7.
- Da, nedemonstrată. Însă nu e o escroacă; e o femeie în vârstă, fără minte suficientă ca să mai poată minţi. Oricum, povestea ei nu mă îngrijorează. Nu prea tare. Ştiinţa a evoluat şi faptul că Birdie ar fi comunicat circumstanţele morţii ei pe o distanţă de trei sute de mile nu este nici pe jumătate atât de greu de crezut cum este chipul răului - chipul acela cu adevărat monstruos - pe care mi se pare uneori că îl desluşesc în conturul casei. M-ai întrebat ce cred şi o să-ţi spun. Cred că este relativ uşor ca oamenii să accepte existenţa unor fenomene ca telepatia sau precogniţia sau teleplasmul, pentru că dorinţa lor de a crede în aşa ceva nu-i costă nimic. Nu le dă insomnie. Cu mult mai neliniştitoare este ideea că răul pe care îl fac oamenii trăieşte şi după ce ei au murit.Îşi ridică ochii spre casa lui Marsten şi şopti:
- Cred că această casă este un monument închinat de Hubert Marsten în cinstea răului, un fel de rezonator psihic. Un fel de semnal luminos supranatural. Şi în toţi anii aceştia a stat acolo, păstrând, poate, esenţa spiritului malefic al lui Hubie în oasele ei bătrâne şi putrezite.
- Şi acum este locuită din nou.
- Şi un alt copil a dispărut.
Se întoarse spre ea şi îi cuprinse obrajii în palme.
- Ştii, nici prin cap nu mi-a trecut aşa ceva când m-am întors! M-am gândit că poate a fost demolată, dar nici în cele mai îngrozitoare vise nu mi-am închipuit că ar fi putut fi cumpărată. Îmi imaginam că o s-o închiriez şi... nu mai ştiu. Că mă voi afla iar faţă în faţă cu vechile mele năluciri, cu groaza mea, poate. Că, poate, mă voi juca de-a ucigaşul de stafii - pieri în numele tuturor sfinţilor, Hubie. Sau că poate pur şi simplu mă voi adapta atmosferei şi voi scrie o carte suficient de înspăimântătoare încât să-mi aducă un milion de dolari. Indiferent ce ar fi fost, simţeam că sunt stăpân pe situaţie, şi că asta conta cu adevărat. Nu mai eram puştiul de nouă ani, gata să o ia la goană ţipând, de la spectacolul unui iluzionist care poate că izvorâse chiar din capul meu şi nu de altundeva. Însă acum...
- Acum ce, Ben?
- Acum e locuită! izbucni el şi-şi lovi palma cu pumnul celeilalte mâini. Nu sunt stăpân pe situaţie. Un băieţel a dispărut şi eu nu mai ştiu ce să înţeleg. S-ar putea să nu aibă nicio legătură cu casa, dar... nu cred.
Ultimele două cuvinte au fost rostite foarte rar.
- Fantome? Spirite?
- Nu neapărat. Poate că acolo e un tip inofensiv care a admirat casa pe vremea când era copil şi a cumpărat-o şi a devenit... posedat.
- Ştii ceva despre... Începu ea, alarmată.
- Noul chiriaş? Nu. Sunt simple supoziţii. Dar dacă e vorba despre casă, aş prefera să fie vorba de un tip posedat decât de altceva.
- Ce altceva?
Răspunse:
- Poate un alt om rău.
4.
Ann Norton îi urmărea din spatele perdelelor. Sunase mai devreme la cofetărie. Nu, a spus domnişoara Coogan, cu un soi de bucurie bârfitoare răsunându-i din voce. Nu sunt aici. Nu au trecut pe aici.
Unde eşti, Susan? Oh, unde eşti?
Neputincioasă, gura i se strâmbă într-o grimasă urâtă.
Pleacă, Ben Mears. Pleacă şi las-o în pace.
5.
Când i se desprinse din braţe, îi spuse:
- Vrei să faci ceva important pentru mine, Ben?
- Orice.
- Nu mai povesti lucrurile astea nimănui din oraş.
Surâse fără umor:
- Nu-ţi face griji. Nu sunt chiar atât de nerăbdător să fiu considerat într-o ureche.
- Îţi încui camera?
- Nu.
- Ai face bine să începi să o încui.
Îl privi calmă.
- Trebuie să te consideri suspect.
- Şi tu mă consideri aşa?
- Așa ar fi dacă nu te-aș iubi.
Și dispăru, urcând în fugă poteca înspre casă, lăsându-l să privească în urma ei, uluit de cele pe care el însuși le spusese și mai uluit de cele patru sau cinci cuvinte pe care ea le rostise la sfârșit.
6.
Când ajunse înapoi la pensiunea Evei, îşi dădu seama că nu putea nici să scrie şi nici să doarmă. Era mult prea tulburat. Se urcă în Citroen şi, după câteva momente de nehotărâre, porni înspre barul lui Dell.
Aglomeraţie, fum mult şi gălăgie. Orchestra, un grup de muzică country şi western, The Rangers, care cânta câteva zile de probă, interpreta o variantă a melodiei „You've Never Been This Far Before", compensând prin volum ceea ce pierdeau din calitate. Vreo patruzeci de perechi se învârteau pe ring, majoritatea purtând blue jeans.
Amuzat, Ben îşi aminti de vorbele lui Edward Albee despre sânii maimuţelor.
Scaunele din faţa barului erau ocupate de muncitori în construcţii şi la fabrica de textile, bând toţi din pahare identice cu bere şi purtând aproape toţi ghete identice cu talpă din crep şi şireturi din piele netăbăcită.
Trei chelneriţe, cu părul tapat şi cu numele brodate cu fir auriu pe bluzele albe (Jackie, Toni, Shirley) se ocupau de clienţii de la mese şi din separeuri. În spatele barului, Dell umplea paharele cu bere, iar la capătul celălalt, un individ cu figură de pasăre de pradă şi cu părul dat cu briantină, pregătea cocktai-lurile. Faţa îi rămânea absolut impasibilă când măsura alcoolul, îl turna în shakerul argintiu şi adăuga celelalte ingrediente.
Ben se îndrepta spre bar, ocolind ringul de dans, când cineva îl strigă:
- Ben! Hei, băiatule! Ce mai faci, prietene?
Privi în jur şi îl văzu pe Weasel Craig stând la o masă lângă bar cu un pahar de bere, pe jumătate golit, în faţă.
- Bună, Weasel, zise Ben şi se aşeză. Era bucuros să întâlnească un chip cunoscut, şi, sincer, chiar îi plăcea Weasel.
- Ei, sefu', te-ai hotărât să încerci ceva viaţă de noapte? Weasel zâmbi cu toţi dinţii şi-l bătu pe umăr.
Ben îşi dădu seama că îşi ridicase ajutorul de şomaj; simpla respiraţie a lui Weasel avea darul de a te ameţi.
- Mda, răspunse el. Scoase un dolar şi îl puse pe masa acoperită cu fantomele rotunde ale nenumăratelor pahare de bere care se odihniseră pe ea de-a lungul anilor.
- Cum merge?
- Bine. Ce zici de formaţia asta nouă. Buni, hm?
- Bunicei, spuse Ben. Termină-ţi berea până nu se răsuflă. Fac eu cinste.
- Asta mi-am dorit să aud toată seara. Jackie! zbieră el. Adu lu’ prietenu' meu o cană! Budweiser!
Jackie aduse cana pe o tavă plină cu monezi înotând în bere şi o puse pe masă, cu braţul drept încordat şi musculos ca al unui boxer profesionist. Privi bancnota de un dolar cu scârbă nedisimulată, de parcă ar fi examinat o nouă specie de gândaci de bucătărie.
- Face un dolar patruj' de cenţi, spuse ea.
Ben mai scoase o bancnotă. Fata le luă pe amândouă, pescui şaizeci de cenţi din băltoacele de pe tavă, îi trânti pe masă şi zise:
- Weasel Craig, când răcneşti în halu' ăsta parc-ai fi un porc înjunghiat.
- Eşti superbă, iubito, spuse Weasel. Ăsta-i Ben Mears. Scrie cărţi.
- Îmi pare bine, zise Jackie şi se topi în penumbre.
Ben îşi turnă un pahar cu bere şi Weasel făcu imediat la fel, umplându-şi cu dexteritate paharul până în vârf. Spuma ameninţă să se reverse, apoi se retrase.
- În cinstea matale, şefu'.
