Clientul, John Grisham

                         I.

             1.

            Mark avea unsprezece ani şi se apucase de fumat cu doi ani în urmă. De atunci nu avusese decât o singură grijă: să nu fie surprins de cineva. Îi plăceau ţigările Kool, marca preferată de tatăl lui, dar cum maică-sa ajungea la două pachete de Virginia Slim pe zi, puştiul reuşea să-i şterpelească cam zece-douăsprezece ţigări într-o săptămână. Maică-sa era o femeie ocupată cu multe probleme, poate puţin cam naivă când venea vorba de băieţii ei şi care niciodată nu şi-ar fi închipuit că fiul ei cel mare, la numai unsprezece ani, trăgea deja din ţigară.
     Din când în când,  Mark se aproviziona de la Kevin, delincventul din vecini, cu câte un pachet de Marlboro de furat pe care dădea un dolar. În cea mai mare parte a timpului însă, unicul furnizor era maică-sa.
     În  după-amiaza aceasta, Mark avea patru ţigări în buzunar şi pornise cu Ricky, fratele său mai mic, în vârstă de opt ani, pe poteca din păduricea aflată chiar în spatele cartierului de rulote în care locuiau. Ricky era nervos: urma să fumeze prima ţigară din viaţa lui. Ieri îl prinsese pe Mark ascunzându-şi ţigările sub pat, într-o cutie de pantofi, şi-i venise ideea să-l ameninţe pe fratele mai mare că are să-l dea de gol, dacă nu-l iniţia şi pe el. Aşa se face că acum, cei doi copii se furişau printre copaci, îndreptându-se spre unul din ascunzişurile în care Mark petrecuse multe ore, încercând să tragă fumul în piept şi să-l dea pe urmă afară sub formă de inele albăstrui.
     Cei mai mulţi dintre puştii din cartier o dăduseră pe băutură şi pe droguri, două vicii pe care Mark era hotărât să le ocolească. Fostul lor tată fusese un alcoolic înveterat care îi bătea de-i usca pe cei doi băieţi şi pe mama lor, bătăile fiind întotdeauna precedate de îngurgitarea unor cantităţi imense de bere. Mark simţise pe pielea lui efectele alcoolului. De droguri îi era la fel de frică.
     - Ce, te-ai rătăcit? îl tachină Ricky, ca orice mezin care se respectă.
     - Ia mai taci din gură, răspunse Mark în timp ce părăsea linia sinuoasă a potecii, tăind-o prin buruienile cât ei de înalte. Tatăl lor stătea acasă doar ca să bea, să doarmă şi să-şi maltrateze familia. În cele din urmă, slavă Domnului, personajul dispăruse definitiv din viaţa lor. De cinci ani încoace Mark se îngrijea de Ricky. Se simţea ca un tată de unsprezece ani. El îl învăţase pe Ricky să joace fotbal şi să meargă pe bicicletă; el îi explicase celui mic tot ce ştia despre sex; el îl avertizase în legătură cu drogurile şi îl apăra de neisprăviţii din cartier. Şi tot el era cel care se simţea acum absolut groaznic pentru că era nevoit să-l iniţieze pe Ricky în lumea urâtă a viciului. Deşi... era vorba doar de o ţigară; în fond, ar fi putut fi mult mai rău.
     Ceva mai încolo buruienile dispăreau, iar cei doi copii se opriră sub coroana bogată a unui arbore de care spânzura o bucată de frânghie. Tufărişul se deschidea într-o mică poiană dincolo de care se desfăcea un drumeag plin de noroi ce se pierdea pe o colină din apropiere. Undeva departe se auzea vuietul inconfundabil al unei autostrăzi.
     - Aşază-te acolo, îi spuse Mark lui Ricky pe un ton poruncitor, arătându-i un buştean;cel mic se supuse, ba mai aruncă şi câteva priviri neliniştite în jur, de parcă s-ar fi aşteptat ca locul să fie înconjurat de poliţişti. Mark se încrunta la el ca un sergent la instrucţie în timp ce scotea o ţigară din buzunar. O prinse între degetul cel mare şi arătător, străduindu-se să pară cât mai degajat.







     - Ştii regulile, continuă el fără să-şi slăbească fratele din ochi. Lui Ricky i se făcuse şi lehamite de cât discutaseră cele două amărâte de reguli la care se referea Mark, aşa că dădu ochii peste cap şi răspunse:
     - Da, da, ştiu; dacă am să spun ceva cuiva, ai să-mi înmoi oasele.
     - Chiar aşa. 
     - Şi am voie să fumez doar o ţigară pe zi, recită mai departe Ricky.
     - Exact.  Şi dacă te prind că fumezi mai mult de atât, o să fie vai de tine. Şi dacă mai aflu şi că bei bere sau că te-ai apucat de droguri, atunci....
     - Lasă, lasă, că ştiu; îmi înmoi şi mai rău oasele.
     - Exact.
     - Da' tu câte fumezi pe zi?
