule White. Îmi puteţi spune unde aţi fost cu două zile înainte să ajungeţi la Sydney?
   - Aici am fost, evident.
   - Singur?
   - Nu chiar, rânji Evans şi aruncă sticla goală.
   Recipientul descrise o parabolă elegantă înainte să aterizeze, fără zgomot, în coşul de gunoi de lângă blatul de lucru. Harry încuviinţă.
   - Pot să vă întreb cu cine eraţi?
   - Ai întrebat deja. Dar fie, n-am nimic de ascuns. O femeie pe nume Angelina Hutchinson. E de aici, din localitate.
   Harry îşi notă numele în agendă.
   - Iubită? vru să ştie Andrew.
   - Oarecum.
   - Ce ne puteţi spune despre Inger Holter? Cine era?
   - Pff, nu ne ştiam de prea mult timp. Am cunoscut-o pe insula Fraser. Zicea că se îndreaptă spre Golful Byron. Nu e departe de aici, aşa că i-am dat numărul meu de telefon din Nimbin. M-a sunat peste câteva zile şi-a întrebat dacă o pot găzdui o noapte. A rămas la mine mai mult de-o săptămână. Apoi ne-am întâlnit prin Sydney când mai ajungeam pe-acolo. Cred că de două sau trei ori. Şi, cum ştiţi, nu ne-am transformat în parteneri de viaţă. Plus că deja începuse să devină cam sâcâitoare.
   - Sâcâitoare?
   - Da, avea o slăbiciune pentru fiul meu, Tom-Tom, şi începuse să-şi imagineze cum ar fi să aibă o familie şi-o casă la ţară. Mie nu-mi convenea planul ăsta, dar o lăsam să aiureze.
   - Să aiureze despre ce?
   Evans se foi pe scaun.
   - Era genul care-i tare ca piatra când o cunoşti, dar care se înmoaie ca untul dac-o gâdili sub bărbie şi-i spui c-o iubeşti. După aia nu mai ştie cum să-ţi intre în voie.
   - Era, deci, o domnişoară atentă?
   Lui Evans, se vedea bine, nu-i plăcea direcţia în care se îndrepta discuţia.
   - Poate. N-am cunoscut-o, cum ziceam, chiar aşa de bine. Nu-şi mai văzuse de ceva vreme familia din Norvegia, aşa că poate era dornică de... afecţiune, să fie cineva lângă ea, înţelegeţi ce zic? Cine naiba să ştie? Era, cum am zis, o fetişcană prostuţă, romantică, fără pic de răutate în ea...
   Vocea lui Evans se frânse. Bucătăria se cufundă în tăcere. Ori e un actor bun, ori are şi el, până la urmă, nişte emoţii umane, îşi zise Harry.
   - Dacă nu vedeaţi niciun viitor în relaţia asta, de ce nu v-aţi despărţit de ea?
   - Eram pe punctul s-o fac. Stăteam în uşă, gen, gata să spun pa. Numai că s-a dus până să apuc. Uite-aşa... zise şi pocni din degete.
   Da, îi tremura vocea, nicio îndoială, îşi zise Harry.
   Evans îşi privi mâinile.
   - Şi să plece dintre noi în felul ăsta, ce chestie, nu?

12

Un păianjen mărişor

   Străbăteau cu maşina drumuri abrupte, montane. Un indicator le arătă calea spre Castelul de Cristal.
   - Întrebarea este: spune sau nu adevărul Evans White? zise Harry.
   Andrew evită un tractor de pe cealaltă bandă.
   - Să-ţi povestesc un pic din experienţa mea, Harry. Mai bine de 20 de ani, am stat de vorbă cu oameni care aveau tot felul de motive să mintă ori să spună adevărul. Vinovaţi şi nevinovaţi, criminali şi hoţi de buzunare, pachete de nervi şi indivizi reci ca gheaţa, feţişoare de copil cu ochi albaştri, mecle de scârnăvii cu cicatrice, sociopaţi, psihopaţi, filantropi...
   Se opri, scormonindu-şi mintea după alte exemple.
   - Am priceput, Andrew.
   - ...aborigeni şi albi. Toţi şi-au spus poveştile cu un singur obiectiv: să fie crezuţi. Şi ştii ce mi-am dat seama?
   - Că e imposibil să spui sigur cine te minte şi cine spune adevărul?
   - Exact, Harry! zise Andrew, care părea acum dornic să aprofundeze subiectul. În literatura poliţistă tradiţională orice detectiv cât de cât decent miroase îndată când omenii îi mint. Ce rahat! Natura umană e ca o pădure imensă şi impenetrabilă pe care n-o poate cunoaşte nimeni de la cap la coadă. Nici măcar o mamă nu ştie secretele cele mai ascunse ale copilului ei.
   Intrară într-o parcare aflată în faţa unei grădini mari, verzi, cu o potecă îngustă de pietriş şerpuind pe lângă o fântână, straturi cu flori şi arbori exotici. Un conac uriaş prezida peste grădină. Era chiar Castelul de Cristal pe care li-l arătase pe hartă şeriful din Nimbin.
   Sunetul unui clopoţel de deasupra uşii le anunţă sosirea. Se vedea limpede că locul era popular, de vreme ce prăvălia era plină ochi cu turişti.
   O femeie energică îi întâmpină cu un zâmbet strălucitor şi cu un aşa entuziasm, de parcă ar fi fost primii oameni pe care-i vedea de luni bune.
   - Sunteţi pentru prima oară aici? întrebă ea ca şi când magazinul ei de cristale ar fi fost un loc pe care lumea ajungea să-l viziteze în mod repetat odată ce cădea în plasă.
   Şi nu era exclus ca aşa să fi şi stat lucrurile.
   - Vă invidiez, zise după ce îi confirmară. O să vă bucuraţi pentru prima oară de Castelul de Cristal! Luaţi-o pe coridorul acela. La dreapta e minunata noastră cafenea vegetariană, cu mâncare delicioasă. Apoi îndreptaţi-vă spre stânga, către încăperea cu cristale şi minerale. Acolo e adevărata delectare! Şi-acum, gata, porniţi!
   Fluturându-şi palma, le făcu semn s-o ia din loc înspre direcţia indicată.
   După o asemenea reclamă, fireşte că se dezumflară când se dovedi că lăudata cafenea era de fapt un local destul de banal unde se vindeau cafea, ceai, salată cu iaurt şi sendvişuri cu lăptuci. În încăperea cristalelor şi mineralelor era o expoziţie de cristale scânteietoare, figurine înfăţişându-l pe Buddha în poziţia lotusului, cuarţuri albastre şi verzi şi pietre neşlefuite aşezate sub lumini dozate atent. În cameră se simţea o aromă vagă de beţişoare parfumate, se auzea susur de izvor şi o muzică interpretată la nai care îmbia la somn. Lui Harry magazinul i se păru destul de drăguţ, deşi aranjat cam teatral, nu tocmai genul care să-ţi taie răsuflarea. Cu toate că preţurile ar fi putut cauza anumite dificultăţi respiratorii.
   - Ha, ha, râse Andrew la vederea unor etichete. Femeia asta-i un geniu.
   Arătă către muşteriii din prăvălie, în general oameni între două vârste care păreau înstăriţi.
   - Generaţia flower-power a crescut. Au slujbe de oameni mari acum şi venituri pe măsură, dar inimile încă le sunt undeva în lumea astrală.
   Se întoarseră la casă. Femeia cea plină de energie încă avea zâmbetul său radios. Îl luă pe Harry de mână şi-i apăsă în palmă o piatră albastru-verzuie.
   - Eşti Capricorn, aşa-i? Să pui piatra asta sub pernă şi-o să elimine toată energia negativă din cameră. Costă 65 de dolari, dar chiar ar trebui s-o iei, aşa că... să zicem 50.
   Se întoarse către Andrew.
   - Iar tu cred că eşti... Leu?
   - Nu, doamnă, sunt poliţist, zise el, arătându-i discret insigna.
   Femeia se făcu palidă şi-l fixă cu o privire îngrozită.
   - Cât de groaznic! Sper că n-am făcut nimic rău.
   - Din câte ştiu eu, nu, doamnă. Presupun că sunteţi Margaret Dawson, fostă White? Dacă da, atunci am putea schimba o vorbă într-un loc mai ferit?
   Margaret Dawson îşi reveni iute din buimăceală şi chemă una dintre angajate să-i ţină locul la casă. Îi însoţi apoi pe Andrew şi pe Harry în grădină, unde se aşezară la o masă albă, rotundă. Între doi copaci era întinsă o plasă. Harry crezu mai întâi că-i de pescuit, însă la o cercetare mai atentă se dovedi pânza enormă a unui păianjen.
   - Pare c-o să plouă, zise ea frecându-şi mâinile.
   Andrew îşi drese vocea.
   Femeia îşi muşcă buza de jos.
   - Îmi pare rău, domnule poliţist. Toată povestea asta mă nelinişteşte foarte tare.
   - E-n regulă, doamnă. Aveţi o pânză pe cinste acolo.
   - A, acolo locuieşte Billy, păianjenul-şoarece. Probabil e adormit pe undeva.
   Harry îşi strânse, fără să vrea, picioarele sub el.
   - Păianjen-şoarece? Asta înseamnă că... mănâncă şoareci? întrebă.
   Andrew zâmbi.
   - Harry e din Norvegia. Nu-s învăţaţi pe-acolo cu păianjeni mari.
   - A, linişteşte-te, dragă. Cei mari nu sunt periculoşi, zise Margaret Dawson. Avem, totuşi, o făptură letală, păianjenul cu spate roşu. Cel mai bine se simte în oraşe, unde, ca să spun aşa, se poate ascunde în mulţime. Prin pivniţe şi cotloane umede.
   - Îmi aminteşte de cineva cunoscut, zise Andrew. Dar să ne întoarcem la treabă, doamnă. Fiul dumneavoastră.
   Acum, doamna Dawson se făcu albă ca varul.
   - Evans?
   Andrew îi aruncă o privire lui Harry.
   - Din câte ştim, n-a mai avut încurcături cu poliţia, doamnă Dawson, zise Harry.
   - Nu, n-a avut, slavă Domnului.
   - Am trecut pe-aici, de fapt, fiindcă eraţi pe traseul nostru de întoarcere în Brisbane. Ne întrebam dacă ştiţi ceva despre o persoană, Inger Holter.
   Femeia se gândi la nume, apoi clătină din cap.
   - Evans nu cunoaşte prea multe fete. Şi pe cele pe care le cunoaşte le aduce aici, să facă cunoştinţă cu mine. După ce-a făcut un copil cu... cu fata aia oribilă al cărei nume nu-s sigură că vreau să mi-l amintesc măcar, i-am interzis... I-am spus părerea mea, că ar trebui să mai aştepte un pic. Până apare femeia potrivită.
   - De ce să aştepte? întrebă Harry.
   - Fiindcă aşa i-am zis eu.
   - De ce i-aţi zis aşa, doamnă?
   - Fiindcă... fiindcă nu-i momentul potrivit - aici aruncă o privire către magazin, ca să arate că totuşi timpul ei era preţios - şi fiindcă Evans e un băiat sensibil care poate fi foarte uşor afectat. În viaţa lui a fost foarte multă energie negativă şi are nevoie de o femeie în care să aibă încredere sută la sută. Nu... fluşturatice din astea care-i tulbură mintea.
   O pâclă cenuşie i se aşezase pe ochi.
   - Vă vedeţi des cu el? întrebă Andrew.
   - Evans vine pe-aici când poate şi el. Îi trebuie linişte. Munceşte din greu, sărăcuţul. Aţi încercat ceva din ierburile pe care le vinde? Mai aduce şi pe-aici câte un pic, le pun în ceai, în cafea.
   Andrew îşi drese iarăşi vocea. Harry observă, cu coada ochiului, o mişcare printre copaci.
   - Am face bine s-o luăm din loc, doamnă. Dar ar mai fi o întrebare.
   - Da?
   Andrew părea să se fi înecat cu ceva – tuşea şi nu se mai oprea. Pânza începuse să se legene.
   - Aţi avut mereu părul atât de blond, doamnă Dawson?

13

Bubbur

   Era târziu când aterizară în Sydney. Harry abia se mai ţinea pe picioare de oboseală şi tânjea după patul său de la hotel.
   - Bem ceva? sugeră Andrew.
   - Tu nu simţi nevoia să te duci acasă? întrebă Harry.
   Andrew făcu semn din cap că nu.
   - N-o să am altă companie decât pe mine însumi acolo, în clipa de faţă.
   - În clipa de faţă?
   - Ei bine... în ultimii 10 ani. Sunt divorţat. Fosta soţie stă în Newcastle, cu fetele. Încerc să le văd cât de des pot, dar nu-i deloc aproape şi fetele o să se facă acuşi suficient de mari cât să aibă propriile planuri de weekend. Apoi, presupun, o să descopăr că nu sunt singurul bărbat din viaţa lor. Arată bine drăcuşorii. Au 14 şi 15 ani. Rahat, ar trebui să alung toţi admiratorii care apar în pragul uşii.
   Andrew se luminase la faţă. Harry simţi că-l place pe acest coleg atât de puţin convenţional.
   - Ei, ce să-i faci, aşa merg lucrurile, Andrew.
   - Aşa-i, amice. Ţie cum îţi e în viaţă?
   - Păi... n-am nevastă. N-am copii. N-am câine. Am doar un şef, o soră, un tată şi vreo doi tipi pe care încă-i socotesc prieteni, chiar dacă mă sună doar o dată la câţiva ani - şi eu la fel.
   - În ordinea asta?
   - În ordinea asta.
   Râseră amândoi.
   - Hai să bem ceva. La Albury?
   - Am senzaţia că mă duc la muncă, zise Harry.
   - Exact.