Ben îşi ridică paharul şi bău.
- Aşa, zii, cum merge treaba?
- Binişor, Weasel.
- Te tot văd cu fata lu’ Norton. E o piersicuţă. Cea mai bună de prin părţile astea.
- Da, este...
- Matt! urlă Weasel făcându-l pe Ben să tresară şi aproape să-şi scape paharul din mână.
Pe Dumnezeul meu, gândi el, chiar că sună ca un porc care-şi ia adio de la lumea asta.
- Matt Burke!
Weasel făcea semne disperate din mână şi un bărbat cu părul alb îşi ridică la rândul lui mâna în semn de salut şi porni să-şi facă drum prin mulţime înspre ei.
- Ăsta-i un tip pe care tre' să-l cunoşti, îi spuse Weasel lui Ben. Matt Burke e un pui de curvă al naibii de deştept.
Bărbatul care se îndrepta către ei părea a avea în jur de şaizeci de ani. Înalt, purta o cămaşă curată din flanel, descheiată la gât iar părul, tot atât de alb ca şi al lui Weasel, îl avea tuns perie.
- Salut, Weasel, spuse.
- Ce faci, amice? zise Weasel. Hai să-ţi prezint un tip care stă cu mine la Eva. Ben Mears. Scrie cărţi, asta face. E un tip pe cinste.
Îl privi pe Ben.
- Matt şi cu mine am crescut împreună, numai că el s-a dus la şcoală şi eu m-am dus la munca de jos, chicoti Weasel.
Ben se ridică şi scutură uşor mâna întinsă a lui Matt Burke.
- Îmi pare bine.
- Și mie. Am citit una din cărțile dumneavoastră, domnule Mears. Air Dance.
- Spune-mi Ben, te rog. Sper că ți-a plăcut.
- Se pare că mi-a plăcut mai mult decât criticilor, puse Matt aşezându-se. Şi mai cred că va câştiga tot mai mult cu cât va trece timpul. Ce mai faci, Weasel?
- Vesel, răspunse Weasel. Cât se poate de vesel şi fălos. Jackie! urlă. Adu un pahar pen' Matt!
- Stai niţel, băşină ramolită, îi strigă Jackie, stârnind râsete la mesele învecinate.
- Extraordinară fată, spuse Weasel. E fata lu’ Maureen Talbot.
- Da, îl aprobă Matt. Jackie mi-a fost elevă. Promoţia '71. Mama ei a fost promoţia '51.
- Matt predă engleza la liceu, îi spuse Weasel lui Ben. Ar rebui să aveţi o grămadă de chestii de discutat.
- Mi-amintesc de o fată pe care o chema Maureen Talbot, zise Ben. Spăla rufele mătusii mele. Le aducea înapoi într-un coş din răchită care nu avea decât un mâner.
- Eşti din oraş, Ben? îl întrebă Matt.
- Am locuit un timp aici când eram copil. Cu mătuşa mea Cynthia.
- Cindy Stowens?
- Da.
Jackie aduse un pahar curat şi Matt îşi turnă bere.
- Ce mică-i lumea. Mătuşa ta era în ultima clasă de liceu când am venit eu în Salem's Lot. I-am fost profesor. Ce mai face?
- A murit în 1972.
- Îmi pare rău.
- S-a stins uşor, spuse Ben şi îşi umplu paharul din nou. Orchestra îşi încheiase runda de melodii şi membrii ei tropăiau acum înspre bar. Nivelul sonor al conversaţiei din local scăzuse puţin.
- Te-ai întors în Jerusalem's Lot ca să scrii o carte despre noi? întrebă Matt.
În mintea lui Ben se declanşa un clopoţel de alarmă.
- Într-un fel, cred că poţi spune şi aşa, zise el.
- Ar putea exista biografi mult mai răi. Air Dance e o carte bună. Cred că şi din oraşul ăsta ai putea scoate o altă carte bună. Pe vremuri mă gândeam s-o scriu chiar eu.
- Şi de ce n-ai făcut-o?
Matt surâse - un surâs deschis, fără urmă de amărăciune, cinism sau maliţiozitate.
- Îmi lipseşte un ingredient esenţial. Talentul.
- Să nu-l crezi, se răţoi Weasel, umplându-şi paharul cu drojdia de pe fundul cănii. Bătrânu' Matt are talent cu kilu'. Să fii profesor e o treabă esstraordinară. La nimeni nu-i pasă de profesori, da' ei e... se legănă uşor în scaun căutându-şi cuvintele. Deja era foarte beat. Ei e... sarea în bucate, încheie propoziţia, lua încă o duşcă de bere, se strâmbă şi se ridică cu destulă greutate. Scuzaţi-mă cât mă duc la budă.
Se îndepărtă clătinându-se, izbindu-se de oameni şi strigându-i apoi pe nume. Aceştia treceau pe lângă el nerăbdători, indiferenţi sau salutându-l, la rândul lor. Traseul lui înspre toaletă semăna nespus de mult cu cel al unei bile de biliard lovite de tac la începutul partidei.
- Iată epava unui om minunat, spuse Matt şi ridică un deget. Aproape imediat apăru o chelneriţă, care i se adresă cu „domnul Burke". Părea indignată de faptul că fostul ei profesor de literatură clasică engleză se afla aici, cherchelindu-se la rând cu unul ca Weasel Craig. Când se îndepărtă ca să le aducă o altă cană cu bere, lui Ben i se păru că Matt era puţin ameţit.
- Îmi place Weasel, spuse Ben. Am sentimentul că pe vremuri a fost un tip destoinic. Ce s-a întâmplat?
- Oh, nu-i mare lucru, oftă Matt. I-a venit de hac băutura. Din ce în ce mai mult în fiecare an, până când i-a venit de hac cu totul. A primit Steaua de Argint la Anzio în al doilea război mondial. Un cinic ar putea zice că viaţa lui ar fi avut mai multă însemnătate dacă ar fi murit acolo.
- Eu nu sunt cinic, spuse Ben. Şi tot îmi place. Dar cred că ar fi mult mai bine dacă l-aş duce cu maşina acasă în seara asta.
- Ar fi foarte frumos din partea ta. Ştii, eu vin din când în când aici ca să ascult muzica. Îmi place muzica cântată tare. Cu atât mai mult acum, când am cam început să-mi pierd auzul, înţeleg că te interesează Casa lui Marsten. Despre ea e vorba în cartea ta?
Ben tresări puternic:
- Cine ţi-a spus asta?
Matt zâmbi:
- Cum zice Marvin Gaye în cântecul lui? Am auzit la radio şanţ. Expresie delicioasă, plină de viaţă, deşi, dacă stai să te gândești, imaginea e destul de spălăcită. Îţi şi închipui un om care stă, la marginea unui drum de ţară sau a unei şosele moderne, cu urechea lipită de şanţ... Bat câmpii. Bat câmpii cu voioşie în ultima vreme şi nici măcar nu mai încerc să mă abţin decât rareori. Am auzit de la ceea ce domnii de la presă ar numi o sursă de încredere - Loretta Starcher, de fapt. Bibliotecara din citadela lecturilor noastre. Ai fost de câteva ori pe la ea şi ai consultat articole vechi din ziarul Ledger din Cumberland referitoare la scandalul acela vechi şi ea ţi-a dat şi două cărţi despre crime adevărate care fac, de asemenea, referiri la povestea asta. Că veni vorba, cartea lui Lubert e bună - a venit el însuşi în oraş şi a făcut investigaţii în 1946 - însă capitolul din cartea lui Snow e o speculaţie ridicolă.
- Ştiu, răspunse automat Ben.
Chelneriţa aduse o cană cu bere proaspătă şi, dintr-o dată, în mintea lui Ben se contura o imagine tulburătoare: iată un peşte care înoată liniştit şi (aşa crede el) neobservat, zbenguindu-se printre alge şi plancton. Camera se îndepărtează, se îndepărtează, și iată morala: este un peștișoriu auriu într-un acvariu.
Matt plăti berea și zise:
- Îngrozitor lucru s-a întâmplat acolo sus. Şi persistă şi în conştiinţa oraşului. Desigur că istorii din astea despre ticăloşii şi crime sunt mereu trecute din generaţie în generaţie cu un deliciu lacom şi pervers, iar elevii gem şi se vaită când le povesteşti despre George Washington sau Jonas Salk. Însă mai este ceva în plus, cred eu. Cred că e vorba de un moft de natură geografică.
