Shining, Stephen King

...................................................................
                                6-8

                 Dar Tony dispăruse şi el se trezi într-o cameră întunecată. Însă nu era cufundată complet în beznă.
    Lumină murdară, împrăştiată de undeva. Era dormitorul părinţilor săi. Putea distinge biroul tatălui. Dar în cameră era o harababură nemaipomenită. Mai fusese în camera aceasta şi înainte. Patefonul mamei era făcut bucăţi.
    Discurile ei, sparte, răspândite pe jos. Salteaua era scoasă de pe pat. Tablourile smulse de pe pereţi. Patul pliant răsturnat pe o parte ca un câine mort, Volkswagenul de un Violet Violent, zdrobit.
    Lumina se strecura prin uşa întredeschisă de la baie. Înăuntru se vedea o mână care atârna moale, cu sânge picurând din vârful degetelor. Iar în oglinda de pe dulăpiorul cu medicamente cuvântul AMIRC se aprindea şi se stingea.
    Deodată, în faţa lui apăru un ceas uriaş, într-o casetă de sticlă. Pe cadran nu erau nici limbi şi nici cifre, ci numai o dată scrisă cu roşu: 2 DECEMBRIE. Şi apoi, cu ochii mărindu-i-se de groază, văzu cum cuvântul AMIRC se reflectă vag în clopotul de sticlă, o dată, de două ori. Şi-şi dădu seama că se citeşte CRIMA.
    Danny Torrance urlă cuprins de o groază nesfârşită. Data dispăru de pe ecran. Chiar şi cadranul dispăruse, fiind înlocuit de o gaură neagră, circulară care se umfla, se tot umfla ca o pupilă care se dilată.
    Acoperi totul şi el căzu, începu să cadă, căzu, el...
    ... căzu de pe scaun.
    O clipă zăcu pe podeaua sălii de bal, respirând cu greutate
    AMIRC
    CRIMA
    AMIRC
    CRIMA
    ("Moartea cea roşie îşi roti coasa deasupra tuturor!")
    ("Scoateţi măştile! Scoateţi măştile!")
    Şi sub fiecare mască minunată, strălucitoare, chipul încă nevăzut al formei care-l urmărise prin aceste coridoare întunecate, cu ochi roşii mari, fără expresie, ucigaşi.
    O, îi era teamă de ce ar fi putut ieşi la lumină când va sosi, în cele din urmă, vremea pentru scoaterea măştilor.
    (Dick!)
    strigă din toate puterile. Capul păru să-i tremure de forţa gândului.
    (! ! ! O DICK O TE ROG TE ROG TE ROG VINO! ! !)
    Deasupra lui, ceasul pe care-l întorsese, cu cheia de argint, continuă să numere secundele şi minutele şi orele.

                                                Partea a cincea
                            CHESTIUNI DE VIAŢĂ ŞI DE MOARTE
                                                38. Florida
                                                       1.

                     Mezinul doamnei Hallorann, Dick, îmbrăcat în uniforma albă de bucătar, cu o ţigară Lucky Strike proptită în colţul gurii îşi scoase cu spatele Cadillacul recondiţionat din parcarea pieţei de zarzavaturi şi îl conduse încet în jurul clădirii. Masterton, în parte proprietar al pieţei acum, dar târşâindu-şi picioarele aşa cum se obişnuise încă dinaintea celui de-al doilea război mondial, împingea un container uriaş cu salată verde în clădirea înaltă şi întunecată.
    Hallorann apăsă butonul, ridică fereastra din dreapta şi răcni:
    - Ai urcat preţurile, nenorocitule!
    Masterton se uită înapoi peste umăr, rânji suficient de larg ca să-şi expună toţi cei trei dinţi de aur pe care-i avea şi strigă şi el:
    - Ştiu exact unde să-ţi bagi legumele pe care le cumperi, bunul meu prieten.
    - Asta-i o vorbă pe care n-am s-o uit, frate.
    Masterton îi făcu un gest obscen cu degetul mijlociu ridicat. Hallorann îi întoarse complimentul.
    - Ţi-ai făcut cumpărăturile? întrebă Masterton.
    - Le-am făcut.
    - Vino mâine dimineaţă devreme şi o să-ţi dau cei mai frumoşi cartofi noi pe care i-ai văzut vreodată.
    - O să-l trimit pe puşti, zise Halloran. Vii diseară?
    - Faci cinste, neamule?
    - Mai încape vorbă?
    - Vin. Ai grijă cum te duci acasă, auzi? Toţi poliţiştii de aici şi până la St. Pete ştiu cum te cheamă.
    - Ai aflat-o şi p-asta? rânji Hallorann.
    - Ştiu mai multe decât îţi dai seama, omule.
    - I-auzi ce zice negroteiul ăsta corcit. I-auzi.
    - Hai, cară-te, până nu arunc cu salata în tine.
    - Aruncă, haide. Iau orice e gratis.
    Masterton se prefăcu să azvârle cu o salată. Hallorann se feri, ridică fereastra şi îşi continuă drumul. Se simţea bine. În ultima jumătate de oră simţise miros de portocale, dar nu i se păruse ciudat. Ultima jumătate de oră şi-o petrecuse într-o piaţă de fructe şi legume.
    Era 4.30 după-amiază, întâi decembrie, când Moşul Iarnă îşi aşeza bine fundul degerat pe mare parte din ţară, dar aici bărbaţii purtau cămăşi cu mâneci scurte, descheiate la gât, iar femeile, rochii subţiri de vară sau şorturi.
    Pe acoperişul clădirii care adăpostea First Bank of Florida un sistem electronic înconjurat cu fructe exotice uriaşe afişa temperatura: 32°. Să-i mulţumim lui Dumnezeu că a creat Florida, cu ţânţari cu tot, gândi Hallorann.
    În spatele maşinii avea o ladă cu castraveţi, una cu portocale, una cu grapefruit. Trei sacoşe cu ceapă din soiul Bermuda, cea mai dulce legumă pe care a creat-o vreodată un zeu iubitor, nişte mazăre frumoasă şi dulce care va fi servită ca antreu şi se va întoarce nemâncată de nouă ori din zece şi un singur dovleac Hubbard care era strict pentru consum personal.
    Hallorann se opri la semaforul de pe strada Vermont şi, când apăru săgeata verde, o porni pe şoseaua naţionala 219, accelerând până la 40 mile pe oră, şi merse cu această viteză până când oraşul începu să se destrame într-o reţea suburbană de staţii de benzină, bufete Burger King şi McDonald. Lista de cumpărături fusese mică astăzi, l-ar fi putut trimite pe Baedecker, dar Baedecker plecase să-şi încerce norocul la cumpărătura de carne şi, în afară de asta, pe cât posibil Hallorann nu rata nici o ocazie să-l întâlnească pe Frank Masterton. S-ar fi putut ca Masterton să apară în seara asta să se uite la televizor, şi să-i bea băutura lui Hallorann. La fel de bine se putea întâmpla să nu vină. Oricum ar fi fost, era bine. Dar conta faptul că îl văzuse. Conta de fiecare dată acum, pentru că nu mai erau tineri. Ultimele zile se gândise foarte mult la asta.
    Nu mai eşti chiar atât de tânăr, când te-ai apropiat de şaizeci de ani (sau - mai bine spune adevărul şi economiseşte o minciună - ai trecut de şaizeci) şi trebuie să începi să te gândeşti cum să te dai la o parte. Poţi muri oricând. Şi la asta se tot gândise săptămâna care trecuse, nu ca la o tragedie, ci ca la un fapt real, care, mai devreme sau mai târziu tot se întâmpla.
    Moartea făcea parte din viaţă. Trebuia să-ţi repeţi chestia asta dacă voiai să fii om întreg. Şi dacă moartea ta personală era ceva greu de înţeles, cel puţin nu mai era imposibil de acceptat.
    Nu putea spune însă de ce se gândise tocmai la asta, dar celălalt motiv pentru care făcuse el însuşi cumpărăturile acelea neînsemnate, fusese faptul că voise să urce în biroul de deasupra magazinului lui Frank.
    Acolo era un avocat (dentistul de dinainte se părea că dăduse faliment), un negru tânăr pe nume Mc Iver.
    Hallorann intrase şi-i spusese acestui Mc Iver că vrea să-şi facă testamentul şi putea oare Mc Iver să-l ajute?
    - Păi, spuse Mc Iver, cât de repede doriţi documentul?
    - Ieri, răspunse Hallorann, îşi dădu capul pe spate şi râse.
    - Aveţi ceva mai complicat de stabilit? sunase următoarea întrebare a lui Mc Iver.
    Hallorann nu avea. Avea numai Cadillacul, contul din bancă, vreo 900 de dolari, un alt cont lipsit de importanţă şi un dulap cu haine. Voia ca toate acestea să-i rămână surorii sale.
    - Şi dacă sora moare înainte? întrebă Mclver.
    - Nicio problemă răspunse Hallorann. Dacă se întâmplă aşa ceva o să fac alt testament.
    Actul a fost întocmit şi semnat în mai puţin de trei ore - treabă destul de rapidă pentru un avocăţel de mâna a doua - şi acum stătea frumos în buzunarul de la piept al lui Hallorann, împăturit într-un plic albastru, pe care era scris cuvântul TESTAMENT cu scriere veche, englezească.
    Nu ar fi putut spune nici de ce alesese această zi caldă şi însorită când se simţea atât de bine, ca să facă ceva ce amânase ani în şir, dar simţise acest impuls şi nu putuse spune nu. Era obişnuit să-şi urmeze presimţirile.
    Ajunsese aproape în afara oraşului acum, acceleră până la contravenţionalul şaizeci mile pe oră şi merse aşa pe banda din stânga, depăşind acum toate maşinile care se îndreptau spre Petersburg. Din experienţă ştia că maşina lui ar merge fără să aibă nici o problemă şi cu nouăzeci şi chiar la o sută douăzeci nu părea să se împiedice. Dar trecuseră de mult zilele în care făcea astfel de nebunii. Numai ideea de a goni pe un drum drept cu o sută douăzeci de mile la oră îl speria. Îmbătrânea.
    ("Isuse, ce tare miros portocalele astea. Mă întreb dacă nu cumva sunt stricate?")
    Insectele se izbeau de ferestre. Deschise aparatul de radio, căută postul de muzică soul din Miami şi descoperi vocea blândă şi plângăreată a lui Al Green.
    "Ce minunat ne-am distrat,
    Acum este târziu şi trebuie să ne despărţim..."
    Deschise fereastra, aruncă mucul de ţigară, apoi o deschise şi mai mult ca să aerisească şi să scape de mirosul de portocale. Bătea uşor cu degetele în volan şi fredona încet. Agăţat de oglinda retrovizoare, medalionul cu chipul Sfântului Christopher se legăna încetişor.
    Şi dintr-o dată mirosul de portocale se accentuă şi el ştiu că vine, ceva vine spre el. Îşi văzu ochii în oglindă, mărindu-se, surprinşi. Şi atunci veni tot deodată, veni într-o explozie uriaşă care înlătură orice altceva: muzica, drumul care se întindea înainte, chiar şi propria sa conştiinţă a faptului că este o creatură umană unică.
    Era ca şi când cineva lipise ţeava unui pistol psihic de tâmpla sa şi-l împuşcase cu un strigăt de calibrul 45.
    (! ! ! O DICK O TE ROG TE ROG TE ROG VINO ! ! !)
    Maşina mergea aproape paralel cu o camionetă Pinto condusă de un bărbat în haine de lucru. Acesta văzuse cum Cadillacul îşi părăseşte banda şi încearcă să intre pe a lui şi claxonase. Când Cadillacul continuase să meargă şerpuit, aruncă o privire către şofer şi văzu un negru uriaş stând ţeapăn în spatele volanului, uitându-se fix în sus. Mai târziu, bărbatul în haine de lucru i-a spus soţiei sale că ştia perfect că era vorba despre una din coafurile pe care şi le fac negrii, dar i se păruse atunci că fiecare fir de păr din capul şmecherului ăla era ridicat.
    S-a gândit că negrul tocmai a fost lovit de un infarct.
    Muncitorul puse o frână bruscă, având norocul să nu se afle nimeni în spatele lui chiar atunci. Fundul Cadillacului îi trecu prin faţă, legănându-se în continuare şi văzu cu groază amuzată cum luminile de poziţie în formă de rachetă trecură la mai puţin de un centimetru distanţă prin faţa barei sale de protecţie.