   Birgitta zâmbi văzându-i în uşa clubului. Termină de servit un client şi se apropie. Îl ţintuia pe Harry cu privirea.
   - Bună, zise.
   Harry nu voia decât să se ghemuiască în poala ei şi să adoarmă.
   - Două ginuri tonice duble, în numele legii, zise Andrew.
   - Aş prefera un suc de grepfrut, zise Harry.
   Fata le dădu ce comandaseră şi se aplecă peste bar.
   - Mersi pentru ieri, îi şopti în suedeză lui Harry, care se văzu, într-o oglindă din spatele ei, aşezat pe scaunul de bar şi cu un rânjet idiot pe figură.
   - Hei, hei, gata cu giugiuleala scandinavă pe-aici, mersi frumos. Dacă plătesc băuturile, vorbim în engleză, zise Andrew aruncându-le o privire mustrătoare. Şi-acum o să vă spun ceva, tinereilor. Dragostea e un mister mai mare ca moartea.
   Făcu o pauză de efect.
   - Unchiul Andrew o să vă spună o străveche legendă australiană, povestea lui Walla şi a şarpelui uriaş Bubbur.
   Se strânseră mai aproape. Andrew îşi linse buzele, gata să se delecteze cu trabucul pe care tocmai şi-l aprindea.
   - A fost odată un tânăr războinic pe nume Walla, care se îndrăgostise de o frumoasă numită Moora. Ea, la rându-i, îl iubea. Walla reuşise să termine cu bine ritualurile de iniţiere tribale, era acum un bărbat în toată firea şi se putea însura cu oricare dintre femeile tribului, dacă nu mai fusese însurat înainte şi femeia era de acord să-i fie soţie. Iar Moora voia asta. Walla abia dacă se putea dezlipi de iubita lui, însă tradiţia îi cerea să se ducă la vânătoare, urmând ca vânatul să fie un dar pentru părinţii miresei, după care putea să se ţină nunta. Într-o dimineaţă plăcută, cu rouă scânteind pe frunze, Walla a pornit la drum. Moora i-a dăruit o pană albă de papagal, pe care tânărul şi-a pus-o în plete.
   După ce a plecat Walla, Moora s-a dus şi ea să adune miere pentru petrecere. Mierea însă nu era atât de uşor de găsit şi fata a ajuns mai departe de tabără decât ar fi trebuit. A nimerit într-o vale cu bolovani uriaşi. O tăcere ciudată stăruia acolo, nu se auzea nicio pasăre ori insectă. Se pregătea să plece de-acolo când, deodată, a zărit un cuibar cu ouă mari şi albe, cele mai mari ouă pe care le văzuse vreodată. „O să le iau pentru ospăţ”, şi-a zis fata şi a întins mâna.
   În clipa aceea, a auzit că fâşâie ceva peste pietre şi, până să apuce să fugă ori să deschidă măcar gura, un şarpe enorm, galben cu cafeniu, i s-a încolăcit în jurul mijlocului. S-a luptat, însă nu reuşea să se elibereze, iar şarpele începea să-şi sporească strânsoarea. Moora s-a uitat spre cerul albastru şi a încercat să strige numele lui Walla, însă nu mai avea în plămâni aer ca să scoată vreun sunet. Şarpele strângea tot mai tare şi, până la urmă, viaţa a părăsit trupul Moorei şi toate oasele i-au fost frânte. Apoi şarpele s-a târât iarăşi în umbra din care venise - unde era cu neputinţă de văzut fiindcă se pierdea, din pricina culorilor sale, printre copacii presăraţi cu petice de lumină şi bolovanii din vale.
   Două zile au trecut până să-i găsească printre pietre trupul strivit. Părinţii ei erau îndureraţi peste poate. Maică-sa, plângând, şi-a întrebat soţul ce aveau să-i spună lui Walla când se întorcea.
   Andrew îi privi pe Harry şi Birgitta cu ochi în care jucau luminiţe, apoi continuă:
   - Din focul de tabără nu mai erau decât nişte tăciuni stinşi în vatră când s-a întors de la vânătoare Walla, în zorii zilei următoare. Chiar dacă drumul fusese istovitor, paşii îi erau uşori, iar ochii îi licăreau de fericire. S-a dus la părinţii Moorei, care stăteau lângă foc amuţiţi de durere. „Iată darurile mele pentru voi”, a zis. Şi adusese pradă îmbelşugată: un cangur, un wombat şi nişte copane de emu.
   „Ai sosit la timp pentru înmormântare, Walla, tu care puteai să fii fiul nostru”, a zis tatăl Moorei. Walla rămase buimac şi abia dacă reuşi să-şi ascundă durerea şi suferinţa, însă, fiind un războinic încercat, îşi stăvili lacrimile şi întrebă cu răceală: „De ce n-aţi îngropat-o până acum?”. „Fiindcă abia astăzi am găsit-o”, a zis tatăl. „Am s-o însoţesc atunci şi am să-i cer spiritul. Vraciul nostru îi poate lecui oasele frânte, iar eu o să-i întorc în trup spiritul şi răsuflarea.” „E prea târziu”, a răspuns părintele fetei, „spiritul i s-a dus deja acolo unde se duc spiritele femeilor. Însă ucigaşul ei e încă viu. Ştii care ţi-e datoria, fiule?”
   Walla s-a depărtat fără o vorbă. S-a dus să stea în peşteră, cu ceilalţi bărbaţi necăsătoriţi. Nici cu ei nu voia să vorbească. Au trecut aşa câteva luni. Walla se ţinea deoparte şi refuza să ia parte la cântece şi dansuri. Unii socoteau că-şi întărea inima ca să încerce s-o uite pe Moora. Alţii socoteau că plănuieşte s-o urmeze în regatul morţii. „Nu va izbuti”, ziceau. „Există un loc pentru femei şi unul pentru bărbaţi”.
   O femeie s-a apropiat de foc şi s-a aşezat. „Greşiţi”, a zis. „E cufundat în gânduri, chibzuieşte cum să răzbune moartea iubitei lui. Doar nu credeţi că trebuie numai să pui mâna pe-o suliţă ca să-l omori pe Bubbur, uriaşul şarpe galben-cafeniu? Nu l-aţi văzut, eu însă da, când eram tânără, şi aceea a fost ziua când mi-a încărunţit părul. Ceva mai înfricoşător n-am zărit niciodată. Ascultaţi ce vă spun, Bubbur poate fi învins într-un singur fel, cu şiretenie şi curaj. Cred că tânărul războinic le are pe amândouă.”
   În următoarea zi, Walla s-a dus lângă foc. Ochii îi luceau şi părea aproape voios când a întrebat cine vrea să-l însoţească la adunat de cauciuc. „Dar avem cauciuc”, au zis ceilalţi, uimiţi de buna lui dispoziţie. „Îţi dăm şi ţie dacă vrei.” „Îmi trebuie cauciuc proaspăt”, a zis şi, râzând de feţele lor uimite, a continuat: „Veniţi cu mine şi-o să vă arăt la ce-mi trebuie.”
   Curioşi, ceilalţi din trib i s-au alăturat şi, după ce-au strâns cauciucul, au pornit-o după el către valea cu bolovani uriaşi. A construit acolo o platformă în cel mai înalt copac şi le-a spus celorlalţi să se retragă către intrarea în vale. S-a urcat în copac cu prietenul său cel mai bun şi de-acolo au strigat tare numele lui Bubbur. Ecoul a răsunat prin vale şi soarele s-a ridicat pe cer.
   Atunci a apărut - un şarpe enorm, un balaur cu solzi galbeni şi cafenii, bâţâindu-şi capul în încercarea de a descoperi de unde se auziseră glasurile. În jurul lui era o mulţime forfotitoare de şerpi mici, tot galben cu cafeniu, care ieşiseră, vezi bine, din ouăle pe care le văzuse Moora. Walla şi prietenul lui au făcut mingiuţe din cauciuc. Când Bubbur i-a văzut în copac, a deschis fălcile, a scos limba despicată şi-a pornit spre ei. Soarele era acum în înaltul cerului şi fălcile lui Bubbur licăreau. Când şarpele cel mare s-a năpustit asupra lor, Walla a azvârlit în gura căscată a şarpelui cel mai mare boţ de cauciuc, iar fiara, instinctiv, şi-a încleştat colţii în el.
   A început apoi să se zvârcolească, însă nu mai putea să scape de cauciucul ce i se lipise de gâtlej. Walla şi prietenul lui au reuşit acelaşi vicleşug cu şerpii mai mici şi în scurtă vreme erau cu toţii incapabili să mai facă vreun rău, cu fălcile pecetluite. Atunci Walla i-a chemat pe cei care aşteptau la intrarea în vale. S-au arătat nemiloşi şi au ucis toţi şerpii. Bubbur, până la urmă, omorâse cea mai frumoasă fată din trib şi odraslele lui ar fi ajuns într-o zi să crească la fel de mari ca şi el. Din ziua aceea şi până acum, Bubbur, temutul şarpe galben-cafeniu, a fost rareori văzut în Australia. Însă frica noastră l-a făcut, cu trecerea vremii, din ce în ce mai lung şi mai gros.
   Andrew sorbi şi ultima înghiţitură din paharul cu gin tonic.
   - Şi morala ar fi? întrebă Birgitta.
   - Dragostea e un mister mai mare ca moartea. Şi trebuie să te păzeşti de şerpi.
   Andrew plăti pentru băuturi, îi dădu lui Harry o palmă încurajatoare peste umăr şi ieşi din local.

14

Un capot

   Deschise ochii. Dincolo de geamul lui, oraşul se trezea mormăind şi zumzăind, iar perdeaua flutura molatic. Rămase întins, privind la o absurditate ce atârna pe un perete, în partea cealaltă a încăperii largi - o imagine înfăţişând familia regală suedeză. Regina cu zâmbetul ei calm, sigur pe sine, şi regele arătând de parcă îl împungea cineva cu cuţitul în şale. Harry ştia cum se simţise monarhul - şi el se lăsase convins să joace rolul principal în Prințul broscoi în clasele primare.
   De undeva se auzi sunet de apă curgând. Harry se rostogoli pe cealaltă parte a patului să adulmece perna pe care dormise ea. Un tentacul de meduză - sau un fir lung de păr roşu? - se întindea pe cearşaf. Îşi aminti un titlu dintr-un ziar, la pagina de sport: ERLAND JOHNSEN, MOSS FC - CELEBRU PENTRU PĂRUL SĂU ROŞU ŞI MINGILE LUNGI.
   Încercă să-şi dea seama cum se simte. Se simţea uşor. Uşor ca un fulg, de fapt. Atât de uşor, încât se temu o clipă că perdelele fâlfâitoare aveau să-l ridice din pat şi să-i facă vânt pe fereastră, unde avea să plutească peste Sydney-ul aflat la oră de vârf şi să descopere că era gol puşcă. Concluzionă că senzaţia de uşurătate se datora faptului că, peste noapte, se dedase cu atâta entuziasm pierderii unor variate fluide corporale, încât probabil că slăbise câteva kilograme doar din asta.
   - Harry Hole, departamentul de poliţie din Oslo - celebru pentru ideile sale ciudate şi mingile golite, îngână.
   - Poftim? zise o voce în suedeză.
   Birgitta intrase în cameră şi purta un capot neobişnuit de hidos, asortat cu un prosop alb înfăşurat ca un turban în jurul capului.
   - O, bună fie-ţi dimineaţa, străvechi, liber şi muntos tărâm de nord, cu frumuseţile-ţi tăcute! Mă plec ţie. Mă uitam la poza regelui rebel de pe perete. Crezi că i-ar fi plăcut să fie mai degrabă ţăran, să sape pământul? Aşa mi se pare.
   Fata cercetă imaginea.
   - Nu putem să ne găsim toţi, în viaţă, locul potrivit. Tu ţi l-ai găsit? întrebă ea şi se aruncă în pat lângă el.
   - O întrebare foarte serioasă pentru cât de dimineaţă este. Înainte să răspund, solicit să dai jos capotul ăsta. N-aş vrea să par în vreun fel critic, dar reacţia mea spontană e că acest capot merită cu brio să fie inclus în topul meu cu „Cele mai urâte haine pe care le-am văzut vreodată”.
   Birgitta râse.
   - Îi zic „moartea pasiunii”. E de folos când vreun străin urât cu spume devine prea obraznic.
   - Ai verificat dacă există un nume pentru culoarea aia? Poate ţii ascunsă o nuanţă neştiută, veriga lipsă dintre verde şi... maro?
   - Nu încerca să mă duci cu vorba ca să nu-mi răspunzi la întrebare, ţap norvegian căpos! zise ea şi-l croi peste cap cu o pernă, însă, după o scurtă repriză de luptă corp la corp, ajunse sub Harry.
   O apucă bine de braţe şi i le imobiliză, încovoindu-se şi încercând să-i dezlege cu dinţii cordonul capotului. Birgitta ţipă dându-şi seama ce avea de gând şi îşi eliberă un genunchi pe care i-l plantă cu fermitate în bărbie.
   Harry gemu şi se răsuci pe partea lui de pat. Cât ai clipi, ea îşi puse genunchii pe braţele lui şi i se aşeză pe piept.
   - Răspunde!
   - Bine, bine, mă dau bătut. Da, mi-am găsit locul în viaţă. Sunt cel mai bun poliţai pe care ţi-l poţi imagina. Da, mai degrabă prind oameni răi decât să mă ocup cu săpatul pământului - sau cu dineuri de gală şi cu făcut din mâna de la balcon mulţimilor. Şi da, ştiu că sunt pervers.
   Birgitta îl sărută pe gură.
   - Puteai şi tu să te speli pe dinţi, zise Harry printre buzele strânse.
   Când ea se lăsă pe spate râzând, Harry se folosi de ocazie. Înălţă capul, apucă între dinţi cordonul şi trase. Capotul se desfăcu. I-l coborî de pe umeri. Pielea Birgittei era fierbinte şi umedă de la duş.
   - Poliţia! ţipă ea, strângându-şi picioarele în jurul lui.
   Harry îşi simţi pulsul zvâcnind în tot corpul.
   - Ajutor, şopti ea şi se apucă să-i ciugulească lobul urechii.
   După aceea, rămaseră întinşi şi cu ochii în tavan.
   - Aş vrea... începu Birgitta.
   - Da?
   - A, nimic.
   Se ridicară şi se îmbrăcară. Harry se uită la ceas şi îşi dădu seama că întârziase deja la şedinţa de dimineaţă. Se opri lângă uşa de la intrare şi o cuprinse în braţe.
   - Cred că ştiu ce-ai vrea, zise Harry. Ai vrea să-ţi spun câte ceva despre mine.
   Birgitta îşi lipi capul de gâtul lui.
   - Ştiu că nu-ţi place să faci asta, spuse. Am senzaţia că tot ce ştiu despre tine a trebuit să-ţi smulg din gură cu cleştele. Mama ta a fost o femeie de treabă, deşteaptă, pe jumătate laponă, şi îi duci dorul. Tatăl tău e profesor şi nu-i place cu ce te ocupi, dar nu-ţi spune asta. Şi cea pe care o iubeşti cel mai mult pe lume, sora ta, are „un pic” de sindrom Down. Îmi place să aflu lucruri din astea despre tine. Dar aş vrea să-mi spui lucruri fiindcă vrei tu.
   Harry o mângâie pe gât.
   - Vrei să-ţi spun ceva? Un secret?
   Ea dădu din cap că vrea.
   - Oamenii devin legaţi de secretele pe care şi le împărtăşesc, îi şopti în plete Harry. Şi nu vor mereu asta.
   Rămaseră aşa, în vestibul, fără să vorbească. Harry trase aer adânc în piept.
   - Toată viaţa am fost înconjurat de oameni care m-au iubit. Mi s-a oferit tot ce am cerut. Pe scurt, n-am nicio explicaţie pentru felul în care am ajuns să fiu.
   O adiere de vânt îi ciufuli uşor părul, făcându-l să închidă ochii.
   - Cum se face că am ajuns alcoolic.
   Zise asta cu asprime în voce. Birgitta se lipi de el, fără să se mişte.
   - Nu e aşa de simplu să concediezi un funcţionar public în Norvegia. Incompetenţa nu-i motiv suficient, lenea e un non-concept şi poţi să-ţi hărţuieşti şeful cât pofteşti, nicio problemă. Sincer să fiu, poţi face cam orice - legile, în general, te protejează. Cu excepţia băutului. Dacă apari la lucru în stare de ebrietate de mai mult de două ori, poliţist fiind, e motiv pentru demitere imediată. Iar mie, într-o perioadă, mi-a fost mai uşor să număr zilele în care nu eram beat.
   Îşi slăbi strânsoarea şi-o depărtă de el un pic, privind-o. Voia să vadă cum reacţiona. Apoi o trase iarăşi spre el.
   - În orice caz, am scos-o cumva la capăt şi cei care ghiciseră că ceva nu-i în regulă s-au făcut că nu văd nimic. Cineva ar fi trebuit să-mi facă un raport, dar solidaritatea şi loialitatea sunt puternice în poliţie. Într-o seară, am plecat cu un coleg spre un apartament de pe dealul Holmenkollen ca să luăm la întrebări un tip, ceva cu un omor legat de droguri. Nici măcar nu era suspect, dar când am ajuns la uşa lui şi am sunat, i-am văzut maşina ţâşnind din garaj, aşa că ne-am suit şi noi într-a noastră şi ne-am luat după el. Am dat drumul la girofar şi-am pornit-o cu peste 100 de kilometri la oră pe Sorkedalsveien. Drumul cotea când la stânga, când la dreapta, am lovit nişte borduri şi colegul meu m-a întrebat dacă nu-i cazul să treacă el la volan. Eram atât de concentrat să-l ajungem din urmă pe fugar, că nici n-am dat atenţie propunerii lui.
   Ce se întâmplase după aceea Harry aflase doar din rapoarte. În Vinderen, o maşină ieşea din benzinărie. Era condusă de un băiat care abia-şi luase permisul şi venise până aici să-i cumpere ţigări lui taică-său. Cei doi poliţişti îl izbiseră în plin, împingându-i maşina, prin grilaj, până pe linia ferată, acroşând un refugiu dintr-o staţie de autobuz unde se aflaseră cu doar două minute înainte vreo cinci sau şase călători şi oprindu-se pe platforma aflată de cealaltă parte a liniilor. Colegul lui Harry fusese proiectat prin parbriz, la douăzeci de metri distanţă. Se izbise cu capul de-un stâlp şi forţa impactului fusese atât de mare, încât îndoise partea de sus a stâlpului. Trebuiseră să preleve amprentele cadavrului ca să fie siguri de identitatea sa. Băiatul din cealaltă maşină rămăsese paralizat de la gât în jos.
   - Am fost să-l vizitez, într-un loc numit Sunnas, zise Harry. Încă visează că într-o bună zi o să poată iarăşi conduce o maşină. Pe mine m-au găsit printre fiare cu capul spart şi hemoragie internă. Am stat pe aparate vreo câteva zile.
   Fusese vizitat în fiecare zi de tatăl şi sora lui. Se aşezaseră pe marginea patului şi-l ţinuseră de mână. Fiindcă lovitura gravă la cap îi afectase vederea, n-avusese voie să citească ori să se uite la televizor. Aşa că îi citise tatăl lui, şoptindu-i la ureche ca să nu-l obosească prea tare, din Sigurdd Hoel şi Kjartan Flogstad, autorii lui preferaţi.
   - Ucisesem un om şi-i distrusesem altuia viaţa, dar tot eram tratat cu dragoste şi devotament. Şi primul lucru pe care l-am făcut când m-au mutat într-un salon a fost să-l mituiesc pe cel din patul de alături ca să-l pună pe fratele lui să-mi aducă o sticlă de whisky.
   Harry se opri. Respiraţia Birgittei era calmă şi regulată.
   - Te şochează ce-ţi spun? întrebă el.
   - Am ştiut că eşti alcoolic din prima clipă în care te-am văzut, răspunse Birgitta. Şi tata e.
   Harry nu ştia ce să zică.
   - Mai spune-mi, îi ceru ea.
   - Restul e... restul are de-a face cu poliţia norvegiană. Poate că-i mai bine să nu ştii.
   - Suntem departe de Norvegia acum.
   Harry o lipi iute de pieptul lui.
   - Ai auzit destul pentru o zi, spuse. Restul cu următoarea ocazie. Trebuie s-o iau din loc. E în regulă dacă vin şi astăzi pe capul tău la Albury?
   Birgitta zâmbi cu tristeţe, iar Harry ştiu că începea să se implice mai mult decât ar fi trebuit.

