Deșteaptă-te, române!

                                                  Istoria imnului
     Începând din 1848, „Deşteaptă-te, române!” a fost un cântec foarte drag românilor, insuflându-le curaj în momentele cruciale ale istoriei, cum ar fi Războiului de independenţă (1877 - 1878), primul şi al doilea război mondial. Mai ales în timpul crizei după lovitura de stat din 23 august 1944, când România s-a detaşat de alianţa cu Germania lui Hitler, alăturându-se Aliaţilor, acest imn a fost cântat în mod spontan de toţi şi emis pe toate staţiile radio.
     Imediat după instaurarea deplinei dictaturi comuniste la 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost forţat să abdice, „Deşteaptă-te, române!”, ca şi alte marşuri şi cântece patriotice, a fost interzis, intonarea sau fredonarea lor fiind pedepsite cu ani grei de închisoare. Din anii 1970, melodia a putut fi din nou cântată dar fără versurile originale.
    În ziua revoltei de la Braşov, 15 noiembrie 1987, muncitorii de la uzinele de Autocamioane au început să cânte această melodie, mulţi dintre ei nemaiştiind versurile. Cu toate acestea melodia a continuat fără întrerupere.
    Pe 22 decembrie 1989, în timpul revoluţiei anticomuniste, imnul s-a înălţat pe străzi, însoţind uriaşele mase de oameni, risipind frica de moarte şi unind întregul popor în sentimentele nobile ale momentului. Astfel, instituirea sa ca imn naţional a venit de la sine, impunându-se generalizat, fără şovăială, sub formidabila presiune a manifestanţilor.
    Prima înregistrare a melodiei s-a făcut pe disc, în 1900, în S.U.A., în interpretarea solistului Alexandru Pascu. Abia în 1910, fanfara Batalionului 2 Pionieri din Bucureşti reunită cu fanfara Regimentului Ştefan cel Mare din Iaşi au realizat cea dintâi înregistrare instrumentală. În acelaşi an, corul „Ion Vidu” din Lugoj a înregistrat pentru prima dată pe disc varianta corală.

                               Semnificaţia imnului
    Titlul „Deşteaptă-te, române!” este în acelaşi timp social şi naţional; social, deoarece impune o permanentă stare de a asigura tranziţia către o lume nouă; naţional, deoarece alătură această deşteptare tradiţiei istorice. Imnul conţine acest sublim „acum ori niciodată”, prezent şi în alte imnuri naţionale, de la „paion”-ul cu care grecii au luptat la Marathon şi Salamina până la „Marseilleza” Revoluţiei franceze.

                                 Alt imn
     Pe lângă acest imn, românii mai au Hora Unirii, pe versurile scrise în 1855 de poetul Vasile Alecsandri şi adaptate la muzică de către compozitorul Alexandru Flechtenmacher. Hora Unirii a fost mai întâi cântată în timpul unirii Principatelor (1859). Astăzi, se interpretează la diverse ocazii festive, mai cu seamă la sărbătorirea unirii din 1859 (24 ianuarie). Melodia este cântată pe ritmul unui dans lent, dar energic, care reuneşte întreaga adunare. Dansul în cerc, (hora), este el însuşi un vechi ritual, simbolizând comunitatea spirituală, egalitatea.

Scumpă țară românească, George Coșbuc

Scumpă ţară românească,
Cuib în care ne-am născut,
Câmp pe care s-a văzut
Vitejia strămoşească,
Scumpă ţară românească,
Te salut!

Şi-a mea frunte ţi se-nchină
Ca naintea unui sfânt,
Căci, deşi copil eu sunt,
Inima de dor mi-e plină.
Să te văd mereu regină
Pe pământ.

Să ai viaţă de vecie,
Să sporească-al tău popor;
Sub stindardul tricolor
Să nu vezi decât frăţie,
Şi-atunci, dac-o fi să fie,
Pot să mor!

Salem's Lot, Stephen King

......................................................................................
                                                           13.


                              Alungă gândul și își dădu seama că transpirase
    Și dor din cauză că văzuse o casă obişnuită cu obloanele lăsate.Trebuie să încetezi să te mai porţi ca o idioată, îşi zise. O să te duci acolo şi o să cercetezi puţin locul, atâta tot. Din curtea din faţă poţi să-ţi vezi propria casă. Deci, pentru numele lui Dumnezeu, ce ţi se poate întâmpla într-un loc de unde poţi să-ţi vezi casa?
    Cu toate acestea- se aplecă uşor şi strânse mai tare ţăruşul în mână, şi când perdeaua de copaci deveni prea subţire ca să o mai poată proteja, se lăsă în patru labe şi începu să se târască.
    Peste trei sau patru minute, ajunse cât de departe putea fără a-şi da în vileag prezenţa.
    Din locul unde era acum, în spatele ultimului pâlc de pini şi al ramurilor de ienupăr, putea să vadă partea de vest a casei şi caprifoiul crescut sălbatic pe zid, pe care toamna însă îl lăsase fără frunze. Iarba verii ea îngălbenită, dar încă înaltă până aproape de genunchi. Nimeni nu o tăiase.
    Brusc, în tăcerea deplină, se auzi vuietul unui motor, făcându-i inima să i se urce în gât. Încercă să-şi recapete stăpânirea de sine, înfigându-şi degetele în pământ şi muşcându-şi cu putere buza inferioară.
    O clipă mai târziu, apăru o maşină veche şi neagră, se opri pe aleea din faţa casei, apoi întoarse înspre drumul către oraş şi porni. Înainte să dispară, Susan reuşi să desluşească destul de bine chipul omului de la volan: cap mare şi chel, ochi atât de înfundaţi încât nu poţi vedea decât orbitele, şi reverele şi gulerul unui costum închis la culoare.
    Straker.
    Probabil că se ducea la magazinul lui Crossen.
    Observă că majoritatea obloanelor erau crăpate. În regulă. O să se furişeze până acolo, o să se uite prin crăpături şi o să vadă ce e de văzut. Probabil că nimic altceva decât, o casă în primele etape ale unui proces îndelungat de renovare, pereţi care tocmai au început să fie zugrăviţi, poate nişte tapete noi, scule şi scări şi găleţi. Toate acestea tot atât de romantice şi supranaturale ca un meci de fotbal la televizor.
    Dar totuşi: frica.
    O copleşi pe neaşteptate, emoţia învingând logica şi faianţa lucioasă a creierului mare, umplându-i gura cu gust de rugină.
    Şi îşi dădu seama că e cineva în spatele ei, chiar înainte de a simţi mâna care i se aşeză pe umăr.

                                                                              9.

                                          Se întunecase aproape complet.
    Ben se ridică din scaunul pliant din lemn, se duse la fereastra care dădea în curtea din spate a camerei mortuare şi nu observă nimic neobişnuit acolo. Era şapte fără un sfert şi umbrele înserării erau foarte lungi. Iarba era încă verde, în ciuda anotimpului şi se gândi că grijuliul antreprenor de pompe funebre va încerca să o menţină astfel până când o va acoperi zăpada. Simbol al continuităţii vieţii în mijlocul morţii anului. Acest gând i se păru excesiv de deprimant şi se întoarse de la fereastră.
    - Mi-aş dori să am o ţigară, spuse.
    - Ţigările sunt adevăraţii ucigaşi, replică Jimmy fără să se întoarcă înspre el. Se uita la un program de divertisment de duminică seara la televizorul portabil, marca Sony, al lui Maury Green.
    - Şi eu aș vrea să fumez. M-am lăsat acum vreo zece ani, când chirurgul şef a ţinut prelegerea despre efectele nocive ale ţigărilor. Mi-ar fi dat notă proastă dacă nu m-aş fi lăsat. Însă mereu când mă trezesc întind mâna pe noptieră după pachetul cu ţigări.
    - Parcă ai spus că te-ai lăsat.
    - Îl ţin acolo din acelaşi motiv pentru care unii alcoolici îsi ţin sticla cu scotch pe raftul din bucătărie. Puterea voinţei, fiule.
    Ben se uită la ceas: 6,47.
    Ziarul de duminică al lui Maury Green anunţa că apusul va avea loc în mod oficial la 7,02.
    Jimmy se descurcase destul de bine. Maury Green era un omuleţ care le-a deschis uşa îmbrăcat cu o cămaşă albă, desfăcută la gât şi cu o vestă descheiată pe deasupra. Expresia lui gravă, inchizitorială, se transformase într-un zâmbet larg de bun-venit:
    - Shalom, Jimmy, exclamă el. Ce bine-mi pare să te văd! De ce te-ai ascuns atâta vreme?
    - Am încercat să salvez lumea de guturai, zâmbi Jimmy când Green îi strânse mâna. Vreau să-ţi prezint un foarte bun prieten de-al meu. Maury Green, Ben Mears.
    Mâna lui Ben fu curpinsă în ambele mâini ale lui Maury. Ochii îi străluciră în spatele ochelarilor cu rame negre.
    - Shalom şi ţie. Orice prieten al lui Jimmy, etc. etc. Intraţi, amîndoi. S-o chem pe Rachel...
    - Te rog, n-o chema, spuse Jimmy. Am venit să-ţi cerem un serviciu. Unul destul de important.
    Green îl privi atent:
    - Un serviciu destul de important, îl tachină uşurel. Şi de ce, mă rog? Cu ce m-ai ajutat tu de copilul meu a terminat al treilea din clasă liceul? Cere-mi orice, Jimmy.
    Jimmy roşi:
    - Am făcut ce ar fi făcut oricine altcineva, Maury.
    - Nu am de gând să mă cert cu tine, spuse Green. Cere-mi. Ce este atât de grav, că sunteţi amândoi atât de îngrijoraţi? Aţi avut vreun accident?
    - Nu, nu e vorba de aşa ceva.
    Îi duse într-o încăpere mică în spatele capelei şi, în timp ce vorbeau, Green fierbea cafeaua pe plită, într-un ibric vechi şi deformat.
    - A venit Norbert după doamna Glick? întrebă Jimmy.
    - Nu şi nici n-am primit vreo veste de la el, spuse Maury punând pe masă zahărul şi frişca.Ticălosul ăsta o să apară pe la unsprezece noaptea şi o să se întrebe de ce nu sunt aici ca să-i deschid.
    Oftă:
    - Biata femeie. Aşa o tragedie într-o singură familie. Şi e aşa de drăguţă, Jimmy. A adus-o zevzecul ăla bătrân de Reardon. Ţi-a fost pacientă?
    - Nu, răspunse Jimmy. Însă Ben şi cu mine... am vrea s-o veghem în seara asta, Maury. Aici la tine.
    Green se opri cu mâna întinsă după ibricul cu cafea.
    - Să o veghezi? Vrei să spui să o examinezi?
    - Nu, zise netulburat Jimmy. Doar să o veghez.
    - Glumeşti?
    Îl privi cu atenţie.
    - Nu, văd că nu glumeşti. Şi de ce, mă rog, vrei să faci asta?
    - Nu pot să-ţi spun, Maury.
    - Aha.
    Turnă cafeaua, se aşeză lângă ei şi sorbi din ceaşcă.
    - Nu e prea tare. E foarte bună. Are ceva? Ceva molipsitor?
    Jimmy şi Ben se priviră.
    - Nu în sensul acceptat al cuvântului, spuse Jimmy în cele din urmă.
    - Şi vrei să nu scot un cuvânt despre toate astea, nu?
    - Da.
    - Şi dacă vine Norbert?
    - Mă ocup eu de el, spuse Jimmy. O să-i spun că m-a rugat Reardon să văd dacă nu cumva nu are encefalită infecţioasă. Nu o să verifice niciodată.
    Green îl aprobă din cap:
    - Norbert nu e în stare să-şi verifice ceasul, dacă nu îi spune cineva cum s-o facă.
    - În regulă, Maury?
    - Sigur, sigur. Dar parcă ziceai că ai să-mi ceri un serviciu important.
    - Poate că e mai important decât îti poţi da seama.
    - Când îmi termin cafeaua, mă duc acasă să văd ce oroare mi-a pregătit Rachel pentru cina de duminică. Uite cheia. Încuie când plecaţi, Jimmy.
    Jimmy puse cheia în buzunar.
    - Aşa voi face. Mulţumesc încă o dată, Maury.
    - N-ai de ce. Te rog însă, fă-mi şi tu un serviciu.
    - Sigur. Ce anume?
    - Dacă moarta zice ceva, notează-ţi pentru posteritate, începu să chicotească, văzu expresiile identice de pe chipurile celor doi şi se opri.

                                                                   10.