- Da, spuse Ben, atras în discuţie în ciuda voinţei sale.
Profesorul tocmai enunţase ideea care stătea la pândă în straturile subconştientului său încă din ziua când pusese din nou piciorul în oraş, şi, poate chiar înainte de asta.
- Stă acolo pe deal, dominând oraşul ca... oh, ca un soi de idol al întunericului.
Chicoti, încercând să dea o nuanţă trivială spuselor sale - i se părea că, spunând un asemenea lucru, care izvora din adâncurile fiinţei sale, într-un mod atât de neprevăzător, era ca şi când şi-ar fi deschis o fereastră a sufletului în faţa unui străin, iar felul în care Matt Burke îl cerceta atent, nu era de natură să-l facă să se simtă mai bine.
- Acesta este talentul, spuse.
- Poftim?
- Exact așa cum ai spus. Casa lui Marsten ne domină de aproape cincizeci de ani, priveşte de sus la toate păcatele şi minciunile şi capriciile noastre ridicole. Întocmai ca un idol.
- Poate că a văzut şi lucrurile bune, spuse Ben.
- Sunt mult prea puţine lucruri bune în orăşelele sedentare ca al nostru. De obicei e vorba de indiferenţă, condimentată cu răutate insipidă - sau, mai rău, cu răutate conştientă. Mi se pare că Thomas Wolfe ascris cam vreo două kilograme de literatură pe tema asta.
- Şi eu, care credeam că nu eşti cinic...
- Tu ai spus-o, nu eu.
Matt surâse şi sorbi din bere.
Membrii formaţiei plecau de la bar, strălucitori în cămăşile lor roşii, vestele sclipitoare şi eşarfele înnodate la gât. Şeful grupului îşi luă chitara şi începu să o acordeze.
- Oricum, tot nu mi-ai răspuns la întrebare. Cartea ta este despre Casa lui Marsten?
- Într-un fel, da, cred că despre ea e vorba.
- Te pisez, scuză-mă.
- Nu face nimic, răspunse Ben, cu gândul la Susan şi simţindu-se tulburat. Oare de ce întârzie Weasel? E plecat de o grămadă de vreme.
- Pot îndrăzni ca, în ciuda faptului că de-abia ne-am cunoscut, să-ţi cer un serviciu destul de important? Dacă refuzi, voi înţelege perfect.
- Sigur, spune, zise Ben.
- Am o clasă de compuneri, începu Matt. Copii inteligenţi, din clasele a unsprezecea şi a douăsprezecea, majoritatea, şi aş dori să le prezint pe cineva care trăieşte din cuvinte. Cineva care - cum să zic? - ia cuvântul şi îi dă viaţă.
- Aş fi chiar foarte bucuros, răspunse Ben, simţindu-se ridicol de flatat. Cât durează orele la voi?
- Cincizeci de minute.
- Eh, cred că nu-i voi plictisi chiar atât de tare într-un timp aşa scurt.
- Oh? Mie treaba asta îmi reuşeşte de minune, spuse Matt. Deşi sunt convins că n-o să-i plictiseşti deloc. Să zicem săptămâna care vine?
- Sigur. Spune ziua şi ora.
- Marţi? Ora a patra? Asta înseamnă de la ora unsprezece până la douăsprezece fără zece. Nu o să te huiduie nimeni, însă cred că vei auzi ghiorăind o mulţime de stomacuri.
- O să aduc nişte vată să-mi pun în urechi.
Matt râse.
- Sunt încântat. Dacă îţi convine, te aştept în biroul meu de la liceu.
- Sigur. Vrei să...
- Domnule Burke? Era Jackie, cea cu bicepşii super-dezvoltaţi. Weasel a leşinat în closetul bărbaţilor. Credeţi că...
- Oh, Dumnezeule, sigur. Ben, vrei să...
- Bineînţeles.
Se ridicară şi traversară camera. Formaţia începuse iarăşi să cînte, de data aceasta ceva despre cum copiii din Muskogee încă îl mai respectă pe directorul liceului.
În toaletă mirosea acru, a urină şi a clor. Weasel zăcea proptit de perete între două pisoare şi un tip în uniformă de armată îşi vedea nestingherit de treburi chiar lângă el. Jetul individului trecea la aproximativ patru centimetri de urechea lui dreaptă.
Gura îi era deschisă şi Ben fu uimit să constate cât de îngrozitor de bătrân arăta, bătrân şi pustiit de frig şi de alte forţe impersonale, lipsite complet de blândeţe. Realitatea propriului său sfârşit, din zi în zi tot mai apropiat, îl copleşi, nu pentru prima dată, însă luându-l pe neaşteptate. Valul de compătimire care îl sugruma, ca o apă învolburată şi întunecată, se adresă atât lui însuşi, cât şi lui Weasel.
- Uite-l, spuse Matt. Poţi să-l ridici în timp ce acest stimat domn termină să se uşureze?
- Da, răspunse Ben.
Se uită la bărbatul în uniformă de armată, care îşi scutura instrumentul cu nonşalanţă.
- Hei, prietene, eşti bun să te grăbeşti?
- De ce? El nu se grăbește.
Totuși, își trase fermoarul și se îndepărtă de pisoar, lăsându-i pe cei doi să se apropie.
Ben își trecu o mână prin spatele lui Weasel, cealaltă pe la subraţul său şi îl ridică. O clipă, fesele sale s-au sprijinit de peretele acoperit cu faianţă al încăperii şi simţi vibraţiile provocate de decibelii formaţiei din local.
Fără cunoştinţă, Weasel se lăsă moale, ca un sac gol de poştă. Matt îşi trecu capul pe sub celălalt braţ al lui Weasel, îl cuprinse cu mâna de mijloc şi aşa îl scoaseră pe uşă.
- Iacătă-l şi pe Weasel al nostru că pleacă acasă, spuse cineva şi ceilalţi izbucniră în hohote de râs.
- Dell ar trebui să nu-i mai dea să bea, spuse Matt cu răsuflarea tăiată. Ştie că aşa se întâmplă mereu.
Ieşiră în hol şi apoi afară, pe treptele din lemn care dădeau în parcare.
- Uşor, gemu Ben. Ai grijă să nu-l scapi.
Coborâră treptele. Picioarele moi ale lui Weasel bocăneau de parcă ar fi fost făcute din lemn.
- Citroenul... acolo, în ultimul rând.
Îl duseră la maşină. Aerul rece era mai pătrunzător acum iar a doua zi frunzele vor fi însângerate de brumă.
Weasel începuse să mormăie iar capul îi tresărea uşor pe tulpina gâtului.
- Poţi să-l bagi în pat când ajungeţi la Eva? îl întrebă Matt.
- Da, cred că pot.
- Bine. Uite, se vede doar vârful acoperişului Casei lui Marsten deasupra copacilor.
Ben se uită. Matt avea dreptate; vârful ţuguiat se ivea deasupra orizontului întunecat de pini, acoperind stelele la hotarul lumii vizibile, cu forma lui regulată de construcţie făcută de mâna omului.
Ben deschise portiera şi spuse:
- Hai, dă-mi-l mie.
Îl luă în braţe pe Weasel şi îl strecură în locul din dreapta şi închise uşa. Capul lui Weasel se sprijini de geam, dându-i un aspect plat, grotesc aproape.
- Marţi la unsprezece?
- Voi veni.
- Mulţumesc. Şi mulţumesc şi pentru Weasel.
Matt întinse mâna şi Ben i-o strânse.
Se urcă în maşină, porni motorul şi se îndreptă spre oraş. Când lumina de neon a localului dispăru în spatele copacilor drumul deveni întunecat şi pustiu şi Ben gândi: Drumurile astea sunt acum bântuite de stafii.
Weasel gemu şi sforăi tare alături şi Ben tresări. Citroenul îşi pierdu o clipă direcţia.
De ce m-am gândit tocmai la aşa ceva?
Niciun răspuns.
7.
Deschise geamul, astfel ca adierea rece a nopții să sufle în faţa lui Weasel pe drumul înspre casă, iar atunci când au ajuns la Pensiunea Evei, Weasel câştigase un nivel de semitrezie apoasă.
Împleticindu-se, se lăsă condus de Ben pe treptele terasei din spate şi apoi în bucătăria, luminată slab de neonul de deasupra aragazului.
Weasel gemu, apoi mormăi adânc, din gât:
- E o fată minunată, Jack, şi femeile măritate ştiu... ştiu...
