Detectivii dragostei, Agatha Christie

         Micul domn Sattertwaite se uita gânditor la gazda sa.

   Prietenia dintre cei doi bărbați era destul de ciudată. Colonelul era un domn simplu de la țară a cărui pasiune în viață o constituia vânătoarea. Cele câteva săptămâni, cât stătuse obligat în Londra, le petrecuse fără voia sa. Domnul Sattertwaite era, pe de altă parte, un orășean prin definiție. O autoritate în bucătăria franceză, în îmbrăcămintea de damă și întotdeauna la curent cu ultimele scandaluri. Pasiunea sa consta în a observa natura umană. Și era un expert în a contempla viața.

   De aceea, s-ar fi putut părea că el și colonelul Melrose aveau puține lucruri în comun, întrucât pe colonel nu-l interesau treburile vecinilor săi și avea oroare pentru orice fel de emoție. Cei doi oameni erau prieteni mai ales pentru că tații lor fuseseră și ei amici. Totodată, cunoșteau aceiași oameni și împărțeau păreri conservatoare despre les nouveaux riches.

   Era aproape trecut de 7 și jumătate.

   Cei doi stăteau în biroul confortabil al colonelului și Melrose descria desfășurarea iernii precedente cu entuziasmul unui vânător abil. Domnul Sattertwaite, ale cărui cunoștințe despre cai constau, mai ales, din vizita obișnuită de duminica dimineața la grajduri, ce se mai păstrează încă prin tradiție la casele demodate din provincie, asculta cu politețea-i cunoscută.

   Sunetul strident al telefonului îl întrerupse pe Melrose. Se duse la masă și apucă receptorul.

   - Helo, da, colonelul Melrose la telefon. Poftim?

   Întreaga sa purtare se schimbă, deveni rigidă și oficială. Acum vorbea magistratul, nu vânătorul.

   Ascultă câteva clipe, apoi spuse laconic:

   - Bine, Curtis. Vin de-ndată.

   Puse receptorul la loc și se întoarse spre musafirul său:

   - Sir James Dwighton a fost găsit în bibliotecă - ucis.

   - Ce?

   Domnul Sattertwaite tresări tulburat.

   - Trebuie să plec imediat spre Alderway. Vrei să mergi cu mine?

   Domnul Sattertwaite își aminti că, în district, colonelul era șeful poliției.

   - Dacă nu deranjez...

   - Câtuși de puțin. La telefon era inspectorul Curtis. Un tip bun, cinstit, dar nu prea inteligent. M-aș bucura dacă ai veni cu mine, Sattertwaite. Am presimțirea că e vorba de o afacere murdară.

   - L-au prins pe ucigaș?

   - Nu, răspunse scurt Melrose.

   Urechea antrenată a domnului Sattertwaite detectă o nuanță de rezervă în spatele scurtei negații. Începu să-și recapituleze în minte tot ceea ce știa despre familia Dwighton.

   Un bătrân îngâmfat, fostul sir James era violent în comportament. Un om care-și putea face dușmani cu ușurință. Mergând pe 60 de ani, cu părul grizonat și fața roșie. Avea reputația de a fi exagerat de zgârcit.

   Gândurile i se îndreptară spre lady Dwighton. Imaginea ei îi apăru în față: tânără, roșcată, subțire. Își reaminti diferite zvonuri, aluzii, ciudate fragmente de bârfă. Deci, asta era treaba, de aceea Melrose arăta atât de întunecat. Apoi se reculese, imaginația luând-o razna odată cu el.

   Cinci minute mai târziu, domnul Sattertwaite se așeză alături de gazda sa, în mașinuța cu 2 locuri a acestuia și porniră în noapte.

   Colonelul era un tip taciturn. Trecuse o milă și jumătate înainte de a vorbi. Atunci întrebă brusc.

   - Cred că-i cunoști?

   - Familia Dwighton? Știu totul despre ei, bineînțeles.

   Oare despre cine nu știa totul domnul Sattertwaite?

   - Cred că pe el l-am întâlnit o dată și pe ea destul de des.

   - Drăguță femeie, spuse Melrose.

   - Frumoasă! declară domnul Sattertwaite.

   - Chiar crezi?

   - Tipul pur renascentist, sublinie domnul Sattertwaite, înflăcărându-se pe tema asta. Ea a jucat în piesele alea, știi, matinee de caritate, primăvara trecută. Am fost extrem de impresionat. Nu era nimic modern la ea, o pură supraviețuitoare. Ți-o poți imagina în Palatul Dogilor sau ca Lucrezia Borgia.

   Colonelul lăsă mașina să devieze ușor și domnul Sattertwaite se opri brusc. Se întrebă ce fatalitate îi adusese numele Lucreziei Borgia pe limbă. În împrejurările acelea...

   - Dwighton n-a fost otrăvit, nu-i așa? întrebă el deodată.

   Melrose se uită la el chiorâș, oarecum curios.

   - Mă mir ce te face să întrebi asta?

   - O, nu, nu știu.

   Domnul Sattertwaite era încurcat.

   - Mi-a trecut așa prin minte.

   - Ei bine, n-a fost, spuse Melrose supărat. Dacă vrei să știi, i-a fost strivit capul.

   - Cu un instrument greoi, murmură domnul Sattertwaite dând din cap ca un înțelept.

   - Nu vorbi ca dintr-o poveste detectivă, Sattertwaite. A fost lovit în cap cu o statuetă din bronz.

   - O, exclamă Sattertwaite și se cufundă în tăcere.

   - Știi ceva despre un tip numit Paul Delangua? întrebă Melrose după 1 minut, două.

   - Da. Un tânăr chipeș.

   - Aș zice că femeile obișnuiesc să-i spună așa, mârâi colonelul.

   - Nu-ți place de el?

   - Nu, nu-mi place.

   - Aș fi crezut că-ți place. Călărește foarte bine.

   - Ca un străin la un concurs hipic. O mulțime de maimuțăreli.

   Domnul Sattertwaite își ascunse un zâmbet. Bietul bătrân Melrose era așa de britanic în convingerile sale. El însuși conștient că agrea punctele de vedere cosmopolite, domnul Sattertwaite deplângea atitudinea insulară față de viață.

   - A fost prin partea asta a locurilor? întrebă el.

   - Stătea la Alderway, cu familia Dwighton. Potrivit unui zvon, sir James l-a dat cu piciorul afară săptămâna trecută.

   - De ce?

   - L-a găsit făcând dragoste cu nevastă-sa, cred. Ce dracu...

   Urmă o zvâcnitură violentă și o ciocnitură puternică.

   - Cele mai periculoase intersecții sunt în Anglia, spuse Melrose. Totuși, individul ăla ar fi trebuit să claxoneze. Noi suntem pe drumul principal. Îmi închipui că noi l-am lovit mai rău decât el pe noi.

   Sări afară din mașină. O siluetă se arătă din cealaltă mașină și i se alătură. Fragmente din discuție ajunseră la Sattertwaite.

   - Mă tem că este în întregime vina mea, spunea străinul. Dar eu nu cunosc foarte bine partea asta din țară și nu există niciun fel de semn care să indice cine are prioritate.

   Colonelul, îmblânzit, se comportă corespunzător. Cei doi bărbați se aplecară asupra mașinii străinului, pe care un șofer o examina deja. Conversația deveni foarte tehnică.

   - O chestie de jumătate de oră, cred, spuse străinul. Dar n-aș vrea să vă rețin. Mă bucur că mașina dumneavoastră a scăpat numai cu atât.

   - De fapt... începuse colonelul, dar fu întrerupt.

   Domnul Sattertwaite, fremătând de emoție, sări din mașină ca o pasăre în zbor și-l apucă pe străin călduros de mână.

   - Ia te uită! Mă gândeam că recunoșteam vocea, declară el vesel. Ce lucru extraordinar. Un lucru cu totul extraordinar.

   - Ce? întrebă colonelul Melrose.

   - Domnul Harley Quin. Melrose, sunt sigur că m-ai auzit vorbind despre domnul Quin!

   Colonelul Melrose nu părea să-și amintească faptul, dar asistă politicos la scena în timpul căreia domnul Sattertwaite ciripea vesel: „Nu te-am mai văzut... ia să-mi aduc aminte...”

   - Din seara de la „The Bells and Motley”, spuse celălalt liniștit.

   - „The Bells and Motley”, da? întrebă colonelul.

   - Un han, explică domnul Sattertwaite.

   - Ce nume ciudat pentru un han.

   - E doar vechi, spuse domnul Quin. A fost o vreme, amintiți-vă, când clopoțeii și hainele pestrițe erau mai obișnuite în Anglia decât în zilele noastre.

   - Așa cred, da, fără îndoială că aveți dreptate, spuse Melrose vag.

   Clipi din ochi. Printr-un curios efect de lumini - luminile din față de la o mașină și stopurile roții de la cealaltă - domnul Quin păru pentru o secundă să fie îmbrăcat el însuși într-o haină pestriță. Dar era numai lumina.

   - Nu putem să te lăsăm abandonat pe drum, continuă domnul Sattertwaite. Trebuie să vii cu noi. E destul loc pentru 3, nu-i așa, Melrose?

   - Oarecum.

   Vocea colonelului degaja puțină îndoială.

   - Singura problemă este cu treaba pe care o avem, remarcă el. Ce zici, Sattertwaite?

   Domnul Sattertwaite stătea țeapăn. Idei îi veneau și-l străfulgerau. Era cu adevărat cuprins de frenezie.

   - Nu, strigă el. Nu, trebuia să-mi fi dat seama! Nu-i o întâmplare care să nu te intereseze, domnule Quin. N-a fost un accident că ne-am întâlnit cu toții în noaptea asta la intersecție.

   Colonelul Melrose se uită la prietenul său uimit. Domnul Sattertwaite îl luă de braț.

   - Îți amintești că ți-am povestit despre prietenul nostru Derek Capel? Motivul sinuciderii sale pe care nimeni nu l-a putut ghici? Domnul Quin a rezolvat problema și de atunci a mai avut altele. El îți arată lucruri care sunt prezente tot timpul, dar pe care nu le vezi. El este minunat.

   - Dragul meu Sattertwaite, mă faci să roșesc, spuse domnul Quin zâmbind. După câte îmi amintesc, toate aceste descoperiri au fost făcute de tine, nu de mine.

   - Ele au fost făcute pentru că erai acolo, spuse domnul Sattertwaite cu toată convingerea.

   - Bine, remarcă Melrose, tușind stingherit. Nu mai avem timp de pierdut. Hai să mergem.

   Se urcă în locul șoferului. Nu era prea încântat că-i fusese impus străinul prin entuziasmul domnului Sattertwaite, dar nu avea nicio obiecție serioasă la îndemână și era nerăbdător să ajungă la Alderway cât mai repede posibil.

   Domnul Sattertwaite îl pofti pe domnul Quin la mijloc și el se așeză la margine. Mașina era încăpătoare și cei 3 stăteau fără să se înghesuie.

   - Deci, vă interesează criminalistica, domnule Quin? întrebă colonelul, dându-și osteneala să fie amabil.

   - Nu, nu în mod special crimele.

   - Atunci, ce?

   Domnul Quin zâmbi.

   - Să-i întrebăm pe Sattertwaite. El este un observator foarte fin.

   - Cred, observă Sattertwaite încet, pot să greșesc, dar cred că pe domnul Quin îl interesează îndrăgostiții.

   El se înroși când pronunță ultimul cuvânt, pe care niciun englez nu-l poate folosi fără să fie adânc pătruns de sensurile lui.

   - Pe legea mea! exclamă colonelul, surprins și redus la tăcere.

   Se gândi în sinea sa că acesta părea să fie un prieten foarte special al lui Sattertwaite. Îl privi cu coada ochiului. Tipul arăta în ordine ca un tânăr normal. Destul de brunet, dar fără să semene deloc că ar fi străin.

   - Și-acum, spuse Sattertwaite plin de importanță, trebuie să-ți relatez totul despre caz.

   Vorbi vreo 10 minute în șir.

   Stând acolo în întuneric, grăbindu-se prin noapte, avea un atrăgător simț al puterii. Ce conta dacă era numai un om care contempla viața? Stăpânea cuvintele, le punea în mișcare, putea să le comande să intre într-un tipar - un ciudat tipar renascentist, compus din frumusețea Laurei Dwighton, cu brațele sale albe și părul roșu - și silueta fantomatică a brunetului Paul Delangua, pe care femeile îl găseau chipeș.

   Totul profilat în cadrul pe care-l oferea Alderway - Alderway se afla acolo încă din vreme lui Henry al VII-lea și, unii susțineau, chiar de mai înainte. Alderway care era tipic englez, cu pomi ca tisa cu coroana tunsă, cu vechea sa șură cu acoperișul ascuțit și cu iazul de pește, unde călugării își creșteau crapii pentru zilele de vineri.

   În câteva tușe el îl descrise pe sir James, un Dwighton, care era un demn descendent al vechilor De Witton, care cu mult timp înainte smulseseră banii din pământ și-i închiseseră bine în cufere, așa încât dacă zile negre ar fi dat peste vreunul dintre ei, stăpânii de la Alderway n-ar fi sărăcit niciodată.

   În cele din urmă, domnul Sattertwaite încetă. Era sigur, fusese sigur tot timpul, de interesul ascultătorilor săi. Aștepta acum cuvintele de laudă care i se cuveneau. Și ele veniră.

   - Eși un artist, domnule Sattertwaite.

   - Eu... eu îmi dau osteneala.

   Micuțul domn devenise dintr-o dată modest.

   Intraseră pe la casa portarului cu câteva minute în urmă. Acum mașina trase în fața porții principale și un polițist coborî în grabă ca să-i întâmpine.

   - Bună seara, sir. Inspectorul Curtis e în bibliotecă.

   - În regulă.

   Melrose urcă în fugă treptele, urmat de ceilalți doi. Când cei 3 traversară holul mare, un majordom în vârstă îi privea nemulțumit din cadrul unei uși. Melrose îl salută:

   - `seara, Miles. E un eveniment trist.

   - Este, într-adevăr, se cutremură celălalt. Nici nu-mi vine să cred, sir; nici nu-mi vine. Când mă gândesc că cineva a putut să-l doboare pe stăpân.

   - Da, da, spuse Melrose, întrerupându-l. O să discut cu tine imediat.

   - Păși în bibliotecă. Acolo un inspector uriaș, bățos, îl întâmpină cu respect.

   - Murdară treabă, sir. Nu am atins lucrurile. Nicio amprentă pe armă. Cine a făcut-o era profesionist.

   Domnul Sattertwaite se uită la silueta încovoiată care stătea la masa mare de scris și privi în jur. Omul fusese atacat din spate, o lovitură puternică îi sfărâmase craniul. Priveliștea nu era prea agreabilă.

   Arma crimei zăcea pe jos - o statuetă din bronz de vreo 65 cm înălțime cu baza năclăită de sânge. Domnul Sattertwaite se aplecă asupra ei curios.

   - O Venus, spuse el încet. Așadar, el a fost lovit de Venus.

   Găsi hrană pentru meditație poetică prin propriile sale gânduri.

   - Ferestrele, interveni inspectorul, erau toate închise pe dinăuntru.

   Se opri intenționat.

   - Ca s-o transforme într-o afacere interioară, spuse Melrose, nu prea convins. Bine, bine, vom vedea.

   Mortul era îmbrăcat în haine de golf și un sac cu crose fusese aruncat la întâmplare pe o sofa de piele.

   - Tocmai venise de pe teren, explică inspectorul, urmărind privirea șefului său. Era 5 și un sfert. A luat ceaiul adus aici de majordom. Mai târziu, a sunat după valet ca să-i aducă jos o pereche de papuci moi. După câte știm, valetul a fost ultima persoană care l-a văzut în viață.

   Melrose dădu din cap și-și îndreptă atenția încă o dată spre masa de scris.

   O mulțime de bibelouri fuseseră răsturnate și sparte. Dintre acestea se remarca un mare ceas negru smălțuit, care căzuse pe o parte, chiar în mijlocul mesei.

   Inspectorul tuși.

   - Asta am putea-o numi o dovadă norocoasă, sir, spuse el. După cum vedeți, s-a oprit. La 6 și jumătate. Asta ne indică ora crimei. Foarte folositor.