15

Relevanță statistică

   - Ai întârziat, observă Watkins când dădu cu ochii de Harry la secţie.
   Puse pe masa lui un teanc de fotocopii.
   - E de la schimbarea fusului orar. Ceva nou? întrebă Harry.
   - Ai un pic de citit acolo. Yong Sue a dezgropat nişte cazuri vechi de viol. El şi cu Kensington îşi aruncă acum un ochi pe ele.
   Yong împinse un diapozitiv în proiector.
   - Anul ăsta, în Australia, au fost raportate mai mult de 5 mii de violuri. Fireşte, să încerci să găseşti un tipar într-o asemenea mulţime de cazuri e fără speranţă, dacă nu recurgi la statistici. La statistici reci, concise. Numărul 1, aici, e relevanţa statistică. Căutăm, cu alte cuvinte, rezultate care nu pot fi explicate de întâmplarea statistică. Numărul 2 este demografia. Am căutat mai întâi rapoarte cu omucideri şi violuri din ultimii 5 ani conţinând cuvintele „sugrumat” sau „sufocat”. Am găsit 12 omoruri şi câteva sute de violuri. Am restrâns apoi numărul adăugând condiţiile ca victima să fie blondă, cu vârsta între 16 şi 35 de ani şi să locuiască pe coasta de est. Datele şi statisticile oficiale referitoare la culoarea părului, aşa cum apar la Serviciul de Paşapoarte, arată că acest grup constituie mai puţin de 5% din populaţia feminină. Dar, chiar şi aşa, am rămas cu 7 omoruri şi mai bine de 40 de violuri.
   Yong băgă un alt diapozitiv cu grafice în proiector. Le lăsă celorlalţi timp să citească fără să facă vreun comentariu. Urmă o tăcere lungă. Watkins vorbi primul.
   - Asta înseamnă că...?
   - Nu, zise Yong. Nu înseamnă că am aflat ceva nou. Cifrele sunt prea vagi.
   - Dar ne putem imagina, spuse Andrew. Putem, de pildă, să ne imaginăm că e pe undeva o persoană care violează sistematic blonde şi care le ucide mai puţin sistematic. Şi căreia îi place să strângă de gât respectivele femei.
   Deodată începură cu toţii să vorbească, ceea ce-l făcu pe Watkins să ridice mâna, cerând linişte.
   Până la urmă, discuţia fu deschisă de Harry.
   - De ce n-a fost descoperită corelaţia asta mai demult? Vorbim despre 7 omoruri şi 40-50 de violuri care ar putea avea o legătură.
   Yong Sue ridică din umeri.
   - Violul este, din păcate, un eveniment cotidian în Australia şi poate că nu i se acordă prioritatea pe care crezi tu c-ar trebui s-o aibă.
   Harry dădu din cap, încuviinţând. Nu simţea că ar fi cazul să-şi umfle mândru pieptul în numele Norvegiei.
   - Mai mult, majoritatea violatorilor îşi găsesc victimele în localităţile şi regiunile în care locuiesc şi după aceea nu părăsesc zona. Din cauza asta, nu există o colaborare sistematică între diversele state când e vorba de cazuri standard de viol. Problema, în cazurile care alcătuiesc statistica mea, e răspândirea geografică.
   Yong arătă spre lista de locuri şi nume.
   - O dată în Melbourne, o lună mai târziu în Cairns şi la o săptămână după aceea în Newcastle. Violuri în 3 state diferite, în mai puţin de 2 luni. Făptaşi purtând uneori cagule, alteori măşti, în cel puţin un caz ciorap de nailon tras peste cap, plus alte câteva cazuri în care femeile nu l-au văzut deloc pe violator. Locurile faptelor sunt de tot felul, de la alei dosnice la parcuri. Victimele au fost târâte în maşini ori agresorii le-au intrat noaptea în case. Rezumând, nu există vreun tipar aici, în afara faptului că victimele sunt toate blonde, au fost strânse de gât şi niciuna nu a reuşit să dea poliţiei o descriere a făptaşului. Mai este, totuşi, ceva. Probabil că cel pe care-l căutăm spală victimele, elimină orice urmă care l-ar putea incrimina: amprente, spermă, fibre textile, păr, piele sub unghiile victimei şi aşa mai departe. Însă, în afară de asta, nu există niciunul dintre semnele pe care le asociem, în general, cu un criminal în serie: nici urmă de acte rituale groteşti ori bileţele pentru poliţie cu „Am fost aici”. După 3 violuri în 2 luni, s-a făcut nevăzut un an întreg. Asta dacă nu cumva a comis şi altele dintre violurile reclamate. Însă n-avem cum să ştim asta.
   - Şi omorurile? întrebă Harry. N-ar fi trebuit să atragă cumva atenția?
   Yong clătină din cap.
   - Cum am spus, distribuţia geografică. Dacă poliţia din Brisbane găseşte un cadavru care a fost abuzat sexual, Sydney nu e primul loc în care o să caute. Şi, oricum, omorurile au fost săvârşite pe o perioadă de timp atât de mare, încât ar fi greu de văzut o legătură clară. Strangularea, până la urmă, nu e ceva rar în cazurile de viol.
   - Dar nu aveţi o poliţie federală activă în Australia? întrebă Harry.
   Zâmbete de jur împrejurul mesei. Harry schimbă subiectul.
   - Dacă e un criminal în serie... începu el.
   - Atunci cel mai adesea are un tipar, o tematică, sfârşi Andrew. Dar în cazul nostru nu avem aşa ceva, din ce văd.
   Yong clătină din cap.
   - Vreun anchetator, cândva pe parcursul anilor, trebuie să se fi gândit la varianta cu criminalul în serie. Probabil că a luat dosare vechi din arhivă şi le-a comparat, însă variaţiile au fost prea mari ca să confirme bănuiala.
   - Dacă este un criminal în serie, nu ar avea, mai mult sau mai puţin conştient, o dorinţă de a fi prins? întrebă Lebie.
   Watkins îşi drese vocea. Era domeniul lui de expertiză.
   - Aşa e prezentată situaţia prin romanele poliţiste, zise. Acţiunile ucigaşului sunt un strigăt de ajutor; lasă mici mesaje codate şi probe incriminatoare, din cauza unei dorinţe inconştiente de a fi oprit din ucis. Şi uneori aşa şi este. Însă, din păcate, majoritatea criminalilor în serie sunt ca mai toţi ceilalţi: nu vor să fie prinşi. Şi dacă ăsta chiar e criminal în serie, nu ne-a oferit prea multe. Sunt nişte lucruri care nu-mi plac aici...
   Făcu o grimasă, dezvăluind un şir de dinţi galbeni.
   - În primul rând, omorurile nu par să aibă vreun tipar, dacă nu punem la socoteală că victimele sunt blonde şi că îi place să le strângă de gât. Asta ar putea sugera că vede crimele ca pe nişte evenimente izolate, fiecare o operă de artă ce trebuie să fie diferită de cele de dinainte, ori că tiparul după care se ghidează ne scapă deocamdată. Dar ar putea să însemne şi că omorurile nu sunt premeditate; poate că în unele cazuri devine necesar să le omoare, de pildă dacă victima i-a văzut faţa, dacă a opus rezistenţă, dacă a strigat după ajutor sau s-a întâmplat ceva neaşteptat.
   - Poate că nu le omora decât atunci când nu i se scula? sugeră Lebie.
   - Poate ar trebui să lăsăm nişte psihologi să se uite mai bine la cazurile astea, zise Harry. Poate le iese un profil care ne-ar putea ajuta.
   - Poate, zise Watkins, care părea cu mintea în altă parte.
   - Ce-i în al doilea rând, şefu’? întrebă Yong.
   - Cum?
   - Aţi zis „în primul rând”. Care-i celălalt lucru care nu vă place?
   - Brusca lui intrare în amorţire, răspunse Watkins. Sigur, ar putea să aibă motive pur practice. Poate călătoreşte sau e bolnav. Dar ar putea să fie şi fiindcă bănuieşte că cineva face cumva legătura între cazuri. Aşa că se opreşte un timp. Uite aşa! pocni el din degete. Situaţie în care avem de-a face cu un tip într-adevăr periculos. Unul care-i disciplinat, şiret şi nu-i mânat de genul ăla de pasiune autodistructivă care se tot intensifică şi, până la urmă, ajunge să-i dea de gol pe majoritatea criminalilor în serie. Am putea să ne confruntăm cu un criminal isteţ şi calculat, pe care o să avem şanse mici să-l prindem până ce nu săvârşeşte un adevărat măcel. Dacă o să-l prindem vreodată.
   - Şi acum ce facem? întrebă Andrew. Le spunem tuturor blondelor sub vârsta pensionării să stea în casă după ce se înserează?
   - Dacă facem aşa, se dă la fund şi n-o să-l mai găsim în veci, obiectă Lebie, care luase un cuţitaş de ascuţit creioane şi îşi curăţa tacticos unghiile.
   - Pe de altă parte, o să lăsăm toate blondele din Australia în voia sorţii, momeală pentru tipul ăsta? zise Yong.
   - N-are rost să le spunem femeilor să rămână în casă, făcu Watkins. Dacă e să iasă la vânătoare, o să-şi găsească oricum o victimă. A intrat şi-n nişte case, nu? S-o lăsăm baltă. O să trebuiască să-l afumăm ca să iasă din bârlog.
   - Dar cum? Dacă operează prin toată afurisita de ţară şi nimeni nu ştie când o să dea următoarea lovitură... Tipul ăsta violează şi omoară la întâmplare, spuse Lebie, adresându-se unghiilor proprii.
   - Nu-i aşa, replică Andrew. Dacă a rezistat atâta vreme, înseamnă că nu acţionează la întâmplare. Există un tipar, întotdeauna există un tipar. Nu fiindcă l-ai plănui, ci fiindcă toţi oamenii sunt creaturi dedate rutinei, şi aici nu-i nicio diferenţă între mine, tine şi violator. Trebuie doar să aflăm care-s rutinele creaturii ăsteia.
   - Omul nu-i întreg la minte, zise Lebie. Oricum, nu-s toţi criminalii în serie schizofrenici? Nu aud voci care le zic să ucidă? Sunt de acord cu Harry. Să aducem un psiholog.
   Watkins se scărpină pe gât. Părea derutat.
   - Probabil că un psiholog ne poate spune multe despre un criminal în serie, dar nu e deloc sigur că avem de-a face cu aşa ceva, zise Andrew.
   - Şapte omoruri. Eu aş zice că-i un criminal în serie, spuse Lebie.
   - Uite ce e, făcu Andrew, aplecându-se peste tăblia mesei şi ridicând mâinile mari şi negre. Pentru un criminal în serie, actul sexual e pe locul 2. Violul fără omor nu are noimă. Dar, pentru omul nostru, violul e de bază. În cazurile când ucide, e vorba despre motive practice, cum spune inspectorul Watkins. Poate că victima îl poate da în vileag - i-a văzut faţa.
   Andrew se opri o clipă, apoi sfârşi ce avea de spus:
   - Sau poate că îl cunoaşte.
   Îşi lăsă palmele pe masă.
   Ventilatorul scârţâia în ungherul lui şi totuşi aerul era mai îmbâcsit ca niciodată.
   - Statisticile sunt toate bune şi frumoase, zise Harry, dar să nu ne avântăm prea tare. Uciderea lui Inger Holter ar putea fi un eveniment izolat. Că doar şi în timpul epidemiei de ciumă mai erau şi oameni care mureau de la o simplă pneumonie. Să presupunem că Evans White nu e un criminal în serie. Faptul că există un alt tip care dă târcoale şi omoară blonde nu înseamnă că Evans White n-ar fi putut să-i ia viaţa lui Inger Holter.
   - Complicată explicaţie, dar pricep ce vrei să zici, Holy, zise Watkins şi rezumă: În regulă, oameni buni, căutăm un violator şi un posibil - repet - posibil criminal în serie. O să-l las pe McCormack să decidă dacă lărgeşte cadrul anchetei. Până atunci, va trebui să continuăm cu ce facem acum. Kensington, ceva noutăţi?
   - Holy n-a ajuns la şedinţa de dimineaţă, aşa că, pentru el, o să repet. Am vorbit cu Robertson, minunatul proprietar al casei în care a locuit Inger, şi l-am întrebat dacă îi spune ceva numele Evans White. Şi cred că, pe moment, ceaţa i s-a ridicat de pe creier, fiindcă da, îi spunea ceva. O să ne ducem pe-acolo în după-amiaza asta. A sunat şi şeriful din Nimbin. Există o persoană, Angelina Hutchinson, care a confirmat că a fost acasă la Evans White în cele două nopţi de dinainte să fie găsită Inger Holter.
   Harry înjură.
   Watkins bătu din palme.
   - Bine, înapoi la muncă, băieţi. Să punem laba pe jigodia aia.
   Cuvintele fuseseră rostite fără prea multă tragere de inimă.