O siluetă se desprinse din umbrele holului. Eva, uriaşă, într-un capot tricotat, cu părul pus pe bigudiuri şi acoperit cu un fileu subţire. Chipul, uns din belşug cu cremă pentru noapte, îi părea palid şi sinistru.
- Ed, spuse ea. Oh, Ed... nu te laşi, nu?
La auzul vocii ei, îşi întredeschise ochii şi umbra unui zâmbet îi lumină trăsăturile.
- Merg tot înainte şi înainte şi înainte, croncăni el. Tu eşti cea mai în măsură să ştii asta.
- Poţi să-l urci la el în cameră? îl întrebă pe Ben.
- Da, nu-i nicio problemă.
Îl apucă mai strâns pe Weasel şi reuşi cumva să-l urce scările şi să-l târască până la camera lui. Uşa nu era încuiată şi îl duse înăuntru. În clipa când îl întinse pe pat, orice slabă urmă de cunoştinţă dispăru şi Weasel se cufundă într-un somn adânc.
Ben aruncă o privire în jur. Camera era curată, aproape sterilă. Lucrurile personale erau aşezate într-o ordine cazonă. Când tocmai începuse să se lupte cu pantofii lui Weasel, Eva Miller spuse din spatele lui:
- Nu te mai deranja, domnule Mears. Du-te, dacă vrei.
- Dar trebuie să fie...
- O să-l dezbrac eu.
Era gravă şi plină de o tristeţe demnă, măsurată.
- O să-l dezbrac şi o să-i fac o frecţie cu alcool la tâmple, ca să mai micşorez efectul mahmurelii de mâine dimineaţă. Am mai făcut asta. De multe ori.
- În regulă, spuse Ben şi se duse la el în cameră fără să privească înapoi. Se dezbrăcă încet. Se gândi să facă un duş. Se răzgândi. Se băgă în pat şi rămase întins, cu ochii ţintă în tavan, aşteptând somnul care nu voia să vină.
CAPITOLUL ȘASE
ORAȘUL (II)
1.
Toamna și primăvara se pogorau asupra oraşului cu bruscheţea răsăriturilor şi apusurilor de soare la tropice. Uneori, linia de demarcaţie dintre anotimpuri o putea constitui o singură zi. Însă primăvara nu este frumoasă în New England, este prea scurtă, prea nesigură, prea predispusă să se sălbăticească pe nepusă masă.
Chiar şi asa, există zile de aprilie care îţi rămân întipărite în memorie mult timp după ce ai uitat senzaţiile provocate de atingerea soţiei tale, sau de gura ştirbă a noului născut la sân.
Mai încolo, pe la jumătatea lui mai, soarele apare autoritar şi viguros din aburul dimineţii; şi la şapte dimineaţa, când stai pe scările din faţa casei, cu pachetul pentru prânz în mână, ştii deja că la ora opt nu va mai fi rouă în iarbă şi că praful de pe drumurile lăturalnice va rămâne suspendat în aer, nemişcat şi nesfârşit, încă cinci minute după ce pe acolo a trecut o maşină; şi că, pe la ora unu, la etajul trei al fabricii, temperatura ajunge la 35 de grade Celsius şi sudoarea îţi va curge pe braţe, groasă ca uleiul, şi cămaşa ti se lipeşte de spate, şi e atât de cald de ai zice că eşti în luna iulie.
Însă atunci când vine toamna şi-i dă un şut în fund verii perfide, fapt care se petrece aproape în fiecare an pe la jumătatea lui septembrie, ţi se pare că reîntâlneşti un vechi prieten de care ţi-a fost dor. Se instalează aşa cum prietenul tău cel vechi s-ar aşeza în scaunul tău preferat şi şi-ar scoate pipa şi şi-ar aprinde-o şi apoi ţi-ar umple după-amiaza cu povestiri despre locurile pe unde a fost şi despre lucrurile pe care le-a făcut de când v-aţi văzut ultima oară.
Şi rămâne aşa toată luna octombrie şi, uneori, destul de rar, chiar şi în noiembrie. Zile în şir, cerurile sunt senine, colorate într-un albastru intens, iar norii care navighează pe ele, întotdeauna de la vest la est, sunt nişte corăbii calme şi albe cu pânze cenuşii.
Apoi vântul începe să bată şi nu se mai potoleşte. Te grăbeşte când mergi şi sub tălpi îţi trosnesc frunzele căzute în grămezi nebune şi pestriţe.
Vântul acesta îţi provoacă o durere mai puternică şi mai adâncă decât durerea reumatică. Poate că atinge ceva vechi din sufletul omenesc, o coardă a memoriei rasei umane care spune Migrează sau mori - migrează sau mori.
Chiar şi acasă la tine, la adăpostul zidurilor, simţi cum vântul loveşte lemnăria şi ferestrele şi-şi trimite furia descărnată prin streşini şi, mai devreme sau mai târziu, tot va trebui să laşi la o parte ce făceai, ca să ieşi afară să vezi ce s-a întâmplat.
Şi stai, în miezul zilei, pe terasă sau în grădiniţa din faţa casei şi urmăreşti norii care aleargă pe deasupra păşunii lui Griffen şi apoi în sus pe Schoolyard Hill, lumină şi întuneric, lumină şi întuneric, de parcă zeii şi-ar închide şi deschide obloanele. Vezi crizantema aurie, cea mai tenace şi mai periculoasă şi mai frumoasă plantă din toată flora din New England, cum se apleacă până la pământ în faţa vântului, ca o congregaţie mare şi tăcută. Şi dacă nu trec maşini şi nici avioane şi dacă nici un unchi nu s-a aventurat în pădurea din vestul oraşului la vânătoare de prepeliţe sau fazani; dacă unicul sunet este ritmul monoton al inimii tale, atunci nu mai poţi desluşi şi un altul - sunetul vieţii care se pregăteşte să-şi încheie ciclul, în aşteptarea primei zăpezi de iarnă care să ducă la bun sfârşit ultimele ritualuri.
2.
În anul acela, prima zi de toamnă (toamnă adevărată, nu toamnă calendaristică) a fost 28 septembrie, ziua în care Danny Glick a fost înmormântat în cimitirul Harmony Hill.
Ceremonia religioasă a fost celebrată numai pentru familie, însă la slujba din cimitir a putut veni oricine şi astfel au apărut o mulţime de oameni din oraş - colegi de clasă, curioşi şi vârstnici pentru care devine aproape o obligaţie să ia parte la asemenea evenimente funerare pe măsură ce bătrâneţea îşi croşetează giulgiul în jurul lor.
Au venit pe Burns Road într-o coloană lungă, unduitoare, ascunzându-se privirii când au ocolit dealul.
Farurile tuturor maşinilor erau aprinse, în ciuda strălucirii zilei. În frunte era dricul lui Cari Foreman, cu geamurile din spate acoperite cu flori, apoi maşina lui Tony Glick, un Mercury din 1965, a cărui amortizor stricat mugea şi păcănea. În spate, în următoarele patru maşini, se aflau rudele ambelor ramuri ale familiei unii dintre ei venind chiar din Tusla, Oklahoma.
Din parada aceea lungă, ce defila cu farurile aprinse, mai făceau parte: Mark Petrie (băiatul la care plecaseră Ralphie şi Danny în seara în care a dispărut Ralphie) cu mama şi tatăl lui; Richie Boddin cu familia lui; Mabel Werts în maşină cu domnul şi doamna William Norton (aşezată în spate, cu bastonul sprijinit între picioarele-i umflate, turuia necontenit despre toate înmormântările la care luase parte din 1930 şi până în prezent); Lester Durham cu soţia lui, Harriet; Paul Mayberry cu soţia lui, Glynis; Pat Middler, Joe Crane, Vinnie Upshaw şi Clyde Corliss într-o maşină condusă de Milt Crossen (înainte de plecare, Milt deschisese frigiderul şi au băut, solemni, câte o bere în faţa sobei); Eva Miller în maşină cu prietenele ei apropiate, Loretta Starcher şi Rhoda Curless, amândouă domnişoare; Parkins Gillespie şi ajutorul lui, Nolly Gardener, amândoi în maşina de poliţie din Jerusalem's Lot; Lawrence Crockett, cu palida-i soţie; Charles Rhodes, ursuzul şofer de autobuz, care mergea din principiu la toate înmormântările; Charles Griffen cu soţia şi cei doi fii, Hal şi Jack, singurele odrasle care încă mai locuiau acasă.