   Colonelul se uită la ceas.

   - Precum spui, remarcă el: „Foarte folositor”.

   Se opri 1 minut și apoi adăugă:

   - Al dracului de folositor! Nu-mi place asta, inspectore.

   Se uită la ceilalți doi. Privirea sa o căuta pe cea a domnului Quin ca să-i sară în ajutor.

   - La dracu cu totul, spuse el. E prea simplu. Știți la ce mă refer. Lucrurile nu se întâmplă așa.

   - Vreți să spuneți, murmură domnul Quin, că ceasurile nu cad așa?

   Melrose îl țintui o clipă cu privirea și apoi se uită din nou la ceasul care avea acea aparență patetică și inocentă, proprie obiectelor cărora li s-a răpit brusc demnitatea lor. Cu foarte multă grijă îl repuse pe picioarele sale. Lovi cu putere în masă. Ceasul se clătină, dar nu căzu. Melrose repetă gestul și foarte încet, cu un fel de îndărătnicie, ceasul căzu pe spate.

   - La ce oră a fost descoperită crima? întrebă Melrose sever.

   - Pe la 7, sir.

   - Cine-a descoperit-o?

   - Majordomul.

   - Adu-l aici, spuse șeful poliției. Am să-l văd acum. Apropo, unde este lady Dwighton?

   - Zace, sir. Camerista ei spune că-i într-o stare de prostrație și nu poate să vadă pe nimeni.

   Melrose dădu din cap afirmativ și inspectorul Curtis plecă în căutarea majordomului.

   Domnul Quin se uită gânditor la șemineu. Domnul Sattertwaite îi urmă exemplul. Clipi câtva timp uitându-se la buștenii care se topeau și apoi ceva care lucea pe grătar îi sări în ochi. Se repezi și ridică o bucățică de sticlă curbată.

   - M-ați chemat, sir?

   Era vocea majordomului, încă tremurândă și nesigură. Domnul Sattertwaite strecură ciobul de sticlă în buzunarul de la haină și se întoarse.

   Bătrânul stătea în ușă.

   - Ia loc, spuse șeful poliției cu blândețe. Tremuri tot. Cred c-a fost un șoc pentru dumneata.

   - A fost, sir.

   - Bine, n-am să te țin mult. Stăpânul dumitale mi se pare că a venit după ora 5?

   - Da, sir. A ordonat să i se aducă ceaiul aici. După aceea, când am venit să debarasez, a cerut să-i fie trimis Jennings, ăsta-i valetul lui, sir.

   - Cât era ora?

   - Cam 6 și 10, sir.

   - Da, și?

   - I-am trimis vorbă lui Jenning, sir. Și abia când am intrat să închid ferestrele și să trag draperiile am văzut, la ora 7, am văzut...

   Melrose îl întrerupse.

   - Bine, bine, nu trebuie să intri în toate astea. Nu ai atins corpul, n-ai mișcat nimic, nu-i așa?

   - O! Sigur că nu, sir! M-am dus cât am putut de repede la telefon să sun la poliție.

   - Și-apoi?

   - I-am spus Janei, camerista doamnei, să-i aducă la cunoștință.

   - Nu ți-ai văzut stăpâna deloc în seara aceasta?

   Colonelul Melrose puse întrebarea așa într-o doară, dar urechile sensibile ale domnului Sattertwaite au prins încărcătura de neliniște din spatele cuvintelor.

   - Ce să mai vorbesc, sir. Doamna a rămas în camerele sale după tragedie.

   - Ai văzut-o înainte?

   Întrebarea veni brusc și toți cei din cameră observară ezitarea majordomului înainte de a răspunde.

   - Eu... eu doar am zărit-o, sir, coborând scara.

   - A intrat aici?

   Domnul Sattertwaite își ținu respirația.

   - Eu... eu așa cred, sir.

   - Cât era ceasul?

   Ar fi putut auzi un ac căzând. Știa oare bătrânul, se întreba domnul Sattertwaite, cât de mult atârna răspunsul său?

   - Era chiar 6 și jumătate, sir.

   Colonelul Melrose respiră adânc.

   - Mulțumesc, e suficient. Vrei să-l trimiți pe Jennings, valetul?

   Jennings răspunse la chemare cu promptitudine. Un bărbat cu fața lunguiață, cu o aliură de pisică. Avea și un aer viclean și secretos.

   Un om, se gândi Sattertwaite, care și-ar ucide cu ușurință stăpânul dacă ar fi sigur că nu va fi descoperit.

   Ascultă cu interes răspunsurile omului la întrebările colonelului Melrose. Dar povestea sa păru destul de liniară. El îi dusese jos stăpânului niște papuci moi și-i scosese pantofii de golf.

   - Ce-ai făcut după aceea, Jennings?

   - M-am întors în camera servitorilor.

   - La ce oră ai plecat de la stăpânul tău?

   - Trebuie să fi fost 6 și un sfert, sir.

   - Unde te aflai la 6 și jumătate, Jennings?

   - În camera servitorilor.

   Colonelul Melrose îi făcu omului semn din cap să plece. Se uită întrebător la Curtis.

   - Corect, sir, am controlat asta. A fost în camera servitorilor de la 6 și 20 până la ora 7.

   - Atunci asta îl exclude, spuse șeful poliției cu un ușor regret. Și-apoi nu există niciun motiv.

   Se uitau unul la altul.

   Cineva bătu în ușă.

   - Intră, spuse colonelul.

   O cameristă apăru cu privirea speriată.

   - Vă rog, doamna a auzit că este aici colonelul Melrose și ar dori să-l vadă.

   - Desigur, spuse Melrose. Vin imediat. Vrei să mă conduci?

   Dar o mână împinse fata într-o parte. O cu totul altă siluetă stătea acum în cadrul ușii. Laura Dwighton arăta ca o vizitatoare dintr-o altă lume.

   Era îmbrăcată într-o rochie de model medieval pentru ceai făcută din brocart albastru închis. Părul ei roșu cu cărare la mijloc îi cădea peste urechi. Conștientă de faptul că avea propriul ei stil, lady Dwighton nu-și tăiase niciodată părul. Era strâns la ceafă într-un coc simplu. Brațele îi erau goale.

   Unul era întins ca să se sprijine de cadrul ușii, celălalt îi atârna în jos, ținând în mână o carte. Aratăm se gândi domnul Sattertwaite, ca o Madonna de pe o pânză italiană timpurie.

   Stătea acolo, clătinându-se ușor dintr-o parte în alta. Colonelul Melrose se repezi spre ea.

   - Am venit să vă spun... să vă spun...

   Vocea îi era plină și melodioasă. Domnul Sattertwaite era atât de fascinat de valoarea dramatică a scenei încât uitase realitatea înconjurătoare.

   - Vă rog, lady Dwighton...

   Melrose îi puse un braț după umăr ca s-o sprijine. O conduse prin hol într-un mic antreu, având pereții acoperiți cu mătase în nuanțe pal. Quin și Sattertwaite îi urmară.

   Se lungi pe o canapea joasă, cu capul pe o pernă de culoarea ruginei și cu pleoapele închise. Cei 3 bărbați o priveau. Deodată, deschise ochii și se ridică în capul oaselor. Spuse foarte liniștită.

   - Eu l-am omorât. Asta am venit să vă spun. Eu l-am omorât!

   Urmă o tăcere mormântală de o clipă. Domnul Sattertwaite nu-și mai auzi bătaia inimii.

   - Lady Dwighton, spuse Melrose. Ați avut un mare șoc, sunteți răvășită. Nu cred că vă dați prea bine seama ce spuneți.

   Va retracta ea acum, cât mai avea încă timp?

   - Știu perfect ce spun. Eu am fost cea care l-a împușcat.

   Doi oameni din cameră rămaseră cu gura căscată, celălalt înțepeni. Laura Dwighton se aplecă și mai în față.

   - Nu înțelegeți? Am coborât și l-am împușcat. Recunosc.

   Cartea, pe care o ținuse în mână, căzu pe dușumea. Se afla un coup-papier în ea, de forma unui stilet cu un mâner cu bijuterii.

   Sattertwaite îl ridică în mod mecanic și îl puse pe masă. În timp ce făcea asta gândea: „E o jucărie periculoasă. Ai putea omorî un om cu ea”.

   - Ei bine, vocea Laurei Dwighton era nerăbdătoare. Ce aveți de gând să faceți? Mă arestați?

   Colonelul Melrose își găsi vocea cu greutate.

   - Ceea ce mi-ați spus este foarte serios, lady Dwighton. Trebuie să vă cer să vă duceți în camera dumneavoastră până când fac... aranjamentele.

   Ea dădu din cap și se ridică în picioare. Acum aproape își revenise, era serioasă și rece.

   În timp ce se îndrepta spre ușă, domnul Quin o întrebă:

   - Ce-ați făcut cu revolverul, lady Dwighton?

   Un licăr de nesiguranță îi trecu pe față.

   - L-am lăsat acolo, pe dușumea. Nu, cred că l-am aruncat pe fereastră... O! Nu pot să-mi amintesc acum. Ce contează? Abia știam ce făceam. Nu contează, nu-i așa?

   - Nu, spuse domnul Quin. Cred că nu prea contează.

   Îl privi perplexă cu o urmă de neliniște. Apoi își aruncă capul pe spate și ieși maiestuoasă din cameră.

   Domnul Sattertwaite se grăbi după ea. Putea, simțea el, să se prăbușească în orice clipă.

   Dar ea urcase deja jumătate din trepte, fără să manifeste vreun semn al slăbiciunii ei anterioare. Camerista cea speriată stătea la capătul de jos al scării și domnul Sattertwaite îi spuse cu autoritate:

   - Ai grijă de stăpâna ta!

   - Da, sir.

   Fata se pregătea să urce după silueta îmbrăcată în albastru:

   - O, vă rog, sir, el nu e suspectat, nu-i așa?

   - Pe cine să suspecteze?

   - Pe Jennings, sir. O! Pe cuvânt, sir, el n-ar face rău nici unei muște.

   - Jennins? Nu, sigur că nu. Du-te și ai grijă de stăpâna ta.

   - Da, sir.

   Fara urcă repede scara. Sattertwaite se întoarse în camera de unde plecase.

   Colonelul Melrose părea împovărat:

   - Ei bine, mă simt amețit. E mai mult în chestia asta decât îți poți da seama. Este... sunt ca lucrurile acelea ale dracului de prostești pe care eroinele le fac în multe romane.

   - Este ireal, fu se acord domnul Sattertwaite. E ca pe scenă.

   Domnul Quin aprobă.

   - Da, tu admiri drama, nu-i așa? Ești un om care apreciezi jocul bun al actorilor când îl vezi.

   Domnul Sattertwaite îi aruncă o privire grea.

   În tăcerea care urmă un sunet îndepărtat îi ajunse la urechi.

   - Sună ca o împușcătură, spuse colonelul Melrose. Unul dintre îngrijitori, cred. Probabil asta a auzit și ea. Poate a coborât să vadă. Ea nu s-a apropiat și nu a examinat cadavrul. A tras imediat concluzia...

   - Domnul Delangua, sir.

   Vorbise bătrânul majordom, stând în ușă, ca și cum își cerea iertare.

   - Poftim? spuse Melrose. Ce-i asta?

   - Domnul Delangua este aici, sir, și-ar dori să vă vorbească, dacă-i permiteți.

   Colonelul Melrose se rezemă de scaun.

   - Poftește-l înăuntru, spuse el posac.

   După o clipă Paul Delangua apăru în ușă. Așa cum menționase colonelul Melrose, era ceva neenglezesc la el - delicatețea mișcărilor sale, fața frumoasă cu tenul închis, ochii puțin apropiați. Purta cu el aerul Renașterii. El și Laura Dwighton sugerau aceeași atmosferă.

   - Bună seara, domnilor, spuse Delangua.

   Făcu o mică plecăciune teatrală.

   - Nu știu ce cauți aici, domnule Delangua, zise colonelul Melrose repezit, dar dacă n-ai nimic de-a face cu treaba asta...

   Delangua îl întrerupse izbucnind în râs.

   - Dimpotrivă, totul are de-a face cu ea.

   - Ce vrei să spui?

   - Vreau să zic, spuse Delangua liniștit că am venit să mă predau ca ucigașul lui sir James Dwighton.

   - Știi ce spui? îl întrebă Melrose pe un ton grav.

   - Absolut.

   Ochii tânărului se uitară la masă.

   - Nu-nțeleg...

   - De ce mă predau? Numiți-o remușcare, numiți-o cum vă place. L-am lovit cu pumnalul, uite-așa, puți fi sigur de asta.

   Făcu un semn din cap spre masă.

   - Vedeți, aveți arma acolo. O unealtă mică, foarte la îndemână. Lady Dwighton l-a lăsat, din nefericire, într-o carte și eu am pus mâna pe el.

   - O clipă, interveni, colonelul Melrose. Să înțeleg că recunoști că l-ai lovit pe sir James cu ăsta?

   El ridică stiletul.

   - Exact. M-am strecurat pe fereastră, știți. Era cu spatele la mine. A fost foarte ușor. Am plecat tot pe acolo.

   - Pe fereastră?

   - Pe fereastră, bineînțeles.

   - Și la ce oră a fost asta?

   Delangua ezită.

   - Să văd... vorbeam cu grăjdarul... asta a fost la 6 și un sfert. Am auzit clopotul din turnul bisericii. Trebuie să fi fost, ei bine, cam și jumătate.

   Un zâmbet întunecat flutură pe buzele colonelului.

   - Exact, tinere, spuse el. Șase și jumătate a fost ora. Poate-ai auzit deja ceva? Dar asta-i o crimă cu totul neobișnuită!

   - De ce?

   - Atâția oameni mărturisesc c-au făcut-o, spuse colonelul Melrose.

   Toți auziră respirația puternică a tânărului.

   - Cine-a mai mărturisit? întrebă el pe un ton pe care se străduia în van, să-l facă să pară sigur.

   - Lady Dwighton.

   Delangua își lăsă capul pe spate și râse într-o manieră cam forțată.

   - Lady Dwighton e cam isterică, zise el în glumă. N-aș acorda atenție spuselor ei, dacă aș fi în locul dumneavoastră.

   - Nu cred că aș da atenție, spuse Melrose. Dar mai e încă un aspect ciudat în legătură cu această crimă.

   - Care anume?

   - Ei bine, continuă Melrose, lady Dwighton a mărturisit că l-a împușcat pe sir James, iar dumneata că l-ai înjunghiat. Dar, din fericire pentru amândoi, el n-a fost nici împușcat, nici înjunghiat, știți. Craniul i-a fost zdrobit.

   - Doamne sfinte! strigă Delangua. Dar o femeie n-ar putea face așa ceva...

   El se opri, mușcându-și buza. Melrose încuviință cu o umbră de zâmbet.

   - Deseori citești despre așa ceva. Niciodată nu vezi să se-ntâmple.

   - Ce?

   - Un cuplu de tineri idioți care se acuză pentru că fiecare crede că celălalt a făcut-o, spuse Melrose. Acum trebuie să începem cu începutul.

   - Valetul, strigă domnul Sattertwaite. Fata aia tocmai acum, nu i-am acordat nicio atenție.

   Se opri, încercând să fie coerent.

   - Se temea că îl suspectăm pe el. Trebuie să existe vreun motiv pe care îl avea și de care noi nu știm, spre deosebire de ea.

   Colonelul Melrose se încruntă, apoi sună clopoțelul. Când i se răspunse, zise:

   - Vă rog, cereți-i doamnei Dwighton să fie atât de bună și să coboare din nou.

   Așteptară în tăcere până când sosi. Când îl zări pe Delangua tresări și întinse o mână ca să se sprijine de ceva. Colonelul Melrose se duse repede în ajutorul ei.

   - Totu-i în regulă, lady Dwighton. Vă rog nu intrați în panică.

   - Nu înțeleg. Ce caută domnul Delangua aici?

   Delangua se duse spre ea.

   - Laura, Laura, de ce-ai făcut asta?

   - Să fac ce?

   - Știu. A fost pentru mine, pentru că ai crezut că... De fapt, cred c-a fost normal. Dar, o, tu, un înger!