16

Un peşte

   Harry citise pe undeva că, în general, câinii au o memorie pe termen scurt de 3 secunde, dar că, prin folosirea unor stimuli repetaţi, aceasta se poate extinde considerabil.
   Expresia „câinele lui Pavlov” vine de la experimentele fiziologului rus Ivan Pavlov, care a cercetat reflexele condiţionate ale sistemului nervos. Pe o perioadă îndelungată, câinelui îi fusese furnizat un stimul special ori de câte ori i se punea de mâncare.
   Apoi, într-o zi, Pavlov furnizase stimulul fără să ofere şi mâncarea.
   Pancreasul şi stomacul câinelui produseseră, totuşi, sucurile digestive necesare pentru mistuirea hranei. Un lucru nu atât de surprinzător poate, dar îi adusese în orice caz un premiu Nobel lui Pavlov. Se demonstrase că, după stimuli repetaţi, corpul îşi poate „aminti”.
   Cum Andrew, pentru a doua oară în câteva zile, propulsă în tufe cu un şut câinele-diavol tasmanian al lui Robertson, se întruneau aşadar condiţiile ca, de data asta, lovitura de picior să rămână mai mult timp în amintirea câinelui. Poate că, data următoare când avea să audă paşi străini dincolo de poartă, n-avea să se mai stârnească vreo agitaţie în creierul lui micuţ, ci avea să-şi amintească o durere în coaste.
   Robertson îi primi în bucătărie şi le oferi câte o bere. Andrew acceptă, însă Harry ceru în schimb un pahar cu apă minerală. Robertson n-avea aşa ceva, prin urmare Harry ajunse la concluzia că e cazul să se mulţumească cu o ţigară.
   - Dacă nu vă supăraţi, zise Robertson când Harry scoase pachetul, fumatul nu este permis în casa asta. Ţigările fac rău, zise dând pe gât jumătate din sticla de bere.
   - Vă luaţi sănătatea în serios, văd, zise Harry.
   - Păi, sigur, replică Robertson, ignorându-i sarcasmul, în casa asta nu se fumează şi nu se mănâncă peşte sau carne. Respirăm aer curat şi mâncăm ce ne dăruieşte natura.
   - Principiul îl aplicaţi şi cu câinele?
   - Câinele meu n-a mai mâncat carne sau peşte de când era pui. E un lacto-vegetarian autentic.
   - Acum înţeleg de unde i se trage proasta dispoziţie, îngână Andrew.
   - Am înţeles că îl cunoaşteţi pe un anume Evans White, domnule Robertson. Ce ne puteţi spune despre asta? zise Harry scoţându-şi agenda.
   N-avea de gând să scrie nimic acolo, însă ştia din experienţă că oamenilor li se părea că declaraţia lor e mai importantă dacă te prefăceai că vrei să-ţi notezi. Erau, fără să-şi dea seama, mai conştiincioşi, verificau pe îndelete dacă totul era corect şi se arătau mai precişi în privinţa orelor, numelor şi locurilor.
   - Agentul Kensington a sunat ca să afle cine a vizitat-o pe Inger Holter cât a locuit aici. I-am spus că fusesem la ea în cameră, zărisem fotografia prinsă pe perete şi-mi amintisem că-l văzusem pe tânărul ăla cu copilul pe genunchi.
   - Chiar aşa?
   - Da, a fost de două ori pe-aici, din câte ştiu. Prima oară s-au încuiat încamera ei şi-au stat acolo aproape 2 zile. Ea era foarte, hmm... gălăgioasă. Am început să-mi fac griji în privinţa vecinilor şi am pus muzică tare ca să nu-i fac să se simtă prost. Pe Inger şi pe amicul ei, adică. Deşi nu păreau să fie prea deranjaţi. A doua oară, a stat doar un pic şi-apoi a plecat val-vârtej.
   - S-au certat?
   - Da, cred că s-ar putea spune asta. A strigat după el că o să-i spună ea curvei ce nenorocit era. Şi că o să-i povestească şi altui bărbat despre planurile lui.
   - Altui bărbat?
   - A zis un nume, dar nu-l mai reţin.
   - Şi „curva” asta... cine putea să fie? întrebă Andrew.
   - Încerc să nu-mi vâr nasul în viaţa privată a chiriaşilor, domnule poliţist.
   - O bere excelentă, domnule Robertson. Cine-i curva? zise Andrew, ignorând remarca de dinainte.
   - Păi... asta-i chestia, şovăi Robertson şi îşi plimbă agitat privirea de la Andrew la Harry, încercând să zâmbească. Presupun că-i importantă pentru caz, nu?
   Întrebarea rămase în aer, dar nu pentru mult timp. Andrew dădu peste cap restul de bere din sticlă şi se aplecă aproape de faţa lui Robertson.
   - Te-ai uitat prea mult la televizor, dragă Robertson. În lumea reală n-o să mă vezi împingând discret o bancnotă de-o sută pe tăblia mesei, aşteptând să şopteşti un nume, după care să ne vedem fiecare de drumul lui. În lumea reală, chem o maşină de poliţie, vine aici cu sirena pornită, îţi pun cătuşele şi te bagă în maşină aşa, cu toţi vecinii privindu-te. Te duc la secţie şi te reţin peste noapte ca suspect, dacă nu scuipi vreun nume ori dacă nu apare avocatul tău. În lumea reală, în cel mai rău caz poţi ajunge să fii acuzat că ascunzi informaţii ca să acoperi o crimă. Asta te face automat complice şi se pedepseşte cu şase ani de închisoare. Ce alegi, deci, domnule Robertson?
   Robertson se făcuse palid, iar gura i se deschise şi i se închise de câteva ori fără să emită un sunet. Părea un peşte în acvariu care tocmai îşi dăduse seama că nu urma să i se dea de mâncare, ci că el însuşi era mâncarea.
   - N-am vrut să dau de înţeles că...
   - Pentru ultima oră, cine-i curva?
   - Cred că-i ea în fotografie... femeia care a fost aici...
   - Ce fotografie?
   - E în spatele lui Inger şi al tipului, în poza din camera ei. O tipă scundă şi măslinie, cu bentiţă. Am recunoscut-o fiindcă a fost pe-aici acum vreo două săptămâni, întrebând de Inger. Am chemat-o şi s-au oprit să stea de vorbă pe treptele de la intrare. Au început să ridice tonul treptat şi să se facă în toate felurile. Apoi uşa s-a trântit şi Inger a urcat în fugă la ea în cameră, plângând. De atunci n-am mai văzut-o.
   - Vrei să fii bun şi să-mi aduci fotografia, Robertson? Am o copie la birou.
   Robertson, devenit amabilitatea întruchipată, porni ca din puşcă spre camera lui Inger. Când se întoarse, lui Harry îi fu de ajuns doar o scurtă privire ca să-şi dea seama la care dintre femeile din fotografie se referise Robertson.
   - Mi s-a părut mie ceva familiar la ea când ne-am întâlnit, zise Harry.
   - Nu-i ea Mămica Inimă-Bună? exclamă Andrew, surprins.
   - Pun pariu că numele ei adevărat e Angelina Hutchinson.
   Diavolul tasmanian nu se vedea pe nicăieri când ieşiră.
   - Te-ai întrebat de ce toată lumea îţi spune agent, ca şi cum ai fi un poliţai local de patrulă, domnule detectiv?
   - Cred că e din cauza personalităţii mele, care inspiră încredere. Agent cutare sună ca un fel de unchi de treabă, nu ţi se pare? zise cu mulţumire Andrew. Şi-acum nu mai am inima să-i corectez.
   - Eşti un ursuleţ mare şi pufos, râse Harry.
   - Un urs koala, te rog, replică Andrew.
   - Şase ani de închisoare, zise Harry. Minţi de-ngheaţă apele.
   - E primul lucru care mi-a trecut prin minte, se apără Andrew.

17

Terra Nullius

   În Sydney ploua cu găleata. Ploaia izbea cu furie în asfalt şi răpăia pe zidurile clădirilor, alcătuind, în niciun minut, râuri ce se năpusteau pe lângă bordurile trotuarelor.
   Cu pantofii plescăind prin apă, oamenii se traseră iute la adăpost. Unii, care se vedea că ascultaseră rubrica meteo de dimineaţă, aveau umbrele care se deschideau acum în stradă ca nişte ciuperci mari, colorate. Andrew şi Harry se aflau în maşină, aşteptând să se schimbe semaforul în intersecţia William Street cu Hyde Park.
   - Îl ţii minte pe tipul aborigen din parcul de lângă Albury, din noaptea aia?
   - Green Park?
   - Te-a salutat, dar nu i-ai răspuns. De ce?
   - Nu-l cunoşteam.
   Se făcu verde şi Andrew apăsă pe acceleraţie.
   Când intră Harry, în Albury nu era prea multă lume.
   - Ai venit devreme, zise Birgitta, care punea pahare curate pe rafturi.
   - M-am gândit că o să am parte de servire mai bună înainte să se aglomereze.
   - Îi servim pe toţi, până la unul, zise fata ciupindu-l pe Harry de obraz. Ce vrei?
   - Doar o cafea.
   - E din partea casei.
   - Mulţumesc, scumpo.
   Birgitta pufni în râs.
   - „Scumpo”? Aşa îi zice tata mamei.
   Se aşeză pe un scaun înalt şi se aplecă peste bar către Harry.
   - Şi-ar trebui, de fapt, să intru în alertă când un tip pe care îl ştiu de mai puţin de-o săptămână începe să folosească formule din astea pline de afecţiune cu mine.
   Harry îi inhală parfumul. Deocamdată, oamenii de ştiinţă cunosc puţine despre felul în care cortexul olfactiv din creier converteşte impulsurile de la receptori în senzaţiile conştiente ale mirosului. Însă Harry nu se gândea la mecanismul fiziologic. Ştia doar că, atunci când o mirosea, tot felul de chestii începeau să se întâmple cu capul şi corpul lui. Ca de pildă pleoapele mijite, gura lăţită într-un zâmbet larg şi dispoziţia mult îmbunătăţită.
   - Linişteşte-te, zise. „Scumpo” ţine de categoria mai puţin periculoasă a numelor de alint.
   - Nu ştiam că există o categorie mai puţin periculoasă de nume de alint.
   - Există, cum să nu. Avem, de exemplu, „iubire”. „Bombonică” sau „zăhărel”.
   - Şi cele periculoase care sunt?
   - Păi... „pufoşilă” e destul de primejdios, zise Harry.
   - Cuum?
   - „Pufoşilă”. „Blănilă”. Ştii, genul de nume pentru ursuleţi de pluş. Important este că sunt nume de alint care nu sună banal sau impersonal. Trebuie să fie nişte apelative făcute pe măsură, cuvinte mai intime. Şi în general se pronunţă pe nas, aşa că au rezonanţa aia nazală pe care-o folosesc adulţii când vorbesc cu copiii. Atunci da, ai motive să te apuce claustrofobia.
   - Mai ai şi alte exemple?
   - Ce s-a întâmplat cu cafeaua?
   Birgitta îl plesni cu cârpa de curăţat. Apoi turnă cafea într-o cană. Cât se întoarse cu spatele la el, Harry simţi impulsul să întindă braţul şi să-i atingă părul.
   Îi puse cafeaua în faţă şi se apucă să servească un alt client, fiindcă localul începea să se umple. Atenţia lui Harry fu atrasă de sunetul televizorului suspendat deasupra rafturilor barului. Era ora de ştiri şi Harry desluşi, până la urmă, că se vorbea despre un grup de aborigeni care solicitau anumite drepturi teritoriale.
   - ...având de-a face cu noua legislaţie privind terenurile băştinaşilor, zicea crainicul.
   - Deci justiţia a triumfat... auzi o voce în spatele lui.
   Harry întoarse capul. La început, nu o recunoscu pe femeia cu picioare lungi şi pudrată, cu trăsături colţuroase şi perucă blondă, mai înaltă decât el cu un cap. Identifică apoi nasul borcănat şi strungăreaţă.
   - Clovnul! exclamă. Otto...
   - Otto Rechtnagel, Înălţimea Sa în persoană, frumuşelule. Beleaua cu tocurile cui e că-ţi găseşti greu perechea - eu prefer ca bărbaţii mei să fie mai înalţi decât mine. Îmi permiţi? zise şi se aşeză la bar pe scaunul de lângă Harry.
   - Ce otravă preferi? întrebă Harry, încercând să prindă privirea Birgittei.
   - Relaxează-te, ştie, zise Otto.
   Harry îi oferi o ţigară, pe care Otto o luă fără să mulţumească şi-o potrivi într-un portţigaret roz. Harry îi oferi foc de la chibrit, iar Otto, sugându-şi provocator obrajii, nu-l slăbi din ochi cât îşi aprinse ţigara. Rochia scurtă i se lipea de coapsele subţiri, înveşmântate în dres de nailon. Harry trebui să recunoască faptul că deghizarea era, în felul ei, o capodoperă. Otto în travesti era mai femeie decât multe femei pe care le cunoscuse. Harry îşi luă ochii de la el şi-i îndreptă iar către ecranul televizorului.
   - Ce vor să spună cu triumful justiţiei?
   - N-ai auzit de Terra Nullius? De Eddy Mabo?
   Harry clătină din cap de două ori. Otto îşi ţuguie buzele şi slobozi două inele de fum care se ridicară alene în aer.
   - Caraghioasă chestie şi conceptul ăsta de Terra Nullius. Englezii l-au folosit când au ajuns aici şi-au văzut că în Australia nu exista mai deloc pământ cultivat. Şi numai fiindcă popoarele aborigene nu stăteau aplecate jumate de zi asupra câmpurilor plantate cu cartofi, englezii i-au considerat mai prejos decât ei. Triburile de băştinaşi, totuşi, ştiau câte ceva despre natură; se deplasau, oricare ar fi fost anotimpul, către locuri unde se găsea de mâncare şi păreau să trăiască în aparent belşug. Dar, fiindcă nu erau sedentari, englezii au stabilit că pământul nu aparţinea nimănui. Era Terra Nullius. Şi, potrivit codului englezesc de legi, se puteau emite titluri de proprietate unor noi locuitori fără să se ţină cont de părerea aborigenilor, care nu-şi revendicaseră propriul pământ.
   Birgitta aşeză înaintea lui Otto o margarita mare.
   - Cu câţiva ani în urmă, Eddy Mabo, un tip din Insulele Strâmtorii Torres, a luat la întrebări stăpânirea punând în discuţie principiul Terra Nullius şi susţinând că pământul, la acea vreme, fusese luat ilegal de la aborigeni. În 1992, Înalta Curte a acceptat perspectiva asta şi a declarat că Australia aparţinuse aborigenilor. Judecătorii Curţii au stabilit că acolo unde băştinaşii locuiseră sau ocupaseră o zonă înaintea venirii albilor şi încă o mai ocupau, puteau solicita înapoierea acelor teritorii. Fireşte, asta a creat multă rumoare, mulţi albi au făcut zarvă fiindcă se temeau să nu-şi piardă pământul.
   - Şi care-i situaţia acum?
   Otto luă o înghiţitură din paharul de cocteil cu sare pe margine, se strâmbă de parcă i se dăduse oţet şi se şterse cu grijă la gură, arborând o expresie dezgustată.
   - Păi... hotărârea pentru restituirea terenurilor a fost dată. Avem legea dreptului la proprietate al băştinaşilor. Dar au interpretat-o într-un fel care nu pare din cale-afară de samavolnic. Nu se pune problema ca nişte fermieri amărâţi să se trezească cu proprietatea confiscată. Aşa că partea cea mai urâtă a panicii s-a dezumflat treptat.
   Uite-mă într-un bar, îşi zise Harry, ascultând un travestit care-mi ţine o prelegere despre politica australiană. Se simţea în largul lui, cam ca Harrison Ford în scena cu barul din Războiul Stelelor.
   Ştirile fură întrerupte de o pauză de publicitate cu australieni zâmbitori, cu cămăşi de flanel şi pălării de piele. Făceau reclamă la o marcă de bere a cărei principală calitate părea a fi „mândria australiană”.
   - Ei bine, să ridicăm paharul pentru Terra Nullius, zise Harry.
   - Noroc, frumuşelule. A, cât pe ce să uit. Noul nostru spectacol o să se ţină la teatrul St George, pe plaja Bondi. Musai trebuie să veniţi, tu şi Andrew. Poţi să aduci şi-un prieten, dacă vrei. Şi-mi convine dacă-ţi păstrezi toate aplauzele pentru numărul meu.
   Harry acceptă cu o înclinare a capului şi-i mulţumi lui Otto pentru cele trei bilete pe care i le întindea acesta, ţinându-şi degetul mic înălţat.