                                                Era șapte fără cinci și Ben simțea cum încordarea îi cuprinde trupul.
    - Ai putea să nu te mai uiți atât de des la ceas, îi spuse Jimmy. Să știi că n-o să meargă mai repede dacă te tot uiți la el.
    Ben tresări, suprins asupra faptului.
    - Mă cam îndoiesc că vampirii - dacă există într-adevăr - se ivesc la ora apusului calendaristic, spuse Jimmy. Nu e suficient de întuneric atunci.
    Şi totuşi se ridică şi închise televizorul, întrerupând măcăitul unei raţe sălbatice.
    Tăcerea învălui încăperea ca o pătură groasă. Se aflau în atelierul lui Green şi cadavrul lui Marjorie Glick se afla pe o masă din oţel inoxidabil, prevăzută cu jgheaburi şi bride, masă de lucru care putea fi ridicată şi coborâtă.
    Îi amintea lui Ben de mesele din camerele de gardă ale spitalelor.
    Când veniseră, Jimmy ridicase cearşaful care acoperea trupul neînsufleţit al femeii şi îi făcuse o examinare sumară.
    Doamna Glick era îmbrăcată cu un halat de casă matlasat de culoare roşie, iar în picioare avea papuci tricotaţi. Avea un leucoplast lipit pe fluierul piciorului, care acoperea, probabil, o tăietură mică făcută de aparatul de ras.
    Ben îşi întoarse privirea de la ea, însă ochii lui, minaţi de o voinţă proprie, o căutară iar şi iar.
    - Ce crezi? întrebă Ben.
    - Nu am de gând să mă angajez într-un fel sau altul, când următoarele trei ore vor hotărî în locul meu. Însă starea ei este uimitor de asemănătoare cu cea a lui Mike Ryerson - nu există lividitate exterioară, nu există niciun semn de rigiditate sau rigiditate incipientă.
    Trase cearşaful înapoi şi nu mai spuse nimic.
    Era 7,02.
    Jimmy spuse pe neaşteptate:
    - Unde ţi-e crucea?
    Ben tresări puternic:
    - Crucea? Isuse, n-am nicio cruce!
    - Înseamnă că nu ai fost niciodată un cercetaş autentic, zise Jimmy şi-şi deschise geanta. Eu sunt pregătit întotdeauna.
    Scoase două instrumente pentru apăsat limba, sfâșie celofanul în care erau învelite şi le lipi în unghi drept cu o bandă de leucoplast.
    - Binecuvânteaz-o, îi spuse lui Ben.
    - Ce să fac? Nu pot... nu ştiu cum.
    - Atunci inventează ceva, spuse Jimmy şi chipul lui cu trăsături plăcute păru brusc încordat. Tu eşti scriitorul; tu trebuie să te ocupi de partea metafizică. Şi grăbeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu. Cred că o să se întâmple ceva. Simţi?
    Şi Ben simţi. Ceva părea să se strângă în amurgul însîngerat care învăluia încet oraşul. Ceva încă nevăzut, însă apăsător şi etectrizant.
    I se uscase gura şi a trebuit să-şi umezească buzele înainte de a vorbi.
    - În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
    Şi apoi, gândindu-se mai bine, adăugă:
    - Şi în numele Fecioarei Măria. Fie această cruce binecuvântată şi...şi...
    Sigure, cuvintele i se rostogoliră de pe buze într-o cadenţă stranie.
    - Domnul este păstorul meu, rosti, şi vorbele căzură în camera cuprinsă în penumbre ca pietrele aruncate într-o apă adâncă, cufundându-se fără să tulbure suprafaţa lină.
    - Nu voi păcătui. El m-a făcut să mă odihnesc în păşunile verzi. El m-a condus la apele netulburate. El mi-a salvat sufletul.
    Acum i se alătură şi vocea lui Jimmy.
    - El m-a condus pe cărările dreptăţii în numele lui. Adevărat este, deşi merg prin valea întunecată de umbrele morţii, nu mă tem de diavol...
    Respiraţia nu îi mai era egală. Ben îşi dădu seama că toată pielea i se făcuse ca de găină, iar părul scurt de la ceafă începuse să i se ridice, ca gulerul unui cocoş mânios.
    - Îmi aduc alinare toiagul Tău şi alaiul Tău. Ai pregătit un ospăţ pentru mine în faţa duşmanilor mei; mi-ai uns, fruntea cu mirul cel sfânt; pocalul meu s-a revărsat. Cu siguranţă că bunătatea şi milostenia vor...
    Cearşaful care acoperea trupul lui Marjorie Glick începu să tremure. O mână căzu de sub el iar degetele începură să se mişte dezordonat în aer, răsucindu-se şi strângându-se.
    - Cristoase, văd asta cu adevărat? şopti Jimmy. Chipul i se albise iar pistruii arătau ca stropii de noroi pe o fereastră.
    - ...fii cu mine în întreaga mea viaţă, încheie Ben. Jimmy, priveşte crucea.
    Crucea strălucea, incandescentă. Lumina i se revărsa pe mână într-un torent fermecat.
    În tăcerea deplină, se auzi o voce tărăgănată, înăbuşită, dar scârţâitoare ca firimiturile de biscuiţi:
    - Danny?
    Ben simţi cum limba i se lipeşte de cerul gurii. Silueta de sub cearşaf se ridicase. În încăperea întunecată, umbrele se mişcau şi se rostogoleau.
    - Danny, unde eşti, iubitule?
    Cearşaful îi căzu de pe faţă şi i se mototoli în poală.
    Chipul lui Marjorie Glick era palid, ca o lună plină în semi-întuneric, iar ochii îi erau două găuri negre, fără fund. Îi observă, iar gura i se căscă tremurătoare într-un rictus oribil. Ultima rază a zilei care se stingea îi lumină dinţii.
    Îşi coborî picioarele de pe masă; un papuc căzu şi rămase pe podea, nebăgat în seamă.
    - Stai acolo unde eşti! îi spuse Jimmy. Nu încerca să te mişti!
    Îi răspunse printr-un mârâit ca de câine, un sunet ca argintul negru. Coborî de pe masă, se clătină şi se îndreptă spre ei. Ben îşi dădu seama că se uita în găurile fără fund ale ochilor ei şi, cu un efort considerabil, îşi smulse privirea de la ei. Acolo se aflau galaxii negre, pigmentate cu puncte roşii. Te vedeai cum te îneci în ele şi îţi plăcea senzaţia aceasta.
    - Nu o privi în ochi, îl avertiză pe Jimmy.
    Fără să se gândească, se retrăgeau din faţa ei, permiţându-i astfel să îi conducă înspre holul îngust care ducea la scări.
    - Ben, încearcă crucea.
    Aproape şi uitase că o avea. Acum o ridică şi din cruce păru a izbucni o lumină orbitoare. Fu nevoit să-şi ferească privirea în faţa ei. Doamna Glick scoase un şuierat uluit şi încercă să-şi protejeze chipul cu mâinile. Ca un cuib de şerpi, trăsăturile ei începură să se schimonosească, să se zvârcolească.
    Făcu un pas şovăitor înapoi.
    - Am prins-o! urlă Jimmy.
    Ben înainta spre ea ținând crucea în faţă. O mână ca o gheară încercă să i-o smulgă. Ben o evită şi apoi, cu o mişcare violentă îi puse crucea în faţa ochilor. Un sunet tânguitor îi ieşi din gât.
    Pentru Ben, restul căpătă nuanţele maronii ale unui coşmar. Deşi alte fapte mai îngrozitoare urmau a se întâmpla, toate zilele şi nopţile următoare vor fi bântuite de imaginea lui Marjorie Glick pe care încerca să o împingă înapoi pe masa din camera de la morgă, unde cearşaful care o acoperise zăcea mototolit, alături de un papuc din lână.
    Se retrase în silă, cu privirea-i mişcându-se înnebunită, de la crucea care-i era atât de odioasă la partea dreaptă a gâtului lui Ben, chiar sub bărbie. Scotea sunete dezarticulate, şuierături şi gâlgâieli inumane şi retragerea ei era într-atât de şovăitoare şi nechibzuită, încît părea o insectă uriaşă şi greoaie.
    Ben se gândi: Dacă n-aş avea crucea asta care să mă apere, mi-ar sfâşia gâtul cu ghearele şi mi-ar suge lacomă sângele care ar curge din vena jugulară şi din carotidă, aşa cum bea apă un rătăcit în deşert care moare de sete. S-ar îmbăia în sângele meu.
    Jimmy dispăruse de lîngă el şi încerca să o înconjoare prin partea stângă. Ea nu îl observă. Ochii îi erau fixaţi numai asupra lui Ben, ochi întunecaţi şi plini de ură... plini de teamă.
    Jimmy înconjură masa metalică şi când ea ajunse acolo, cu un urlet zguduitor, o cuprinse de gât cu ambele braţe.
    Ea scoase un ţipăt ascuţit şi şuierător şi se răsuci în strânsoarea lui.
    Ben văzu cum unghiile lui Jimmy îi sfîşie carnea de pe umăr, însă din rană nu curse nimic - zgârietura era ca o gură fără buze.Şi apoi, cu o mişcare incredibilă prin violenţa şi forţa ei, îl aruncă pe Jimmy în peretele opus al camerei.
    Jimmy se prăbuşi în colţ, răsturnând televizorul portabil al lui Maury Green.
    Într-o fracţiune de secundă, se aruncă asupra lui. Se deplasase uluitor de repede, în patru labe, cu agilitatea şi iuţeala unui păianjen. Ben mai reuşi să desluşească prin umbre cum îi sfâşie gulerul şi apoi îi văzu mişcarea violentă a capului, văzu cum deschide larg fălcile când începu să se hrănească.
    Jimmy Cody urlă - era urletul răsunător şi disperat al celor damnaţi.
    Ben se năpusti asupra ei, împiedicîndu-se şi căzând aproape peste televizorul sfărâmat.
    Îi auzea respiraţia stridentă, ca foşnetul vântului prin paie uscate, şi, mai ales, auzea sunetul scârbos al buzelor care sug şi molfăie.
    Trase de gulerul capotului şi o ridică, uitând crucea pentru o clipă. Cu uimitoare repeziciune, capul se întoarse către el. Ochii sclipitori îi erau dilataţi, buzele şi bărbia, mânjite de sângele care părea negru în întunericul aproape deplin.
    Respiraţia care-i izbi fata era neînchipuit de dezgustătoare - respiraţia mormintelor. Ca într-o secvenţă de film trasă cu încetinitorul, reuşi să observe cum îşi lingea dinţii cu limba.
    Ridică crucea atunci când îl cuprinse într-o îmbrăţişare aducătoare de moarte, dar forţa ei îl făcea să se simtă ca o păpuşă din cîrpe. Capătul rotund al instrumentului pentru apăsat limba o lovi sub bărbie - şi apoi îşi continuă cursa în mişcare ascendentă, fără să întâmpine rezistenţa cărnii. Privirea lui Ben a fost năucită de un fulger de nelumină care păru a exploda nu în faţa ochilor săi, cât mai degrabă în spatele acestora.
    Simţi un miros fierbinte de carne arsă. De această dată ţipătul ei fu plin şi agonizant. Simţi, mai curând decât văzu, cum se prăbuşeşte pe spate, cum se împiedică de televizor şi cade pe podea, încercînd, cu un braţ alb, să amortizeze şocul căzăturii. Cu agilitate de lup, se ridică din nou. Ochii îi erau micşoraţi de durere, şi totuşi încă plini cu foamea aceea nebunească, sălbatică. Carnea maxilarului inferior era neagră şi fumega. Mârâia la el.
    - Vino, căţea, gâfâi Ben. Haide, vino, vino.
    Ridică din nou crucea şi o făcu să se retragă în colţul îndepărtat al camerei. Când ajunseră acolo, se pregăti să îi străpungă fruntea cu crucea.
    Însă chiar cu spatele lipit de perete, ea scoase un chicotit ascuţit şi strident care îl făcu să tresară. Era ca sunetul scos de o furculiţă care zgârie o chiuvetă din porţelan.
    - Chiar în clipa aceasta e cineva care râde! Chiar acum cercul vostru se micşorează!
    Şi, în fața privirilor lui buimăcite, trupul ei păru că se lungeşte şi devine transparent. O clipă încă mai crezu că este acolo şi atunci lumina albă a felinarului de pe stradă căzu asupra peretelui gol. Şi numai terminaţiile sale nervoase tremurară uşor, ca şi când ar fi vrut să-l convingă că, într-adevăr, se infiltrase chiar prin porii zidului, ca fumul.
    Dispăruse.
    Şi Jimmy urla.

                                                                                  11.

                                                  Aprinse tuburile fluorescente din tavan şi se întoarse să se uite la Jimmy, însă Jimmy era deja în picioare, ţinându-şi mâinile la gât. Degetele lui deveniseră purpurii.
    - M-a muşcat!, zbiera Jimmy. Oh, Isuse, Dumnezeule, m-a muşcat!
    Ben se apropie de el, încerca să îl ia în braţe, însă Jimmy îl împinse la o parte. Ochii i se învârteau înnebuniţi în orbite.
    - Nu mă atinge. Sunt murdărit.
    - Jimmy...
    - Dă-mi geanta. Isuse, Ben, simt răul în mine. Simt cum lucrează în sângele meu. Pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi geanta!
    Geanta se afla în colţ. Ben o luă şi Jimmy i-o smulse din mână.
    Se duse la masa metalică şi puse geanta pe ea. Chipul său, lucios din cauza transpiraţiei, avea paloarea morţii.
    Sângele curgea fără milă din rana de la gât. Se așeză pe masă și începu să cotrobăie prin geantă, răsuflarea ieșindu-i în gâfâieli aspre prin gura deschisă.
    - M-a mușcat, mormăi, aplecat asupra genții. Cu gura ei.... oh, Doamne, cu gura ei murdară, împuțită....
    Scoase o sticlă de dezinfectant şi aruncă dopul pe podeaua acoperită cu gresie. Se lăsă pe spate, sprijinindu-se într-un braţ, şi îşi goli sticla pe partea sfâşiată a gâtului, împrăştiind lichidul pe rană, pe pantaloni, pe masă.
    Şuvoaie mici de sânge spălat se împrăştiară peste tot. Închise ochii şi ţipă o dată, apoi din nou. Însă mâna cu care ţinea sticla nu îi tremură.
    - Jimmy, ce pot să...
    - O clipă, murmură Jimmy. Aşteaptă. Cred că acum e mai bine. Aşteaptă, aşteaptă, te rog...
    Aruncă sticla şi aceasta se sprase pe gresia de pe jos.
    Acum rana, spălată de sângele care o mânjea, se vedea clar.
    Ben observă că nu era "o singură înţepătură, ci două, nu departe de jugulară, una din ele îngrozitor de sfârtecată.
    Jimmy scosese din geantă o fiolă şi o seringă hipodermică, îndepărtă ambalajul steril al acului şi îl înfipse în fiolă. Îi tremurau atât de tare mâinile, încât reuşi de-abia la a doua încercare. Umplu seringa şi i-o dădu lui Ben.
    - Tetanus, spuse. Fă-mi injecţia. Aici.
    Întinse braţul şi îl ridică, indicîndu-i locul de la subţioară.
    - Jimmy, asta o să te dea gata.
    - Nu. O să fie bine. Fă-o.
    Ben luă seringa şi privi întrebător în ochii lui Jimmy. Acesta dădu din cap. Ben înfipse acul.
    Corpul lui Jimmy se încorda ca un arc din oţel. O clipă păru o sculptură a agoniei, cu fiecare tendon reliefat puternic. Încetul cu încetul începu să se relaxeze. Trupul îi fu cuprins de convulsii iar Ben văzu că lacrimile i se amestecau cu sudoarea de pe obraji.
    - Pune crucea pe mine, spuse. Dacă încă mai sunt mânjit, o să... o să îmi facă ceva.
    - O să-ţi facă?
    - Sunt sigur de asta. Când te-ai repezit la ea, m-am uitat şi mi-am dorit să mă reped la tine. Aşa mi-am dorit, să mă ajute Dumnezeu. Şi am privit crucea şi am... parcă mi s-a revoltat stomacul.
    Ben îi lipi crucea de gît. Nu se întâmplă nimic. Strălucirea - dacă existase vreo strălucire - dispăruse complet.
    Ben luă crucea de la gâtul lui Jimmy.
    - În regulă, spuse Jimmy. Cred că nu putem face mai mult. Scotoci iarăşi prin geantă, găsi un plic cu două pastile înăuntru şi le sfărâmă între dinţi. Tranchilizante, zise. Mare invenţie. Slavă Domnului că m-am dus la toaletă înainte de... Înainte să se întâmple. Cred că mi-am dat drumul pe mine, însă nu au ieşit decât vreo şase stropi. Poţi să-mi bandajezi gâtul?
    - Cred că da, răspunse Ben.
    Jimmy îi dădu tifon, leucoplast şi o pereche de foarfeci chirurgicale.
    Aplecându-se să aplice pansamentul, observă că pielea din jurul rănilor căpătase o culoare urâtă, culoarea sângelui închegat.
    Jimmy tresări uşor când simţi tifonul apăsat cu blândeţe pe rană.
    Spuse:
    - Când eram acolo, timp de câteva minute, am crezut că o să-mi pierd minţile. Că o să devin nebun din punct de vedere clinic. Buzele ei pe mine... muşcându-mă...
    Înghiţi cuprins de spasme.
    - Şi când a făcut-o, mi-a plăcut, Ben. Asta e chestia cea mai îngrozitoare. Chiar am avut o erecţie. Poţi să-ţi închipui? Dacă nu ai fi fost aici să o iei de pe mine,m-aş fi...aş fi lăsat-o...
    - Nu-ţi mai aminti, spuse Ben.
    - Mai e ceva ce trebuie să fac şi nu-mi place.
    - Ce anume?
    - Uită-te la mine.
    Ben isprăvi de aplicat pansamentul şi făcu un pas mic înapoi ca să-l privească pe Jimmy.
    - Ce...
    Pe neaşteptate, Jimmy îl lovi puternic. Stele îi explodară în cap şi se împletici câţiva paşi în spate, ca, în cele din urmă să se prăbuşească cu o bufnitură. Clătină capul ca să-şi limpezească minţile şi îl văzu pe Jimmy cum coboară de pe masă şi se îndreaptă către el.
    Bâjbâi înnebunit după cruce, gândind: Asta este un sfârşit demn de O. Henry, dobitocule,  dobitocule, dobitocule...
    - Te simţi bine? îl întrebă Jimmy. Îmi pare rău, însă e puţin mai uşor atunci când nu ştii ce te aşteaptă.
    - Ce Dumnezeu...?
    Jimmy se aşeză pe podea, alături.
    - O să-ţi spun povestea noastră, zise el. E o poveste a naibii de proastă, însă sunt sigur că Maury Green o va susţine. Şi astfel o să-mi păstrez şi dreptul de a practica şi nimeni nu o să ne bage în puşcărie sau la balamuc... şi, de fapt, chiar acum nu problemele astea mă preocupă atât de mult, cât dorinţa de a fi liberi ca să ne putem lupta într-o bună zi cu... lucrurile astea, indiferent ce nume vrei să le dai. Înţelegi ce îţi spun?
    - În linii mari, răspunse Ben.
    Îşi atinse maxilarul şi se strâmbă. În stânga, sub bărbie, avea o umflătură dureroasă.
    - Cineva a intrat peste noi în timp ce o examinam pe doamna Glick, continuă Jimmy. Acel cineva te-a scos din circuit şi apoi m-a folosit pe post de sac de antrenament. În timpul luptei, acel cineva m-a muşcat ca să mă facă să-i dau drumul. Asta e tot ce ne amintim. Tot. Înţelegi?
    Ben dădu din cap.
    - Tipul purta o haină închisă la culoare, albastră poate, poate neagră şi o căciulă tricotată verde sau gri. Asta e tot ce ai văzut. Bine?
    - Te-ai gândit vreodată să renunți la medicină în favoarea unei cariere strălucite de scriitor de romane poliţiste?
    Jimmy surâse:
    - Pot crea numai în momente de egoism extrem. Eşti în stare să ţii minte povestea?
    - Sigur. Şi nici nu mi se pare chiar atât de proastă cum ai zis. În fond, cadavrul ei nu e singurul care a dispărut în ultima vreme.
    - Şi eu sper că se vor gândi la asta. Însă şeriful districtual este mult mai isteţ decât ar avea Parkins Gillespie vreodată şansa să devină. Trebuie să fim foare prudenţi. Nu te apuca să înfloreşti povestea.
    - Crezi că cineva din partea autorităţilor ar fi în stare să desluşească ce se petrece?
    Jimmy clătină din cap:
    - Nici vorbă. Va trebui să ne descurcăm singuri. Şi ţine minte că din acest moment suntem nişte criminali.
    La puţin timp după aceasta, se duse la telefon şi îl sună pe Maury Green şi apoi pe Şeriful Districtual Homer McCaslin.

