joi, 31 decembrie 2015

Traditii Anul Nou

       Ca să ai noroc, sănătate, fericire şi bani în noul an, trebuie să pui în practică mici trucuri şi superstiţii care te vor ajuta să crezi cu adevărat că vei avea toate acestea. Se poate spune de fapt că este un efect placebo - crezi că le vei avea şi chiar se va întâmpla! Iată ce să faci:

Alungă spiritele rele

Tradiţia populară spune că spiritele rele se sperie de lumină şi de zgomotele puternice. De aceea, pe vremuri şi chiar în prezent, în unele locuri, se trosneşte din bici pentru a alunga spiritele malefice din anul care vine. E mult mai simplu în prezent, pentru că poţi folosi petardele, pocnitorile şi artificiile.

Bani în buzunar

Numărătoarea inversă pentru noul an trebuie să te prindă obligatoriu cu bani în buzunar. Astfel te vei bucura de câştiguri şi bunăstare tot anul viitor.

Mănâncă peşte

O altă superstiţie spune că trebuie să mănânci peşte în noaptea de Revelion ca să te poţi strecura printre probleme şi obstacole în noul an, cu agilitatea unui peşte în apă.

Fără datorii

Nu intra în noul an cu datorii! Încearcă să scapi de ele cât mai repede cu putinţă, altfel vei avea probleme cu banii tot anul.
De asemenea, nu este bine să împrumuţi bani în prima zi din an.

Noroc şi protecţie

Pe 1 ianuarie, tradiţia spune că prima persoană care îţi intră în casă trebuie să fie un bărbat, ca să te bucuri de protecţie şi noroc în anul care tocmai a început.

Poartă ceva nou şi ceva roşu

Tot de Revelion trebuie să porţi o haină nouă, care simbolizează schimbarea şi prospeţimea. De asemenea, ţine ceva roşu asupra ta. Te apără de spiritele rele şi privirile malefice, exact aşa cum se spune că îi apără pe bebeluşi de deoechi.

Mănâncă struguri sau stafide

Se spune că trebuie să mănânci struguri sau stafide în noaptea de Anul Nou ca să ai mulţi bani în anul care vine.

O dorinţă

Nu uita să-ţi pui o dorinţa chiar la cumpăna dintre ani. Se spune că dorinţa pusă în noaptea dintre ani se împlineşte, cu condiţia să nu spui nimănui ce-ţi doreşti.

Aprinde o lumânare

Pentru ca anul care vine să fie luminos, aprinde o lumânare sau o candelă în seara de Revelion şi las-o aprinsă până dimineaţa.

Deschide ferestrele

Imediat ce ai intrat în noul an, deschide larg pentru câteva minute toate uşile şi ferestrele. Astfel spiritele rele şi tot ceea ce este negativ va fi alungat din casa ta, care va fi purificată.

miercuri, 30 decembrie 2015

„Libertatea nu înseamnă lene și nepăsare. Libertatea este responsabilitate. Dacă tu nu-ți asumi responsabilitatea, o face altcineva pentru tine. Așa devii sclav.”
                             Osho

marți, 29 decembrie 2015

„Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.”
                                 Mihai Eminescu

luni, 28 decembrie 2015

„Trebuie să-ți dorești să fii puternic. Altfel, nu vei ajunge așa niciodată.”
                                         Friedrich Nietzsche

vineri, 25 decembrie 2015

„Ajută-te pe tine însuți și toată lumea te va ajuta.”
                                   Friedrich Nietzsche

joi, 24 decembrie 2015

Traditii in Ajun de Craciun


În ajunul Crăciunului nu se bea rachiu
Oamenii cred că această băutură este invenţia diavolului care apoi îşi bate joc de cel ce-l bea, zicând că rachiul are întâietate înainte tuturor bucatelor.

Împrumut
În Bucovina există credinţa că nu este bine să ai lucruri împrumutate pe durata sărbătorilor de iarnă. De aceea, în preajma Crăciunului, se recuperează sau se restituie lucrurile împrumutate. În Moldova, nu se dă nimic din casă în ziua de Ajun, nici gunoiul nu se aruncă din casă şi nu se împrumută nimic.
De asemenea, tradiţia spune că în Ajunul Crăciunului nu e bine să te baţi, nici măcar în glumă, cu cineva, căci faci buboaie peste an.
In Ajunul Craciunului, cei ce cresc albine, nu dau nimic din casa, ca albinelor sa le mearga bine, si sa nu paraseasca stupul pe vremea roitului.

Împodobirea bradului
Românii au început relativ recent să împodobească bradul de Crăciun. Brazii simbolizează Sfânta Treime, iar podoabele cu care pomul este împodobit semnifică bogăţia şi cunoasterea, ca şi pomul sacru din Grădina Edenului. În prezent, cei mai mulţi dintre români, iubesc acest obicei, copiii aşteptând cu nerăbdare Ajunul pentru că ştiu că este noaptea în care Moş Crăciun aduce cadouri pentru cei mai cuminţi dintre ei.

Colindatul

Naşterea Domnului este anunţată de colinde. Copiii sunt primii care merg cu colindatul, în dimineaţa de Ajun. Ei strigă pe la ferestre „Bună dimineaţa la Moş Ajun, ne daţi ori nu de daţi". Gazda le oferă urătorilor mere, nuci şi covrigi.

- In Ajunul Craciunului se leaga pomii cu paie, pentru ca acesti pomi sa lege rod bogat. Tot în Ajun se ung painile pe deasupra cu muruiala de faina de grau, ca ele sa nu crape, iar cu muruiala care a ramas, se ung pomii din gradina, ca ei sa fie in vara incarcati de roade.
In Ajunul Crăciunului se dă copiilor să mănânce bostan, ca să fie grași peste an.

miercuri, 23 decembrie 2015

In seara de Craciun, George Cosbuc

  Afara ninge linistit,
  In soba arde focul;
  Iar noi pe langa mama stand,
  De mult uitaram jocul.

  E noapte, patul e facut,
  Dar cine sa se culce?
  Cand mama spune de Iisus
  Cu glasul rar si dulce.

  Cum s-a nascut Hristos in frig,
  In ieslea cea saraca,
  Cum boul peste el sufla
  Caldura ca sa-i faca.

  Cum au venit la ieslea lui
  Pastorii de la stana,
  Si ingerii cantand din cer,
  Cu flori de mar in mana.

marți, 22 decembrie 2015

luni, 21 decembrie 2015

„Nimeni nu va fi întrebat la ultima judecată cât de mult a suferit, ci cât de mult a iubit.”
                                       Richard Wurmbrand

vineri, 18 decembrie 2015

"Să fim recunoscători oamenilor care ne fac fericiţi. Ei sunt grădinarii amabili care fac ca sufletele noastre să înflorească."
                          Marcel Proust

joi, 17 decembrie 2015

"E o fericire să fii iubit. E una şi mai mare: să iubeşti. Cine le are pe amândouă e mai presus de lumea timpului, mai tare decât soarta, mai tare decât moartea".
                                        Alexandru Vlahuţă

miercuri, 16 decembrie 2015

   "Toţi vor să schimbe lumea, dar nimeni nu vrea să se schimbe pe sine."
                             Lev Tolstoi

marți, 15 decembrie 2015

Satira epocei, Alexandru Macedonski

   Ca să te-nsori,
   Te-nsori cu plată,
   Iar ca să mori,
   E şi mai lată;
   Ca să trăieşti,
   Ce cheltuieşti?.....
   Ca să boleşti,
   Cu ce plăteşti?
   Cum stăm acuma,
   E groasă gluma:
   Nu poţi să mori,
   Nici să te-nsori,
   Nici să boleşti,
   Nici să trăieşti!

luni, 14 decembrie 2015

   "Ce trist lucru este să priveşti fericirea prin ochii altuia!"
                                          William Shakespeare

vineri, 11 decembrie 2015

          "Oricat iti vei schimba infatisarea, ramai ceea ce esti."
                                  Arthur Schopenhauer

joi, 10 decembrie 2015

Hagi Tudose, Barbu Ştefănescu Delavrancea

.....................................................
                              II.

                - Sufla mai cu inima, Leano! striga Hagiul, cocoloșit într-un colț al patului.
    – Suflu, nene Hagiule, suflu, dar ma taie frigul și mi-a înghețat rasuflarea, raspunse nepoata-sa, tremurand c-o cerga în spinare. Ar trebui sa-mi dai de lemne, ca înlemnim pana mane.
    – Cum?… lemne acum?… pe frigul asta? P-așa frig o cioacla de lemne costa un galben… un galben!
    Leana pleca bombanind în odaia d-alaturi. Hagiul ramase singur. Trist, întuneric și frig. Vantul se repede pe coș, rece ca gheața, și nu gasește în vatra nici carbuni, nici cenușa. Hagiul tremura și morfolește o bucațica de paine. Fiori reci îi trec prin șira spinarii. Nu-și mai simte picioarele din talpi pana la genunchi.
    Zapada se ridica pana la geamuri. În toata mahalaua nu s-aude nici om, nici cane.
    Hagiul adoarme, mahnit ca, daca iarna va ține tot așa, n-o mai duce fara lemne. Și ce scumpe trebuie sa fie lemnele. Așa e, o sa iasa din iarna sarac lipit. A adormit. Se mișca. Se învartește. Toata noaptea viseaza ca se prigorește la un foc mare.
    A doua zi nepoata-sa îl gasi pe jumatate înghețat. Abia putu sa zica: „Leano, foc, ca mor”, și îi întinse un banuț de aur, închizand ochii. Îi fu rușine ca sa nu-l vaza acel ochi de aur cu cata ușurința îl arunca în mainile nemiloase ale lumii. Ofta dureros.
    Focul palpaie în vatra. Mormanul de jeratic dogorește și arunca un polei cald și rumen, pe peretele din fața. Tavanul trosnește și zidurile asuda. Leana, cu picioarele goale pana la genunchi, se parpalește în gura sobei. Batranul a ieșit din patura și-i e cald, și îl ia cu fiori. Picioarele îi tremura. E lihnit. Îi cere inima o ciorba, ca niciodata în viața lui.
    – Ce pui atatea lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Și tot mi-e frig… Prea multe lemne!… Mi-e foame… O sa dai foc casei!… Ah! painea nu ma mai satura… picioarele nu ma mai țin!
    – Oi fi bolnav, raspunse Leana. Sa chem pe cineva. Langa spițerie e un doftor…
    – Sa nu calce nimeni în casa mea! striga Hagiul. Cat scrie doftorul pe hartie nu platești cu viața toata! Sunt sanatos, voinic, mai bine ca oricand!…
    Dar, voind sa umble, cazu pe pat, zicand: „Oh! da, niciodata n-am fost mai bine!”
    Dupa trei zile de friguri Hagiul se scula din pat, uscat și galben, cu ochii duși în fundul capului, cu parul lung și ciufulit. Leana îl întreba încetișor daca n-ar vrea ceva.
    – Aș vrea, raspunse trist Hagiul, aș vrea o ciorba de gaina… cu nițica lamaie… lamaia e scumpa… cateva boabe de sare de lamaie… Și, vezi, gaina sa nu fie prea mare… mica și grea.
    Pe seara, Leana întinse în mijlocul patului un ștergar. Pe ștergar o strachina cu ciorba calda. Aburii se ridica din strachina. O aripa galbena iese din zeama presarata cu steluțe de grasime. Pe buzele strachinii, o lingura de cositor. Alaturi clondirul, cu doua degete de vin, cu dop de hartie. Hagiul privi cu lacomie, se șterse pe frunte și zise cu o nespusa parere de rau:
    – Ce pofta de copil!…
    Se vazu topind, el, cu mana lui, bulgari de aur, turnandu-i în strachina și sorbindu-i cu lingura.
    Se apropie de pat. Începu sa manance. Plescai; își supse gropile din obraji; se încrunta; și-acoperi ochii cu sprincenele; se rasti la Leana, aruncand lingura:
    – Una de lemn… asta e coclita!…
    Leana, ravnind la ciorba și înghițind în sec, ieși afara și-i aduse una de lemn.
    Hagiul începu iarași a sorbi zgomotos. Se scutura și scuipa de mai multe ori.
    – Ia ciorba d-aci! M-am saturat… Simț pe gat o cocleala acra… sarata… un miros nesuferit… Ia-o… fugi cu ea… nu vezi?… îmi sorb viața!
    Leana lua strachina și ieși.
    Hagiul își tranti capul pe o perna de paie. Trupul lui, o flacara. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fara fund. Și se ducea adanc, adanc, tot mai adanc. Și pe gat gustul aurului, sangelui viu al aurului! Nefericit parinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur!
    Cand Leana intra în odaie, el se ridica în coate și-i striga:
    – Stinge focul… sa dai carbunii și cenușa înapoi!… Arunca ciorba… și sa dai fulgii și bucațelele înapoi… Vreau banii pe jumatate, daca nu toți!
    Și începu sa planga în hohote.
   – Ucigaș!… nebun!… nelegiuit!… în veci n-o sa te saturi!
    Leana, înmarmurita, sa uita la el. Tocmai atunci s-auzi miorlaind la ușa cotoiul, tovarașul ei de foame și de tremurat, singura ființa care o mangaie și pe care o mangaie.
    Leana crapa ușa. Hagiul se uita speriat și, vazand cotoiul strecurandu-se pe ușa, se rasti:
    – Sa-i tai coada!… Sa-i tai coada!… O coada d-un stanjen!… pana sa intre, se racește odaia!… Sa cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am sa i-o tai eu!
    Se ridica în picioare. Picioarele tremurara, se îndoira, trosnira din încheieturi. Hagiul se curma de mijloc; deschise ochii, mari și roșii; casca gura și cazu pe spate.
    Leana, speriata, fugi afara, închinandu-se.
    S-a înnoptat. Ea pandește la ușa. Tremura și inima i se bate. Ar vrea sa intre, și spaima ca e mort or nebun o îngheața. Vantul fluiera în strașina casei. Zapada le-a troienit ușa pe dinafara. În tinda e frig și întuneric.
    Pe la miezul nopții se paru ca în odaia Hagiului se taraște cineva de-a bușilea. Asculta. Auzi deslușit un sunet de bani.
    – El e. N-a murit, șopti Leana, banii îi prelungesc viața. Saracu nenea Hagiu!
    Liniștita puțin, dibui pe întuneric clanța de la odaița ei, deschise ușa binișor și se duse sa se culce, tanguind încet pe nen-sau Hagiu:
    – Saracu, ce bogat este!
    A doua zi, de dimineața, Leana, intrand în odaia Hagiului, îl gasi numai în camașa, în camașa sa petec de petec, trantit cu fața în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închiși.
    Cum îl vazu, începu sa planga.
    Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremura. Banii sunara d-a lungul, de la picioare pana la frunte. Salta capul; deschise ochii stinși și-i îndrepta, ca niște sticle reci, asupra Leanei; bolborosi cateva cuvinte nedeslușite; mușca în vant cu gingiile albe și izbuti sa slomneasca:
    – Nu te uita… închide ochii… ochii fura… închide ochii!…
    Casca gura; limba i se mototoli în gat; capul îi cazu într-o parte; picioarele i se lungira; mainile i se înfipsera în bani… și adormi de veci, cu ochii deschiși și ținta asupra Leanei.
    Cand l-au scaldat, pe genunchi, pe piept și pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Și i-au rupt pleoapele de sus, și ochii lui spaimantați nu s-au închis.
    Leana l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, arhiereu, oranist, coliva, steagul Bisericii Troița, flori, lumanari, zabranice. Leana, privind, zicea:
    – Ce frumusețe! Bine de el!
    La capul lui mergea Leana; dupa ea, cațiva batrani, cu ctitorul la mijloc.
    Unul din batrani întreba pe ctitor:
    – Ce bani a lasat?
    – Un milion, raspunse ctitorul!
    – Cat face un milion?
    – Un milion? De zece ori cate o suta de mii.
    – Saracu Hagiu!
    – Daca ar vedea el cum se cheltuiește cu înmormantarea lui…
    – Ar muri! raspunse unul din batrani.
    Și oranistul, cletanandu-și ceaprazurile de fir, intra în curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auzira în departare: „Veșnica lui pomenire, veșnica lui pomenire”…