    Muncitorul făcu la stânga, claxonând tot timpul şi răcni către limuzina care se clătina ca un om beat. Îl invită pe şoferul limuzinei să exerseze un act sexual contravenţional cu propria lui persoană. Să practice amorul oral cu diferite rozătoare şi păsări. Dădu glas propriei propuneri ca toate persoanele cu sânge negru să se întoarcă pe continentul lor natal. Îşi exprimă părerea sinceră asupra poziţiei pe care sufletul şoferului Cadillacului o va ocupa în viaţa de apoi. Şi încheie spunând că probabil a cunoscut-o pe mama şoferului limuzinei într-un bordel din New Orleans.
    Apoi a luat-o înainte şi a scăpat de pericol, dându-şi brusc seama că îşi udase pantalonii.
    În mintea lui Hallorann gândul se tot repeta
    (VINO DICK TE ROG VINO DICK TE ROG)
    dar începuse să se audă tot mai încet aşa cum se stinge un program de radio când te apropii de limita zonei de transmisie. Îşi dădu seama ca prin ceaţă că maşina lui se împleticea lângă marginea şoselei la mai bine de cincizeci de mile pe oră. O dirijă din nou pe drum, simţind cum şterge parapetul înainte de a-şi redobândi un pic din siguranţa dinainte.
    Era un bufet chiar acolo. Hallorann semnaliză şi intră în parcare, cu inima zbuciumându-i-se dureros în piept, cu chipul de un cenuşiu bolnăvicios. Opri, îşi scoase batista din buzunar şi-şi şterse fruntea de transpiraţie.
    ("Doamne Dumnezeule!")
    - Ce doriţi?
    Vocea îl făcu din nou să tresară, chiar dacă nu era vocea lui Dumnezeu ci a unei chelnăriţe drăguţe care stătea lângă geamul lui deschis, cu carneţelul de comenzi în mână.
    - Da, păpuşico, o bere şi două porţii de îngheţată de vanilie, bine?
    - Imediat, domnule.
    Se îndepărtă, unduind frumos şoldurile sub uniforma roşie din nylon.
    Hallorann se lăsă pe spătarul scaunului îmbrăcat în piele şi închise ochii. Nu mai era nici un mesaj de primit. Ecourile se stinseseră între momentul când oprise maşina şi cel în care dăduse chelneriţei comanda. Nu rămăsese decât o migrenă cumplită de parcă întregul creier îi fusese răsucit, stors şi atârnat pe frânghie să se usuce. Aşa, ca durerea de cap pe care o căpătase când îl lăsase pe puştiul acela, Danny, să strălucească spre el în munţi, la "Nebunia lui Ullman."
    Numai că de data aceasta a fost ceva mult mai puternic. Atunci puştiul se jucase doar. Acum era vorba de teroare adevărată, în fiecare ţipăt care-i răsunase în minte.
    Îşi privi braţele. Razele fierbinţi ale soarelui încercau să le încălzească, dar i se făcuse pielea de găină. Îi spusese băiatului să-l cheme dacă avea nevoie de ajutor, îşi amintea asta. Şi acum băiatul îl chema.
    Se întrebă dintr-o dată cum de a fost în stare să-l lase pe puşti la hotel, când ştia că străluceşte în felul ăsta.
    Nu se putea să nu se întâmple ceva, probabil ceva foarte rău.
    Porni brusc maşina, dădu cu spatele şi ieşi apoi pe autostradă cu cauciucurile scârţâind furioase. Chelneriţa cu şoldurile unduioase se oprise în pragul bufetului cu o tavă în mâini.
    - Ce-i cu tine, arde undeva? strigă ea, dar Hallorann era departe deja.
    Directorul era un tip pe care-l chema Queems, şi când Hallorann intră în birou, Queems tocmai stătea de vorbă cu bookmakerul său. Voia să parieze pe calul cu numărul patru din cursa de la Rockaway. Nu, fără parlamentari, fără idei creţe, fără ponturi sigure. Să facă bine să pună pe mârţoaga aia 600 de dolari.
    Când Queems trânti nervos receptorul în furcă, Hallorann îşi dădu seama cum putea un om să câştige cinzeci de miare pe an conducând spelunca asta mică şi să poarte încă pantaloni roşi în tur. Directorul se uită la Hallorann cu ochi injectaţi de la prea multele priviri aruncate în sticla de Bourbon cu o noapte înainte.
    - Probleme, Dick?
    - Da, domnule Queems, cam aşa ceva. Am nevoie de trei zile libere.
    În buzunarul de la pieptul cămăşii sale galbene, Queems avea un pachet de Kent. Scoase cu două degete o ţigară fără să scoată pachetul din buzunar şi muşcă morocănos filtrul. O aprinse cu bricheta de pe birou.
    - Şi eu am nevoie, zise. Ce s-a întâmplat?
    - Am nevoie de trei zile, repetă Hallorann. Am o problemă cu băiatul.
    Ochii lui Queems se opriră asupra mâinii stângi a lui Hallorann, pe care nu era nicio verighetă.
    - Am divorţat în 1964, spuse Hallorann cu răbdare.
    - Dick, ştii cum e situaţia la sfârşit de săptămână. Suntem plini până în dinţi. Chiar şi locurile proaste sunt luate. Până şi în Salonul Florida se calcă lumea în picioare duminica seara. Aşa că-ţi dau ceasul, portofelul, fondul meu de pensie. Drace, ţi-aş da-o şi pe nevastă-mea dacă-ţi plac femeile cu muchii ascuţite. Dar, te rog, nu-mi cere zile libere. Ce are băiatul, e bolnav?
    - Da, domnule, zise Hallorann, încercând încă să se imagineze în postura omului umil şi disperat, care mototoleşte o pălărie ieftină în mâini şi-şi dă ochii peste cap.
    - E împuşcat.
    - Împuşcat! exclamă Queems.
    Îşi puse Kentul în scrumiera cu emblema colegiului Ole Miss, a cărei secţie de administraţie o absolvise.
    - Da, domnule, zise Hallorann sumbru.
    - Accident de vânătoare?
    - Nu, domnule, răspunse Hallorann, coborând vocea la un ton mai grav, mai răguşit.
    - Jana, nevastă-mea, trăieşte cu un şofer de camion. Un alb. El mi-a împuşcat copilul. E într-un spital în Denver, Colorado. Stare critică.
    - Cum dracu' ai aflat? Credeam că te-ai dus la piaţă după zarzavaturi.
    - Da, domnule, m-am dus.
    Se oprise la Western Union ca să-şi închirieze o maşină la Aeroportul Stapleton. Înainte să plece de acolo, luase şi un formular. Acum scoase formularul mototolit din buzunar şi-l flutură prin faţa ochilor injectaţi ai lui Queems. Îl puse înapoi în buzunar şi coborând şi mai mult vocea, spuse:
    - Jana mi-a trimis telegrama asta. Am găsit-o în cutia poştală chiar acum când m-am întors.
    - Isuse. Isuse Cristoase, şopti Queems.
    Pe chip i se întipărise o expresie ciudată de compasiune, expresie pe care Hallorann o cunoştea deja foarte bine. Era aproape o expresie de simpatie pe care o putea afişa un alb, care se pretindea "uman cu semenii săi coloraţi", atunci când subiectul conversaţiei era un negru sau legendarul său fiu negru.
    - Mda, bine, pleacă, zise Queems. Baedecker poate să-ţi ţină locul trei zile. Poate să-l ajute şi chelnerul.
    Hallorann dădu din cap, încercând să-şi lungească mai mult faţa, dar numai gândul că puştiul de la bar o să-l ajute pe Baedecker îl făcu să rânjească pe dinăuntru. Hallorann nu credea că băiatul, chiar într-una din zilele sale bune, ar nimeri pisoarul din prima încercare.
    - Vreau să vă înapoiez salariul de săptămâna aceasta, zise Hallorann. Tot salariul. Ştiu în ce situaţie dificilă vă pun, domnule Queems.
    Expresia de pe chipul lui Queems deveni şi mai încordată; arăta de parcă se înecase cu un os de peşte:
    - O să vorbim mai târziu despre asta. Du-te şi fă-ţi bagajele. O să stau de vorbă cu Baedecker. Vrei să-ţi fac o rezervare la aeroport?
    - Nu, domnule, o s-o fac eu.
    - Bine.
    Queems se ridică, se aplecă spre el şi inhală fumul de la propria lui ţigară. Îl apucă un acces de tuse, chipul alb şi tras înroşindu-se ca racul. Hallorann se luptă din răsputeri să-şi păstreze expresia sumbră.
    - Sper că se va rezolva totul, Dick. Sună-mă când ai veşti.
    - Aşa voi face, domnule.
    Îşi strânseseră mâinile deasupra biroului.
    Hallorann reuşi să se abţină până ajunse la parter, pe coridorul care ducea spre camera ucenicului său, când izbucni în hohote de râs, care-i zgâlţâiau corpul uriaş. Încă mai sughiţa şi-şi ştergea ochii înlăcrimaţi cu batista, când simţi brusc mirosul de portocale, greu şi greţos, iar lovitura îl urma imediat, lovindu-l în cap, izbindu-l de peretele roz. Părea un beţiv care nu se putea ţine pe picioare.
    (! ! ! TE ROG VINO DICK TE ROG VINO VINO REPEDE ! ! !)
    Îşi reveni încetul cu încetul şi în cele din urmă se simţi în stare să urce scara exterioară spre apartamentul său. Ţinea cheia sub preşul împletit din papură şi când se aplecă s-o ia de acolo, îi căzu ceva din buzunar cu un sunet sec. Mintea îi era atât de tare concentrată asupra vocii care-i cutremurase capul că, timp de câteva secunde, se uită fix la plicul albastru, fără să ştie exact ce era.
    Apoi îl întoarse pe partea cealaltă şi cuvântul TESTAMENT se holbă la el cu literele negre, fine.
    ("O, Dumnezeule, chiar aşa să fie?")
    Nu ştia. Dar era posibil. Toată săptămâna gândul propriului său sfârşit i se tot răsucise în minte ca o... ei bine, ca o
    ("Haide, spune")
    ca o premoniţie.
    Moarte?
    Întreaga-i viaţă îi trecu pe dinainte într-o clipă, nu în sens istoric şi nici topografic, cu suişurile şi coborâsurile pe care le-a străbătut Dick, mezinul doamnei Hallorann, ci viaţa lui aşa cum era acum.
    Martin Luther King le spusese, înainte ca glonţul ucigaş să-l facă martir, că ajunsese în vârful muntelui.
    Dick nu putea să se laude cu aşa ceva. Nu ajunsese în vârful muntelui, ci pe un platou însorit după ani de luptă.
    Avea prieteni buni. Avea toate referinţele necesare ca să se angajeze oriunde. Când voia să facă amor, nicio problemă, găsea imediat o faţă prietenoasă care să nu-i pună întrebări şi să nu facă prea mare caz. Se împăcase şi cu culoarea pielii, se împăcase bine. Trecuse de şaizeci de ani şi, slavă Domnului, o ducea minunat.
    Avea de gând să rişte să pună capăt acestei vieţi - să-şi pună lui capăt - pentru trei albi pe care nici măcar nu-i cunoştea?
    Dar asta era o minciună, nu?
    Îl cunoştea pe băiat. Au stat de vorbă aşa cum nici prieteni vechi de patruzeci de ani nu o pot face.
    Îl cunoştea pe băiat şi băiatul îl cunoştea pe el, pentru că fiecare avea câte un fel de proiector în cap, ceva ce ei nu ceruseră, ceva ce le fusese pur şi simplu dat.
    ("Nu, nu, tu ai o lanternă, el are un proiector")
    Şi uneori lumina aceea, aceea strălucitoare părea a fi un lucru drăguţ şi plăcut. Puteai alege caii la curse, sau, cum spusese puştiul, puteai spune tăticului tău unde era cufărul care se pierduse. Dar asta era numai sosul din salată, şi mai la fund, în salata, era tot atâta măzăriche amară, câţi castraveţi erau. Avea gust de durere şi moarte şi lacrimi. Şi acum băiatul era prins în locul acela, iar el se va duce acolo. Pentru băiat.
    Pentru că atunci când a vorbit cu el, avuseseră culori diferite numai când şi-au folosit gurile. Aşa că se va duce. Va face ce va putea, pentru că, dacă n-ar face-o, băiatul va muri chiar în capul său, al lui Hallorann.
    Dar, pentru că era om, nu şi-a putut opri dorinţa amară ca mingea să nu fi fost aruncată în terenul său.