                                                                                12.

                                              Ben ajunse la pensiunea Evei la vreo cincisprezece minute după miezul nopții și își pregăti o cafea în bucătăria pustie de la parter.
     O bău încet, rememorând evenimentele serii, cu intensitatea unuia care tocmai a evitat să se prăbuşească în gol de pe o stâncă înaltă.
    Şeriful districtual era un bărbat înalt, cu început de chelie. Mesteca tutun. Mişcările îi erau încete, însă ochii strălucitori îi erau vioi şi atenţi. Din buzunarul de la şold a scos un caiet uriaş şi zdrenţuit, legat cu un lănţişor, iar de sub vesta verde din lână, un stilou vechi şi gros.
    Îi interogase pe Ben şi Jimmy, în timp ce două din ajutoarele sale făceau fotografii şi luau amprente.
    Maury Green stătea tăcut în spatele lor, aruncând doar din când în când priviri nedumerite înspre Jimmy.
    Ce i-a adus la Morga lui Green?
    Jimmy răspunse la întrebarea asta, recitind povestea cu encefalita.
    Ştia bătrânul doctor Reardon de iniţiativa lui?
    Păi, nu. Jimmy se gândise că ar fi fost mai bine să facă o verificare discretă, înainte de a discuta cu cineva. Era cunoscut faptul că doctorul Reardon era, ei bine, era foarte guraliv câteodată.
    Şi cum e cu chestia asta, cu encecumocheamă? Avea femeia asa ceva?
    Nu, aproape sigur că nu avea. Îşi terminase examinarea înainte ca tipul în haină închisă la culoare să năvălească peste ei. El (Jimmy) nu ar dori - şi nici nu ar fi în stare - să explice cauza decesului femeii, însă sigur nu a murit de encefalită.
    Pot să-l descrie pe tipul ăla?
    Răspunseră aşa cum se înţeleseseră. Ben mai adăugă şi o pereche de cizme maron de lucru, ca să nu pară că se îngânau unul pe celălalt.
    McCaslin le mai puse câteva întrebări şi Ben tocmai începuse să aibă sentimentul că vor ieşi cu faţa curată din toată povestea, când McCaslin se întoarse către el şi îl întrebă:
    - Ce căutaţi aici, domnule Mears? Nu sunteti doctor.
    Ochii lui atenţi licăriră cu blândeţe.
    Jimmy deschise gura să răspundă, însă şeriful îl opri cu un semn al mâinii.
    Dacă scopul întrebării lui McCaslin a fost să-l ia pe nepregătite pe Ben şi să-l facă să capete o expresie vinovată; nu reuşi. Era mult prea stors de emoţii ca să mai poată avea vreo reacţie. După cele păţit e doar cu puţin timp înainte, faptul de a fi prins cu o mărturie falsă nu îl impresiona prea tare.
    - Sunt scriitor, nu medic. Scriu romane. Chiar acum scriu unul în care un personaj secundar extrem de important este fiul unui antreprenor de pompe funebre. Am vrut să văd cum arată o cameră mortuară. Am venit aici împreună cu Jimmy. Mi-a spus că ar prefera să nu-mi dezvăluie scopul vizitei sale la morgă, aşa că nu l-am întrebat.
    Își freca umflătura vânătă din bărbie.
    - Am căpătat chiar mai mult decât mi-am dorit.
    McCaslin nu păru nici impresionat nici dezamăgit de răspunsul lui Ben:
    - Cam aşa ceva. Dumneata eşti cel care a scris Conway's Daughter, nu?
    - Da.
    - Nevastă-mea a citit, fragmente într-o revistă pentru femei, în Cosmopolitan, mi se pare. A râs de n-a mai putut. M-am uitat şi eu da' nu mi s-a părut nimic amuzant în povestea unei fete care se droghează.
    - Nu, spuse Ben, privindu-l în ochi pe McCaslin. Nici mie nu mi s-a părut amuzant.
    - Cartea asta nouă e cea pe care se spune că o scrii în Salem'sLot?
    - Da.
    - Poate că ar fi bine s-o citească şi Moe Green, remarcă şeriful. Să te corecteze la părţile cu pompele funebre, dacă e cazul.
    - Nu am scris încă partea aceasta, spuse Ben. Mă documentez întotdeauna înainte de a începe să scriu. E mai uşor.
    Clătinînd din cap, McCaslin spuse pe un ton surprins:
    - Ştiţi, povestea voastră e ca o carte poliţistă. Un tip năvăleşte aici şi pune la podea doi indivizi puternici şi dispare cu cadavrul unei biete femei care a murit dintr-o cauză necunoscută.
    - Ascultă, Homer... începu Jimmy.
    - Nu-mi spune Homer, zise McCaslin. Nu-mi place. Nu-mi place deloc. Encefalita asta e molipsitoare, nu?
    - Da, e molipsitoare, spuse prudent Jimmy.
    - Și totuși l-ai adus cu tine pe scriitorul ăsta? Știind că s-ar putea ca femeia să aibă așa ceva?
    Jimmy ridică din umeri și păru furios:
    - Nu-ți pun la îndoială judecățile profesionale, șerifule. Trebuie, la rândul tău, să le suporți pe ale mele. Encefalita este o infecție destul de lentă, care înaintează încet în sistemul vascular al omului. Am fost de părere că nu este niciun pericol  pentru nici unul din noi. Nu ar fi mai bine acum dacă te-ai apuca de treabă şi ai încerca să afli cine a şterpelit cadavrul doamnei Glick - ca într-o carte poliţistă sau altfel - sau pur şi simplu te distrezi nemaipomenit de bine interogându-ne?
    McCaslin emise un oftat adânc din străfundurile pântecului său considerabil, îşi închise caietul cu un bobârnac şi îl depozită în adâncurile buzunarului de la şold.
    - Ei, Jimmy, vom începe cercetările şi vom anunţa pe toată lumea. Mă îndoiesc însă că vom afla ceva în plus. Doar dacă hoţul de cadavre va ieşi iarăşi la iveală - şi dacă a existat un hoţ de cadavre, ceea ce eu nu prea cred.
    Jimmy îşi ridică sprâncenele a mirare.
    - Mă minţiţi, spuse răbdător McCaslin. Ştiu asta, ajutoarele mele ştiu asta, probabil chiar bătrânul Moe ştie asta. Nu ştiu cât minţiţi - puţin sau mult - dar ştiu că nu pot dovedi că minţiţi atâta timp cât spuneţi amândoi aceeaşi poveste. Aş putea să vă dau voie să daţi un telefon şi chiar şi cel mai nepriceput puşti care tocmai a absolvit Facultatea de Drept vă poate scoate imediat de acolo. Ce deţin eu împotriva voastră se poate numi Suspiciune de Matrapazlâcuri Necunoscute. Şi pun prinsoare că avocatul tău nu e un boboc tocmai ieşit de pe băncile şcolii, nu?
    - Nu, spuse Jimmy. Nu este.
    - Şi cu toate astea v-aş închide, dacă nu aş avea senzaţia că minciunile voastre nu sunt din cauză că aţi fi făcut ceva împotriva legii.
    Lovi pedala unei găleţi pentru gunoi, aflată la capătul mesei. Capacul se ridică cu un pocnet metalic şi McCaslin scuipă înăuntru o bucată mare de tutun amestecat cu salivă. Maury Green tresări.
    - Ar vrea vreunul dintre voi să-şi revizuiască depoziţia? şopti el şi accentul de provincial care vorbeşte pe nas îi dispăruse din voce. Asta e o problemă gravă. Am avut patru morţi în Lot şi toate cele patru cadavre au dispărut. Vreau să ştiu ce se întâmplă.
    - Ţi-am spus tot ce ştim, spuse Jimmy cu fermitate calmă. Îl privi în ochi.
    - Dacă ţi-am putea spune mai multe, am face-o.
    McCaslin îi întoarse privirea:
    - Faci pe tine de speriat ce eşti, zise. Tu şi scriitorul, amândoi sunteţi speriaţi. Arătaţi aşa cum arătau soldaţii din Coreea, când i-au adus acasă din linia întâi.
    Ajutoarele şerifului îi priveau cu atenţie. Ben şi Jimmy nu spuseră nimic.
    McCaslin oftă din nou.
    - Hai, plecaţi de-aici. Vreau să veniţi mâine la ora zece la mine la birou ca să vă scrieţi depoziţiile. Dacă nu veniţi la ora fixată, trimit o patrulă să vă aducă.
    - N-o să fie nevoie să faci aşa ceva, spuse Ben.
    McCaslin îi aruncă o privire sumbră şi clătină din cap.
    - Ar trebui să scrii cărţi mai vesele. Ca tipul care scrie poveştile cu Travis McGee. Alea nu-ţi dau coşmaruri.

                                                                    13.

                                             Ben se ridică de la masă, își clăti ceaşca la chiuvetă, oprindu-se să se uite pe fereastră la întunericul nopţii.
    Cine era acolo acum?
    Marjorie Glick, în sfârşit, împreună cu fiul ei? Mike Ryerson? Floyd Tibbits? Carl Foreman?
    Se întoarse şi urcă în cameră.
    În noaptea aceea dormi cu veioza aprinsă şi cu crucea făcută din instrumentele de apăsat limba, care a învins-o pe doamna Glick, pe masă, chiar în dreapta lui. Ultimul gând, înainte să-l ia somnul, a fost dacă Susan era bine şi în siguranţă.

                                                         CAPITOLUL DOISPREZECE
                                                                           MARK
                                                                                1.