miercuri, 9 decembrie 2015

    "Daca prostia ar produce suferinta, sunt oameni care ar trebui sa umble urland de durere."
                                       Mihail Sadoveanu

marți, 8 decembrie 2015

Hagi Tudose, Barbu Ştefănescu Delavrancea

                                                 I.
                      Dincolo de "Crucea de piatra", de-a stanga Șoselei Vitanului, se ridica biserica „Sfanta Troița”. Mandrețe de biserica. Ce zugraveli, pe dinauntru și pe dinafara, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculți la troițeni, mai cu seama la cei batrani, te apuca amețelile cand încep ei sa-și ridice biserica în slava cerului. Ma rog, nu au atatea degete la amandoua mainile cate minuni se afla în sfantul locaș. Și cand se încurca, se fac foc batranii troițeni; ba își mușca degetele la numaratoare, caci iata, cum au apucat ei sa numere minunile: ridica amandoua mainile în dreptul ochilor, ți le vara sub nas cu degetele rasfirate, apoi la fiece lauda zice „una la mana” și moaie cate un deget în gura. La înfierbanțeala, uita ca degetele sunt ale lor, și le mușca, și vorba se preface în suparare, supararea în cearta și cearta în galceava. Cum sa caza ei la învoiala?… Fiecare vrea sa laude și sa numere numai cum vrea el, iar nu cum lauda și numara ceilalți.
    De cumva nu ești din partea locului, trei-patru batrani – care de obicei asculta, cu gurile cascate și cu șepcile pe ceafa, la cantecele copiilor din școala vestitului dascal Nicuța cum te-or zari, te simt, ca niște copoi, ca ești strain, ca n-ai mai vazut biserica lor. Își freaca mainile; tușesc; își dreg glasul; apoi, rara-rara, cu niște pași lungi și semeți, îți ies înainte, îți cauta prilej de vorba, toți cu aceleași cuvinte, cu aceeași taraganire de glas și cu capul dat pe spate:
    – Ei, flacaule, de pe unde?… Ce vanturi?… Pe la noi… ai?… Și de ce?… Ce zici de biserica noastra?… Nu, ma rog, ce crezi d-ta, ca n-o sa-ți taiem capul…
    De te împinge pacatul sa spui ceva de sfinții uscați și drepți – unii cu sulițe, alții cu paloșe, unii calari, alții pe jos și cu mainile așa de încrucișate pe piept, ca palmele le ies afara din trup – pe loc batranii își ridica pulpanele giubelelor în cingatoarea de plisa roșie și-ți sufla cuvantul din varful limbii:
    – Ei, puișorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot… Am vazut și noi… am prea vazut cum o dau în paganește și-ți toarna la sfinți cu ochi de om, cu mani și picioare ca și ale noastre… Da de, vezi d-ta, sfinții aștia, așa cum i-am apucat noi, de cand am deschis ochii, sunt adevarat sfinți. Voi, tinerii de astazi, la legi umblați cu șoalda, la scris cu șoalda și la sfinți tot cu șoalda…!

                                                               II

                           Așa m-au judecat și pe mine, și n-oi mai uita mai ales ochii mici și vargați ai ctitorului, care-mi talmacea zugravelile, înfigand degetul aratator asupra sfinților și oftand parca ar fi voit sa planga vremile apuse și credințele de odinioara.
    Erau patru. Trei – cu giubele lungi, cu șepci cu cozoroace de lac, crapate și șterse de lustru. Jupan Hagiul purta pe umeri o scurteica de elastic, galbena, spalacita, patata de untdelemn și picata cu ceara.
    Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi radeau în obraz, ca și cum mi-ar fi spus: „Da-te prins, da-te batut, nu te pune cu ctitorul nostru, c-a vazut multe ș-a pațit și mai multe”…
    – Uite, îmi zicea ctitorul maniat, ce poftești? Nu-ți place Sfantu Gheorghe? Ce vitejește sta pe cal! Și cum omoara balaurul spurcat, parca ar ucide un vierme, nici nu se sinchisește. Iaca și mucenicul Mina cum își bate joc de Necuratul. Dar capul arhiereului Nicolae… ce mandrețe, ce curațel și frumos batran! Ei, nenișorule, o sa traiți, și cu d-alde astea n-o sa va mai întalniți! În ziua de astazi?… vardie naționala cu cozi de cocoș muiate în bacan… și barabance… și triu-liu-liu-triu-triu… la dreapta… la stanga… dreeeepți!… Iar sfintele locașuri… rușine!    Ctitorul abia rasufla, roșu ca para focului. Ma hotarasem sa tac. În ușa amvonului: draci cu gheare de trei ori mai lungi ca degetele, oameni cu parul vulvoi, îngeri slabi și lungi și, mai presus de toți, bunul Dumnezeu, pe nori cenușii, rotocolit cu un curcubeu.
    Ctitorul nu se mai putu stapani. Ridica mainile. Manecile i s-adunara în umeri și începu, ascuțindu-și glasul:
    – Nu vezi cum s-agața dimonii de talerul drepților, dar ei tot mai sus, tot mai sus la cantar, caci o fapta buna ridica de la pamant doi draci și mai bine… Nu vezi ca aștia-și apasa degetul pe un șir de oameni dezbracați și albi ca varul, cari o pornisera spre rai – au fost buni, milostivi, și n-au ravnit la ale altuia, și n-au zavistit, și n-au furat, și n-au luat numele Domnului în deșert, și n-au avut noua baieri la punga, ca în ziua de azi…
    Hagiul pleca capul în jos, strangandu-și poalele scurteicii.
    Doi din batrani iar zambira și iar înțelesera cu zambetul lor șiret: „Bine mai vorbește ctitorul! Da-te prins, da-te batut, nu te pune cu ctitorul, ca te face puzderie!”
    – Iaca, urma ctitorul, iaca și bogații nemilostivi cum se duc în focul ghenii cu sacii în spinare, deșelați de aur și de argint!
    Hagiul tuși, trase cozorocul șepcii pe ochi și întoarse spatele „judecații d-apoi”.
    – Strangeți-va voua comori în ceruri… striga ctitorul, amenințand cu pumnul pe bogații nemilostivi, cari sa duceau liniștiți în iad… strangeți-va voua comori în ceruri, caci mai lesne va trece funia corabiei prin urechile acului decat bogatul în împarația cerurilor!
    Ctitorul ramasese cu pumnul încleștat asupra zidului; ceilalți doi își descoperira capul, își facura cruce, înganand: „Doamne, Doamne, mare și milostiv ești, Doamne!”
    Jupan Hagiul o șterse binișor-binișor și se facu nevazut.
    – Fugi Hagiul… fugi… Nu-i vine la socoteala, – începu iar ctitorul – nu da un sfanț la cutia bisericii (ctitorul ținea mult la cutia bisericii), și acasa – nomol de galbeni batuți și ferecați! Îngroapa mereu cazanele, și n-are decat o nepoata, pripașita pe langa dansul de cand a plecat la hagialac, ca sa-i pazeasca coștoroaba. Și nu marita fata mare, nu sleiește un puț, nu daruiește un crampei de salba iconostasului unde se miruiește, caiafa de el!
    Și vorba se încinse ca focul.
    – Sa dea Hagiu?… Hagiu sa dea?…
    – Dar nu l-ați vazut cum mișuna prin carciumi și bacanii? zise ctitorul. Intra într-una, ia binișor o maslina, o aduce la gura ș-o strecoara printre gingii. Fol, fol, fol, o mesteca… „E, cum dai maslinele, draga cutare?…” „Atat”… „Scump, scump de tot la așa vremuri. Vremuri grele!” Și pleaca… Intra peste drum. Șterpelește icrele de cosac. Rupe o bucațica, îi face vant. Pleasc, pleasc… „Cum petreceți icrele?”… „Atat”… „Scump, scump. Vremuri grele!” Și pleaca… Se duce la pastramagiul din colț. „Ia sa vedem, vericule, cum ți-e marfa, ca nu mai dau pe la cutare”… Ia o feliuța, îi face de petrecanie. „Cum o dați?” „Pe parale și atat.” „Aș, v-ați scumpit de tot! S-au dus vremurile alea… Vremuri grele!” Și pleaca. Îi e sete. Intra într-o bragagerie. „Ei… sa gust… ce bașbuzuc aveți?” Suge un fund de tinichea, ghiorț, ghiorț, ghiorț. „Zeama de agurida. Cin s-o bea? Cin s-o plateasca? Vremuri”… Și pleaca. Așa mananca și se racorește, și pe el îl dau banii afara din casa.
    Si batranii - hi-hi, ho-ho, hi-hi - rad cu lacrimi napustindu-se în vorba, care mai de care mai șiret la cuvant și mai subțire la coada ochilor, rasucindu-și stropii de mustați, întorși ca niște colți albi împotriva nasului.
    – Carambii cizmelor?… De cand era flacau…
    – I se scalcie tocurile?… Le bate singur cateva flecuri…
    – Pe mine, de cate ori ma vede: „Da-mi o pustie de țigara, ca-mi uitai papușa acasa”.
    – Aș! ce-a uitat acasa?… Bea pelinița. O aduna vara, o usuca, o freaca în mani ș-o așeaza în lacra.  Bea toata iarna și tușește sa-și dea sufletul.
    – Da v-ați uitat pe sub scurteica Hagiului? zise ctitorul, razand și ciupindu-și mustațile. Nu?… Bine… Sa va spui eu… Într-o zi, dupa slujba, stam de vorba… mai mulți inși și cateva cocoane.  Hagiul se uitase într-un jeț… Pandea o prescura. Paracliserul, un drac și jumatate, îi arata, jos, înaintea noastra, o firfirica de paisprece și-i zise: „Jupan Hagiule, mi se pare ca dumitale ți-a cazut la miruiala”. Hagiul sari în capul oaselor. Se apropie de firfirica. O țintui cu ochii, ca sa-i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse mana… Cand se apleca de jumatate, pe noi, din spatele lui, barbați și cocoane, ne bufni un ras strașnic, și razi, și razi… Hagiul își uitase acasa turul pantalonilor… De rasul nostru, neîndraznind sa se aplece pana la firfirica, se uita lung la dansa și, cu lacramile în ochi, ieși din biserica, mormaind: „A mea era!… era a mea!”
    Paracliserul știa de la nepoata Hagiului ca Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca sa-i carpeasca pe unde se cosesc. Scurteica fusese înca p-atat de lunga, dar o scurtase mereu din poale, ca sa încaputeze manecile.