                                                            2.

                            ("Începuse să iasă şi venea după el")
    Tocmai îşi îndesa nişte schimburi într-un sac mic de voiaj când îl surprinse gândul, îngheţându-l ca întotdeauna cu puterea amintirii. Încerca să se gândească la asta cât mai rar cu putinţă.
    Camerista, o chema Delores Vickery, avusese o criză de isterie. Spusese nişte chestii şi altor cameriste şi, mai rău încă, unora dintre oaspeţi. Când a aflat Ullman, ceea ce tâmpita aia mică trebuia să-şi dea seama că se va întâmpla la un moment dat, a concediat-o imediat. A venit plângând la Hallorann, nu din cauză că fusese dată afară, ci din cauza lucrului pe care-l văzuse în camera de la etajul al doilea. Intrase în 217 ca să schimbe prosoapele - a zis ea - şi a văzut-o pe doamna Massey, moartă în cadă. Bineînţeles că acest lucru era imposibil. Doamna Massey fusese luată discret de acolo cu o zi înainte şi chiar atunci se afla în avion pe ultimul său drum spre New York - în cala de bagaje, în loc de compartimentul de clasa întâi cu care fusese obişnuită.
    Hallorann nu avea prea mare încredere în Delores, dar urcase totuşi în seara aceea ca să arunce o privire.
    Camerista era o tânără cu tenul măsliniu, în vârstă de douăzeci şi trei de ani, care servea şi în restaurant spre sfârşitul sezonului, când se mai potolea nebunia. Avea o strălucire mică, era de părere Hallorann, ca o pâlpâire; un bărbat cu înfăţişare de şobolan şi compania lui feminină de ocazie, care arăta dealtfel destul de ponosit, au intrat odată în restaurant iar Delores a cerut să fie ea cea care-i serveşte. Omuleţul cu figură de şobolan a lăsat o bancnotă sub farfurie, lucru neplăcut pentru fata care făcuse schimb de mese cu Delores, dar şi mai rău încă, Delores a jubilat pe chestia asta. Era puturoasă şi nătângă, într-un angrenaj condus de un om care nu tolera nătângii.
    Obişnuia să stea într-un dulap cu lenjerie, citind o revistă şi fumând, dar de câte ori Ullman făcea vreuna din inspecţiile lui inopinate (şi vai de fata pe care o prindea că-şi odihneşte picioarele) o găsea muncind cu sârguinţă, revista ascunsă sub cearşafurile de pe raft, scrumiera pusă bine în buzunarul sorţului.
     Mda, gândi Hallorann, era nătângă şi leneşă, iar celelalte fete n-o puteau suferi, dar Delores avea pâlpâirea aceea mică. Îi netezea întotdeauna drumul. Însă ce văzuse în 217 o speriase destul de rău aşa că era mai mult decât bucuroasă să-şi pună papucii pe care i-i dăduse Ullman şi să-şi ia tălpăşiţa.
    De ce venise la el? O strălucire îşi da seama de altă strălucire, gândi Hallorann, rânjind din cauza jocului de cuvinte.
    Aşa că urcase în seara aceea şi intrase în camera care urma să-şi primească noul locatar abia în ziua următoare. Folosise şperaclul din birou şi, dacă Ullman l-ar fi prins cu şperaclul asupra lui, i-ar fi ţinut companie lui Delores Vickery la coada pentru ajutorul de şomaj.
    Perdeaua din baie fusese trasă în jurul căzii. A dat-o la o parte, dar chiar înainte să facă asta, a avut o presimţire care-i spunea ce va vedea acolo. Doamna Massey, umflată şi vânătă, zăcea îmbibată cu apă în cada pe jumătate plină. A împietrit uitându-se la ea, pulsul zbuciumându-i-se în gât. Mai erau şi alte lucruri ciudate la Overlook: un vis urât care se repeta la intervale neregulate - ceva despre un bal costumat şi el îi servea în sala de bal a hotelului şi când s-a auzit strigătul "Scoateţi măştile", toţi şi-au dezvăluit chipuri de insecte putrezite - şi mai erau şi animalele croite din tufe. De două, poate de trei ori le-a văzut (sau i s-a părut că le-a văzut) că se mişcă puţin, foarte puţin. Câinele parcă nu mai stătea în două labe, ci se ghemuise, iar leii parcă înaintaseră, ameninţând copiii de pe terenul de joacă.
    Cu un an în urmă, în mai, Ullman îl trimisese în pod să caute setul ornamental de vătraie care se afla acum aşezat lângă şemineul din hol. În timp ce se afla acolo, cele trei becuri se stinseseră şi rătăcise drumul înapoi la chepeng. Orbecăise mult timp, din ce în ce mai aproape de panică, izbindu-se de lăzi şi răsturnând tot felul de cutii, stăpânit din ce în ce mai tare de sentimentul că era ceva care îl prindea în întuneric. O creatură neagră şi înspăimântătoare care tocmai ce se prelinseseră un şuvoi noroios din lambriuri când s-au stins luminile.
    Şi când literalmente s-a împiedicat de inelul chepengului, a coborât cât de repede a putut, plin de cenuşă şi cu hainele în dezordine, lăsând chepengul deschis, având senzaţia că a ocolit în ultima fracţiune de secundă un dezastru. Ullman personal coborâse mai târziu în bucătărie ca să-i aducă la cunoştinţă că lăsase chepengul de la pod deschis şi luminile aprinse. Credea oare Hallorann că oaspeţii aveau chef să urce şi să se joace de-a comoara din insulă. Credea că primeau gratis curentul electric?
    Şi mai bănuia - nu, era aproape sigur - că şi unii dintre oaspeţi văzuseră sau auziseră ceva. În cei trei ani de când lucra aici, Apartamentul Prezidenţial fusese ocupat de nouăsprezece ori. Şase din aceşti oaspeţi au plecat mai devreme, unii părând chiar foarte bolnavi. Alţi oaspeţi au plecat din alte camere la fel de brusc.
    Într-o zi din luna august 1974, aproape de apusul soarelui, un bărbat care fusese decorat cu Stelele de Bronz şi de Argint în Războiul din Coreea, (acel bărbat era acum membru în trei consilii de conducere ale unor corporaţii foarte importante şi se spunea despre el că dăduse lecţii unui renumit crainic TV), a făcut o criză de isterie pe peluză, aparent fără nici un motiv. Şi mai mult de o duzină de copii refuzaseră pur şi simplu să se ducă pe terenul de joacă în toată vremea cât Hallorann lucrase la Overlook.
    Un copil a făcut o criză de epilepsie când se juca în tunelul din ciment, însă Hallorann nu ştia precis dacă acest fapt putea fi atribuit cântecului ucigător de sirenă al hotelului Overlook sau nu - se zvonea în rândul personalului că acel copil, singura fiică a unui frumos actor de cinema, era epileptică şi în ziua aceea uitase pur şi simplu să-şi ia medicamentele.
    Şi aşa, holbându-se la cadavrul doamnei Massey, fusese înspăimântat, dar nu complet îngrozit. Pentru că nu era ceva total neaşteptat. Teroarea a apărut în momentul când ea a deschis ochii, dezvăluind pupile argintii, complet lipsite de expresie şi a început să rânjească la el. Groaza a apărut când
    ("începuse să iasă şi venea după el".)
    A fugit atunci, cu inima ameninţând să-i iasă din piept şi nu s-a simţit în siguranţă nici măcar când a ajuns în camera lui şi a zăvorât uşa. De fapt, recunoscu acum faţă de el însuşi, în timp ce trăgea fermoarul sacului de voiaj, de atunci nu se mai simţise în siguranţă nicăieri în hotelul Overlook.
    Iar acum băiatul, îl cheamă, strigă după ajutor.
    Îşi privi ceasul. Era 5.30 p.m. Se duse la uşă, îşi aminti că acum trebuie să fie iarnă grea în Colorado, mai ales sus, în munţi, şi se întoarse la dulap. Scoase haina lungă, îmblănită din sacul de plastic în care o adusese de la curăţătorie şi o puse pe braţ. Singura haină de iarnă pe care o avea. Stinse luminile şi privi înjur. Uitase ceva?
    Da. Un singur lucru. Scoase testamentul din buzunarul de la piept şi-l strecură sub oglinda de la măsuţa de toaletă. Cu ceva noroc se va întoarce să-l ia de acolo.
    Numai cu ceva noroc, desigur.
    Ieşi din apartament, încuie uşa în urma lui, puse cheia sub preşul din papură şi coborî scările în goană spre Cadillacul său decapotabil.

                                                      3.

                            La jumătatea  drumului spre aeroportul internaţional Miami, departe de centrala telefonică de unde se ştia că fie Queems sau lingăii lui trag cu urechea la toate convorbirile, Hallorann opri la un magazin universal şi formă numărul de la United Air Lines. Zboruri spre Denver? Era unul la 6.36 p.m. Putea domnul să ajungă în timp util ?
    Hallorann se uită la ceas, 6.02 şi răspunse că putea. Erau locuri libere? Să controlez.
    Un clinchet în ureche urmat de un Montavani cu zaharină, muzică ce trebuie să-ţi facă aşteptarea mai plăcută. Nu ţi-o făcea. Hallorann îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt, alternând privirile între cadranul ceasului şi o tânără cu un bebeluş adormit în cărucior, care trecea în revistă produsele expuse. Îi era teamă că o să ajungă acasă mai târziu decât avusese intenţia, şi friptura se arde iar soţul ei - Mark? Mike? Mart? - o să fie furios.
    Trecu un minut. Două. Tocmai se hotărâse să-şi continue drumul şi să-şi asume toate riscurile, când auzi din nou vocea metalică a funcţionarului. Era un loc liber, o anulare. Era la clasa întîi. Avea vreo importanţă?
    Nu. Îl lua.
    Plătea în numerar sau cu cărţi de credit?
    Numerar, dragă, numerar. Trebuie să ajung acolo.
    Şi numele era...?
    Hallorann, doi l, doi n. Ne vedem mai târziu.
    Închise şi se grăbi spre uşă. Gândul simplu al fetei, grija din cauza fripturii îi era transmis iar şi iar, până crezu că înnebuneşte. Aşa se întâmpla câteodată, absolut fără nici un motiv prindeai câte un gând, complet izolat, complet pur şi limpede... şi de obicei complet nefolositor.

                                                         4.

                                  Aproape a reușit.
    Mergea cu optzeci la oră şi vedea deja aeroportul, când o patrulă de poliţie i-a făcut semn să tragă pe dreapta.
    Hallorann coborî geamul şi deschise gura să-i spună ceva poliţistului care dădea paginile carneţelului pe care-l ţinea în mâna.
    - Ştiu, spuse înţelegător poliţistul. E o înmormântare în Cleveland. Tatăl tău. E o nuntă înSeattle. Sora ta. Un incendiu în San Jose care a distrus bomboneria bunicului tău. Un Kmer roşu teribil aşteaptă într-un dulăpior în New York. Îmi place la nebunie bucata asta de autostradă de lângă aeroport! Şi când eram mic îmi plăceau cel mai mult poveştile.
    - Ascultaţi-mă, domnule ofiţer, fiul meu este...
    - Singura parte a poveştii pe care nu mi-o pot imagina până la sfârşit, spuse ofiţerul găsind pagina pe care o căuta în carneţel este numărul de pe carnetul de conducere al automobilistului / naratorului aflat în culpă. Aşa că fii un tip de treabă. Lasă-mă să arunc o privire.
    Hallorann privi ochii albaştri şi calmi ai poliţistului, se gândi dacă să spună pentru orice eventualitate povestea cu fiul meu - este - într-o - stare critică şi hotărî că ar înrăutăţi şi mai mult situaţia. Poliţaiul ăsta nu era Queems. Scoase portofelul.
    - Minunat, zise poliţistul. Vrei să le scoţi şi să mi le arăţi, te rog? Trebuie să văd cum o să se sfârşească toată povestea.
    Fără să rostească un cuvânt, Hallorann scoase carnetul de conducere şi actele de identitate şi i le dădu poliţistului.
    - Foarte bine. Atât de bine încât o să-ţi fac un cadou.
    - Ce? întrebă plin de speranţă.
    - După ce am să scriu toate numerele astea, o să te las să umfli un balonaş.
    - O, Isuuuse! gemu Hallorann. Domnule ofiţer, zborul meu...
    - Sssst, spuse poliţistul. Nu fii obraznic.
    Hallorann închise ochii.
    Ajunse la aeroport la 6.49, sperând în mod absurd că zborul a fost întârziat. N-a fost nevoie să întrebe.
    Monitorul care anunţa pasagerii despre plecări, spunea întreaga poveste. Zborul 901 pentru Denver, oră de decolare 6.36 EST, decolase la 6.40. Cu nouă minute înainte.
    - O, drace! exclamă Dick Hallorann.
    Şi dintr-o dată mirosul de portocale, greu şi dezgustător. De-abia a avut timp să ajungă la toaleta pentru bărbaţi înainte să sosească apelul, o lovitură asurzitoare, teribilă:
    (!!!VINO TE ROG VINO DICK TE ROG TE ROG VINO!!!)

                                                    39. Pe scară
                                                              1.

                            Unul dintre lucrurile e care le-au vândut ca să-şi mărească bugetul înainte de a se muta din Vermont în Colorado a fost colecţia de discuri de rock'n'roll vechi a lui Jack; le vânduseră la talcioc cu un dolar bucata. Unul din aceste albume, preferatul lui Danny, era un disc dublu Eddie Cochran. Wendy fusese deseori uimită de fascinaţia lui Danny pentru muzica acestui bărbat-copil care a trăit cu intensitate şi a murit tânăr... a murit, de fapt, când ea însăşi nu avea mai mult de zece ani.
    Acum, la şapte şi un sfert (ora locală) în timp ce Dick Hallorann tocmai îi povestea lui Queems despre prietenul alb al fostei sale soţii, ea îl descoperi pe Danny aşezat la jumătatea scării dintre hol şi etajul întâi, aruncând o minge roşie de cauciuc dintr-o mână într-alta şi cântând unul din cântecele de pe album.
    Vocea îi era gravă şi fără intonaţie.
    - "Aşa că urc o treaptă, două trepte, trei trepte, patru", cânta Danny, "cinci trepte, şase trepte, şapte trepte şi mai mult... şi când ajung în vârf sunt prea obosit ca să dansez..."
    Se apropie de el şi se aşeză şi ea pe o treaptă. Văzu că avea buza de jos umflată îngrozitor de tare şi avea şi sânge uscat pe bărbie. Inima îi zvâcni înspăimântată în piept, dar reuşi să vorbească pe un ton potolit.
    - Ce s-a întâmplat, amice? îl întrebă, deşi era sigură că ştia. Jack îl lovise.
    Desigur. Asta urma, nu? Roţile progresului, mai devreme sau mai târziu, te duceau înapoi de unde porniseşi.
    - L-am chemat pe Tony, spuse Danny. În sala de bal. Am căzut de pe scaun. Nu mă mai doare. Simt doar că am buza prea mare.
    - Asta s-a întâmplat? Cinstit? îl întrebă privindu-l încurcată.
    - Tăticul nu mi-a făcut nimic, răspunse. Nu astăzi.
    Îl privi ţintă, simţindu-se ciudat. Mingea ţopăia dintr-o mână într-alta. Îi citise gândurile. Fiul ei îi citise gândurile.
    - Ce... ce ţi-a spus Tony, Danny?
    - Nu contează.
    Chipul îi era calm, iar vocea de o indiferenţă care te răcea până în măduva oaselor.
    - Danny...
    Îl apucă de umăr, mai strâns decât intenţionase. Dar el nu tresări şi nici măcar nu încercă să-i dea mâna la o parte.
    ("O, noi nenorocim copilul ăsta. Nu este vorba numai de Jack; e vorba şi de mine şi poate nu suntem doar noi de vină, tatăl lui Jack, mama mea, sunt oare şi ei aici? Sigur, de ce nu? Oricum stafiile colcăie în locul ăsta, ce mai contează încă două? O, Dumnezeule din ceruri, copilul ăsta e ca una din valizele cărora le face reclamă la televizor, o calcă maşinile, o aruncă din avioane, o bagă în prese industriale. Sau ca un ceas Timex. Ticăie orice ar fi. O, Danny, îmi pare atât de rău")
    - Nu contează, spuse din nou.
    Mingea trecu dintr-o mână în cealaltă.
    - Tony nu mai poate să vină. Nu-l lasă. L-au învins.
    - Cine nu-l lasă?
    - Oamenii din hotel, spuse.
    O privi şi ochii lui nu erau deloc indiferenţi. Erau adânci şi speriaţi.
    - Şi... şi lucrurile din hotel. Sunt tot felul de lucruri aici. Hotelul e plin.
    - Poţi să vezi...
    - Nu vreau să văd, spuse el pe un ton grav şi se uită înapoi la mingea roşie. Dar pot să le aud câteodată, noaptea târziu. Sunt ca vântul, oftează împreună. În pod. Subsol. Camere. Peste tot. Am crezut că e vina mea, pentru că sunt aşa cum sunt. Cheiţa. Cheiţa de argint.
    - Danny nu... nu te necăji aşa.
    - Dar e şi el, spuse Danny. E şi tăticu. Şi eşti şi tu. Ne vor pe toţi. Îl păcălesc pe tata, îl trag pe sfoară, încercând să-l facă să creadă că pe el îl vor cel mai mult şi pentru asta o să ne ia pe toţi.
    - Dacă snowmobilul...
    - N-au vrut să-l lase, spuse Danny cu aceeaşi voce gravă. L-au făcut să arunce o piesă în zăpadă. Departe. Foarte departe. Aşa am visat. Şi el ştie că femeia aia este într-adevăr în 217.
    O privi cu ochi întunecaţi, înspăimântaţi:
    - Nu contează dacă mă crezi sau nu.
    Îl luă în braţe:
    - Te cred, Danny, spune-mi adevărul. Jack... o să încerce să ne facă vreun rău?
    - Ei o să încerce să-l împingă la asta, spuse Danny. L-am chemat pe domnul Hallorann. A spus că dacă o să am vreodată nevoie de el să-l strig. Şi l-am strigat. Dar e îngrozitor de greu. Mă oboseşte. Şi ce e mai rău e că nu ştiu dacă m-a auzit sau nu. Nu cred ca-mi poate răspunde, pentru că e prea departe pentru el. Şi nu ştiu dacă nu cumva este prea departe şi pentru mine. Mâine...
    - Ce este mâine?
    Scutură capul:
    - Nimic.
    - Unde e acum tăticul tău? întrebă ea.
    - E în pivniţă. Nu cred că o să urce în cameră în noaptea asta.
    Wendy se ridică brusc.
    - Aşteaptă-mă aici. Mă întorc în cinci minute.