                                        Când auzi prima oară sunetul acela  îndepărtat de ramuri care trosnesc, se furişă în spatele trunchiului unui molid bătrân şi rămase acolo, aşteptând să vadă cine se va ivi din adâncurile pădurii.
    Nu se putea ca ei să apară în toiul zilei, însă asta nu însemna că ei nu puteau trimite oameni care să nu se teamă de lumina soarelui: îi plăteau cu bani pentru asta, dar mai erau şi alte metode de convingere.
    Mark îl văzuse pe Straker în oraş şi ochii lui erau ca ochii unei broaşte râioase care se încălzeşte la soare pe o piatră. Părea a fi în stare să rupă braţul unui copil şi să zâmbească în tot timpul ăsta.
    Atinse forma greoaie a pistolului tatălui său, pe care îl ascunsese în buzunarul de la jachetă. Gloanţele nu erau eficace împotriva lor - decât, poate, cele de argint - însă o împușcătură bine țintită între ochi ar reuși să-i composteze biletul lui Straker ăla.
    O clipă, ochii îi rătăciră în jos, la forma vag cilindrică, înfăşurată într-o bucată de prosop şi sprijinită de trunchiul copacului. În spatele casei lui era o stivă de lemne, jumătate de stânjen de lemne de frasin pentru foc, pe care le tăiase împreună cu tatăl său cu fierăstrăul McCulloch în iulie şi în august.
    Henry Petrie era un om ordonat şi Mark ştia că fiecare surcea avea aproximativ un metru lungime, un centimetru în plus sau în minus.
    Tatăl lui ştia care este lungimea cea mai bună, aşa cum ştia că iarna urmează toamnei şi că lemnul de frasin face un foc bun în căminul din camera de zi.
    Fiul său, care ştia alte lucruri, ştia că lemnul de frasin este bun pentru fiinţe-lucruri - ca el.
    În dimineaţa aceea, în timp ce părinţii lui îşi făceau plimbarea obişnuită de duminică, a luat o bucata din stiva de lemne şi, cu toporişca lui de Cercetaş, a reuşit să-i ascută unul din vârfuri. Era o lucrătură destul de neîndemânatică, însă va folosi scopului.
    Zări o siluetă colorată şi se ascunse mai bine în spatele copacului, privind, fără să poată fi văzut, cu tâmpla lipită de coaja aspră. O clipă mai tărziu reuşi să desluşească persoana care urca dealul. O fată. Îl cuprinse un sentiment de uşurare, amestecat cu o vagă urmă de dezamăgire. Nu era scutierul diavolului; era doar fiica doamnei Norton.
    Îşi ascuti din nou privirea. Şi ea ducea un ţăruş! Când se apropie mai mult, simţi nevoia să izbucnească în hohote amare de râs - un par dintr-un gard, asta era. Doar două lovituri de ciocan obişnuit l-ar despica în două.
    Urma să treacă prin dreapta copacului în spatele căruia se ascundea el. Când ea se apropie, Mark se deplasă uşor spre stânga, evitând să calce pe ramurile de pe jos, al căror zgomot l-ar fi putut deconspira.
    În cele din urmă, micul dans sincronizat se încheie, iar fata era acum cu spatele la el; urca mai departe dealul, către luminişul din pădure. Mergea cu foarte mare prudenţă, observă el bucuros. Era bine. În ciuda ideii trăsnite de-a lua un par dintr-un gard, părea a şti în ce se băga. Şi totuşi, dacă mergea mai departe, va avea probleme.
    Straker era acasă. Mark era aici de la ora douăsprezece şi jumătate şi îl văzuse pe Straker ieşind din casă, privind în josul drumului, şi apoi intrând înapoi.
    Mark tocmai încerca să se hotărască ce anume să facă în situaţia asta, când fata intrase în scenă, răsturnând ecuaţia.
    Poate că nu o să păţească nimic. Se oprise în spatele unui ecran de tufe şi se ghemuise acolo, privind casa.
    Mark analiză problema. Evident că ştia. Nu conta cum aflase, însă nu ar fi avut parul ăla nenorocit cu ea dacă nu ar fi ştiut. Se gândi că va trebui să se ducă la ea şi s-o avertizeze că Straker era în zonă şi păzea locul. Probabil că nu avea nicio armă la ea, nici măcar una aşa mică precum a lui.
    Se mai gândea încă în ce fel să-şi facă cunoscută prezenţa, în aşa fel încât să nu o sperie şi să o facă să ţipe, când motorul maşinii lui Straker prinse viaţă. Ea tresări puternic şi, pentru câteva momente, Mark crezu că o să cedeze nervos şi o să o ia la goană prin pădure, rupând crengi şi spunând astfel lumii întregi că se afla acolo.
    Însă se ghemui la loc, ţinându-se de pământ, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-i zboare de sub picioare.
    Aprobă în gând: are ceva minte, chiar dacă e proastă.
    Maşina lui Straker părăsi aleea din faţa casei – probabil că vizibilitatea era mai bună din locul unde stătea ea; el reuşi să vadă numai capota neagră a Packardului - apoi şovăi o clipă şi, în cele din urmă, coborî panta dealului, îndreptându-se către oraş.
    Era vremea să formeze o echipă. Orice ar fi fost mai bine decât să fie obligat să se ducă singur la casa aceea. Simţea atmosfera otrăvitoare care o învăluia. Începuse să o simtă de la depărtare de o jumătate de milă şi devenea tot mai densă pe măsură ce se apropia de casă.
    Urcă repede panta domoală şi îi puse o mână pe umăr.
    Simţi cum întregu-i trup devine rigid, îşi dădu seama că va ţipa, aşa că spuse:
    - Nu ţipa. Totul este în regula. Eu sunt.
    Nu ţipă. Doar plămânii i se goliră cu un oftat prelung, îngrozit. Se întoarse şi îl privi, albă la faţă:
    - Ci... cine e eu?
    Se aşeză lângă ea.
    - Mă numesc Mark Petrie. Te cunosc; eşti Sue Norton. Tatăl meu îl cunoaşte pe tatăl tău.
    - Petrie?.... Henry Petrie?
    - Da, e tatăl meu.
    - Ce faci aici?
    Neliniştiţi, ochii ei îl cercetau de parcă încă nu putea să înţeleagă că nu mai este singură.
    - Exact ce faci şi tu. Numai că ţăruşul tău nu e bun. E prea...
    Bâjbâi după un cuvânt care nu făcea parte din vocabularul său cotidian, deşi ştia ce înseamnă şi ştia să îi recunoască calitatea.
    - E prea şubred.
    Susan îşi privi parul smuls din gard şi se îmbujoră:
    - Oh, chestia asta. Păi l-am găsit în pădure şi... şi m-am gândit că s-ar putea împiedica cineva de el, aşa că...
    Îi reteză nerăbdător şuvoiul de scuze descoperite în lumea adulţilor:
    - Ai venit aici să omori vampirul, nu-i aşa?
    - De unde ţi-a venit ideea asta? Vampiri?
    Vocea lui era sumbră:
    - Noaptea trecută un vampir a încercat să mă prindă. Aproape că a reuşit.
    - Absurd. Un băiat aşa mare ca tine n-ar trebui să mai inventeze...
    - Era Danny Glick.
    Tresări îngrozită, de parcă vorbele lui Mark o loviseră ca un pumn. Întinse mâna şi îl apucă de braţ. Se priviră în ochi.
    - Asta e o poveste inventată de tine, Mark?
    - Nu, răspunse el și îi relată totul în câteva propoziții simple.
    - Și ai venit singur? întrebă ea când băiatul își termină povestea. Crezi că e adevărat și ai venit singur?
    - Dacă cred?
    O privi uluit.
    - Sigur că cred. Doar l-am văzut cu ochii mei.
    Rămase fără grai și fu brusc cuprinsă de rușine  amintindu-şi de îndoielile (nu, îndoială era un cuvânt mult prea blând) avute când a auzit povestea lui Matt şi când Ben o acceptase cu titlu de încercare.
    - Cum se face că tu eşti aici?
    Ezită o clipă, apoi spuse:
    - Există câţiva oameni în oraş care bănuiesc că în casa asta e un om pe care nu l-a văzut nimeni niciodată. Şi că s-ar putea ca el să fie un... un...
    Dar tot nu putea să rostească cuvântul acela. Mark dădu din cap în semn că a înţeles. Deşi îl cunoştea doar de câteva minute părea un băiat extraordinar.
    Rezumând tot ce mai avea de spus, zise:
    - Aşa că am venit să aflu dacă este adevărat.
    Arătă cu capul înspre ţăruş:
    - Şi ai adus chesia asta ca să i-o împlânţi în inimă?
    - Nu ştiu dacă pot să fac aşa ceva.
    - Eu aş fi în stare.
    Tonul lui era netulburat.
    - După ce am văzut azi-noapte. Danny era în faţa ferestrei mele ţinându-se de zid ca o muscă uriaşă. Şi dinţii lui...
    Clătină din cap, alungând coşmarul, aşa cum un om de afaceri alungă un client falit.
    - Părinţii tăi ştiu că eşti aici? întrebă ea, ştiind că asa ceva nu se poate.
    - Nu, răspunse el sec. Duminica este ziua dedicată naturii. Dimineţile se plimbă iar după-amiezele fac alte lucruri. Câteodată merg cu ei, alteori nu. Azi au plecat să se plimbe pe coastă.
    - Eşti extraordinar, spuse ea.
    - Nu, nu sunt, zise Mark, netulburat de compliment. Însă am de gând să termin cu el.
    Privi către casă.
    - Eşti sigur...
    - Sigur că da. Şi tu eşti. Nu simţi ce rău este? Nu te sperie casa aia doar când te uiţi la ea?
    - Ba da, răspunse ea, dându-se bătută.
    Logica lui Mark era logica terminaţiilor nervoase şi, spre deosebire de argumentele lui Mart şi Ben, cele ale băiatului din faţa ei erau irezistibile.
    - Cum o vom face? întrebă, acceptând în mod automat conducerea lui în această aventură.
    - Mergem acolo şi intrăm, spuse, îl găsim, îi împlântăm ţăruşul - ţăruşul meu - în inimă şi ieşim din casă. Probabil că e în pivniţă! Le plac locurile întunecoase. Ai adus o lanternă?
    - Nu.
    - Nici eu, fir-ar să fie.
    Răscoli cu picioarele încălţate în pantofi de sport prin frunzişiul adunat la rădăcina copacilor.
    - Probabil că n-ai adus nici o cruce?
    - Ba da, spuse Susan.
    Îsi scoase lănţişorul de sub bluză şi i-l arătă. Băiatul îl privi aprobator şi, la rândul lui, scoase un lănţişor de sub cămaşa.
    - Sper să ajung să-l pun la loc înainte să vină părinţii mei acasă, spuse, cu un aer întunecat. L-am şterpelit din caseta cu bijuterii a mamei. Dracu' mă ia dacă află.
    Privi în jur. Cât timp vorbiseră, umbrele deveniseră mai lungi şi amândoi se simţeau împinşi să amâne, să tot amâne acţiunea.
    - Să nu te uiţi în ochii lui când o să-l găsim, îi spuse Mark. Nu poate ieşi din sicriu înainte de lăsarea serii, dar tot te poate hipnotiza cu ochii. Ştii vreo rugăciune pe de rost?
    Îşi croiau drum prin tufişurile dintre pădure şi gazonul neîngrijit din faţa Casei lui Marsten.
    - Păi, da, Tatăl Nostru...
   - Bine, e bună. Şi eu o ştiu. O s-o spunem amîndoi cînd îi înfig ţăruşul.
    Chipul fetei se umplu de indignare şi zelul păru să-i scadă, însă el îi strânse mâna uşor. Stăpânirea lui de sine era uluitoare.
    - Ascultă-mă bine, trebuie să o facem. Pun prinsoare că a pus deja mâna pe jumătate din oraş noaptea trecută. Dacă mai aşteptăm o să-l ia pe tot. Merge mult mai repede acum.
    - Noaptea trecută?
    - Am visat, spuse Mark.
    Vocea îi era calmă încă, dar ochii i se întunecaseră.
    - Am visat că se duc acasă la oameni şi că dau telefoane, implorând să fie lăsaţi înăuntru. Unii oameni ştiau, ştiau în adâncul lor despre ce e vorba, însă tot le-au dat voie să intre. Pentru că e mult mai uşor să faci asta decât să îţi închipui că ceva atât de îngrozitor poate fi adevărat.
    - A fost doar un vis, zise ea neliniştită.
    - Pun pariu că există o mulţime de oameni care zac astăzi în pat cu perdelele trase sau cu obloanele coborâte şi se întreabă dacă nu cumva au un guturai sau gripă, sau altă boală. Toţi se simt slăbiţi şi cu câlţi în cap. Nu pot să mănânce. Chiar gândul la mâncare îi face să le vină să vomite.
    - Cum de ştii atât de multe?
    - Citesc revistele cu povestiri despre monştri, răspunse el, şi mă duc la filme de groază de câte ori pot. De obicei trebuie să-i spun mamei că mă duc să văd filmele lui Walt Disney. Şi, de fapt, nu poţi să ai încredere în tot ce-ţi arată acolo. Uneori, inventează tot felul de tâmpenii ca să facă povestea mai sângeroasă.
    Ajunseseră lângă casă.
    I-auzi, ce echipă mai suntem, noi, cei care credem, gândi Susan. Un profesor bătrân, pe jumătate scrântit de prea mult citit, un scriitor obsedat de coşmarurile din copilărie, un băieţel care a absolvit cursul de ştiinţa vampirilor, folosind ca bibliografie de examen filmele de groază şi revistele de doi bani. Şi eu? Chiar cred? Sunt oare molipsitoare fanteziile paranoice?
    Credea.
    Mark avusese dreptate; lângă casă era imposibil să nu-ţi dai seama de pericol. Întregul proces ai gândirii, chiar actul conversaţiei erau eclipsate de o voce venită din străfunduri şi care striga pericol! pericol! fără să rostească de fapt cuvintele, îi crescuse pulsul, începuse să transpire, şi totuşi, pielea îi era rece din cauza adrenalinei ce dilatează capilarele, împiedicînd sângele să se ascundă în adâncul corpului, în momente de tensiune maximă. Rinichii îi erau încordaţi şi plini. Privirea, neobişnuit de pătrunzătoare, reuşindsă distingă fiecare aşchie şi fiecare grăunte de var de pe zidul casei.
    Şi toate aceste reacţii nu fuseseră provocate de stimuli externi: nu existau nici oameni înarmaţi, nici câini uriaşi şi răi, nici miros de foc.
    Fusese trezit, după o hibernare prea lungă, un paznic mult mai tainic decât cele cinci simţuri ale ei. Şi nu avea cum să-i ignore avertismentele.
    Cercetă interiorul casei printr-o spărtură în oblonul de jos.
    - Măi, să fie! N-au făcut absolut nimic aici, spuse cu mânie în glas. E o mizerie de nedescris.
    - Să văd şi eu. Saltă-mă.
    Îşi împleti degetele şi îl ajută să se ridice şi să se uite prin jaluzelele sparte în salonul dărăpănat al Casei lui Marsten. Văzu o cameră părăsită, cu o patină groasă de praf pe duşumea (o mulţime de picioare îşi lăsaseră amprentele prin el), cu tapet cojit, cu două sau trei fotolii, o masă scrijelită. În colţurile camerei, lângă tavan, păianjenii îşi festonaseră pânzele.
    Înainte ca ea să apuce să protesteze, Mark a sfărîmat cu capătul neascuţit al ţăruşului ivărul care închidea oblonul.
    Cârligul se sparse în două bucăţi acoperite cu rugină şi oblonul scârţâi, depărtându-se câţiva centimetri de perete.
    - Hei! exclamă ea. Nu trebuie...
    - Şi ce ai vrea să faci? Să suni la sonerie?
    Dădu la o parte oblonul drept şi izbi unul din geamurile prăfuite şi striate. Se sparse cu un sunet argintiu.
    Teama explodă înlăuntrul ei, fierbinte şi puternică, aducându-i gust de cocleală în gură.
    Încă mai putem fugi, spuse, parcă numai pentru sine. Puştiul se uită în jos la ea, iar în privirea lui nu era nicio urmă de dispreţ, ci numai sinceritate şi o frică la fel de mare ca a ei.
    - Pleacă, dacă trebuie, îi spuse.
    - Nu, nu trebuie.
    Încercă să înghită nodul uscat şi dureros din gât, însă nu reuşi.
    - Grăbeşte-te. Eşti greu.
    Îndepărtă cioburile geamului pe care îl spărsese şi apoi mută ţăruşul în mâna cealaltă şi descuie fereastra.
    Aceasta gemu uşor când o împinse. Drumul era liber acum.
    Îl lăsă jos şi priviră cîteva clipe fereastra deschisă fără să spună vreun cuvânt. Apoi Susan făcu un pas înainte, împinse mai mult oblonul şi îşi sprijini mâinile de pervazul plin cu aşchii, pregătindu-se să se ridice pe el. Dezgustătoare, copleşitoare, groaza i se cuibărise în abdomen, ca o sarcină oribilă. În sfârşit reuşi să înţeleagă ce simţise Mart Burke când urca scara înspre ceea ce îl aştepta în camera de oaspeţi.
    Întotdeauna, conştient sau inconştient, pusese frica într-o ecuaţie simplă: frică = necunoscut. Şi, ca să rezolve ecuaţia, trebuia să reducă problema la termeni de algebră simplă, astfel: necunoscut = scândura care trosneşte (sau orice altceva), scândura care trosneşte = ceva de care nu trebuie să îţi fie frică, în lumea modernă toate spaimele puteau fi asimilate prin simpla folosire a axiomei tranzitive de egalitate. Unele spaime erau justificate, desigur (nu conduci maşina atunci când eşti prea beat ca să poţi vedea ce e pe drum, nu întinzi o mână prietenoasă câinilor care mârâie, nu rămâi în parcare cu băieţi pe, care nu-i cunoşti - cum era bancul ăla vechi? Te regulezi sau mergi pe jos?
    Însă până acum nu crezuse că existau spaime mai mari decât putea mintea pricepe, spaime apocaliptice, aproape paralizante prin intensitatea lor. Ecuaţia aceasta nu putea fi rezolvată. Până şi actul de a înainta devenise un gest eroic.
    Se ridică cu o uşoară flexare a muşchilor, îsi aruncă un picior peste pervaz şi apoi sări in salonaşul îmbâcsit de atâta praf şi privi în jur.
    Mirosul. Mirosul părea a emana în şuvoaie din pereţi. Duhoarea era aproape vizibilă.
    Încercă sa-şi spună că nu era decât varul mucegăit, sau resturile tuturor animalelor care îşi făcuseră cuib în spatele lambriurilor sparte -şobolani, cârtiţe, poate un raton sau doi. Însă era mai mult decât atât. Mirosul era mai profund decât duhoarea hoiturilor de animale, era mult mai agresiv. O duse cu gândul la lacrimi şi la vomă şi la întuneric.
    - Hei, şopti Mark, agitând mâinile în faţa ferestrei. Ajută-mă puţin.
    Se aplecă, îl prinse de subţiori şi îl trase până când băiatul reusi şă se prindă de pervaz. Apoi plonjă în cameră. Izbi uşor cu picioarele în covor când ateriză. Apoi casa fu cuprinsă din nou de tăcere.
    Ascultară fascinaţi liniştea. Parcă nu se auzea nici măcar zumzăitul acela monoton care se aude atunci când tăcerea este deplină, zumzăitul terminaţiilor nervoase care lucrează în gol. Doar o tăcere uriaşă, absolută şi pulsul sângelui în urechile lor.
    Şi totuşi amândoi ştiau. Bineînţeles. Nu erau singuri.