                                                                  III

                           Fum pe coșul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nameții pana la streșini. Apele sa înghețe tun. Treaba lor! Hagiul nu vrea sa știe de crapa pietrele la gerul Bobotezei, nici daca în iulie turbeaza canii de caldura. Iarna tremura, vara gafaie.
       Toata viața lui, de cate ori nepoata-sa – traind aciolata pe langa dansul – îi pomenea, la Craciun, sa taie și ei un porc, ca tot creștinul, batranul raspundea:
    – Îmi face rau, nepoata, s-aud guițand… Îmi face rau… c-așa sunt eu… milos…
    – Cumpara-l, nene, taiat gata.
    Daca așa îl aducea din cuvant Leana, înghițind în sec, cu gandul la șorici, batranul raspundea liniștit:
    – Un porc… carne multa… Se strica… Doua guri suntem…
    Venea Paștele.
    – Nene, sa înroșim și noi oua…
    – Ce prostie!… Oua roșii?… Nu e mai bine sa le mananci proaspete?… Oua roșii, oua statute…
    – Sa roșim puțintele.
    – De roșim puțintele, ardem focul degeaba, cumparam d-a surda bacanul… Cheltuiala zadarnica… Vremuri grele!
    – Da… o ciozvarta de miel…
    – Miel?… Ce fel miel?… Cum miel?… Miroase a oaie… Paștele prea e în vara…
    – Ce pustia de vara, nene Tudose, nu vezi ca ploua si fulguieste?!.....
    - Ei fulguiește, fulguiește… tu nu vezi ca nu ține? Unde ține? Cum cade, se topește… Eu mor de caldura… Uf!… uf!…
    – Și eu mor de frig…
    – Mori de frig… crapi!… Așa te-am pomenit… lacoma… nemulțumitoare!
    Leana tace și înghite în sec. E saraca. N-are pe nimeni. Tace, ca batranul, de se manie, striga, trantește ușile, apoi se arunca în pat și se vaieta pana la miezul nopții, uitand sa-i dea și de paine.
    De mic copil Hagiul fusese copil cuminte și așezat. Nu i s-auzea gurița, nici pașii. Nu rupea pantofii. Nu-și hartanea rochița. Pe ce punea mana punea bine.
    Ajuns calfa la gaitanarie, vorbea frumos și cu patima în mijlocul tovarașilor sai.
    – De cand eram d-o șchioapa pricepusem lumea, le zicea el. Înțelesesem bine de tot ca o carpa din gunoi este o munca de om pe care te faci stapan daca o pui deoparte. Și daca mama îmi dadea un ban de trei ca sa-mi iau un simit, eu ma uitam în ghiozdan: de aveam felia de paine, sanatate buna, aveam ce manca. Nu te saturi cu paine? Ce-ți trebuie simiți? Și puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi daca pui altul, fac trei… Radeți voi… radeți… Da, vanturați banii în mani și veți simți ce racoare ține cand va e cald, și ce cald cand va e frig. E destul sa te gandești ce poți face cu banii, ca sa și guști bucuria lucrului pe care nu l-ai cumparat. Ai simțit bucuria?… De ce sa-l mai cumperi?… Radeți voi, radeți… Ce lucru poate fi mai luminat ca un jeratic de galbeni întinși pe o masa?… Voi radeți… radeți cu hohote… Niște risipitori… În viața voastra n-o sa gustați adevarata bucurie…
Într-o zi, o calfa, vazandu-l cum tremura și cum i s-aprind ochii cand vorbește de bani, i-a zis în gluma:
    – Strangi tu, baiete, strangi, și într-o zi… fiut… fiut… p-aci l-e drumul… și ia-i de unde nu-s…
    Tudose, la asa nelegiuire  s-a ridicat în varful picioarelor, a încleștat pumnii, i-a adus la gura și a strigat, închizand ochii:
    – Numai de veți varî tot pamantul în buzunar… numai atunci veți fura și banii mei!… Așa sa știți!… Așa!… Ca n-am bani… N-am chioara lascaie… P-așa vremuri nu poți sa ai…
    În sfarșit, Tudose muncea; strangea; nu bea; nu ochea prin mahala; manca paine cu braga. Dupa zece ani, ajuns la parte, dupa alți cinci, tovaraș pe din doua cu stapanul sau.
    În primii ani de tovarașie slabise, îngalbenise, îmbatranise la 30 de ani. De frica și de griji, bolea pe picioare. Fostul sau stapan îl lua la masa la el ca sa-l mai îndrepte. Și ce frumos manca! Oscior peste oscior și nimic pe oscior.
    Se mai întremase. Erau cu toții pe iarba verde, sarbatorind și udand cu pelin ziua de întai mai. Jupanul i-aduse vorba:
    – Tudose, nu vrei tu sa-ți gasesc o fata buna, de treaba, cu ceva zestre? Ei, și știi, un copil, doi, ai pentru ce trai.
    – Nu se poate, jupane, nu se poate! Femeia, copiii cer demancare, vesminte, învațatura… și n-am de unde… Ce bruma am sunt în negoț, și banul din negoț este al oricui ar voi sa te înșele.
    – Tudose, baiete, nu vorbi cu pacat, sa nu vorbești într-un ceas rau.
    Ceas rau? Își stranse fermeneaua la piept, apoi mormai pe ganduri:
    – Nu se poate, jupane… copiii cer paine, îmbracaminte, învațatura, și femeia… rochii… plimbare… scurteica de tibet… fuste în gherghef… Nu se poate, jupane… sa ma crezi ca nu!…

                                                     IV

                      Oh! ce fericire pe Hagiu cand ramase singur stapan în pravalie! În prima zi l-apuca caldurile. Obrajii îi ardeau; capul i se încinsese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, ieșea din pravalie s-o priveasca pe dinafara. Îi da tarcoale. Îi cerceta încaperile și zidurile cu d-amaruntul. Se ridica în varful picioarelor ca sa-și arunce privirile pana peste acoperișul ei. Pravalia?… Era copilașul rumen și frumos. El? Parintele fericit ca are pe cine mangaia. Pravalia? Femeia fermecatoare. El? El, nebunul care-i da în genunchi, cu ochii închiși și cu inima speriata.
    I s-a izbandit visul, singurul vis pe lume! A ramas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubițele și ghemurile de gaitane; ale lui razboaiele, rodanele și maldarele de lana; numai el singur deșchide tejgheaua; numai el singur tocmește, face prețul și primește, numai în mana lui, banii frumoși și rotunzi.
    În prima seara, zavorand ușile și obloanele, ochii îi jucara în toate parțile, mustrand pe ucenici la fitece mișcare.
    – Încet, încet, încetinel, ca ușile nu sunt de fier!
    – Ia seama, trandavule, sa nu spargi geamurile, ca nu sunt de fier!
    – Nu tranti obloanele, ponivosule, ca nu sunt de fier!
    – Încet, încet cu lacatele, mototolule, ca nu sunt… și daca sunt?… au broasca, au meșteșug, costa parale!
    De zece ori se întoarse din drum ca sa mai priveasca o data, înca o data, pravalia. La urma o privi lung, îi surase, i se umplu ochii de lacrimi și pleca, mormaind:
    – Mititica… trista și ea… cu obloanele în jos, cu ușa închisa… ca un om care a închis ochii!… Se crapa de ziua?… Face ochii mari, cat geamurile ei, și parca vorbește, momind pe trecatori sa intre, sa-i dea o buna-ziua și sa-i targuiasca cate ceva… Lingușitoarea…
    Cu capul în jos, ciulind mustațile, ștergandu-și sudoarea de pe frunte, iuțind și muind pașii, mestecand și tușind, se duce acasa. Vorbește. Se vede în lupta cu ceilalți: cu ucenicii, cu calfele, cu mușteriii marunți și cu toptangiii. La unii surade, unora le strange mana, cu alții se cearta, la urma se împaca cu toți, îi atrage, îi momește, îi înșeala.
    Obosit, ajunge acasa.
    La raspantia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pitulește casuța Hagiului, în mijlocul unei gradini stufoase.
    Deschide ușa tinzii; o încuie grabnic; intra într-o odaie mica și întunecoasa; aprinde o lumanare de seu; se așeaza pe pat; își ia capul în mani și-și reazema coatele de genunchi.
    Pareții sunt cojiți și galbeni; grinzile tavanului, negre și prafuite; icoanele, cu sfinți șterși; patul de scanduri, acoperit cu o patura lațoasa, vargata cu alb și vișiniu. Doua perne de paie la perete și una de lana îmbracata într-o fața soioasa. Pe jos, pardoseala de caramizi reci. Odaie trista, întunecoasa, un mormant pe ai carui ochi de geam, ca un sfert de hartie, țar fi frica sa privești, de frica sa nu vezi morții odihnindu-se cu fețele în sus.
    Hagiul tresari și sufla în lumanare.
    – Costa parale. Ma gandesc eu și pe întuneric. Oh! Doamne, Doamne, ce bun ești, ce înțelept ești! De n-ar fi soare, cate lumanari mi-ar trebui sa arz ziua în pravalie!… Ce cheltuiala!…
    Abia se lungi în pat, și gandurile începura, întai blande, prietenoase, ș-apoi îndoielnice, posomorate.
    Bine ca a ramas singur stapan în pravalie! Jupanul era bun, era cinstit, da de… doua chei la o tejghea… doua mani în parale… douazeci de degete în firfirici… patru buzunare și doua socoteli… Cine știe!… Din greșeala… bani sunt mici… ușor îți scapa printre degete… ba în buzunar… în punga… în captușeala hainei… Stapanu-sau era bun, era cinstit, dar ierta de multe ori pe calfe, pe simbriași, pe ucenici, cand rupeau și spargeau prin pravalie. Venea un cerșetor, doi, douazeci: „Sa le dam, ca avem copii”. Da, dar el n-avea copii. Da, dar jumatate din acei bani aruncați era munca lui, erau banii lui, erau mangaierea și fericirea lui. Unde pui hainele pe cari i le cumpara cu d-a sila, lumanarile de Paște, discurile, miruiala, caci îl ducea de guler la biserica… dar cutia bisericii, de care îi era spaima… Socoteala limpede: masa, creditul și numele stapanului sau produceau mai puțin ca mila stapanului, hainele pentru masa stapanului, evlavia stapanului și nepriceperea stapanului la vanzarea gaitanului.
    Hagiul se rostogolește în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Rade și ofteaza. E deștept și viseaza. Ce vis! De nu s-ar sfarși! Daca aci, în zaduf și întuneric, ar sta în picioare, și banii ar crește, ca o revarsare de apa, de la talpi în sus pana peste creștetul capului… Oh! ce fericit ar fi Hagiul! Înainte sa-și dea sufletul, ar vedea fața și vecinicia lui Dumnezeu. Moartea sa aiba coasa de aur, el și-ar înfige amandoua mainile în taișul ei!
    Picaturi de ploaie bat in geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se șterge pe frunte de nadușeala. Rasufla greu, ca p-un suiș de deal c-o povara în spinare. Îi bate inima: visul unei morți fericite i s-a prefacut într-o viața de spaima. Picaturi grele izbesc în geamuri. Gandul ca ar putea sa-l jefuiasca cineva îl face sa sara din pat. Aprinde lumanarea. E galben ca ceara. Parul, nepieptanat și lung, i-atarna în vițioane pe ceafa și pe frunte. Se uita la icoane. Se închina. Și-aduce aminte de Dumnezeu. Firește ca se gandește la el! Se gandește ca sufera pe pamant din cauza leneșilor și a talharilor. Lui nu i-ar fura o bașica cu zece mii de galbeni, îngropați sub caramizile de supat, ci l-ar fura de zece mii de ori, i-ar fura sufletul turnat în fitece galben. El niciodata n-a priceput ce este zece, o suta, o mie. Astea sunt vorbe, sunt numere pe raboj ori pe hartie. În zece galbeni este inima lui de zece ori; într-o suta, inima lui de o suta de ori; într-o mie, inima lui de o mie de ori. În zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai lui, fiecare cu chipul și cu viața lui. Iaca de ce se gandește la Dumnezeu.
    – S-aprind candela, deși Milostivul ar trebui sa vaza și pe întuneric! zise Hagiul și se ridica, tremurand, în dreptul icoanelor.
    Scoase binișor paharul din candela; îl puse pe pat; stoarse și îndrepta firul de iasca; turna în paharelul murdar untdelemn dintr-un urcior; masura cu ochii roata untdelemnului…
    – Un deșt de untdelemn!… un deșt!… e prea mult… risipa… se revarsa de ziua… Cum o sa mai vaza atotștiutorul o limbulița galbuie cand soarele o potopi lumea cu lumina lui?…
    Puse paharul pe un taler de pamant și turna apa. Untdelemnul se scurse în taler, ramaind în pahar un rotocol d-o muchie de cuțit.
    Se varî în patura. Candela sfarai și trosni. Hagiul, amețit, mormai în mustați:
    – De ce-o fi trosnind? Semn rau! Am turnat destul untdelemn… De ce-o fi trosnind?… De nu mi-ar arde pravalia!…

                                          V

                    Așa petrecu viața Hagiul pana la batranețe. Un șir necurmat de chinuri fericite, nebagand nimic în el, nepunand nimic pe el. Fara foc; fara fiertura; neiubind pe nimeni; tresarind cand umbra i se încurca în picioare; închizandu-se ziua cu zavorul în casa; robotind nopțile în odaie cu o lumanare de seu în mana, ca o stafie uscata.
    La batranețe, gaitanaria nu mai mergea. Desfacu pravalia. Vandu tot.
    – M-am ales și eu c-o paine, dupa o munca caineasca de la opt și pana la șaizeci de ani.
    Dar în acest batran, pentru care prietenii, copiii și nevasta erau banii agonisiți și ascunși, un singur gand, mai presus de orice, îi turbura fericirea:
    – Dumnezeu vede toate… platește toate. Vede toate!… Cum vede?… N-am furat pe nimeni… N-am luat banul nimanui!
    „Vede toate, platește toate”. Icoanele și vorbele din biserica i se deșteptau în minte. Ce strica bogatul nemilostiv daca nu fura și nu bate pe nimeni? Daca bogații ar da în fiece zi la saraci, saracii s-ar îmbogați și bogații ar saraci. În ce ar fi D-zeu mai caștigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de sarutat; pantecele lui n-au poftit la mancari grase, și o vecinicie toata sa nu vaza fața luminoasa a idolului sau?
    Într-o zi batranul, nemaiputand rabda aceste ganduri, s-a hotarat:
    – Da, da, am sa ma iau bine cu Dum… Sa vad locurile sfinte! Ce jertfa ar putea întrece jertfa mea?
Locurile sfinte… lemn sfant… cei cari nu se duc… se poate vinde lemnul sfant… p-acolo toate padurile trebuie sa fie sfinte…
    Și batranul s-a dus la hagialac și s-a întors aghios – „hagiu” – sfant, dar mai soios de cum plecase.
    Și tuturor, de cate ori îl întrebau cum e p-acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfant. Vazuse el, cu ochii lui, leproși vindecați cu lemn sfant. Le atingea ranile cu o bucațica mica, mititica, de lemn, și ranile se închideau, și pielea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a trait zece ani, fara sa bage nimic în gura lui, mirosind lemn sfant. Unui nebun i-a venit mințile la loc cum l-a atins cu lemn sfant pe frunte.
    Povestind așa minunile și închinandu-se, Hagiul a vandut lemn sfant batranilor, babelor și vaduvelor.
    De multe ori Hagiul, vesel ca s-a pus bine cu Dumnezeu și fericit ca și-a întors paralele cheltuite cu hagialacul – ba a mai și caștigat -, bombanea, uitandu-se în toate parțile:
    – Ce negoț, ce daraveri, ce banet s-ar face! Lemnul sfant merge gaitan! Acum patruzeci de ani o pravalie cu lemn sfant ar fi fost un potop de aur. Astazi lumea începe sa fie rea… credința puțina… Doamne! Doamne!
    Și Hagiul își facu cruce ca lumea sa ducea la pieire.
    Pustiile de batraneți sunt grele. Tusea îl apuca mai des și-l ține mai mult; sangele nu mai rabda gerul; aducerea-aminte se împuțineaza. Deseori se cearta el cu el:
    – Ba sunt opt mii…
    – Ba sunt zece!
    – Ce fel zece?
    – Atunci, dincolo, sunt opt!
    – Aș! nu se poate, aseara i-am numarat.
    Și auzul îl cam lasa. De vorbește mai tare, se aude, se sperie și se uita în toate parțile…
    – Na, Hagiule, cap sec, strigi cat te ia gura, parca cine știe ce-ai fi avand! Iaca, n-ai, n-ai, n-ai, ești sarac lipit!
    Iar în mintea lui: „Am, am ceva, dar e mai bine sa zic ca n-am chioara para”.