În cursul dimineţii, Mike Reyrson şi Royal Snow săpaseră mormântul şi aşternuseră fâşii de iarbă artificială pe pământul reavăn pe care îl scoseseră din groapă. La cererea familiei Glick, Mike aprinsese şi Flacăra Amintirii.
Mai târziu, Mike îşi aminti că Royal părea tulburat.
De obicei făcea o grămadă de bancuri şi cânta cântecele deşucheate despre munca pe care o făceau (voce hârâită de tenor afon: „Te învelesc într-o pânză albă şi te bagă la trei metri sub pământ..."), însă în dimineaţa aceea părea deosebit de tăcut, morocănos chiar.
Poate că e mahmur, gândi Mike. Probabil că a întârziat cam mult la barul lui Dell aseară cu prietenul ăla al lui cu mulţi muşchi, Kters.
Cu cinci minute în urmă, când zărise dricul lui Cari urcând dealul, cam la distanţă de o milă de cimitir, deschisese larg porțile de fier, privind la vârfurile lor, așa cum făcea mereu de când l-a găsit pe Doc atârnat acolo.
Apoi se întoarse la mormântul proaspăt săpat unde aştepta Părintele Donald Callahan, pastorul parohiei din Jerusalem's Lot. Pe umeri purta un patrafir, iar cartea pe care o ţinea în mâini era deschisă la slujba de înmormântare pentru copii.
Mike ştia că aceasta se numea a treia staţie. Prima era acasă la persoana decedată, a doua, la micuţa biserică catolică, Sf. Andrew. Ultima staţie, cimitirul Harmony Hill. Coboară toată lumea.
Se înfioră ușor când privi la iarba strălucitoare din plastic, întrebându-se şi acum, ca întotdeauna, de ce trebuia să facă parte din orice înmormântare. Arăta exact a ceea ce era; o imitaţie ieftină a vieţii, mascând discret bulgării întunecaţi de pământ.
- Vor sosi imediat, Părinte, spuse.
Callahan era un bărbat înalt, cu ochi albaştri, pătrunzători şi ten rumen. Părul lui încărunţit avea culoarea oţelului.
Lui Mike Ryerson, care nu mai intrase într-o biserică de când împlinise vârsta de şaisprezece ani, Părintele Cailahan îi plăcea cel mai mult dintre toţi vracii locali.
John Groggins, pastorul metodist era un zevzec bătrân şi ipocrit, iar Patterson de la biserica Sfinţilor de Ultima Zi şi a Discipolilor Crucii, era nebun ca un urs vârât într-un stup de albine. La înmormântarea unuia din diaconii bisericii, în urmă cu doi-trei ani, Patterson se prăbuşise pe pământ şi începuse să se rostogolească.
Însă Callahan părea destul de cumsecade şi drăguţ pentru un papistaş; înmormântările pe care el le oficia erau liniştite şi aducătoare de alinare şi întotdeaunascurte. Lui Ryerson nu-i prea venea să creadă că părintele căpătase toate vasele de sânge roşii şi sparte în obraji şi pe nas de pe urma rugăciunilor, însă, chiar dacă pastorul Callahan obişnuia să bea puţin, cine să-l învinovăţească pentru asta? Aşa cum era lumea făcută, era de mirare că preoţii nu sfârşeau izolaţi în spitale de nebuni.
- Mulţumesc, Mike, spuse el şi-şi ridică ochii spre cerul senin. O să fie greu.
- Asa zic şi eu. Cât o să țină?
- Zece minute, nu mai mult. Nu am de gând să prelungesc durerea părinţilor. Au destul timp toată viaţa.
- În regulă, spuse Mike şi se îndepărtă spre capătul cimitirului. Va sări peste zidul împrejmuitor din piatră şi se va duce în pădurice, unde îşi va lua prânzul. Din experienţa sa îndelungată ştia că ultima persoană pe care ar dori să o vadă familia şi prietenii îndoliaţi la cea de a treia staţie ar fi cioclul îmbrăcat cu salopeta lui murdară; imaginea aceasta ar fi întinat întrucâtva tablourile strălucitoare despre nemurire şi despre porţile bătute în perle ale raiului pe care se străduia atâta să le zugrăvească preotul.
Lângă zidul din spatele cimitirului se opri şi se aplecă să examineze o lespede care căzuse. O sprijini la loc şi simţi iarăşi un fior prin vine cînd şterse pămîntul de pe inscripţie:
HUBERT BARKLAY MARSTEN
6 octombrie 1889 - 12 august 1939
Îngerul Morţii, care tine
Lampa din bronz în spatele uşii poleite
Te-a luat şi te-a dus în apele întunericului
Şi sub aceste versuri, cuvinte aproape şterse de treizeci şi şase de îngheţuri şi zăpezi topite, spuneau:
Fie ca Domnul să vegheze la nemişcarea lui.
Încă tulburat, fără însă să desluşească motivul, Mike Ryerson se duse în pădurice ca să-şi mănânce sandviciurile pe malul pârâului.
3.
Pe când urma cusurile seminarului teologic, un prieten al Părintelui Callahan îi dăruise un şervet pe care era brodat cu lână un mesaj blasfemator ce îl făcuse atunci să explodeze în hohote îngrozite de râs, însă care, pe măsură ce treceau anii, i se părea mai adevărat şi mai puţin blasfemator: Dumnezeu mi-a dat SENINĂTATEA de a accepta ceea ce nu pot schimba, TENACITATEA de a schimba ceea ce pot, şi NOROCUL de a nu călca în străchini prea des.
Mesajul era brodat cu caractere vechi pe un fond de soare răsărind.
Acum, în faţa celor adunaţi la înmormântarea lui Danny Glick, îi reveni iarăşi în memorie vechiul crez.
Sicriul, purtat de doi unchi şi doi veri ai celui mort, fusese lăsat pe pământ.
Marjorie Glick, într-o haină neagră şi pe cap cu o pălărie neagră cu voal, cu chipul alb ca brânza de vaci desluşindu-i-se neclar prin ochiurile ţesăturii, se legăna uşor, sprijinită de braţul protector al tatălui său, şi strângând în mâini poşeta neagră de parcă ar fi fost un colac de salvare.
Tony Glick stătea mai departe de ea, cu chipul şocat şi uluit. De câteva ori, în timpul slujbei din biserică, privise în jur, dorind parcă să se asigure de propria-i prezenţă printre toţi oamenii aceia. Trăsăturile erau cele ale unui om convins că visează.
Însă biserica nu poate pune capăt acestui vis, gândi Callahan. Şi nici toată seninătatea, tenacitatea şi norocul din lume. Călcatul în străchini s-a întâmplat deja.
Stropi coșciugul și groapa cu apă sfințită, pregătindu-le pentru eternitate.
- Să ne rugăm, spuse. Cuvintele i se rostogoleau din gât melodioase ca întotdeauna, în lumina soarelui sau în umbră, fie că era beat sau treaz. Cei strânşi în jurul gropii îşi aplecară capetele.
- Doamne Dumnezeul nostru, prin milostivenia Ta, cei care au trăit cu credinţa îşi vor afla pacea eternă. Binecuvântează acest mormânt şi trimite îngerul Tău să vegheze asupra lui. Când vom îngropa trupul lui Daniel Glick, primeşte-i spiritul înaintea Ta şi, alături de sfinţii Tăi, îngăduie-i să se bucure dimpreună cu cetele cereşti întru eternitate. Te rugăm prin Isus Cristos, Domnul nostru. Amin.
- Amin, murmură grupul, iar vântul luă şoapta şi o rupse în fâşii.
Tony Glick privea înjur cu ochi mari, rătăciţi. Soţia lui ţinea o batistă de hârtie apăsată pe gură.
- Cu credinţă în Isus Cristos, aducem pioşi trupul acestui copil pentru a-l înmormânta în imperfecţiunea lui omenească. Să ne rugăm cu încredere în Dumnezeu, care dă viată tuturor lucrurilor, că va ridica acest trup muritor la perfecţiune şi în tovărăşia sfinţilor.
Întoarse paginile cărţii de rugăciuni. O femeie din al treilea rând al grupului, aşezat în formă de potcoavă în jurul mormântului, începuse să suspine răguşit. O pasăre ciripi undeva în pădure.