                                                                               2.

                                - Haide! spuse el. Să aruncăm o privire.
    Apucă strâns țărușul și, o clipă, se uită cu jind spre fereastră.
    Ea se îndreptă în vârful picioarelor către hol și el o urmă.
    Chiar lângă uşă era o măsuţă cu o carte pe ea. Mark o luă în mână.
    - Ascultă, spuse. Ştii limba latină?
    - Puţin, din liceu.
    - Ce înseamnă asta? îi arătă cotorul cărţii.
    Citi încruntată cuvintele. Apoi clătină din cap:
    - Nu ştiu.
    Deschise cartea la întâmplare şi tresări. Dăduse peste un desen care înfăţişa un bărbat gol care ţinea trupul unui copil cu mărtuntaiele scoase, arătându-l cuiva care nu se vedea. Puse repede cartea înapoi pe masă, bucuros să fi scăpat de ea - coperta îi dădea o senzaţie neplăcută - şi se îndreptară împreună spre bucătărie. Aici umbrele erau mai mari. Soarele ajunsese în partea cealaltă a casei.
    - Simţi? o întrebă.
    - Da.
    - Miroase mai rău aici, nu?
    - Da.
    Îşi amintea de cămara rece pe care o avuseseră în cealaltă casă şi de cele trei butoaie cu roşii ale mamei lui care mucegăiseră acolo în întunericul răcoros. Aşa era şi acest miros, ca cel al roşiilor intrate în putrefacţie.
    Susan şopti:
    - Dumnezeule, mi-e atât de frică.
    Bâjbâi, îi găsi mâna şi o strânse puternic.
........................................................................................

Salem's Lot, Stephen King

............................................................................................
                                                                   12.

                               - Cred că asta e, se auzi suspinând. Asta trebuie să fie. Mâine ies de aici.
    - Îți dau drumul așa curând?
    - N-au ce face, rosti el cuvintele cu un aer absent.
    Mintea îi gravita în jurul altui subiect.
    - Ai un crucifix?
    - Cine; eu? Vocea îi suna uimită și întrucâtva amuzată. Ei comedie, nu.
    - Nu glumesc, Susan.
    - În viața mea n-am fost mai serios. . Există vreun loc unde să-ti poţi procura unul la ora asta?
    - Păi, de la Mărie Boddin. Aş putea să mă duc...
    - Nu. Nu ieşi pe stradă. Stai în casă. Fă-ţi singură unul, chiar dacă nu te pricepi decât să lipeşti două beţişoare. Ține-l lângă pat.
    - Ben, totuşi nu pot să cred. Poate că e, într-adevăr, un maniac, cineva care îşi închipuie că e vampir, dar...
     - Crezi ce vrei, dar fă-ţi crucea.
    - Dar...
    - Te rog? Chiar dacă nu înseamnă decât că mă faci să mă simt mai bine?
    Fără tragere de inimă:
    - Bine, Ben.
    - Poţi să vii la spital mâine pe la nouă?
    - Da.
    - În regulă. O să mergem sus şi o să-i povestim lui Matt totul. După aia tu şi cu mine vom sta de vorbă cu doctorul James Cody.
    Susan zise:
    - O să creadă că eşti nebun Ben, îţi dai seama?
    - Cred că da. Însă totul pare mai real după lăsarea întunericului, nu-i aşa?
    - Da, şopti ea. Dumnezeule, aşa pare.
    Absolut fără niciun motiv, se gîndi la Miranda şi la moartea ei: motocicleta care derapează pe asfaltul ud, sunetul ţipătului ei, propria lui panică iraţională şi latura camionului mai mare şi mai mare în timp ce, neajutoraţi, se îndreaptă înspre ea.
    - Susan?
    - Da?
    - Ai grijă de tine. Te rog.
    După ce ea închise, puse receptorul la loc în furcă şi se uită la televizor, aproape fără să vadă comedia cu Doris Day şi Rock Hudson care începuse. Se simţea gol, expus. El nu avea nici o cruce. Ochii îi rătăciră înspre fereastra care nu dezvăluia decât întunericul de afară.
    Teama veche, de copil, teama de beznă începu să îl cuprindă şi se uită la televizor unde Doris Day făcea baie unui câine flocos.
    Îi era frică.

                                                                        11.

                                            Morga din Portland ste o încăpere rece şi aseptică, îmbrăcată în întregime în gresie verde. Podeaua şi pereţi erau de un verde mediu, iar verdele tavanului este ceva mai deschis. Pe pereţi sunt aliniate uşi pătrate care seamănă cu nişte dulapuri mai mari pentru bagaje de mână. Peste ele, tuburi lungi, fluorescente, dispuse paralel, aruncă o lumină îngheţată, impersonală. Decorul acesta nu poate fi numit inspirat, însă nu a existat niciun caz în care vreun client să se fi plâns de aceasta.
    În acea sâmbătă noaptea, la ora zece fără un sfert, doi sanitari au adus targa cu trupul neînsufleţit şi acoperit cu un cearşaf al unui homosexual tânăr care fusese împuşcat în timpul unei altercaţii într-un bar.
    Primul mort pe care îl primiseră în seara aceea; victimele accidentelor de circulaţie aveau să vină mai târziu, între unu şi trei dimineaţa.
    Buddy Bascomb tocmai spunea bancul cu francezul şi cu deodorantul vaginal, când se întrerupse în mijlocul propoziţiei şi se holbă la şirul de uşi însemnate cu litere de la M la Z. Două dintre ele erau deschise.
    Împreună cu colegul său, Bob Greenberg, îl părăsiră pe noul sosit şi se repeziră într-acolo. Buddy se uită la eticheta de pe prima uşă, în timp ce Bob se duse la a doua.
    TFBBITS, FLOYD MARTIN
    Sex: M
    Admis: 4/10/75
    Autops. program. 5/10/75
    Semnează: J.M. Cody, M.D.
    Trase de mânerul aflat înăuntru şi targa se rostogoli afară pe rotiţele silenţioase.
    Goală.
    - Hei! strigă la el Greenberg. Căcatul ăsta e gol! Cine are chef de bancuri...
    - Am fost la birou tot timpul, spuse Buddy. Nu a intrat nimeni. Jur. Trebuie că s-a întâmplat în schimbul lui Carty. Cum îl cheamă pe ăla?
    - McDougall, Randall Fratus. Ce înseamnă prescurtarea inf.?
    - Copil, spuse Buddy pe un ton surd. Isuse Cristoase, cred că am dat de belea.

                                                                        12.

                                              Îl trezise ceva.
    Stătea întins, învăluit în mătasea întunericului  privind ţintă în tavan.
    Un sunet. Un anumit sunet. Însă casa era tăcută.
    Se auzi din nou. Ca un scrijelit.
    Mark Petrie se întoarse pe o parte şi se uită pe fereastră şi acolo era Danny Glick care îl privea fix, prin sticla geamului, cu pielea palidă de mort, cu ochii roşii şi siniştri. Buzele şi bărbia îi erau mânjite cu ceva închis la culoare; şi când îl văzu pe Mark că se uită la el, zâmbi şi-şi dezveli dinţii oribil de lungi şi ascuţiţi.
    - Lasă-mă să intru, şopti vocea şi Mark nu îşi dădu seama dacă vorbele acestea traversaseră aerul întunecat către el sau le auzise numai în mintea lui.
    Îşi dădu seama că îi era frică - trupul lui îşi dădu seama de asta înaintea gândului. Nu fusese niciodată atât de înspăimîntat, nici măcar atunci când obosise înotând de la geamandură înspre  Popoham Beach şi credea că o să se înece. Mintea lui, încă minte de copil într-o mie de feluri, analiză situaţia în câteva secunde.
    Era în pericol de a-şi pierde mai mult decît doar viaţa.
    - Lasă-mă să intru, Mark. Vreau să mă joc cu tine.
    Entitatea aceea îngrozitoare de la fereastră nu avea de ce să se sprijine; camera lui era la etajul al doilea şi nu avea pervaz. Şi totuşi stătea suspendat în aer... sau poate se ţinea agăţat de şindrila acoperişului, ca o insectă a întunericului.
    - Mark... am reuşit să vin. Te rog...
    Sigur. Trebuie să-i inviţi înăuntru.
    Ştia asta din revistele lui cu povestiri de groază, reviste despre care mama sa se temea că s-ar putea să-i facă rău.
    Se ridică din pat şi aproape căzu. De-abia atunci îşi dădu seama că spaima era un cuvânt mult prea blând pentru ceea ce simţea. Nici chiar cuvântul teroare nu era potrivit. Chipul alb din faţa ferestrei încercă să zâmbească, însă petrecuse prea mult timp în întuneric pentru a-şi mai aminti exact cum. Ceea ce îi oferi lui Mark fu o grimasă tremurătoare - o marcă sângerândă a tragediei.
    Şi totuşi, nu era chiar atât de rău dacă îi priveai ochii. Dacă îi priveai ochii, nu-ţi mai era atât de frică şi înţelegeai că nu trebuie decât să deschizi fereastra şi să spui: „Intră, Danny" şi apoi nu-ţi va mai fi frică deloc, pentru că vei deveni una cu Danny, vei deveni una cu toţi, vei deveni una cu el. Vei fi...
    Nu! Aşa te prinde!
    Îi trebui toată voinţa pe care o avea ca să-şi forţeze ochii să privească în altă parte.
    - Mark, lasă-mă să intru! Îţi ordon! El îţi ordonă!
    Mark porni din nou către fereastră. Nu se putea opri. Nu exista nicio cale prin care să refuze acea voce.
    Când se apropie de geam, chipul plin de răutate al băieţelului din cealaltă parte începu să tremure de nerăbdare şi să se strâmbe victorios. Unghiile, înnegrite de pământ, zgâriară sticla.
    Gândeşte-te la altceva. Repede! Repede!
    - Soarele, şopti răguşit, soarele răsare la est. Apa fierbe la o sută de grade. Capra sare piatra, piatra crapă-n patru. Crăpa-i-ar capul caprei cum a crăpat piatra-n patru.
    Danny Glick şuiera la el.
    - Mark! Deschide fereastra!
    - Iepuraşul meu iubit, cin' te-ntrece la fugit...
    - Fereastra, Mark, el îţi porunceşte...
    - ... ai lăbuţe mititele, ochişori ca două mărgele, mustăcioară la guriţă şi un petic de codiţă.
    Voinţa îi slăbea. Vocea şoptită îi descoperise punctele slabe ale baricadei şi acum porunca era şi mai autoritară.
    Privirea lui Mark se opri pe biroul lui, acoperit cu figurinele în formă de monştri, atât de inexpresivi şi stupizi acum...
    Ochii îi rămaseră fixaţi pe un colţ al biroului şi se măriră uşor.
    Vârcolacul din plastic se plimba printr-un cimitir din plastic şi unul din monumentele funerare era în formă de cruce.
    Fără să se oprească să se gândească mai bine (aşa ar fi procedat un altul - tatăl lui, de exemplu - şi asta l-ar fi pierdut) Mark smulse crucea, o ascunse în pumnul strâns şi spuse tare:
    - Bine, intră.
    Chipul păru inundat de un soi de triumf viclean, dezgustător. Fereastra se ridică şi Danny pătrunse înăuntru şi făcu doi paşi în odaie.
    Răsuflarea care îi ieşea din gură era atât de urât mirositoare, încât nu existau cuvinte potrivite pentru a o descrie: un iz ca de mormânt părăsit.
    Mâini reci, albe şi lipicioase ca doi peşti coborâră pe umerii lui Mark. Capul se aplecă într-o parte, buza superioară dezveli caninii strălucitori.
    Cu o mişcare bruscă, violentă şi plină de ură, Mark lipi crucea din plastic de obrazul lui Danny Glick.
    Urletul lui a fost oribil, neomenesc... şi mult. Reverbera numai în coridoarele mintii şi în încăperile sufletului său.
    Rânjetul de triumf de pe gura obiectului-Glick deveni o grimasă uriaşă de agonie. Fum ţâşni din carnea lui şi o clipă numai înainte ca acea creatură să se retragă şi să se arunce pe jumătate, pe jumătate să se prăbuşească pe fereastră, Mark simţi cum carnea se preface în fum.
    Şi apoi se termină totul, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
    Însă crucea străluci o secundă, cu o lumină orbitoare, de parcă fusese aprins un cablu dinăuntrul ei. Apoi se stinse încet, lăsându-i în faţa ochilor numai o umbră albastră.
    Prin grătarul din duşumea, auzi cum părinţii aprind veioza din dormitor şi apoi, vocea tatălui său:
    - Ce dracu a fost asta?

                                                                       13.

                                             Două minute mai târziu, şa de la dormitorul lui se deschise; însă avusese timp suficient să reaşeze lucrurile la locul lor.
    - Fiule? şopti Henry Petrie. Eşti treaz?
    - Așa cred, răspunse Mark pe un ton somnoros.
    - Ai visat urât?
    - Aşa... cred. Nu-mi aduc aminte.
    - Ai strigat în somn.
    - Îmi pare rău.
    - Nu, nu trebuie să-ţi pară rău.
    Ezită o clipă, apoi cuvintele ţâşniră din amintirile vechi despre fiul său, un copilaş în pijama albastră, care le dăduse suficientă bătaie de cap, însă într-un mod mult mai explicabil:
    - Vrei un pahar cu apă?
    - Nu, tată, mulţumesc.
    Henry Petrie aruncă o privire fugară prin cameră, incapabil să înţeleagă senzaţia de teroare pe care o simţise când se trezise şi care încă îi mai strângea în cleşti de fier încins sufletul - sentimentul că în ultima clipă fusese evitat un dezastru. Da, totul părea a fi în regulă. Fereastra era închisă. Niciun obiect din cameră nu era răsturnat.
    - S-a întâmplat ceva, Mark?
    - Nu, tată.
    - Bine... atunci, noapte bună.
    - Noapte bună.
    Uşa se închise încet şi picioarele încălţate în papuci ale tatălui său începură să coboare treptele.
    Mark se relaxă, simţindu-se uşurat şi în acelaşi timp cutremurat de reacţia întârziată. Într-o asemenea situaţie un adult ar fi făcut o criză de isterie, şi la fel s-ar fi întâmplat şi cu un copil mai mic sau mai mare. Însă Mark simţi cum teroarea se îndepărtează de el cu paşi mărunţi, senzaţia aceasta amintindu-i de vântul care te zvântă încet după ce ai înotat într-o zi răcoroasă. Şi, pe măsură ce teroarea se îndepărta, somnul îi luă locul.
    Înainte de a adormi de tot, gândul îi zbură - şi nu pentru prima dată - la ciudăţenia adulţilor.
    Luau laxative, sau somnifere, sau beau ca să-şi alunge monştrii şi să poată adormi, iar monştrii lor erau atât de blânzi şi domesticiţi: slujba, banii, ce va zice învăţătoarea dacă nu-i voi putea cumpăra lui Jennie haine noi, mă mai iubeşte încă nevasta, cine îmi este prieten.
    Erau insipizi în comparaţie cu groaza care sta obraz lângă obraz cu copilul în patul lui învăluit în întuneric, copil care nu are pe nimeni altcineva căruia să i destăinuie, sperând că va fi deplin înţeles, decât un alt copil. Nu există terapie de grup sau servicii psihiatrice sau de asistenţă socială pentru copilul care trebuie să se confrunte în fiecare noapte cu lucrul acela ascuns sub pat sau în pivniţă, lucrul acela care aruncă priviri lacome şi face tumbe şi te ameninţă de acolo unde ochii adulţilor nu pot ajunge. Noapte de noapte trebuie să porţi aceeaşi bătălie solitară şi unicul tratament împotriva ei este osificarea imaginaţiei. Şi această stare se numeşte maturitate.
    Aceste gânduri îi trecură prin cap scrijelite într-un soi de stenografie mentală.
    Noaptea trecută Matt Burke fusese nevoit să se confrunte cu acelaşi lucru din tărâmul întunericului şi suferise un atac de cord din cauza fricii; acum Mark Petrie avusese parte de aceeaşi experienţă şi, numai zece minute mai târziu, stătea cuminte în poala somnului, strângând uşor în mâna dreaptă crucea din plastic, aşa cum un bebeluş strânge o jucărie.
    Aceasta este diferenţa dintre bărbaţi şi băieţi.