     - Numai  una, minţi Mark cu seninătate. E-adevărat că în unele zile fuma doar o ţigară, dar în alte zile ajungea şi la trei-patru pe zi, în funcţie de stocul de sub pat. Acum prinse ţigara cu buzele aşa cum văzuse că fac gangsterii din filme.
     - Oare dacă fumez una pe zi, am să mor? întrebă Ricky.
     - Ei, nu chiar aşa repede, răspunse Mark; una pe zi merge. Da' fumează tu mai mult de atât şi ai să vezi cum ai să dai de naiba.
     - Da' mama câte fumează pe zi?
     - Două pachete.
     - Asta cât face?
     - Patruzeci de bucăţi.
     - Phiii! Păi atunci a încurcat-o rău de tot!
     - Mama are prea multe probleme ca să se gândească şi la chestia asta.
     - Da' tata câte fumează pe zi?
     - Patru sau cinci pachete. Adică vreo sută de ţigări pe zi.
     - Păi  înseamnă că în curând o să moară, nu? comentă Ricky cu un uşor zâmbet răutăcios pe faţă.
     - Sper că da. Sper că băutura şi fumatul ţigară de la ţigară or să-l dea gata în câţiva ani.
     - Cum vine asta, ţigară de la ţigară?
     - Adică îşi aprinde o nouă ţigară de la ţigara pe care a terminat-o. Of, zău dacă n-aş vrea să fumeze zece pachete pe zi.
      - Şi eu, aprobă Ricky, aruncându-şi din nou privirea spre poieniţa din apropiere şi spre drumeagul plin de noroi. Era răcoare şi plăcut la umbra copacului, deşi soarele scălda în lumină împrejurimile.
     - Ţi-e frică? întrebă Mark, surâzând batjocoritor, aşa cum doar fraţii mai mari ştiu s-o facă.
     - Nu.
     - Ba eu cred că da. Uite, aşa trebuie să ţii o ţigară, okay? adăugă Mark, vânturând cu un gest teatral mâna în care ţinea ţigara prinsă între arătător şi degetul cel mare şi prinzând apoi filtrul între buze. Ricky nu-l scăpa din ochi. Acum Mark aprinse ţigara, dădu drumul unui norişor de fum albăstrui, apoi privi plin de admiraţie micul cilindru alb ce fumega la unul din capete.
     - Să nu încerci să tragi fumul în piept, nu eşti încă pregătit pentru asta. Să tragi doar un pic şi să dai fumul afară imediat. Ei, eşti gata?
     - Are să mi se facă rău?
     - Numai  dacă tragi în piept, răspunse Mark şi pufăi repede de câteva ori ca să-şi impresioneze publicul. Vezi? E uşor; mai târziu am să te învăţ şi cum să tragi în piept.
      - Okay, acceptă Ricky propunerea fratelui mai mare şi întinse mâna. Mark aşeză cu grijă ţigara între degetele care o aşteptau pregătite şi comandă:
      - Dă-i drumul.
      Cu o mână tremurândă, Ricky duse filtrul umed la buze, trase uşor din ţigară şi dădu imediat fumul afară. Apoi încă o dată şi încă o dată. Mark îl urmărea cu atenţie, sperând că cel mic se va sufoca sau că îl va apuca tusea, pentru ca în cele din urmă să i se facă rău şi să nu mai fumeze niciodată.
      - A, păi este uşor, zise Ricky mândru de sine, admirând cilindrul mic şi alb din mâna ce nu se oprise din tremurat. De fapt, fumul nici măcar nu trecuse de dinţii din faţă.
      - Mda, nu este cine ştie ce scofală.
      - Are un gust fistichiu.
      - Da, da, îl expedie Mark care se aşeză la celălalt capăt al buşteanului şi scoase încă o ţigară din buzunar. Cei doi puşti fumară o vreme în linişte.
      - Îmi place, rupse la un moment dat Ricky tăcerea, ţinând filtrul între dinţi. 
      - Mă bucur, da' ai putea să-mi spui şi mie de ce îţi tremură mâinile?
      - Ba nu-mi tremură.
      - Mda, ca să vezi!
      Ricky nu-l luă în seamă; îşi sprijini coatele pe genunchi, trase cu sete din ţigară, apoi scuipă în noroi, cum văzuse el că făceau Kevin şi băieţii cei mari, acolo, în spatele rulotelor. Era uşor.
      La rândul lui, Mark încerca din toate puterile să facă rotocoale de fum pentru că, după părerea lui, asta l-ar fi dat gata pe cel mic; numai că inelul nu vru cu nici un chip să se formeze şi fumul albăstrui se risipi.
      - Eu  cred că eşti prea tânăr ca să te apuci de fumat. Ricky era ocupat cu pufăitul, cu scuipatul şi cu plăcerea pe care i-o dădea acest pas uriaş făcut către maturitate.
      - Da' tu câţi ani aveai când te-ai apucat? întrebă el.
      - Nouă, da' aveam mai multă minte decât tine.
      - Ei, da. Aşa spui întotdeauna.