   Colonelul Melrose tuși. El era un om căruia nu-i plăceau emoțiile și avea oroare de orice se apropia de „o scenă”.

   - Dacă mi-ați permite să mă exprim astfel, lady Dwighton, atât dumneavoastră cât și domnul Delangua aveți norocul de a scăpa. El tocmai a venit, la rândul lui, „să mărturisească” crima; e-n regulă, el n-a făcut-o! Dar ceea ce vrem noi să știm, este adevărul. Nicio fanfaronadă în plus. Majordomul spune că ați intrat în bibliotecă la 6 și jumătate, așa e?

   Laura se uită la Delangua. El dădu aprobator din cap.

   - Adevărul, Laura, spuse el. Asta dorim noi acum.

   Ea oftă adânc.

   - Am să vă povestesc.

   Se așeză într-un scaun pe care domnul Sattertwaite îl împinse repede în față.

   - Am coborât. Am deschis ușa de la bibliotecă și am văzut...

   Se opri și înghiți în sec. Domnul Sattertwaite se aplecă în față și-i mângâie mâna încurajator.

   - Da, spuse el. Da. Ce-ați văzut?

   - Soțul meu zăcea peste masa de scris. I-am văzut capul... sângele... O!

   Își duse mâinile la față. Șeful poliției se aplecă înainte.

   - Scuzați-mă, lady Dwighton. Ați crezut că domnul Delangua îl împușcase?

   Ea dădu din cap.

   - Iartă-mă Paul, spuse ea rugător. Dar tu ziceai... ziceai...

   - C-am să-l împușc ca pe un câine, completă Delangua încruntat. Îmi amintesc. Asta a fost în ziua în care am descoperit că se purta urât cu tine.

   Șeful poliției continua să conducă  ancheta cu mână sigură.

   - Deci, trebuie să înțeleg, lady Dwighton, că ați urcat din nou și că... n-ați spus nimic. Nu e nevoie să vă cercetăm motivul. N-ați atins cadavrul și nici nu v-ați apropiat de masa de scris?

   Ea se cutremură.

   - Nu, nu. Am fugit imediat din cameră.

   - Înțeleg, înțeleg. Și la ce oră s-a întâmplat asta exact? Știți?

   - Era 6 și jumătate când m-am întors în dormitorul meu.

   - Atunci la... să zicem... 6 și 25 de minute sir James era deja mort.

   Șeful poliției se uită la ceilalți.

   - Ceasul acela era pus intenționat, nu? Am bănuit asta tot timpul. Nimic mai ușor decât să miști acele la orice oră dorești, dar au făcut o greșeală când l-au așezat pe o parte. Ei bine, asta pare să readucă cazul la majordom sau la valet și eu nu cred că e majordomul. Spuneți-mi, lady Dwighton, avea omul ăsta, Jennings, vreo râcă împotriva soțului dumneavoastră?

   Laura își ridică fața din mâini.

   - Nu propriu-zis râcă, dar James îmi spusese chiar în dimineața asta că-l concediase. Îl prinsese furând.

   - Ah! Acum ajungem. Jennings ar fi fost concediat fără referințe bune. O treabă serioasă pentru el.

   - Ați spus ceva despre un ceas, zise Laura Dwighton. Există o șansă dacă vreți să fixați momentul. James trebuie să fi avut, cu siguranță, micul său ceas de golf la el. Nu s-ar fi spart și el, când a căzut în față?

   - E o idee, spuse colonelul încet. Dar mă tem... Curtis!

   Inspectorul dădu din cap că înțelesese și ieși din cameră. Se întoarse 1 minut mai târziu. În palmă avea un ceas de argint sub forma unei mingi de golf, de felul acelora care se vând jucătorilor de golf ca să le poarte în buzunar, ca mingiile.

   - Poftiți, sir, spuse el, dar mă îndoiesc că e de vreun folos. Sunt rezistente ceasurile astea.

   Colonelul îl luă și-l duse la ureche.

   - Pare să se fi oprit, totuși, observă el.

   Îl apăsă cu degetul mare și capacul ceasului se deschise. Înăuntru, sticla era crăpată.

    - Ah! spuse el încântat.

   Acele arătau exact 6 și un sfert.

 

   - Un pahar foarte bun de Porto, colonele Melrose, spuse domnul Quin.

   Era 9 și jumătate și cei 3 bărbați tocmai terminaseră cina acasă la colonelul Melrose. Domnul Sattertwaite jubila în mod deosebit.

   - Am avut dreptate, chicoti el. Nu poți să negi, domnule Quin. În seara asta ai reușit să salvezi doi tineri caraghioși care erau dispuși să-și pună capetele pe butuc.

   - Zău? făcu domnul Quin. Nici vorbă. N-am făcut absolut nimic.

   - Așa cum a reieșit, n-a fost necesar, consimți Sattertwaite. Dar ar fi putut fi. A fost un du-te-vino, știi. N-am să uit niciodată momentul în care lady Dwighton a spus „eu l-am omorât”. N-am văzut niciodată pe scenă nici măcar pe jumătate ceva atât de dramatic.

   - Sunt de acord cu tine, cedă domnul Quin.

   - N-aș fi crezut ca un asemenea lucru să se poată întâmpla în afara paginilor unui roman, declară colonelul poate pentru a douăzecea oară în seara aia.

   - Chiar? întrebă domnul Quin.

   Colonelul se uită la el.

   - Al naibii, s-a întâmplat în seara asta.

   - Ține minte, se amestecă Sattertwaite, lăsându-se pe spate și savurându-și Porto-ul, lady Dwighton a fost magnifică, dar a făcut o greșeală. Ea n-ar fi trebuit să tragă concluzia că soțul ei fusese împușcat. De asemenea, Delangua a fost un prost să creadă că sir James fusese înjunghiat numai pentru că stiletul se afla pe masa din fața noastră. A fost o simplă coincidență că lady Dwighton l-a adus jos cu ea.

   - Chiar? întrebă domnul Quin.

   - Dacă s-ar fi rezumat să declare că-l omorâseră pe sir James, fără să precizeze cum, continuă domnul Sattertwaite, care ar fi fost rezultatul?

   - Ei ar fi putut fi crezut, zise domnul Quin cu un zâmbet ciudat.

   - Întreaga afacere a fost exact ca un roman, repetă colonelul.

   - De-acolo au luat ideea, aș zice, opină domnul Quin.

   - E posibil, fu de acord domnul Sattertwaite. Lucrurile pe care cineva le citește îi revin în memorie în modul cel mai straniu.

   Se uită spre domnul Quin.

   - Desigur, adăugă el, ceasul părea cu adevărat ciudat de la început. Nu trebuie uitat niciodată cât de ușor e să pui limbile de la un ceas sau acele de la un ceasornic înainte sau înapoi.

   Domnul Quin dădu din cap afirmativ și repetă cuvintele: „înainte”, făcu o pauză „sau înapoi”.

   Era ceva încurajator în vocea lui. Ochii săi negri, strălucitori, erau fixați asupra domnului Sattertwaite.

   - Acele ceasului au fost puse înainte, spuse Sattertwaite. Știm asta.

   - Așa au fost? întrebă domnul Quin.

   Domnul Sattertwaite se holbă la el.

   - Vrei să spui, rosti el încet, că ceasul a fost pus înapoi? Dar atunci nu mai are sens. Este imposibil.

   - Nu imposibil, murmură domnul Quin.

   - Bine, atunci absurd. În avantajul cui putea să fie asta?

   - Numai pentru cineva care avea un alibi pentru acea oră.

   - Pe legea mea! strigă colonelul. E ora la care Delangua vorbea grăjdarului.

   - El ne-a spus accentuând în mod deosebit, zise domnul Sattertwaite.

   Se uitară unul la altul. Aveau sentimentul că pământul le fugea de sub picioare. Faptele se desfășurau înfățișând noi și neașteptate fațete. Și în centrul caleidoscopului era fața negricioasă, zâmbitoare, a domnului Quin.

   - Dar în acest caz, începu Melrose, în acest caz...

   Domnul Sattertwaite, iluminat, îi termină propoziția.

   - Totul este invers. Același plan, dar un plan împotriva valetului. O, dar nu se poate! E imposibil De ce fiecare și-a luat asupra lui crima?

   - Da, spuse domnul Quin. Până atunci i-ați suspectat pe ei, nu-i așa?

   Vocea lui era liniștită și visătoare.

   - Exact ca ceva dintr-o carte, spuneai colonele. Acolo au găsit ei ideea. Asta fac eroul inocent și eroina. Sigur că asta v-a făcut să-i considerați inocenți; există forța tradiției în spatele ei. Domnul Sattertwaite a spus tot timpul că era ceva ca pe scenă. Amândoi aveați dreptate. Nu era real. Ați spus-o tot timpul fără să știți ce susțineați. Ei v-ar fi povestit o variantă mult mai bună decât asta, dacă ar fi vrut să fie crezuți.

   Cei doi bărbați se uitau la el neajutorați.

   - Ar fi inteligent, spuse Sattertwaite încet. Ar fi diabolic de inteligent. Și eu m-am gândit la altceva. Majordomul a spus c-a intrat la 7 să închidă ferestrele, deci el trebuie să se fi așteptat să le găsească deschise.

   - Pe acolo a intrat Delangua, spuse domnul Quin. El l-a omorât pe sir James cu o lovitură, apoi împreună cu ea au făcut ceea ce trebuia să facă...

   Se uită la domnul Sattertwaite, încurajându-l să reconstituie scena. Acesta o făcu, ezitând.

   - Ei au spart ceasul și l-au așezat pe o parte. Da. Apoi au schimbat acele ceasului de golf și l-au spart. El a ieșit pe fereastră și ea a închis-o. Dar, e un lucru pe care nu-l înțeleg. De ce să-și bată capul cu ceasul de golf? De ce să nu dea pur și simplu înapoi acele de la ceasul de masă.

   - Ceasul de masă era puțin neconcludent, spuse domnul Quin.

  -  Oricine ar fi văzut în el un element cam transparent.

   - Dar, sigur, ceasul de golf era un element prea îndepărtat. A fost o pură întâmplare că ne-am gândit la el.

   - O, nu, spuse domnul Quin. Amintiți-vă c-a fost sugestia doamnei.

   Domnul Sattertwaite se uită la el fascinat.

   - Și totuși, știți, spuse domnul Quin, singura persoană care, probabil, nu ar fi trecut cu vederea ceasul de buzunar era valetul. Valeții știu mai bine decât oricine altcineva de au stăpânii lor în buzunare. Dacă valetul a modificat ceasul de pe masă, tot el l-ar fi schimbat și pe cel de buzunar. Cei doi nu înțeleg natura umană. Ei nu sunt ca domnul Sattertwaite.

   Acesta din urmă dădu din cap.

   - M-am înșelat tot timpul, murmură el dezamăgit. Am crezut că veniseși să-i salvezi.

   - Așa am făcut, spuse domnul Quin. O! Nu pe cei doi, pe ceilalți. Poate n-ați observat-o pe camerista doamnei? Ea nu purta brocart albastru, nici nu juca vreun rol dramatic. Dar ea este cu adevărat o fată drăguță și cred că-l iubește foarte mult pe omul acela, Jennings. Cred că voi doi veți putea să-l salvați bărbatul de la spânzurătoare.

   - N-avem niciun fel de dovezi, spuse colonelul Melrose hotărât.

   Domnul Quin zâmbi.

   - Domnul Sattertwaite are.

   - Eu?

   Sattertwaite era uluit.

   Domnul Quin zâmbi.

   - Ai o dovadă că ceasul ăla de golf n-a fost spart în buzunarul lui sir James. Nu se poate sparge un ceas ca ăla fără să-i deschizi capacul. Numai încearcă și-o să vezi. Cineva a scos ceasul, l-a deschis, a dat înapoi acele, a spart geamul, apoi l-a închis și l-a pus la loc. Ei n-au observat că un ciob de geam lipsea.

   - O! strigă domnul Sattertwaite.

   Mâna lui se repezi în buzunarul de la haină. Scoase un ciob de sticlă bombat.

   A fost momentul său de exaltare.

   - Cu ăsta, spuse domnul Sattertwaite, dându-și importanță, am să salvez un om de la moarte. 

 

SFÂRȘIT

              „Cine trădează va fi trădat.”
                      Marin Preda

Magia sărbătorilor, Fern Michaels

 ........................................

 2.

 

      - Nu mă deranjează, mamă, zise Ashley.

   - Bine, atunci dați-i drumul și spuneți ce s-a petrecut azi, pentru că nu cred că mai rezist nici măcar 1 minute. Am crezut că mor de teamă, de mai bine de o oră stau cu inima la gât, spuse Stephanie sperând că va accelera puțin povestea asta care părea să se lungească din ce în ce mai mult.

   - O așteptam pe Melanie la semn, când am auzit, și eu și Amanda, un urlet foarte puternic. Venea dinspre clădirea în care sunt ținute mașinile de netezit zăpada.

   Ashley zâmbi.

   - Atunci, ne-am luat după urlet. Am ajuns chiar în clădire, așa că nu ne-a fost prea frig, doar că Amanda avea nevoie la toaletă.

   - Da, dar nu aveam unde să mă spăl pe mâini, așa că... n-am mai făcut, completă Amanda.

   Se auzi un val de râsete printre angajații care le ascultau pe fete.

   - Continuă, o încurajă Stephanie.

   - Am descoperit de unde veneau urletele.

   Ashley îl privi pe Patrick.

   - O să fie bine, nu-i așa?

   - Da, datorită ție și surorii tale, zise Patrick. Acum, haideți, n-o mai țineți în suspans pe mama voastră.

   - Așa, deci odată ce-am ajuns în clădire, am mers în direcția dinspre care se auzeau urletele. Și atunci am descoperit-o pe cățelușa mămică. Era așa de tristă, avea privirea aia, știi? Așa că am așteptat să nu mai plângă, dar apoi am văzut un cățeluș mic și apoi încă unul, care tocmai încerca... să iasă din burtica mamei. De-aia plângea, pentru că o durea atât de tare. Amanda l-a învelit pe cățeluș cu jacheta ei.

   - Și l-am mângâiat pe cap, îi informă Amanda.

   Ashley râse către surioara ei.

   - Da, și cățelușul a fost bine. Dar mămica lui încă plângea și atunci am ajutat-o într-un fel.

   Stephanie nu știa ce urma să audă, dar avea o presimțire că va fi apogeul zilei.

   - Eu m-am uitat la Animal Planet și am văzut o emisiune cu niște pui de tigru. Omul din emisiune a scos cu mâna lui tigrișorii, așa că am făcut și eu la fel și a mai ieșit un cățeluș, iar mămica s-a oprit din plâns. A lins cățelușul și noi i-am dat să mănânce batoanele noastre de cereale. Am topit împreună cu Amanda niște zăpadă și i-am dat să bea. Da, și după ce a avut toții puii lângă ea, mămica i-a lins și le-a dat să sugă. Am pus jachetele noastre peste ei, ca să nu înghețe. Apoi am vrut să merg s-o caut pe Melanie, ca să ne ajute cu puii, dar când m-am uitat după ea, n-am văzut-o nicăieri. Începuse deja să ningă foarte tare. Și mi-am amintit ce am învățat la orele de supraviețuire. Ne-au spus că trebuie să stăm acolo unde e adăpost și asta am și făcut.

   Ashley povesti totul de parcă asta ar fi făcut orice copil de 10, respectiv 7 ani, în fiecare zi.

   Angajații izbucniră în aplauze zgomotoase, unii strigându-i lui Ashley: „Bravo!”, „Ești o eroină!”, „Poți schia oricând alături de mine!”

   Ashley păru surprinsă de toată această atenție îndreptată asupra ei. Zâmbi în timp ce câțiva angajați se opriră să o îmbrățișeze, înainte se plece.

   Stephanie privi uimită cum fiica sa le accepta mulțumirile de parcă ar fi fost un eveniment absolut normal, care se petrecea în fiecare zi.