                                                                        CAPITOLUL UNSPRECEZE
                                                                                     BEN (IV)
                                                                                            1.

                                             Era ora nouă și zece, duminică dimineaţă - o dimineaţă de duminică strălucitoare, scăldată de razele soarelui - şi Ben tocmai începuse să se îngrijoreze din cauza lui Susan, când sună telefonul de pe noptieră.
    Smuci receptorul.
    - Unde eşti?
    - Linişteşte-te. Sunt sus cu domnul Burke, care solicită plăcerea de a te vedea.
    - De ce nu ai venit...
    - Am trecut pe la tine mai devreme. Dormeai ca un mieluşel.
    - Astia de aici îţi dau sedative puternice noaptea ca să-ţi poată fura organele pentru misterioşii lor pacienţi miliardari, spuse el. Ce face Matt?
    - Urcă şi vei vedea, zise, şi chiar înainte să închidă, Ben îşi şi pusese halatul pe el.

                                                                                2.

                                                Matt arăta mult mai bine, aproape întinerit.
    Susan, îmbrăcată într-o rochie de un albastru strălucitor, stătea lângă pat; şi Matt ridică o mână în semn de salut cînd Ben intră în salon.
    - Trage-ţi o piatră şi stai jos.
    Ben luă unul din scaunele oribile şi incomode de spital şi se aşeză.
    - Cum te simţi?
    - Mult mai bine. Slăbit, dar mai bine. Azi noapte mi-au scos perfuziile din braţ şi azi dimineaţă mi-au dat să mănânc un ou ochi, fiert în apă. Bâh! Ca filmele publicitare pentru azilurile de bătrâni.
    Ben o sărută pe Susan şi stăpânirea ei de sine i se păru forţată, de parcă toţi nervii i-ar fi fost ţinuţi laolaltă cu o sârmă foarte subţire.
    - S-a mai întâmplat ceva de când m-ai sunat aseară?
    - N-am auzit nimic. Însă am plecat de acasă pe la şapte şi oraşul se trezeşte puţin mai târziu în zilele de duminică.
    Ben îl privi pe Matt:
    - Eşti în stare să discuţi chestia asta?
    - Da, aşa cred, spuse el şi se mişcă uşor în pat.
    Crucea de aur pe care Ben i-o pusese la gât străluci puternic.
    - Chiar, îţi mulţumesc că mi-ai pus-o la gât. Mă face să mă simt mult mai bine chiar dacă ştiu că am cumpărat-o din stocul de solduri de la Woolworth vineri după-amiază.
    - Cum spun doctorii că e starea ta?
    - „Stabilizată" este denumirea scârboasă pe care a folosit-o tânărul doctor Cody când m-a examinat aseară. Electrocardiograma spune că nu a fost decât un atac minor de cord... şi că nu s-au format  cheaguri.
    Îşi drese glasul.
    Şi pentru binele bietului doctor şi eu vreau să sper că nu sunt cheaguri. Toată chestia asta s-a întâmplat doar la o săptămână după controlul pe care mi l-a făcut şi aş fi nevoit să-l dau în judecată de să-l usture fundul pentru că nu şi-a respectat promisiunea.
    Se opri şi îl privi calm pe Ben:
    - Mi-a mai zis că a văzut cazuri asemănătoare declanşate de şocuri puternice. N-am suflat o vorbă. Am făcut bine?
    - Foarte bine. Însă evenimentele au evoluat şi se precipită. Am de gând să mă duc cu Susan la Cody şi să-i spunem totul. Dacă nu-mi semnează astăzi chiar externarea, o să-l trimitem la tine.
    - O să-i povestesc de n-o să-şi mai dorească să mă audă vreodată, spuse Matt posomorât. Doctor mucos, ticălos afurisit, nici măcar nu-mi dă voie să trag din pipă.
    - Ţi-a povestit Susan ce s-a întâmplat în Jerusalem's Lot de vineri până acum?
    - Nu. A zis că e mai bine să aşteptăm până vii şi tu.
    - Înainte să înceapă, vrei să-mi spui exact ce s-a întâmplat la tine acasă?
    Chipul lui Matt se întunecă şi, o clipă, masca convalescentei păru că vrea să se destrame.
    Ben surprinse o frântură din trăsăturile bătrânului pe care îl văzuse dormind cu o seară înainte.
    - Dacă nu te simţi în stare...
    - Nu, sigur că mă simt în stare. Trebuie, dacă e adevărat măcar jumătate din ceea ce bănuiesc.
    Surâse cu amărăciune.
    - Întotdeauna m-am considerat un pic liber cugetător, greu de şocat. Însă e uluitor cât de mult încearcă mintea să blocheze lucrurile care nu îi plac sau pe care le consideră ameninţătoare. Ca tăbliţele vrăjite cu care ne jucam când eram mici. Dacă nu-ti plăcea ce ai tras, trebuia numai să tragi hârtia de deasupra şi dispărea.
    - Însă punctele negre rămâneau mereu dedesubt, spuse Susan.
    - Da, îi zâmbi el. Minunată metaforă pentru explicarea interacţiunii dintre conştient şi subconştient. Ce păcat că Freud nu s-a gândit la altă imagine decât aceea a cepei. Însă am început să divaghez.
    Îl privi pe Ben.
    - Ţi-a povestit Susan?
    - Da, însă...
    - Vreau doar să ştiu dacă mai e nevoie să-ţi spun toată istoria de la început.
    Cu o voce plată, aproape fără urmă de intonaţie, relată întreaga întâmplare, întrerupându-se doar atunci când în salon intră o soră cu paşi uşori ca şoapta, ca să-l întrebe dacă nu doreşte un pahar cu apă tonică.
    Matt îi răspunse că ar fi fost minunat să bea o apă tonică şi trase din când în când din pai până când isprăvi de povestit.
    Ben observă cum cuburile de gheată din paharul ţinut de Matt se ciocniră uşor unul de altul când acesta tocmai ajunsese la scena în care Mike cădea de pe fereastră cu spatele; fără îndoială că folosea şi în timpul orelor la şcoală acelaşi ton egal, cu foarte puţine inflexiuni. Şi nu pentru prima oară, Ben se gândi că acest om era demn de toată admiraţia.
    Când termină, urmă o scurtă pauză căreia Matt însuşi îi puse capăt.
    - Aşa, zise el. Tu, care nu ai văzut nimic din toate astea cu ochii tăi, ce părere ai?
    - Am discutat despre asta destul de mult ieri, răspunse Susan. Îl las pe Ben să-ţi spună.
    Cu puţină sfială, Ben avansa fiecare explicaţie logică pe care apoi o demola cu contraargumente. Când menţiona oblonul care se prindea pe dinafară, pământul moale, lipsa urmelor unei scări, Matt îl aplaudă.
    - Bravo! Adevărat detectiv!
    O privi apoi pe Susan:
    - Şi tu, domnişoară Norton, care aveai obiceiul să scrii teme atât de bine structurate, cu paragrafe ca plăcile de beton şi propoziţii în loc de mortar? Ce părere ai tu?
    Ea își privi mâinile așezate cuminți în poală și apoi își ridică ochii spre el:
    - Ieri Ben mi-a ținut o întreagă teorie despre semantica expresiei nu pot, aşa că nu o voi folosi. Însă, domnule Burke, mi-este foarte greu să cred că vampirii au invadat Salem's Lot.
    - Dacă se poate aranja astfel încât să nu afle nimeni, sunt de acord să mi se facă testul cu detectorul de minciuni, şopti el.
    Susan se îmbujoră uşor:
    - Nu, nu... te rog să nu mă înţelegi greşit. Sunt convinsă că se întâmplă ceva în oraş. Ceva... oribil. Însă... asta...
    Îi acoperi mâna cu a lui.
    - Te înţeleg, Susan. Dar vrei să faci ceva pentru mine?
    - Dacă pot.
    - Haideţi...toţi trei...să pornim de la premiza că toate astea sunt adevărate. Şi să păstrăm această premiză ca fapt până când - şi numai până când - poate fi infirmată. Metoda ştiinţifică. Înţelegi? Am discutat cu Ben felurite modalităţi de a testa această premiză. Şi nimeni nu speră mai mult ca mine să fie infirmată.
    - Dar nu crezi că va fi, nu-i aşa?
    - Nu, spuse el încet. După o îndelungată discuţie cu mine însumi, am ajuns la următoarea concluzie: cred ceea ce am văzut. Haideţi să uităm o clipă de ceea ce e de crezut şi de necrezut, spuse Ben.
    - De acord, zise Matt. Ce crezi că trebuie să facem mai departe?
    - Ei bine, spuse Ben, aş vrea să te numesc Cercetător General. Cu pregătirea ta eşti unicul potrivit pentru aceasta. Şi nici nu te poţi mişca.
    Ochii lui Matt străluciră ca atunci când a pomenit de perfidia doctorului Cody care îi interzisese pipa.
    - O să o sun pe Loretta Starcher de îndată ce deschide biblioteca. O s-o rog să-mi trimită o roabă plină cu cărţi de specialitate.
    - E duminică, îi aminti Susan. Biblioteca este închisă.
    - O va deschide pentru mine, spuse Matt. Şi dacă nu o găsesc, îmi va fi uşor să înţeleg motivul.
    - Cere-i orice are o legătură cât de mică cu problema noastră, spuse Ben. Cărţi de psihologie, cărţi de patologie, cărţi de legende şi mituri. Înţelegi? Orice.
    - Voi începe să iau notiţe, spuse Matt răguşit. În faţa lui Dumnezeu, mă jur că aşa voi face!
    Îi privi pe ceilalţi doi:
    - Este pentru prima oară de când m-au adus aici, când mă simt iarăşi om întreg. Ce veţi face voi?
    - Mai întâi, doctorul Cody. I-a examinat şi pe Ryerson şi pe Floyd Tibbits. Poate reuşim să-l convingem să-l exhumeze pe Danny Glick.
    - Ar face aşa ceva? îl întrebă Susan pe Matt.
    Matt mai luă o gură de apă tonică înainte să răspundă.
    - Acel Jimmy Cody care mi-a fost elev ar face-o cât ai clipi din ochi. Era un băiat plin de imaginaţie, fără prejudecăţi, extrem de potrivnic ipocriziei de orice fel. Nu ştiu însă cât de empirist a devenit după colegiu şi facultatea de medicină.
    - Mi se pare prea complicat totul, spuse Susan. Mai ales ideea de a-i povesti doctorului Cody, riscând un refuz direct. De ce să nu mă duc cu Ben la Casa lui Marsten şi să terminăm odată pentru totdeauna? Chiar asta aveam de gând să facem săptămâna trecută.
    - Îţi spun eu de ce, zise Ben. Pentru că pornim de la premiza că totul este adevărat. Eşti chiar atât de nerăbdătoare să-ţi vâri capul singură în gura leului?
    - Credeam că vampirii dorm în timpul zilei.
    - Indiferent ce e Straker, nu este vampir, spuse Ben, doar dacă nu cumva legendele vechi greşesc. Toată lumea îl poate vedea în timpul zilei. În cel mai fericit caz, am putea fi alungaţi pentru încălcare de proprietate, fără să aflăm nimic. În cel mai rău caz, ne poate lega fedeleş şi ne poate ţine acolo până după lăsarea întunericului. O gustărică pentru cînd se trezeşte Contele din benzile desenate.
    - Barlow? întrebă Susan.
    Ben ridică din umeri:
    - De ce nu? Povestea aia cu călătoria de afaceri la New York e prea frumoasă ca să fie adevărată.
    Expresia din ochi îi era încăpăţânată, însă Susan nu mai spuse nimic.
    - Şi ce o să faceţi în cazul în care Cody o să râdă de voi? întrebă Matt. Asta dacă nu cheamă infirmierii să vă lege pe loc.
    - Mergem la cimitir când apune soarele, spuse Ben. Ca să veghem mormântul lui Danny Glick. Să zicem că încercăm să facem primul test.
    Matt se ridică pe jumătate de pe pernele pe care se sprijinea.
    - Promite-mi că o să fiţi prudenţi. Ben, promite-mi!
    - Vom fi, îl linişti Susan. Vom zornăi din câte cruciuliţe o să avem la noi.
    - Nu glumi cu asta, mormăi Matt. Dacă ai fi văzut ce am văzut eu...
    Întoarse capul şi privi pe fereastră la frunzele de arţar, înroşite de soarele toamnei şi la cerul de un albastru limpede.
    - Eu nu glumesc, spuse Ben. O să avem grijă.
    - Mergeţi la Părintele Callahan, zise Matt. Cereţi să vă dea nişte apă sfinţită... şi, dacă se poate, şi nişte hostie.
    - Ce fel de om este? întrebă Ben.
    Matt ridică din umeri:
    - Puțin cam ciudat. Bețiv, se pare. Dar dacă este, atunci este un bețiv politicos și cultivat. Poate puţin cam revoltat sub jugul Papalităţii luminate.
    Ochii lui Susan se măriră uimiţi:
    - Eşti sigur că Părintele Callahan e... că obişnuieşte să bea?
    - Nu sunt absolut sigur, răspunse Matt. Însă un fost elev de al meu, Brad Champion, lucrează în magazinul de băuturi Yarmouth şi zice că Părintele este client permanent. Cumpără numai Jim Beam. Are gusturi rafinate.
    - Se poate sta de vorbă cu el? întrebă Ben.
    - Nu ştiu. Dar cred că trebuie să încercaţi.
    - Înseamnă că nu îl cunoşti deloc?
    - Nu, nu prea bine... Scrie o istorie a Bisericii Catolice în New England şi cunoaşte o mulţime de lucruri despre poeţii aşa-zisei epoci de aur - Whittier, Longfellow, Russel, Holmes şi ceilalţi. La sfârşitul anului trecut l-am rugat să vorbească elevilor mei din grupul de literatură americană. Are o minte vioaie, replici acide - elevii l-au plăcut foarte mult.
    - O să mă duc să-l văd, spuse Ben şi o să-mi ascult intuiţia. O soră deschise uşa salonului, dădu din cap şi, o clipă mai târziu intră Jimmy Cody, cu un stetoscop atârnat în jurul gâtului.
    - Îmi deranjaţi pacientul? întrebă pe un ton amical.
    - Nici pe jumătate cât îl deranjezi tu, răspunse Matt. Vreau să-mi dai pipa înapoi.
    - Nu se poate, răspunse Cody cu un ton absent, căci doctorul citea fişa lui Matt.
    - Vraci afurisit, bombăni Matt.
    Cody puse fişa înapoi şi trase draperia verde în jurul patului.
    - Mă tem că trebuie să vă rog să mă lăsaţi singur cu el câteva clipe. Ce vă mai face capul, domnule Mears?
    - Se pare că nu s-a scurs nimic dinăuntru.
    - Aţi auzit ce s-a întâmplat cu Floyd Tibbits?
    - Mi-a spus Susan. După ce vă faceţi vizita, aş dori să stăm puţin de vorbă, dacă aveţi timp.
    - Pot să vă las la urmă, dacă vreţi. Pe la unsprezece.
    - Foarte bine.
    Cody trase din nou de draperie.
    - Acum o să vă rog să ne scuzaţi.
    - Uitaţi, prieteni, cum mă bagă la izolare, exclamă Matt. Draperia se lăsă între Susan şi Ben şi pat.
    Din partea cealaltă auziră vocea lui Cody:
    - Data viitoare când o să mai fii anesteziat, cred că o să-ţi tai limba şi jumătate din lobul prefrontal.
    Îşi surâseră unul celuilalt, aşa cum îşi surâd tinerii când afară este soare şi nu au nicio problemă serioasă, însă zâmbetul lor se stinse imediat. O clipă se întrebară amândoi dacă nu cumva au înnebunit.