      - Pentru că ăsta este adevărul.
      Stătură mai departe aşa, unul lângă altul, pe buşteanul de sub copac, fumând în linişte şi privind iarba din poieniţa de dincolo de umbră. De fapt, Mark era mult mai matur decât Ricky şi decât oricare dintre băieţii de vârsta lui. Întotdeauna fusese matur. Când avea şapte ani, îl pocnise pe taică-său cu un bătător de baseball şi cu toate că nu-i fusese deloc moale după aceea, măcar îl făcuse pe beţivul ăla nenorocit să n-o mai bată pe maică-sa. Întotdeauna după certurile şi bătăile acelea fără sfârşit, Diane Sway căutase adăpost şi consolare lângă fiul ei cel mai vârstnic. Cei doi, mamă şi fiu, se ajutaseră să supravieţuiască, plânseseră împreună după desele bătăi încasate şi plănuiseră cum să-l apere pe Ricky. Pe când avea nouă ani, Mark o convinsese să ceară divorţul; chemase poliţia când tatăl apăruse acasă, beat, după ce primise citaţia de divorţ, şi fusese martor la proces, depunând mărturie despre toate scandalurile şi bătăile pe care le trăiseră; într-adevăr, Mark era foarte matur pentru vîrsta lui.
      Ricky auzi primul maşina. Apoi sforăitul motorului ajunse şi la urechile lui Mark, şi cei doi copii uitară să mai fumeze.
      - Nu te mişca, şopti Mark, şi trupurile lor înţepeniră în aşteptare.
      Deodată,  o limuzină neagră şi strălucitoare marca Lincoln îşi făcu apariţia pe colină, îndreptându-se direct spre locul unde se aflau cei doi fraţi. Buruienile de pe drumeagul noroios ajungeau până la înălţimea barei de şoc a maşinii. Impresionaţi de apariţie, băieţii aruncară ţigările, strivindu-le cu piciorul.
     Maşina  îşi încetini mult viteza pe măsură ce se apropia de poiană, apoi începu să se învârtească în cerc, atingând chiar ramurile mai joase ale copacilor. Într-un târziu se opri în aşa fel încât cei doi copii se aflau acum chiar în spatele ei. Deşi nu puteau fi văzuţi de cei din maşină, Mark şi Ricky se lăsară să alunece uşor de pe buşteanul lor confortabil şi se târâră fără zgomot într-unui din tufişurile care mărgineau poieniţa. Portbagajul Lincolnului se afla la numai un metru distanţă de nasurile lor: maşina avea număr de Louisiana.
     - Ce vrea să facă? şuşoti Ricky.
     - Şşşş! şuieră Mark, trăgând cu ochiul printre buruienile din jur. Cartierul lor de rulote era plin de poveşti despre adolescenţi care veneau în pădurea asta ca să se întâlnească cu prietenele lor şi să fumeze marijuana, dar maşina asta nu era în nici un caz a unui adolescent. Zgomotul motorului încetă brusc. După câteva clipe de aşteptare, portiera se deschise şi din maşină coborî un bărbat rotofei, îmbrăcat într-un costum negru. Avea un cap rotund şi dolofan, împodobit cu două rulouri de păr deasupra urechilor şi cu o barbă neagră presărată cu fire albe. Bărbatul privi în jur, bâjbâi prin buzunare în căutarea cheilor şi în cele din urmă se apropie cu paşi împleticiţi de portbagaj. De acolo scoase un furtun pe care îl fixă cu unul din capete la ţeava de eşapament, introducând celălalt capăt în interiorul maşinii prin geamul din spate întredeschis. După ce închise portbagajul, bărbatul aruncă din nou o privire neliniştită în jur, ca şi cum ar fi fost urmărit, apoi se urcă în limuzină.
      În secunda următoare porni motorul.
     - Hm! exclamă Mark uşor, uitându-se fix la maşina din faţa lui.
     - Ce vrea să facă? întrebă Ricky.
     - Vrea să se omoare.
     - Nu  înţeleg nimic, Mark, continuă Ricky, iţindu-şi capul printre ierburi din dorinţa de a vedea mai bine ce se-ntâmplă.
     - Lasă capul jos. Vezi furtunul ăla? Ei, prin el gazele de eşapament au să intre în maşină şi au să-l omoare.
     - Vrei să spui că se sinucide?
     - Da. Am văzut o chestie de asta de mult, într-un film.
     Băieţii se ascunseră şi mai bine printre ierburile înalte din poiană, rămânând cu ochii la bucata de furtun care se strecura pe fereastra maşinii; motorul torcea încetişor.
     - Da' de ce vrea să se omoare? întrebă Ricky.
     - De unde vrei să ştiu?  Da', oricum trebuie să facem ceva!
     - Ai dreptate, hai s-o ştergem dracului de aici.
     - Nu încă. Mai stai un pic liniştit.
     - Ba eu am plecat. N-ai decât să stai să-l vezi cum moare, dacă vrei, eu n-am chef.