18

Un proxenet

   Traversând Green Park în drumul său de la Albury către King’s Cross, Harry se uită fără să vrea după bărbatul aborigen cărunt, dar în seara aceea nu erau decât nişte beţivi albi pe bancă, în lumina tulbure a felinarelor.
   Norii de mai devreme fuseseră alungaţi de vânt şi cerul era înalt şi înstelat. Trecu pe lângă doi bărbaţi care se certau - stăteau de o parte şi de alta a trotuarului şi strigau unul la altul, aşa că Harry trebui să păşească prin mijloc.
   - N-ai spus că o să stai toată noaptea! se văicări piţigăiat unul dintre ei, cu vocea înecată în lacrimi.
   Lângă un restaurant vietnamez, chelnerul stătea sprijinit de cadrul uşii şi fuma. Părea că avusese deja o zi lungă. Un şir de maşini şi de oameni se prelingea încetişor pe Darlinghurst Road către King’s Cross.
   Se întâlni cu Andrew, care se înfrupta dintr-un cârnat, la colţul cu Bayswater Road.
   - Ai ajuns, zise. La fix. Germanic până în măduva oaselor.
   - Germania e...
   - Germanii sunt teutoni. Tu provii dintr-un trib germanic din nord. Aşa şi arăţi. N-ai de gând să-ţi renegi tribul, sper?
   Harry se simţi tentat să răspundă cu aceeaşi întrebare, însă se abţinu.
   Andrew era într-o dispoziţie efervescentă.
   - Să începem cu cineva cunoscut, zise.
   Se puseră de acord să înceapă căutarea proverbialului ac şi s-o facă mai pe la mijlocul carului cu fân - adică printre prostituatele din Darlinghurst Road. Nu erau greu de găsit. Harry începea să le recunoască deja.
   - Mongabi, omule, cum merg afacerile? zise Andrew oprindu-se şi salutând cu căldură un bărbat cu piele întunecată ce purta un sacou strâmt şi bijuterii bătătoare la ochi.
   Un dinte de aur luci când omul deschise gura.
   - Tuka, armăsar năbădăios! Nu mă plâng, să ştii.
   Arată a codoş sadea, îşi zise Harry.
   - Harry, salută-l pe Teddy Mongabi, cel mai incompetent peşte din Sydney. Face asta de 20 de ani şi tot cu fetele în stradă stă şi acum. Nu ţi s-a urât de asta, Teddy?
   Teddy îşi azvârli braţele în sus şi rânji.
   - Mie îmi place aici, Tuka. Aici se întâmplă totul, să ştii. Dacă stai la birou, nu durează mult până să-ţi pierzi perspectiva şi controlul. Iar controlul e totul în jocul ăsta, să ştii. Controlul fetelor şi al clienţilor. Oamenii sunt ca nişte câini, să ştii. Un câine pe care nu-l ţii sub control e nefericit. Şi câinele nefericit muşcă, să ştii.
   - Dacă spui tu, Teddy... Uite ce e, o să trebuiască să schimb câteva vorbe cu una dintre fetele tale. Căutăm un băiat rău. E posibil să-şi fi făcut de cap şi pe-aici.
   - Bine, cu cine vrei să vorbeşti?
   - Sandra e pe-aici?
   - Ajunge curând. Sigur nu vrei altceva? În afară de-o conversaţie, adică.
   - Nu, mersi, Teddy. O să fim la Palladium. Îi poţi spune să treacă pe-acolo?

   Lângă Palladium, un angajat al localului încuraja mulţimea să intre cu îndemnuri deşucheate. Se lumină la faţă când îl văzu pe Andrew, care schimbă două vorbe cu el şi fură lăsaţi să treacă pe lângă ghişeul de bilete.
   O casă a scării îngustă cobora în subsolul clubului de striptease luminat difuz, unde o mână de bărbaţi stăteau la mesele rotunde, aşteptând următorul număr. Se aşezară şi ei la o masă mai dosnică.
   - S-ar părea că îi ştii pe toţi pe-aici, zise Harry.
   - Pe toţi cei care e necesar să mă cunoască. Şi pe care trebuie să-i cunosc. Aveţi şi voi la Oslo simbioza asta ciudată dintre poliţie şi interlopi?
   - Cum să nu. Doar că tu pari să fii în relaţii mai apropiate cu contactele tale decât noi.
   Andrew râse.
   - Presupun că simt o anume afinitate. Dacă nu eram în poliţie, poate c-aş fi intrat în genul ăsta de afaceri, cine ştie.
   O fustă mini neagră cobora legănat pe trepte, pe tocuri cui. Arunca, pe sub bretonul tăiat scurt, priviri grele, sticloase. Veni la masa lor.
   - Sandra, el e Harry Holy.
   - Serios? zise ea şi îşi întinse buzele într-un zâmbet pieziş.
   Îi lipsea un canin. Harry strânse o mână rece ca a unui cadavru. Femeia avea ceva familiar. O văzuse oare în vreo noapte pe Darlinghurst Road? Poate că se machiase altfel sau purtase alte haine?
   - Deci, despre ce-i vorba? Cauţi ceva răufăcători, Kensington?
   - Unul anume, Sandra. Îi place să sugrume fete. Cu mâinile goale. Sună cunoscut?
   - Cunoscut? Sună a 50% dintre clienţii mei. A făcut rău cuiva?
   - Probabil numai celor care ar fi putut să-l identifice, zise Harry. Pe tipul ăsta l-ai văzut? întrebă, arătându-i fotografia lui Evans White.
   - Nu, răspunse ea fără să se uite şi întorcându-se spre Andrew. Cine-i gagiul acesta, Kensington?
   - E din Norvegia, zise Andrew. E poliţist şi sora lui lucra la Albury. A fost violată şi omorâtă săptămâna trecută. Douăzeci şi trei de ani. Harry şi-a luat concediu şi-a venit aici ca să-l găsească pe făptaş.
   - Îmi pare rău, spuse Sandra şi se uită la poză. Da.
   Nimic altceva.
   Harry simţi că-l cuprinde febrilitatea.
   - Ce vrei să spui?
   - Vreau să spun că da, l-am văzut.
   - Te-ai... ăă... întâlnit cu el?
   - Nu, dar a mai fost de câteva ori prin Darlinghurst Road. Habar n-am ce căuta pe aici, dar are o mutră familiară. Pot întreba un pic prin zonă.
   - Mulţumesc... Sandra, zise Harry, iar ea îi răspunse cu un zâmbet scurt.
   - Trebuie să mă duc la muncă acum, băieţi. Ne mai vedem noi.
   Şi cu asta, fusta mini o porni înapoi pe acelaşi traseu pe care venise.
   - Da! izbucni Harry.
   - Da? Fiindcă l-a văzut cineva pe gagiu în King’s Cross? Să apari pe Darlinghurst Road nu-i interzis. Şi nici să ţi-o tragi cu prostituate, dacă asta a făcut. În orice caz, nu foarte interzis.
   - Dar nu simţi, Andrew? Sunt 4 milioane de locuitori în Sydney şi ea a văzut persoana pe care o căutăm. Nu demonstrează nimic, fireşte, dar e un semn, nu? Nu-ţi dai seama că ne apropiem?
   Muzica ambientală fu oprită şi luminile scăzură în intensitate. Muşteriii localului îşi îndreptară atenţia către scenă.
   - Eşti foarte sigur în privinţa lui Evans White ăsta, bag de seamă.
   Harry încuviinţă.
   - Fiecare fibră din corp îmi spune că-i Evans White. Am o presimţire, da.
   - Presimţire?
   - Intuiţia nu-i chiar aşa de magică, dacă stai să te gândeşti, Andrew.
   - Stau să mă gândesc chiar acum, Harry. Şi nu simt că mă furnică nimic special. Explică-mi şi mie cum funcţionează presimţirile astea la tine, dacă nu te superi.
   - Păi... începu Harry şi se uită la Andrew ca să se asigure că nu-l lua în râs.
   Andrew îi întoarse privirea, cu o expresie sincer interesată.
   - Intuiţia e doar suma întregii tale experienţe. În opinia mea, tot ce-ai încercat în viaţă, tot ce ştii, tot ce crezi că ştii şi nu ştii e acolo, în stare latentă, în subconştientul tău. De obicei, nu observi creatura adormită, pur şi simplu e acolo, sforăind şi absorbind noi chestii, da. Numai că din când în când clipeşte din ochi, îşi întinde oasele şi-ţi spune: „hei, am mai văzut imaginea asta undeva”. Şi-ţi spune unde anume în imaginea de ansamblu se situează lucrurile.
   - Minunat, Holy. Dar eşti sigur că respectiva creatură adormită vede toate detaliile din imagine? Ce vezi depinde de locul unde stai şi de unghiul din care priveşti.
   - Ce vrei să spui?
   - Cerul, de pildă. Cerul pe care-l vezi în Norvegia e acelaşi care se vede în Australia. Dar fiindcă acum ai coborât încoace pe glob, stai în cap comparat cu poziţia de-acasă. Şi vezi stelele invers. Dacă nu ştii că stai de-a-ndoaselea te încurci şi faci greşeli.
   Harry îl privi.
   - De-a-ndoaselea spui?
   - Mda, făcu Andrew şi pufăi din trabuc.
   - Am învăţat la şcoală că cerul pe care-l vezi aici e foarte diferit de cel de la noi. Dacă eşti în Australia, globul pământesc acoperă stelele pe care le vedem noaptea în Norvegia.
   - Bine atunci, zise Andrew fără să se tulbure. Ţine, în orice caz, de perspectiva din care priveşti. Ideea e că totul e relativ, nu? Şi de aia e aşa de-al dracului de complicat.
   Dinspre scenă veniră un şuierat şi o trâmbă de fum alb. Fumul se făcu imediat roşu; din difuzoare se auziră viori. O femeie cu rochie lungă şi un bărbat în pantaloni şi cămaşă albă se iviră din fum.
   Harry mai auzise muzica asta. Semăna cu zumzetul pe care-l auzise iarăşi şi iarăşi din căştile vecinului de avion, pe drumul de la Londra încoace. Doar că acum înţelegea şi versurile. O voce de femeie susţinea, cântând, că i se spunea trandafirul sălbatic şi că nu ştia de ce.
   Vocea ca de fetiţă contrasta acut cu vocea cavernoasă şi sumbră a bărbatului:
   „Am sărutat-o pentru ultima oară
   I-am spus că tot ce-i frumos trebuie să piară
   M-am aplecat şi i-am vârât între dinţi un trandafir...”

   Harry, care visa pierdut la cai verzi pe pereţi, se dezmetici din pricina unui zgomot uşor pe care-l făcuse uşa camerei sale de hotel.
   Rămase nemişcat o clipă, simţindu-şi doar mulţumirea şi nimic altceva. Începuse iar să plouă şi burlanele de lângă fereastra lui cântau. Se ridică, gol, şi deschise uşa larg, sperând că erecţia incipientă avea să-i fie observată.
   Birgitta râse surprinsă şi i se aruncă în braţe. Avea părul ud leoarcă.
   - Parcă ai zis ora 3, spuse Harry, prefăcându-se ofensat.
   - Clienţii nu se dădeau duşi, replică fata şi îşi înălţă chipul pistruiat spre el.
   - Sunt îndrăgostit de tine sălbatic, fără măsură, până peste cap, şopti el, prinzându-i faţa în palme.
   - Ştiu, răspunse ea.

   Harry se aşeză la geam şi, cu o cutie de suc de portocale luată din minibar în mână, începu să cerceteze cerul. Norii se mişcaseră iarăşi şi cineva înfipsese de mai multe ori o furculiţă în văzduhul de catifea, lăsând să se prefire prin spărturi lumina divină.
   - Ce părere ai de travestiţi? întrebă din pat Birgitta.
   - Ce cred despre Otto, adică?
   - Dacă vrei.
   Harry se gândi.
   - Cred că-mi place stilul lui arogant. Pleoapele mijite, expresia nemulţumită. Oboseala asta existenţială. Cum să-i spun? Parcă ar fi într-un cabaret melancolic în care flirtează cu tot ce mişcă. Un flirt superficial, care se autoparodiază.
   - Şi-ţi place asta?
   - Îmi place atitudinea asta de nepăsare calculată. Şi că e de partea a tot ce urăşte majoritatea.
   - Şi ce urăşte majoritatea?
   - Slăbiciunea. Vulnerabilitatea. Australienii se laudă că-s o naţiune tolerantă. Poate că aşa şi e. Dar mie mi se pare că idealul lor e totuşi australianul modest, simplu şi muncitor, cu simţul umorului şi cu un pic de patriotism.
   - Un australian verde.
   - Cum?
   - Aşa se zice pe-aici, verde. Sau băiat-băiat. Înseamnă că cineva sau ceva e autentic, decent.
   - Şi dincolo de faţada asta de decenţă jovială e uşor să ascunzi maldăre de rahat. Otto, pe de altă parte, cu ţoalele lui extravagante, reprezentând seducţia, iluzia şi falsitatea, mi se pare cel mai bun exemplu de sinceritate din câte am găsit pe-aici. Dezgolit, vulnerabil şi autentic.
   - Sună foarte corect politic, dacă mă-ntrebi. Harry Holy, cel mai bun prieten al gay-ilor.
   Birgitta avea chef să-l tachineze.
   - Am argumentat destul de bine, nu?
   Se întinse pe pat, o privi şi clipi nevinovat din ochii albaştri.
   - Tare mă bucur că n-am chef de încă o rundă cu tine, froken. Fiindcă trebuie să ne trezim aşa de dimineaţă mâine, vreau să zic.
   - Spui lucruri din astea ca să mă întărâţi, făcu Birgitta şi se aruncară iarăşi unul asupra altuia.

19

O prostituată amabilă

   Harry o descoperi pe Sandra în faţă la Dez Go-Go. Stătea pe trotuar şi îşi cerceta cu privirea micul regat din King’s Cross, cu picioarele obosite de-atâta cocoţat pe tocuri, cu braţele încrucişate, o ţigară între degete şi acei ochi de Frumoasă Adormită ce păreau îmbietori şi totodată gata să te ţină la distanţă. Arăta, pe scurt, ca o prostituată tipică din orice parte a lumii.
   - Bună dimineaţa, zise Harry, iar Sandra se uită la el fără să dea vreun semn de recunoaştere. Mă mai ţii minte?
   Femeia schiţă o mişcare chinuită cu colţurile gurii, ceva ce putea să treacă drept zâmbet.
   - Sigur, dragule, să mergem.
   - Sunt Holy, poliţistul.
   Sandra îl privi mai bine.
   - La naiba, aşa-i. La ora asta, lentilele mele de contact au obiceiul să intre în grevă. Probabil de la gazele de eşapament.
   - Pot să-ţi iau o cafea? întrebă politicos Harry.
   Ea ridică din umeri.
   - Nu se mai întâmplă mare lucru, deci aş putea să termin pe seara asta.
   Teddy Mongabi se ivi brusc în uşa clubului de striptease, cu un chibrit între buze. Îl salută din cap, scurt, pe Harry.
   - Cum s-au descurcat părinţii tăi? întrebă Sandra după ce li se aduseră cafelele.
   Erau în locul unde mânca Harry dimineaţa, Bourbon & Beef, iar chelnerul îşi amintise de comanda lui obişnuită: ouă Benedict, crochete de cartofi şi cafea cu lapte. Sandra o bea pe-a ei fără lapte şi zahăr.
   - Poftim?
   - Cu sora ta...
   - A, da, aşa-i, se fâstâci Harry şi duse ceaşca la gură ca să câştige timp. Păi... mda... au făcut faţă bine, cât de cât. Mulţumesc de întrebare.
   - E groaznică lumea asta în care trăim.
   Soarele nu bătea încă în acoperişurile din Darlinghurst Road, însă cerul era deja azuriu, cu câteva crâmpeie rotunde de nori ici şi colo. Arăta ca tapetul dintr-o cameră de copil. Însă ce folos, dacă lumea era atât de groaznică.
   - Am mai vorbit cu fetele, zise Sandra. Numele tipului din poză e White. Vinde droguri. Pastile şi acid. Unele fete cumpără de la el, dar niciuna nu-l are de muşteriu.
   - Poate că nu trebuie să dea bani ca să-şi satisfacă nevoile, zise Harry.
   Sandra pufni.
   - Să ai nevoie de sex e una. Să ai nevoie să cumperi sex e alta. Sunt mulţi bărbaţi pe care tocmai asta-i excită. Şi putem face pentru tine o groază de chestii de care n-ai parte acasă, ai face bine să mă crezi.
   Harry ridică privirea. Sandra se uita ţintă la el şi pâcla din privire îi dispăruse preţ de o clipă.
   O credea.
   - Ai verificat datele despre care am vorbit?
   - Una dintre fete zicea că a cumpărat acid de la el în noaptea de dinainte să fie găsită sora ta.
   Harry lăsă jos ceaşca, vărsând un pic de cafea. Apoi se aplecă peste masă, vorbind repede şi pe un ton coborât:
   - Pot să vorbesc cu ea? E de încredere?
   Gura mare, roşie, a Sandrei se desfăcu într-un zâmbet. În locul dintelui lipsă se vedea o cavitate neagră.
   - Cum ziceam, a cumpărat acid, care-i interzis în Australia. Dacă-i de încredere? Îi place să ia LSD... făcu Sandra strângând din umeri. Îţi spun doar ce mi-a spus. Dar ea nu ştie foarte clar dacă e miercuri sau joi, ca să zic aşa.