                                                               VI

                         Pana la optzeci de ani nu i s-a întamplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte macar. I-au cazut toți de batranețe, pierzandu-i pe unii în coaja, pe alții în miez de paine.
     Tocmai în ast an se puse o iarna grea. Trosneau pomii în gradina. Pe geamurile Hagiului înflorise gheața cu frunze mari și groase. Degeaba se încerca nepoata-sa sa faca ochiuri în geam. Rotunjea biata fata gura, sufla din toata inima; se croia cate un rotocol, dar se prindea la loc.
...........................................

luni, 7 decembrie 2015

un pic de istorie.....

        Acum 74 de ani, a avut loc Atacul de la Pearl Harbor (sau Operatiunea Hawaii), din care au rezultat pierderi materiale imense si mii de raniti.

vineri, 4 decembrie 2015

   "Nu este de ajuns sa ai un creier bun. Principalul este sa te si servesti de el."
                              Decartes

joi, 3 decembrie 2015

Piatra pitigoiului, Tudor Arghezi

           Ne-am caznit, doi copii, o mama şi un om, sa va facem o povestire. Daca o fi buna, nu-i vina noastra, iar daca o fi proasta, o sa ne silim alta data mai mult. Basmul a ieşit din colaborarea tuturora: mama punea fire de bumbacuri în gaurile ciorapilor copiilor, baiatul cladea un castel din pietre dreptunghiulare, iar fetiţa împletea pe un schelet de sarma fire de papura vapsite, ca sa iasa din degetele-i cuminţi şi mici un coş, în care sa puie la vara patru cirese. Şi cum lucrau mainile, mergea şi gura şi se croia povestirea…
     Basmul începe, ca toate basmele, cu vorbele: „A fost odata”, pentru ca tot ce se întampla din lumea basmelor, s-a petrecut odata, adica pe vremuri, şi nu se mai poate petrece înca o data.
A fost o toamna dulce şi lunga, cum – nu e vorba – au mai fost şi altele, însa nu la fel în totul şi întocmai ca toamna aceea. Pasarile calatoare, berze cu aripile mari, randunele mici şi alte soiuri de sageţi zburatoare, cu ciocul cat chibritul sau cat creionul sau cat nuiaua, ajunsesera cu bine în ţara calda, unde aveau sa traiasca pana ce trecea gerul şi se topea zapada de la noi. Pasarile de la Giurgiu aşteptasera pasarile din Argeş, de la Bacau şi Severin, şi dupa ce se adunara toate, au trecut în nori de stoluri catre miazazi, peste Dunare, peste Sfantul Munte şi peste Mare, în Egipt, şi mai jos, în nisipurile framantate de vanturi, prin care umblau de mii de ani stafiile de piatra.
    Vazand ca incep sa imbatraneasca şi ca unele din ele nu o sa mai aiba puterea sa se întoarca de doua ori înapoi, pasarile au ţinut sfat laolalta şi s-au hotarat s£ zideasca un palat.
     În timpul cuvenit, toate pasarile adusera cate ceva şi raspandindu-se de trei ori pe întinsul lumii, ele gramadira, dumicat cu dumicat, purtat în cioc, cea mai mare cetate din lume, cu bolţi şi încaperi şi cu o turla la mijloc. In turla fu pus paznic un vultur negru, cu o suta de ajutoare, o suta de ciori. Vulturul sta în fereastra sau pe varful turlei, iar pe creştetele învelitorilor mai joase, în colţurile palatului departate, vegheau ochii de oţel ai corbilor, armaţi cu ciocuri gata de lupta şi cu gheare din acelaşi metal.
     Cateva randunici batrane, ca nişte maici cu comanacul turtit pe frunte, ramasesera în palat – şi cateva becaţe. Şi, la intrare, în cate un picior, strajuiau şase cocori dobrogeni, trei de-a dreapta şi de-a stanga trei, cu gandul la nuferii albi de la Cernavoda.
    Strajerii n-aveau de pazit numai însuşi palatul, ci mai ales marile averi adunate prin varfuri şi firizi. O pasare, cat un fluture de mica, o pasare galbena, ciocanise în geamul unei împaratese de prin raiurile fierbinţi ale pamantului şi împarateasa, uimita de frumuseţea piţigoiului de aur cu ciocul de os, 1-a lasat sa intre. Dar dupa trei zile talharul a plecat, furand în cioc un ac de diamant fermecat, cu varful tare şi ţepos ca pintenul de gladiţa. Acul, pazit în ziduri de marmura trandafirie, de catre toţi cei o suta de împaraţi, care s-au strecurat printre timpuri la tron, avea însuşirea de-a lumina cu o scanteiere de luna pana în departari, şi el fu pus cu piatra lui de jar alb întoarsa încoace, în locul cel mai înalt, al palatului pasaresc, stralucind ca un luceafar mai mare.    Isprava izbutindu-i bine, a îmbarbatat inima piţigoiului de aur. El zise maicuţelor randunele: „Staţi ca o sa mai aduc şi alte averi, caci acum am înţeles cum trebuie sa lucrez şi nu ma las pana nu umplu cu straluciri scumpe candela fara untdelemn din turla cioroiului Dumitru”. Într-adevar, cioroii fusesera toţi botezaţi, ca sa ţie de calindarul romanesc şi ca sa se simta juraţi şi legaţi sufleteşte de cetele sfinţilor.
    O suta de ciori primisera o suta de nume, ca oamenii, şi în fiecare dimineaţa şi seara, cand se varsau laolalta, amestecandu-se, apele luminii cu apele întunericului, vulturul îl striga pe nume, ca sa vada de nu cumva, vreunul, apucat de dorul pribegiei, ar fi parasit creasta coperişului de paza şi ar fi plecat. Însa cioroii nu s-au mişcat din locul lor niciodata şi totdeauna ei au raspuns de cate doua ori pe zi chemarilor vulturilor, zicand „Crau, Crau” – ceea ce în limba ciorilor însemneaza: „Sunt aici, fii fara grija. Nu plec.”
    Cu isteţimea lui, piţigoiul de aur se duse la balconul altei împaratese din taramurile calde, care tocmai citea o scrisoare de la tanarul ei împarat, dus departe, în cuprinsurile marii de margean, ca sa cumpere şi sa aduca, pe spinari de camile şi elefanţi, grau şi secara pentru supuşii lui. Caci pe vremea aceea şi în ţarile acelea unde nu creşteau bucate cu spicul gros şi cu ştiuletele mare, ca la noi, împaraţii faceau treburile astea, platind cu mana lor şi cumparand, pe vazute şi pe gustate, toata hrana oamenilor din împaraţii. Corabiile aduceau în stramtorile Marii de Margean butoaie cu branza grasa, burduşe cu unt, saci cu porumb şi grau şi sare. Şi dadeau asemenea marfa, care în ţara de unde venea se facea de la sine, pe alte marfuri, de alte soiuri, care şi ele, în partea locului, se faceau de la sine: curmale, portocale, rodii, scorţişoare, dinţi de elefant, os de broasca, şi margaritare – şi schimbul trecea prin mainile împaraţilor şi lumea era mulţumita.
     Împarateasa era bucuroasa foarte de cele ce-i aducea la cunoştinţa împaratul şi întrerupse citirea scrisorii, în clipa cand cu coada ochiului zarise piţigoiul galben rasfaţandu-se în fereastra. Ea deschise cu bagare de seama uşa cerdacului, temandu-se sa nu-1 sperie şi neştiind cu ce fel de poama de prefacut şi de hoţ avea de-a face. Afurisitul de piţigoi tragea cu ochiul şi cu urechea şi sarea jucand împrejur, sprinten şi dragalaş. Abia se întorcea cu ciocul într-o parte, ca se şi muta în partea cealalta, îşi întorcea capul pieziş, ca sa i se vada pata caramizie ce-i sta frumos pe guşa, ca o floare de muşcata; îi scanteia cand ochiul drept cand ochiul stang – şi, vrajita de atatea tertipuri, împarateasa cu greu îşi mai potolea neastamparul de a prinde piţigoiul, pe care vroia sa-1 ţie în palma, sa-1 duca la ureche, sa-1 mangaie cu obrazul şi sa-1 sarute.
     A! ce şarpe de piţigoi. Cand împarateasa îi zise încet, strecurandu-şi vorbele prin crapatura uşii cerdacului: „Nu vrei sa fii al meu?” el raspunse: „Cirip”. Cand îi zise: „Apropie-te şi vino înauntru”, piţigoiul raspunse de doua ori: „Cirip, cirip”. Şi cand împarateasa deschise uşa de tot, el nu fugi, ci se piti în penele lui de aur, ca o pitulice, şi împarateasa îl lua cu gingaşie în mana, ca o minge. Piţigoiul nu se zbatu defel şi se lasa dus în bogatele încaperi ale împaratesei.
    Piţigoiul nu mai vazuse niciodata o împarateasa de culoarea ei. Împarateasa dintai, de la care furase acul cu luceferi, fusese roşcovana la par şi alba ca smantana. Împarateasa de acuşi era negricioasa şi cu toate astea neînchipuit de frumoasa. Pielea ei era ca dulceaţa şi în albul ochilor se rotunjea o lumina ca prunele brumate; genele groase se încurcau ca fulgii; guriţa avea surasul ca miezul samburilor de caise; degetele erau lungi şi moi, şoldurile înalte şi croiala fiinţei întregi a împaratesei ieşea din nişte tipare, pe care Dumnezeu le gandise mult şi le iubise.
    Piţigoiul intrase în obiceiurile împaratesei: el dormea pe capataiul înalt al patului, cu ciocul întors spre ochii ei, pe care îl gatea cu juvaeruri. Pe trupul mic al pasaruicii încapusera toate podoabele, cu atat mai scumpe cu cat erau mai marunte, ale domniţei, care a gatit-o cu mainile ei, ţinand-o în poala şi pe genunchi. De jur-împrejurul gatului, împarateasa îi aninase un şirag de opt margaritare, cele mai stralucite din toata lumea. La piciorul stang îi petrecuse inelul cu briliante cel mai mare din toate împaraţiile, iar la piciorul drept îi pusese o pietricica, singura din toata lumea şi a careia licarire albastra era ca un fum. Piatra, luata din timpurile foarte vechi, din degetul unui împarat, care supusese voinţei sale toate pamanturile şi toate apele şi biruit numai în ziua în care i se putuse ghici taina şi cand a putut sa-i fie smulsa piatra din podoabele lui – avea puterea sa vindece, sa învieze morţii, sa întinereasca batraneţea şi sa prefaca toate gandurile în bucurii şi fapte.
     Cu aceasta piatra la inel, omul putea sa umble pe talaze şi pe nori; putea sa zboare, putea sa afle, sa ştie şi sa înveţe; putea sa vorbeasca în limbi straine; putea sa faca flori şi fructe în mijlocul iernii; putea sa scoboare fulgerul la porunca; putea sa faca din apa vin; putea sa scoata apa din pietre; putea sa schimbe pietrele în oameni şi oameni în pietre; putea sa vorbeasca în orice timp cu Dumnezeu.
      Cand se vazu piţigoiul de aur stapan pe firimitura de piatra de la piciorul drept, nu-i mai lipsea nimic. Pe fereastra deschisa şi-a luat zborul catre palatul pasarilor, pe care avea sa-1 înzestreze cu nişte puteri neînchipuite. însa, ca sa nu zica împarateasa ca a pradat-o (destul ca o lasa cu inima franta), el zise pietrii sa se mai faca o piatra la fel cu ea, ca sa lase şi împaratesei una. Cum s-a zis, aşa s-a şi facut – şi se mai facu o piatra la fel, însa cu cateva puteri mai puţine decat piatra piţigoiului.           
         Noua pietricica putea cat şi mama ei, foarte multe minuni sa faca: nu putea sa dea însa tinereţe decat împaratesii, împaratului şi copiilor lor, pe alţii neştiind sa-i întinereasca. Din aceasta pricina, împarateasa cea negricioasa şi frumoasa şi împaratul, dimpreuna cu copii lor, mai traiesc şi azi, frumoşi, tineri şi voinici ca şi pe vremuri, mutaţi departe, tocmai în ţara de Numaidecat-de-desubtul-rasaritului-soarelui, unde, ca sa te duci, trebuie sa umbli pe apa o suta şi cinci luni: şi daca nu oboseşti ajungi.
     Între timpuri însa, un baiat de satean din parţile pustietaţii, care paştea caprele prin preajma palatului pasaresc, vazand licaririle stelei din varful turnului marelui vultur, s-a apucat sa o bata cu pietre, socotind sa o doboare. Zadarnic l-au croncanit cioroii şi l-au ocarat maicile randunici: el da cu pietre. Pietrele dimprejurul palatului nu erau nici ele ca orice bolovani, fara chip. Dimpotriva. Fie ca acolo era locul unde Dumnezeu facuse împaraţiile şi palatele, unele cu altele; adevarul este ca fiecare piatra era un înger, o floare, un dobitoc sau un peşte, şi baiatul cu caprele arunca în turn numai cu fiinţe împietrite.
        Ce-a paţit însa baiatul cu caprele, ştie numai pielea lui! Vazandu-se luat mereu la ochi cu aruncaturi, acul cu luceferii, acul din varful turlei, care lumina palatul, s-a necajit şi scoborand ca o viespe, s-a napustit asupra pazitorului de capre şi s-a pus sa-1 înţepe. Varful lui intra şi ieşea mereu, în madulare. De înţepaturi, spinarea facu o cocoaşe; capul crescu cat baniţa; mainile se aratara ca nişte broaşte ţestoase; pleoapele se umflara ca pepenii galbeni înjunghiaţi. Despre picioare şi despre ce mai ramanea din om, nu mai vorbesc. Cu toate umflaturile lui, din talpi şi pana în creştetul capului, baiatul crescu în sus şi pe laturi cat o claie de fan şi nemaiputandu-se ţine pe picioare, umbla ca o başica umflata, purtata de vant – şi radeau de el ciorile şi însuşi vulturul, care nu ştie de obicei sa rada. Numai glasul se mai putea mişca slobod al baiatului şi glasul baiatului se ruga sa fie iertat ca nu mai face, zicand ca abia acum a înţeles ca pasarile sunt sfinte şi ca palatul pasaresc este al lui Dumnezeu.
           Tocmai atunci venea şi piţigoiul cu pietricica lui şi, strangand sfatul pasarilor batrane, începu prin a le întineri pe toate şi toate batura lumina cu aripi noi de pui. Cand veni şi el, vulturul se ruga sa fie miluit, tragandu-i-se şapte sute de ani din o mie şi trei sute, caţi avea.
         — Ba te facem de un an şi jumatate, zise piţigoiul, pentru ca totuna e.
         — Daca zici dumneata!… raspunse vulturul. Însa atunci sa-mi faci şi o vulturiţa, caci mi s-a urat singur aici, numai cu cioroii.
         Vulturul s-a ridicat pana în fundul cerurilor întinerit şi însoţit de o vulturoaica mandra, cu care a facut mii de rotocoale în vazduh.
      — Acum, pe baiatul cu caprele, adaose piţigoiul, sa-1 iertam, şi sa-1 facem paznicul nostru, ca s-a pocait. Aveam nevoie de un om, ca sa ne pastreze pietricica în palat.
     Cand auzi, baiatul cu caprele s-a dezumflat tot şi s-a facut frumos ca un rege, jurandu-se sa pazeasca palatul straşnic, cu toate puterile stranse în pietricica piţigoiului.
     Numaidecat, un parete de plumb gros se aşternu pe uşi, pe ziduri, pe turle, ca o zidarie noua peste zidaria veche, ca şi cum palatul întreg ar fi intrat într-un glonţ de puşca. Cioroii fura trimişi la treaba lor, luaţi pe sus de un nor adanc de corbi, care trecea din Sahara catre Oceanul îngheţat. Şi baiatul cu caprele, pe care îl chema Niţa, şi-a luat în primire cheile şi comorile. Şi ca sa-şi fuduleasca şi el caprele lui, le-a facut coarne de sticla, cu feţe de curcubeie şi copite de agata lustruita şi schimbandu-le ţacaliile în barbişoane de ibrişim şi facandu-le pielea de catifea, le-a pus şi cate un dasag de aur în spinare şi le-a trimis acasa cu ţapul, la parinţi, care erau nişte sateni harnici şi saraci, ca sa-şi cumpere pamant.
     Şi de-atunci, palatul e gol aproape tot anul, caci nici o pasare nemaiputand sa-mbatraneasca, ele nu mai raman neputincioase în manastirea lor, ci se întorc întinerite în fiecare primavara, din ţarile calde, la Giurgiu, în Argeş, la Bacau, la Severin şi în Bucureşti…
    Acum, daca povestea noastra nu v-a placut, sa ne iertaţi.