                                                                          3.

                                          Când Jimmy Cody intră în cele din urmă în salonul lui Ben, ra ora unsprezece şi douăzeci. Ben începu să vorbească:
    - Ce voiam să vă spun...
    - Întâi capul, apoi stăm de vorbă.
    Cu blândeţe, dădu la o parte părul lui Ben, se uită la ceva şi zise:
    - O să doară.
    Trase leucoplastul şi Ben tresări puternic.
    - Ce mai cucui, spuse Cody pe un ton nonşalant şi acoperi rana cu un pansament mai mic.
    Cu o lanternă micuţă se uită în ochii lui Ben, apoi îi încercă reflexele cu un ciocan din cauciuc. Un gând morbid îşi făcu pe neaşteptate loc în mintea lui Ben. Se întrebă dacă era acelaşi ciocan pe care l-a folosit şi cu Mike Ryerson.
    - Totul pare a fi în regulă, spuse doctorul punându-şi instrumentele deoparte. Care e numele de domnişoară al mamei dumneavoastră?
    - Ashford, răspunse Ben. Îi puseseră aceleaşi întrebări şi când îşi revenise din leşin.
    - Învăţătoarea din clasa întâi?
    - Doamna Perkins. Îşi vopsea părul.
    - Al doilea nume al tatălui?
    - Merton.
    - Ameţeli sau greţuri?
    - Nu.
    - Nu.
    - Vi se pare că simţiţi mirosuri stranii, că vedeţi culori ciudate, sau că...
    - Nu, nu şi nu. Mă simt bine.
    - Eu sunt cel care hotărăşte asta, spuse Cody cu îngâmfare. Vi se întâmplă să vedeţi dublu?
    - Deloc de când am cumpărat un butoiaş cu bere.
    - Bine, zise Cody. Vă declar însănătoşit datorită miracolelor ştiinţei moderne şi capului dumneavoastră tare. Acum, ia să vedem, ce aveaţi să-mi spuneţi? Voiaţi, cred, să mă întrebaţi despre Tibbits şi copilul familiei McDougall. Nu vă pot spune altceva în plus faţă de ce i-am spus Şerifului Gillespie. Unu: mă bucur că ştirea nu a ajuns în ziare; un scandal la fiecare secol este foarte suficent pentru un oraș mic ca al nostru. Doi: să fiu al dracu` dacă ştiu ce s-a petrecut la morgă. Nu se poate să fi fost un localnic. Avem şi noi partea noatră de ţăcăniţi, dar....
    Se întrerupse, observând stupoarea de pe chipurile lor.
    - Nu ştiţi? N-aţi auzit?
    - Ce să auzim? întrebă Ben.
    - E ca un film cu Boris Karloff. Noaptea trecută, cineva a şterpelit cadavrele de la Morga districtului Cumberland din Portland.
    - Isuse Cristoase, exclamă Susan. Cuvintele îi ieşiră anevoios printre buzele înţepenite.
    - Ce s-a întâmplat, întrebă Cody, brusc interesat. Ştiţi ceva despre toată povestea asta?
    - Încep să cred că ştim într-adevăr, spuse Ben.

                                                                     4.

                                      Era douăsprezece şi zece când terminară să-i spună totul. O soră îi adusese prânzul lui Ben, dar stătea neatins pe o tavă lângă pat.
    Ultima silabă se pierdu în aer şi acum, prin uşa întredeschisă, nu se auzea decât clinchetul tacâmurilor celorlalţi pacienţi de pe etaj, mai înfometaţi.
    - Vampirii, spuse Jimmy Cody. Şi apoi: Tocmai Matt Burke. În cazul ăsta mi-e foarte greu sa cred că e vorba de o glumă proastă.
    Ben şi Susan nu rostiră nici un cuvânt.
    - Şi vreţi să-l exhumez pe puştiul Glick, reflectă el. Doamne, Dumnezeule.
    Cody scoase o sticluţă din geantă şi o aruncă înspre Ben, care o prinse.
    - Aspirină, zise. Ai folosit-o vreodată?
    - O mulţime.
    - Tata obişnuia să spună că e cea mai bună asistentă a doctorului capabil. Ştii cum acţionează?
    - Nu, răspunse Ben.
    Răsuci încei în mâini sticluţa cu aspirine, uitându-se la ea. Nu îl cunoştea suficient de bine pe Cody ca să ştie ce lăsa să se vadă sau ce ascundea în mod obişnuit. Însă era sigur că foarte puţini pacienţi îl văzuseră în această ipostază vreodată - cu trăsăturile pline de naivitate deformate de gânduri profunde şi introspecţie. Nu dorea să îl scoată pe Cody din starea aceasta.
    - Nici eu nu ştiu. Nimeni nu ştie. Însă e bună pentru migrene şi artrită şi reumatism. Nu ştim nici ce sunt bolile astea. De ce să te doară capul? Nu există nervi în creier. Ştim că compoziţia chimică a aspirinei este foarte apropiată de cea a LSD-ului, însă de ce una vindecă durerea de cap, în timp ce celălalt îţi umple capul de păsărele? Unul din motivele pentru care nu înţelegem asta este că nu ştim exact ce este creierul. Cel mai bun doctor din lume se află pe o insulă mică în mijlocul unui ocean al ignoranţei. Agităm baghetele noastre magice şi omorâm pui de găină şi citim destinul în sângele lor. Magie alba. Profesorii mei de la facultate şi-ar smulge părul din cap dacă m-ar auzi vorbind aşa. Unii chiar şi l-au smuls când le-am zis că vreau să practic medicina generală în zona rurală a statului Maine.
    Unul din ei mi-a spus că Marcus Welby obişnuia să deschidă cu bisturiul furunculele de pe fundul pacienţilor neidentificati. Însă nu mi-am dorit niciodată să fiu Marcus Welby.
    Surâse:
    - S-ar tăvăli de groază dacă ar afla că am de gând să cer un ordin de exhumare pentru băiatul familiei Glick.
    - Chiar o s-o faci? întrebă uimită Susan.
    - Ce rău poate să facă? Dacă e mort, atunci e mort. Dacă nu e, atunci voi avea cu ce să-i uluiesc pe cei de la convenţia anuală a asociaţiei medicilor. O să-l anunţ pe medicul legist că vreau să caut urme de encefalită infecţioasă. Este unica explicaţie logică la care mă pot gândi acum.
    - S-ar putea să fie asta? vocea lui Susan era plină de speranţă.
    - Mai mult ca sigur nu.
    - Cât de repede crezi că poţi s-o faci? îl întrebă Ben.
    - Mâine, cel mai devreme. Dacă trebuie să mă agit mai mult, atunci marţi sau miercuri.
    - Cum trebuie să arate? întrebă Ben. Adică...
    - Da, ştiu ce vrei să spui. Familia Glick nu au vrut să-l îmbălsămeze, nu-i aşa?
    - Nu.
    - A trecut o săptămână?
    - Da.
    - Când se deschide sicriul, din el iese lin gaz puternic şi un miros destul de respingător. Cadavrul s-ar putea să se fi umflat. Părul i-a crescut foarte mult - şi va continua să mai crească încă o perioadă bună de vreme - şi unghiile vor fi destul de lungi. Mai mult ca sigur că ochii au intrat în orbite.
    Susan încercase să păstreze o expresie de imparţialitate ştiinţifică, însă nu reuşise prea bine. Ben se bucură în secret că nu-şi mâncase prânzul.
    - Cadavrul încă nu prezintă semne serioase de cangrenare, continuă Cody, pe un ton solemn, de parcă ar fi recitat o poezie, însă mai reţine suficient lichid ca să permită creşterea unei substanţe pe obrajii şi mâinile expuse, o substanţă asemănătoare cu muşchiul, numită... se întrerupse. Iertaţi-mă, nu mi-am dat seama că vă scârbesc.
     - Unele lucruri sunt mai rele decât descompunerea, observă Ben, încercând să-i imprime tonului un caracter neutru. Şi dacă nu găseşti nici unul din semnele astea?Şi dacă acum cadavrul arată la fel de bine ca în ziua în care a fost îngropat? Ce vom face atunci? Îi batem un ţăruş în inimă?
    - Nu prea cred, răspunse Cody. În primul rând, vor fi de faţă fie medicul legist, fie asistentul lui. Şi cred că nici măcar Brent Norbert nu va fi de părere că atitudinea mea ar fi extrem de profesională dacă aş scoate un ţăruş din geantă şi m-aş apuca să-l bat în cadavrul unui copil.
    - Şi ce vei face? insistă Ben.
    - Ei bine, cu tot respectul pe care i-l datorez domnului Burke, eu personal nu cred că vom descoperi aşa ceva. Dar dacă totuşi cadavrul va fi descoperit într-o stare ciudată, va fi dus, fără doar şi poate, la Spitalul Central al statului Maine, pentru cercetări. Odată ajuns acolo, îmi voi tărăgăna treburile până la lăsarea nopţii... şi voi observa ce se va întâmpla atunci.
     - Şi dacă se ridică?
    - Ca şi tine, nu pot să concep aşa ceva.
    - Mi se pare din ce în ce mai uşor să cred asta, spuse Ben mohorât. Pot să stau şi eu cu tine când se întâmplă asta... dacă se întâmplă?
    - Se poate aranja.
    - Bine, spuse Ben. Coborî din pat şi se duse la dulapul unde îşi avea hainele.
    - Am să...
    Susan chicoti şi Ben se întoarse spre ei:
    - Ce e?
    - Pijamalele de spital au tendinţa să se descheie şi în partea posterioară, domnule Mears, rânji Cody.
    - Pe dracu', exclamă Ben şi duse mâna la spate ca să-şi strângă pantalonii de pijama. Spune-mi Ben.
    - Acum, zise Cody ridicându-se, Susan şi cu mine te vom lăsă singur. Când vei avea o ţinută decentă, ne vei găsi la parter, în cafenea. Avem treabă după-amiază.
    - Da?
    - Da. Trebuie să spunem familiei Glick povestea cu encefalita. Dacă vrei, pot să te prezint ca fiind colegul meu. Nu trebuie să spui nimic. Mângâie-ţi doar bărbia şi capătă o privire inteligentă.
    - N-o să le placă, nu?
    - Ţie ţi-ar plăcea?
    - Nu, spuse Ben. Nu mi-ar plăcea.
    - Ai nevoie de acceptul lor ca să scoţi un ordin de exhumare? întrebă Susan.
    - Nu, din punct de vedere tehnic. Dar probabil că da, dacă stăm să gândim realist. Singura experienţă pe care am avut-o în problema exhumării a fost în anul doi de facultate. Însă mai cred că, dacă familia Glick se va împotrivi din toate puterile, ne-ar putea obliga să apărem în faţa unei comisii. Şi asta ne-ar putea face să pierdem de la două săptămâni până la o lună; şi odată ajunşi în faţa-comisiei, mă îndoiesc că teoria mea cu encefalita ar ţine.
    Făcu o pauză şi îi privi pe ceilalţi doi.
    - Fapt care mă duce la ceea ce mă nelinişteşte cel mai mult, în afară de povestea domnului Burke.  Danny Glick este singurul cadavru pe care îl mai avem. Toate celelalte s-au topit pur şi simplu în neant.

                                                                                  5.

                                        Pe la ora unu și jumătate, Ben și Jimmy Cody au ajuns acasă la familia Glick.
    Mașina lui Tony Glick era parcată în față, însă casa era tăcută.
    Când nimeni nu a răspuns la ușă, după ce bătuseră de trei ori, au traversat strada, îndreptându-se spre o căsuţă construită în stil de fermă de ţară prin anii '50 - un refugiu trist, din prefabricate, susţinută într-un capăt de o pereche de bârne ruginite. Numele de pe cutia poştală era Dickens.
    Lângă alee era aşezată o statuetă de grădină reprezentând un flamingo roz, iar un căţeluş cocker auriu începu să dea voios din coadă când cei doi bărbaţi se apropiară de uşa de la intrare.
    Pauline Dickens, chelneriţă şi copatroană a cafenelei Excellent deschise uşa la o secundă sau două după ce Cody sunase. Purta uniforma de serviciu.
    - Bună, Pauline, spuse Jimmy. Ştii cumva unde sunt domnul şi doamna Glick?
    - Vrei să zici că nu ştii?
    - Ce să ştiu?
    - Doamna Glick a murit azi dimineaţă. L-au dus şi pe Tony Glick la spital. E în stare de şoc.
    Ben îl privi pe Cody. Acesta arăta ca un om care primise un pumn zdravăn în stomac.
    Iute, Ben luă frâiele discuţiei:
    - Pe ea unde au dus-o?
    Pauline îşi netezi uniforma pe şolduri.
    - Acum un ceas, am vorbit cu Mabel Werts la telefon şi ea mi-a zis că Parkins Gillespie avea de gând s-o ducă la morga evreului ăla din Cumberland. Asta pentru că nimeni nu ştie unde este Cari Foreman.
    - Mulţumesc, şopti Cody.
    - Îngrozitoare treabă, spuse Pauline şi ochii îi rătăciră înspre casa pustie de peste drum.
    Maşina lui Tony Glick era ca un câine uriaş şi răpciugos legat cu un lanţ şi apoi abandonat.
    - Mi-ar fi frică, dacă aş fi superstiţioasă.
    - Frică de ce, Pauline? o întrebă Cody.
    - O... de diverse chestii.
    Surâsul îi era şters când atinse cu degete tremurătoare lanţul care îi atârna în jurul gâtului.
    Un medalion cu Sfântul Christopher.