     Încercă să se ridice, însă Mark îl înşfăcă de umăr, obligându-l să rămână pe loc. Amândoi transpiraseră de atâta încordare, iar Ricky gâfâia din greu. Tocmai atunci soarele se ascunse într-un nor.
     - Şi cât are să dureze? întrebă Ricky cu o voce tremurată.
     - Nu prea mult, răspunse Mark, pornind de-a buşilea spre maşină. Rămâi locului, da? Să nu faci vreo mişcare, că-ţi ard un şut de nu te vezi!
     - Da' ce vrei sa faci, Mark?
     - Stai aici! Să ştii că nu glumesc! Apoi se lăsă în jos şi începu să se târască pe coate prin buruieni. Iarba era uscată şi înaltă de o jumătate de metru. Mark ştia că bărbatul din maşină nu-l putea auzi, îi era însă teamă că mişcarea ierburilor l-ar fi putut trăda. Asta îl făcu să fie foarte atent să nu piardă direcţia, strecurându-se ca un şarpe până sub portbagaj. Acolo, băiatul scoase cu mare grijă furtunul de pe ţeava de eşapament şi îl lăsă să cadă pe pământ. Câteva secunde mai târziu, cei doi fraţi erau din nou împreună, ascunşi în ierburile dese şi tufişurile de sub copac. Mark ştia că, dacă vor fi văzuţi, puteau să dispară pe unde veniseră înainte ca bărbatul cel rotofei să-i poată prinde.
     Puştii aşteptară cinci minute lungi cât o oră.
     - Ce zici, e mort? întrebă Ricky în şoaptă, cu o voce slabă şi uscată.
     - Nu ştiu.
     Deodată portiera se deschise şi bărbatul coborî din maşină. Plângând şi îngăimând cuvinte fără şir, merse clătinându-se spre spatele limuzinei unde văzu furtunul căzut în iarbă; se aplecă şi îl fixă din nou pe ţeava de eşapament, înjurând de mama focului. Apoi dădu la iveală o sticlă de whiskey din care trase o duşcă zdravănă, privi sălbatic în jur şi intră la loc în maşină, trântind portiera.
     Băieţi urmăriseră cu priviri îngrozite întreaga scenă.
     - E nebun de legat, murmură Mark.
     - Hai s-o ştergem de-aici, zice Ricky.
     - Nu se poate! Dacă reuşeşte să se omoare şi noi suntem martori, putem să dăm de tot felul de necazuri.
     - Păi,  n-o să povestim nimănui ce-am văzut, adăugă Ricky, ridicându-şi capul, gata de plecare. Haidem odată, Mark!
     - Ba ai să stai aici! spuse Mark pe un ton autoritar, înşfăcându-şi fratele de umăr şi forţîndu-l să se lipească de pămînt. Plecăm atunci când spun eu!
     Ricky se porni pe plâns, iar Mark clătină dezgustat din cap, dar nu-şi luă ochii de la maşină. Of, fraţii ăştia mai mici nu sunt decât o pacoste pe capul omului.
     - Termină! strivi el între dinţi.
     - Da' mi-e frică.
     - Bine,  bine. Atunci stai aici şi nu te mişca, okay? Mă asculţi? Nu te mişca. Şi termină odată cu plânsul.
     - Apoi Mark îşi reluă pânda, pregătindu-se pentru încă un drum prin ierburile înalte din poiană.
     - Mark,  lasă-l să moară, şopti Ricky printre suspine. Dar fratele mai mare se mulţumi să-l privească scurt peste umăr, pornind apoi spre maşina al cărei motor torcea mai departe; se târî de-a lungul urmei vechi prin iarba culcată uşor la pământ şi făcu acest lucru atât de încet şi cu atâta băgare de seamă, încât până şi Ricky, care între timp uitase să mai plângă, abia de-l putea observa. Puştiul stătea cu ochii lipiţi de portiera din dreptul şoferului, aşteptându-se s-o vadă deschizându-se şi pe nebunul acela năpustindu-se asupra lui Mark; gândul acesta îl făcu să adopte poziţia de start din cursele atletice, tocmai bună pentru o dispariţie rapidă. Îl văzu pe Mark răsărind chiar sub bara din spate a maşinii şi scoţând din nou, cu mare grijă, furtunul de pe ţeava de eşapament. Apoi iarba se plecă uşor, şi Mark fu din nou alături de el: gâfâia, era scăldat în sudoare, dar un zâmbet ciudat îi juca pe buze.
     Şedeau amândoi pe vine, ca două insecte gata să-şi ia zborul, în timp ce urmăreau maşina.
     - Ce facem dacă iese iar din maşină?întrebă Ricky. Şi dacă ne vede?
     - N-are cum să ne vadă. Dar dacă vine încoace, ia-te după mine. Dispărem de aici mai înainte ca el să facă măcar un pas.
     - Păi de ce nu plecăm chiar acum?