                                                       2.

                            Bucătăria părea rece  şi părăsită sub lumina albă a lămpilor de neon. Se duse la poliţa de pe care atârnau cuţitele pentru tranşat carnea. Îl luă pe cel mai lung şi ascuţit, îl înfăşură într-un prosop de vase şi părăsi încăperea stingând luminile!

                                                    3.

                             Danny stătea  mai departe pe trepte, urmărind cu ochii traiectoria mingei roşii din cauciuc dintr-o mână într-alta. Cânta:
    - "Ea stă la etajul douăzeci, liftul e stricat. Aşa că urc o treaptă, două trepte trei trepte, patru..."
    ("... Lou, Lou, du-mă la Lou a mea...")
    Se opri. Ascultă.
    (".... Du-mă la Lou a mea, iubita meeea...")
    Vocea îi răsuna în minte, atât de mult părând a fi o parte a propriei fiinţe, atât de înspăimântător de aproape încât putea fi chiar o parte a propriilor sale gânduri. Era dulce şi infinit de vicleană. Îşi bătea joc de el.
    Părea a-i spune:
    ("O da, o să-ţi placă aici. Încearcă, o să-ţi placă. Încearcă, o să-ţi plaaaaaacă...")
    Acum le putea auzi din nou, întreaga adunare, fantome sau spirite sau poate hotelul însuşi, un îngrozitor parc de distracţii, în care toate spectacolele se sfârşeau tragic, în care toate picturile reprezentându-l pe bau-bau erau cu adevărat vii, în care tufele umblau, în care o cheiţă de argint putea declanşa uriaşa obscenitate. Încet şi oftând, foşnind ca necontenitul vânt al iernii care cânta pe sub streşini noaptea, vântul ucigător intonând un cântec de leagăn, vânt pe care vilegiaturiştii estivali nu l-au auzit niciodată. Era ca bâzâitul somnoros al viespilor de vară într-un cuib îngropat, adormite, criminale, începând să se trezească.
    ("De ce seamănă corbul cu un birou? Sus ajung numai foarte puţini, bineînţeles. Mai luaţi o ceaşcă de ceai"!).
    Era un sunet viu, dar fără voci, fără zgomot de respiraţie. Un om cu înclinaţii filozofice l-ar fi putut numi un sunet al sufletelor. Bunica lui Dick Hallorann, care a crescut în câmpiile sudului la sfârşitul secolului trecut, i-ar fi spus duhuri. Un psihiatru poate ca ar fi găsit un nume mai lung, ecou psihic, psihokineză. Dar pentru Danny reprezenta sunetul hotelului, bătrânul monstru, scârţâind mereu din ce în ce mai aproape în jurul lor: holuri care se întindeau în urmă prin timp şi distanţe, umbre înfometate, oaspeţi neliniştiţi care nu-şi pot găsi odihna.
    În sala de bal, cufundată în întuneric, ceasul de sub clopotul de sticlă bătu jumătatea lui şapte cu o singură notă muzicală.
    O voce răguşită, abrutizată din cauza băuturii, strigă: "Scoateţi măştile şi haideţi să ne-o tragem!"
    Wendy, la jumătatea holului, înţepeni.
    Se uita la Danny, aşezat pe trepte, care încă arunca mingea dintr-o mână într-alta.
    - Ai auzit ceva?
    Danny o privi doar o clipă şi continuă să arunce mingea dintr-o mână într-alta.
    Au dormit puţin în noaptea aceea, deşi erau împreună în spatele unei uşi zăvorâte.
    În întuneric, cu ochii larg deschişi, Danny gândi:
    ("Vrea să fie printre ei şi să trăiască veşnic. Asta vrea".)
    Wendy gândi:
    ("Dacă trebuie, îl iau pe Danny şi fugim în munţi. Dacă tot e vorba să murim, mai bine murim acolo sus".)
    Pusese sub pat cuţitul de măcelărie, înfăşurat sub prosop. La îndemână. Au moţăit puţin. Hotelul scârţâia şi trosnea în jurul lor. Afară, cerul începuse să scuipe o zăpadă grea ca plumbul.

                                                 40. La subsol

                          ("!!! Cazanul, afurisitul ăla de cazan!!!")
    Gândul acesta izbi mintea lui Jack Torrance cu toată forţa, înfigându-i-se în creier ca un avertisment stacojiu. Imediat îi urmă vocea lui Watson.
    ("Dacă uiţi, presiunea o să crească şi o să tot crească până când o să te trezeşti împreună cu familia pe luna aia blestemată... ... e construit pentru 250, dar acum ar exploda cu mult înainte... ... mie mi-ar fi frică să stau lângă el când are 180")
    Stătuse toată noaptea aici, cu nasul în cutiile cu registre, posedat parcă de o presimţire frenetică ce-i spunea că timpul este din ce în ce mai scurt şi trebuie să se grăbească. Şi totuşi încă îi scăpau indiciile esenţiale, conexiunile care ar fi clarificat totul. Avea degetele galbene şi soioase de la hârtia veche, sfărâmicioasă. Şi fusese atât de absorbit cu ceea ce făcea, încât nu verificase nici măcar o dată cazanul. Dăduse drumul la presiune cu o seară înainte, pe la şase, când coborâse. Acum era...
    Se uită la ceas şi sări în picioare răsturnând un maldăr de facturi vechi.
    Dumnezeule, era cinci şi un sfert dimineaţa.
    În spatele lui, caloriferul porni cu zgomot. Cazanul scotea nişte gemete şuierătoare.
    Alergă spre el. Faţa, tot mai trasă în ultima lună, era acum acoperită din belşug cu o barbă ţepoasă şi în general avea un aspect scofîlcit de prizonier într-un lagăr de concentrare.
    Indicatorul de presiune arăta 210. Îşi închipui chiar că vede cum pereţii bătrânului cazan, peticit şi sudat în zeci de locuri, se umflă sub apăsarea ucigaşă.
    ("Creşte... mie mi-ar fi frică să stau lângă el când are 180")
    Deodată auzi o voce interioară, rece şi ademenitoare, care îi spunea:
    ("Lasă-l. Du-te, ia-i pe Wendy şi Danny şi cară-te dracului de aici. Lasă-l să explodeze".)
    Putea aproape să vizualizeze explozia. Un tunet dublu, care mai întâi ar fi smuls inima acestui loc, apoi sufletul. Cazanul se va transforma într-o văpaie portocaliu-violetă care va împrăştia o ploaie de schije incandescente în întreaga pivniţă. Vedea în minte bucăţi înroşite de metal alergând de la podea, în pereţi, în tavan, ca nişte bile ciudate de biliard, şuierând prin aer, tăioase, purtătoare de moarte. Sigur că unele din ele vor trece ca săgeata pe sub arcada de piatră, vor aprinde hârtiile învechite şi acestea vor arde cu flăcări satanice, jucăuşe. Distruge secretele, dă foc la indicii, acesta este un mister pe care nicio fiinţă omenească nu-l va dezlega vreodată. Apoi explozia gazului, o flacără uriaşă, asurzitoare, o lumină de veghe imensă, care va transforma tot centrul hotelului într-un grătar. Scări, şi holuri, şi plafoane, şi camere, în flăcări, precum castelul din ultima secvenţă a unui film cu Frankenstein. Flăcările întinzându-se în aripi, alergând pe covorul cu jungla neagră-albastră, ca nişte oaspeţi zvăpăiaţi. Tapetul de mătase se ondulează, se carbonizează apoi.
    Nu există sprinklere, ci numai furtunele acelea demodate şi, mai mult, nu e nimeni care să le folosească. Şi nu există pe lumea asta niciun pompier care să poată ajunge aici înainte de luna martie. Arzi, drăguţă, arzi. În douăsprezece ore nu va mai rămâne decât un morman de oase.
    Acul de pe cadran arăta acum 212. Cazanul pocnea şi gemea ca o bătrână reumatică ce încearcă să se dea jos din pat. Jeturi şuierătoare de abur începuseră să joace în jurul peticelor; broboane de aliaj de sudură începuseră să sfârâie.
    Nu vedea; nu auzea. Îngheţat, cu mâna pe supapa care ar fi dat drumul la presiune şi ar fi înăbuşit focul, ochii lui Jack străluceau în orbite ca două safire.
    ("Este ultima mea şansă".)
    Singurul lucru aducător de bani şi rămas până acum neatins era poliţa de asigurare pe viaţă pe care o făcuse împreună cu Wendy în vara dintre primul şi al doilea său an la Stovington. 40.000 de dolari în caz de moarte, sumă dublată dacă el sau ea ar fi murit într-un accident de tren, accident de avion sau incendiu. Mori de o moarte misterioasă şi câştigi o grămadă de bani.
    ("Incendiu... 80.000 de dolari")
    Ar avea timp să fugă. Chiar dacă dormeau, tot ar avea timp să fugă. Aşa credea. Şi nu credea că tufele, în formă de animale, sau orice altceva, ar încerca să-i reţină dacă hotelul Overlook era mistuit de flăcări.
    ("Flăcări".)
    Acul de sub cadranul slinos, aproape opac, se apropia dansând de 215 psi.
    Îi veni în minte o altă amintire. Din copilărie. Pe crengile de jos ale mărului din spatele casei era un cuib de viespi. Unul din fraţii săi mai mari - nu-şi amintea acum care dintre ei - fusese înţepat în timp ce se legăna în cauciucul pe care tatăl lor îl atârnase de o creangă. Era spre sfârşitul verii, atunci când viespile au comportamentul cel mai periculos.
    Tatăl lor, tocmai întors acasă de la lucru, îmbrăcat în uniforma albă, cu mirosul de bere înconjurându-i chipul ca o ceaţă fină, şi-a adunat toţi fiii, Brett, Mike şi micuţul Jacky, şi le-a spus ca are de gând sa scape de viespi.
    "Priviţi acum", spusese, zâmbind şi clătinându-se puţin (nu folosea bastonul pe vremea aceea, accidentul cu camionul urma să se întâmple peste câţiva ani). "Poate că o să învăţaţi şi voi ceva. Tatăl meu mi-a arătat şmecheria asta".
   A adunat o grămadă mare de frunze umezite de ploaie sub ramura pe care era aşezat cuibul de viespi, un fruct cu mult mai periculos decât merele zbârcite dar gustoase pe care le făcea de obicei pomul lor pe la sfârşitul lui septembrie, peste încă vreo două săptămâni. A aprins frunzele. Ziua era senină şi fără pic de vânt. Frunzele au ars mocnit, fără flăcări adevărate şi au emanat un miros - o aromă - care-i revenea în nări în fiecare toamnă, când oamenii greblau frunzele, făceau mormane şi le dădeau foc. Un miros dulce cu iz amărui, bogat şi evocator. Frunzele care mocneau au produs un fum gros care s-a înălţat, ascunzând privirii cuibul.
    Tatăl lor a lăsat focul să ardă mocnit toată după-amiaza. A stat pe terasă, a băut bere şi a aruncat cutiile goale în găleata de plastic a soţiei sale, în timp ce cei doi fii ai săi mai mari stăteau de-o parte şi de alta, iar micuţul Jacky era aşezat pe trepte, la picioarele sale, jucându-se cu o maşinuţă şi repetând monotonacelaşi fragment de melodie:
    ..."Inima ta trădătoare... o să te facă să plângi... inima ta trădătoare... o să te dea de gol..."
    La şase şi un sfert, chiar înainte de cină, tăticul lor s-a îndreptat spre măr, fiii lui urmându-l prudenţi. Într-o mână avea o sapă de grădină. A dat frunzele la o parte, înăbuşind focul. Apoi a ridicat sapa, cu mânerul în sus, clătinându-se şi clipind des şi, după două sau trei încercări, a dat cuibul jos.
    Băieţii s-au refugiat la adăpostul terasei, dar tăticul s-a aplecat asupra cuibului, legănându-se şi clipind.
    Jacky s-a furişat înapoi ca să vadă ce se întâmplă. Câteva viespi se târau ameţite pe terenul pergamentos al proprietăţii lor, însă nu încercau să-şi ia zborul. Din interiorul cuibului, acel loc întunecat şi ciudat, s-a auzit un sunet din acelea pe care nu le mai uiţi niciodată: un bâzâit grav, somnoros, ca sunetul produs de cablurile de înaltă tensiune.
    "De ce nu încearcă să te înţepe, tăticule?" întrebase el atunci.
    "Fumul le îmbată, Jacky. Du-te şi adu-mi canistra cu benzină".
    Alergă să o aducă. Tăticul a îmbibat cuibul cu benzină.
    "Acum dă-te-napoi, Jacky, dacă nu vrei să-ţi pârleşti sprâncenele".
    S-a dat la o parte. De undeva, din faldurile voluminoase ale jachetei sale albe, tăticul a scos un chibrit. L-a aprins, frecându-l de unghie şi l-a aruncat în cuib. A urmat o explozie alb-portocalie, aproape mută în ferocitatea ei. Tăticul se dăduse şi el la o parte, hohotind sălbatic.
    - Focul, a spus tăticul, întorcându-se zâmbind spre Jacky. Focul omoară orice.
    După cină băieţii au ieşit din nou în lumina amurgului ca să vegheze solemn cuibul carbonizat. Din interiorul fierbinte se auzea sunetul corpurilor insectelor care pocneau ca floricelele de porumb.
    Indicatorul de presiune arăta 220. Un vaiet metalic se acumula în măruntaiele cazanului. Jeturi de abur se înălţau dintr-o sută de locuri, ca ţepii de arici.
    ("Focul omoară orice”)
    Jack tresări. Aţipise... şi se dusese, aşa aţipit, aproape până în lumea de apoi. Centru numele lui Dumnezeu, la ce-i zburase gândul? Treaba lui era să aibă grijă de hotel. El era îngrijitorul.
    Din cauza panicii, palmele i se acoperiră brusc cu o transpiraţie lipicioasă, încât nu reuşi să apuce supapa de prima dată. Apoi îşi încleştă degetele pe ea. O răsuci o dată, de două ori, de trei ori. Urmă un şuierat gigantic.
    Răsuflarea dragonului. O ceaţă caldă ca la tropice se ridică de sub cazan şi îl învălui. O clipă nu mai putu să vadă cadranul, dar se gândi că aşteptase prea mult; mugetul, bubuitul din cazan crescuse, urmat de o serie de bubuituri puternice şi de scrâşnetul asurzitor al metalului.
    Când aburul se mai împrăştie, văzu că indicatorul coborâse la 200 şi încă mai cobora. Jeturile care scăpau de lângă peticele sudate începură să-şi piardă forţa. Ţipetele, scârţâitul începură să se diminueze.
    O sută nouăzeci... o sută optzeci... o sută şaptezeci şi cinci...
    ("Cobora panta, cu nouăzeci de mile pe oră, când fluieratul s-a transformat în urlet...")
    Dar nu mai credea că o să explodeze acum. Presiunea coborâse la o sută şaptezeci.
    ("...l-au găsit într-o epavă, cu mâna la gât, opărit de aburul ucigător".)
    Se îndepărtă de cazan, respirând sacadat, tremurând. Îşi privi palmele şi văzu că îi apăruseră deja băşici.
    Dă-le dracului de băşici, gândi, şi scoase un hohot tremurat de râs. Aproape că a murit cu mâna la gât, aşa, ca mecanicul ăla din "The Wreck of the Old 97", Casey. Şi, mai grav încă, ar fi ucis hotelul Overlook.
    Ultimul eşec, de-a dreptul cutremurător. S-a ratat ca profesor, ca scriitor, ca sot şi ca tată. A eşuat chiar şi ca beţiv. Şi nu mai avea ce face în meseria asta veche a eşecurilor decât să arunce în aer clădirea de care se presupunea că ar fi trebuit să aibă grijă. Şi nu era o clădire oarecare. În niciun caz.
    Cristoase, ce nevoie simţea să bea un pahar!
    Presiunea scăzuse până la 80. Cu prudenţă, strâmbându-se puţin din cauza durerii din palme, închise supapa. Dar de acum înainte cazanul trebuie supravegheat mult mai bine. S-ar putea să fi fost serios avariat. Nu o să-l lase să mai depăşească 100 tot restul iernii. Şi dacă o să le fie niţel frig, o să strângă din dinţi şi o să îndure.
    Îşi spărsese două băşici. Mâinile îi pulsau dureros, ca dinţii cangrenaţi.
    Un pahar. Un pahar l-ar pune pe picioare şi în toată casa nu se găsea nimic altceva de băut, în afară de vinul din bucătărie. În momentul acela o băutură ar avea efecte terapeutice. Pe Dumnezeu, chiar aşa.
    Anestezice.
    Îşi făcuse datoria şi acum avea nevoie de nişte anestezice, de ceva mai tare decât pastilele de Excedrin. Dar nu exista aşa ceva în casă.
    Îşi aminti sclipirea tainică a sticlelor de-abia desluşite.
    Salvase hotelul. Hotelul va dori cu siguranţă să-l recompenseze. Era sigur de asta. Îşi scoase batista din buzunarul de la spate şi se îndreptă spre scară. Îşi frecă gura. Un pahar mic. Atâta tot. Unul singur. Să-i mai aline durerea.
    Servise hotelul Overlook şi acum hotelul Overlook îl va servi la rândul său. Era sigur de asta. Paşii săi pe trepte erau vioi şi nerăbdători, paşii grăbiţi ai cuiva care s-a întors acasă dintr-un război îndelungat şi amar. Era 5.20 dimineaţa.