   La şedinţa de dimineaţă, dispoziţia era una posacă. Până şi ventilatorul hârâia mai tare ca de obicei.
   - Îmi pare rău, Holy. Renunţăm la White. Nu are motiv pentru omor şi femeia aia a lui zice că a fost în Nimbin la momentul crimei, spuse Watkins.
   Harry înălţă vocea.
   - Ascultaţi-mă, Angelina Hutchinson e pe amfetamine şi pe Dumnezeu mai ştie ce. E însărcinată, probabil cu Evans White. Omul e dealerul ei, ce naiba! Sfinte Dumnezeule! Femeia aia face tot ce-i spune el. Am vorbit cu proprietarul casei şi tipa o ura pe Inger Holter. Avea şi de ce. Norvegianca încerca să-i şterpelească găina cu ouă de aur.
   - Poate ar fi bine să fim mai atenţi la madam Hutchinson, zise cu voce înceată Lebie. Are, cel puţin, un mobil clar. Poate că ea are nevoie de White ca alibi, nu invers.
   - White minte, nu? A fost văzut în Sydney cu o zi înainte să fie găsită Inger Holter.
   Harry se ridicase de pe scaun şi făcuse cei doi paşi pe care-i îngăduia dimensiunea sălii de întruniri.
   - L-a văzut o prostituată care e pe LSD. Nici măcar nu ştim dacă o să vrea să dea o declaraţie, sublinie Watkins şi se întoarse spre Yong. Ce-au zis companiile aviatice?
   - Poliţia din Nimbin însăşi l-a văzut pe White pe strada mare, cu 3 zile înainte de omor. Nici Ansett Airlines şi nici Qantas nu l-au avut pe White printre pasageri între momentul acela şi crimă.
   - Asta nu înseamnă nimic, mormăi Lebie. Dacă vinzi substanţe, nu călătoreşti cu numele tău. Putea să ia şi trenul, oricum. Sau să meargă cu maşina, dacă a avut timp.
   Harry se pornise de-acum.
   - Repet. Statisticile americane arată că, în 70% dintre cazurile de omor, victima îşi cunoaşte ucigaşul. Şi totuşi, ne concentrăm investigaţia pe un criminal în serie despre care ştim că avem mai puţine şanse să-l prindem decât să câştigăm la loterie. N-ar trebui să ne ţinem de ceva cu mai mulţi sorţi de izbândă? Avem, până la urmă, un tip împotriva căruia s-au adunat cam multe dovezi circumstanţiale. Chestia e că acum ar trebui să-l zgâlţâim un pic. Să batem fierul cât e cald. Să-l reţinem şi să-i fluturăm un dosar penal pe la nas. Să-l facem să greşească. În clipa asta, ne-a adus unde a vrut: într-o... o...
   Nu izbutea să găsească cuvântul englezesc pentru bakevja. Fundătură, da.
   - Hm, făcu Watkins, cugetând cu voce tare. Sigur că n-ar arăta prea bine dacă s-ar dovedi că cineva aflat chiar sub nasul nostru e vinovatul şi noi n-am făcut nimic.
   În clipa aceea, se deschise uşa şi intră Andrew.
   - ’Neaţa, oameni buni, scuze pentru întârziere. Dar cineva trebuie să menţină ordinea pe străzi. Care-i treaba, şefu’? Ai pe frunte o încruntătură cât Valea Jamison de mare.
   Watkins oftă.
   - Ne întrebam dacă să redistribuim o parte a resurselor noastre. Să lăsăm deoparte teoria cu criminalul în serie şi să ne concentrăm asupra lui Evans White. Sau asupra Angelinei Hutchinson. Holy pare să creadă că alibiul ei nu-i prea solid.
   Andrew râse şi scoase un măr din buzunar.
   - Aş vrea să văd şi eu o fată gravidă, de 45 de kile, sugrumând o femeie voinică din Scandinavia. Şi regulând-o după aceea. 
   - Era doar o idee, îngână Watkins.
   - Şi, în ce-l priveşte pe Evans White, poţi s-o laşi moartă, zise Andrew, frecând mărul de mânecă.
   - Aşa?
   - Tocmai am vorbit cu un informator. Era în Nimbin să cumpere ceva iarbă în ziua crimei, fiindcă auzise de minunatele produse ale lui White.
   - Şi?
   - Nu-i spusese nimeni că White nu făcea afaceri la el acasă, aşa că s-a dus la apartamentul lui, însă a trebuit s-o şteargă urgent, gonit de un dement cu o puşcă sub braţ. I-am arătat poza. Îmi pare rău, dar nu e nicio îndoială că Evan White era în Nimbin în ziua crimei.
   În cameră se făcu linişte - se mai auzeau doar vâjâitul ventilatorului şi sunetul dinţilor lui Andrew înfigându-se cu nădejde în coaja mărului.
   - S-o luăm de la început, zise Watkins.

   Harry stabilise să se vadă cu Birgitta în clădirea Operei, la 5, ca să bea o cafea împreună înainte ca ea să se ducă la lucru. Ajunseseră, dar cafeneaua era închisă. Pe un bileţel pus în uşă scria că din cauza unui spectacol de balet.
   - Mereu e câte ceva, spuse Birgitta.
   Stăteau cu spatele sprijinit de balustradă, privind întinderea portului până spre Kirribilli, de cealaltă parte a golfului.
   - Vreau şi restul poveştii.
   - Pe colegul meu îl chema Stiansen. Ronny. În Norvegia e nume de golan, dar el nu era. Ronny Stiansen era un băiat de treabă, bun la suflet, căruia îi plăcea să fie poliţist. În cea mai mare parte a timpului, în orice caz. Înmormântarea a avut loc cât încă eram în spital. Şeful meu de la secţia de poliţie m-a vizitat mai târziu. Mi-a transmis urări de însănătoşire grabnică de la şeful cel mare şi poate că atunci ar fi trebuit să miros că e ceva putred. Dar eram treaz şi aveam o dispoziţie infectă. Infirmiera descoperise alcoolul pe care izbutisem să-l strecor înăuntru şi-l mutase pe vecinul meu în alt salon, aşa că de două zile nu mai băusem. „Ştiu la ce te gândeşti”, a zis şeful. „Dar încetează. Ai o treabă de făcut.” Credea că mă gândesc la sinucidere, dar greşea. Mă gândeam doar la cum să fac rost de ceva pileală.
   Şeful nu-i genul care să bată câmpii, aşa că a trecut la subiect. „Stiansen a murit. Nu mai ai cum să-l ajuţi acum”, a zis. „Poţi doar să te ajuţi pe tine şi familia ta. Şi pe noi. Ai citit ziarul?” I-am răspuns că nu citisem nimic - îmi citise tata pasaje din cărţi şi îl rugasem să nu pomenească nimic despre accident. Şeful a zis că-i în regulă. Că era mai uşor aşa. „Nu tu ai condus maşina”, a zis. „Ori, ca să formulez altfel, nu un beţiv de la poliţia din Oslo se afla în spatele volanului.” M-a întrebat dacă înţeleg. Stiansen condusese maşina. Dintre noi, pe el îl indicaseră analizele de sânge că era cât se poate de treaz.
   A scos apoi nişte ziare vechi şi, cu privirea întru câtva înceţoşată, am văzut ce scriseseră: că şoferul fusese ucis instantaneu, în vreme ce colegul care-l însoţea fusese grav rănit. „Dar eu conduceam”, am insistat. „Nu prea cred. Te-au găsit pe bancheta din spate”, a insistat şeful. „Şi aminteşte-ţi că te-ai lovit tare la cap. Eu aş zice că nu-ţi mai aminteşti nimic despre condusul maşinii.” Ştiam, fireşte, la ce făcea aluzie. Presa era interesată doar de rezultatele analizelor făcute şoferului şi, atâta vreme cât acestea ieşiseră curate, nimeni n-avea să-şi bată capul cu rezultatele mele. Şi-aşa incidentul era extrem de neplăcut pentru imaginea instituţiei.
   Birgitta, încruntată acum, părea zguduită de ce aude.
   - Dar cum să le spui părinţilor lui Stiansen că el a fost şoferul? Trebuie să fii complet lipsit de sentimente. Cum...?
   - Ţi-am mai spus, loialitatea e puternică în poliţie. În unele cazuri echipa vine înaintea familiei. Dar poate că familiei Stiansen i s-a furnizat o versiune mai uşor de digerat. În versiunea şefului meu, Stiansen îşi asumase un risc calculat pentru a prinde un potenţial traficant de droguri şi criminal, iar accidentele se pot întâmpla oricui se află în misiune. Până la urmă, băiatul din cealaltă maşină nu avusese experienţă - un alt şofer, în aceeaşi situaţie, ar fi reacţionat mai rapid şi n-ar fi ajuns chiar în faţa noastră cu maşina. Nu uita că aveam sirena pornită.
   - Şi mergeai cu 110 la oră.
   - Într-o zonă unde limita era de 50. În fine, băiatul, fireşte, nu putea fi învinovăţit. Problema era cum să se prezinte cazul. De ce să i se spună familiei că fiul lor fusese pasager? S-ar fi simţit mai bine părinţii, dacă fiul lor ar fi fost socotit o persoană care îngăduise, din pasivitate, ca un coleg în stare de ebrietate să conducă maşina? Şeful meu a înşirat iarăşi şi iarăşi toată argumentaţia. Simţeam că-mi crapă capul de durere. Până la urmă, m-am aplecat peste marginea patului să vomit şi asistenta s-a grăbit să intervină. În ziua următoare, a venit familia Stiansen. Părinţii şi o soră mai mică. Mi-au adus flori şi mi-au urat să mă fac bine curând. Tatăl a zis că se învinovăţea fiindcă nu fusese îndeajuns de strict cu fiul său în privinţa vitezei la volan. Am plâns ca un copil. Fiece secundă era o execuţie lentă. Şi-au stat acolo cu mine mai mult de-o oră.
   - Dumnezeule, şi ce le-ai spus?
   - Nimic. Au vorbit doar ei. Despre Ronny. Despre ce planuri avusese, despre ce voise să fie şi să facă. Despre iubita lui, care studia în America. Ronny le zisese despre mine că-s un poliţist bun şi un prieten de nădejde.
   - Ce s-a mai întâmplat?
   - Am stat două luni în spital. M-a mai vizitat când şi când şeful. Odată, a repetat ce mai zisese: „Ştiu la ce te gândeşti. Încetează.” Iar de data asta avea dreptate. Nu voiam decât să mor. Poate că exista o urmă de altruism în ascunderea adevărului; minciuna în sine nu era partea cea mai rea. Cea mai rea parte era că-mi salvasem pielea. Poate sună ciudat şi m-am gândit suficient de des la asta, aşa că dă-mi voie să-ţi explic.
   În anii 50, era un tânăr conferenţiar, pe nume Charles Van Doren, celebru peste tot în Statele Unite pentru apariţiile sale la o emisiune-concurs. Săptămână de săptămână, îşi învingea toţi oponenţii. Întrebările erau uneori incredibil de dificile şi cu toții erau muţi de admiraţie că tipul izbutea să răspundă la absolut toate. A primit propuneri de căsătorie în direct, a avut propriul club de admiratori şi prelegerile sale la universitate se ţineau cu sala plină, fireşte. În cele din urmă, a anunţat public că producătorii îi oferiseră dinainte toate răspunsurile la întrebări.
   Rugat să spună de ce dezvăluise escrocheria, le-a povestit despre un unchi care recunoscuse faţă de soţia sa, mătuşa lui Van Doren, că-i fusese necredincios. Stârnise multă tulburare în familie şi după aceea Van Doren îl întrebase pe unchiul său de ce alesese să mărturisească. Totuşi, relaţia cu cealaltă femeie se desfăşurase cu mulţi ani în urmă, iar el nu păstrase apoi legătura cu ea. Unchiul îi răspunsese că partea cea mai rea nu era adulterul. Mai mult îl râcâia că scăpase basma curată cu asta. La fel fusese şi cu Charles Van Doren.
   Cred că oamenii simt nevoia unei pedepse atunci când nu-şi mai pot accepta acţiunile proprii. Şi părea că după asta tânjeam: să fiu pedepsit, să fiu biciuit, torturat, umilit. Orice, atâta vreme cât mă ajuta să simt ispăşirea. Însă nu mă pedepsea nimeni. Nici măcar nu puteau să mă dea afară; oficial, fusesem treaz, nu? Dimpotrivă, am fost menţionat în presă de şeful cel mare al poliţiei pentru că fusesem grav rănit la datorie. Aşa că m-am pedepsit singur. Şi mi-am administrat cea mai grea pedeapsă la care m-am putut gândi: am decis să trăiesc şi să mă las de băut.
   - Şi-apoi?
   - Mi-am revenit şi m-am apucat de lucru. Am muncit mai mult decât ceilalţi. M-am pregătit. Am început să fac plimbări lungi. Să citesc cărţi. Unele de drept. Am renunţat la anturajele îndoielnice. Dar şi la cele în regulă, apropo. La oamenii care-mi mai rămăseseră în preajmă după toţii anii în care băusem la greu. Nu ştiu de ce, dar a fost un fel de curăţenie generală. Totul din viaţa mea trebuia să se spele, şi bune, şi rele. Într-o zi m-am apucat să-i sun pe toţi cei pe care crezusem că-i cunosc în viaţa mea de dinainte şi le-am spus: „Salutare, nu ne mai putem vedea. Mă bucur că v-am cunoscut.” Majoritatea au acceptat asta. Presupun că vreo câţiva s-au şi bucurat. Unii m-au acuzat că ridic ziduri în jurul meu. Şi poate că aşa şi era. În ultimii 3 ani, am petrecut mai mult timp cu sora mea decât cu oricine altcineva.
   - Şi femeile din viaţa ta?
   - E-o altă poveste, cel puţin la fel de lungă. Şi de veche. După accident, n-a fost nimeni notabil în viaţa mea. Cred că am devenit un lup singuratic, care-şi vede de-ale lui. Cine ştie, poate că eram mai şarmant când obişnuiam să beau.
   - De ce te-au trimis aici?
   - Careva dintre ştabi o fi crezut că-s de folos. Probabil e un fel de test cu turnesol, vor să vadă cum funcţionez sub presiune. Dacă reuşesc s-o scot la capăt fără să ajung de râsul curcilor, asta mi-ar putea deschide nişte oportunităţi când o să mă întorc acasă, din câte-mi dau seama.
   - Şi crezi că asta-i important?
   Harry ridică din umeri.
   - Nu sunt prea multe chestii importante.
   Tocmai trecea o ambarcaţiune hidoasă şi ruginită, cu pavilion rusesc, iar mai încolo, în Port Jackson, se vedeau mai multe vele albe, care însă nu păreau să se mişte din loc.
   - Şi ce-o să faci de acum înainte? întrebă Birgitta.
   - Nu am prea multe de făcut pe-aici. Sicriul lui Inger Holter a fost trimis acasă, m-a sunat chiar astăzi de la Oslo directorul firmei de pompe funebre. Mi s-a spus că transportul a fost organizat de ambasadă. Au vorbit despre „corpul neînsufleţit”. Un copil iubit are multe nume de alint, dar e ciudat ca şi o persoană decedată să fie numită în atâtea feluri.
   - Şi când o să te întorci acasă?
   - De îndată ce toate persoanele despre care ştim că au avut de-a face cu Inger Holter vor fi eliminate de pe lista de suspecţi. O să vorbesc mâine cu McCormack. Probabil c-o să plec înainte de weekend, dacă nu iese la lumină nimic concret. Fiindcă altfel, toate astea ar putea deveni o tărăşenie lungă şi oricum am convenit ca ambasada să ne ţină la curent.
   Birgitta încuviinţă cu o mişcare a capului. Un grup de turişti se oprise lângă ei şi ţăcănitul aparatelor de fotografiat se combina cu un vacarm de limbă japoneză, ţipete de pescăruşi şi vuiet al ambarcaţiunilor care treceau.
   - Ştiai că omul care a proiectat Opera a întors spatele întregii chestii? zise Birgitta ca din senin.
   Când se iscase scandalul legat de costurile exagerate ale construirii edificiului, arhitectul danez Jorn Utzon lăsase baltă proiectul şi, în semn de protest, demisionase.
   - Imaginează-ţi cum e să te desprinzi de ceva ce-ai început. Ceva ce-ai crezut că o să fie bun. Nu cred că aş putea să fac vreodată aşa ceva.