     - Încerc să-i salvez viaţa, okay? zise Mark, aruncându-i celui mic o privire aspră. Poate, şi zic bine poate, că tipul are să înţeleagă că povestea nu merge şi poate că se va hotărî să mai aştepte sau... ştiu şi eu. Ce-i atât de greu de înţeles?
     - Păi e, pentru că omul ăsta e nebun. Dacă e-n stare să se omoare atunci e-n stare să ne omoare şi pe noi. Ce-i aşa de greu de înţeles?
     Deodată,  portiera maşinii se deschise din nou şi bărbatul cel rotofei porni clătinându-se, mormăind şi pufnind spre spatele limuzinei. Ridică furtunul căzut în iarbă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, apoi îşi roti încet privirea prin poiană. Era transpirat şi gâfâia puternic. Măsură atent copacii din jur, lucru care îi făcu pe băieţi să se lipească şi mai tare de pământ. Bărbatul îngheţă brusc, ca şi cum ar fi înţeles totul; iarba din dreptul portbagajului era uşor culcată. Se aplecă s-o examineze mai îndeaproape, dar în cele din urmă se mulţumi să pună la loc bucata de furtun pe ţeava de eşapament şi intră repede înapoi în maşină. Părea să nu-i pese că cineva îl urmărea din spatele copacilor; tot ce dorea era pur şi simplu să moară cât mai repede.
     În clipa următoare, cele două căpşoare se iţiră deasupra tufişului, urmărind cu atenţie mişcările bărbatului. Ricky era gata s-o ia la goană, Mark însă căzuse pe gânduri.
     - Mark, te rog, hai să plecăm de-aici, implora Ricky. Mai era un pic şi tipul ne vedea; dacă-i înarmat?
     - Dacă era. nu mai încerca figura cu furtunul!
     Ricky îşi muşcă buzele şi se puse din nou pe plâns; niciodată nu reuşise să-şi convingă fratele de ceva.
     După încă un minut de aşteptare, Mark începu să se foiască.
     - Mai încerc o dată şi dacă nici acum nu renunţă, plecăm. Promit, okay?
     Ricky aprobă fără nicio tragere de inimă. Fratele mai mare porni şerpeşte prin iarba înaltă; cel mic îşi şterse lacrimile cu degete murdare.

     Cu ochii lipiţi de parbriz, avocatul trăgea adânc aerul în piept, expirând apoi cât mai încet cu putinţă, doar-doar preţioasele gaze dătătoare de moarte îi vor pătrunde în plămâni şi apoi în sânge. Un pistol încărcat stătea cuminte pe scaunul de alături. După ce mai luă o înghiţitură bună de whiskey, bărbatul aşeză cu grijă sticla pe jumătate goală lângă armă. În sfârşit, inspiră încet şi adânc, pregătit să savureze gazul ucigător. Oare va muri aşa, pur şi simplu? Oare îl va durea? Oare i se va face rău mai înainte de final? Biletul şi flaconul de medicamente erau aşezate la vedere, lângă volan.
     Bărbatul plângea şi vorbea singur, aşteptând ca gazele să-şi facă dracului mai repede efectul, să nu mai fie nevoie de pistol. Ştia că este laş, dar era foarte hotărât să meargă până la capăt, şi atunci prefera adulmecatul ăsta şi plutirea spre moarte unui revolver înfipt în gură.
     Mai  luă o gură, alcoolul îi arse din nou gâtlejul: da, în sfârşit, îi simţea efectul. În curând totul se va termina şi bărbatul îşi zâmbi în oglindă, fiindcă, în sfârşit, reuşise; era pe moarte şi, în fond, nici nu era un laş, pentru că era nevoie de mult curaj ca să faci aşa ceva! Plângând şi mormăind cuvinte fără şir, tipul destupă din nou sticla de whiskey şi bău cu lăcomie, alcoolul picurându-i în barbă.
      Ştia că nu-i va duce nimeni dorul şi cu toate că ar fi trebuit să-l îndurereze, acest gând îl liniştea. Mama lui fusese singura fiinţă de pe pământ care-l iubise, dar ea murise cu patru ani în urmă. Din prima căsătorie, terminată dezastruos, avea o fiică pe care nu o văzuse de unsprezece ani; aflase însă că fata făcea parte dintr-o sectă şi că era la fel de nebună ca şi maică-sa.
     Va  fi o înmormântare modestă, doar câţiva prieteni avocaţi şi, poate, unul sau doi judecători, toţi îmbrăcaţi în negru şi plini de morgă, în acordurile muzicii de orgă din capela aproape goală. Nimeni nu va vărsa o lacrimă. Aşezaţi la locurile lor, avocaţii îşi vor privi din când în când cu nerăbdare ceasurile, în timp ce preotul, necunoscut, va recita grăbit versetele destinate iubiţilor dispăruţi care în timpul vieţii nu merseseră niciodată la biserică.
     Va fi o chestie cât se poate de scurtă, lipsită de dantelării inutile. Biletul de lângă volan făcea cunoscut că defunctul dorise să fie incinerat.