                                               41. Revărsatul zorilor

                             Cu un geamăt înăbușit, , Danny se trezi dintr-un vis îngrozitor. Avusese loc o explozie. Un incendiu.
    Hotelul Overlook ardea până în temelii. Împreună cu mămica, urmărea incendiul de pe peluza din faţă.
    Mămica a spus:
    "Uite, Danny. Uită-te la tufe".
    Privise într-acolo. Toate erau moarte. Frunzele căpătaseră o culoare cafenie, sufocantă. Se putea vedea, printre crengile dese, care arătau acum ca scheletele cadavrelor pe jumătate mutilate. Şi în clipa aceea, tăticul lui a tâşnit prin uşile duble ale hotelului şi ardea ca o torţă. Avea hainele în flăcări, pielea îi căpătase un bronz închis şi sinistru, care se întuneca tot mai mult în fiecare clipă, părul ii era o vâlvătaie.
    Atunci s-a trezit, cu ghearele groazei înfingându-i-se în gât, cu mâinile mototolind spasmodic cearşaful şi pătura. Ţipase oare? Privi spre mama lui. Wendy stătea întinsă, adormită, cu pătura trasă până sub bărbie, cu o şuviţă din părul de culoarea porumbului pe obraz. Ea însăşi părea un copil. Nu, nu ţipase.
    În timp ce stătea în pat, cu ochii ţintă în tavan, coşmarul începu să pălească. Avea senzaţia ciudată că o tragedie
    (incendiu? explozie?)
    fusese evitată la milimetru. Lăsă mintea să-i hoinărească în căutarea tatălui său şi-l găsi undeva la parter. În hol. Danny forţă puţin mai mult, încercând să ajungă în interiorul tatălui său. Nu era bine. Pentru că tăticul său se gândea la Lucrul Rău. Se gândea cât
    ("de bune ar fi unul sau două pahare nu-mi pasă că soarele a răsărit undeva în lume mai ţii minte Al cum tot glumeam aşa? gin şi tonic bourbon cu o picătură de bitter scotch cu sifon rom şi coca-cola ce mi-e una ce mi-e alta un pahar pentru mine şi unul pentru tine marţienii au aterizat undeva în lume Princeton sau Houston sau alt loc blestemat cu toate acestea suntem în timpul sezonului şi nici unul din noi nu este")
    (IEŞI DIN MINTEA LUI, CĂCAT CU OCHI CE EŞTI!)
    Se dădu îngrozit înapoi din faţa acestei voci venite de undeva dinăuntru, cu ochii măriţi, cu unghiile zgâriind tăblia patului. Vocea nu aparţinea tatălui său ci unui imitator iscusit. Era o voce cunoscută. Răguşită, brutală şi totuşi cu accente de amuzament găunos.
    Atât de aproape era?
    Dădu pătura la o parte şi se aşeză pe marginea patului. Îşi căută papucii pe sub pat şi-i încălţă. Se duse la uşă, o deschise şi alergă spre coridorul principal, dezmierdând pluşul covorului cu papucii. Ajunse la colţ.
    La jumătatea coridorului, între el şi scară, era un bărbat aşezat în patru labe.
    Danny înlemni.
    Bărbatul ridică privirea spre el. Avea ochii mici şi roşii. Purta un costum ciudat, argintiu, presărat cu paiete. Costum de câine, îşi dădu Danny seama. Din şezutul acestei creaturi stranii ieşea o coadă lungă şi fleşcăită, cu un smoc la vârf. Costumul era prevăzut cu un fermoar pe spate. La stânga lui se afla un cap de câine sau de lup, cu orbitele golite deasupra botului, cu gura deschisă într-un mârâit inutil prin care se  vedea modelul negru şi albastru al covorului, printre colţi ce păreau a fi făcuţi din mucava. Gura, bărbia şi obrajii bărbatului erau mânjiţi cu sânge.
    Începu să mârâie la Danny. Rânjea, de fapt, dar mârâitul era real. Adânc, gutural, un sunet primitiv, înfiorător. Apoi începu să latre. Şi dinţii îi avea mânjiţi cu sânge. Începu să se târască înspre Danny, trăgându-şi coada moale după el. Capul costumului de câine zăcea nebăgat în seamă pe covor, privind în gol undeva peste umărul lui Danny.
    - Lasă-mă să trec, spuse Danny.
    - În ruptul capului - în ruptul capului - în ruptul capului, răspunse omul-câine.
    Ochii săi mici şi roşii erau fixaţi cu atenţie asupra chipului lui Danny. Continuă să rânjească:
    - O să te mănânc din cap până în picioare, băieţelule. Şi cred că o să încep cu puţişoara ta dolofană.
    Începu să ţopăie cu vioiciune, cu salturi mici şi mârâind.
    Nervii lui Danny cedară. Fugi înapoi în holişorul care ducea la camerele lor, aruncând priviri îngrozite peste umăr. Îl urmă un amalgam de urlete, lătrături şi mârâituri, întrerupt de bolboroseli şi chicoteli nedesluşite.
    Danny se opri tremurând.
    - Scoal-o! strigă de după colţ omul-câine beat.
    Vocea lui era violentă şi în acelaşi timp disperată.
    - Scoal-o, Harry, ticălosule, avortonule! Nu-mi pasă câte cazinouri şi companii aeriene şi case de filme ai! Ştiu ce-ţi place atunci când nu te afli în intimitatea căminului tău! Scoal-o! O să mă umflu... şi o să suflu... până când o să dărâm casa lui Harry Derwent!
    Încheie cu un urlet prelung şi înfiorător care păru să se transforme într-un strigăt de furie şi durere chiar înainte să se stingă.
    Cuprins de teamă, Danny se întoarse spre uşa închisă a dormitorului şi se îndreptă spre ea. O deschise şi vârî capul înăuntru. Mămica dormea în aceeaşi poziţie. Numai el auzise toate acestea.
    Închise cu grijă uşa şi se întoarse la intersecţia dintre holul lor şi coridorul principal, sperând că omul-câine plecase, aşa cum dispăruse şi sângele de pe pereţii Apartamentului Prezidenţial. Prudent, aruncă o privire pe după colţ.
    Bărbatul costumat în câine încă mai era acolo. Îşi pusese capul la loc şi ţopăia în patru labe lângă scară, încercând să-şi prindă coada. Din când în când sărea, mârâind înfundat, ca un câine adevărat.
    - Mârrrrrrrrr... Hamhamhamhamhamham! Mârrrrrrrrrrrr! Sunetele acestea ieşeau cavernos prin rânjetul îngheţat al măştii stilizate, dar printre ele se mai desluşeau şi alte sunete, care ar fi putut fi foarte bine suspine sau hohote de râs.
    Danny reveni în dormitor şi se aşeză pe patul pliant, acoperindu-şi ochii cu mâinile. Hotelul preluase iniţiativa. Poate că la început, toate lucrurile care se întâmplaseră fuseseră doar nişte simple accidente. Poate că la început lucrurile pe care le văzuse fuseseră într-adevăr ca pozele înspăimântătoare dintr-o carte şi nu-i puteau face nici un rău. Numai că acum hotelul controla toate aceste lucruri şi puteau face rău. Hotelul Overlook nu voise ca el să ajungă la tatăl său. Asta ar fi stricat toată distracţia. Aşa că l-a pus pe omul-câine în calea sa, aşa cum pusese animalele din tufe între el şi drum.
    Dar tăticul lui putea să vină aici. Şi mai devreme sau mai târziu o va face.
    Începu să plângă, lacrimile rostogolindu-i-se tăcute pe obraji. Era prea târziu. O să moară, toţi trei, iar atunci când hotelul Overlook se va redeschide la primăvară, ei vor fi aici, ca să-i întâmpine pe oaspeţi împreună cu celelalte fantome. Femeia din cadă. Omul-câine. Lucrul acela negru şi oribil care fusese în tunelul de ciment.
    Vor fi...
    ("încetează! încetează chiar acum!")
    Îşi şterse furios lacrimile cu dosul palmei. O să încerce cât de tare o să poată să împiedice ce avea să se întâmple. Să nu i se întâmple lui nimic, nici tăticului şi nici mămicii sale. Va încerca cât de tare o să poată.
    Închise ochii şi-şi trimise gândul în depărtări, înalt, ca o săgeată dură de cristal.
    (!!!DICK TE ROG VINO REPEDE AVEM NECAZURI MARI DICK AVEM NEVOIE)
    Şi, pe neaşteptate, în întunericul din spatele pleoapelor, lucrul acela care-l urmărise prin coridoarele întunecate din Overlook în visele lui, se afla aici, chiar aici, o creatură uriaşă îmbrăcată în alb, cu o bâtă preistorică ridicată deasupra capului:
    "O să te fac să încetezi! Javră nenorocită! O să te fac să încetezi pentru că sunt TATĂL TĂU!"
    - Nu!
    Se smuci revenind în realitatea dormitorului, cu ochii ieşiţi din orbite, ţipetele rostogolindu-i-se neputincioase din gură, în timp ce mama lui se trezi brusc şi se ridică în pat, strângând cearşaful la piept.
    - Nu, tăticule, nu, nu, nu...
    Şi amândoi auziră atunci şuieratul ucigaş al bâtei invizibile, tăind aerul undeva foarte aproape, apoi stingându-se, lăsând loc tăcerii, iar el alergă la mama lui şi i se cuibări în braţe, tremurând ca un  iepuraş prins în capcană.
    Hotelul Overlook nu avea nici cea mai mică intenţie să-l lase să-l cheme pe Dick. Şi asta ar fi stricat distracţia.
    Erau singuri.
    Afară, ninsoarea cădea tot mai deasă, punând o perdea între ei şi restul lumii.

                                               42. În înaltul văzduhului
                                                             1.