                                                                                      6.

                                                            Erau iasăși în mașină. Fără să rostească vreun cuvânt, o urmăriseră pe Pauline plecând la lucru.
    - Şi acum? întrebă Ben în cele din urmă.
    - Trebuie să continuăm, spuse Cody. Evreul este Maury Green. Cred că ar fi bine să mergem în Cumberland. Acum nouă ani, băiatul lui Maury aproape că s-a înecat în lacul Sebago. S-a întâmplat că eram pe acolo cu o prietenă şi i-am făcut copilului respiraţie artificială. L-am salvat. Poate că acum a venit clipa când să-i cer să-mi facă şi el un serviciu.
    - Şi la ce ne-ar folosi? Medicul legist i-a luat deja cadavrul ca să-i facă autopsie sau ce-i fac ei acolo.
    - Mă îndoiesc de asta. E duminică, ai uitat? Medicul legist trebuie că e pe undeva prin pădure cu un târnăcop în mână - e geolog amator. Norbert - ţi-l aminteşti pe Norbert?
    Ben aprobă cu o înclinare a capului.
    - Norbert ar trebui să fie de serviciu, însă e un personaj excentric, ca să nu spun altfel. Probabil că a scos telefonul din priză ca să poată urmări în linişte meciul la televizor. Dacă mergem acum la morga lui Maury Green, cred că avem toate şansele să găsim cadavrul acolo şi să nu-l ceară nimeni până la lăsarea nopţii.
    - Bine, spuse Ben. Hai să mergem.
    Îşi aminti că trebuia să se ducă şi la Părintele Callahan, însă treaba asta mai putea să aştepte. Lucrurile se precipitau acum. Şi asta nu-i prea convenea.
    Fantezia şi realitatea se contopiseră.

                                                                               7.

                                                    Până la intrarea pe autostradă  nici unul nu rosti vreun cuvânt, fiecare era adâncit în propriile-i gânduri.
    Ben se gândea la ce îi spusese Cody la spital. La faptul că Foreman dispăruse. La faptul că trupurile lui Floyd Tibbits şi ale copilului McDougall nu mai erau de găsit - dispăruseră chiar de sub nasul celor doi sanitari de la morgă. Şi Mike Ryerson dispăruse şi numai Dumnezeu ştia câţi alţii încă. Oare câţi oameni din Salem's Lot se, puteau face nevăzuţi şi nu le observa nimeni lipsa o săptămână... două săptămâni... o lună? Două sute? Trei? Gândul acesta făcea să-i transpire palmele.
    - Toată chestia asta seamănă tot mai mult cu visul unui paranoic, spuse Jimmy Cody, sau cu un film de desene animate macabru. Din punct de vedere pur intelectual, cel mai înspăimântător aspect îl reprezintă relativa uşurinţă cu care poate fi întemeiată o colonie de vampiri - unul este suficient pentru a pune restul în mişcare. Oraşul acesta este minuscul în comparaţie cu Portland sau Lewiston sau Gates Falls. Nu există fabrici aici, unde ar putea fi observată lipsa muncitorilor. Şcolile deservesc trei oraşe şi dacă copiii lipsesc în număr mai mare, cine să bage de seama? Mulţi se duc la slujbă la biserica din Cumberland şi mai mulţi încă nu se duc deloc. Şi televiziunea a pus capăt vizitelor între vecini, cu excepţia neghiobilor care îşi pierd vremea la magazinul lui Milt. Totul se poate desfăşura extrem de eficient în spatele scenei.
    - Mda, mormăi Ben. Danny Glick îl infectează pe Mike. Mike îl infectează pe... oh, nu ştiu pe cine. Poate pe Floyd. Copilul McDougall îşi infectează... tatăl? Mama? Cum se simt? A verificat cineva?
    - Nu sunt pacienţii mei. Presupun că doctorul Plowman i-a vizitat în dimineaţa asta şi i-a informat despre dispariţia copilului lor. Dar nu am cum să ştiu dacă chiar s-a dus la ei sau a luat în alt fel legătura cu ei.
    - Ar trebui să vedem ce fac, spuse Ben.
    Începuse să se simtă din ce în ce mai agitat.
    - Vezi ce uşor ajungem să ne învârtim în jurul cozii? Un străin ar putea să treacă prin oraş şi să nu-şi dea deloc seama că ceva nu e în regulă. E doar un alt orăşel de provincie unde magazinele se deschid la ora nouă. Însă cine poate şti ce se petrece în spatele jaluzelelor? Poate că oamenii zac în pat... sau sprijiniţi de peretele cămării ca nişte mături... în pivniţă... asteptând să apună soarele. Şi la fiecare nou răsărit de soare, tot mai puţini oameni pe străzi. Mai puţini cu fiecare zi ce trece.
    Gâtul i se uscase şi înghiţi greu nodul spaimei care îşi făcuse culcuş acolo.
    - Nu te ambala, îi spuse Jimmy. N-am dovedit nimic încă.
    - Dovezile se adună în noiane, îl repezi Ben. Dacă am fi avut de-a face cu un cadru acceptat de referinţă - să zicem cu o eventuală epidemie de febră tifoidă sau de gripă A2 - întregul oraş ar fi fost deja în carantină.
    - Mă îndoiesc. Nu trebuie să uiţi că, de fapt, o singură persoană a văzut ceva.
    - Dar nu poţi spune despre el că e beţivanul oraşului.
    - Ar fi crucificat dacă s-ar împrăştia povestea, spuse Jimmy.
    - De cine? Cu siguranţă că nu de Pauline Dickens. E pe punctul de a-şi lipi semne magice pe uşă.
    - În epoca afacerii Watergate şi a crizei de petrol, ea constituie o excepţie, răspunse Jimmy.
    Continuară călătoria fară să mai vorbească. Morga lui Green se afla în partea de nord a oraşului în spatele clădirii, între intrarea de serviciu a capelei neconfesionale şi un gard înalt din scânduri, se aflau parcate două dricuri.
    Jimmy opri motorul şi se uită la Ben:
    - Eşti gata?
    - Aşa cred.
    Coborâră din maşină.

                                                                                8.

                                               Revolta se acumulase în ea toată după-amiaza  şi explodă în jurul orei două. Atitudinea lor era prostească, o luau pe ocolite ca să încerce să dovedească ceva- ce era (îmi cer scuze, domnule Burke) oricum un mare rahat.
    Susan se hotărî să se ducă la Casa lui Marsten acum, în după-amiaza asta.
    Coborî la parter şi îşi lua agenda. Ann Norton făcea prăjituri, iar în camera de zi, tatălei se uita la meciul transmis la televizor.
    - Unde te duci? întrebă doamna Norton.
    - Să mă plimb.
    - Mâncăm la şase. Vezi să te întorci la timp.
    - Sunt înapoi la cinci, cel târziu.
    Ieşi din casă şi se urcă în maşina de care era atât de mândră -nu pentru că ar fi fost prima maşină pe care o stăpânea (deşi aşa era), ci pentru că o plătise singură (aproape o plătise, se corectă; mai avea încă şase rate) din munca ei, din talentul ei. Era o Vega decapotabilă, veche de doi ani acum.
    O scoase cu spateledin garaj şi ridică mâna spre mama ei, care o urmărea pe fereastra bucătăriei. Înstrăinarea încă mai persista între ele, deşi nu vorbeau despre asta. Rana nu se vindecase încă. Celelalte certuri, indiferent cât de dureroase, s-au şters cu timpul întotdeauna; viaţa mergea înainte, iar rănile erau acoperite în bandajul gros al zilelor care trec, bandaj care este smuls de la locul lui doar la cearta următoare, când vechile reproşuri şi nemulţumiri vor fi scoase la lumină şi enumerate ca levatele într-un joc de cărţi.
    Însă de data aceasta înstrăinarea părea definitivă; fusese un război total. Rănile nu mai puteau fi bandajate. Singurul tratament era amputarea. Îşi strânsese aproape toate lucrurile şi se simţea bine. De mult timp trebuia să facă pasul acesta.
    Coborî Strada Brock, simţind, pe măsură ce se îndepărta tot mai mult de casă, cum în ea creşte un sentiment de plăcere şi de importanţă (cu un strat deloc neplăcut de absurditate). Avea intenţia să acţioneze pozitiv, iar gândul acesta o tonifia. Era o fată cu picioarele pe pământ, iar evenimentele de la sfârşitul săptămînii o uluiseră, o făcuseră să navigheze în derivă. Acum va trece ea la cârmă!
    Opri maşina pe panta domoală de la marginea oraşului şi traversă pe jos păşunea lui Cari Smith înspre locul unde un gard vopsit în roşu aştepta iarna. Sentimentul că toată povestea era absurdă se intensificase acum şi nu îsi putu reţine zâmbetul când începu să îndoaie un ţăruş înainte şi înapoi până când sârma care îl ţinea legat se rupse.
    Ţăruşul avea cam un metru lungime şi era ascuţit la un capăt.
    Îl duse înapoi la maşină şi îl puse pe bancheta din spate, ştiind la ce anume putea fi folosit (văzuse suficiente filme de groază la cinematograful în aer liber ca să ştie că trebuie să împlânţi un astfel de ţăruş în inima unui vampir), însă fără să se gândească dacă ar fi în stare să îl înfigă în inima unui om, dacă circumstanţele i-ar cere s-o facă.
    Îşi continuă drumul, ieşi din oraş şi se îndreptă spre Cumberland. Pe stânga drumului era un magazin deschis duminicile, de unde tatăl ei îşi cumpăra ziarul Times.
    Susan îşi aminti că văzuse acolo pe tejghea o casetă cu mărunţişuri.
    Cumpără ziarul şi apoi îşi alese o cruciuliţă mică din aur. Plăti patru dolari şi jumătate unui vânzător gras, care abia dacă-şi întorsese capul de la ecranul televizorului, unde Jim Plunkett pierdea la scor.
    O luă înspre nord pe County Road, drum care fusese de curând reasfaltat şi lărgit la două benzi. În după-amiaza însorită totul părea proaspăt şi înviorător şi viu, şi viaţa părea foarte scumpă. De la asta, gândurile îi săriră la Ben. Exista o legătură.
    Soarele ieşi de după un nor mare care se mişca greoi pe cer, revărsându-se printre crengile copacilor de pe margine şi inundând drumul cu pete de lumină şi umbră. Într-o zi ca asta, gândi ea, este posibil să crezi că există numai finaluri fericite.
    După cinci mile, întoarse maşina pe Brocks Road, care era nepavat odată ce intrai în Salem's Lot. Drumul urca şi cobora şi şerpuia prin zona împădurită de la nord-vest de oraş şi razele soarelui erau acum împiedicate să mai ajungă până la ea. Aici nu erau nici case, nici rulote. Terenul era deţinut în mare parte de o companie producătoare de hârtie, renumită pentru faptul că le cerea clienţilor săi să nu strângă prea tare hârtia igienică.
     La fiecare treizeci de metri, marginea drumului era presărată cu semne care interziceau vânătoarea, sau care indicau faptul că te afli pe o proprietate particulară.
    Când trecu de intersecţia cu drumul care ducea înspre groapa de gunoi, simţi cum o cuprinde un val de nelinişte. Pe drumeagul acesta mohorât, posibilităţile nebuloase păreau mult mai reale. Se întrebă - şi nu pentru prima oară - de ce un om normal ar cumpăra dărăpănătura de casă a unui sinucigaş şi de ce ar ţine obloanele lăsate în timpul zilei.
    Drumul coborî abrupt şi apoi urcă iarăşi pe panta vestică a - dealului Marsten. Acum putea să desluşească vârful acoperişului Casei lui Marsten printre ramurile copacilor.
    Parcă la capătul unui drum forestier părăsit, la începutul pantei şi coborî din maşină. După o clipă de şovăială, luă ţăruşul şi îşi puse cruciuliţa la gât.
    Încă se mai simţea ridicolă, însă nici pe jumătate atât de ridicolă cum s-ar fi simţit dacă s-ar fi întâmplat ca cineva care o cunoaşte să treacă pe acolo şi să o vadă urcând dealul cu un ţăruş smuls dintr-un gard în mână.
    Bună, Suze, unde te duci?
    Oh, mă reped, până la Casa aia veche a lui Marsten să omor un vampir. Însă trebuie să mă grăbesc, pentru că ai mei iau masa la ora şase.
    Se hotărî să scurteze drumul prin pădure.
    Păşi cu atenţie peste un zid de piatră părăginit de la marginea şanţului de lângă drum şi se bucură că avusese ideea să-şi pună pantaloni. Aceasta era haute couture pentru neînfricaţii ucigaşi de vampiri. Mai avea de înfruntat tot felul de tufe cu spini şi denivelări de teren până când să ajungă în pădure.
    La umbra pinilor era cel puţin cu zece grade mai răcoare şi era şi mai mult întuneric. Pe pământ se întindea un covor cu ace de pini şi molizi, iar vîntul şuiera printre ramuri. Un animal micuţ îşi făcu loc undeva prin tufe.
    Dintr-o dată îşi dădu seama că, dacă ar fi luat-o la stânga, după mai puţin de o jumătate de milă, ar fi ajuns la Cimitirul Harmony Hill; şi ar fi putut să şi intre în el, dacă ar fi fost destul de sprintenă şi ar fi escaladat zidul din spate.
    Își croi drum înainte, încercând, pe cât era posibil, să nu facă niciun zgomot.
    Când se apropie de culmea dealului, începu să întrevadă prin ecranul tot mai subţire de ramuri - ochii orbi ai casei care priveau fără să vadă oraşul de dedesubt. Şi începu să-i fie frică. Nu putea să explice exact motivul şi, prin aceasta, se asemăna cu frica pe care o simţise (dar pe care o uitase aproape de tot) acasă la Matt Burke.
    Era destul de sigură că nu o putea auzi nimeni şi era ziua în amiaza mare - însă teama era acolo, ca o greutate care o sufoca. Părea că se revarsă în conştiinţa ei dintr-o parte a creierului care era în mod obişnuit tăcut, şi poate tot la fel de demodat şi inutil ca şi apendicele. Dispăru toată bucuria pe care o simţise în faţa zilei însorite. Dispăru şi sentimentul că juca un joc. Dispăru şi hotărîrea.
    Îşi aminti de filmele de groază văzute la cinematograf, în care eroina se aventurează pe o scară îngustă în pod ca să afle ce a speriat-o atât de tare pe biata şi bătrâna doamnă Cobham, sau într-o pivniţă întunecată şi plină cu pânze de păianjen, unde pereţii sunt din piatră şi sunt umezi - ca un uter simbolic - şi ea, ghemuită confortabil în îmbrăţişarea prietenului ei, gândea:
    Ce idioată...Eu n-aş face niciodată aşa ceva!
    Şi iată că acum o făcea; şi începu să realizeze cât de mare devenise prăpastia dintre creierul mare şi cel mijlociu; cum creierul mare poate să te forţeze să faci ceva, în ciuda semnalelor de avertizare emise de zona aceea instinctivă, atât de asemănătoare fizic cu creierul unui aligator.
    Creierul mare te poate obliga să mergi mai departe, până când uşa podului se deschide brusc şi în pragul ei apare o oroare care rânjeşte la tine, sau până când priveşti în nişa de cărămizi a pivniţei şi vezi...
    ÎNCETEAZĂ!
...........................................................................................