     - Hei! exclamă tipul; în clipa în care ducea din nou la gură sticla de whiskey, observă prin oglinda retrovizoare mişcarea suspectă a ierburilor.

      Ricky văzu portiera deschizându-se mai înainte ca Mark să-i audă pocnetul. Bărbatul cel gras ţâşni din maşină şi o luă la fugă spre locul unde zărise iarba mişcându-se: era congestionat la faţă şi mormăia furios cuvinte fără noimă, înspăimântat, Ricky se ridică în picioare şi se scăpă în pantaloni.
      Mark tocmai ajunsese lângă bara din spate a maşinii când auzi pocnetul portierei. O fracţiune de secundă rămase nemişcat, întrebându-se dacă să se strecoare sub maşină sau nu, şi ezitarea aceasta îl vârî în bucluc. În clipa în care se ridică, piciorul îi alunecă pe iarbă şi tipul îl înhăţă de umăr.
     - Mă! Ticălos mic ce eşti! strigă el în timp ce mâna cealaltă se înfipse în părul băiatului. Ticălos mic ce eşti! repetă bărbatul, izbindu-l pe Mark de portbagajul automobilului. Puştiul se zvârcoli ca un şarpe, încercând să scape din strînsoare, dar o mână grasă îl plesni puternic peste faţă, potolindu-l pentru câteva clipe. O nouă încercare de a se elibera, mai puţin violentă decât prima, îi aduse încă o lovitură peste obraji.
     Băiatul rămase cu privirea lipită de figura sălbatică de deasupra lui. Un chip cu ochii roşii şi umezi. Pe nas şi pe bărbie i se prelingeau şiroaie de lichid.
     - Ticălos mic ce eşti! mârâia întruna bărbatul cel gras. Cînd băiatul se linişti, avocatul înfipse din nou furtunul în ţeava de eşapament, apoi îl prinse pe Mark de gulerul bluzei, îl târî în dreptul portierei deschise şi îl îmbrânci pe scaunul îmbrăcat în piele neagră.
     Mark se agatase cu toata puterea de manerul usii, cautand cu disperare sa blocheze incuietoarea, dar barbatul cel gras se pravali alaturi. Portiera se inchise cu un pocnet si tipul urla din rarunchi:
     - Sa nu te atingi de maner!
     O noua lovitura, la fel de violenta ca si cele dinainte, se abatu peste ochiul stang al copilului. Mark se chirci de durere, acoperindu-si ochii cu mana, si izbucni in lacrimi: nasul si gura il dureau ingrozitor, se simtea ametit, iar in gura avea gust de sange. Si totusi, in ciuda suferintei, putea sa-l auda pe barbatul de alaturi plangand la randul lui si maraind cuvinte fara noima. Damful de whiskey ii patrundea in nari; cu ochiul drept putea sa-si zareasca blugii murdari in genunchi. Ochiul stang incepuse sa se umfle. Lucrurile se incurcasera rau.
      Avocatul cel gras bău lacom din sticlă, apoi îi aruncă o privire furioasă lui Mark care se făcuse covrig şi tremura din tot trupul.
     - Termină cu plânsul, zise el cu voce aspră.
     Mark  îşi trecu limba peste buze şi simţi din nou gustul sângelui. Apoi începu să-şi maseze umflătura de deasupra ochiului lovit, încercând în acelaşi timp să-şi calmeze respiraţia. Şi pentru că tipul se răsti din nou la el cu acelaşi „Termină cu plânsul!", băiatul se strădui să-şi potolească suspinele.
     Cu toate că maşina era spaţioasă, puternică şi cu o bună izolaţie fonică, Mark auzea undeva, departe, bâzâitul motorului. Aruncă o privire speriată spre bucata de furtun ce sâsâia chiar în spatele şoferului precum un şarpe pregătit să atace.
     - După  părerea mea, noi doi ar trebui să murim împreună, declară avocatul, recăpătându-şi brusc stăpânirea de sine.
     Ochiul  stâng continua să se umfle şi lucrul ăsta îl obligă pe băiat să se răsucească mult ca să-l poată privi pe bărbatul aşezat lângă el, care acum îi păru şi mai gras decât înainte: avea o faţă bucălată ca o lună plină, o barbă deasă şi nişte ochi roşii şi strălucitori ca ai unui diavol. Mark încercase în zadar să se oprească din plâns.
     - Lăsaţi-mă să plec, vă rog! imploră el cu glas pierdut şi buze tremurătoare.
     Avocatul  nu răspunse imediat; bău mai întâi o înghiţitură de whiskey din sticla pe care nu o mai lăsa din mână şi abia după aceea spuse:
     - Regret, puştiule, da' n-am ce-ţi face. Ai vrut să faci pe deşteptul şi să-ţi vâri nasul mic şi murdar în treburile mele, nu? Prin urmare, eu cred că ar trebui să murim împreună. Okay? Doar tu şi cu mine, prietene. Să mergem în Ţara de Dincolo, să-l vizităm pe Vrăjitor! Aşa că... vise plăcute, puştiule!