                                Avionul lui Dick Hallorann a fost anunţat la 6.45 a.m., însă funcţionarul aeroportului l-a ţinut lângă Poarta 31 până la ultimul anunţ, la 6.55. Hallorann îşi schimba nervos sacul de voiaj dintr-o mână în alta şi îl aştepta, împreună cu funcţionarul, pe un tip, Carlton Vecker singurul pasager al cursei 196 de la Miami la Denver, care nu apăruse încă.
    - În regulă, spuse funcţionarul şi-i înmână lui Hallorann un bilet albastru, pentru clasa întâi. Aţi avut noroc. Vă puteţi îmbarca, domnule.
    Hallorann se precipită spre rampa de îmbarcare şi-i arătă biletul stewardesei cu zâmbet mecanic.
    - Servim micul dejun în avion, spuse ea. Dacă doriţi...
    - Doar cafea, păpuşico, răspunse el şi se îndreptă pe intervalul dintre scaune spre un loc în compartimentul pentru fumători.
    Tot îl aştepta pe Vecker, cel neprezentat la timp, să se ivească în ultima clipă în pragul uşii ca un drăcuşor-din-cutie. Femeia aşezată pe scaunul de lângă fereastră citea "Tu singur îţi poţi fi cel mai bun prieten", cu o expresie acră, neîncrezătoare, pe chip. Hallorann îşi prinse centura de siguranţă şi apoi se apucă bine cu mâinile sale mari şi negre de braţele scaunului, promiţându-i lui Carlton Vecker cel absent că va fi nevoie de el şi încă cinci băieţi zdraveni de la liniile aeriene ca să-l ia de acolo. Nu-şi dezlipea ochii de pe cadranul ceasului. Cu o încetineală înnebunitoare, acesta ticăia minutele până la ora 7.00, ora de decolare a avionului.
    La 7.05, stewardesa i-a informat că vor avea o mică întârziere, în timp ce echipa tehnică de la sol verifică încă o dată unul din zăvoarele trapei de la cala de bagaje.
    - Cretini, mormăi Dick Hallorann.
    Femeia cu figură ascuţită îşi întoarse spre el faţa cu aceeaşi expresie acră şi neîncrezătoare şi apoi îşi aplecă din nou ochii pe carte.
    Îşi petrecuse noaptea în aeroport, umblând de la un birou al unei companii aeriene la altul - United, American, TWA, Continental, Braniff - vânând vânzătorii de bilete. Cândva, după miezul nopţii, când îşi bea a opta sau a noua ceaşcă cu cafea în restaurant, ajunsese la concluzia că a fost un imbecil pentru că şi-a luat toată povestea asta pe umeri. Existau autorităţile. Se îndreptase spre cea mai apropiată cabină telefonică şi, după ce a vorbit cu trei centrale diferite, a reuşit să obţină numărul de telefon pentru cazuri de urgenţa al Conducerii Parcului Naţional din Munţii Stâncoşi.
    Bărbatul care a răspuns la telefon avea o voce extrem de obosită. Hallorann şi-a dat un nume fals şi a spus că erau problem e la Hotelul Overlook, la vest de Sidewinder. Probleme grave.
    A fost lăsat să aştepte.
    Pădurarul (Hallorann a presupus că era pădurar) s-a întors după cinci minute.
    - Au un emiţător? a spus pădurarul.
    - Sigur că au un emiţător, a zis Hallorann.
    - N-am primit niciun apel de ajutor din partea lor.
    - Omule, asta nu contează. Sunt...
    - Mai exact, ce fel de probleme au, domnule Hall?
    - E o familie acolo sus. Îngrijitorul şi familia lui. Cred că el a înnebunit puţin, înţelegi? Şi mai cred că soţia şi băieţelul nu sunt în siguranţă.
    - Pot să vă întreb de unde aveţi această informaţie, domnule?
    Hallorann închise ochii:
    - Cum te cheamă, omule?
    - Tom Staunton, domnule.
    - Ei bine, Tom, ştiu. O să fiu cât de sincer pot cu tine. Sunt probleme mari acolo sus. Poate chiar ucigător de mari. Te prinzi ce-ţi zic?
    - Domnule Hall, totuşi trebuiesă-mi spuneţi cum...
    - Ascultă, a spus Hallorann. Îţi spun că ştiu. Acum câţiva ani acolo a fost un tip pe care îl chema Grady! Şi-a omorât soţia şi cele două fetite şi apoi s-a sinucis. Îţi spun că povestea asta o să se întâmple din nou dacă nu vă mişcaţi cururile acolo ca să-l împiedicaţi!
    - Domnule Hall, dumneavoastră nu sunaţi acum din Colorado.
    - Nu. Dar ce importantă...
    - Dacă nu sunteţi în Colorado, nu sunteţi în raza de acţiune a emiţătorului de la Overlook. Dacă nu sunteţi în raza de acţiune, nu aţi fi putut intra în nici un fel de contact cu... hm...
    Se auzi un foşnet stins de hârtii.
    - ... cu familia Torrance. Cât aţi aşteptat, am încercat să le telefonez. Telefonul lor nu funcţionează, fapt care nu este neobişnuit. Sunt douăzeci şi cinci de mile de cabluri telefonice între hotel şi centrala din Sidewinder. Concluzia mea este că s-a produs o avarie.
    - Of, omule, cum poţi să fii atât de...
    Dar disperarea lui era prea mare ca să găsească un adjectiv potrivit. Dintr-o dată, iluminarea:
    - Cheamă-i! strigă.
    - Domnule?
    - Ai emiţător, au emiţător. Aşa că poţi să-i chemi! Cheamă-i şi întreabă-i ce se întâmplă!
    O scurtă tăcere, apoi din nou susuratul legăturii telefonice interurbane.
    - Ai încercat, nu-i aşa? întrebă Hallorann. De asta m-ai lăsat să aştept atât. Ai încercat telefonul şi după aia ai încercat emiţătorul şi n-ai primit niciun răspuns, dar tot nu crezi ca s-a întâmplat ceva... ce faceţi voi acolo? Staţi în cur şi jucaţi table?
    - Nu, nu facem aşa ceva, a zis mânios Staunton.
    Hallorann s-a simţit uşurat când a auzit iritarea din vocea pădurarului. Pentru prima oară şi-a dat seama că stă de vorbă cu un om şi nu cu o înregistrare.
    - Sunt singurul care am mai rămas aici, domnule. Toţi ceilalţi pădurari din parc, plus paznicii de animale, plus mulţi voluntari sunt sus, pe vârful Hasty Notch, riscându-şi vieţile pentru trei imbecili cu experienţă de numai şase luni în alpinism care au hotărât să încerce să escaladeze versantul nordic al masivului King's Ram. S-au împotmolit la jumătatea drumului şi poate că o să coboare, dar la fel de bine s-ar putea să nu coboare. Sunt şi două elicoptere acolo şi oamenii din ele îşi riscă şi ei vieţile, pentru că aici e noapte şi a început să ningă. Aşa că, dacă încă mai aveţi probleme în a pricepe cum stau lucrurile, vă pot da o mână de ajutor. Unu: nu am pe nimeni pe care să-l pot trimite la Overlook. Doi: Hotelul Overlook nu este o prioritate pentru noi - ce se întâmplă în parc constituie o prioritate. Trei: până în zori nici unul din elicopterele acelea nu vor mai putea zbura, pentru că o să ningă ca la nebuni, după cum spune prognoza Serviciului Meteorologic Naţional. Înţelegeţi situaţia?
    - Mda, a spus Hallorann încet. Înţeleg.
    - Acum, eu cred că nu am putut să-i prind cu emiţătorul dintr-un motiv foarte simplu. Nu ştiu cât este ceasul acolo unde sunteţi dumneavoastră, dar aici este nouă şi jumătate seara. Cred că s-au dus la culcare. Dacă dumneavoastră...
    - Succes cu alpiniştii tăi, omule, a mai spus Hallorann. Dar vreau să-ţi spun că ei nu sunt singurii care s-au împotmolit în munţi pentru că nu au ştiut în ce se bagă.
    Apoi a pus receptorul în furcă.

                                                        2.

                           La 7.20, Boeingul 747 a ieşit greoi pe pistă, s-a întors şi a început să ruleze. Hallorann lăsă să-i scape un oftat prelung şi mut. Carlton Vecker, oriunde te-ai afla, poţi să crăpi de ciudă!
    Cursa 196 s-a despărţit de sol la 7.28 şi la 7.31, în timp ce lua înălţime, gândul ca un pistol se declanşă din nou în capul lui Dick Hallorann. Umerii i s-au cocoşat inutil în faţa mirosului de portocale, iar apoi s-au cutremurat spasmodic. Fruntea i s-a încreţit, buzele i se contorsionară într-o grimasă de durere.
    (fii DICK TE ROG VINO REPEDE AVEM NECAZURI MARI DICK AVEM NEVOIE)
    Şi atâta tot. A dispărut pur şi simplu, dintr-o dată. Nu s-a mai stins de data aceasta. Comunicarea a fost retezată curat, de parcă se folosise un cuţit. Se sperie. Mâinile, încleştate încă de braţele scaunului se albiră aproape de tot. Avea gura iască. Băiatul păţise ceva. Era sigur... Dacă cineva făcuse rău copilului...
    - Întotdeauna reacţionaţi atât de violent la decolări?
    Privi în jur. Vorbise femeia cu ochelarii cu rame de baga.
    - Nu-i vorba de asta, zise Hallorann. Am o plăcută de oţel în cap. Din război, în Coreea. Din când în când ma înjunghie. Vibrează, înţelegeţi. Dă semnalul.
    - Chiar aşa?
    - Da, doamnă.
    - Soldatul de rând este acela care se jertfeşte pentru orice intervenţie străină, zise pe un ton sumbru femeia cu figură ascuţită.
    - Chiar aşa?
    - Chiar aşa. Această ţară trebuie să jure că va renunţa la micile ei războaie murdare. CIA a stat la originea fiecărui război murdar pe care l-a dus America în acest secol. CIA şi diplomaţia dolarului.
    Îşi deschise cartea şi începu să citească. Semnul care îi avertiza să nu fumeze se stinsese. Hallorann privi pământul care se îndepărta şi se întrebă dacă băiatul păţise ceva. Începuse să ţină mult la copil şi era conştient că părinţii săi nu-l meritau.
    Spera din tot sufletul că ei vor reuşi să aibă grijă de Danny.