- Să ne rugăm pentru fratele nostru Daniel Glick Domnului nostru Isus Cristos, zise Părintele Callahan, care ne-a spus: „Eu sînt învierea şi viaţa. Cel care crede în Mine va trăi chiar şi atunci când moare şi cel ce-şi pune credinţa în Mine nu va avea niciodată parte de moarte eternă". Doamne, Tu ai plâns la moartea lui Lazăr, prietenul Tău: alină-ne în tristeţea noastră. Îţi cerem aceasta cu credinţă.
- Doamne, ascultă ruga noastră, răspunseră catolicii.
- I-ai înviat pe cei morţi; dă-i fratelui nostru, Daniel, viaţa eternă îţi cerem aceasta cu credinţă.
- Doamne, ascultă ruga noastră, răspunseră.
O licărire apăru în ochii lui Tony Glick; o revelaţie, poate.
- Fratele nostru Daniel a fost purificat prin botez; lasă-l în rândurile sfinţilor Tăi. Îţi cerem aceasta cu credinţă.
- Doamne, ascultă ruga noastră.
- A fost hrănit cu trupul şi sângele Tău; fă-i loc la masa Ta - în împărăţia cerurilor. Îţi cerem aceasta cu credinţă.
- Doamne, ascultă ruga noastră.
Marjorie Glick începu să se legene, gemând, înainte şi înapoi.
- Alină-ne tristeţea pe care o simţim la moartea fratelui nostru; fie ca credinţa noastră să ne fie consolare şi viaţa veşnică să ne fie speranţă. Îţi cerem aceasta cu credinţă.
- Doamne, ascultă ruga noastră.
Îşi închise cartea de rugăciuni.
- Să ne rugăm aşa cum ne-a învăţat Domnul Dumnezeul nostru, şopti. Tatăl nostru Care eşti în ceruri...
- Nu! urlă Tony Glick şi ţâşni înainte. N-o să arunci pământ pe băiatul meu!
Mâini se întinseră să-l oprească, însă prea târziu. O clipă se clătină pe marginea mormântului şi apoi iarba artificială se încreţi şi cedă. Căzu în groapă şi ateriza pe sicriu cu o bufnitură surdă, îngrozitoare.
- Danny, vino aici! zbieră el.
- Oh, vai de mine, spuse Mabel Werts şi-şi lipi de buze batista neagră din mătase pe care o folosea exclusiv la înmormântări. Ochii îi erau strălucitori şi avizi, înregistrând întâmplarea, aşa cum o veveriţă îşi strânge lacomă alunele pentru iarnă.
- Danny, fir-ai tu să fii, încetează să mai faci pe nebunu!
Părintele Callahan dădu din cap către doi dintre bărbaţii care purtaseră sicriul şi aceştia înaintară, însă a fost nevoie de încă alţii trei, printre care şi Parkins Gillespie şi Nolly Gardener, ca să îl poată scoate din groapă pe Glick, care dădea din picioare şi ţipa şi urla.
- Danny, încetează imediat! Ai speriat-o pe maică-ta! Am să-ţi trag nişte curele la fund de ai să mă ţii minte! Lăsaţi-mă în pace! Lăsaţi-mă în pace... Îl vreau pe băiatu' meu... lăsaţi-mă, ticăloşilor.... ahhh, Dumnezeule...
- Tatăl nostru Care eşti în ceruri... Începu din nou Callahan, alte voci alăturându-i-se, ridicând cuvintele înspre platoşa indiferentă a cerului.
- ... sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta...
- Danny, vino-ncoace, auzi? Mă auzi?
- ... precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă...
- Dannniii...
- ...nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...
- Nu-i mort, nu-i mort, lăsaţi-mă, nenorociţi împuţiţi ce sunteţi...
- ... şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Prin Isus Cristos, Domnul nostru. Amin.
- Nu-i mort, suspină Tony Glick. Nu se poate. N-are decât doispe ani afurisiţi.
Începu să plângă în hohote şi se împletici înainte, în ciuda celor care îl ţineau. Chipul îi era devastat de disperare şi ud de lacrimile care şiroiau. Se prăbuşi în genunchi la picioarele lui Callahan şi-l apucă de pantaloni cu mâinile-i murdare.
- Te rog, dă-mi băiatul înapoi. Nu te mai juca cu mine, te rog.
Blând, Callahan îi prinse capul cu ambele mâini.
- Să ne rugăm, spuse. Simţea în tot trupul suspinele sacadate ale lui Glick.
- Doamne, alină pe bărbatul acesta şi pe soţia lui în trista încercare prin care trec. Ai purificat acest copil în apele botezului şi i-ai dat o nouă viaţă. Fie ca într-o zi să ne alăturăm lui şi să împărţim pentru vecie bucuriile cereşti. Îţi cerem aceasta în numele lui Isus, amin.
Își ridică privirea și văzu că Marjorie Glick leșinase.
4.
Când toți au plecat, Mike Ryerson se întoarse şi se aşeză pe marginea mormântului deschis ca să-şi termine sandviciul şi să-l aştepte pe Royal Snow să se întoarcă.
Înmormântarea avusese loc la ora patru şi acum era aproape cinci. Umbrele erau lungi iar soarele îşi începuse deja coborârea printre stejarii înalţi dinspre apus. Imbecilul de Royal îi promisese că se va întoarce cel târziu la cinci şi un sfert; unde naiba era?
Sandviciul era cu salam şi brânză, aşa cum îi plăcea lui. De fapt toate sandviciurile pe care le făcea erau aşa cum îi plăceau lui; ăsta era unul din avantajele burlăciei.
Termină de mâncat şi îşi scutură mâinile, împrăştiind firimituri de pâine pe sicriu.
Cineva îl urmărea.
Simţi asta brusc şi cu certitudine. Privi atent în cimitir, cu ochi mari şi uimiţi.
- Royal? Eşti acolo, Royal?
Nu primi niciun răspuns. Vântul oftă prin copaci, făcându-i să foşnească misterios.
În umbrele care tremurau şi se ondulau ale ulmilor de dincolo de zidul din piatră, putea întrezări piatra funerară a lui Hubert Marsten; şi dintr-o dată se gândi la câinele lui Win, tras în ţeapă în poarta de fier de la intrare.
Ochi. Ficşi şi fără emoţie. Urmărindu-l.
Întunericule, n-ai să mă prinzi aici.
Se ridică iute, de parcă cineva ar fi vorbit cu voce tare.
- Fir-ai tu să fii, Royal, rosti cuvintele în şoaptă. Nu mai credea că Royal ar fi fost prin preajmă sau că se va întoarce. Va trebui să facă singur toată treaba şi asta îi va lua mai mult timp.
Poate chiar până la lăsarea întunericului.
Începu să lucreze, fără să încerce să înţeleagă groaza care pusese stăpânire pe el, fără să se întrebe de ce această treabă, care nu-l deranjase niciodată înainte, îl deranja îngrozitor de tare acum.
Mişcându-se cu gesturi mici, economicoase, trase fîşiile de iarbă artificială de pe pământul reavăn şi le împături cu grijă. Le puse pe braţ şi le duse la camioneta parcată lângă poartă şi atunci când ieşi din cimitir, dispăru senzaţia neplăcută că cineva îl urmăreşte.
Puse iarba artificială în remorcă şi luă o lopată. Porni înapoi, apoi ezită. Privi fix mormântul deschis care părea a-şi bate joc de el.
Îi veni în minte gândul că senzaţia că ar fi fost urmărit încetase în clipa în care nu mai văzuse sicriul cuibărit în fundul gropii. Brusc, în faţa ochilor i se arătă Danny Glick întins pe o pernă mică de satin cu ochii deschişi.
Nu... asta era o.....
Îl urmărise de destule ori la treabă pe Cari Foreman.
Sigur că-i lipim, îi spusese Cari odată. Că doar nu vrem să ne facă cadavrul cu ochiul la slujbă, nu?
Încărcă lopata cu pământ şi-l aruncă în groapă. Lovi cutia lustruită, din lemn de mahon, cu un sunet greu, înfundat, şi Mike tresări. Sunetul îi provocă o neaşteptată stare de greaţă. Se îndreptă de mijloc şi privi ca un nebun în jur la aranjamentele florale. O risipă prostească. Mâine petalele vor fi împrăştiate peste tot ca nişte fulgi roşii şi galbeni. De ce se deranjau atâta să aducă flori, asta era o chestiune care depăşea puterea lui de înţelegere.
Dacă tot ai de gând să arunci banii pe fereastră, de ce nu-i dai Societăţii pentru Prevenirea Cancerului sau chiar Societăţii de întrajutorare a Doamnelor Caritabile? Cel puţin în cazul ăsta ar fi folosiţi cum se cuvine.