     In timp ce adulmeca aerul din masina, Mark observa pistolul asezat intre ei.  Desi se forta sa priveasca in alta parte, ochii ii cazura din nou pe arma chiar in clipa in care vecinul lui avea iar de lucru cu sticla de whiskey.
     - Ai vrea sa pui mana pe pistol, nu? intreba avocatul.
     - Nu, domnule. 
     - Atunci de ce te uiti asa la el?
     - Da' nu ma uitam, domnule. 
     - Nu minti, pustiule; daca ma minti sa stii ca te-mpusc. Nu glumesc, sunt atat de furios ca as putea sa te impusc. 
     Vocea bărbatului era cât se poate de liniştită, în ciuda lacrimilor care nu conteneau. Respiraţia îi era greoaie.
     - Şi-apoi,  dacă e să fim prieteni, trebuie să joci cinstit cu mine, puştiule. Ştii doar că cinstea este un lucru foarte important. Aşa că te mai întreb o dată: vrei pistolul?
     - Nu, domnule.
     - Vrei să mă împuşti?
     - Nu, domnule.
     - Mie nu-mi este frică de moarte, puştiule, înţelegi asta?
     - Da, domnule, înţeleg, dar eu nu vreau să mor. Trebuie să am grijă de mama şi de fratele meu mai mic.
     - Ei, poftim, ca să vezi: un adevărat cap de familie! exclamă avocatul în timp ce astupa sticla de whiskey. Apoi, cu o mişcare bruscă, luă pistolul şi îl vârî adînc în gură, fără ca în tot acest timp să-l scape din ochi pe băiat. La rândul său, Mark îi urmărea fiecare mişcare, sperând şi temându-se în aceeaşi măsură că tipul va apăsa pe trăgaci. Acesta însă scoase arma din gură, o sărută şi i-o arătă lui Mark, zicând aproape în şoaptă:
     - Ştii,  n-am tras niciodată cu chestia asta; am cumpărat-o doar acum o oră de la o casă de amanet din Memphis. Crezi că funcţionează cum trebuie?
     - Lăsaţi-mă să plec, vă rog!
     - Uite ce e, puştiule, alege: ori îţi zbor creierii şi totul se termină într-o secundă, ori te laşi în seama gazului. Alege!
     Mark  nu se mai uită la pistol. Adulmeca aerul, simţind parcă pentru o clipă un miros ciudat. Ţeava armei era foarte aproape de tâmpla lui.
     - De ce faceţi toate astea? întrebă el pe neaşteptate.
     - Ia nu te băga unde nu-ţi fierbe oala, puştiule! Aşa sunt eu, scrântit; îţi convine răspunsul? Pusesem şi eu totul la punct ca să am parte de o sinucidere liniştită şi fără probleme, doar eu şi furtunul meu şi poate ceva pastile şi o gură de whiskey. Şi fără să mă deranjeze careva. Da' a trebuit să dau peste tine, ticălos mic ce eşti!
     Şi zicând acestea, avocatul aşeză pistolul cu grijă, lângă coapsă. Mark se porni iar să-şi maseze cucuiul de pe frunte, dar observându-şi mâinile tremurînde, şi le vârî între genunchi.
     - Peste cinci minute suntem morţi, anunţă avocatul, ducând încă o dată sticla la buze. Doar noi doi, amice; decolăm spre Ţara Marelui Vrăjitor.

     Ricky se hotărî în sfârşit să facă ceva. Dinţii îi clănţăneau şi avea pantalonii uzi, dar cu toate acestea mintea i se pusese în mişcare în timp ce se lăsă pe genunchi şi coate, pornind târâş prin iarba înaltă din poiană. Portiera va zbura din ţâţâni, iar tipul ăla nebun, care o fi fost el gras, da' se mişca tare iute, o să răsară de niciunde şi o să-l înşface şi pe el de guler, la fel ca pe Mark, şi or să moară toţi trei în maşina aia lungă şi neagră. Şi totuşi, puştiul îşi croia drum centimetru cu centimetru prin iarba deasă.

     Mark ridică încetişor pistolul, strângându-l tare cu amândouă mâinile. Din cauza greutăţii, arma tremura ca o frunză bătută de vânt pe măsură ce băiatul o ridica spre faţa avocatuluicel gras; acesta, încântat de noua situaţie, se aplecă până când ţeava aducătoare de moarte îi ajunse la numai un centimetru de nas.
    - Hai  puştiule, trage! zise el, cu chipul luminat de plăcerea anticipării. Hai, trage, şi în felul ăsta eu am să mor, iar tu ai să fii din nou liber.
     Degetul  lui Mark se lipi de trăgaci, iar bărbatul se apropie atât de mult încât prinse între dinţi ţeava pistolului.
     - Trage! urlă el spre puştiul îngrozit.
     Mark  închise ochii, îşi ţinu răsuflarea şi, cu mâinile încleştate pe patul armei, fu cât pe-aci să tragă când avocatul îi smulse pistolul şi apăsă el însuşi pe trăgaci. Ţipătul lui Mark răsună chiar în clipa în care fereastra din dreptul lui plesni în mii de bucăţele, dar nu se împrăştie.