   Pe moment, Stephanie nu prea știa cam ce ar fi trebuit să creadă despre toate acestea. Cum era posibil ca fiica ei de 10 ani să fi ajutat la nașterea unui cățeluș? Și nu numai asta, dar își amintise și ce avea de făcut într-o situație de urgență, în timpul unui viscol. Simți că-i dau iar lacrimile. Era extrem de mândră de fiicele sale, de felul în care își folosiseră mintea într-o situație în care majoritatea copiilor de vârsta lor nu ar fi avut nici cea mai mică idee ce să facă.

   Iar Patrick de unde și cum apăruse în toată povestea asta?

   - Nici n-am cuvinte să vă spun cât de mândră sunt de voi două. Sunt sigură că biața cățelușă a fost foarte recunoscătoare că v-ați făcut apariția în momentul acela, dar asta tot nu vă scuză de faptul că nu ați așteptat-o pe Melanie. Amândouă știți cât de important e pentru mine să știu de voi, nu-i așa?

   Fetele încuviințară din cap, la unison.

   - Bine, dar cum rămâne cu faptul că trebuie să-i ajutăm pe cei aflați la nevoie? Nu ne-ai învățat tu că asta fac oamenii buni, bine crescuți? întrebă Ashley cu o expresie uimită întipărită pe chip.

   „Oh, Doamne!”

   Stephanie se gândi că nu era momentul să detalieze aspectele morale ale acestei lecții. O să aștepte până când vor ajunge acasă și acolo vor putea discuta lucrurile în liniște. Deocamdată, era pur și simplu ușurată că erau în viață și nu păreau câtuși de puțin marcate de experiența asta.

   Stephanie trebuia să afle care fusese rolul lui Patrick în găsirea fiicelor ei. Cum nu părea dornic să spună partea lui de poveste, ea se întoarse spre el. Pentru o fracțiune de secundă, se fâstâci. Era atât de sexy, cu părul lui negru, răvășit de vânt, puțin mai lung față de cum îl purta de obicei. Și ochii aceia albaștri. Mă rog, știa că s-ar putea pierde în ei dacă i s-ar fi dat ocazia, dar acum nu era momentul.

   Patrick chicoti.

   - Am avut un noroc chior, crede-mă. Când m-a sunat Candy Lee și mi-a spus că fetele au dispărut, furtuna tocmai începea, așa că n-ar vrut să risc mergând cu un snowmobil. Am luat telescaunul până la garaj, unde ținem mașinile Snow Cats. Le-am găsit pe fete acolo, având grijă de cățeluși. Am luat puii și fetele în mașină; pe fete le-am lăsat aici, după care am dus animalele la un amic de-al meu care e veterinar. La întoarcere, am trecut pe-aici ca să mă asigur că v-ați întâlnit. Sfârșit.

   - N-am cuvinte să-ți mulțumesc. Am fost teribil de îngrijorată din cauza lor, zise Stephanie, după care se opri. Știu că n-ai copii, așa că probabil n-ai nici cea mai vagă idee cum e să știi că e posibil să nu-i mai vezi niciodată. Patrick, îți mulțumesc din suflet. Nici n-ai idee cât de mult înseamnă asta pentru mine.

   - Atâta timp cât nu-ți vine vreo idee caraghioasă în legătură cu viitorul, e-n regulă, zise el.

   Șocul pe care-l simți la auzul cuvintelor lui făcu treptat loc furiei. Fără să-i pese că-i era șef și că era omul care tocmai îi salvase fiicele, Stephanie se trezi că practic se sufocă de furie. Cum îndrăznea? Și asta în fața fiicelor sale, în fața lui Candy Lee și a lui Melanie!

   Își înghiți cuvintele veninoase pe care și-ar fi dorit să i le arunce în față, înainte de a se face de râs. Cu ochii scânteiindu-i de furie, spuse:

   - Domnule O`Brien, crede-mă că orice „idei caraghioase” aș fi avut în legătură cu tine, mi-au fost complet șterse din memorie. Și acum, dacă nu te superi, am să-mi duc fetele acasă să se schimbe de hainele astea ude și-apoi mergem să vedem luminițele de Crăciun.

   Se duse la ușa magazinului și întoarse semnul pe care scria DESCHIS pe partea pe care scria ÎNCHIS.

   - Nu poți face asta! Mai sunt 2 ore până când trebuie să închidem magazinul. Nu știu ce gândești tu, dar afară mai sunt oameni dornici de cumpărături, înainte de a-și încheia ziua. N-ai cum să pleci. Sunt bani pe care trebuie să-i încasăm, și nu aștept altceva de la tine decât să stai aici și să-ți faci treaba. Că dacă nu... adăugă el.

   Deși știa că Patrick nu are mai mult tact decât un șarpe cu clopoței, comportamentul lui ticălos nu i se păru deloc scuzabil. O dată în viață, Stephanie refuză să lase un bărbat să o trateze așa, obligând-o să i se supună. Fără să se gândească mult, îi strigă:

   - Că dacă nu, ce?

   Știu imediat că replica ei îl luase prin surprindere, se vedea asta cu ochiul liber. Nările lui fremătau, de parcă era un taur furios.

   Cunoștea reputația lui Patrick de șef dur și exigent, dar asta nu o pregătea în niciun fel pentru cuvintele pe care el i le scuipă în față.

   Stând cât se poate de aproape de ea, îi spuse:

   - Că dacă nu, facem așa. Stai acasă următoarele 4 săptămâni. Petrece puțin timp liber cu copiii tăi.

   Stephanie simți cum sângele îi năvălește în cap, pulsându-i dureros în tâmple. Înainte să apuce să deschidă gura, Patrick se aplecă spre urechea ei și îi șopti:

   - Fără plată.

 

Capitolul 7

 

   De parcă ar fi trecut brusc pe pilot automat, Stephanie le luă pe fete de mână și le târî practic de pe scaunele pe care stăteau.

   Porni ca o vijelie spre biroul ei. Furia o consuma, apoi dispăru la fel de repede cum apăruse, lăsând loc senzației de umilire. În câteva secunde, îi pierise cheful, nu mai avea nicio sclipire în ea. Ca un balon care se dezumflă, simți cum dispare din ea orice emoție, orice cuvânt, orice gând.

   Își luă geanta din sertarul de jos și cheile dintr-un cârlig prins în perete. Se uită repede în jur, verificând dacă nu lăsase în urma ei ceva de valoare. Din fericire, doar ea știa cât era de orgolioasă.

   - Ce naiba s-a întâmplat dincolo? șopti Melanie.

   Stephanie scutură din cap.

   - Nu acum. Trebuie să ies de-aici.

   - Vrei să iau eu fetele? întrebă Melanie.

   Realizând enormitatea cuvintelor, din spatele comentariului său relativ inocent, Melanie înghiți în sec.

   - Vreau să spun că pot să le duc la pomul de Crăciun, împreună cu tine, ca să ajut.

   - Mulțumesc, dar prefer să îmi petrec seara cu fetele. Îmi pare rău, nu-i vina ta, e...

   Privirea i se plimbă de-a lungul holului, spre zona din față a magazinului, unde Patrick o muștruluia pe Candy Lee.

   Melanie îi urmări privirea.

   - Înțeleg. Bine, atunci eu o să plec. Mă suni dacă ai nevoie de ceva, indiferent de ce e vorba, ne-am înțeles?

   Cuvintele lui Melanie o aduseră înapoi la realitate, la realitatea aceea în care chiar avea nevoie de un prieten alături.

   - Nu, nu pleca, adică nu pleca de una singură. Vino cu noi la ceremonia de aprindere a luminilor de Crăciun.

   Așa, a zis-o. Urmase sfatul pe care i-l dăduse Grace. Când ai nevoie de ajutor, de un prieten, de o îmbrățișare - cere și vei obține. Melanie se lumină imediat.

   - Speram să zici asta. Nu vreau să fii singură - nici tu, nici fetele - în seara asta.

   Stephanie încuviință din cap, apoi se îndreptă spre ieșirea din spate, rezervată angajaților, urmată îndeaproape de Amanda și de Ashley.

   - Vii cu noi, în mașină? întrebă Stephanie în timp ce ieșeau în aerul înghețat de afară.

   Flugii de zăpadă cădeau în fuioare, reflectându-se în lumina albăstruie a felinarelor din parcare. Vântul înghețat îi spulbera șuvițele de păr în timp ce traversa parcarea aproape goală, îndreptându-se spre mașina lor, o vechitură care aproape o făcea să zâmbească ori de câte ori o vedea. Strânsese cureaua și economisise timp de 3 luni ca să-și poată cumpăra propria mașină.

   Până nu demult, ea și fetele circulaseră cu autobuzul, dar acesta nu trecea pe la McDonald`s și nici nu venea când li se făcea poftă de înghețată. Fusese atât de mândră când cumpărase mașina - prima ei achiziție majoră, făcută din banii pe care îi câștigase singură. Dar acum, în timp ce-și scotocea buzunarele căutând cheia pe care tocmai o avusese în mână, văzu autovehiculul așa cum era în realitate. Un hârb amărât, vechi de aproape 20 de ani, care abia se mai mișca.

   „Cam așa, ca mine”, se gândi ea, în timp ce deschidea portiera din spate, făcându-le loc fetelor.

   În mod surprinzător, niciuna nu comentase nimic din momentul în care Patrick îi șoptise acele cuvinte dure, moment la care fuseseră și ele de față.

    Apoi, brusc, își dădu seama! Nu vorbeau pentru că le era frică! Chiar dacă nu auziseră efectiv cuvintele, le intuiau din comportamentul ei. Petrecuseră atâția ani stând ca pe ace în prezența tatălui lor, încât le intrase în sânge să reacționeze atunci când vedeau un bărbat și o femeie în timpul unui conflict!

   Din cauza asta era furioasă. Nu mai fusese de foarte, foarte mult timp atât de furioasă. Mânia îi pulsa în vene, iar sângele îi zvâcnea la fiecare gând care-i trecea prin minte. Din fericire, nimeni nu-i putea citi gândurile.

   Inspiră adânc și se urcă la volan. Nu era bine să se lase purtată de val, mai ales pe o vreme ca asta și în preajma fetelor. Aruncă o privire în oglinda retrovizoare.

   - V-ați pus centurile?

   Fetele încuviințară din cap.

   Melanie se urcă la locul din dreapta, iar Stephanie se bucură că o invitase sau, mai bine zis, că acceptase oferta ei de a o însoți. Tânăra își puse mâna înmănușată pe mâna rece a lui Stephanie.

   - Putem discuta mai târziu, zise Melanie.

   Stephanie clătină ușor din cap.

   - Hai se le ducem acasă pe viitoare noastre veterinare, să-și schimbe hainele. Apoi cred că ar trebui să mergem toate la o pizza, după ce se aprind luminițele de Crăciun.

   Stephanie aruncă din nou o privire în oglinda retrovizoare. Ambele fete zâmbeau, și atunci, chiar în clipa aceea, se făcu liniște în lumea ei.

   În timp ce ieșea din parcare, gândurile lui Stephanie zburară spre grozăvia care tocmai avusese loc la Snow Zone. Era cel mai prost moment posibil pentru ca așa ceva să se întâmple, dar o să încerce să-și scoată din minte povestea asta, cel puțin în acea seară. Le era datoare fetelor, măcar să încerce să se poarte de parcă totul ar fi în regulă. N-avea să-i fie greu să se prefacă, mai ales că era expertă în așa ceva.

   Amanda fu prima care rupse tăcerea.

   - Mami, putem merge la Burger King în loc de pizza?

   „Copiii”, se gândi Stephanie, în timp ce conducea cu atenție vechiul Ford, pe drumul îngust ce cobora de pe coasta muntelui.

   - Cred că ar trebui să discuți mai întâi cu sora ta.

   - Ei, ce zici? o întrebă Amanda pe Ashley.

   - Mami, spune-i că trebuie să formuleze propoziții complete. Când o să fii în clasa a patra, doamna Yost n-o să-ți permită să vorbești așa, dacă o să fii la ea în clasă. Nu-i așa, mami?

   - Presupun că e adevărat ce spui. Dar nu i-ai răspuns Amandei la întrebarea pe care ți-a pus-o, zise Stephanie, tachinând-o, mirându-se și ea că putea să se joace cu fetele, dată fiind situația dificilă în care Patrick O`Brien o băgase.

   - Burger King e o idee bună, dar singurul motiv pentru care Amanda vrea să mergem acolo este jucăria asta Dora Exploratoarea pe care o dau la meniul pentru copii, explică Ashley. E prea mare pentru chestii d-astea.

   - Iar tu ești prea mare ca să dormi cu iepurele ăla vechi și urât pe care-l ai de când lumea. Nu-i așa, mami? întrebă Amanda.

   Era la vârsta la care avea nevoie de susținerea mamei sale în orice zicea. De obicei, era amuzant, dar acum, Stephanie încerca să conducă atent în condițiile în care afară aproape că se stârnise viscolul, și nu era amuzant deloc.

   Melanie se întoarse spre ele, aplecându-se în scaunul pe care stătea.

   - Haideți să o lăsăm pe mama voastră să se concentreze la drum. Bine, fetelor? Carosabilul este extrem de alunecos la ora asta.

   - E adevărat, mami? întrebă Amanda.

   Stephanie nu se putu abține și izbucni în râs.

   - Da, Melanie are dreptate. Ce-ar fi să ne jucăm de-a Cine tace mai mult, măcar până ajungem acasă. Câștigătorul primește o înghețată cu ciocolată.

   Cuvintele ei fură întâmpinate de liniște. Zâmbi spre Melanie.

   - Amândouă câștigă jocul ăsta de fiecare dată când îl jucăm, îi explică ea.

   Știa prea bine că fetele își doresc să vorbească, dar, în același timp, erau foarte competitive. Mai repede și-ar fi mușcat limbile decât să vorbească vreuna prima.

   Restul călătoriei spre casă se desfășură în tăcere.

   Stephanie voia să se bucure de seara asta cu fetițele ei pentru că, după cum stăteau lucrurile, avea să treacă ceva timp până va avea iar parte de o seară liberă. Dat fiind că acum era șomeră, va trebui să se agite puțin ca să-și găsească o slujbă, mai ales în perioada asta a anului. Deși avea ceva bani puși deoparte pentru avans, nu voia să se atingă de ei decât dacă era absolut necesar.

   Încă mai spera din tot sufletul că va reuși să le dăruiască fetelor propriul cămin, de Crăciun. Probabil că va trebui să sacrifice patul din lemn alb, dar asta nu era o problemă atâta timp cât vor avea propria casă.

   Stephanie își parcă Fordul lângă scările de-afară, care duceau spre apartamentul ei. Fetele cunoșteau foarte bine regulile jocului Cine tace mai mult. Ca la un semnal, porniră amândouă în sus, pe scări.

   - Cred că jocul Cine tace mai mult e pe cale să ia sfârșit, oficial, zise Melanie, așteptând-o pe Stephanie să descuie.

   Fetele năvăliră pe ușă.

   - Nu sunt prea mare ca să dorm cu iepurașul. Mama mi-a zis că ea a dormit cu un diavol tasmanian de pluș, până a împlinit 14 ani, așa că n-ai dreptate!

   - Bine, păi atunci e în regulă dacă vreau premiul cu Dora Exploratoarea din meniul pentru copii.

   Drept răspuns, Ashley o bătu afectuos pe umăr pe Amanda.

   - Presupun că e în regulă. Oricum, eu doar te tachinam. Și mie îmi place Dora, da` să nu spui la școală. Promiți solemn? întrebă Ashley.

   Fetele își uniră degețelele mici și apoi își strânseră mâinile.

   - Bine, hai să ne schimbăm. Vreau să văd copacul, dar mai întâi vreau să mănânc ceva. Azi n-am mâncat nimic la prânz, îi explică Ashley mamei sale.

   - Îmi pare rău. O să vă luați revanșa la cină. Acum mergeți repejor și schimbați-vă în ceva călduros, spălați-vă pe dinți și pieptănați-vă înainte să plecăm. Aveți 10 minute la dispoziție, altfel ratăm aprinderea luminilor de Crăciun.

   Fugiră amândouă la ele în dormitor, trântind ușa în urma lor. În bucătărie, Stephanie turnă Coca-Cola în pahare pentru ea și Melanie.