Aruncă altă lopată cu pământ în groapă şi se odihni din nou.
Şi sicriul ăsta era o altă risipă. Un sicriu frumos din mahon, care a costat pe puţin o mie de dolari şi acum uite cum el aruncă pământ deasupra. Familia Glick nu se scaldă în bani şi care-i ăla care face asigurări pe viaţă pentru copii? Probabil că şi-au amanetat şi sufletele doar pentru cutia asta pe care el aruncă ţărână.
Se aplecă, umplu lopata şi, fără tragere de inimă, aruncă pământul înăuntru. Din nou bufnitura aceea oribilă, cu reverberaţii de sfârşit de lume. Pe capacul sicriului era acum împrăştiat pământ, însă lemnul lustruit sclipea prin el cu reproş parcă.
Nu te mai uita la mine.
Umplu iarăşi lopata cu pământ, nu foarte mult, şi-l aruncă.
Buf.
Acum, umbrele erau deja foarte lungi. Se opri, îşi ridică privirea şi ochii i se opriră asupra Casei lui Marsten, indiferentă, cu obloanele trase. Latura estică, cea care întâmpina prima lumina zilei, privea drept în jos, la poarta de fier a cimitirului, unde Doc...
Se forţă să mai umple lopata cu pământ şi să-l arunce în groapă.
Buf.
Ţărâna se împrăştie pe margini, pătrunzând în balamalele de alamă. Dacă ar deschide cineva acum sicriul, s-ar auzi un scrîşnet de uşă de cavou.
Nu te mai uita la mine, fir-ai al naibii.
Se aplecă să-şi umple din nou lopata, însă gândul îl copleşea prea tare şi se opri o clipă. Citise o dată - în National Enquirer sau altundeva - despre un petrolist ţicnit din Texas care a cerut în mod expres să fie înmormântat într-un Cadillac Coupe de Ville nou-nouţ. Aşa s-a şi întâmplat. Au săpat groapa cu un excavator şi au ridicat maşina cu o macara. Oamenii din toată ţara circulau în nişte fiare vechi din care curgeau şuruburile şi un porc bogat e înmormântat la volanul unei maşini de zece mii de dolari...
Se scutură şi făcu un pas în spate, clătinând cu prudenţă capul. Aproape că - ei, bine, - aproape că fusese în transă, cel puțin așa se părea. Senzaţia că cineva îl urmăreşte era şi mai puternică acum. Privi cerul şi se sperie când își dădu seama ce târziu se făcuse. Numai ultimul etaj al Casei lui Marsten mai era luminat de razele soarelui. Ceasul arăta şase şi zece. Isuse, trecuse o oră şi el nu a aruncat nici măcar zece lopeţi cu ţărână în groapa asta!
Se puse pe treabă, nemailăsîndu-şi gîndurile să hoinărească.
Buf şi buf şi buf şi acum zgomotul de pământ care loveşte lemnul se auzea mai înăbuşit; capacul sicriului era acoperit şi pământul curgea în pârâiaşe întunecate pe ambele laturi, până la zăvor şi la lacăt.
Mai aruncă două lopeţi cu pământ şi se opri.
Zăvor şi lacăt?
Pentru numele lui Dumnezeu, de ce au pus lacăt la sicriu? Au crezut că o să încerce cineva să intre? Asta trebuie să fi fost. Că doar nu s-au gândit că o să încerce cineva să iasă...
- Nu te mai uita la mine, spuse cu glas tare Mike Ryerson şi îşi simţi inima pulsând în gât. Îl umplu o dorinţă sălbatică să fugă din locul ăsta, să o ia la goană pe drumul înspre oraş. O înfrână cu un efort uriaş. Avea tremurici, asta era. Din cauză că lucra prin cimitire. Oare cine n-ar păţi asta din când în când?
Era ca un film de groază faptul că trebuia să arunce pământ pe copilul ăla, de numai doisprezece ani, cu ochii larg deschişi...
- Isuse, încetează! strigă şi privi înnebunit spre Casa lui Marsten. Acum numai acoperişul mai era luminat de soare. Era şase şi un sfert.
Începu să lucreze mai repede; se apleca, umplea lopata, arunca pământul în groapă, încercând să-şi gonească toate gândurile din minte. Însă senzaţia că este urmărit părea să se intensifice, în loc să scadă şi fiecare lopata încărcată cu pământ părea mai grea decât cea dinainte. Capacul sicriului era acoperit aproape complet acum, însă îi puteai desluşi încă forma, ascunsă în ţarină.
Fără niciun motiv, aşa cum se întâmplă uneori, începu să i se învârtă prin minte rugăciunea catolică pentru morţi. Îl auzise pe Callahan rostind-o atunci când îşi mânca sandviciurile lângă pârâu. Auzise rugăciunea şi auzise şi strigătul disperat al tatălui.
Să ne rugăm pentru fratele nostru Domnului nostru Isus Cristos, care a spus...
(O, tată al meu, îndură-te de mine.)
Se întrerupse şi privi pierdut în fundul mormântului. Era adânc, foarte adânc. Umbrele nopţii care se apropia cu paşi repezi îl invadaseră deja, ca o materie vie, vâscoasă. Mai avea încă mult de muncă.
Nu va fi în stare să-l umple pînă la lăsarea întunericului. În nici un caz.
Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, va trăi chiar şi în moarte...
(împărat al Muştelor, îndură-te de mine acum.)
Da, ochii erau deschişi. De aceea simţea că este urmărit. Cari nu a folosit destul lipici şi s-au deschis, aşa, ca nişte jaluzele stricate, şi puştiul Glick se holba la el. Ar trebui să facă ceva.
...şi cel care îşi pune credinţa în mine nu va avea niciodată parte de moarte veşnică...
(îţi aduc carne stricată, carne urât mirositoare.)
Dă la o parte pământul. Asta era soluţia. Dă-l la o parte şi sparge lacătul cu lopata şi deschide sicriul şi închide ochii aceia îngrozitori care te privesc fix. Nu avea la îndemână cleiul folosit de cioclu, însă avea două monede în buzunar. Le va folosi pe acestea. Argint. Da, băiatul avea nevoie de argint.
Acum, soarele se afla deasupra acoperişului Casei lui Marsten şi atingea doar vârfurile celor mai înalţi şi bătrîni molizi din partea de vest a oraşului. Chiar şi cu obloanele trase, casa părea că se holbează la el.
I-ai înviat pe cei morţi; dă viaţă eternă fratelui nostru Daniel.
(Am făcut acest sacrificiu pentru tine. Cu mâna mea cea stângă îţi aduc ofranda.)
Brusc, Mike Ryerson sări în groapă şi începu să dea pământul la o parte cu mişcări sălbatice, aruncând ţărâna în sus şi afară din groapă în explozii întunecate la culoare. În cele din urmă, lama lopeţii izbi lemnul sicriului şi el începu să şteargă şi restul de ţărână de pe capac, aruncând-o pe margini şi apoi se aşeză în genunchi pe coşciug şi izbi urechea de alamă a lacătului iar şi iar şi iar.
La pârâu, broaştele îşi începuseră concertul, în umbre cânta un caprimulg şi undeva în apropiere nişte rândunici-de-noapte îşi înălţau triluf ascuţit spre cer.
Şapte fără zece.
Ce fac eu aici? se întrebă. Pentru numele lui Dumnezeu, ce fac eu aici?
Stătea în genunchi pe capacul sicriului şi încerca să se gândească... Însă ceva din străfundurile minţii sale îl îndemna să se grăbească, pentru că soarele se grăbea să asfinţească...
Întunericule, n-ai să mă prinzi aici.
Ridică lopata deasupra umărului şi izbi încă o dată lacătul. Îl sparse.
Îşi ridică privirea o clipă, într-o ultimă sclipire de luciditate. Chipul murdar de pământ şi sudoare, ochii desluşindu-i-se ca nişte cercuri albe, uriaşe.
Luceafărul scânteia la sânul cerului.
Gâfâind, ieşi din groapă, se întinse cât era de lung pe pământ şi bâjbâi la deschizătoarea capacului. O găsi şi trase. Capacul se deschise cu un scrâşnet înfiorător, exact aşa cum îşi imaginase că se va întâmpla, descoperind mai întîi doar satinul trandafiriu şi apoi un braţ, îmbrăcat în mâneca unui costum închis la culoare (Danny Glick fusese înmormântat în costumul lui de comuniune), apoi... apoi faţa.