   Hotărâseră deja ca Harry s-o conducă pe Birgitta la Albury în loc ca fata să ia autobuzul. Dar n-aveau multe să-şi spună, aşa că porniră tăcuţi pe Oxford Street către Paddington. În depărtare se auzea huruitul tunetelor, iar Harry se uită uluit la cerul senin de deasupra.
   La un colţ stătea un bărbat cărunt, cu aer distins, îmbrăcat într-un costum impecabil şi cu un panou atârnat de gât, pe care scria: „Poliţia secretă mi-a luat munca, mi-a luat casa şi mi-a distrus viaţa. Nu există oficial, n-au nicio adresă ori număr de telefon şi nu apar în cheltuielile bugetare ale statului. Se cred intangibili. Ajutaţi-mă să-i găsesc pe nemernici şi să fac să fie condamnaţi pentru faptele lor. Semnaţi aici sau donaţi.” Avea în mâna întinsă nişte foi cu semnături.
   Trecură pe lângă un magazin de muzică şi, din impuls, Harry intră. La tejghea stătea un bărbat cu ochelari. Harry întrebă dacă are vreun album de Nick Cave.
   - Sigur, e australian, zise omul scoţându-şi ochelarii.
   Avea un vultur tatuat pe frunte.
   - Un duet. Ceva cu un trandafir sălbatic... începu să zică Harry.
   - Mda, îl ştiu. „Unde cresc trandafirii sălbatici”, de pe albumul Murder Ballads. Cântec de căcat. Album de căcat. Mai bine cumperi altul, dintre cele bune.
   Bărbatul îşi puse la loc ochelarii şi dispăru după tejghea.
   Harry rămase iarăşi uluit şi clipi în lumina difuză.
   - Ce-i aşa de special cu melodia aia? întrebă Birgitta după ce porniră iarăşi.
   - Nimic, evident, râse Harry, căruia întâlnirea cu tipul din prăvălie îi redase buna dispoziţie. Cave şi o femeie cântă despre o crimă. Fac totul să sune frumos, aproape ca o declaraţie de dragoste. Dar e într-adevăr o melodie de căcat.
   Râse iarăşi.
   - Începe să-mi placă oraşul ăsta.
   Îşi văzură de drum. Harry arunca priviri în susul şi-n josul străzii.
   Aproape că erau singurul cuplu bărbat-femeie de pe Oxford Street. Birgitta îl luă de mână.
   - Ar trebui să vezi parada gay de Mardi Gras, zise fata. Se ţine chiar aici, pe Oxford Street. Se zice că anul trecut au venit peste o jumătate de milion de oameni din toată Australia ca să se uite şi să participe. A fost o nebunie.
   Străzi de gay. Străzi de lesbiene. Abia acum observa ce haine erau expuse în vitrine. Latex. Piele. Bluze strâmte şi chiloţei de mătase. Fermoare şi bumbi. Mărfuri exclusiviste şi cu stil, totuşi, nu chestiile asudate şi vulgare ce se puteau vedea prin cluburile de striptease din King’s Cross.
   - Când eram mic, aveam un vecin gay, începu Harry să depene amintiri. Cam de 40 de ani, locuia singur şi toţi îl ştiau de homosexual. Aruncam iarna cu bulgări în el, strigam „poponarul” şi o tuleam urgent, convinşi că dacă pune mâna pe noi o să ne ia pe la spate cu de-a sila. Doar că el nu ne urmărea niciodată, doar îşi trăgea căciula pe urechi şi se ducea acasă. Într-o zi, pe neaşteptate, s-a mutat. Niciodată nu-mi făcuse nimic şi m-am întrebat mereu de ce-l uram aşa de tare.
   - Oamenii se tem de ce nu înţeleg. Şi urăsc lucrurile de care se tem.
   - Tare eşti înţeleaptă, zise Harry şi Birgitta îi dădu în glumă un pumn în stomac.
   Harry ţipă şi se prefăcu doborât la pământ. Birgitta râse şi-l rugă să nu facă vreo scenă în public, apoi el se ridică şi începu s-o alerge pe Oxford Street.
   - Sper că s-a mutat aici, zise după aceea Harry.
   După ce se despărţi de Birgitta (îl îngrijora că începuse să socotească orice separare de ea, lungă sau scurtă, o despărţire), se opri la staţia de autobuz. Un băiat cu steagul Norvegiei pe rucsac era în faţa lui. Când sosi autobuzul, Harry tocmai se întreba dacă să intre în vorbă sau nu cu băiatul.
   Şoferul autobuzului mormăi nemulţumit când Harry îi întinse o bancnotă de 50 de dolari.
   - N-aveai una de 50, aşa-i? zise cu sarcasm în glas.
   - Dacă aveam, ţi-aş fi dat-o, idiotule, îi răspunse răspicat în norvegiană, zâmbind totodată nevinovat.
   Şoferul îi aruncă o privire ucigaşă, înmânându-i restul.
   Decisese să urmeze traseul pe care se întorsese Inger acasă în noaptea crimei. Nu fiindcă nu fusese deja parcurs - Lebie şi Yong vizitaseră barurile şi restaurantele de pe ruta respectivă şi arătaseră în dreapta şi-n stânga fotografia lui Inger Holter, fără vreun succes, fireşte. Încercase să-l ia şi pe Andrew, însă acesta nici nu voise să audă şi-i zisese că era o pierdere de timp preţios ce putea fi folosit mai degrabă ca să te uiţi la televizor.
   - Nu glumesc, Harry. Să te uiţi la televizor îţi dă încredere în tine. Când vezi cât de tâmpiţi sunt de obicei ăia care apar pe sticlă, te simţi imediat mai deştept. Şi studiile arată că, dacă te simţi deştept, îţi faci treaba mai bine decât dacă te simţi un prostănac.
   Harry nu ştiuse să riposteze unei asemenea logici, însă Andrew îi spusese, totuşi, numele unui bar din Bridge Road, îndemnându-l să-i transmită patronului de acolo salutările sale. „Mă-ndoiesc că are ceva să-ţi spună, dar poate îţi face o reducere de cincizeci de cenţi la suc”, zisese Andrew cu un zâmbet larg.
   Harry se dădu jos din autobuz la primărie şi o porni agale spre Pyrmont.
   Se uită la blocurile înalte şi la lumea care se plimba printre ele, fără să afle mai multe despre cum îşi găsise Inger Holter sfârşitul în acea noapte. Când ajunse în dreptul pieţei de peşte, intră într-o cafenea şi ceru un sendviş cu somon afumat şi capere. Prin vitrina localului, vedea podul peste golful Blackwattle şi, de cealaltă parte, cartierul Glebe. În piaţă începuse să se ridice o scenă în aer liber şi Harry văzu, pe nişte afişe, că avea de-a face cu Ziua Australiei, care se sărbătorea în acel weekend. Ceru o cafea şi începu să se războiască cu Sydney Morning Herald, genul de ziar numai bun de împachetat peşte şi foarte dificil de parcurs chiar şi dacă nu făceai decât să te uiţi la poze.
   Însă mai rămânea o oră de lumină solară şi Harry voia să vadă ce creaturi se iveau în Glebe după lăsarea întunericului.

20

Cricket

   Proprietarul localului Cricket era totodată şi mândrul deţinător al tricoului pe care-l purtase Allan Border la turneul din 1989, când Australia bătuse Anglia de 4 ori. Era expus sub un panou de sticlă cu cadru de lemn, deasupra aparatului de pocher.
   Pe celălalt perete erau două palete şi o bilă, folosite la turneul din 1979, când Australia nimerise în grupă cu Pakistanul. Cineva şterpelise porţile folosite la meciul cu Africa de Sud, care atârnaseră cândva aproape de ieşire, motiv pentru care patronul socotise necesar să-şi bată restul comorilor în cuie pe pereţi - unde o apărătoare ce-i aparţinuse legendarului Don Bradman fusese făcută zdrenţe cu o împuşcătură de un client ce nu izbutise s-o smulgă de-acolo.
   Când Harry intră şi văzu combinaţia de amintiri glorioase de pe pereţi şi numeroşii împătimiţi de crichet din care era formată clientela, primul lucru care-i veni în minte fu că era cazul să-şi revizuiască percepţia pe care o avea asupra crichetului, pe care-l socotise până atunci un sport de spilcuiţi fiţoşi. Clienţii nu erau din cale-afară de eleganţi, nici tocmai frumos mirositori, după cum nu era nici Borroughs de după tejghea.
   - Seară bună, zise şi vocea îi sună zgrunţuros, ca o seceră tocită pe o piatră de ascuţit.
   - Un gin tonic, dar fără gin, zise Harry şi-i spuse să păstreze restul de la bancnota de 10 dolari.
   - Cam mare bacşiş, aduce mai mult a şpagă, spuse Borroughs fluturând bancnota. Eşti poliţai?
   - Mă dau de gol chiar aşa de repede? întrebă Harry, cu o expresie resemnată.
   - În afară de faptul că vorbeşti ca un afurisit de turist, cam da.
   Borroughs lăsă restul pe tejghea şi-i întoarse spatele.
   - Sunt prieten cu Andrew Kensington.
   Borroughs se roti iarăşi spre el cu viteza fulgerului şi înhăţă banii.
   - De ce n-ai zis aşa de la început?
   Barmanul nu-şi putea aminti dacă o văzuse sau dacă auzise ceva de Inger Holter, lucru pe care Harry îl ştia deja, fiindcă vorbise despre asta cu Andrew. Dar, după cum spunea mereu bătrânul său supervizor de la poliţia din Oslo, „Lumbago” Simonsen: „Mai bine să întrebi de prea multe ori decât de prea puţine.”
   Harry se uită în jur.
   - Ce ai tu aici? întrebă.
   - Kebab cu salată grecească, răspunse Borroughs. Specialitatea zilei, 7 dolari.
   - Scuze, dă-mi voie să reformulez. Voiam să zic, ce fel de oameni vin aici? Cum e clientela?
   - Cred că ar putea fi socotiţi din clasa de jos, răspunse barmanul schiţând un zâmbet condescendent, care zicea multe despre munca zilnică a lui Borroughs şi despre visul său de a transforma barul într-un local notabil.
   - Sunt obişnuiţi ai locului? întrebă Harry, arătând cu bărbia spre un ungher mai întunecos, unde cinci bărbaţi beau bere la o masă.
   - Mda, majoritatea. Nu suntem chiar pe harta turistică.
   - Te-ar deranja dacă le pun câteva întrebări? zise Harry.
   Celălalt ezită.
   - Tipii ăştia nu-s chiar uşă de biserică. Nu ştiu cum îşi fac banii şi nici n-am de gând să-i întreb. Hai să zicem că nu se scoală dis-de-dimineaţă ca să se ducă la serviciu.
   - Nimănui nu-i place ca fete nevinovate să fie violate şi strânse de gât în cartier, nu? Nici măcar celor care au o relaţie mai puţin amicală cu legea. Chestii din astea sperie lumea şi afectează afacerile, orice ai avea de vânzare.
   Borroughs se apucă să lustruiască un pahar.
   - M-aş purta cu grijă, în locul tău.
   Harry îl salută înclinând din bărbie şi păşi încetişor către masa din colţ, ca să le dea timp să-l vadă. Unul dintre ei se ridică înainte să ajungă prea aproape. Îşi încrucişă braţele, dezvăluind, pe antebraţul gros, un tatuaj ce înfăţişa un pumnal.
   - Locul ăsta-i ocupat, blondule, zise cu o voce răguşită şi joasă ca un şuierat de vânt.
   - Am o întrebare... începu Harry să spună, însă omul cu voce răguşită clătina deja din cap. Numai una. Îl ştie cineva pe omul ăsta, Evans White?
   Ridică mâna în care avea fotografia.
   Până atunci, cei 2 bărbaţi care stăteau cu faţa la el se mulţumiseră doar să-l privească, mai degrabă plictisiţi decât ostili cu adevărat. La menţionarea numelui lui White, începură să-l cerceteze cu un interes crescut, iar Harry observă cum zvâcneşte grumazul unuia dintre cei 2 tipi care erau aşezaţi cu spatele la el.
   - N-am auzit de el, zise răguşitul. Suntem într-o... conversaţie privată aici, amice. Pa!
   - Conversaţia asta n-are cumva de-a face cu substanţe ilegale potrivit legii australiene? întrebă Harry.
   Tăcere lungă. Adoptase o strategie primejdioasă. Provocarea pe faţă era o tactică la care putea recurge dacă avea întăriri sau o rută de scăpare pusă la punct. Harry n-avea nici una, nici alta. Credea doar că venise vremea să se întâmple ceva.
   Un grumaz se ridică de pe scaun. Se tot ridică, ajungând aproape la tavan înainte să-şi întoarcă spre el mutra urâtă, ciupită de vărsat. O mustaţă mătăsoasă sublinia trăsăturile orientale ale bărbatului.
   - Ginghis Han! Mă bucur să te văd. Credeam că ai murit! exclamă Harry, întinzându-i mâna.
   Ginghis deschise gura.
   - Cine eşti?
   Vocea îi era un huruit sinistru. Orice trupă de death metal ar fi ucis ca să aibă un solist vocal cu un asemenea potenţial de grohăială în corzile vocale.
   - Sunt poliţist şi nu cred că...
   - Să vedem, zise Ginghis, ţintuindu-l cu privirea din înălţimi.
   - Poftim?
   - Legitimaţia.
   Harry ştia prea bine că situaţia ar fi necesitat mai mult decât cardul lui de plastic cu poză de paşaport pe care îl avea de la poliţia din Oslo.
   - Ţi-a spus cineva că ai aceeaşi voce ca solistul de la Sepultura... cum îl cheamă...?
   Harry îşi puse un deget sub bărbie, pretinzând că se străduieşte să-şi amintească. Răguşitul se pregătea să dea ocol mesei. Harry întinse degetul spre el.
   - Şi tu eşti Rod Stewart, aşa-i? Stai aici frumuşel şi plănuieşti un album nou-nouţ...
   Pumnul îl lovi pe Harry în dinţi. Se clătină şi duse o mână la gură.
   - Să înţeleg că nu eşti de părere că am un viitor în calitate de comediant? vru să afle.
   Îşi cercetă degetele. Avea pe ele sânge, salivă şi ceva moale despre care bănuia că era pulpa din interiorul dintelui.
   - N-ar trebui să fie roşie pulpa? îl întrebă pe Rod ridicând degetele.
   Rod îl privi neîncrezător, apoi se aplecă şi se uită mai bine la bucăţelele albe.
   - Ăla e os de sub smalţ, îşi dădu el cu părerea. Ăl bătrân al meu e dentist, le explică celorlalţi, apoi făcu un pas în spate şi lovi iarăşi.
   Preţ de o clipă lui Harry i se făcu negru în faţa ochilor, însă, când lumina reveni, îşi dădu seama că rămăsese în picioare.
   - Să vedem dacă găseşti nişte pulpă acuma, zise curios Rod.
   Harry ştia că-i o neghiobie, întreaga lui experienţă şi bunul simţ îi ţipau că-i prostesc, falca dureroasă îi spunea că-i o tâmpenie, însă, din păcate, braţul lui drept socoti că-i o idee excelentă şi, în clipa aceea, preluă controlul, îl izbi pe Rod în vârful bărbiei. Harry auzi pocnind falca răguşitului şi acesta dădu înapoi doi paşi împleticindu-se, consecinţa inevitabilă a unui upercut bine plasat.
   O asemenea lovitură e transferată prin osul mandibulei către cerebel sau creierul mic - un termen numai bun într-un asemenea caz, îşi zise Harry - unde o mişcare ondulatorie e responsabilă pentru un şir de scurtcircuite minore, dar şi, dacă ai noroc, pentru pierderea cunoştinţei şi/sau leziuni cerebrale pe termen lung. În cazul lui Rod, creierul părea cam nesigur, neştiind dacă să comande pierderea cunoştinţei ori doar o zgâlţâială zdravănă.
   Ginghis Han n-avea de gând să aştepte rezultatul. Îl înhăţă pe Harry de guler, îl săltă până la înălţimea umerilor şi-l azvârli ca pe-un sac cu făină.
   Cuplul care abia îşi primise specialitatea zilei de 7 dolari avea acum parte de mai multă carne decât ceruse; cei doi se ridicară speriaţi şi bătură în retragere când Harry ateriză cu un bufnet pe masa lor. Doamne, sper să leşin repede, îşi zise Harry, simţind durerea impactului şi văzându-l pe Ginghis că se îndreaptă spre el.
   Clavicula e un os fragil şi foarte expus. Harry ţinti şi trimise într-acolo o lovitură de picior, însă tratamentul pe care i-l aplicase Rod îi afectase probabil vederea, aşa că nimeri doar aerul.
   - Durere! promise Ginghis, ridicând braţele deasupra capului.
   Nu-i mai trebuia baros. Îl pocni pe Harry în piept şi-i paraliză pe loc toate funcţiile circulatorii şi respiratorii. Aşadar, Harry nu apucă să-l vadă şi nici să-l audă pe bărbatul cu piele închisă la culoare intrând şi apucând bila pe care Australia o folosise în meciul cu Pakistanul din 1979, tare ca piatra, grea de 160 de grame şi având 7,6 centimetri în diametru. Braţul îi ţâşni prin aer cu o putere fenomenală şi bila fu aruncată drept către ţintă.
   Spre deosebire de cerebelul lui Rod, cel al lui Ginghis nu dădu dovadă de vreo şovăială când proiectilul îl izbi în frunte, ceva mai jos de linia părului. Spuse „noapte bună” instantaneu. Ginghis se clatină şi căzu ca un zgârie-nori zgâlţâit de-o explozie.
   Acum se ridicaseră însă şi ceilalţi trei de la masă, cu priviri fioroase.
   Nou-sositul păşi spre ei cu braţele înălţate într-o gardă joasă, nonşalantă.
   Unul dintre bărbaţi se aruncă asupra lui, iar Harry, care parcă-l recunoştea pe nou-venit prin pâcla de pe ochi, îşi dădu seama că ghicise: bărbatul cu piele neagră eschivă, apoi făcu un pas în faţă şi execută două directe de stânga bine ţintite, pentru a testa parcă distanţa, apoi un upercut nimicitor, cu avânt. Din fericire, era atâta înghesuială în fundul barului, că atacatorii nu izbuteau să sară la el toţi odată. Cum primul bărbat fusese scos din joc, al doilea îşi lansă asaltul, ceva mai precaut totuşi, ţinându-şi braţele într-un fel ce te ducea cu gândul la vreo centură de arte marţiale expusă undeva la loc de cinste pe perete, acasă. Prima încercare de atac se opri în garda nou-venitului şi, când se roti pentru a-şi executa obligatoria lovitură de karate cu piciorul, acesta nu mai era acolo. Piciorul întâlni doar aerul.
   Însă o combinaţie rapidă de lovituri de dreapta şi de stânga îl trimiseră pe karatist în perete. Bărbatul cu piele închisă dansă pe urmele lui şi-i arse o directă de stânga, propulsându-i capul pe spate cu un scrâşnet oribil.
   Karatistul se scurse pe duşumea, moale ca o cârpă. Omul cu bila de crichet îl mai lovi o dată în vreme ce se prăbuşea la podea, deşi nu mai era necesar.
   Rod se aşezase pe-un scaun şi urmărea scena cu ochi înceţoşaţi.
   Se auzi sunetul unui mecanism declanşându-se şi în mâna celui de-al treilea bărbat apăru un cuţit. În vreme ce înainta spre bărbatul cu piele neagră, păşind gheboşat şi cu braţele arcuite lateral, Rod vomită pe propriii pantofi - semn sigur că se alesese cu o contuzie, observă cu mulţumire Harry. Şi lui îi era cam greaţă, mai ales după ce văzu că primul adversar al lui Andrew luase o paletă de crichet de pe perete şi se apropia pe la spate de boxer. Cuţitarul era lângă Harry acum, dar nu pe el îl avea în vizor.
   - În spate, Andrew! ţipă Harry încercând să înhaţe braţul cuţitarului.
   Când îl prinse, auzi bufnetul surd al paletei şi zgomot de mese şi scaune dărâmate, dar trebuia să se concentreze asupra cuţitarului, care se smucise din prinsoarea lui şi-acum îi dădea târcoale, legănându-şi teatral braţele, cu un rânjet dement pe chip. Cuţitarul râse şi se dădu mai aproape, mutându-şi cuţitul dintr-o mână într-alta.
   Harry fandă, împunse şi se retrase. Braţul drept al cuţitarului i se lăsă moale pe lângă corp şi cuţitul căzu cu un zăngănit. Îşi privi uluit umărul, din care ieşea o ţepuşă de kebab în care era înfiptă o bucăţică de ciupercă.
   Braţul drept părea să-i fi paralizat cu aceeaşi expresie năucă; trase grijuliu de ţepuşă cu mâna stângă, ca să vadă dacă într-adevăr era acolo. Probabil că i-am atins ceva muşchi sau nervi, îşi zise Harry, slobozind o lovitură de pumn în direcţia lui.
   Simţi doar că lovise ceva tare şi un fulger de durere îi urcă pe antebraţ.
   Cuţitarul dădu înapoi împleticindu-se şi privindu-l pe Harry cu ochi plini de reproş. O dâră groasă de sânge îi izvora dintr-o nară. Harry îi apucase mâna dreaptă. Ridică pumnul să dea iarăşi, dar se răzgândi.
   - E al naibii de dureros să loveşti cu pumnii. Nu vrei să te dai bătut şi gata? întrebă.
   Cuţitarul dădu din cap că-i de acord şi se lăsă la pământ lângă Rod, care încă stătea cu capul între picioare.
   Când Harry se răsuci, îl văzu pe Borroughs în mijlocul încăperii, cu o armă aţintită asupra primului adversar al lui Andrew, şi pe Andrew însuşi zăcând inert printre mese şi scaune răsturnate. O parte dintre clienţi plecaseră, alţii se opriseră să caşte gura, dar cei mai mulţi rămăseseră şi se uitau la televizor, unde se difuza un meci internaţional de crichet.
   Când sosiră ambulanţele ca să se ocupe de răniţi, Harry se asigură că se ocupară de Andrew mai întâi, îl luară pe targă, cu Harry lângă el. Andrew sângera dintr-o ureche şi respira şuierător, dar măcar scăpase cu viaţă.
   - N-am ştiut că joci crichet, Andrew. Arunci extraordinar, dar chiar era nevoie să intervii aşa de în forţă?
   - Ai dreptate. N-am evaluat bine situaţia. Aveai totul sub control.
   - Păi, zise Harry, trebuie să fiu sincer şi să recunosc că nu era aşa.
   - OK, făcu Andrew, o să fiu şi eu sincer şi-o să-ţi spun că am o ditai durere de cap şi că regret că mi-am făcut apariţia aici. Corect ar fi fost să te ia pe tine cu targa. Vorbesc serios.
   Ambulanţele veniră şi plecară, iar în bar rămaseră doar Harry şi Borroughs.
   - Sper că n-am distrus prea multe mobile şi lambriuri, zise Harry.
   - Nu, nu-i aşa de grav. Oricum, clienţii mei apreciază un pic de distracţie în direct din când în când. Dar de-acum ai face bine să te uiţi peste umăr. Şeful băieţilor ăstora n-o să fie prea fericit când o să audă povestea.
   - Serios? făcu Harry, care simţea că Borroughs încerca să-i spună ceva. Şi cine-i şeful?
   - Nu ştii de la mine, dar tipul din poză nu-i chiar lipsit de legătură cu afacerea asta.
   Harry încuviinţă agale din cap.
   - Atunci probabil c-ar trebui să mă păzesc. Şi să mă înarmez. Te superi dacă iau cu mine una dintre ţepuşele astea?