   - Vrei să-mi spui ce te-a făcut să ieși așa în goană din Snow Zone? Știu că idiotul ăla îngâmfat ți-a zis ceva care te-a înfuriat, zise Melanie înainte să ia o înghițitură de cola.

   Stephanie se gândi să nu-i spună nimic, dar chiar avea nevoie de un prieten. Chiar dacă fetele îi scăpaseră din mână azi, ea avea în continuare încredere totală în Melanie.

   - Mi-a spus să rămân acasă în următoarele 4 săptămâni. Mi-a zis că am nevoie să petrec timp cu copiii. Apoi a adăugat că acest concediu prelungit va fi unul fără plată.

   Melanie deschise gura și o închise de câteva ori înainte să poată articula cuvintele.

   - Ticălos nemernic și viclean ce este! Cum și-a permis așa ceva?

   - El e șeful, chestie de care îi place să-mi amintească tot timpul. De-asta și-a permis.

   Stephanie bău îndelung din paharul cu Cola.

   - Într-o vreme, credeam că e un tip foarte drăguț, poate puțin necizelat. Acum cred că e un ticălos răutăcios și nesuferit, care chiar are nevoie de o viață personală.

   - Nu-mi vine să cred că a putut să-ți facă una ca asta, mai ales în perioada asta a anului. Nu numai că Snow Zone va fi supraaglomerat, dar tu ai 2 copii pentru care trebuie să cumperi cadouri de Crăciun.

   - Da, cam așa cred și eu. Dar știi ce m-a înfuriat cel mai tare?

   - Spune-mi, zise Melanie.

   - Fetele s-au speriat. Au văzut că m-am supărat după ce am vorbit cu ticălosul ăsta care se dă mare și tare. A fost ca pe vremuri. De fiecare dată când tatăl lor o lua razna și începea să bată câmpii, ele se închideau în ele, sperând să nu cumva să-l supere. Exact așa s-au purtat și azi când domnul Patrick O`Brien s-a suit pe piedestalul lui și mi-a dat cu tifla. Poate să mă concedieze dacă vrea, poate să mă lase în concediu fără plată sau orice altceva. El e șeful. Dar nu are dreptul să-mi sperie copiii! N-o să-i permit una ca asta și puțin îmi pasă dacă o să mă concedieze că am plecat mai devreme azi. Fetele au văzut deja destule la viața lor.

   - Nu crezi că ar trebui să-l implici pe Max în toată povestea asta? La urma urmelor, el este adevăratul tău șef. Este și șeful lui Patrick, dacă e s-o luăm așa. El deține Maximum Glide și fac pariu că Grace ar avea și ea ceva de spus referitor la talentele manageriale de doi bani ale lui Patrick, ca să nu mai vorbim de felul în care s-a purtat cu tine.

   - Nu, nu vreau să fac asta. Și-n plus, cred că e o chestie personală. Știi că am ieșit cu Patrick de câteva ori; din diverse motive, se pare că nu a mers și, de-atunci, așa se poartă cu mine. Nu vreau să-l implic pe Max, și cu atât mai puțin pe Grace, mai ales acum, că e însărcinată. O să mă descurc eu cumva; oricum, mulțumesc pentru ofertă. E bine să ai un prieten care să te susțină, așa cum faci tu.

   Stephanie își duse un deget la buze, punând capăt discuției. Fetele așteptau gata de plecare, în fața ușii de la intrare.

   - Ne-am spălat dinții și ne-am pieptănat, exact cum ne-ai zis să facem, o informă Amanda.

  Stephanie se aplecă și le sărută pe creștet - părul lor era strălucitor, pieptănat cu grijă.

   - Sunteți niște copii buni, spuse ea.

   Și chiar erau. Cu excepția câtorva momente, când nu picau de acord pe un subiect oarecare, fetele se înțelegeau de minune.

   - Și acum, cred că e timpul să vedem bradul uriaș care ne așteaptă la Maximum Glide. Sunteți gata?

   - Da, da, da! strigă Ashley, coborând în fugă scările.

   - Ai grijă, treptele sunt alunecoase, zise Melanie și o luă de mână pe Amanda, înainte ca aceasta să alunece și să se lovească.

   Era ultimul lucru de care avea nevoie Stephanie în momentul ăsta.

   Odată îmbarcate în mașină, cu fetele pe bancheta din spate, purtând amândouă centurile de siguranță, Stephanie simți că începe să se relaxeze. Știa cât de mult așteptaseră fetele seara asta. Indiferent ce probleme aveau să vină a doua zi, era, mai întâi de toate, mamă. O seară petrecută în oraș cu fetele avea să-i facă treaba mult mai ușoară, mai târziu.

 

Capitolul 8

 

   Patrick îi dădu liber lui Candy Lee, ca și celorlalți angajați de la Maximum Glide. Trecuse mai mult de o oră de când se afla acolo și, după cum se vedea treaba, vremea rea alungase orice cumpărător.

   Stephanie avusese dreptate să închidă mai devreme Snow Zone, chiar dacă motivele pentru care procedase așa nu erau cele mai corecte. Nu putea să plece pur și simplu, ori de câte ori avea chef. Avea responsabilități față de Maximum Glide și față de el. Chiar dacă nu era el cel care-i semna cecul la sfârșitul fiecărei luni, fără el nu s-ar fi bucurat de o poziție atât de confortabilă în complexul turistic la care lucra. De obicei, un angajat avea nevoie de câțiva ani buni de muncă pentru a ajunge în poziția de manager. Și, fiindcă era bună în ceea ce făcea, el îi dăduse credit, chiar și după greșeala pe care o făcuse anul trecut, în urma căreia rămăsese totuși pe aceeași poziție.

   Era dedicată muncii sale, venea întotdeauna la timp și nu se plângea niciodată când o ruga să facă lucruri pe care, în mod normal, le-ar fi făcut un angajat de la depozit. Era foarte dedicată în tot ceea ce făcea. Curăța chiar și toaletele angajaților în fiecare seară, înainte să plece.

   Îi venea și acum să se dea cu capul de pereți pentru comentariul pe care-l făcuse, despre cum să nu-și facă vreo „idee caraghioasă” în legătură cu viitorul lor. Habar n-avea de unde scosese chestia asta, dar îi venea să-și tragă una dacă asta i-ar fi garantat că-și poate retrage cuvintele. Stephanie nu dăduse niciun semn că ar vrea să aibă de-a face cu el, după ultima întâlnire pe care o avuseseră. El era cel care hotărâse că ea nu e cea mai bună bucățică de pe piață.

   Patrick oftă. Dacă mama lui sau cele 3 surori ale sale ar avea cea mai mică bănuială că el folosește termenul „bucățică” atunci când vorbește despre o femeie, l-ar lega cu funii și l-ar însemna cu fierul roșu.

   În realitate, chiar nu gândea în termenii ăștia. Era doar un cuvânt pe care băieții îl foloseau atunci când încercau să se dea mari și tari. Iar el întotdeauna încercase să fie ca toți ceilalți atunci când ieșea cu prietenii săi în oraș.

   Max era singurul care îl cunoștea cu adevărat, care știa că se ascunde în spatele acestei măști pe care o prezenta lumii. Era educat și destul de inteligent, dar asta nu îl ajuta întotdeauna, deși, trebuia să recunoască, atributele astea fuseseră o adevărată binecuvântare în câteva situații în care avusese de-a face cu distribuitori și clienți furioși. Știa ce investiții trebuie făcute și care erau sortite eșecului. Max avea încredere în el, dar de data asta știa că Max ar fi foarte supărat pe el, dacă ar afla cum o tratase pe Stephanie. Indiferent cât de mult îi displăcea situația, va trebui să și-o asume.

   Nu plănuise să fie de față la aprinderea luminițelor din pomul de Crăciun, dar știind că Max și Grace vor fi de față, ca să nu mai vorbim de Stephanie și fiicele sale, se gândi că ar da bine dacă managerul complexului nu s-ar eschiva de la cel mai tare moment al sezonului, în Telluride. În plus, nu voia ca Stephanie să aibă ocazia să ajungă la Max și Grace, înainte ca el să aibă o șansă de a le explica ce se întâmplase.

   Conștient de faptul că o oră în plus sau în minus nu avea să schimbe situația vânzărilor din ziua aceea, începu să facă inventarul și să se pregătească de plecare.

   Candy Lee aranjase toată marfa pe rafturi, având grijă să aducă produse noi acolo unde nu erau de-ajuns. Cineva trebuie să facă asta dacă Stephanie nu mai e acolo, îi spusese ea. Continuase să bată câmpii, povestindu-i ce bun manager era Stephanie și că nu ar învinui-o dacă și-ar da pur și simplu demisia.

   Într-o zi o să-i spună puștoaicei ăsteia să-și țină opiniile pentru ea. Dar o plăcea, îi amintea de Shannon, în vremurile bune. Candy Lee avea... curaj, iar el admira asta la ea. În secret, spera ca asta să se prindă, asemenea unui virus, și de managerul magazinului. Uneori, era mult prea ascultătoare.

   N-ar fi recunoscut asta, dar azi chiar îl luase prin surprindere când plecase în mijlocul turei. Avusese ceva tupeu să facă una ca asta. Probabil și el ar fi procedat la fel în locul ei. Ceea ce nu era cazul își reaminti el. El avea treaba lui și și-o făcuse așa cum trebuia să fie făcută.

   Îi plăcea viața lui, așa cum era. Fără complicații, fără copii care să complice complicațiile, mai ales fără copii care să-i sfărâme inima în milioane de bucăți, așa cum făcuse Shannon la moartea ei, distrugându-i pe Colleen, Mark și Abby. Era prea multă durere pentru un singur om, ca să poată tolera așa ceva.

   Închise calculatorul, scoase raportul din casa de marcat, numără banii, cecurile și cecurile de călătorie. După ce termină, făcu totalul încasărilor pe ziua aceea și rămase impresionat.

   De obicei, Stephanie depune banii la bancă, în drum spre casă. De data astea, avea să facă el operațiunea asta, mai ales că se simțea dator față de ea.

   După ce ștampilă toate cecurile și trecu seria conturilor bancare pe spatele lor, le puse pe toate în geanta în care ținea banii și actele pentru bancă.

   Terminând activitățile obișnuite, înainte de închiderea magazinului, Patrick se duse în birou ca să se asigure că nu rămăsese nimic nerezolvat.

   Deschise ușa, aruncă o privire înăuntru și nu observă nimic nelalocul lui. Își plimbă mâna de-a lungul peretului, bâjbâind după întrerupător, când lumina verde, intermitentă, a robotului de la telefon îi atrase atenția. La naiba, nu putea pleca fără să asculte mesajele primite în ziua aceea. Ar putea fi importante și, în lipsa lui Stephanie, ar trebui să le preia el, în cazul în care era ceva ce necesita rezolvare imediată.

   Apăsă pe buton. O voce feminină, monotonă, anunță: „Aveți 15 mesaje”.

   - Ce naiba?

   Apăsă pe butonul de derulare înainte de câteva ori, pentru că majoritatea apelurilor erau de la distribuitori, clienți și alte departamente ale complexului Maximum Glide.

   Era pe punctul de a apăsa pe butonul STOP, când auzi o voce caldă, dar cu inflexiuni inconfundabile ale omului de afaceri, care îi dădu senzația că femeia căreia îi aparținea se afla chiar în cameră.

   „Bună, Stephanie, sunt Jessica Rollins. Am câteva vești bune pentru tine. Sunt aproape sigură că proprietarul casei din Placeville o să accepte oferta ta. Dacă norocul va ține cu tine în continuare, cred că pot încheia înțelegerea cu el înainte de sfârșitul anului. Sună-mă cât poți de repede. Cred că până la urmă tu și fiicele tale vă veți putea bucura de un Crăciun fericit. Ah, să nu uit, vezi că banca vrea să verifice informațiile referitoare la statutul tău de angajată. Pe cu...”

   Robotul se opri.

   Patrick aprinse din nou lumina. Deschise un sertar, căută o hârtie pe care să scrie mesajul, dar rămase blocat.

   În sertarul de sus, era o bucată aurie de panglică și un bilet la film. Îl luă pentru a citi titlul filmului. Își plimbă degete peste panglica moale, aurie, apoi puse obiectele la locul lor.

   Nu era bine. Chiar nu era. Cu toate astea, buzele i se arcuiră într-un zâmbet larg. Păstrase panglica de la cutia de bomboane pe care i-o făcuse cadou și biletele erau de la filmul pe care îl vizionaseră la ultima lor întâlnire. Era chiar filmul care-l pusese pe el pe fugă.

   Probabil că pusese lucrurile astea în sertar a doua zi, după care uitase cu desăvârșire de ele. Femeile fac chestii de genul ăsta. Păstrează lucruri care nu au nicio valoare și nicio însemnătate. Cel mai probabil că Stephanie uitase că le pusese acolo. Oare să i le ducă sau mai bine să le lase așa cum le-a găsit? Nu voia ca ea să creadă că-i scotocește prin lucruri, dar avusese nevoie de o hârtie pe care să scrie mesajul de la Jessica Rollins, ca nu cumva să-l uite.

   Găsi o hârtiuță post-it fără nimic scris pe ea. Mai ascultă o dată mesajul, notă informațiile cât putu de bine, apoi îndesă hârtia în buzunarul hainei. Jessica asta nu lăsase niciun număr la care să poată fi găsită, dar Patrick se gândi că Stephanie lucrase cu ea și, în consecință, probabil că știa numărul de telefon.

   Închise sertarul, stinse lumina și plecă, ieșind pe ușa angajaților.

   Își lăsase jacheta în clădirea Snow Cat; spera ca unul dintre băieții care lucrau acolo să o găsească și să-și dea seama că era a lui. Jachetele astea marca Spyder costau o avere.

   Parcarea era în întregime acoperită de zăpadă. Ce n-ar fi dat să aibă acum un colac gonflabil pentru zăpadă. Ar prinde o viteză prin parcarea asta de-ai zice că nu-i adevărat. Prin fața ochilor îi trecu imaginea celor două fetițe îmbrăcate în jachete galbene, fosforescente, și se întrebă dacă trăiseră vreodată bucuria de a luneca pe zăpada proaspăt căzută, într-o parcare goală. Ceva îi spunea că nu avuseseră parte de prea multe bucurii în viața lor. Gândindu-se la asta, simți un nod în gât.

   „La naiba! Nu sunt croit pentru așa ceva!”

   Da, fetițele astea erau dulci ca niște ciocolate calde, ornate cu cea mai gustoasă frișcă posibilă. Când auzise azi că erau date dispărute, îi sărise inima din piept, deși nu spusese nimănui acest lucru. Din momentul în care aflase, prioritatea lui fusese să ajungă la clădirea în care erau parcate autovehiculele Snow Cats. Știa că dacă se urcă la volanul unei astfel de mașini, are toate fronturile asigurate: funcționa ca un vehicul de teren, făcând față cu ușurință muntelui, inclusiv pe pârtiile negre. În plus, era echipată cu faruri foarte puternice și cu un sistem de încălzire performant.

   Din fericire pentru el și fete, dar și pentru câini - n-avea cum să uite de proaspăta mămică și puii ei - nu fusese nevoit să meargă prea departe. Privind înapoi, acum i se părea că totul se aranjase așa cum trebuia.

   Sări în Hummer, dădu drumul la căldură la maxim, după care părăsi parcarea, conducând cu atenție. Ningea în continuare, dar nu la fel cum ninsese mai devreme, în după-amiaza aceea.

   Trebuia să treacă pe-acasă și să facă un duș. Trebuia să-și schimbe hainele. O să aibă grijă ca Stephanie să primească mesajul pe care amica ei de la agenție i-l lăsase. Apoi o să-și ceară scuze, o să-i spună cât de rău îi pare că fusese așa un... fraier, apoi o s-o roage să vină la muncă a doua zi.

   Îndată ce-și puse la punct planul, se simți din nou eliberat. La naiba, poate chiar o să le invite pe Stephanie și pe fete la un film. Rulau o grămadă de filme la care puteau merge și copiii în perioada sărbătorilor de Crăciun. Poate că ar trebui să-i ia cu el și pe băieții lui Megan. O familie mare și fericită.