miercuri, 2 decembrie 2015

"Ne facem un trai din ceea ce primim. Ne facem o viaţă din ceea ce dăruim."
                                        (Winston Churchill)

marți, 1 decembrie 2015

Nici suferinţele nu sunt la fel, Tudor Arghezi

    Nici suferinţele nu sunt la fel.
    Unul apasă, altul rabdă-n el.
    Pe unu-l doare talpa, pe celălalt grumazul,
    Pe cei mai tari trufia, pe cei mai slabi necazul.

    Tu gemi că eşti puternic, el geme că-i sărac.
    Pe amândoi jurat sunt să vă-mpac.
    Un vinovat îndură, alt vinovat înfrânge.
    Tu dai otravă, semenul dă sânge.

    Nefericiţi şi crânceni amândoi,
    Care-i mai teafăr dintre voi?
    Când schimb pe cel mai mare, de sus, cu cel mai mic,
    În cumpăna întoarsă nu s-a schimbat nimic.

luni, 30 noiembrie 2015

  "Cu cât bătălia e mai grea, cu atât victoria e mai dulce."
                             Bob Marley

duminică, 29 noiembrie 2015

29.11.1852.......

      
      ........ se stinge din viata Nicolae Balcescu, mare istoric roman, autor al operei "Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul" (carte pe care o puteti gasi la bilioteca scolii) si creatorul "Junimea romana"

Nicolae Balcescu a fost unul din personajele principale ale miscarii revolutionare din 1848

vineri, 27 noiembrie 2015

Arta de-a învinge, Rudyard Kipling

   Să ai curajul să spui da
   Să ai curajul să spui nu
   Şi-n fiecare clipă grea
   Să fii mereu acelaşi Tu!
   Să ştii să crezi
   Când alţii te înşeală
   Să te ridici
   Când alţii te doboară
   Să poţi păstra
   Ce alţii vor s-alunge
   Să ştii să râzi
   Când sufletul îţi plânge
   Şi cald tu să rămâi
   Chiar dacă afară ninge
   Aceasta-i arta
   De-a învinge!

joi, 26 noiembrie 2015

  "Cu pumnul strans nu poti sa dai mana cu cineva."
                           Gandhi

miercuri, 25 noiembrie 2015

Peste vârfuri, Mihai Eminescu

   Peste vârfuri trece luna,
   Codru-şi bate frunza lin,
   Peste ramuri de arin
   Melancolic codrul sună.

   Mai departe, mai departe,
   Mai încet, tot mai încet,
   Sufletu-mi nemângâiet
   Îndulcit cu dor de moarte.

   De ce taci, când fermecată
   Inima-mi spre tine întorn?
   Mai suna-vei, dulce corn,
   Pentru mine vreodată?

marți, 24 noiembrie 2015

   "Te poţi împodobi cu penele altuia, dar nu poţi zbura cu ele."
                                     Lucian Blaga

luni, 23 noiembrie 2015

Colţ Alb, Jack London

...................................................
                             XII.