21

Un beţiv

   Harry găsi un dentist în King’s Cross care-i aruncă o privire şi decise că era nevoie de nişte pregătiri pentru refacerea dintelui care se rupsese pe mijloc. Execută apoi o reparaţie temporară şi acceptă un onorariu pe care Harry nădăjduia să şi-l deconteze prin bunăvoinţa şefului poliţiei din Oslo.
   Când ajunse la secţia de poliţie, află că paleta de crichet îi rupsese 3 coaste lui Andrew şi-i provocase un traumatism cranian. Era puţin probabil să se poată da jos din pat mai repede de o săptămână.
   După prânz, Harry îl rugă pe Lebie să-l însoţească la nişte vizite făcute la spital. Merseră cu maşina până la spitalul St Etienne, unde trebuiră să-şi treacă numele în registrul de vizitatori - un tom gros şi greoi care zăcea deschis în faţa unei călugăriţe şi mai greoaie care, cu braţele încrucişate la piept, îi măsură cu privirea de după geamul de sticlă, însă le făcu semn din cap că pot să intre.
   - Nu vorbeşte engleză, explică Lebie.
   Ajunseră la recepţie, unde un tânăr zâmbitor le trecu îndată numele în computer, le dădu numerele saloanelor şi le explică încotro s-o apuce.
   - Din Evul Mediu în Evul Computerelor în zece secunde, şopti Harry.
   Schimbară câteva vorbe cu un Andrew învineţit, însă era într-o dispoziţie proastă şi le spuse să-l lase în pace după cinci minute. Pe cuţitar îl descoperiră într-o rezervă aflată un etaj mai sus. Stătea întins pe pat, cu braţul într-un bandaj elastic şi faţa umflată. Se uită la Harry cu aceeaşi privire lezată pe care o avusese şi în noaptea de dinainte.
   - Ce vrei, scârbă de poliţai? zise.
   Harry se aşeză pe un scaun de lângă pat.
   - Vreau să ştiu dacă Evans White a cerut cuiva s-o omoare pe Inger Holter, cine a primit ordinul ăsta şi de ce.
   Cuţitarul dădu să râdă, însă îl apucă un acces de tuse.
   - Habar n-am ce vorbeşti acolo, poliţaiule, şi cred că nici tu n-ai habar.
   - Ce-ţi face umărul? întrebă Harry.
   Globii oculari ai cuţitarului păreau acum gata să-i iasă din orbite.
   - Încearcă tu numai...
   Harry scoase din buzunar ţepuşa. O venă groasă şi albastră apăru pe fruntea celuilalt.
   - Glumeşti.
   Harry nu zise nimic.
   - Ţi-ai pierdut minţile, ce morţii mă-sii? Doar nu crezi c-o să poţi scăpa basma curată! Dacă-mi găsesc vreo bubiţă pe corp după ce-ai plecat, căcatul tău de slujbă s-a dus pe copcă, jigodie!
   Vocea cuţitarului căpătase accente de soprană.
   Harry îşi duse un deget la buze.
   - Fă-ţi un bine şi taci din gură. Îl vezi pe tipul ăla chel şi mătăhălos, de lângă uşă? Nu-i uşor de văzut asemănarea, dar este de fapt vărul tipului al cărui cap l-aţi crăpat voi ieri cu paleta. A cerut permisiune specială să mă însoţească azi. Treaba lui e să-ţi pună căluş şi să te ţină bine cât desfac eu bandajul şi vâr frumuseţea asta în singurul loc în care n-o să rămână urme. Fiindcă deja ai o gaură acolo, aşa-i?
   Strânse uşurel umărul drept al cuţitarului. În ochii omului apărură lacrimi şi pieptul îi tresăltă. Ochii i se plimbară iute de la Harry către Lebie şi înapoi. Natura umană e un codru sălbatic, de nepătruns, însă lui Harry i se păru că vede un luminiş acolo atunci când cuţitarul deschise gura.
   Neîndoielnic, spunea adevărul.
   - Nu poţi tu să-mi faci ce nu mi-ar face de 10 ori mai rău Evans White dacă-l supăr. Vreau să-ţi zic doar atât: eşti pe o cale greşită. Ai înţeles complet aiurea situaţia.
   Harry îi aruncă lui Lebie o privire. Lebie scutură din cap. Harry rămase o clipă pe gânduri, apoi se ridică şi aşeză ţepuşa pe noptieră.
   - Fă-te bine curând.
   - Hasta la vista, răspunse cuţitarul ridicând mâna şi făcându-se că apasă trăgaciul unei arme imaginare.

   Când se întoarse la hotel, Harry descoperi că-l aştepta un mesaj la recepţie. Recunoscu numărul de la sediul poliţiei din Sydney şi sună acolo folosind telefonul din cameră. Îi răspunse Yong Sue.
   - Am trecut iarăşi prin arhivă, zise acesta. Şi-am verificat mai temeinic. Unele infracţiuni mai puţin serioase sunt şterse din cazier după 3 ani. Aşa spune legea. Nu avem voie să păstrăm asta în scripte. Totuşi, dacă e vorba de o infracţiune sexuală... păi... în cazul ăsta, ţinem cazurile la păstrare într-un dosar... foarte neoficial. Şi-am dezgropat ceva interesant.
   - Aşa?
   - Cazierul oficial al proprietarului lui Inger, Hunter Robinson, e nepătat. Dar am căutat mai bine şi-am descoperit că a fost amendat de două ori pentru expunere. Expunere indecentă.
   Harry încercă să-şi imagineze o expunere indecentă.
   - Cât de indecentă?
   - S-a jucat cu organele genitale în public. Nu trebuie să însemne neapărat ceva, însă nu e tot. Lebie a trecut pe-acolo, dar nu era nimeni acasă. Doar o potaie agitată care lătra de după uşă. Până la urmă a ieşit un vecin. Se pare că s-a înţeles cu Robertson să dea drumul afară câinelui şi să-l hrănească în fiecare zi de miercuri, aşa că are o cheie. Şi Lebie, fireşte, l-a întrebat dacă descuiase uşa şi dăduse drumul câinelui în miercurea de dinainte să fie găsită Inger. Vecinul făcuse asta.
   - Şi?
   - În declaraţie, Robertson a zis că a fost acasă toată noaptea de dinainte să fie găsită Inger. M-am gândit că ai vrea să ştii.
   Harry simţi că începe să-i crească pulsul.
   - Ce-o să faci acum?
   - O să trimit un echipaj de poliţie mâine de dimineaţă să-l aducă, înainte să plece la lucru.
   - Hm. Unde şi când s-au produs aceste groaznice încălcări ale moralei publice?
   - Să vedem. Cred că într-un parc era. Da. Green Park, aşa zice aici. E un micuţ...
   - Ştiu locul, răspunse Harry, a cărui minte începea să se încingă. Cred că aş putea face o plimbare prin zonă. Pare să fie o clientelă statornică pe-acolo. Poate că ştiu ei ceva.
   Harry primi datele când avuseseră loc expunerile indecente, pe care şi le notă într-o agendă cu calendar, din cele pe care le primea an de an, de Crăciun, de la tatăl lui.
   - De curiozitate, Yong, există cumva şi expunere decentă?
   - Da, când ai 18 ani, eşti beat şi-ţi arăţi fundul la parada de Ziua Independenţei, în Norvegia.
   Harry rămase mut de uimire.
   Yong, la celălalt capăt al firului, se hlizea.
   - Dar cum...? încercă să întrebe Harry.
   - E incredibil ce poţi face cu câteva parole şi un coleg danez de la un birou alăturat, zise Yong aproape râzând în hohote.
   Harry simţea acum că-l apucă dracii.
   - Sper că nu te-am supărat, făcu Yong, părând deodată preocupat că mersese prea departe. N-am mai spus nimănui.
   Părea atât de spăşit, că Harry nu mai izbuti să se înfurie.
   - Unul dintre poliţişti era femeie, zise. Şi după aceea m-a complimentat pentru bucile ferme.
   Yong hohoti uşurat. 

 .........................................