   Scutură capul, continuând să conducă prudent pe drumul acoperit cu sare. O familie mare și fericită! Nu-i venea să creadă că-i trecuse prin minte un astfel de gând!

   „Ce naiba se întâmplă cu mine?”

   Probabil că i se trăgea de la sărbători. Poate că anul ăsta ar fi trebuit să se bucure de sosirea lor. Atâta doar că era teribil de greu fără Shannon. Când membrii familiei se adunau, lipsa ei era atât de evidentă, era clar că o verigă lipsea. Shannon era prima nepoată, atât pentru bunici, cât și pentru unchi și mătuși. Fusese prima în toate. Și, din păcate, fusese și prima care murise.

   Ochii lui Patrick se umplură de lacrimi, încețoșând imaginea drumului care șerpuia în fața lui.

   „La naiba!”

   Voia să fie fericit; nu avea nevoie de toată durerea asta care însoțea fericirea. Conștient că nu se poate altfel, Patrick se gândi că mereu va fi unchiul cuiva și prietenul unui prieten. Nu i se potrivea statutul de tată. Al niciunui copil. Dacă-l întrebai, nu putea face diferența dintre un scutec și un biberon. Mă rog, putea, dar nu era ceva ce și-ar fi dorit să aibă zi de zi. Asta era tot. Sau mai era ceva? Iar el era mult prea speriat ca să facă pasul acesta?

 

Capitolul 9

 

   Mulțimea se adunase zgribulită în mijlocul complexului Maximum Glide. Sute de oameni ieșiseră în ger, ca să asiste la aprinderea luminițelor din pomul de Crăciun.

   Un brad imens, de vreo 15 metri, fusese așezat în fața clădirii de birouri, zona cea mai populată în timpul zilei. Lecțiile de schi erau programate în clădirea din dreapta copacului uriaș. În stânga, copiii mici puteau fi lăsați în grija personalului specializat de la Bunnies and Babies, pusă la dispoziție de stațiunea turistică. În partea de nord, se afla The Lodge, unde se puteau lua micul dejun și prânzul. Sau, ca variantă, se putea sta lângă șemineul în care făcul părea că nu se stinge niciodată, pentru câteva momente de relaxare. În partea de sud, se aflau telescaunele care îi duceau pe cei aflați în vacanță spre cele 46 de telescaune ce împânzeau muntele.

   În seara asta, locul părea desprins dintr-un roman de Charles Dickens. Fulgii de zăpadă se învârteau prin aerul rece al serii, asemenea unor balerine delicate. De o parte și de alta a străzii principale, atârnau lampadare ce luminau noaptea cu becurile lor de culoare roșu aprins. Magazinele erau deschise, decorate frumos cu luminițe de toate culorile și cu brăduți de Crăciun împodobiți cu cele mai alese ornamente specifice sezonului. Mireasma cidrului se combina cu mirosul dulce al lemnului care ardea.

   Stephanie își ținea fiicele de mână, în timp ce străbăteau împreună sătucul îmbrăcat de sărbătoare de la Maximum Glide. Melanie mergea alături de ele.

   Toate 4 tăceau în timp de admirau vrăjite imaginile desprinse parcă dintr-o poveste. Așa cum era de aștepta, Amanda fu prima care sparse tăcerea.

   - Mami, ăsta e cel mai frumos loc din lume! Nu vreau să mai plecăm de-aici niciodată. Pun pariu că, atunci când Moș Crăciun va trece pe-aici, nici el nu va mai vrea să plece, nu-i așa?

   Izbucniră toate în râs.

   - Sunt sigură că n-o să mai vrea să plece, însă are multe locuri de vizitat în lumea asta. Dar tot cred că o să-l doară puțin sufletul când va trebui să părăsească locul ăsta, zise Stephanie în timp ce-și continuau plimbarea de-a lungul străzii principale, admirând vitrinele viu colorate și oamenii îmbrăcați în cele mai călduroare și colorate haine de iarnă.

   E într-adevăr minunat, se gândi Stephanie. Ar fi la fel de frumos și în varianta sa naturală. Fără lumini, fără decorațiuni extravagante, doar copacii înalți răspândind miros de conifer, împodibiți doar de fulgii de zăpadă care cădeau încontinuu.

   - La ce oră se aprind luminițele? întrebă Ashley, plină de entuziasm. Abia aștept. Știu că-i doar un pom, dar e atât de mare!

   Stephanie și Melanie se priviră peste capetele celor două fetițe, protejate de căciuli călduroare și izbucniră în râs.

   - La ora 7 fix. Și mai sunt doar 10 minute până atunci, așa că am face bine să ne grăbim, ca să ajungem cât mai aproape posibil. Nu vreau să ratați niciun detaliu.

   - Nici noi nu vrem așa ceva, mami. Nu-i așa, Ashley? zise Amanda, alintându-se.

   - Așa-i, Amanda. Știi ce dorință o să-mi pun când se vor aprinde luminițele? întrebă Ashley pe un ton ferm.

   - N-am nici cea mai vagă idee, răspunse Stephanie. De ce nu ne spui tu?

   - O să-mi doresc ca Amanda să nu mai spună tot timpul „nu-i așa, mami?”, „nu-i așa, Ashley?”, „nu-i așa, Melanie?”.

   Stephanie aruncă o privire spre Melanie care abia se mai abținea să nu râdă. Pe de altă parte, Amanda părea pe punctul de a izbucni în plâns.

   - E-n regulă, scumpo. Sora ta face ceea ce fac de obicei surorile mai mari.

   Stephanie se jucă în trecăt cu ciucurele imens care trona pe vârful căciuliței fetiței, sperând că nu se aflau pe punctul declanșării unui război verbal între cele două fiice ale sale.

   - Moș Crăciun nu îmi spune ce să zic, nu-i așa, mami? întrebă Amanda cu vocea ei care anunța că se află pe punctul de a izbucni în plâns.

   - Bineînțeles că nu. Tu ești singura în măsură să decidă ce cuvinte ies din gurița ta dulce. Uitați-vă...

   Stephanie arătă spre pomul aflat la câțiva metri în fața lor.

   - ...sunt pe cale să aprindă luminițele. Haideți, să ne grăbim.

   Fără să mai adauge niciuna vreun cuvânt, cele 4 își croiră drum prin mulțimea de oameni înghesuiți în jurul pomului de Crăciun. Reușiră să găsească un loc liber la vreo 2 metri de brad.

   Stephanie se gândi că mai aproape de-atât nu ar fi putut ajunge, fără să riște să calce în picioare degete, cărucioare și, privind în jos, cea mai mare cizmă pe care o văzuse vreodată în viața ei.

   Ochii ei se ridicară ușor spre gamba acoperită de cizmă, apoi spre genunchi, și mai sus, spre coapsă. Oare de ce i se părea cunoscută imaginea asta? Înainte să apuce să reacționeze, purtătorul cizmei o smulse pe Amanda din strânsoarea mâinii ei și o ridică sus, pe umerii lui lați. Patrick!

   - Dacă mă urmați, vă duc în cel mai bun loc din care se poate privi pomul, zise el.

   Stephanie era pe punctul de a-i spune să-și vadă de treaba lui, când Melanie îi făcu semn din cap să se abțină, arătând spre fete. Erau atât de entuziasmate, încât scânteile din ochii lor ar fi putut lumina jumătate din pomul uriaș.

   Murmură un „OK” și îl urmă îndeaproape pe Patrick, ținând-o pe Ashley, ca într-un sendviș, între ea și Melanie.

    Patrick le conduse prin mulțime fără să dea prea multe coate în jurul lui. Pe cealaltă parte a străzii, Stephanie zări cu coada ochiului o nacelă autoridicătoare, sau, cum o mai numeau unii, macaraua culegătorilor de cireșe. Nu se putu abține să nu zâmbească. Aruncă o privire în urma ei, spre Melanie, care zâmbea cu gura până la urechi.

   Ashley nu scosese niciun cuvânt din momentul în care Patrick își făcuse apariția și o urcase pe Amanda pe umerii săi. E adevărat că nici nu prea putea fi auzită peste strigătele de entuziasm ale oamenilor adunați în centrul complexului.

   - Haideți să ne grăbim, avem doar 2 minute la dispoziție să ne urcăm în chestia asta, zise Patrick.

   - Crezi că o să ne țină pe toți? întrebă Stephanie, prevăzătoare.

   De aproape, mașinăria nu mai părea atât de mare și solidă.

   - Sunt sută la sută sigur, garantă Patrick. N-aș risca, dacă n-aș fi sigur.

   Oare încerca să insinueze ceva, se întrebă ea, în timp ce Patrick deschidea ușa din sticlă masivă a nacelei. Oare credea că riscase prea mult când o lăsase pe Melanie să ducă fetele pe munte, la schi?

   Hotărî că, dacă asta încerca să insinueze, atunci era treaba lui. Nu-l privea pe el cum își crește ea copiii. Își spuse că, dacă ar fi cunoscut-o cu adevărat, ar fi știut că nu și-ar fi pus copiii în pericol pentru nimic în lume. O voce mică din sinea ei îi aminti că exact asta făcuse atunci când se hotărâse să se mărite cu un ticălos care o abuza.

   „Dar ăsta e un subiect la care o să mă gândesc cu altă ocazie. În seara asta nu vreau decât să mă bucur alături de fetele mele și de Melanie.”

   Având încredere în el că știe ce face, Stephanie îi permise lui Patrick s-o urce pe Amanda în nacelă. Ashley nu părea la fel de entuziasmată ca sora ei cu privire la toată aventura asta cu urcatul într-o chestie care semăna cu o găleată mică.

   - Mami, suntem în siguranță? întrebă ea.

   - Absolut, îi răspunse Stephanie pe cel mai liniștitor ton de care era în stare.

   - Păi, bine atunci, zise Ashley, lăsându-l pe Patrick s-o urce în lift.

   Patrick o așeză pe Ashley lângă Amanda, pe un scaun micuț. O apucă pe Stephanie de mână, ajutând-o să se ridice în lift. Ea simți un fior străbătându-i brațul, ca un curent electric, cât el îi ținu mâna pentru câteva secunde mai mult decât era cazul. Se așeză în spatele fetelor, în timp ce Melanie urcă și ea alături de ele.

   După ce se așezară toate, în siguranță, Patrick le spuse:

   - O să pun chestia asta în mișcare. Va fi sus în câteva secunde. Încercați să nu săriți prea tare, bine? zise Patrick.

   - N-o să te uiți la luminițe cu noi? întrebă Amanda.

   - O să privesc de jos, puștoaico. Acum, dă-mi voie să închid ușa și să vă urc, domnițelor, în aer, zise Patrick.

   Îi zâmbi ușor lui Stephanie înainte de a închide ușa.

   Ea se întrebă dacă asta era modalitatea lui de a se revanșa pentru felul în care se purtase cu ea în ziua aceea, la Snow Zone. Nu era sigură, dar, de dragul fetelor, nu avea de gând să deschidă discuția. Avea destul timp mai târziu să se gândească la chestia asta și să recapituleze evenimentele zilei.

   - Ah, mami, e super tare, strigă Amanda.

   - Bine, hai să vedem, zise Stephanie.

   În câteva minute, imensul brad se aprinse.

   Sute de luminițe roșii, verzi, albastre și albe erau agățate de crengile copacului, iluminând zona din jurul bradului. De undeva se auziră bătăile unei tobe, apoi o stea argintie imensă se aprinse, completând ceremonia.

   - Uau, făcu Ashley. Se vede atât de bine de-aici, de sus.

   - Nici măcar nu mi-e frică, nu-i așa, mami? o informă Amanda.

   - Vezi, iar vorbește așa! punctă Ashley.

   - Fetelor, acum nu-i momentul. Haideți să ne bucurăm de luminițe, înainte ca Patrick să ne dea jos de-aici.

   Câteva minute mai târziu, Patrick coborî liftul înapoi. Când se opri din mișcare, Patrick ieși din cabina de comandă, deschise ușa și le ajută să iasă în aerul rece.

   - A fost super tare, mulțumesc, zise Ashley.

   - Mda, chiar așa a fost. Mami crede la fel, nu-i așa?

   - Amanda, a fost minunat, îi răspunse Stephanie. Acum, fetelor, ce aveți de spus domnului O`Brien?

   Pe un ton jucăuș, Amanda răspunse:

   - Că mai vrem o dată.

   Izbucniră toți în râs, inclusiv Stephanie.

   - Nu la asta m-am referit, zise ea, după ce se mai gândi puțin.

   Fetele ei cunoșteau bunele maniere. Se pare că în seara asta le lăsaseră acasă.

   - Mulțumesc, domnule O`Brien. A fost foarte drăguț din partea ta să te gândești la noi, zise Ashley pe cel mai dulce și respectuos ton cu putință.

   Adulții izbucniră din nou în râs.

   - Cu mare plăcere. Bradul ăsta îți taie într-adevăr răsuflarea, nu-i așa? zise Patrick privind în sus la curcubeul de culori ce strălucea în crengile pomului de Crăciun.

   - Vrei să vii cu noi la Burger King? îl întrebă Amanda. N-am mâncat azi la prânz pentru că am fost ocupate cu puii de căței. Văd stele verzi de foame și mama ne-a promis că putem mânca înghețată de ciocolată, drept răsplată că n-am vorbit azi în drum spre casă.

   Dacă ar fi existat vreo prăpastie imensă undeva în apropiere, Stephanie și-ar fi dorit să intre în ea atunci și acolo. Era pe punctul de a-i ține o predică Amandei despre ce înseamnă bunele maniere. Realiza că fiica ei avea doar 7 ani, dar trebuia să învețe mai devreme sau mai târziu, așa că ar putea la fel de bine să o facă acum, înainte a de o umili de tot pe Stephanie.

   Pentru prima oară însă, Patrick salvă situația.

   - Mi-ar plăcea, dar trebui să trec pe la Claude să văd ce fac cățelușii.

   - Ah, vreau și eu să vin cu tine, sări Ashley. Mi-am făcut atâtea griji pentru ei! Mami, pot să merg și eu cu Patrick? Te rog!

   Stephanie nu avea idee ce le apucase pe fetele ei, dar avea de gând să aibă o discuție cu ele cât de curând.

   - Nu, nu ai voie. Și, te rog să nu crezi că domnul O`Brien trebuie să te invite acolo doar pentru că ai tu chef să mergi. E foarte nepoliticos din partea ta.

   - Uite cum facem, dacă e de acord și mama voastră, le spuse Patrick fetelor. Imediat ce plec de la Claude, o sun pe mami și vă transmit un raport despre cățeluși.

   Patrick se uită spre Stephanie, îi aruncă un zâmbet ucigător, iar inima ei se înmuie, dar numai pentru o secundă. Își aminti imediat cât de urâcios fusese cu ea în după-amiaza aceea.

   - O să mă mai gândesc. Cu siguranță, o să am destul timp la dispoziție ca s-o fac, zise Stephanie, privind direct spre Patrick.

   Patrick se uită în jos, spre cizmele lui maronii.

   - Referitor la ce am zis azi...

   - Ce-i făcut e bun făcut, domnule O`Brien. Mulțumesc pentru raportul despre cățeluși. Mă poți suna îndată ce afli ceva despre ei.

   Și, acestea fiind spuse, Stephanie le luă pe ambele fete de mână și se îndepărtă de Patrick, de promisiunile lui și de orice altceva mai avea de spus.

 

Capitolul 10

 

   Două săptămâni mai târziu...

 

   - Păi, din punctul meu de vedere, îți e dator măcar cu puțină loialitate. Adică te-ai spetit 2 ani muncind în locul ăsta și cu ce te-ai ales? Dată afară în timpul sărbătorilor?

   Melanie luă o gură de cafea din ceașcă.

   - Eu, una, tot sunt de părere că ar fi trebuit să le spui lui Max și lui Grace, în seara când s-au aprins luminile din pomul de Crăciun.

   - Da, știu. E rău, dar asta-i situația. N-am vrut să le stric seara. O să fiu bine atâta timp cât nu cade învoiala pe care am făcut-o cu proprietarul casei. Am completat deja formularele; acum avansul meu se află la agent și am semnat angajamentul conform căruia banii vor ajunge la proprietar, după îndeplinirea tuturor condițiilor de vânzare-cumpărare; nu mai am nimic de făcut decât să aștept răspunsul băncii. Și știi cum sunt bănicle. Nu se grăbesc. Jessica zicea că, dacă am noroc, până la sfârșitul anului sunt mutată în casă nouă, dar sinceră să fiu nu văd să se întâmple așa ceva. Cel puțin nu acum, în prag de sărbători.