               În afară de cele ale gospodăriei, Colţ Alb mai avea de învăţat multe alte lucruri. Moşia stăpânului era întinsă şi complicată, dar avea şi ea o margine. Pământurile se terminau în şoseaua districtuală. Dincolo se întindea tărâmul comun al zeilor - drumurile şi şoselele, apoi, după celelalte garduri, erau moşiile altor zei. Mii de legi cârmuiau aceste lucruri şi statorniceau orânduiala; şi totuşi, el nu pricepea cuvântul zeilor şi nu exista vreo altă cale de a învăţa decât cea a experienţei. Dădea ascultare imboldurilor fireşti, până ce acestea îl făceau să calce vreo lege. După ce faptul acesta se repeta de mai multe ori, învăţa legea şi o respecta.
    În educaţia lui însă, cele mai rodnice învăţăminte erau cearta şi ghionturile pe care i le dădea stăpânul. Datorită dragostei lui mai pentru stăpân, un ghiont din partea acestuia îl durea mult mai mult decât oricare din bătăliile pe care i le administraseră vreodată Castor Cenuşiu sau Smith Frumosu. Aceştia îi făcuseră doar carnea să sufere; sub această carne, spiritul lui se dezlănţuia cumplit şi neînfrânt. Ghiontul stăpânului era însă întotdeauna prea uşor ca să-i provoace durere în carne. Pătrundea însă mai adânc. Era un semn că stăpânul se supărase, şi spiritul lui Colţ Alb părea că se întunecă ori de câte ori i se întâmpla aşa ceva.
    La drept vorbind, arareori primea ghionturi. Îi era de ajuns glasul stăpânului. Şi după glasul lui, Colţ Alb afla dacă făcuse rău sau bine. Cu ajutorul lui îşi îndrepta purtarea şi îşi potrivea faptele. Glasul acesta era pentru el busola după care se călăuzea şi cu ajutorul căreia învăţa să deprindă obiceiurile vieţii şi ale ţinutului acesta nou.
    În Nord, singurul animal domestic era câinele. Toate celelalte animale trăiau în wild, şi dacă nu se arătau prea cumplite, atunci deveneau prada care i se cuvenea câinelui, în toată viaţa lui de până atunci, Colţ Alb nu făcuse altceva decât să dea iama printre vieţuitoare în căutarea hranei. Şi nu-i putea intra în cap că în Sud era altfel. Dar acest lucru avea să-l înveţe curând, în timpul şederii la Santa Clara Valley. Într-o dimineaţă, devreme, pe când hoinărea, o coti pe după colţul casei dân peste un pui de găină care scăpase din curtea păsărilor. Impulsul lui natural îl împinse să-l mănânce. Câteva salturi, o fulgerare a colţilor, un ţipăt de spaimă, şi pasărea care o pornise prin lume fu înghiţită! Era un pui de fermă, gras şi ademenitor; Colţ Alb îşi linse buzele, găsind că hrana fusese bună.
    Mai târziu, în aceeaşi zi, dădu peste un alt pui, rătăcit pe lângă grajduri. Unul din argaţi sări să-l scape. Nu-i cunoştea felul lui Colţ Alb, aşa că luă ca armă un bici uşor de la şaretă. La prima lovitură de bici, Colţ Alb lăsă puiul şi se năpusti asupra omului. O bâtă l-ar fi putu opri, dar un bici..... Fără să scoată un sunet şi fără să clipească, mai primi din viteză încă o lovitură. Şi pe când se năpusti asupra argatului, acesta scoase un strigăt de spaimă - "Doamne!" şi se dădu înapoi. Lăsă biciul să-i cadă din mână, apărându-şi gâtul şi braţele. Se alese cu antebraţul sfâşiat până la os.
    O spaimă de moarte îl cuprinse pe argat. Îl cutremură nu atât cruzimea lui Colţ Alb, cât tăcerea lui. Continuând să-şi apere gâtul cu braţul sfâşiat şi sângerând, încercă să se retragă spre şură. Şi nu i-ar fi mers prea bine dacă Collie nu şi-ar fi făcut apariţia la locul luptei. Aşa cum îl scăpase cu viaţă pe Dick, îl scăpă şi pe argat. Se năpusti asupra lui Colţ Alb cuprinsă de o furie nebună. Avusese ea dreptate de la început. Ştiuse mai bine decât zeii cei nechibzuiţi. Toate bănuielile ei se adevereau. Aveau de-a face cu un vechi tâlhar, gata să-şi reia şiretlicurile lui din totdeauna.
    Argatul se refugie în grajd, iar Colţ Alb dădu înapoi în faţa colţilor căţelei, întorcându-se cu grumazul spre ei şi dând târcoale. Collie însă nu se lăsă, aşa cum îi era obiceiul, după ce trecea vremea cuvenită pedepsei. Dimpotrivă, se aprinse şi se mânie tot mai tare, şi în cele din urmă, Colţ Alb, uittându-şi de mândrie, fugi de ea peste câmp.
    - O să se deprindă el să le dea pace puilor - zise stăpânul. Dar nu pot să-l învăţ asta până nu-l prind asupra faptului.
    După două nopţi se petrecu şi faptul, dar pe o scară mult mai mare decât îşi închipuise stăpânul. Colţ Alb observase îndeaproape curtea păsărilor şi obiceiurile puilor. Noaptea, după ce intrară în coteţ, el se căţără pe o stivă de scânduri aduse de curând. De acolo se urcă pe acoperişul unui coteţ şi sări în curtea găinilor. O clipă mai târziu se afla în coteţ şi măcelul începu.
    Dimineaţa, când stăpânul ieşi în tindă, cincizeci de găini albe din rasa Leghom, aşezate la rând la picioarele argatului, îi atraseră atenţia. Fluieră a pagubă ca pentru sine, la început cu surprindere, dar mai apoi cu admiraţie. Se uită şi la Colţ Alb, dar acesta nu arăta că i-ar fi ruşine sau că s-ar simţi vinovat. Şedea mândru, ca şi cum ar fi făcut într-adevăr o fată de ispravă şi demnă de laudă. Nu-şi putea închipui că ar fi săvârşit vreun păcat. Buzele stăpânului se strânseră când văzură isprava nelegiuită. Apoi îi vorbi cu asprime vinovatului fără voie şi în glasul lui nu era decât mânia de zeu. Îl împinse cu botul spre găinile ucise şi în acelaşi timp îl înghionti zdravăn.
    Colţ Alb nu mai dădu nicio raită pe la curtea găinilor. Era ceva împotriva legii şi acum învăţase aceasta. Apoi, stăpânul îl luă în curtea găinilor. Imboldul lui natural când văzu hrana vie bătând din aripi în juru-i, chiar sub nasul lui, îl împingea să sară la ele. Dădu ascultare acestui impuls, dar glasul stăpânului îl opri. Îşi continuară timp de o jumătate de oră plimbarea prin curte. Din când în când, Colţ Alb simţea din nou imboldul, dar de fiecare dată când îi dădea urmare, glasul stăpânului îl oprea. Astfel cunoscu legea, şi înainte de a fi părăsit curtea găinilor învăţase să uite că acestea existau.
    - Un ucigaş de găini nu poate fi niciodată vindecat. Judecătorul Scott clătină din cap cu tristeţe în timpul prânzului, când fiul lui îi povesti lecţia pe care i-o dăduse lui Colţ Alb. Odată ce a luat obiceiul şi a prins gustul sângelui...... - şi dădu din nou din cap cu tristeţe.
    Weedon Scott nu era însă de aceeaşi părere cu tatăl său.
    - Sa vezi ce am sa fac - il infrunta el in cele din urma. Am sa-l incui toata dupa-amiaza cu gainile.
    - Dar gandeşte-te la gaini - se împotrivi judecatorul.
    - Ba mai mult chiar - continua fiul - pentru fiecare gaina ucisa am sa-ți dau un dolar-aur canadian.
    - Dar şi tata trebuie sa puna ceva în ramaşagul asta -interveni Beth.
    Cealalta sora se alatura şi ea lui Beth şi un cor aprobator se ridica în jurul mesei. Judecatorul Scott cazu la învoiala, înclinand din cap.
     - Bine, cumpani o clipa Weedon Scott. Daca pana seara Colț Alb nu face rau nici unei gaini, pentru fiecare zece minute pe care le-a petrecut în curtea lor va trebui sa spui cu toata seriozitatea şi convingerea, ca şi cum ai fi la tribunal şi ai pronunța o sentința: „Colț Alb, eşti mai bun decat mi-am putut închipui!”
     Familia urmarea de sus, fara sa fie vazuta, ceea ce se petrecea. Nu se întampla însa nimic. Încuiat în țarc şi parasit de stapanul lui, Colț Alb se culca şi adormi. La un moment dat se ridica şi merse pana la jgheab sa bea apa. Pe gaini nici nu le lua în seama. Nici nu existau pentru el. La ora patru facu un salt din plina viteza, atinse acoperişul cotețului şi ajunse pe pamant de partea cealalta, dupa care o lua agale spre casa. Învațase legea. Dupa aceea, pe terasa, înaintea întregii familii care facea haz, judecatorul Scott rosti încet şi solemn, de şaisprezece ori, în fața lui Colț Alb: „Colț Alb, eşti mai bun decat îmi închipuiam”.
     Legile atat de numeroase îl zapaceau însa pe Colț Alb şi adesea îl faceau sa se dea de ruşine.
Trebuia sa învețe ca nu avea voie sa se atinga nici de puii altor zei. Apoi erau pisicile, iepurii de casa şi curcanii; pe toți trebuia sa-i lase în pace. Dupa ce învața cateva din aceste legi, i se paru ca trebuie sa lase în pace toate vietațile. Afara, pe paşunea din spate, prepelițele puteau sa-i zboare pe sub nas nevatamate. Şi oricat ar fi fost el de încordat, tremurand de nerabdare şi pofta, îşi stapanea instinctul şi statea locului. Dadea ascultare voinței zeilor.
     Apoi, într-o zi, venind din nou pe paşunea dinapoia casei, îl vazu pe Dick care bagase în sperieți un iepure şi gonea dupa el. Stapanul privea fara sa se amestece. Ba chiar îl încuraja pe Colț Alb sa se alature vanatoarei. Şi aşa învața el ca iepurii nu sunt tabu. În cele din urma învața legea în întregime. Între el şi toate celelalte animale domestice nu trebuia sa existe duşmanie. Daca nu era cu putința sa fie prietenie, trebuia sa existe cel puțin neutralitate. Celelalte animale însa – veverițele, prepelițele şi iepurii – erau creaturi ale wildului, care nu s-au supus niciodata omului. Erau prada legiuita a oricarui caine. Zeii aparau numai animalele domestice şi nu-i era îngaduit sa se repeada la ele. Zeii aveau drept de viața şi de moarte asupra supuşilor lor şi erau geloşi de puterea lor.
     Viața de la Santa Clara Valley era complicata în comparație cu existența simpla din Nord. Şi principalul lucru pe care îl impunea acest labirint al civilizației era controlul, constrangerea – un echilibru interior, tot atat de delicat ca o urzeala de paianjen care unduieşte în suflarea vantului, dar în acelaşi timp e tare ca oțelul. Viața avea mii de aspecte, la care Colț Alb trebuia sa se adapteze – aşa de pilda era mersul la oraş, la San-Jose, gonind în spatele trasurii sau hoinarind pe strazi cand trasura se oprea. Viața luneca pe langa el, profunda, vasta şi variata, biciuindu-i simțurile, cerandu-i fara încetare sa se deprinda şi sa faca fața imediat, silindu-l aproape totdeauna sa-şi înabuşe pornirile fireşti.
     Erau macelarii unde carnea atarna îmbietoare. Nu avea voie sa se atinga de aceasta carne. În casele pe care stapanul le vizita existau pisici carora trebuia sa le dea pace, şi pretutindeni se aflau şi caini care maraiau la el şi pe care nu-i era îngaduit sa-i atace. Apoi, pe trotuarele aglomerate umblau nenumarați oameni, carora prezența lui le atragea atenția. Se opreau, îl priveau aratandu-şi-l, îl cercetau, îi vorbeau şi, mai rau ca orice, îl bateau uşor cu palma. Şi el trebuia sa îndure contactul plin de primejdii al tuturor acestor maini straine. Izbuti sa îndure toate acestea. Mai mult chiar, izbuti sa-şi înfranga stîngacia şi sfiala. Accepta cu semeție atențiile mulțimii de zei straini. Respectului lor le raspundea şi el cu respect. Pe de alta parte, era ceva în el care împiedica crearea unei prea mari familiaritați. Îl bateau uşor şi treceau mai departe, încantați de îndrazneala lor.
     Nu toate aceste lucruri erau însa uşoare pentru Colț Alb. Cand alerga înapoia trasurii, pe la periferia oraşului San-Jose, se întîmpla sa dea peste nişte baiețaşi care luasera obiceiul sa arunce cu pietre dupa el. Ştia totuşi ca nu-i era îngaduit sa se ia dupa ei şi sa-i faca una cu pamantul. În aceste împrejurari era silit sa treaca peste instinctul lui de conservare, ceea ce şi facea, pentru ca se domesticea pregatindu-se sa faca şi el parte din lumea civilizata.
     Totuşi Colț Alb nu era pe deplin mulțumit de aceasta randuiala. El nu avea noțiuni abstracte despre dreptate şi despre lupta cinstita. Exista însa în viața o anume urma de dreptate şi tocmai aceasta îl facea sa urasca nedreptatea ca nu-i era îngaduit sa se apere de cei ce azvarleau cu pietre în el. Uita ca în înțelegerea dintre el şi zei, aceştia trebuiau sa aiba grija de el şi sa-l apere. Într-una din zile însa, stapanul lui sari din trasura cu biciul în mana şi le dadu o lecție zdravana celor care aruncau cu pietre. Dupa aceea nu mai aruncara cu pietre în el, iar Colț Alb pricepu acest lucru şi se arata foarte mulțumit.
     Şi mai avu parte de o experiența asemanatoare. Pe drumul spre oraş, dand tarcoale craşmei de la rascruce, trei caini îşi facura un obicei de a se napusti asupra lui ori de cate ori trecea pe acolo. Cum îi cunoştea felul lui de lupta, ucigaş, stapanul nu înceta sa-l învețe legea ca nu trebuie sa se bata. Urmarea fu ca, dupa ce învațase bine legea, se gasea la mare stramtoare ori de cate ori trecea prin fața craşmei de la rascruce. Dupa primul atac, maraitul lui îi ținea de fiecare data la distanța pe cei trei caini; ei însa se luau dupa Colț Alb, urland, sacaindu-l şi suparandu-l. O vreme îndura şi aceasta. Oamenii din carciuma îi ațațau pe cei trei caini sa-l atace. Într-o zi îi asmuțira chiar fațiş. Stapanul opri trasura.
     – Pe ei! îl îndemna pe Colț Alb.
     Lui Colț Alb nu-i venea sa-şi creada urechilor. Se uita la stapanul lui, apoi la cei trei caini. Îşi întoarse din nou privirile spre stapan, plin de nerabdare şi întrebator.
     Stapanul dadu din cap:
     – Pe ei, batrane! înghite-i!
     Colț Alb nu mai aştepta. Se întoarse şi facu un salt, fara sa maraie, printre duşmanii lui. Îi înfrunta pe toți trei deodata. Se auzira maraituri grozave, clanțanit de dinți; era o învalmaşeala grozava. Praful din drum se ridica în vazduh ca un nor, ascunzand batalia. Dupa cateva minute, doi dintre caini se zvarcoleau în praf, iar al treilea o lua la sanatoasa. Sari peste un şanț, se strecura printr-un grilaj de fler şi o tuli peste camp. Colț Alb îl urmari, alunecand deasupra pamantului ca un lup, ca o sageata şi fara sa faca zgomot. În plin camp îşi doborî duşmanul şi-l ucise.
     O data cu acest triplu asasinat, principalele lui necazuri cu cainii încetara. Se dusese zvonul prin întreaga vale şi oamenii începura sa aiba grija ca nu cumva cainii lor sa-l supere pe lupul cel batauş.