                                                43. Băutură pe gratis

                            Jack stătea  în restaurant, chiar în faţa uşilor batante care dădeau în Salonul Colorado, cu urechile ciulite, ascultând. Surâdea uşor.
    De jur împrejurul lui, Hotelul Overlook revenea la viaţă.
    Era greu de spus cum de ştia asta, dar bănuia că nu era mare diferenţă de percepţiile pe care le avea Danny din când în când... aşchia nu sare departe de trunchi. Nu se zicea aşa?
    Nu era vorba de o percepţie de imagine sau sunet, deşi era foarte apropiată de toate acestea, separată însă de aceste simţuri de una din cele mai străvezii cortine perceptuale. Era de parcă un alt Overlook apăruse numai la câţiva centimetri în spatele celui adevărat, separat de lumea reală (ca şi când ar exista vreo lume reală, gândi Jack) dar ajungând treptat să se echilibreze cu aceasta. Îşi aduse aminte de filmele în trei dimensiuni pe care le văzuse în copilărie. Dacă te uitai la ecran, fără ochelari speciali, vedeai o imagine dublă - cam ceea ce simţea el acum. Dar totul căpăta sens atunci când îţi puneai ochelarii.
    Toate epocile hotelului erau adunate laolaltă, toate, cu excepţia celei prezente, Epoca Torrance. Şi aceasta se va alătura celorlalte foarte curând. Asta era bine. Asta era foarte bine.
    Aproape că reuşea să audă clinchetul trufaş al clopoţelului argintat de la recepţie, chemând băieţii de serviciu, în timp ce bărbaţi în jachete la modă în anii '20 se înregistrau, iar bărbaţi în costume la două rânduri, la modă în anii '40, plecau.
    Trebuiau să fie şi trei călugăriţe aşezate în faţa şemineului, aşteptând să se micşoreze coada de la recepţie şi, în picioare în spatele lor, eleganţi, cu ace de cravată bătute în diamante la cravatele lor cu model alb şi albastru, Charles Grondin şi Vito Gienelli, discutau despre profit şi pierderi, despre viaţă şi moarte. Vreo douăsprezece camioane se îngrămădeau lângă platformă. În sala de bal din aripa estică, zeci de conferinţe de afaceri aveau loc simultan, la câţiva centimetri distanţă în timp una de alta. Se desfăşura şi un bal costumat. Mai erau serate, recepţii nupţiale, petreceri pentru zile de naştere, aniversări. Se discuta despre Neville Chamberlain şi despre Arhiducele Austriei. Muzică. Râsete. Beţie. Istericale. Puţină dragoste, dar nu aici, aici era în permanenţă o senzualitate subînţeleasă. Şi aproape că auzea toate acestea plutind prin hotel, alcătuind o cacofonie graţioasă. Chiar în restaurant, unde stătea el, mic dejun, prânz şi cină timp de şaptezeci de ani erau servite simultan chiar în spatele lui. Aproape că... nu, tăiaţi cuvântul "aproape".
    Putea să le audă, slab încă, dar desluşit - aşa cum auzi tunetul de la mare distantă într-o zi de vară. Îi auzea pe toţi, pe toţi aceşti străini frumoşi. Începea să devină conştient de prezenţa lor, aşa cum ei fuseseră conştienţi de prezenţa lui chiar de la bun început.
    În această dimineaţă toate camerele de la Overlook erau ocupate.
    Casa era plină.
    Şi de după uşile batante venea plutind, ondulându-se leneş, ca fumul de ţigară, un murmur scăzut de conversaţie. Râs de femeie, grav, gutural, din acela care pare a vibra într-un cerc magic în jurul viscerelor şi organelor genitale. Ferestrele luminate dulce de semiobscuritatea caldă. Sunetul casei de bani, înregistrând preţul unui gin, al unui cocktail Manhattan, al unui gin fîzz, al unui cocktail cu rom. Tonomatul, revărsându-şi melodiile de bar, suprapunându-se una peste cealaltă în timp.
    Împinse uşile batante şi intră.
    - Bună, băieţi, spuse încetişor Jack Torrance. Am fost plecat, dar acum m-am întors.
   - Bună seara, domnule Torrance, spuse Lloyd, bucurându-se în mod evident. Suntem fericiţi să vă vedem.
    - Mă bucur că m-am întors, Lloyd, zise el cu gravitate şi încălecă un scaun înalt de bar, aşezându-se între un bărbat îmbrăcat într-un costum albastru intens şi o femeie cu ochi împăienjeniţi, îmbrăcată într-o rochie neagră, care cerceta adâncurile unui cocktail cu gin şi lămâie.
    - Ce doriţi, domnule Torrance?
    - Martini, răspunse, cu o deosebită plăcere.
    Se uită la rafturile din spatele barului, înţesate cu sticle care licăreau stins, acoperite cu dopurile de argint.
    Jim Beam. Wild Turkey. Gilby's. Sharrod's Private Label. Toro. Seagram's. Sentimentul că în sfârşit a ajuns acasă.
    - Un marţian mare, te rog, spuse. Au aterizat pe undeva în lumea asta, Lloyd.
    Îşi scoase portofelul şi, cu mare grijă, întinse pe tejgheaua barului o bancnotă de douăzeci.
    În timp ce Lloyd prepara băutura, Jack privi peste umăr. Toate separeurile erau ocupate. Unii dintre ocupanţi erau costumaţi... o femeie în şalvari transparenţi şi sutien presărat cu strasuri, un bărbat cu un cap de vulpe răsărind viclean din gulerul costumului de seară, un bărbat în costum argintiu de câine care gâdila nasul unei femei în sarong cu moţul din capătul cozii sale lungi, spre amuzamentul tuturor.
    - Nu aveţi nimic de plată, domnule Torrance, spuse Lloyd aşezând paharul pe bancnota lui Jack. Ordinul directorului.
    - Director?
    Simţi o uşoară nelinişte. Cu toate acestea ridică paharul cu martini şi-l clătină uşor, urmărind cum măslina se cufundă în adâncurile băuturii.
    - Desigur. Directorul.
    Zâmbetul lui Lloyd se lăţi şi mai mult, însă ochii îi erau cufundaţi în umbra orbitelor iar pielea îi era îngrozitor de albă, ca pielea unui cadavru.
    - Mai târziu, domnul director doreşte să aibă grijă el însuşi ca fiul dumneavoastră să se simtă bine. Arată un deosebit interes faţă de fiul dumneavoastră. Danny este un băiat talentat.
    Aromele de ienupăr care se ridicau din pahar îl scoteau din minţi într-un mod extraordinar de plăcut, dar în acelaşi timp păreau a-i întuneca raţiunea. Danny? Ce era toată povestea asta cu Danny? Şi ce căuta el într-un bar cu un pahar în mână?
    FĂCUSE LEGĂMÂNT. TREBUIA SĂ STEA PE USCAT, ÎN DEŞERT. JURASE SĂ SE LASE.
    Ce ar putea să dorească ei de la fiul lui? Ce ar putea să dorească ei de la Danny? Wendy şi Danny nu aveau niciun amestec. Încercă să desluşească răspunsul în ochii umbriţi ai lui Lloyd, dar era mult prea mult întuneric acolo, mult prea mult întuneric, era ca şi când ai încerca să citeşti vreo emoţie în orbitele golite ale unui craniu.
    ("Pe mine trebuie că mă vor... nu-i aşa? Eu sunt acela. Nu Danny şi nici Wendy. Eu sunt cel căruia îi place aici. Ei au vrut să plece. Eu sunt cel care s-a ocupat de snowmobil... care a cercetat registrele vechi. ...care a dat drumul presiunii din cazan... care a minţit... care practic şi-a vândut sufletul... ce ar putea să vrea de la el?")
    - Unde este directorul?
    A încercat să pună întrebarea pe un ton indiferent, însă cuvintele parcă au ieşit printre buze deja amorţite de prima băutură, ca nişte vorbe rostite mai degrabă într-un coşmar decât într-un vis frumos.
    Lloyd zâmbi numai.
    - Ce vreţi cu fiul meu? Danny nu este amestecat... nu-i aşa?
    Auzi ruga neascunsă din propria-i voce.
    Fata lui Lloyd păru că începe să curgă, să se transforme, devenind ceva otrăvitor. Pielea aceea albă deveni pergamentoasă, de un galben hepatic, crăpându-se. Bube roşii erupseră prin piele, iar din ele curgea un lichid cu miros pestilenţial. Picături de sânge ţâşniră de pe fruntea lui Lloyd ca stropii de transpiraţie. Şi de undeva se auzi un clopoţel de argint care bătea sfertul de oră.
    ("Scoateţi măştile, scoateţi măştile!")
    - Vă rog să va beţi băutura, domnule Torrance, spuse Lloyd încetişor. Aceasta nu este o problemă care să vă mai intereseze. Nu în acest moment.
    Îşi ridică din nou paharul, îl duse la buze şi ezită. Auzi pocnetul sec, oribil, din clipa când s-a rupt braţul lui Danny. Văzu bicicleta cum zbură strivită peste capota maşinii lui Al, zgâriind parbrizul. Văzu roata solitară prăbuşită în drum, cu spiţele răsucite îndreptate spre cer, ca nişte corzi de pian frânte.
    Îşi dădu brusc seama că încetase orice conversaţie în jur.
    Privi peste umăr. Toţi îl priveau tăcuţi, aşteptând. Bărbatul de lângă femeia costumată în sarong îşi scosese capul de vulpoi şi Jack văzu că era Horace Derwent, cu părul blond decolorat căzându-i pe frunte în dezordine. Şi cei aşezaţi la bar îl priveau. Femeia de alături se uita la el concentrată, de parcă încerca să-şi focalizeze privirea.
    Rochia îi alunecase de pe un umăr şi, coborându-şi ochii, Jack văzu un sfârc foarte zbârcit la capătul unui sân fleşcăit. Privindu-i din nou chipul, îi trecu prin minte că s-ar fi putut ca aceasta să fi fost femeia din Camera 217, cea care încercase să-l sugrume pe Danny. De cealaltă parte, bărbatul în costum albastru intens scosese din buzunarul de la sacou un revolver de calibrul 32, cu mâner din sidef şi-l răsucea cu mişcări leneşe pe tejgheaua barului, ca un om care are de gând să joace la ruleta rusească.
    ("Vreau...")
    Îşi dădu seama că vorbele nu vor să-i treacă printre coardele vocale îngheţate şi încercă încă o dată.
    - Vreau să-l văd pe director. Nu... nu cred că înţelege. Fiul meu nu este amestecat în povestea asta. El..
    - Domnule Torrance, zise Lloyd, vocea ieşindu-i cu o blândeţe oribilă prin chipul devastat de bube, îl veţi întâlni pe domnul director la momentul potrivit. De fapt, chiar dânsul s-a hotărât să vă facă agentul lui în această problemă. Acum vă rog să vă beţi paharul.
    - Bea băutura, răsunară vocile celorlalţi, ca un ecou.
    Ridică paharul cu o mână nesigură. Era gin curat. Privi în el şi avu senzaţia că se îneacă.
    Femeia de alături începu să cânte cu o voce albă, moartă:
    - Învârte, învârte... ţeava şi o să avem... o explozie de veselie...
    Lloyd începu şi el să cânte. Apoi bărbatul în costum albastru. Li se alătură şi omul-câine, bătând ritmul cu laba în masă.
    "Acum este momentul să învârtim ţeava..."
    Derwent intră şi el în cor. Avea o ţigară atârnând trufaş în colţul gurii. Braţul drept era petrecut peste umerii femeii în sarong şi îi mângâia sânul drept cu gesturi blânde şi absente. În timp ce cânta, îl urmărea pe omul-câine cu un fel de dispreţ amuzat.
    "...pentru că tot grupul ... este... aici!"
    Jack duse paharul la buze şi îl isprăvi în trei înghiţituri mari, alcoolul rătăcindu-i prin gât ca un vagon într-un tunel, explodându-i în stomac, revenind cu o săritură spre creier, unde îl înşfăcă cu un ultim spasm.
    Când tremuratul încetă, se simţi bine.
    - Încă o dată, te rog, spuse şi împinse spre Lloyd paharul gol.
    - Da, domnule, zise Lloyd luând paharul.
    Lloyd arăta din nou perfect normal. Bărbatul cu ten măsliniu puse revolverul înapoi în buzunar. Femeia din dreapta cerceta din nou cocktailul din pahar. Sânul era complet dezvelit acum, sprijinit de tejgheaua îmbrăcată în piele a barului. Din gura ei flască ieşea un fel de văicăreală fără sens.
    Reîncepuse şi zumzetul conversaţiei.
    Al doilea panar îi apăru în faţă.
    - Muchas gracias, Lloyd, zise, ridicându-l.
    - Întotdeauna este o plăcere pentru mine să vă servesc, domnule Torrance, zâmbi Lloyd.
    - Întotdeauna ai fost cel mai bun, Lloyd.
    - Vă mulţumesc, domnule.
    Bău mai încet de data aceasta, lăsând alcoolul să i se prelingă în jos pe gât, luând şi câteva alune ca să-i poarte noroc.
    Dar, cât ai clipi din ochi, termină şi paharul acesta şi comandă altul. Domnule Preşedinte, am întâlnit marţienii şi mă bucur să vă pot raporta că sunt prietenoşi. În timp ce Lloyd îi pregătea altă băutură, începu să se scotocească prin buzunare după o monedă pe care s-o introducă în tonomat. Se gândi din nou la Danny, dar chipul lui Danny era acum estompat şi nedesluşit într-un mod plăcut. Îi făcuse o dată rău lui Danny, dar asta se întâmplase înainte de a fi învăţat cum să ţină alcoolul în frâu. Zilele acelea erau de mult trecute.
    N-o să-i mai facă niciodată rău lui Danny.
    Pentru nimic în lume.