   Stephanie și Melanie tocmai conduseseră fetele la autobuzul care le ducea spre școală. De când Stephanie intrase în concediu fără plată, cele două femei petrecuseră aproape fiecare zi împreună. Măcar exista o parte bună în toată povestea asta cu concedierea ei - prietenia din ce în ce mai strânsă cu Melanie.

   Duseseră fetele la film de vreo două ori, pe la McDonald`s trecuseră de 3 ori și într-o seară fuseseră la o pizzerie nou deschisă în oraș, numită Izzy`s.

   Melanie a vrut să le ducă pe fetele să vadă o scenetă în Denver, dar Stephanie chiar nu avea cum să-și permită costul biletelor. Melanie se oferise să suporte cheltuielile, dar Stephanie, care habar nu avea de situația financiară a lui Melanie o refuzase, spunând că era prea mult. Plănuiseră, în schimb, să meargă toate 4 să vadă Colindă de Crăciun, la liceul din Placerville. Intrarea era liberă pentru toată lumea, iar Stephanie era sigură că fetele se vor distra de minune. Se îndrăgostiseră de tot ce însemna spectacol live, încă de când Grace le dusese să vadă Spărgătorul de nuci, la liceul Eagle Valley.

   - Știu că abia aștepți să scapi de locul ăsta strâmt, dar cred că mie-mi va lipsi, odată ce tu și fetele vă veți muta, zise Melanie uitându-se în jurul său, la apartamentul cu 3 cămăruțe minuscule.

   - Atunci ar trebui să-i rogi pe-ai tăi să ți-l închirieze, o tachină Stephanie. Sunt sigură că o să-ți ceară o chirie decentă. Nu spun că nu au procedat la fel și cu mine. Nu am vrut să insinuez ceva de genul ăsta. Știu prea bine cam cât ar putea scoate din locul ăsta, dacă ar fi să-l închirieze în regim de vacanță.

   - Nu prea văd să se întâmple așa ceva. Lor chiar le-a făcut plăcere să vă găzduiască, pe tine și pe fete. Nu cred că locul ăsta a arătat vreodată mai cald și mai primitor ca acum.

   Stephanie făcuse tot posibilul să transforme locul acela mic și înghesuit într-un cămin. Vopsise pereții într-o nuanță caldă, de culoarea untului, și cususe draperii cu care acoperise fereastra imensă din sufragerie. Pierduse două weekenduri înlocuind gresia din baie - singura baie din apartament. Fusese foarte mândră de munca ei.

   Mersese la un curs care te învăța cum să pui gresie, oferit de magazinul din apropiere, și descoperise că nu-i mare lucru. Împrumutase uneltele de la Max. Gresia care îi plăcea ei era vândută la reducere, așa că, după ce obținuse permisiunea proprietarilor - care, de altfel, îi dăduseră mână liberă în ceea ce privește apartamentul - Stephanie se apucase de treabă. Oamenii îi spuseseră să se simtă ca acasă acolo și asta și făcuse.

   Bucătăria era cât un dulap, dar Stephanie își lăsase amprenta și acolo. Lipise un tapet cu fluturași miniaturali pe singurul perete din acest spațiu, apoi cumpărase un set de cutiuțe galbene la un preț de nimic, dintr-un magazin din apropiere, la care adăugase o perdeluță transparentă, tot de culoare galbenă, pe care o agățase la fereastra de deasupra chiuvetei.

   Găsise masa în apartament, când se mutase. Între timp, Stephanie aflase că fusese un cadou oferit cu mulți ani în urmă mamei lui Melanie, de către tatăl acesteia, cu ocazia aniversării a 10 ani de căsătorie. Lemn solid de arțar, la care se adăugau 4 scaune asortate. Lustruise bine lemnul de culoarea mierii, până când acesta devenise lucios, apoi cumpărase pernuțe galbene pentru scaune și fețe de masă de aceeași culoare.

   Arăta ca un cămin, exact cum zicea și Melanie.

   Stephanie ezitase să împodobească bradul anul acesta, sperând că, poate printr-o minune, va intra în posesia noii case și își vor petrece Crăciunul acolo. Dar, cum nu le spusese fetelor nimic despre casă, trebuise oricum să decoreze brăduțul artificial pe care-l cumpărase în primul an când se mutaseră acolo.

   În apartament nu intrau mai multe lucruri decât erau deja, dar Stephanie, împreună cu fetele, decoraseră fiecare centimetru din el. Agățaseră floricele de porumb și coacăze pe sfori și le legaseră de draperia din sufragerie. Coșulețe cu conuri de brad pe care le adunaseră împreună ocupau toate suprafețele disponibile.

   Amanda decupase steluțe și pomi de Crăciun din hârtie roșie și verde, și le lipise peste tot pe pereți. Ca să nu se lase mai prejos, Ashley folosise toată folia de aluminiu din casă pentru a face îngeri, pe care îi lipise apoi pe tavan. Munciseră o grămadă, dar se distraseră de minune împreună. Iar acum, micuțul lor apartament strălucea și era plin de lumină, gata de sărbători.

   Stephanie le cumpărase ambelor fete telefoane mobile, deși erau achiziții scumpe și nu se încadrau în bugetul rezervat pentru Crăciun. Însă ținând cont de cele câteva ore de groază petrecute în Vinerea Neagră, decizia ei fusese definitivă. Le cumpărase cartele cu un număr limitat de minute și le explicase fetelor că trebuie să-și folosească telefoanele numai în caz de urgență.

   Nu se gândise însă că lucrurile vor lua întorsătura pe care o luaseră în cele din urmă, cel puțin nu în cazul lui Ashley. Începuse să vorbească la telefon cu prietenele de la școală. Stephanie știa că ea voia să fie în rând cu restul colegilor săi de clasă la capitolul mesaje și convorbiri telefonice.

   Când Grace și Max o întrebaseră ce să le ia fetelor de Crăciun, Stephanie le spusese să le cumpere minute pe cartelele telefonice.

   - Mulțumesc, ne place foarte mult locul ăsta, atâta doar că nu-i de ajuns de mare. Știi cum e când 3 fete împart baia? o tachină Stephanie.

   - Am văzut cu ochii mei cum este, o informă Melanie.

   - Da, te cred. Am noroc că sunt încă mici. Îți imaginezi cum ar fi fost dacă erau adolescente?

   Melanie râse.

   - Nici nu vreau să mă gândesc la asta.

   Au mai stat de vorbă câteva minute.

   În timp ce Melanie se pregătea să plece, sună telefonul. Stephanie spera că fetele n-au pățit nimic. Încă nu se simțea sută la sută în largul ei când nu le avea în preajmă. Ridică degetul arătător spre Melanie, cerându-i s-o aștepte 1 minut.

   Melanie se opri lângă ușa de la intrare.

   - Alo, răspunse Stephanie, iar în voce i se simțea un pic de teamă. Jessica! Ce mă bucur să te aud!

   Stephanie făcu o pauză, apoi clătină din cap spre Jessica, deși, evident, aceasta nu putea s-o vadă. De parcă s-ar fi mișcat cu încetinitorul, se așeză pe scaunul din bucătărie.

   - Nu se poate, strigă ea plină de vehemență. Nu înțeleg, zise ea din nou, cu vocea plină de dezamăgire. Da, bineînțeles. Nu știu ce să zic decât că pur și simplu nu e adevărat. Te sun puțin mai încolo, zise Stephanie, închise și aruncă telefonul pe masă.

   Melanie traversă sufrageria mică și se întoarse în bucătărie. Se așeză pe scaunul din care tocmai se ridicase.

   - Nu arăți prea fericită. Fetele sunt bine?

   - Sper că da. M-a sunat Jessica Rollins. Mi-a zis că tocmai a discutat cu cei de la bancă.

   Ochii i se umplură de lacrimi.

   - Mi-au respins cererea de împrumut.

   Melanie se întinse peste masă atingându-i ușor mâna lui Stephanie.

   - Cum e posibil? Jessica ți-a zis că partea cea mai grea a trecut. Credeam că deja ți-au aprobat împrumutul, că a rămas doar să semnezi actele finale.

   Melanie părea la fel de nedumerită ca și Stephanie.

   - Au dat vreo explicație? Ți-a zis Jessica ce s-a întâmplat de s-au răzgândit?

   Șocată, Stephanie scutură din cap.

   - Jessica zice că banca nu le acordă împrumuturi șomerilor.

 

Capitolul 11

 

   - Șomeri? Despre ce vorbește? Tu nu ești șomeră, zise Melanie din nou, de parcă, dacă ar fi repetat, i-ar fi convins pe Jessica și pe angajații băncii. Nu știu de unde au obținut informația asta, dar ai face bine să afli cât mai repede.

   Secătuită de toată energia, Stephanie se ridică de pe scaun și se sprijini de chiuvetă, privind pe fereastra care dădea spre drumul șerpuitor din fața apartamentului ei. Își drese glasul și își șterse lacrimile cu un șervețel.

   - Știu de unde au obținut informația. Este evident.

   - Crezi că Patrick e în spatele poveștii ăsteia? întrebă Melanie, dând glas gândurilor lui Stephanie.

   Aceasta se întoarse spre ea.

   - Cine altcineva ar fi atât de josnic să facă una ca asta? Cred că e încă supărat pe mine că nu le-am lăsat pe fete să-l însoțească atunci la Claude, să vadă cățelușii.

   - Nu cred că-i atât de răzbunător sau de imatur. Știu că nu e cel mai elegant tip din lume, dar chiar nu cred că s-ar coborî în halul ăsta.

   Stephanie își suflă nasul în șervetul cu care își ștersese lacrimile, fără să-i pese că se chinuise o noapte întreagă, când nu putea să doarmă, să brodeze fluturași pe el.

   - Tu nu înțelegi, Melanie. Tipul ăsta chiar are ceva cu mine. Crede că femeile ca mine nu sunt altceva decât gunoaie. Știu ce vorbesc, crede-mă.

   - Mă rog, eu nu cred pe nimeni care îmi spune „crede-mă”, dar pot să te asigur un lucru: indiferent ce definiție dai tu cuvântului „gunoi” și înțelegi tu prin „femei ca mine”, eu, una, sunt onorată să-ți fiu alături, Stephanie Casolino-Marshall. Ești o femeie care muncește din greu, care nu-și dorește altceva decât ca fiicele ei să aibă o viață mai bună decât ai avut tu. Ești o mamă grijulie, darnică și iubitoare, ești o prietenă extraordinară. Știu că n-o să-ți placă ce-o să-ți spun, dar asta e, n-am ce-ți face, o s-asculți ce-am de zis. O să-l sun chiar eu pe Max. Comportamentul ăsta pueril al managerului pe care l-a angajat - și încă „pueril” e un efuemism în cazul ăsta - trebuie să înceteze.

   Melanie se întinse după telefonul de pe masă. Stephanie își puse mâna peste a lui Melanie.

   - Chiar nu vreau să-i suni pe Max și Grace. Ar părea că profit de prietenia mea cu ei. Îți mulțumesc pentru toate cuvintele frumoase pe care mi le-ai spus. Ești o prietenă bună, știi asta, nu?

   - Da, știu asta, și-ți mulțumesc. Dar prietenii nu stau cu mâinile în sân, fără să facă nimic atunci când prietenii lor cei mai buni iau șuturi în fund când sunt deja căzuți la pământ.

   Melanie ridică o mână în sus, ca pentru a opri orice alt comentariu venit din partea lui Stephanie.

   - Du-te, fă-ți un duș, spală-ți părul și machiază-te. Nu că ai avea nevoie de farduri, cu tenul ăla de piersică pe care-l ai, dar, oricum, machiază-te. Apoi când ești gata, scoate costumul ăla negru din străfundurile dulapului. Ăla pe care l-ai purtat când ai depus cererea de credit. Nu, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, uită de ăla. Pune pe tine cei mai strâmți și mai sexy blugi pe care-i ai și combină-i cu puloverul ăla roșu pe care ți l-am făcut cadou.

   Melanie nu se mai oprea.

   - Să nu te aud că ai ceva de comentat. Ai o oră la dispoziție să devii o bombă sexy.

   - Bombă sexy? Asta-i o noutate, bombăni Stephanie.

   - Da, chiar așa e. Și asta pentru că tocmai am inventat-o. E a mea, un original sută la sută, așa că nu cred că am să te las să îți atragi meritele pentru ea. Acum treci sub duș sau te arunc eu acolo, cu mâna mea.

   - Nu știu dacă-mi place varianta asta a ta. Să faci așa pe șefa cu mine.

   - Dacă nu te miști și te bagi sub duș, îți arăt eu ce înseamnă să fac pe șefa. Acum, hai și nu vreau să înțelegi altceva. Acum! Nu uita, ai exact o oră la dispoziție.

   Melanie întinse brațul săgeată, arătând spre direcția băii.

   - Bine, bine, rosti Stephanie pe un ton plângăcios, înainte de a încuia ușa băii în urma ei.

   Melanie așteptă până auzi dușul, înainte să pună mâna pe telefon.

   Știa că era în joc mândria lui Stephanie, dar chiar nu-i mai păsa. Îi păsa doar de faptul că cineva îi spulberase visul unei prietene dragi ei. Dacă o făcuse intenționat sau nu, asta deja nu mai conta. Conta doar că Stephanie muncise din freu, mai mult decât orice altă persoană pe care ea o cunoștea, pentru a economisi câteva mii de dolari ca să plătească avansul pentru casa ei și a copiilor ei.

   În lumea de azi, în care toți sunt dați pe repede înainte și singura regulă valabilă este „oferă sau mă servesc singur”, Stephanie era o specie pe cale de dispariție. Și ceea ce pentru Stephanie era o sumă imensă, pentru Melanie, care avea mai mult decât era nevoie pentru a face o diferență pe lumea asta, era un chilipir.

   Pentru prima oară în cei 24 de ani ai săi, Melanie simți că se află pusă în fața unei șanse de a face ceva cu adevărat special pentru oamenii pe care-i iubea; era un cadou pe care și-l făcea sieși și nu invers.

   Formă *69 pe telefonul lui Stephanie, pentru a afla care fusese ultimul număr utilizat. Îl scrise pe o plăcuță magnetică lipită de ușa frigiderului.

   - Cu Jessica Rollins, vă rog, zise ea, când la celălalt capăt al telefonului se auzi vocea unei tinere femei. Și, vă rog, spuneți-i că este o chestiune de viață și de moarte.

   - Oh, Doamne, exclamă fata, o să mă ocup chiar eu de asta, imediat.

   Melanie se gândi că fata merita o mărire de salariu.

   - Mulțumesc, spuse ea.

   În câteva secunde, Melanie era pusă în legătură cu Jessica Rollins. Îi spuse pe scurt de ce și când avea nevoie. Femeia se arătă mai mult decât amabilă, fiind gata să sară peste câteva etape pentru a ajuta să ajungă în punctul în care dorea.

   După ce termină de plănuit ce aveau de făcut, Melanie închise și formă numărul de la biroul din Maximum Glide.

   Îi răspunse o voce pe care nu o recunoscu.

   Melanie nu știa dacă era vocea unui bărbat sau a unei femei.

   - Cu domnul Edward Patrick Joseph O`Brien, vă rog. Spuneți-i că este o chestiune de viață și de moarte.

   Lui Melanie începuse să-i placă noul rol în care intrase, acela de a deține controlul. Două secunde mai târziu, bărbatul veni la telefon.

   - Aici, Patrick.

   Melanie își dădu ochii peste cap. Era sigură că tipul făcea pe prostul intenționat.

   - Patrick, sunt eu, Melanie, avem o problemă.

   Răutăcioasă, așteptă câteva secunde înainte de a continua. Lasă să-l fiarbă puțin în suc propriu.

   - E vorba de Stephanie sau de fete? întrebă el.

   Ea hotărî să fie și mai răutăcioasă.

   - E vorba de toate.