                                      Capitolul 4.
                                 Chemarea semintiei

                    Lunile treceau. In Sud, hrana era destula şi de lucru nimic, iar Colț Alb se îngraşase, îi mergea bine şi se simțea fericit. Nu traia numai în marginea de sud a lumii, ci şi în marginea existenței lui. Bunatatea omeneasca era ca un soare care stralucea deasupra lui, iar el înflorea ca o planta semanata în pamant roditor.
     Şi totuşi se deosebea întrucatva de ceilalți caini. Cunoştea mai bine legea decat cainii care nu dusesera o alta viața, şi o respecta mai strict; dar mai era în el o urma de cruzime ascunsa, ca şi cum wildul ar mai fi dainuit în el, iar lupul din el ar fi fost doar adormit.
     Nu se întovaraşea niciodata cu ceilalți caini. Traise singur printre cei de o rasa cu el şi aşa îşi ducea traiul şi de-acum înainte. Fața de caini avea o pornire de care nu se putea dezbara şi pe care o capatase înca pe vremea cand era pui, înfruntand persecuția lui Lip-Lip şi a haitei de caței, precum şi zilele de încleştare cu Smith Frumosu. Cursul normal al vieții lui suferise o schimbare. Şi parasindu-i pe ai sai, se alaturase omului.
      Pe langa aceasta, orice caine din Tara de Jos îl privea cu neîncredere. Trezea în el frica instinctiva de wild şi îl primea întotdeauna cu maraituri şi cu o ura razboinica. Colț Alb învațase însa ca nu era nevoie sa foloseasca colții împotriva-le. Ajungea sa-şi arate colții sau sa-şi încrețeasca buzele şi arareori se întampla sa nu izbuteasca sa-l faca pe cainele care latrase şi se repezise la el sa se ghemuiasca de frica.
     Dar Colț Alb trebuia sa mai îndure înca o încercare. Collie, cațeaua aceasta, nu-i dadea pace o singura clipa. Nu era atat de supusa legii ca el. Ea zadarnicea toate sforțarile stapanului de a o face sa se împrieteneasca cu Colț Alb. Tot timpul îi rasuna în urechi maraitul ei ascuțit şi nervos. Collie nu-i iertase întamplarea cu uciderea puilor de gaina şi era convinsa ca intențiile lui nu puteau fi decat rele. Aşa ca-l gasea vinovat înca înainte de a fi facut ceva şi îl trata ca atare. Ajunsese o adevarata ciuma pentru el, era ca un polițist care îl urmarea pe dupa gard şi în jurul moşiei, şi daca ar fi aruncat macar o privire curioasa unui porumbel sau unui pui de gaina, ea ar fi izbucnit într-un urlet de indignare şi manie. Felul preferat de a-i arata ca nu o ia în seama era sa stea întins cu capul pe labele dinainte, prefacandu-se ca doarme. Lucrul acesta îi închidea întotdeauna gura şi o facea sa se linişteasca.
      În afara de necazurile cu Collie, lui Colț Alb totul îi mergea bine. Învațase sa se controleze şi sa fie cumpanit şi cunoştea randuiala. Ajunsese serios, calm şi însuflețit de o toleranța filozofica. Nu mai traia într-un mediu duşmanos. Pericolul, suferința şi moartea nu-l mai pandeau la tot pasul. Cu timpul, necunoscutul înceta sa mai reprezinte pentru el o spaima şi o amenințare necontenita.
Viața era placuta şi uşoara. Se scurgea lin şi nu-l pandeau nici spaima şi nici duşmanii.
      Fara sa-şi dea seama, îi lipsea zapada.
     „O vara necuvenit de lunga” – ar fi gandit el daca ar fi putut sa judece acest lucru, dar aşa îi lipsea zapada doar într-un fel vag, inconştient. Tot astfel simțea o urma de dor pentru Nord, mai ales cand în arşița verii suferea din pricina soarelui. Singurul efect al dorului era ca-l facea sa simta o nelinişte, tulburare, fara sa ştie de ce.
      Colț Alb nu fusese niciodata prea zburdalnic. În afara de alintat şi de geamatul pe care-l scotea şi care se prefacea într-un marait de dragoste, nu avea nicio alta cale de a-şi exprima dragostea. Şi iata ca-i fu dat sa descopere a treia cale. Îl suparase întotdeauna rasul zeilor. Rasul acesta îl înnebunea, îl facea sa turbeze. Dar nu se putea supara pe dascalul iubirii, şi cand zeul, bine dispus şi glumeț, hotarî sa rada de el, Colț Alb ramase uluit. Simțea arsura şi înțepatura maniei lui de altadata, care încerca sa-şi faca loc şi sa biruie dragostea.
     Nu putea fi maniat, totuşi trebuia sa faca ceva. La început se arata plin de demnitate şi stapanul se porni sa rada şi mai tare. Dupa aceea încerca sa fie mai solemn, şi stapanul rase şi mai cu pofta decat înainte. În cele din urma stapanul rase pana ce-l facu sa-şi uite de demnitate. Falcile i se desfacura uşor, buzele i se ridicara puțin şi o expresie vesela, care era mai aproape de dragoste decat de gluma, îi licari în ochi. Învațase sa rada.
     Şi tot aşa învața el sa zburde cu stapanul, sa se lase buşit la pamant şi dat peste cap, sa i se joace nenumarate feste neplacute. La randul lui se prefacea ca e suparat, zbarlindu-se, maraind fioros şi clampanind din dinți ca şi cand ar fi fost gata sa ucida. Nu-şi dadea însa frau liber niciodata.   Muşcaturile erau doar hapaituri în gol. Dupa o asemenea harjoneala, cu ghionturi şi lovituri, hapaiturile şi maraiturile aprinse şi furioase se întrerupeau din senin şi, stand la cateva picioare distanța unul de altul, se priveau. Apoi, tot atat de brusc ca soarele care rasare pe o mare furtunoasa, începeau sa rada. Şi aceasta se termina întotdeauna cu o încolacire a brațului stapanului in jurul gatului şi umerilor lui Colț Alb, care scancea maraindu-şi cantecul lui de dragoste.
     Nimeni însa nu se mai putea juca cu Colț Alb. N-ar fi îngaduit el. Îşi pastra demnitatea, şi daca cineva încerca aşa ceva, maraitul lui amenințator şi coama zbarlita numai la joaca nu îndemnau. Faptul ca-i îngaduia stapanului acest lucru nu însemna ca trebuia sa ajunga aidoma unui caine oarecare, risipindu-şi dragostea în dreapta şi în stanga sa fie la cheremul oricui, ca sa se harjoneasca şi sa se distreze cu el. El iubea sincer şi refuza sa-şi piarda demnitatea sau sa-şi împarta dragostea. Stapanul lui mergea adesea calare, şi pentru Colț Alb una din principalele îndatoriri era sa-l însoțeasca. In Nord îşi aratase credința ostenind la ham; în Sud însa nu erau sanii, iar cainii nu carau poveri în spate. Aşa ca îşi arata credința într-un fel nou, gonind pe langa calul stapanului. Oricat de lunga ar fi fost ziua, Colț Alb nu se satura. Avea mersul lui de lup, lin, neostenit şi firesc, iar dupa cincizeci de mile de alergare ajungea mandru înaintea calului.
     În legatura cu calaritul, Colț Alb învața înca un grai – şi acesta cu atat mai remarcabil cu cat nu-l folosi în viața decat de doua ori. Prima oara se întampla într-una din zile, cand stapanul încerca sa învețe un pur sange, plin de foc, cum sa deschida şi sa închida poarta fara ca stapanul, care era calare, sa coboare. O data şi înca o data, acesta mana calul în dreptul porții, încercand sa-l faca s-o deschida, dar de fiecare data calul se speria şi sarea înapoi. Cu fiecare clipa devenea tot mai nervos şi mai iritat. Cand se cabra, stapanul îl împungea cu pintenii, facandu-l sa se lase pe picioarele de dinainte, dupa care calul începea sa azvarle cu picioarele de dinapoi. Colț Alb urmarea ceea ce se întampla cu o nerabdare crescanda, pîna ce nu se mai putu stapani şi, sarind înaintea calului, începu sa latre salbatic şi amenințator.
     Dupa aceea, deşi mai încerca adesea sa latre şi deşi stapanul îl îndemna, nu mai izbuti decat o singura data, şi atunci în lipsa stapanului. O goana peste paşune, un iepure care țaşnise printre picioarele calului, o cotitura brusca, un pas greşit, o cadere la pamant şi un picior rupt al stapanului – acestea fusesera cauza. Colț Alb se napusti furios la gatul calului vinovat, dar glasul stapanului îl opri.
     – Acasa! Du-te acasa! îi porunci stapanul cand îşi dadu seama ca e ranit.
     Lui Colț Alb nici prin cap nu-i trecea sa-l paraseasca. Stapanul ar fi vrut sa scrie un bilet, dar cauta zadarnic prin buzunare creion şi hartie. Aşa ca-i porunci din nou lui Colț Alb sa mearga acasa.
Acesta îl privi cu parere de rau, o porni din loc, apoi se întoarse şi gemu înfundat. Stapanul îi vorbi bland, dar serios, iar Colț Alb îşi ciuli urechile, ascultand cu o încordare dureroasa.
     – Aşa, batrane, du-te acasa – continua el – du-te acasa şi spune-le ce mi s-a întamplat. Du-te acasa, lupule. Acasa!
      Colț Alb ştia ce înseamna „acasa” şi, deşi nu pricepea celelalte cuvinte ale stapanului, înțelese ca voia sa se duca acasa. Se întoarse şi pleca în sila. Apoi se opri nehotarat şi privi în urma, peste umar.
     – Acasa! se auzi porunca taioasa, şi de asta data Colț Alb asculta.
     Cand sosi Colț Alb, familia statea pe terasa, bucurandu-se de racoarea dupa-amiezii. Se varî printre ei, rasufland din greu, plin de praf.
     – S-a întors Weedon – exclama batrana doamna Scott.
      Copiii îl primira pe Colț Alb cu strigate de bucurie şi alergara în întampinarea lui. Colț Alb se feri însa şi se îndrepta spre terasa, dar ei îl înghesuira între scaunul leagan şi balustrada. Maraîi şi începu sa fuga dintre ei. Mama copiilor îi privea cu îngrijorare.
     – Marturisesc ca sunt neliniştita ori de cate ori îl vad printre copii – facu ea. Mi-e teama ca într-o zi o sa se repeada la ei pe neaşteptate.
     Maraind salbatic, Colț Alb sari din locul în care fusese înghesuit, rasturnandu-i pe baiat şi pe fata. Mama îi chema la ea, liniştindu-i şi povațuindu-i sa nu-l sacaie pe Colț Alb.
     – Lupul ramane lup – observa judecatorul Scott. Nu poți avea încredere în el.
    – Dar el nu e lup – interveni Beth care îi ținea parte fratelui ei, în lipsa acestuia.
    – Numai Weedon e de parerea asta – continua judecatorul. El presupune doar ca exista vreo urma de caine în Colț Alb, dar, aşa cum marturiseşte el însuşi, nu ştie nimic precis despre asta. Cat despre înfațişarea lui…
     Nu-şi termina fraza. Colț Alb statea dinaintea lui, maraind fioros.
    – Cara-te de aici! Culcat! porunci judecatorul Scott.
    Colț Alb se întoarse catre soția dascalului iubirii. Aceasta scoase un strigat de spaima cand vazu ca o apuca cu dinții de rochie, tragand de ea pana ce sfaşie țesatura fragila. Colț Alb deveni centrul atenției tuturor celor din jur. Nu mai maraia, ci privea în fața, cu capul ridicat. Gatlejul i se încorda spasmodic, dar nu putu scoate nici un sunet şi facea eforturi din tot trupul, cuprins de convulsiuni din pricina sforțarilor de a se elibera de acel lucru pe care nu-l putea grai şi care se zbatea sa iasa la lumina.
     – Sper ca nu turbeaza – zise batrana doamna Scott. I-am spus eu lui Weedon ca clima asta calda nu se potriveşte unui animal din Nord.
     – Parca ar vrea sa vorbeasca – observa Beth.
     În aceeaşi clipa, Colț Alb capata glas izbucnind într-un latrat puternic.
    – Sa ştii ca i s-a întamplat ceva lui Weedon – conchise soția acestuia.
     Sarira cu toții în picioare, iar Colț Alb o lua la goana pe scari, privind înapoi sa vada daca-l urmeaza cineva. Latrase pentru a doua şi ultima oara în viața lui şi se facuse înțeles.
     Dupa aceasta întamplare, oamenii din Sierra Vista îl privira cu mai multa caldura şi chiar argatul al carui braț îl sfartecase încuviința ca era un caine deştept, chiar daca era lup. Judecatorul nu-şi schimba însa parerea, aducand argumente, spre nemulțumirea tuturor, prin masuratorile şi descrierile luate din enciclopedie sau din diferite lucrari de ştiințele naturii.
     Zilele treceau una dupa alta, scaldand necontenit în soare Santa Clara Valley. Dar pe masura ce se micşorau şi cea de a doua iarna a lui Colț Alb în Sud se apropia, facu o descoperire ciudata.
      Dinții lui Collie nu mai erau atat de ascuțiți. Muşcaturile ei erau jucauşe şi blande şi nu-l mai faceau sa sufere. Colț Alb uita ca ea îi facuse viața amara şi, ori de cate ori zburda pe langa el, raspundea cu seriozitate, încercand sa fie şi el zburdalnic, dar neizbutind sa fie decît caraghios.
      Într-una din zile, Collie îl porni într-o goana nesarşita prin paşunea din spate şi prin padure. Era într-o dupa-amiaza în care stapanul pleca calare, lucru pe care Colț Alb îl ştia. Calul aştepta înşeuat în fața uşii. Colț Alb şovai. Se petrecea însa în el ceva mai adanc decat legea pe care o învațase, decat obiceiurile care îl plamadisera, decat dragostea pentru stapanul lui, decat însaşi dorința lui de viața: şi în clipa în care, deşi înca nehotarat, Collie îl prinse uşor cu dinții, tulind-o apoi încolo, el se întoarse şi îi lua urma.
     În acea zi stapanul calari singur, iar în padure, grumaz langa grumaz, Colț Alb goni alaturi de Collie, tot aşa cum mama lui, Kiche, şi batranul chior gonisera, cu mulți ani în urma, în codrii tacutului Tinut de la Nord.

                                   Capitolul 5.
                             Lupul adormit

              Pe vremea aceea, ziarele erau pline de stiri despre indrazneata evadare a unui evadat din inchisoarea San Quentin. Era un om fioros şi nici nu fusese ajutat de mainile societații care îl modelasera. Mainile societații sunt aspre şi omul acesta era o mostra izbitoare a operei societații. Era o bestie – o bestie, umana, e adevarat, dar o bestie atat de îngrozitoare, încat putea fi foarte bine socotit drept un carnivor.
     La închisoarea din San Quentin se dovedise incorigibil. Pedeapsa nu-i putea înfrange puterea.
Ar fi fost în stare sa moara cu gura încleştata, luptand pana la ultima suflare, dar nu putea sa îndure sa fie batut, înfrant. Cu cat se lupta mai salbatic, cu atat societatea se purta mai aspru cu el şi singura urma pe care asprimea o lasa era ca îl facea şi mai fioros. Camaşa de forța, foamea, bataile şi ciomageala erau un tratament greşit pentru Jim Hall, dar acesta era tratamentul care i se aplica totuşi. Era tratamentul pe care îl primise înca de pe vremea cand era un baiețandru zvelt, dintr-o mahala din San-Francisco – lut moale în mainile societații, gata sa primeasca orice forma.
     Cand fu închis pentru a treia oara, Jim Hall dadu peste un gardian care era o bestie aproape tot atat de cumplita ca şi el. Gardianul se purta cu el ca un netrebnic, îl para pe nedrept directorului, îl vorbea de rau şi îl persecuta. Deosebirea dintre ei era ca gardianul purta o legatura de chei şi un revolver. Jim Hall nu avea decat mainile goale şi dinții. Dar într-una din zile sari la gardian şi îi înfipse dinții în gat, ca un animal din jungla.
      Dupa aceasta întamplare, lui Jim Hall i se aplica regimul de carcera severa. Trai trei ani astfel. Acolo totul era de fier – podeaua, pereții şi tavanul. În tot acest timp nu vazu nici cerul şi nici lumina soarelui. Ziua era ca o penumbra, iar noaptea ca o linişte întunecata. Se afla într-un mormant de fier, îngropat de viu. Nu vedea fața omeneasca şi nici nu putea vorbi vreunei ființe omeneşti. Cand mancarea îi era împinsa înauntru, maraia ca un animal salbatic. Ura pe toata lumea. Zile şi nopți de-a randul îşi urla turbarea, adresand-o întregului univers. Apoi, saptamani şi luni de-a randul nu scoase un sunet, framantandu-se în liniştea neagra. Era un monstru, o ființa atat de înspaimantatoare, cum doar în vedeniile unui creier smintit putea sa apara.
     Şi apoi, într-o noapte, evada. Directorul nu putea sa creada ca aşa ceva fusese cu putința, totuşi celula era goala; trupul unui gardian ucis zacea jumatate înauntru, jumatate afara. Alți doi gardieni ucişi marcau calea prin închisoare, spre zidurile dinafara. Îi ucisese cu mainile ca sa nu faca zgomot.
Avea asupra lui armele gardienilor – un arsenal viu care gonea peste dealuri, urmarit de forța organizata a societații. Se pusese preț greu, în aur, pe capul lui. Fermierii zgarciți îl pandeau cu puştile. Sangele lui putea sa achite o ipoteca sau sa îngaduie trimiterea unui fiu la universitate. Cetațenii devotați binelui obştesc îşi luara armele şi pornira în urmarirea lui. O haita de copoi adulmeca urma picioarelor lui sangerande. Iar copoii legii, animalele de bataie, platiți de societate, cu telefon, telegraf şi trenuri speciale se ținura pe urmele lui zi şi noapte.
     Uneori, oamenii dadeau peste el şi îl înfruntau eroic, trecand prin garduri de sarma ghimpata, spre placerea publicului care citea reportajul la gustarea de dimineața. Dupa asemenea întalniri, morții şi raniții erau transportați înapoi în oraş, iar locul le era luat de alții însetați de vanatoarea de oameni.
În cele din urma Jim Hall disparu. În zadar cautara copoii urma pierduta. Fermierii paşnici, de prin vai îndepartate, erau opriți de oameni înarmați şi siliți sa se legitimeze. Şi în acest timp, urme de-ale lui Jim Hall fura descoperite pe nenumarate povarnişuri de catre pretendenții lacomi de bani – prețul sangelui.
     În acest timp, la Sierra Vista ziarele erau citite nu atat cu interes, cat mai ales cu teama. Femeile erau speriate. Judecatorul Scott radea cu nepasare, dar nu pe buna dreptate, deoarece într-una din ultimele lui zile ca magistrat, se întamplase ca Jim Hall sa apara în fața lui şi sa fie condamnat. Şi în plina sala de şedința, în fața tuturor, Jim Hall spusese ca va veni ziua în care se va razbuna pe judecatorul care îl condamnase.
     Pentru prima oara Jim Hall avusese şi el dreptate. Nu era vinovat de crima pentru care primise sa ispaşeasca pedeapsa. Era vorba de un „țap ispaşitor”, cum spun hoții şi polițiştii pe limba lor, şi Jim Hall fusese facut „țap ispaşitor” pentru o crima pe care nu o savarşise. Din cauza celor doua condamnari mai vechi, judecatorul Scott îi daduse cincizeci de ani închisoare.
     Judecatorul Scott nu era atotştiutor şi nu ştia ca se facuse partaş la o conspirație a poliției, ca marturiile fusesera aranjate şi false, ca Jim Hall nu era vinovat de crima care i se punea în seama. Iar Jim Hall nu ştia ca judecatorul Scott nu ştia nimic de toate acestea. El credea ca judecatorul ştie tot şi ca merge mana în mana cu poliția în savarşirea acelei groaznice nedreptați. Şi astfel, cand judecatorul Scott pronunța sentința de cincizeci de ani de moarte vie, Jim Hall, cuprins de ura fața de toate ființele societații care se purtasera netrebnic cu el, se ridica şi urla în sala de şedința, pana ce fu tarat afara de o jumatate de duzina de duşmani, îmbracați în uniforme albastre. Pentru el, judecatorul Scott era principalul vinovat, şi asupra judecatorului Scott îşi varsa el ura, aruncand amenințari fara de sfarşit, ca razbunarea lui va veni. Apoi, Jim Hall paşi spre moartea vie… şi evada.
     Colț Alb nu ştia nimic de toate acestea. Dar între el şi Alice, soția stapanului, dainuia o taina. În fiecare seara dupa ce locuitorii din Sierra Vista mergeau la culcare, ea se scula şi îi dadea drumul lui Colț Alb sa doarma în sala cea mare. Colț Alb nu era un caine de casa şi nici nu îi era îngaduit sa doarma înauntru, aşa ca în fiecare dimineața, la revarsatul zorilor, Alice se strecura jos şi îi dadea drumul afara, înainte ca familia sa se fi trezit din somn.
     Într-o astfel de noapte, pe cand toata casa dormea, Colț Alb se trezi, ramanand încordat în tacerea nopții. Adulmeca vazduhul neînfiorat, desluşind mesajul pe care îl purta pe undele lui şi care îi spunea ca pe undeva prin împrejurime se afla un zeu. Îi ajunsera la urechi zgomotele pe care zeul le facea cand se mişca. Colț Alb nu scoase nici un strigat furios. Nu era obiceiul lui sa faca aşa ceva. Zeul cel strain paşea uşor, dar Colț Alb paşea şi mai uşor, deoarece el nu purta haine care sa se frece de carnea trupului. Îl urmari în tacere. Vanase el în wild vietați care erau tare sperioase şi ştia ce înseamna sa cazi prin surprindere.
     Zeul cel strain se opri la picioarele scarii celei mari şi asculta, iar Colț Alb încremeni, pandind şi aşteptand, de-ai fi zis ca e mort. Scara aceea ducea la dascalul iubirii şi la cele mai scumpe bunuri ale lui. Colț Alb se zbarli, dar aştepta. Zeul cel strain ridica un picior. Începu sa urce scara.
     Atunci lovi Colț Alb. Fara de veste şi fara un marait, porni la lupta. Trupul îi țaşni în sus într-o saritura care îl propti drept în spatele zeului cel strain. Se agața cu labele dinainte de umerii omului şi în acelaşi timp îşi înfipse colții în ceafa acestuia. O clipa, o clipa destul de lunga, ramase
atarnat de el, dar fu de ajuns ca sa-l rastoarne pe zeu pe spate. Se izbira amandoi de podea. Colț Alb sari într-o parte şi, în timp ce omul se lupta sa se ridice, se napusti din nou, sfaşiind cu colții.
      Întreaga Sierra Vista se trezi alarmata. Harmalaia de la parter parea facuta de vreo douazeci de draci care se încaierasera. Se auzira detunaturi de revolver. Apoi un glas de om scoase un urlet de groaza şi spaima, urmat de maraituri înverşunate, şi peste toate aceste zgomote se auzira prabuşindu-se şi sfaramandu-se mobile şi sticle.
     Dar larma se stinse tot atat de iute pe cat începuse. Batalia nu durase mai mult de trei minute.
Familia înspaimantata se înghesui în capul scarii. De jos, ca dintr-o prapastie întunecata, se auzea un galgait, de parca aerul ar fi bolborosit în apa. Uneori, galgaitul se prefacea într-un sasait, aproape un şuierat. Dar şi acesta se stinse încet, curmandu-se cu desavarşire. Apoi, din bezna de nepatruns nu se mai auzi nimic afara de gafaitul greu al unei vietați care se zbatea dureros pentru aer.
     Weedon Scott învarti butonul. Scara şi holul de jos fura inundate de lumina. Apoi, cu revolverul în mana, el şi judecatorul Scott coborara cu grija. Dar nu mai era nevoie de nici o masura de precauție. Colț Alb îşi facuse datoria. În mijlocul mobilelor sfaramate şi rasturnate, zacand pe o parte, cu fața acoperita de un braț, se afla un om. Weedon Scott se apleca deasupra lui, îi lua arma şi-l întoarse cu fața în sus. O rana cascata în gat arata felul în care murise.
     – Jim Hall – zise judecatorul Scott. Tata şi fiu se privira cu înțeles.
     Apoi se întoarsera spre Colț Alb. Zacea şi el pe o parte. Ochii îi erau închişi, dar pleoapele i se ridicara uşor. Colț Alb începu sai priveasca pe cei din jur cand se aplecara asupra lui. Facu o sforțare sa dea din coada, dar nu izbuti decît sa o mişte puțin. Weedon Scott îl batu uşor cu palma şi din gatlejul lui Colț Alb se auzi un marait care însemna ca înțelesese. Nu era însa decît un marait slab, care se stinse pe data. Pleoapele îi cazura închizandu-se şi trupul paru ca se destinde, lațindu- se pe podea.
     – E pe duca, saracul – murmura stapanul.
     – O sa vedem noi – zise judecatorul – îndreptandu-se spre telefon.
     – Cred ca n-are decat o şansa la o mie – declara chirurgul dupa ce se straduise o ora şi jumatate cu Colț Alb.
    Zorile patrundeau prin ferestre, facand ca lumina becurilor sa paleasca. In afara de copii, intreaga familie se stransese in jurul chirurgului sa afle sentinta.
     -  Un picior dinapoi îi e rupt – urma el. Trei coaste frante, dintre care cel puțin una i-a perforat
plamanii. Şi-a pierdut aproape tot sangele din trup. E foarte probabil sa aiba leziuni interne. Pesemne ca a facut vreo saritura. Şi asta ca sa nu mai pomenesc de cele trei gloanțe care l-au gaurit. O şansa la o mie e într-adevar ceva optimist. N-are nici o şansa la zece mii.
     – Dar nu trebuie pierduta nicio şansa care i-ar putea fi de ajutor – exclama judecatorul Scott. N- are nici o importanța cat costa. Du-l la raze X sau la orice altceva. Weedon, telegrafiaza imediat doctorului Nichols din San Francisco. Doctore, te rog, nu vreau sa te simți prost, dar ma înțelegi, trebuie sa facem tot ce este cu putința.
     Chirurgul zambi cu bunavoința.
     – Sigur ca înțeleg, merita sa se faca totul pentru el. Trebuie îngrijit aşa cum ați îngriji o ființa omeneasca, un copil bolnav. Şi nu uitați ce v-am spus de temperatura. Ma întorc la zece.
     Şi Colț Alb fu îngrijit. Propunerea judecatorului Scott de a se aduce o sora fu respinsa cu indignare de catre fete, care îşi asumara acest rol. Iar Colț Alb caştiga singura şansa la zece mii pe care chirurgul i-o refuzase.
     Medicul nu era însa vinovat ca judecase greşit. Toata viața lui nu îngrijise şi nu operase decat oameni delicați, crescuți în lumea civilizata, care traiau la adapost şi care aveau înapoia lor multe generații ce traisera şi ele la adapost. În comparație cu Colț Alb, aceştia erau gingaşi şi lipsiți de vlaga, agațandu-se de viața cu degete neputincioase. Colț Alb venise de-a dreptul din wild, unde cel slab piere curand şi unde nimeni nu are parte de adapost. Slabiciunea nu salaşluise nici în tatal, nici în mama lui şi nici în generațiile trecute. Colț Alb moştenise o constituție de fier şi vitalitatea wildului, iar toata faptura lui, sufletul şi carnea trupului lui, totul se agața de viața cu acea îndaratnicie pe care odinioara toate vietațile o aveau.
     Tinut captiv, fara sa poata face vreo mişcare din pricina bandajelor şi ghipsului, Colț Alb lancezi aşa saptamani şi saptamani. Dormea ceasuri întregi şi în tot acest timp avu nenumarate vise; prin mintea lui defilara cortegii nesfarşite de naluciri de prin Tara Nordului. Toate fantomele trecutului se trezisera şi venisera langa el. Şi aşa, trai din nou alaturi de Kiche în vizuina, se tarî tremurand la picioarele lui Castor Cenuşiu ca sa i se supuna, ca sa-şi poata scapa viața, goni dinaintea lui Lip- Lip şi a haitei de caței care-l latrau ca apucați.
     Umbla din nou strabatand tacerea, vanand hrana vie în timpul lunilor de foamete; şi apoi începu din nou sa goneasca în fruntea atelajului, iar biciul facut din mațe, pe care îl mînuia Mit-sah sau Castor Cenuşiu, pocni din nou în spatele lui şi auzi iaraşi glasurile strigand „Raa! Raa!” cand ajungeau la cate o trecatoare îngusta, iar atelajul se strangea ca un evantai ca sa poata trece. Retrai zilele de la Smith Frumosu şi luptele pe care le daduse atunci. În asemenea clipe chelalaia şi maraia în somn, iar cei din jur ziceau ca viseaza urat.
     Exista însa un coşmar care îl facea sa sufere cel mai cumplit – monştrii electrici – tramvaiele care sunau din clopot şi care îi apareau ca nişte raşi uriaşi, urland. Statea pitulat pe dupa tufişuri, pandind veverița pe care o aştepta sa se încumete sa coboare pe pamant, îndeajuns de departe de adapostul ei din copac. Apoi, cand sarea la ea, aceasta se prefacea într-un tramvai, amenințator şi grozav, care se ridica înaintea lui ca un munte, scoțand sunetele de clopot şi împroşcandu-l cu limbi de foc. Şi tot aşa se întampla cand îl provoca pe şoim sa coboare din înalțimi. Acesta țaşnea în jos şi din înalturile unde plutea, prabuşindu-se asupra lui şi prefacandu-se tot în acel tramvai pe care îl întîlnea pretutindeni. Se mai facea ca se afla din nou în țarcul lui Smith Frumosu. În jur se adunau oamenii, iar el ştia ca avea sa urmeze o lupta. Pandea poarta ca sa-şi vada potrivnicul intrand. Poarta se deschidea şi, napustindu-se asupra lui, intra tot înspaimîntatorul tramvai. Visele acelea revenira de mii şi mii de ori, şi de fiecare data groaza pe care i-o inspirau era mai teribila ca niciodata.
     Apoi veni ziua cand îi fu scos ghipsul şi ultimul bandaj. Fu o adevarata sarbatoare. Toata Sierra Vista era de fața. Stapanul îl scarpina dupa ureche, iar el îşi îngana maraitul lui de dragoste. Soția stapanului îl striga „Lup binecuvantat”, iar numele acesta fu primit cu urale şi toate femeile strigara
„Lupul binecuvantat”.
     Încerca sa se ridice în picioare dar, dupa cateva încordari, cazu de slabiciune. Zacuse atat de mult, încat muşchii îşi pierdusera agilitatea şi toata puterea se scursese din ei. Se simți puțin ruşinat din pricina slabiciunii, ca şi cum într-adevar nu şi-ar fi facut datoria fața de zeii lui. De aceea începu sa faca sforțari eroice sa se ridice şi în cele din urma izbuti sa stea pe cele patru picioare, şovaind şi clatinandu-se înainte şi înapoi.
     – Lupul binecuvantat! exclamara în cor femeile. Judecatorul Scott îl privea triumfator.
    – Gura voastra sa-l boteze astfel – zise el. Tot aşa cum m-am împotrivit eu odinioara. Nu exista caine care sa fi putut face ceea ce a facut el. E lup.
     – Un lup binecuvantat – îl îndrepta soția lui.
     – Da, un lup binecuvantat – încuviința judecatorul. Şi aşa am sa-i zic de aici înainte.
     – Va trebui sa învețe din nou sa mearga – zise chirurgul. Cred ca ar putea foarte bine sa înceapa chiar de acum. Sigur ca n-o sa-i para rau. Luați-l afara.
      Şi Colț Alb ieşi ca un rege, cu toata Sierra Vista în jurul lui, urmarindu-l cu privirea. Era tare slabit şi, cand ajunse pe pajişte, se întinse sa se odihneasca puțin.
      Apoi, procesiunea o porni mai departe. Simțea cum i se întaresc muşchii pe masura ce-i punea în mişcare şi sangele începea sa-i curga prin ei. Ajunsera la grajduri şi acolo, în poarta, Collie statea întinsa cu o jumatate de duzina de pui durdulii care se jucau în jurul ei, la soare.
     Colț Alb privi mirat. Collie marai la el amenințator, ceea ce îl facu sa se țina la distanța. Stapanul împinse cu varful piciorului un pui care se tara spre el. Colț Alb se zbarli banuitor, dar stapanul îi facu semn ca totul e în ordine. Collie, pe care una din femei o înlanțuise cu brațele, îl supraveghea geloasa şi cu un marait care spunea ca nu e totul în ordine.
     Cațeluşul se tara dinaintea lui. Colț Alb îşi ciuli urechile şi îl urmari plin de curiozitate. Apoi, nasurile lor se atinsera şi simți pe obraz limba mica şi calda a puiului. Fara sa-şi dea seama, Colț Alb scoase limba şi îl linse pe bot.
     Aplauzele şi strigatele de bucurie ale zeilor salutara cele petrecute. Colț Alb era mirat şi îi privi cu surprindere. Apoi începu sa simta o slabiciune şi se întinse pe jos, cu urechile ciulite, cu capul lasat pe o parte, privind la pui. Ceilalți cațeluşi se tarara şi ei spre Colț Alb, spre marea neplacere a lui Collie; iar el îi lasa cu toata seriozitatea sa se cațere şi sa se rostogoleasca peste el. La început, în mijlocul aplauzelor zeilor, se mai simți ceva din sfiiciunea şi stangacia lui de odinioara. Acestea se ştersera însa, pe masura ce puii îşi continuara giumbuşlucurile şi înghionteala lor, iar el statu mai departe întins, cu ochii întredeschişi, şi calm, ațipind la soare.