                                               44. Conversații de petrecere

                         Dansa cu o femeie frumoasă.
    Nu avea  nici cea mai vagă idee cât era ceasul, cât timp petrecuse în Salonul Colorado sau de cât timp se află aici, în sala de bal. Timpul încetase să mai conteze.
    Avea amintiri destul de neclare; îl ascultase pe un bărbat care fusese pe vremuri un comic vestit al radioului, apoi, o vedetă de varietăţi din copilăria televiziunii care a povestit o anecdotă foarte lungă şi foarte amuzantă despre un caz de incest între doi gemeni siamezi; o văzuse pe femeia în şalvari şi sutien cu strasuri executând un număr de striptease, cu mişcări încete şi lascive pe muzica de la tonomat (i se păruse că era vorba de tema muzicală a filmului "The Stripper", compusă de David Rose); traversase holul într-un grup de trei persoane, ceilalţi doi bărbaţi fiind îmbrăcaţi în costume de seară dinaintea anilor '20, cântând toţi trei ceva despre petecul tare din pantalonii lui Rosie O'Grady. Parcă îşi amintea că s-ar fi uitat afară prin uşile duble şi ar fi văzut lanternele japoneze care formau curbe graţioase, urmând panta şoselei şi a locului de parcare - străluceau în culori blânde, pastelate, ca nişte bijuterii în penumbră.
    Globul uriaş de sticlă de pe terasă era aprins şi insectele de noapte se izbeau de el, şi atunci o parte din fiinţa lui, probabil ultima scânteie mică de raţiune, tot încerca să-i explice că de fapt era ora şase într-o dimineaţă de decembrie. Dar timpul fusese anulat.
    ("Argumentele împotriva nebuniei dau greş, prăbuşindu-se cu un sunet moale, foşnitor, strat peste strat...")
    Cine spusese asta? Vreun poet pe care îl citise în şcoală. Vreun poet-student, care acum vindea maşini de spălat în Wausau sau poliţe de asigurare în Indianapolis. Era poate un gând original? Nu conta.
    ("Noaptea este întunecoasă/ stelele sunt sus/ o şarlotă de vanilie/ pluteşte mutilată pe cer...")
    Chicoti împotriva voinţei sale.
    - Ce-i aşa nostim, iubitule?
    Şi iată-l din nou aici, în sala de bal. Candelabrul era aprins şi în jurul lor se învârteau alte perechi, cu unii din parteneri costumaţi, alţii nu, pe muzica languroasă a unei orchestre postbelice - postbelice după care război? Puteai oare să ştii asta cu certitudine?
    Nu, sigur că nu. Avea o singură certitudine: dansa cu o femeie frumoasă.
    Era înaltă, avea părul castaniu-roscat, era îmbrăcată într-o rochie strâmtă din satin alb şi dansa foarte aproape de el, cu sânii presaţi uşor şi dulce de pieptul lui. Mâna ei albă era strânsă în mâna lui.
    Purta o mască mică şi strălucitoare cu ochi de pisică, iar părul îi era pieptănat într-o parte, într-o cascadă moale şi lucitoare care părea să se reverse în valea formată de umerii lor care se atingeau. Deşi rochia era lungă, îi putea simţi din când în când coapsele atingându-i picioarele şi devenise din ce în ce mai sigur că pe dedesubt era goală şi pudrată
    ("ca să-ţi simt mai bine erecţia, dragul meu")
    iar el se comporta absolut normal. Dacă o jignea comportamentul lui, o ascundea bine; se cuibări chiar mai aproape de el.
    - Nu-i nimic nostim, iubito, spuse el şi chicoti din nou.
    - Îmi placi, şopti ea, şi el se gândi că parfumul ei îi aminteşte de crinii de pădure, tainici şi ascunşi în şanţuri acoperite cu muşchi verde - locuri unde lumina soarelui zăboveşte puţin şi unde umbrele sunt lungi.
    - Şi tu îmi placi.
    - Am putea să urcăm, dacă vrei. Ar trebui să fiu cu Harry, dar el nu o să observe niciodată că am dispărut. E prea ocupat să-şi bată joc de bietul Roger.
    Dansul se sfârşi. Se auziră câteva aplauze răzleţe şi apoi orchestra începu, aproape fără să facă pauză, "Mood Indigo".
    Jack privi peste umărul ei dezgolit şi-l văzu pe Derwent lângă bufet. Cu el era fata îmbrăcată în sarong. În frapierele aliniate lângă masă se afla şampanie şi Derwent ţinea o sticlă înspumată în mână. Câţiva oameni se şi strânseseră, râzând, în jurul lui. În faţa lui Derwent şi a fetei în sarong, Roger zburda grotesc în patru labe, trăgându-şi coada vlăguită după el. Lătra.
    - Vorbeşte, băiete, vorbeşte! striga Harry Derwent.
    - Ham! Ham! răspunse Roger.
    Toţi aplaudară; se auziră fluierături.
    - Acum stai în două labe. În două labe, căţeluşule!
    Roger se ridică. Botul măştii era încremenit în rânjetul său etern. Prin găurile din dreptul ochilor se puteau vedea propriii ochi ai lui Roger, rostogolindu-se cu un fel de amuzament frenetic, asudat. Îşi întinse braţele, bălăngănind labele costumului.
   - Ham! Ham!
    Derwent aplecă sticla de şampanie, care se revărsă într-o Niagara înspumată deasupra măştii întoarse în sus. Roger sorbi precipitat, zgomotos şi toţi aplaudară din nou. Unele femei începură să ţipe de atâta râs.
    - Nu-i aşa că Harry e nebun? îl întrebă partenera sa apropiindu-se din nou de el. Toţi spun aşa. Bietul Roger, a petrecut un sfârşit de săptămână cu Harry în Cuba mai demult... o, acum câteva luni. De atunci îl urmează pe Harry peste tot dând din codiţă.
    Chicoti. Parfumul delicat de crini se împrăştie.
    - Dar sigur că Harry nu se încurcă cu fitecine... nu în treburi serioase... şi Roger e atât de necivilizat. Harry i-a spus că dacă o să vină la bal costumat în căţel drăguţ, s-ar putea să se răzgândească şi Roger e atât de prost, că...
    Dansul se sfârşi. Alte aplauze. Orchestra făcu o pauză.
    - Scuză-mă, iubitule, zise ea. E cineva pe care trebuie... Daria! Daria! Fetiţă dragă, unde te-ai ascuns?
    Îşi făcu loc prin mulţimea care bea şi se ghiftuia, iar el rămase să privească în urma ei ca un idiot, întrebându-se cum de ajunseseră să danseze împreună. Nu-şi amintea. Incidentele păreau a se întâmpla fără nicio legătură între ele. Mai întâi aici, apoi acolo, apoi pretutindeni.
    I se învârtea capul. Simţea miros de crini şi de fructe de ienupăr. Mai încolo, lângă bufet, Derwent ţinea acum un sandviş triunghiular deasupra capului lui Roger, îndemnându-l, spre amuzamentul general al privitorilor, să facă o tumbă. Masca de câine era întoarsă în sus. Marginile argintii ale costumului se mişcau ca nişte foale în ritmul respiraţiei. Pe neaşteptate, Roger sări, băgându-şi capul în piept şi încercă să se rostogolească în aer. Dar săritura a fost prea scurtă, iar el prea epuizat; ateriză stângaci pe spate, lovindu-şi puternic capul de plăcile de gresie. Un geamăt cavernos ieşi prin masca de câine.
    Derwent dădu tonul aplauzelor.
    - Mai încearcă o dată, căţeluşule! Mai încearcă o dată!
    Spectatorii preluară incantaţia - "mai încearcă o dată, mai încearcă o dată" - iar Jack se îndepărtă clătinându-se şi simţindu-se cam rău.
    Aproape că se prăbuşi peste căruciorul împins de un bărbat cu frunte îngustă, îmbrăcat într-o haină albă de chelner. Piciorul i se lovi de raftul interior al căruciorului cromat; sticlele şi sifoanele zdrăngăniră melodios.
    - Îmi pare rău, spuse Jack cu o voce dogită.
    Avu dintr-o dată senzaţia de claustrofobie; voia să iasă afară, la aer. Voia ca hotelul Overlook să fie aşa cum fusese mai înainte... fără aceşti oaspeţi nedoriţi. Rolul său nu era tratat cu respectul şi onorurile cuvenite, ca adevărat deschizător al drumului; era doar unul din cei zece mii de spectatori entuziaşti, un căţeluş care face tumbe şi stă în două labe la ordin.
    - Nu face nimic, spuse bărbatul cu haină albă de chelner.
    Tonul politicos, cuvintele pronunţate cu un corect accent britanic, păreau ireale, venind din partea unui individ cu figura de borfaş.
    - Doriţi ceva?
    - Un martini.
    În spatele lui, altă explozie de râsete; Roger urla pe melodia "Home on the Range". Cineva îl acompania la pianul Steinway.
    - Poftiţi.
    Paharul rece îi fusese pus în mână. Jack bău cu recunoştinţă, simţind cum alcoolul loveşte şi spulberă primele atacuri ale trezirii din beţie.
    - Vă simţiţi bine, domnule?
    - Minunat.
    - Mulţumesc, domnule.
    Căruciorul porni mai departe.
    Pe neaşteptate, Jack întinse mâna şi-l bătu pe umăr.
    - Da, domnule?
    - Scuză-mă, dar... cum te cheamă?
    Pe chipul celuilalt nu se citi nici cea mai mică surpriză.
    - Grady, domnule. Delbert Grady.
    - Dar tu... vreau să zic...
    Chelnerul îl privea politicos. Jack încercă din nou, deşi gura îi era mucegăită de alcool şi irealitate; fiecare vorbă i se părea voluminoasă ca un cub de gheaţă.
    - N-ai fost pe vremuri îngrijitor aici? Când... când...
    Dar nu putu să-şi termine propoziţia. Nu putea să rostească cuvintele.
    - Nu, domnule. Nu cred.
    - Dar soţia ta... fiicele tale...
    - Soţia mea ajută la bucătărie, domnule. Fetele dorm, desigur. Este prea târziu pentru ele.
    - Tu ai fost îngrijitor! Tu...
    o, spune-o o dată!
    - Tu le-ai omorât.
    Chipul lui Grady îşi păstră mai departe expresia politicoasă, fără să trădeze nicio emoţie.
    - Nu-mi amintesc să fi făcut aşa ceva, domnule.
    Paharul era gol. Grady îl desprinse cu uşurinţă dintre degetele ascultătoare ale lui Jack şi începu să-i pregătească altă băutură. Pe cărucior se afla şi un castron mic din plastic alb plin cu măsline. Fără vreun motiv anume, acestea îi amintiră lui Jack de nişte minuscule capete retezate. Cu îndemânare, Grady trecu o scobitoare printr-o măslină, o puse în pahar şi i-l întinse lui Jack.
    - Dar tu...
    - Dumneavoastră sunteţi îngrijitorul, domnule, spuse Grady pe un ton amabil. Întotdeauna aţi fost îngrijitor. Ar trebui să ştiu asta domnule. Am lucrat întotdeauna aici. Acelaşi director ne-a angajat pe amândoi în acelaşi timp. În regulă, domnule?
    Jack bău cu lăcomie din pahar.
    I se învârtea capul.
    - Domnul Ullman...
    - Nu cunosc pe nimeni cu acest nume, domnule.
    - Dar el...
    - Directorul, spuse Grady. Hotelul, domnule. Cu siguranţă că vă daţi seama cine v-a angajat, domnule.
    - Nu, spuse el pe un ton înfundat. Nu, eu...
    - Cred ca trebuie să aveţi grijă de fiul dumneavoastră pe mai departe, domnule Torrance. Înţelege totul, deşi nu v-a luminat şi pe dumneavoastră. Asta a fost destul de necugetat din partea lui, dacă îmi permiteţi să fiu atât de îndrăzneţ, domnule. De fapt, v-a înfruntat de fiecare dată, nu-i aşa? Şi nu are nici şase ani.
    - Da, spuse Jack. Da, m-a înfruntat.
    Un alt val de râsete se ridică în spatele lor.
    - Este nevoie să i se aplice o corecţie, nu vă supăraţi că îndrăznesc să v-o spun. Trebuie să stea cineva cu el şi poate că e nevoie chiar de ceva mai mult. Propriile mele fete, domnule, aveau o părere proastă despre Overlook la început. De fapt, una dintre ele a furat o cutie cu chibrituri şi a încercat să-i dea foc. Le-am aplicat o corecţie. Le-am aplicat o corecţie foarte aspră. Şi când soţia mea a încercat să mă împiedice să-mi fac datoria, i-am aplicat şi ei o corecţie.
    Îi aruncă lui Jack un zâmbet amabil, lipsit de sens.
    - Este o realitate tristă faptul că femeile numai rareori înţeleg responsabilităţile pe care le are un tată faţă de copiii săi. Soţii şi taţii au anumite responsabilităţi, nu-i aşa, domnule?
    - Da, spuse Jack.
    - Ele nu iubeau hotelul Overlook aşa cum îl iubesc eu, zise Grady, începând să-i pregătească altă băutură.
    Bule argintii se ridicară în sticla de gin.
    - Aşa cum nu-l iubesc nici fiul şi nici soţia dumneavoastră... ...nu în acest moment, în orice caz. Dar vor ajunge să-l iubească. Trebuie să le arătaţi că au pornit pe căi greşite, domnule Torrance. Sunteţi de acord?
    - Da, sunt.
    Înţelegea acum. Se purtase prea îngăduitor cu ei. Soţii şi tatii aveau, într-adevăr, anumite responsabilităţi.
    Tata Ştie Cel Mai Bine.
    Ei nu puteau să înţeleagă. Asta nu era o crimă, dar ei nu înţelegeau dinadins.
    El nu era, în mod obişnuit, un om aspru. Dar credea în pedeapsă. Şi dacă soţia şi fiul său s-au împotrivit dinadins dorinţelor lui, lucrurilor despre care el ştia că sunt cele mai bune pentru ei, atunci, nu avea el oare o anumită obligaţie?
    - Un copil nerecunoscător este mai veninos decât dintele şarpelui, spuse Grady, înmânându-i paharul. Cred că directorul va putea să vă aducă fiul pe linia de plutire. Şi va urma, la scurt timp, şi soţia dumneavoastră. Sunteţi de acord, domnule?
    Dintr-o dată, se simţi cuprins de nesiguranţă.
    - Eu... dar... dacă ar pleca pur şi simplu... vreau să spun că, de fapt, pe mine mă vrea directorul, nu? Aşa trebuie să fie. Pentru că... .
    Pentru că ce? Ar trebui să ştie, dar, dintr-o dată, nu mai ştiu nimic. O, cum îi mai înota bietul creier.
    - Câine rău! spunea tare Derwent, acoperind hohotele de râs. Eşti un câine rău dacă faci pipi pe covor.
    - Sigur că ştiţi, zise Grady confidenţial, aplecându-se peste cărucior. Fiul dumneavoastră încearcă să aducă aici pe cineva din afară. Fiul dumneavoastră are un talent uriaş, talent pe care directorul l-ar putea folosi pentru a îmbunătăţi pe mai departe hotelul Overlook, pentru a-l îmbogăţi... să spunem. Numai, că fiul dumneavoastră încearcă să-şi folosească chiar acest talent împotriva noastră. Este rău intenţionat, domnule Torrance. Rău intenţionat, domnule.
    - Cineva din afară? întrebă prosteşte Jack.
    Grady aprobă din cap.
    - Cine?
    - O cioară, spuse Grady. Un bucătar negrotei.
    - Hallorann?
    - Cred că acesta este numele lui, domnule, da.
    În urma altei explozii de râsete în spatele lor, Roger încercă să protesteze pe un ton scâncit.
    - Da! Da! Da! începu Derwent să scandeze.
    Cei din jur i se alăturară, dar înainte ca Jack să poată auzi ce voiau să-l pună pe Roger să facă, orchestra începu să cânte din nou - piesa era "Tuxedo Junction", cu mult solo de saxofon melancolic, dar fără prea mult suflet.
    ("Suflet? Sufletul nici măcar nu a fost inventat încă, sau a fost?")
    ("O cioară... un bucătar negrotei".)
    Deschise gura să vorbească, fără să ştie ce cuvinte va rosti. Iată ce spuse:
    - Mi s-a povestit că nu ai absolvit liceul. Dar nu vorbeşti ca o persoană fără educaţie.
   - Este adevărat ca am părăsit foarte de timpuriu sistemul educaţional organizat, domnule. Dar directorul are grijă de angajaţii săi.
    I se pare că prezintă avantaje. Educaţia prezintă întotdeauna avantaje, nu sunteţi de acord, domnule?
    - Ba da, spuse Jack buimăcit.
    - De exemplu, dumneavoastră arătaţi un interes deosebit în a afla mai multe despre hotelul Overlook. Aceasta este o atitudine foarte înţeleaptă din partea dumneavoastră, domnule. Foarte nobilă. La subsol a fost lăsat un anumit album anume ca să-l găsiţi dumneavoastră...
    - Cine l-a lăsat? întrebă Jack nerăbdător.
    - Directorul, desigur. Există şi alte materiale care vă pot fi puse la dispoziţie dacă doriţi.
    - Doresc. Foarte mult.
    Încercă să-şi controleze neastâmpărul din voce, dar dădu greş într-un mod jalnic.
    - Sunteţi un cărturar adevărat, spuse Grady, Urmăriţi subiectul pană la sfârşit. Epuizaţi toate sursele.
    Îşi aplecă fruntea îngustă şi încercă să şteargă de pe poalele jachetei albe de chelner o pată de murdărie care era invizibilă pentru Jack.
    - Şi generozitatea directorului nu cunoaşte limite, continuă Grady. Absolut deloc.Priviţi-mă, un elev ratat, exmatriculat în clasa a zecea. Gândiţi-vă cât de sus puteţi avansa dumneavoastră înşivă în structura organizatorică a hotelului Overlook. Poate... în timp... veţi ajunge chiar în vârf.
    - Într-adevăr? şopti Jack.
    - Dar asta o s-o hotărască fiul dumneavoastră, nu? îl întrebă Grady ridicând sprâncenele. Gestul acesta delicat păru destul de nefiresc pentru nişte sprâncene stufoase şi întrucâtva sălbatice.
    - Danny? se încruntă Jack. Nu, sigur că nu. Nu voi permite fiului meu să ia hotărâri referitoare la cariera mea. În niciun caz. Drept cine mă iei?
    - Un om adevărat, spuse cu căldură Grady. Poate că m-am exprimat greşit, domnule. Haideţi să spunem că viitorul dumneavoastră aici depinde de modul în care vă hotărâţi să trataţi temperamentul voluntar şi încăpăţânat al fiului dumneavoastră.
    - Eu iau hotărârile, şopti Jack.
    - Dar trebuie să vă ocupaţi de el.
    - O voi face.
    - Cu fermitate.
    - Aşa va fi.

..................................................................