   - Spune-mi unde sunt și voi fi acolo în câteva minute, spuse el neliniștit.

   Din nou, îl lăsă să-și muște degetele. Știa că era rea cu el, dar era felul ei de a-l face să plătească pentru o trimisese pe Stephanie în concediu fără plată.

   - Melanie, spune-mi ce se întâmplă. Te rog!

   Strigase la ea atât de tare, încât trebui să țină telefonul departe de ureche.

   - Vreau să mă asculți și nu vreau să mă întrerupi. M-ai înțeles?

   Îl auzi oftând exasperat la celălalt capăt al firului.

   - Bine. Te ascult.

   Melanie îi spuse pe scurt de ce anume și când avea nevoie. El căzu de acord cu ea, la fel de repede ca și Jessica Rollins.

   „Poate că până la urmă designul grafic nu este punctul meu forte.”

   Treizeci de minute mai târziu, Stephanie era proaspătă, îmbrăcată și arăta senzațional.

   - Acum vreau să te urci la mine în mașină. Ieșim în oraș să mâncăm.

   - Melanie, știu că vrei să mă înveselești și, crede-mă, chiar apreciez asta, dar trebuie să fiu aici când ajung fetele acasă.

   Aruncă o privire spre ceas.

   - O să fie aici peste două ore. Nu văd cum am putea ieși în oraș să mâncăm și să ne simțim bine într-o pauză atât de scurtă.

   - Ce, am zis eu cumva că mergem să ne simțim bine? Hmm, nu cred să fi zis așa ceva. Și-acum hai.

   - Păi, sper că îți dai seama că mă simt ca o idioată, îmbrăcată așa, la patru ace, doar ca să iau prânzul. Mai ales că va trebui să mergem la fast-food, pentru că numai pentru așa ceva am timp. Și n-am de gând să accept un refuz, doar sunt fetele la mijloc, zise Stephanie pe un ton hotărât.

   - Am aranjat ca mama să fie aici când ajung ele acasă.

   În realitate, nu aranjase nimic, dar intenționa să o facă.

   - Ți-ai dat cu prea mult fard pe obraji. Du-te și mai șterge din el. Arăți ca Ronald McDonald.

   - Chiar nu îmi place versiunea asta a ta.

   - Nasol. Du-te și șterge-ți obrajii. Acum.

   Stephanie făcu stânga-mprejur și se îndreptă spre baie.

   Melanie o explică pe mama ei și îi explică situația. Aceasta fu bucuroasă s-o ajute. Îi spuse că le va aștepta pe fete în stația de autobuz, iar de-acolo, avea să le ducă la Chuck E. Cheese, dacă și Stephanie era de acord cu ideea asta. Melanie o asigură că nu o va deranja, dar îi aminti mamei ei să-și ia telefonul cu ea, pentru că știa că Stephanie o să vrea să sune și să verifice că fetele sunt bine.

   Imediat ce Melanie închise telefonul, Stephanie ieși din baie.

   - Dacă nu te-aș cunoaște, aș zice că pui ceva la cale. Dar azi cel puțin nu prea pot să pun lucrurile cap la cap. Așa că hai să luăm prânzul și să ne distrăm, înainte ca fetele să ajungă acasă. Cred că o să ne prindă bine. Putem să comandă junk food.

   - Da, chiar asta o să facem îndată ce-ți miști fundul în mașină.

   Melanie aproape că o dădu afară pe ușă.

   - Doar ți-am zis că am vorbit cu mama să fie aici în cazul în care întârziem puțin. Va trebui să ai încredere în mine.

   - Adică vrei să am încredere în cineva care spune că nu are încredere în oamenii care spun „crede-mă”?

   - Am spus eu așa ceva? întrebă Melanie, în timp ce urcau în mașina ei, marca Lincoln Navigator.

   - Da, ai spus.

   - Bine, atunci îți spun acum că trebuie să ai încredere în mine. Nu trebuie să mă placi, trebuie doar să ai încredere în mine.

   Stephanie inspiră adânc.

   - Dă drumul la căldură, îngheț aici. Chiar aș vrea să-mi zici ce se întâmplă. Nu-mi plac surprizele.

   - Ghinion, comentă Melanie în timp ce conducea pe drumul șerpuitor, flancat de brazi imenși, acoperiți cu un strat gros de zăpadă.

   Imaginea asta îi amintea mereu cât de frumos poate fi Colorado.

   Douăzeci de minute mai târziu, parcau în complexul Maximum Glide. Stephanie arăta de parcă era gata să o ia la bătaie.

   - Ce căutăm aici? Ăsta e ultimul loc unde aș vrea să mă aflu la ora asta.

   - Nasol. Este fix locul unde trebuie să te afli. E cineva aici care vrea să discute cu tine. Și acum, dă-te jos sau te duc pe sus, ca pe un sac de cartofi.

   - Nu cred că vreau ca fetele să te vadă așa. Ai putea să le sperii,o tachină Sophie.

   - Da, vezi să nu! Ele mă iubesc indiferent cum sunt, și amândouă știm asta.

   - Da, așa e.

   Porniră să traverseze parcarea.

   Zăpada scârțâia sub cizme, dar zgomotul abia se auzea în mulțimea care mișuna pe coasta muntelui. Urmele viforului de săptămâna trecută dispăruseră. În locul lor, soarele strălucea, cerul era albastru, iar zăpada albă și curată ca frișca proaspăt bătută.

   Se grăbiră să intre în clădirea de birouri pentru că, deși era soare, temperaturile erau încă scăzute.

   - Luăm prânzul la Patrick în birou. L-am rugat să comande ceva de la The Lodge, îi explică Melanie.

   - Nu știu de ce am fost de acord cu toată chestia asta, dar când plecăm, amintește-mi să-ți rup gâtul.

   Melanie bătu la ușa lui Patrick, apoi, înainte ca el să aibă șansa de a le răspunde, apăsă pe clanță și intră.

   Așa cum îi ceruse, masa era aranjată pentru două persoane. Într-o vază, cineva pusese un singur trandafir galben, iar într-o găletușă cu gheață se răcea o sticlă de șampanie Cristal.

   Stephanie aruncă o privire spre Patrick, apoi se uită iar la prietena ei care părea că se transformase într-o scorpie.

   - Spune-mi că nu este ce cred eu că este.

   - Nu este, zise Melanie. Poftă bună.

   Înainte ca Stephanie să apuce s-o întrebe măcar ce se întâmplă, Melanie ieși repede afară din birou. Stephanie se uită spre masă, văzu trandafirul și șampania.

   - Te rog, intră și ia loc.

   Patrick o invită, apropiindu-se de scaune; erau aduse de la The Lodge.

   - Dacă te interesează, nu mă aflu aici din proprie inițiativă. Melanie pare să creadă că asta este... Nu știu ce crede ea, dar hai mai bine să terminăm mai repede.

   - Vorbești de parcă ești în drum spre ghilotină.

   - Ei, nu cred să fie chiar așa de rău, răspunse ea, apoi se așeză pe scaunul oferit de Patrick.

   Ce surpriză! Nu știa că era manierat.

   - O să-mi zici după ce termin de spus ce vreau să-ți spun. Mi-am permis să-l rog pe Jack să aștepte puțin cu mâncarea. E posibil să nu mai vrei să fii în aceeași cameră cu mine după ce voi termina de vorbit. Ți-aș fi spus asta mai demult dacă aveam curajul să recunosc situația față de mine însumi. Dar mai bine mai târziu decât niciodată, așa că iată-mă.

   - Uite ce e, dacă-i vorba de slujba mea, probabil că n-ar fi trebuit să plec așa cum am plecat. Eram doar îngrijorată din cauza Amandei și a lui Ashley, apoi tu ai făcut comentariul ăla despre... mă rog, știi și tu ce ai zis. Am fost jenată și nu voiam decât să plec de-acolo. Așa că dacă ai de gând să-ți ceri scuze, atunci nu-i nicio problemă, le accept.

   - De fapt, asta nu are nicio legătură cu slujba ta. Mai bine zis, nu are nimic de-a face cu locul ăsta.

   Inspiră adânc, își trecu mâna prin pletele întunecate, după care inspiră iar adânc.

   - Mă trag dintr-o familie foarte numeroasă, irlandeză la origine. Am 3 surori mai mici și 4 frați mai mari, iar surorile mele au 3 băieți și 2... ăăă... o fată. Frații mei au și ei copii, dar povestea asta este despre surorile mele, despre copiii lor și despre mine. Despre cum este de datoria mea să le protejez.

   - Buuun, zise Stephanie, încă neînțelegând unde bătea Patrick.

   - Nu mi-e ușor, bine?

   - Scuze.

   - Acum 2 ani, sora mea și soțul acesteia și-au pierdut fiica, pe Shannon.

   - Îmi pare rău, Patrick, n-am știut.

   Stephanie nu înțelegea nici acum unde voia să ajungă Patrick, dar se calmase, știind că era vorba de familia lui. Era un subiect căruia putea să îi facă față.

   - Avea 17 ani... A avut o boală de sânge extrem de rară, ceva denumit pe scurt PPT. A murit chiar în ziua în care a terminat liceul. De atunci, familia noastră nu a mai fost aceeași. Eu nu am mai fost același. E un coșmar pentru sora mea și pentru fiica lor mai mică, Abby. Șocul a durat aproape 1 an. Eu... Nu-mi iese așa cum voiam.

   Patrick întinse mâna spre a ei, iar prima reacție a lui Stephanie a fost să și-o retragă, dar când văzu expresia pe care o aveau ochii lui albaștri, se opri. Tristețea îi întunecase fața.

   - Mi-am jurat să nu mă las vreodată târât într-o situație în care aș fi putut să sufăr o pierdere atât de mare ca moartea lui Shannon. Am văzut prin ce a trecut sora mea, prin ce va trece tot restul vieții ei, am văzut că n-am putut lupta pentru a le proteja pe ea și pe nepoata mea cea mare, pe prima nepoată a părinților mei, și am decis că o astfel de viață nu este pentru mine. Dacă nu mă apropii de nimeni, atunci nu voi fi rănit. E un clișeu, știu, dar ăsta e adevărul. Apoi ai apărut tu, cu fetițele tale. Am încercat să nu-mi placă de tine, am încercat să nu-mi placă de fiicele tale, dar este imposibil. Am încercat să găsesc o cale de a-ți mărturisi asta fără să mă fac de râs și fără să te pun pe fugă. S-a nimeri să am noroc și Melanie m-a sunat azi. Mi-a spus ceea ce eu știam deja, dar nu voiam să recunosc.

   - Și de când a devenit Melanie o autoritate pentru toată lumea?

   - Are spirit de observație și este deșteaptă. Dă dovadă de mai multă inițiativă ca de obicei, dar mă bucur că o face pe seama mea. Ce încerc să îți spun este că am sentimente foarte, foarte puternice pentru tine și fetițele tale. Crezi că ai putea să-mi mai dai o șansă pentru a îndrepta lucrurile?

   Era ultimul lucru pe care se aștepta să-l audă în acea zi. Și mai ales venind de la Patrick. Deci până la urmă chiar exista o inimă care bătea în pieptul lui. Stephanie zâmbi.

   - Presupun că aș putea, dar cu câteva condiții.

   - Orice dorești, fu Patrick de acord și o strânse de mână.

   - Orice? întrebă Stephanie.

   - Absolut orice, răspunse el, ochii lui cufundându-se într-ai ei, de parcă ar fi fost prima oară când o privea.

   - Hai mai întâi să dăm o tură pe pârtiile negre, zise Stephanie, simțindu-se mai ușurată decât fusese vreodată în ultimii ani.

   Chiar avea chef să se distreze. Nu-și făcea griji din cauza fetelor, pentru că avea încredere în Melanie, chiar dacă îi spusese că nu are. Azi, Stephanie intenționa să-și petreacă timpul cât mai plăcut cu putință, în compania unui bărbat despre care credea că este cel mai sexy șef în viață.

   Patrick se ridică, îi ținu scaunul, apoi o luă în brațe.

   - Nici măcar nu ne-am sărutat.

   - Atunci hai să nu mai pierdem nicio secundă, zise Stephanie înainte ca buzele lui să le atingă pe ale ei.

 

Epilog

 

   Ajunul Crăciunului

 

   Se auzi un ciocănit în ușă și fetele se întrecură să răspundă.

   Melanie trebuia să treacă pe la ele ca să le aducă darurile. De când le anunțase că vine, săreau de colo-colo, fără să-și mai găsească astâmpărul.

   - Fetelor, nu uitați de bunele maniere, zise Stephanie.

   Fetele se opriră din goana lor și deschiseră ușa.

   - Tu nu ești Melanie, zise Amanda.

   - Amanda, nu-i frumos! zise Ashley, dându-se la o parte pentru a-l lăsa pe Patrick să intre. Încercăm să o învățăm cum să se poarte, dar cred că o să ne ia ceva timp.

   - Eu, unul, încă mai învăț la capitolul ăsta. Unii oameni învață mai greu decât alții, răspunse Patrick.

   - Patrick, credeam că e Melanie, zise Stephanie, deși se bucura să-l vadă.

   În ultimele două săptămâni, ieșiseră împreună de vreo 4 ori. Nu era bărbatul care credea ea că este; era mai mult de-atât. Iubitor, amuzant și bun. Când era vorba de fete, avea o răbdare de sfânt. În viața ei nu fusese mai fericită.

   - Da, că veni vorba de Melanie, m-a sunat și mi-a spus să-ți zic că ajunge mai târziu, avea nu știu ce problemă cu mașina. A zis să-ți dau asta.

   Patrick scoase din buzunarul gecii de piele un plic gros.

   - Ah, cred că e cadoul pe care voia să-l dea fetelor.

   - Sunt sigur că asta e. De ce nu-l deschizi? o întrebă Patrick în timp ce se autoinvită să ia loc la măsuța din bucătăria lor mică.

   - Păi, nu e pentru mine, zise Stephanie.

   Se miră că Melanie nu împachetase frumos cadourile fetelor, mai așes că știa cât de mult le plăcea hârtia lucioasă și fundițele complicate. Dar poate că nu avusese timp pentru așa ceva.

   - De fapt, Melanie a zis că este pentru tine și pentru fete, deci cred că e în regulă dacă deschizi tu plicul.

   Fetele așteptau, agățate de Patrick. El o ridică pe Amanda în brațe și o așeză pe genunchiul lui drept, iar pe Ashley pe genunchiul stâng.

   - Hai, mami, deschide-l! zise Amanda.

   - Bine, fie, dar aș fi vrut să nu fi... În fine, bine, o să-l deschid.

   Stephanie tricotase un pulover și un fular asortat pentru Melanie, iar lui Patrick îi făcuse o căciulă și niște mănuși. Ezitase să se atingă de suma pe care o economisese pentru avans și care îi fusese returnată după ce căzuse povestea cu achiziționarea casei, așa că anul ăsta, darurile de Crăciun din partea ei erau făcute de mână.

   Desfăcu plicul cu unghia. Scoase din el niște documente oficiale. Le parcurse rapid și se uită spre Patrick care ținea fetele pe genunchi de parcă asta făcuse toată viața lui. Se mai uită o dată la hârtii. Și încă o dată. Apoi, în cele din urmă, înțelese. Darul lui Melanie pentru ea.

   Lacrimile îi umplură ochii și apoi începură să se rostogolească pe obraji, în cascade. Abia mai putea vorbi. Avea senzația că visează. Dar era ce era. Nu știa cum fusese posibil, dar cumva, într-un fel, darul lui Melanie pentru ea și pentru fete era actul de proprietate al căsuței din Placerville.

   - E cel mai tare cadou pe care l-am primit vreodată, nu-i așa, Patrick? întrebă Amanda.

   Izbucniră cu toții în râs, în timp ce fetele îi povesteau mamei lor despre surpriza pe care le-o făcuse Melanie și cum fusese posibilă. Și cum Melanie le spusese că pentru prima oară în viața ei, înțelesese câtă bucurie se ascunde în a oferi cuiva un cadou de Crăciun.

   Pentru prima dată în viața lor, Stephanie și fetele se vor bucura de propria lor casă, datorită incredibilei generozități a unei prietene iubitoare. 

 

SFÂRȘIT