     - Hei, funcţionează! Uite că funcţionează! răcni avocatul ca un apucat, în timp ce băiatul se ghemui pe locul lui, acoperindu-şi urechile cu palmele.

     Când Ricky ajunsese la numai trei metri de maşină, liniştea fu spartă de un pocnet, urmat de ţipătul lui Mark; fratele cel mic îşi ascunse instinctiv capul în iarbă. Apoi, când grasul se porni să zbiere cât îl ţineau plămânii, Ricky se scăpă din nou pe el. Închise ochii, iar mîinile i se încleştară pe buruienile din preajmă; stomacul îl durea îngrozitor, inima îi bătea să-i spargă pieptul şi îşi simţise trupul paralizat de pocnetul împuşcăturii. Lacrimile porniră singure: plângea pentru fratele lui mort, împuşcat de un nebun.

     - Termină dracului cu plânsul! M-am săturat să te aud smiorcăindu-te!
     Ghemuindu-se şi mai tare, Mark încercă din răsputeri să se potolească. Capul îi ardea de durere şi avea gura uscată. Trebuia neapărat să se liniştească şi să încerce să iasă din situaţia   asta. Şi atunci îşi aminti că văzuse o dată la televizor cum un nebun voia să sară de pe acoperişul unei clădiri şi cum poliţistul nu-şi pierduse sângele rece şi-i vorbise nebunului pînă când îl convinsese să nu mai sară.
     - De ce faci toate astea? întrebă Mark, adulmecând aerul.
     - Pentru că vreau să mor, răspunse liniştit bărbatul cel gras.
     - De ce? veni iar întrebarea, în timp ce Mark privea atent orificiul mic, rotund şi perfect tăiat în geamul ferestrei de lângă umărul lui.
     - Ai putea să-mi spui de ce pun copiii întotdeauna atât de multe întrebări?
     - Păi tocmai pentru că sunt copii. Acum spune-mi de ce vrei să mori? repetă Mark întrebarea şi aproape că nu-şi putu auzi propria voce.
     - Uite ce e, puştiule, peste cinci minute vom fi morţi, okay? Doar tu şi eu, amice, vom pleca împreună spre Ţara Bătrînului Vrăjitor, zise avocatul fără să răspundă la întrebare, apoi bău pe îndelete din sticla aproape goală. Puştiule, simt mirosul gazelor, tu nu? Of, Doamne, în sfârşit!
    Dar Mark era atent la altceva: atât cât îi permitea geamul plesnit al ferestrei, băiatul îl zărise în oglinda laterală a maşinii pe Ricky târându-se prin iarbă şi dispărând în tufele de lângă copacul lor. Mark închise ochii şi spuse repede în gând o rugăciune.
     - Ştii ceva, puştiule? Îmi pare bine că eşti aici, pentru că, de fapt, nimeni nu vrea să moară singur. Spune-mi, cum te cheamă?
      - Mark.
      - Mark şi mai cum?
      - Mark Sway. („Dă-i înainte cu vorba şi poate că nebunul n-o să sară.") Dar pe dumneavoastră cum vă cheamă?
     - Jerome, da' poţi să-mi spui Romey. Aşa îmi spun toţi prietenii, şi cum noi doi suntem acum foarte legaţi unul de celălalt, îţi dau voie să-mi spui Romey. Şi cu asta basta cu întrebările, puştiule, okay?
     - De ce vrei să mori, Romey?
     - Am spus gata cu întrebările. Spune-mi mai bine dacă simţi şi tu mirosul de gaze, Mark.
     - Nu ştiu, nu-mi dau seama.
     - Ei,  să ştii că ai să-l simţi în curând. Aşa că ar fi bine să îţi spui rugăciunea, îl sfătui Romey, relaxat de-acum, sprijinindu-şi capul bovin de spătarul scaunului şi închizând ochii. Nu ne-au mai rămas decât vreo cinci minute, Mark, aşa că vrei să mai zici ceva? adăugă avocatul, ţinând în mâna dreaptă sticla de whiskey şi în cea stângă pistolul.
     - Da, vreau să-mi spui de ce faci asta? întrebă Mark, căutând în oglinda retrovizoare încă un semn din partea fratelui mai mic. Apoi trase scurt aerul pe nări, dar nu simţi niciun miros ciudat. Precis că Ricky scosese furtunul de pe ţeava de eşapament.
     - Pentru că sunt şi eu un avocat nebun, la fel ca mulţi alţii, de-aia. M-au făcut alţii să înnebunesc. Cîţi ani ai, Mark?
     - Unsprezece.
     - Ai băut vreodată whiskey?
     - Nu, răspunse sincer băiatul, şi în clipa următoare se trezi cu sticla în faţă.
     - Trage şi tu o duşcă, îl îndemnă Romey fără să deschidă ochii.
.....................................................