Respiraţia lui Mike i se opri în gâtlej.
Ochii erau deschişi. Exact aşa cum ştia că vor fi. Larg deschişi şi aproape deloc sticloşi. Păreau a luci cu un fel de viaţă hidoasă în ultima lumină a zilei ce se sfârşea. Faţa aceea nu era cuprinsă de paloarea morţii; obrajii păreau rumeni, pulsând de viaţă.
Încercă să-şi întoarcă privirea din ochii aceia strălucitori, îngheţaţi, care păreau a se uita fix la el, însă nu era în stare.
Murmură:
- Isuse.....
Arcul soarelui coborî dincolo de orizont.
5.
În camera sa, Mark Petrie lucra la un model al monstrului Frankenstein şi trăgea cu urechea la discuţia părinţilor de jos, din salon.
Camera lui se afla la al doilea etaj al fermei pe care o cumpăraseră pe South Jointer Avenue şi, deşi casa avea acum încălzire centrală, etajul al doilea mai avea încă vechile grătare de cămin. La începuturile sale, casa fusese încălzită de o sobă centrală, aflată în bucătărie, iar grătarele de aer cald menţineau o temperatură acceptabilă la etajul al doilea - cu toate că femeia care a locuit pe atunci în această casă cu soţul ei, un baptist morocănos, din 1873 până în 1896, lua cu ea în pat la culcare, o cărămidă fierbinte înfăşurată într-o bucată de flanel - însă acum grătarele aveau o altă menire. Erau excelente conducătoare de sunet.
Deşi părinţii lui se aflau la parter, în salon, îi putea auzi la fel de clar de parcă ar fi vorbit în faţa uşii sale.
Odată, când tatăl lui îl prinsese trăgând cu urechea la uşă în casa lor cea veche - Mark avea numai şase ani pe atunci - îl luase deoparte şi îi spusese un proverb englezesc: Să nu asculţi pe la ziduri, dacă nu vrei să fii jignit.
Asta însemna, îi spusese tatăl lui atunci, că s-ar putea să auzi ceva despre tine care să nu-ţi convină.
Însă mai exista şi un alt proverb. Paza bună trece primejdia rea.
La doisprezece ani, câţi avea acum, Mark Petrie era puţin mai scund decât majoritatea colegilor lui şi avea un aspect delicat. Însă mişcările lui aveau o graţie şi o agilitate deloc obişnuite pentru băieţii de vârsta lui, care par a fi clădiţi numai din genunchi şi coate şi zgârieturi şi vânătăi. Avea pielea deschisă la culoare, aproape lăptoasă, iar trăsăturile lui, care mai târziu vor fi considerate acviline, păreau o idee cam prea feminine acum.
Aceasta îi provocase neplăceri şi înainte de incidentul de la şcoală cu Richie Boddin, şi se hotărâse să facă singur faţă problemei. Făcuse o analiză temeinică a tuturor datelor. Şi ajunsese la concluzia că majoritate a bătăuşilor erau masivi şi urâţi şi neîndemânatici. Îi speriau pe ceilalţi prin faptul că le puteau face rău. Luptau murdar. Prin urmare, dacă nu-ţi este teamă că te poţi lovi puţin şi dacă eşti pregătit sa lupţi murdar, poţi învinge un bătăuş din ăsta. Richie Boddin a fost prima confirmare deplină a teoriei sale.
Cu bătăuşul de la Şcoala Elementară din Kittery reuşise câteva remize (care au constituit un fel de victorie; bătăuşul din Kittery, însângerat, însă neînvins, a afirmat în faţa tuturor elevilor că el şi Mark Petrie deveniseră cei mai buni prieteni. Mark, după părerea căruia bătăuşul din Kittery nu era decât un rahat cu moţ, nu l-a contrazis. A înţeles că, în acele împrejurări, trebuia să fie discret).
Nu avea nici un rost să încerci să stai de vorbă cu un bătăuş. Bătaia era singura limbă pe care toţi Richie Boddin din lume păreau a o înţelege şi Mark credea că acesta era unul din motivele pentru care lumea mergea atât de prost.
În ziua aceea fusese trimis acasă de la şcoală şi tatăl lui fusese furios până în clipa când Mark, resemnat în fata inevitabilei bătăi cu cureaua, îi spuse că şi Hitler nu fusese nimic altceva decât un alt Richie Boddin. Ideea aceasta îl făcuse pe tatăl lui să izbucnească în hohote de râs şi chiar şi mama lui chicoti înfundat. Bătaia cu cureaua fu uitată.
Acum June Petrie tocmai spunea:
- Crezi că l-a afectat, Henry?
- E greu... de spus.
Şi Mark ştiu după pauza făcută că tatăl lui îşi aprinsese pipa.
- Nu lasă să se vadă nimic.
- Şi totuşi, apele line sapă adânc.
Se opri. Mama lui spunea întotdeauna lucruri ca „apele line sapă adânc", sau „este un drum lung, lung, lung fără nicio răscruce."
Îi iubea foarte mult pe amândoi, însă erau momente când păreau la fel de plictisitori ca şi cărţile in-folio de la bibliotecă... şi la fel de prăfuiţi.
- Veneau să-l vadă pe Mark, continuă ea. Să se joace cu trenuleţul lui... şi acum unul a murit şi celălalt a dispărut! Nu te amăgi singur, Henry. Copilul simte ceva.
- E cu picioarele pe pământ, spuse domnul Petrie. Orice ar simţi, sunt sigur că este stăpân pe el.
Mark lipi de umăr braţul stâng al monstrului lui Fran-kenstein. Era un model fluorescent special care lucea verde în întuneric, la fel ca statueta înfăţişându-l pe Isus pe care o primise la ora de religie de duminică de la şcoala din Kittery pentru că învăţase pe de rost Psalmul 119.
- Câteodată mă gândesc că ar fi trebuit să mai avem un copil, spunea acum tatăl lui. Printre altele ar fi fost bine şi pentru Mark.
Şi mama lui, pe un ton şiret:
- Nu că nu am fi încercat, dragul meu.
Tatăl lui mormăi aprobator.
Urmă o pauză lungă în discuţie. Ştia că tatăl său răsfoieşte The Wall Street Journal.
Şi, fără doar şi poate că mama sa ţine în poală un roman de Jane Austin sau de Henry James. Le recitea întruna şi Mark nu putea pricepe în ruptul capului ce rost avea să citeşti o carte de mai multe ori. Ştiai cum se termină.
- Crezi că e bine să-l lăsăm să se ducă în pădurea din spatele casei? întrebă curând mama lui. Se spune că pe undeva pe acolo sunt nisipuri mişcătoare.
- La mile distanţă de aici.
Mark se relaxă puţin şi lipi şi celălalt braţ al monstrului. Avea un set întreg de monştri din plastic, al căror aranjament îl schimba de fiecare dată când adăuga câte un element nou. Era un set frumuşel. Danny şi Ralphie tocmai veneau să-l vadă în seara aceea când... s-a întâmplat ce s-a întâmplat.
- Cred că e în regulă, spuse tatăl său. Sigur, nu după lăsarea întunericului.
- Eh, sper să nu aibă coșmaruri din cauza ceremoniei îngrozitoare de azi de la cimitir.
Mark și-l închipui pe tatăl său ridicând din umeri:
- Tony Glick..... ce nefericire. Însă moartea și durerea sunt parte din viață. Ar fi timpul să de obișnuiască cu gândul ăsta.
- Poate.
Ce urma acum? se întrebă. Copilul este tatăl omului, probabil. Sau copacul ia forma ramurilor sale.
Mark lipi monstrul pe postamentul lui care reprezenta un mormânt cu o lespede funerară înclinată.
- Chiar şi în amiaza vieţii suntem tot în moarte. Însă s-ar putea ca eu să am coşmaruri.
- Da?
- Oricât de îngrozitor sună, trebuie să mărturisesc că domnul Foreman este un artist. Copilul părea că doarme. Că în orice clipă ar fi putut să deschidă ochii şi să caşte şi... nu înţeleg de ce le place unora să se tortureze cu slujba în faţa sicriului deschis. E... păgân.
- Ei, gata, s-a isprăvit.
- Da, aşa cred. E băiat bun, nu-i aşa, Henry?
- Mark? Cel mai bun.
Mark zâmbi.
- E ceva la televizor?
- Să văd.
....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu