„Ascultă înțelesul din miezul cuvântului.” 
                        William Shakespeare

„Numai cei mai proști sau cei mai înțelepți sunt cei care nu se pot schimba.” 
                                          Confucius

„Imaginația este ochiul sufletului.” 
              Joseph Joubert

„Experiența e un profesor care predă pas cu pas, iar prețul său este greșeala.”
          James A. Froude

„Cel ce îl cucerește pe altul e puternic,
      Cel ce se cucerește pe sine e măreț.” 
                                  Lao Zi

Cenuşăreasa, adaptare după Hans Christian Andersen

    A fost odată un om bogat, care şi-a luat ca nevastă de-a doua o femeie rea si îngâmfată, cu două fete ce-i semănau leit.
    Bărbatul avea la rândul lui o fiică ca pâinea caldă. Mama vitregă nu putea suferi harurile acestei tinere copile, ce le făceau pe fetele ei şi mai nesuferite. Fata era pusă sa robotească cât era ziulica de mare. Spăla vase, freca podelele din camerele doamnei şi domnişoarelor, dormea în pod, pe un braţ de paie, în timp ce surorile ei se lăfăiau în camere dichisite, cu paturi moi şi oglinzi în care se vedeau din cap până în picioare.        
     Sărmana fată era tare chinuită şi nu îndrăznea să se plângă tatălui ei, care ştia de frica nevestei.
     Când termina treaba, se cuibarea în cenuşă, într-un colţ al vetrei, şi din această pricină o porecliseră "Cenuşăreasa".
     Cu toate hainele sale ponosite, Cenuşăreasa era însutit mai frumoasă decât surorile ei, în ciuda veşmintelor lor bogate.
    Într-o bună zi, fiul regelui puse la cale o mare petrecere la care fură poftite toate fetele frumoase din împărăţie ca şi surorile Cenuşăresei, vestite prin frumuseţea lor.
     - Voi purta rochia de catifea roşie, spuse sora cea mare.
     - Iar eu, fusta cea albă, mantia ţesută cu flori de aur şi colanul de diamante, adăugă mezina.
     Surorile cerură părerea Cenuşăresei, care le sfătui cum ştia mai bine, ba chiar se oferi să le aranjeze pieptănăturile. Astfel surorile încuviinţară ca Cenuşăreasa să le pieptene.
     Ele o întrebară:
     - Cenuşăreaso, ţi-ar place şi ţie să mergi la bal?
     - Vai, domnişoarelor, vă bateţi joc de mine? Acolo nu-i loc pentru una ca mine!
     - Ai dreptate, lumea s-ar prăpădi de râs, văzând-o pe Cenuşăreasa la bal.
    Fata, care era bună la suflet, le ajuta la pieptănat pe cele două surori, care nu mâncaseră timp de două zile, răbdând de foame în faţa oglinzii.
    În sfârşit, sosi şi seara petrecerii. Surorile plecarş şi Cenuşăreasa le urmări cu privirea.
    Când le pierdu din ochi, se porni să verse lacrimi amare. Naşa fetei, văzând-o înlăcrimată, o întrebă:
     - De ce plângi? Ce-i cu tine?
     - Aş dori atât de mult ...aş dori atât de mult.....
    Cuvintele nu se mai auzeau printre suspine. Atunci, naşa ei, zâna, o întrebă:
    - Nu-i aşa că ai vrea să te duci la bal?
    - Vai, da, spuse Cenuşăreasa şi suspină din nou.
    - Ei bine, dacă vei fi o ascultătoare, te voi ajuta sa te duci. Apoi spuse: Mergi în grădină, alege un dovleac şi adu-mi-l.
    Cenuşăreasa plecă să-l caute.
    După un timp, aduse un dovleac de toată frumuseţea. Zâna îl scobi, lăsându-i numai coaja. Apoi îl atinse cu nuiaua fermecată şi îl prefăcu într-o caleaşcă aurită.
    Se duse apoi la cursa de şoareci, unde găsi şase şoareci şi, cu o atingere de nuia, îi prefăcu, unul după altul, în şase armăsari suri. Era un echipaj de toată frumuseţea.
     - Să văd dacă nu e vreun şobolan în capcană, spuse Cenuşăreasa, care căuta acum un vizitiu.
     - Ai dreptate, răspunse naşa fetei, du-te şi vezi.
    Fata aduse cursa cu trei şobolani şi unul fu pe dată prefăcut într-un vizitiu cu musţata făloasă.
    - Du-te în gradina şi adu-mi şase şopârle din cele pitite după stropitoare, mai spuse zâna fetei.
    Cenuşăreasa aduse cele şase şopârle cerute, pe care naşa le transformă în şase lachei chipeşi, care se urcară în spatele caleştii.
    Zâna o întrebă pe Cenuşăreasa:
   - Ei bine! Eşti gata sa mergi la bal! Eşti mulţumită?
   - Da, dar cum o să mă duc cu straiele astea vechi şi urâte?
   Zâna le atinse cu nuiaua fermecată, şi pe îndată hainele ei se preschimbară în veşminte din aur şi argint. Îi dărui o pereche de conduri din sticlă, cum nu se mai văzuseră.
     Astfel gătită, Cenuşăreasa se urcă în caleaşcă, iar naşa o preveni să nu zăbovească după miezul nopţii.
 Cenuşăreasa promise naşei ca va părăsi balul înainte de miezul nopţii şi plecă fericită.
 Prinţul ştiind de sosirea unei prinţese, alergă în întâmpinarea ei, oferidu-i braţul, la scara căleştii, şi o conduse în marea sala de bal, unde se aflau oaspeţii. Dansatorii încremeniră şi viorile amuţiră.
     "E neasemuit de frumoasă", se auzea de pretutindeni.
     Regele însuşi şopti reginei:
     - Niciodată n-am văzut o făptură atât de frumoasă şi de blândă.
     Doamnele îi cercetau veşmintele şi pieptănătura, iar fiul regelui îi oferi cinstea de a o invita la dans, în admiraţia tuturor pentru graţia cu care mişca. În timpul ospăţului, prinţul, stând cu ochi la ea, nu mânca mai nimic. Fata se apropie de surorile ei, spunându-le cuvinte de laudă, dar ele nu o recunoscură.
    În timp ce o admirau, Cenuşăreasa auzi orologiul bătând un sfert de ora înaite de miezul nopţii; ea făcu o plecăciune adâncă şi dispăru.
    Acasă o întâlni pe naşa ei, căreia îi mulţumi zicând:
    - Tare aş vrea s merg şi mâine la petrecere.
    În aceeaşi clipă bătură la uşă cele două surori şi Cenuşăreasa se duse să le deschidă.
    - Ce mult aţi zăbovit! le spuse ea.
    - Am văzut la bal pe cea mai frumoasă prinţesă dim lume. Nimeni nu o cunoaşte, îi spuse una din surori.
    A doua zi, cele două se duseră din nou la petrecere şi Cenuşăreasa de asemenea, mai frumoasă decât întâia dată.
    Prinţul nu se mişca de lângă ea, şi cum fata se distra de minune, uită de poveţele naşei ei.
    Când auzi prima bătaie a orologiului, de la miezul nopţii, se ridică şi fugi sprintenă ca o căprioară.
    Printul o urmă, dar nu o prinse. În grabă, se întâmplă să-i cada un condur din sticlă, pe care prinţul îl culese. Ajunse acasă fără caleaşcă, fără lachei, cu hainele ponosite şi numai cu un condur în picior.
    Când surorile se întoarseră de la bal, Cenusareasa le iscodi:
    - Aţi văzut-o pe prinţesa cea frumoasă?
    Acestea îi răspunseră:
    - Prinţesa a dispărut cum a bătut miezul nopţii şi a lăsat să-i cadă un condur de sticlă, pe care fiul regelui l-a cules şi l-a privit tot restul petrecerii. E tare îndrăgostit de prinţesa cea frumoasă, mai spuseră surorile.
     Câteva zile mai târziu, fiul regelui dăduse de ştire că va lua de soţie pe aceea căreia i se va potrivi pantoful pe care îl găsise.
    Îl încercară mai întâi prinţesele, apoi ducesele şi întreaga curte, dar în zadar. A fost adus apoi celor două surori, care s-au străduit în fel şi chip să le intre piciorul în condur, dar nu au reuşit.
      Cenuşăreasa, care le privea, recunoscu condurul şi întrebă:
     - Pot şi eu sa încerc?
    Surorile se puseră pe râs, bătându-şi joc de ea.
    Cavalerul care aduse condurul o privi pe Cenuşăreasa cu luare-aminte şi o găsi tare frumoasă.
    - Am poruncă să încerce toate fetele condurul, spuse el şi se apropie cu pantoful de piciorul Cenuşăresei, pe care se potrivi fără nicio greutate.
    Şi mare fu uimirea celor două surori, când Cenuşăreasa scoase dintr-un buzunar un al doilea condur pe care îl puse în picior. În aceeaşi clipă sosi şi naşa fetei. Ea atinse cu nuiaua fermecată zdrenţele Cenuşăresei, prefacându-le într-o mândreţe de straie.
    De îndată, cele două surori, o recunoscură şi se aruncară la picioarele ei , cerându-i iertare pentru toate relele pricinuite.
    Cenuşăreasa le ajută să se ridice, spunându-le:
    - Vă iert din toată inima şi vă rog să mă iubiţi veşnic.
    Cenuşăreasa fu condusă la prinţ, care a fost şi mai impresionat de frumuseţea ei. Peste puţin timp după aceea, el o lua de soţie.
    Iar ea le primi pe cele două surori ale sale la palat şi le găsi drept soţi doi curteni de neam.

"Cine este prieten cu toată lumea nu este prieten cu nimeni."
                               Aristotel

"Caracterul fără inteligenţă face multe. Inteligenţa fără caracter nu face nimic."
                                            Cicero

Hristos a Înviat

           Pastele crestin isi are originea in Pastele evreiesc, numit Pesach. Aceasta sarbatoare dureaza 8 zile si, spre deosebire de Pastele crestin care nu are o data fixa ci trebuie sa cada intr-o Duminica, Pesach-ul este o sarbatoare cu data fixa si poate sa inceapa in orice zi a spatamanii. Prin Pesach evreii sarbatoresc eliberarea din robia egipteana.
      Pentru prima data, Pastele a fost sarbatorit in jurul anului 1400 inainte de Hristos (conform Scripturilor, data la care evreii au parasit Egiptul). In Vechiul Testament (Exodul/Iesirea) este prezentat felul in care se sarbatorea Pastele in timpul lui Moise.
      Cu ocazia iesirii din Egipt, cand au sarbatorit pentr
u prima data Pastele, in fiecare dintre familiile evreilor a fost sacrificat cate un miel. Apoi, cu sangele mielului au fost unse ramele de lemn ale usilor de la casele in care locuiau. In noaptea aceea, ingerul mortii trimis de Dumnezeu a trecut prin Egipt si a omorat toti fiii intii nascuti ai egiptenilor in casele care nu aveau pe usa singele mielului (a 10-a plaga trimisa de Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe egipteni). In casele evreilor nu a murit nimeni pentru ca acestia ascultasera porunca lui Dumnezeu si au pus singele mielului pe usile lor.
      Semnificatia Pastelui crestin difera fundamental de semnificatia Pesach-ului. Prin aceasta sarbatoare crestinii sarbatoresc Invierea lui Iisus Hristos, triumful asupra mortii, triumf care a devenit triumful tuturor oamenilor care il primesc pe Iisus in viata lor. Iisus a suferit si a murit pentru cruce pentru pacatele oamenilor, pentru a scapa omenirea de povara pacatului primordial si apoi a inviat din morti aratind lumii ca moartea fi invinsa.
      Prin Iisus Hristos, Dumnezeu a reinnoit legamantul facut cu israelitii si acest legamant nu se mai adreseaza doar evreilor ci tuturor oamenilor care vor sa primeasca iertarea pacatelor prin jertfa lui Iisus Hristos.
"Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica." Ioan 3:16

La Paşti, George Topârceanu

Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite şi mânjite,
Zece ouă înroşite.

Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vă este, frăţioare
Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Staţi gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi ouă
…
- Suntem fierte!
Zice-un ou rotund şi fraise
Lângă pasca cu orez.
Şi schimbându-şi brusc alura,
Toate-au început cu gura:
- Pân' ’la urmă tot nu scap!
- Ne găteşte de paradă.
- Ne ciocneşte cap în cap
Şi ne zvârle coaja-n stradă!
…
- Ce ruşine !
- Ce dezastru !
- Preferam să fiu omletă !
- Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,
Aş fi scos un pui albastru….
- Şi eu unul violet….

- Eu, mai bine-ar fi să tac:
Aşa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac !...

         "Adevărul este rareori pur şi niciodată simplu."
                                           Oscar Wilde

Prinţesa bobde mazăre

    A fost odată ca niciodată un tânăr prinţ, care s-a întors acasă după o lungă călătorie prin întreaga împărăţie. Era în căutarea unei prinţese pe care voia s-o ceară în căsătorie. Călătoria a fost foarte lungă, dar nici una dintre prinţese nu s-a dovedit a fi perechea potrivita pentru prinţul nostru. Părinţii lui ar fi dorit foarte mult să se întoarcă acasă cu o mireasă potrivită, pe seama lui.
     Prinţul se întorcea spre casă, gândindu-se cu tristeţe că la fiecare pretendentă găsise câte un cusur. Era tare obosit şi trist după drumul pe care îl făcuse. Era trist, mai cu seamă că nu reuşise să satisfacă dorinţa părinţilor săi.
    La palat, părinţii săi, regele şi regina-mamă l-au întâmpinat cu multă dragoste, în ciuda faptului că fiul lor s-a întors fără să-şi fi găsit o soţie. Ei erau tare bucuroşi că fiul lor se întorsese nevătămat din călătorie şi că puteau să-l îmbrăţişeze din nou după pofta inimii. Îşi iubeau feciorul nespus de mult şi ar fi dorit ca acesta să devină un tânăr conducător înţelept şi cu mult noroc în viaţă. Din cauza aceasta l-au înconjurat cu multă dragoste şi înţelegere, dar cu toate acestea, după primele momente de bucurie ale revenirii, prinţul tânăr deveni din ce în ce mai trist şi îngândurat. Nu mai mergea la vânătoare, nu mai călătorea, nu mergea la petreceri. Stătea toată ziua în odaia lui, visând.
     Purtarea tânărului prinţ îi îngrijora nespus de mult pe rege şi pe regina, aşa ca acestea au început sa-l pună fiului lor tot felul de întrebări despre pricina supărării sale. Prinţul le povesti părinţilor săi despre frumuseţea călătoriei sale, despre palatele şi curţile domneşti pe la care trecuse în drumul său, dar că nicăieri nu dăduse peste o prinţesă atât de frumoasă şi deşteaptă care sa-i fie pe măsură. Multe prinţese a întâlnit, dar fiecare a făcut ceva care nu i-a fost pe plac printului.
     Povestea prinţului era aşa de tristă încât, în ciuda muzici care răsuna în palat şi a muncii devotate a servitorilor, perechea regală căzu într-o mare tristeţe.
     Dar iată că într-o noapte izbucni o furtună puternică, cu tunete şi fulgere, iar ploaia cădea ca şi cum ar fi turnat cu găleata! Şi la un moment dat, printre tunete şi fulgere, cineva bătu la poarta palatului. Chelarul deschise poarta şi tare se mai minuna la vederea noului venit: o fată stătea pe prispă, cu hainele zdrenţuite şi părul vâlvoi din cauza furtunii, cerându-i chelarului s-o lase sa vorbească cu stăpânii palatului. Chelarului i se făcu milă de ea, se duse la regină şi o anunţă că o tânără necunoscută aşteaptă la poarta palatului şi cere găzduire pentru o noapte. Regele şi regina s-au mirat de această apariţie ciudată, dar au primit-o pe tânăra hoinară.
     Şi abia atunci, regele şi regina şi-au dat seama că în faţa lor stătea o tânără fată tare frumoasă. Deşi după înfăţisare şi haine arăta foarte neîngrijită, purtarea ei era cuviincioasă. Le-a spus că este o tânără prinţesă hoinară, dintr-un regat îndepărtat şi că cere adăpost. Purtarea ei cuviincioasă a fost pe placul regelui şi reginei.
    Au poftit-o înăuntru, i-au pregătit odaia pentru oaspeţi, iar servitorii i-au pregătit un pat cu cele mai pufoase perini şi cel mai moale aşternut din lume, punându-i 20 de saltele dintre cele mai mari şi confortabile.
    Bucuroasa, regina îl chemă la ea pe tânărul prinţ şi îi povesti despre păţania musafirei lor. Tânărului prinţ îi plăcu nespus de mult tânăra prinţesă şi se gândi în sinea lui că poate, poate norocul i-a scos-o în cale şi că ea va corespunde cerinţelor pe care trebuie să le aibă o adevarată soţie de prinţ. Cu acest gând prinţul se întoarse în cameră şi adormi visând-o pe tânăra fată.
     Regina dădu poruncă uneia dintre domnişoarele ei de companie să pună un bob de mazăre pe salteaua de jos.
    -Ei, acum vom vedea dacă eşti prinţesă adevarată sau nu, gândi regina în sinea ei.`
    Şi acestea fiind spuse, întreaga curte merse la culcare.
    Dar, dimineaţa, la masă, spre uimirea lor, tânăra prinţesă nu mai sosea.
    Regina, îngrijorată, îşi lăsă musafirii în salon şi plecă în căutarea ei.
    Tânăra prinţesă stătea în odaia ei, foarte obosită, cu ochii umflaţi de nesomn. Prinţesa, palidă şi uşor ofensată, îi povesti reginei motivul pentru care n-a putut să închidă ochii toată noaptea: "N-am putut să dorm niciun strop!" se plânse ia reginei, arătându-i bobul de mazăre care-i pricinuise atâtea neplăceri.
    Micutul bob de mazăre lăsase urme vinete pe trupul delicat al prinţesei. Acum regina era sigură că tânăra trecuse cu bine proba şi că era o veritabilă prinţesă. Doar o adevarată prinţesă putea avea pielea atât de fină, încât să simtă bobul de mazăre chiar şi prin douăzeci de saltele.
    - În sfârşit, fiul meu şi-a gasit perechea şi nu o să-l mai văd trist şi abătut! exclamă regina.
    Oaspeţi din întreaga împărăţie au fost invitaţi la o nuntă ca-n poveşti. Tânăra pereche dansa în primul rând, în acordurile muzicii; toată lumea, de la mic la mare se bucura şi se veselea.
     Iar bobul de mazăre, care a fost cauza fericirii tinerei perechi stă şi astăzi în trezoreria palatului ca semn al fericirii şi norocului.

Căciuli fermecate

    Masa privi pe geam, se uita la pajiştea atât de familiară ei şi nu o mai recunoscu. Doar până mai ieri simţea că o dor ochii de auriul florilor de păpădie! Unde dispăruseră ele? se frământa fetiţa. Poate ca au fost smulse de băieţi!
    Dar Masa se frământa degeaba. Baietii n-aveau nicio vină de data asta. Nu se atinsese nimeni de florile de păpădie.
    Ce s-a întâmplat atunci cu ele?
    Doar nu şi-au pus, peste noapte, nişte căciuli fermecate.
    Nu le e deloc uşor plantelor, chiar dacă nu se atinge nimeni de frunzele lor şi chiar daca au scapat cu bine de îngheţul iernii. Căci nu toate sunt la fel de rezistente. Se găsesc, printre ele, şi unele mai friguroase. Lor poate sa le fie frig chiar şi într-o noapte călduroasă de vară.
    În brădeţul frumos poţi întâlni adesea macrişul iepurelui. Aceasta iarba gratioasa e foarte plăpândă. Frunzele ei subtiri au trei lobi. În timpul noptii, lobii se indoaie pe jumătate şi se pleacă in jos. ,,Macrişul iepurelui a adormit, spun oamenii. Dar nu de somn e vorba, ci de un mod de a se apăra de frig. La fel ,,se culcă macrişu1 iepurelui şi pe vreme de ploaie, când aerul se răceste simţitor.
    Tot aşa procedează şi trifoiul. Numai că frunzele lui, şi ele îndoite, nu se apleacă, ci se înalţă.
    Dar frunzele nu se îndoaie singure. În funcţie de starea timpului, presiunea sevei în celule creşte ori scade. Intervine atunci ,,mecanismul rotitor al frunzelor. El acţionează asemenea pompei pneumatice ce închide şi deschide uşile autobuzului.
    E bine ca planta să-şi salveze de frig frunzele. Dar mai preţioase pentru ea sunt florile. Dacă pistilul şi staminele vor avea de suferit, nu vor mai fi seminte. Tot efortul plantei, care a însemnat atâta energie şi timp, va deveni zadarnic.
    Dar cum sa aperi florile de frig? Sa le înveleşti într-o coajă, sa le înfăşori în mai multe foi, asa cum procedează ceapa?
    Nu prea se potriveşte, ar fi un mod cam greoi, ar spori volumul lor.
    Plantele au adoptat un fel de a se apăra mai graţios, mai subtil. Florile multora dintre plantele de pădure au forma unor clopoţei, abajururi ori coifuri. Orificiul prin care staminele şi pistilul ,,se uită la lume, se îngustează". În acest chip se reduce mult posibilitatea pătrunderii aerului rece. Se formează astfel un locşor în care e mai cald decât afară. În felul acesta îşi apăra de frig ghimpoasele lor flori clopoţeii, merişorul, afinele, lăcrămioara, strugura-ursului.
    Florile de mac şi cele de picioru1-cocosu1ui seamana cu niste ceşcuţe delicate. Dar ceşcuta nu poate reţine aerul cald ca abajurul lacramioarei de pildă. Totuşi nu se poate spune că florile de mac şi cele de piciorul-cocoşului au de suferit din pricina frigului. Ce anume le salvează oare?
    Sa ne amintim cât de strălucitoare sunt aceste flori, parcă ar fi date cu lac, şi ce formă concavă au ele. Aceste veritabile oglinzi naturale răsfrâng razele soarelui spre centrul florii, acolo unde se înalţă pistilul. Lui îi trebuie mai ales căldura pentru germinarea polenului depus de stigmat.
    ,,Oglinzile plantelor sunt intr-adevar niste ajutoare pretioase pentru planta. Datorita lor temperatura in interiorul florii de mac, de pilda, e reglata, ea poate creste chiar cu cinci grade. Iata deci ce efect pot avea aceste cupe deschise ale florii.
    Maruntele flori de rodul pamantului sunt acoperite de o frunza ce aduce cu o cuvertura pe masura. In aer temperatura poate fi de zece grade, dar in ,,sera florii ea e de treizeci de grade.
    Frumosul nufar alb isi are si el secretul lui. Cat e ziua de mare florile lui se desfata la soare. Dar cand soarele e la asfintit si lasa mai putina caldura, se pune indata in functiune mecanismul de aparare al plantei: sepalele verzi si dense incep sa se stranga, inchizand floarea intre ele, iar pedunculul lung si flexibil al acesteia se scurteaza tragand-o in apa, unde noaptea e mai cald decat in aer.
    Dar cum se apara florile pe timp de ploaie astfel ca picaturile de apa sa nu distruga petalele, sa nu rupa staminele si pistilul, iar polenul sa ramana intact?
    Ce anume apara floarea atat de delicata si care nu poseda un acoperamant protector sau o umbrela?
    Floarea s-a deprins, si ea, sa se apere singura. Priviti, in zilele ploioase, papadia de pe campuri: nu veti mai vedea scufitele lor aurii. In vreme ce, cand e soare, auriul lor iti ia ochii. Nu le-a smuls nimeni: pur si simplu, florile s-au acoperit, din pricina ploii, cu un invelis impermeabil. Nu mai vezi scufitele lor aurii, ci bobocii verzi. Dar acestia nu se mai disting in covorul verde al pajistii.

  "Butoaiele goale fac cea mai multa galagie."
                      Sofocle

"Încearcă să-ţi faci datoria şi vei afla îndată cine eşti."
                                            Goethe

Fortăreaţa digitală, Dan Brown

................................................
                                   X.

                        Strathmore dădu drumul balustradei şi trecu arma în mâna dreaptă. Se avântă în beznă fără a scoate vreo vorbă. Susan se ţinea strâns de umărul lui. Dacă l-ar fi pierdut, singurul mod de a-l regăsi ar fi fost să-i vorbească, iar atunci Hale i-ar fi putut auzi. Îndepărtându-se de scară, Susan îşi aminti de joaca de-a v-aţi ascunselea seara târziu, în copilărie – cum părăsea ascunzişul, cum era în pericol să piardă. Se simţea vulnerabilă. 
    TRANSLTR era singura insulă vizibilă într-o mare de întuneric. La fiecare câţiva paşi, Strathmore se oprea, cu arma întinsă înainte, şi asculta. Unicul sunet era zumzăitul generatoarelor de dedesubt. Susan vru să-l tragă pe Strathmore înapoi, înapoi la siguranţă, înapoi în ascunziş. Pretutindeni în jurul ei i se părea că vede chipuri. 
    Tăcerea fu spartă la jumătatea drumului către TRANSLTR. Un sunet ascuţit sparse noaptea undeva, în întuneric, părând a veni chiar de deasupra lor. Strathmore se smulse, iar Susan îl pierdu. Înfricoşată, întinse braţul căutându-l, dar comandantul dispăruse. În locul unde fusese umărul lui nu dădu decât peste un gol de aer. Porni înainte, împleticindu-se. 
    Sunetul continua să se facă auzit. Venea din apropiere. Susan bâjbâi în întuneric. Se auzi un foşnet de haine, apoi sunetul încetă brusc. Susan încremeni. O clipă mai târziu se ivi o vedenie, ieşită parcă din cele mai negre coşmaruri din copilărie. Un chip se materializă chiar în faţa ei. Un chip verzui şi fantomatic. Era chipul unui demon, cu umbre ascuţite prelungindu-se în sus, peste trăsăturile deformate. Susan sări înapoi. Se întoarse s-o ia la fugă, dar demonul o apucă de braţ. 
     - Nu te mişca! îi ordonă vedenia. 
     Pentru o fracţiune de secundă avu senzaţia că îl recunoaşte pe Hale în ochii aceia arzători. Dar vocea nu era a lui Hale. Iar atingerea era prea moale. Era Strathmore. Chipul îi era luminat de jos în sus de un obiect pe care el tocmai îl scosese din buzunar. Susan avu un sentiment imens de uşurare. Obiectul din mâna lui Strathmore era înzestrat cu un soi de LED verzui, care îi dădea acel aspect fantomatic. 
    - La naiba, înjură Strathmore printre dinţi. E noul meu pager.Se uită dezgustat la SkyPager-ul din palma lui. Uitase să activeze modul silenţios de apel. Ca o ironie, cumpărase dispozitivul de la un magazin local de produse electronice. Plătise cu bani gheaţă ca să-şi păstreze anonimatul. Nimeni nu ştia mai bine decât Strathmore cât de îndeaproape îşi supraveghea NSA angajaţii – iar mesajele digitale trimise sau primite făceau parte dintre lucrurile pe care el voia în mod categoric să le păstreze confidenţiale. 
    Susan privi neliniştită în jur. Dacă Hale nu ştiuse înainte că ei veneau spre el, acum aflase, cu siguranţă. 
    Strathmore apăsă câteva butoane şi citi mesajul recepţionat. Gemu încetişor. Primise alte veşti proaste din Spania – nu de la David Becker, ci de la cealaltă persoană pe care o trimisese în Sevilla.
    La cinci  mii de kilometri depărtare, o dubă de supraveghere mobilă se deplasa cu repeziciune pe străzile întunecate ale Sevillei. Fusese activată de NSA cu codul de confidenţialitate "Umbra”, de la o bază militară din Rota. Cei doi bărbaţi dinăuntru erau extrem de încordaţi. Nu era pentru prima dată că primeau ordine urgente de la Fort Meade, dar niciodată până acum ordinele nu veniseră de atât de sus.Agentul de la volan rosti peste umăr: 
    - Vreun semn despre omul nostru? 
    - Nu. Mergi mai departe, îi răspunse colegul lui, cu privirea înfiptă în monitorul legat la antena de urmărire de pe acoperişul dubei.

                                         Capitolul 78.

                     Jabba asuda din greu sub măţăraia de cabluri. Stătea tot întins pe spate cu lanterna prinsă în dinţi. Se obişnuise să lucreze târziu în week-end-uri; în orele mai puţin aglomerate de la NSA îşi putea face şi el datoria de întreţinere a echipamentelor. Manevrarea ciocanului de lipit printre firele de deasupra trebuia executată cu maximă precauţie. Orice atingere a vreunei izolaţii ar fi însemnat un dezastru. 
    "Doar câţiva centimetri încă”, îşi zise el. Treaba îi lua mult mai mult timp decât îşi imaginase. 
    Telefonul celular sună exact când el ajunse cu vârful ciocanului la ultimul fir. Jabba tresări, braţul i se mişcă şi pe mână îi căzu, sfârâind, o picătură mare de cositor lichid.
     - Rahat! Lăsă ciocanul să cadă şi fu cât p-aci să înghită lanterna. Rahat! Rahat!Rahat! 
    Frecă furios porţiunea de braţ atinsă de cositorul fierbinte. Picătura se rostogoli, lăsând în urma ei o arsură impresionantă. Procesorul pe care încerca să-l fixeze căzu şi el şi îl lovi drept în moalele capului. 
    - Fir-ar al dracului!
     Telefonul îl chemă din nou. Jabba nu-l luă în seamă. 
    - Midge, o blestemă el printre dinţi. "Să te ia naiba! Crypto n-a păţit nimic!” Telefonul continua să sune. Jabba reveni la lucru, reaşezând microprocesorul la locul lui. Un minut mai târziu, cipul era bine fixat, dar telefonul continua să ţârâie. "Pentru numele lui Dumnezeu, Midge! Las-o baltă!”
     Telefonul mai sună un sfert de minut, apoi amuţi. Jabba scoase un oftat de uşurare. 
    Şaizeci de secunde mai târziu, pârâi interfonul de deasupra capului: 
    - Şeful Sys-Sec este rugat să contacteze centrala pentru un mesaj. 
    Jabba dădu ochii peste cap. "Nu vrea să renunţe, nu-i aşa?” 
    Decise să ignore apelul.

                                         Capitolul 79.

                    Strathmore îşi puse pagerul la loc în buzunar şi se zgâi prin beznă în direcţia Node 3. 
    Întinse mâna după mâna lui Susan. 
    - Haide. 
    Însă degetele lor nu apucară să se atingă. 
    Din beznă se făcu auzit un urlet lung şi gutural. Apăru o siluetă ameninţătoare – ca un camion gonind fără faruri. O clipă mai târziu se produse ciocnirea şi Strathmore se trezi aruncat la podea. 
    Era Hale. Pagerul le trădase poziţia. 
    Susan auzi pistolul Beretta căzând pe podea. Pentru o secundă, rămase încremenită locului, neştiind unde să fugă şi ce să facă. Instinctul îi spunea să plece de acolo, dar nu avea codul de acces la lift. Inima îi spunea să-l ajute pe Strathmore, dar cum? În nehotărârea ei, se aşteptă să audă zgomotul unei bătălii pe viaţă şi pe moarte dinspre podea, dar nu auzi nimic. Totul tăcuse brusc – ca şi cum Hale l-ar fi lovit pe comandant şi apoi ar fi dispărut în noapte. 
    Susan aşteptă, mijind ochii în întuneric şi sperând că Strathmore nu fusese rănit. După câteva clipe cât o veşnicie, şopti: 
    - Comandante? 
    Îşi dădu seama de greşeală chiar în fracţiunea de secundă cât rosti acele sunete. O clipă mai târziu simţi în spate parfumul lui Hale. Se întoarse prea târziu. Fără nici un avertisment, se trezi că se zbate în căutarea aerului. Se simţi strivită într-un mod pe care îl mai cunoscuse, cu faţa lipită de pieptul lui Hale. 
    - Mă dor ouăle de mor, icni Hale în urechea ei. 
    Genunchii lui Susan cedară. Deasupra ei începură să se învârtească stelele de pe bolta domului.

                                            Capitolul  80.

                        Hale o prinse de gât pe Susan şi ţipă în întuneric:
     - Comandante, ţi-am prins iubita! Vreau să plec de aici! 
    Îi răspunse doar tăcerea. 
    Hale întări strânsoarea. 
    - O să-i rup gâtul! 
    Sunetul unui cocoş de armă se auzi chiar în spatele lor. 
    - Dă-i drumul, zise Strathmore cu voce calmă şi măsurată. 
    Susan se strâmbă de durere. 
    - Comandante! 
    Hale răsuci trupul lui Susan în direcţia sunetului. 
    - Trage şi o s-o împuşti pe iubita ta Susan. Eşti gata să-ţi asumi riscul? 
        Vocea lui Strathmore se auzi mai aproape:
    - Dă-i drumul!
    - Nici gând. O să mă omori. 
    - Nu voi omorî pe nimeni. 
    - Nu zău? Spune-i asta lui Chartrukian! 
    Strathmore se apropie şi mai mult: 
    - Chartrukian e mort? 
    - I-auzi! L-ai ucis, am văzut eu! 
    - Renunţă, Greg, rosti Strathmore cu calm. 
    Hale o înghionti pe Susan şi îi şopti în ureche: 
    - Strathmore l-a împins pe Chartrukian – jur! 
    - N-o să pice în plasa tehnicii tale de tip dezbină şi cucereşte, zise Strathmore, apropiindu-se şi mai mult. Dă-i drumul! 
    Hale şuieră în întuneric: 
    - Chartrukian era doar un puşti, pentru numele lui Dumnezeu! De ce ai făcut-o? Ca să-ţi protejezi micul tău secret? 
    Strathmore rămase calm: 
    - Şi care ar fi acest mic secret? 
    - Ştii prea bine care e secretul! Fortăreaţa Digitală! 
    - Măi, măi, făcu Strathmore cu dispreţ. Avea o voce de gheaţă. Deci ştii de Fortăreaţa Digitală. Începusem să cred că o să negi şi asta. 
    - Du-te dracului! 
    - Isteaţă apărare. 
    - Eşti nebun, replică Hale. Pentru informarea ta, TRANSLTR se încinge peste măsură. 
    - Zău? chicoti Strathmore. Dă-mi voie să ghicesc – ar trebui să deschid uşile şi să chem băieţii de la securitate? 
    - Exact, ripostă Hale. Ai fi un dobitoc dacă n-ai face-o. 
    De această dată Strathmore izbucni în râs: 
    - Asta e planul tău măreţ? TRANSLTR se încinge, aşa că deschide uşile şi dă-ne dramul de aici? 
    - Dar e adevărat, la naiba! Am fost la subsol! Energia auxiliară nu trage suficient freon! 
    - Mersi pentru sfat, zise Strathmore. Dar TRANSLTR are oprire automată; dacă se încinge, va renunţa de la sine la Fortăreaţa Digitală. 
    Hale pufni: 
    - Nu eşti zdravăn. De ce naiba mi-ar păsa mie dacă TRANSLTR explodează? Maşina asta blestemată ar trebui oricum scoasă în afara legii. 
    Strathmore oftă: 
    - Terapiile mentale pentru copii funcţionează numai asupra acestora, Greg. Dă-i drumul. 
    - Ca să mă împuşti? 
    - Nu te voi împuşca. Vreau doar cheia de acces. 
    - Ce cheie de acces? 
    Strathmore oftă din nou: 
    - Cea pe care ţi-a trimis-o Tankado. 
    - Habar n-am despre ce vorbeşti.
    - Mincinosule!  se amestecă Susan. Am văzut mesajele de la Tankado în contultău! 
    Hale înţepeni. O roti pe Susan cu faţa spre el: 
    - Mi-ai spionat contul? 
    - Şi tu mi-ai oprit programul-spion. 
    Hale simţi că ia foc. Crezuse că îşi acoperise urmele; habar n-avea că Susan îl urmărise. Nu era de mirare că nu credea o iotă din ce-i spunea el. Totul se prăbuşea în jurul lui. Ştia că nu mai putea găsi o cale de ieşire – nu în timp util. Şopti disperat: 
     - Susan... Strathmore l-a ucis pe Chartrukian! 
    - Dă-i drumul, interveni comandantul cu voce fermă. Nu te crede. 
    - Şi de ce m-ar crede? ripostă Hale. Mincinos nenorocit! I-ai spălat creierul! Îi spui numai ce-ţi convine! Ştie ea ce vrei tu cu adevărat să faci cu Fortăreaţa Digitală? 
    - Şi ce vreau eu să fac cu ea? îl provoca Strathmore. 
    Hale îşi dădu seama că era pe punctul de a dezvălui ceea ce putea însemna diferenţa dintre un bilet spre libertate sau o sentinţă la moarte. Inspiră adânc şi trecu peste toate riscurile: 
    - Vrei să plantezi o poartă secretă în Fortăreaţa Digitală. 
    Doar o tăcere uluită întâmpină cuvintele lui. Hale ştia că lovise drept la ţintă. 
    Calmul proverbial al comandantului părea serios zdruncinat: 
    - Cine ţi-a spus? ceru el să afle cu voce scăpărândă. 
    - Am citit, ripostă sec Hale, încercând să-şi creeze avantaje din acel moment. Într-una dintre strategiile tale. 
    - Imposibil. Eu nu-mi tipăresc niciodată strategiile. 
    - Ştiu. Am citit direct din contul tău. 
    Strathmore păru a avea dubii: 
    - Ai intrat în biroul meu? 
    - Nu. Te-am spionat din Node 3. 
    Hale scoase un chicotit forţat. Ştia că avea nevoie de toate talentele de negociator învăţate în armată pentru a ieşi viu din Crypto. 
    Strathmore veni şi mai aproape, cu pistolul drept înaintea lui: 
    - De unde ai aflat despre poarta secretă? 
    - Ţi-am mai zis, ţi-am spionat contul. 
    - Imposibil. 
    Hale pufni cu superioritate: 
    - Comandante, una dintre problemele pe care le ai când angajezi cei mai buni oameni este aceea că uneori ei sunt mai buni decât tine. 
    - Tinere, şuieră Strathmore, nu ştiu de unde ai informaţia asta, dar te-ai vârât în rahat până peste cap. O să-i dai chiar acum drumul domnişoarei Fletcher sau o să chem securitatea şi o să putrezeşti în puşcărie. 
    - N-o vei face, zise Hale pe ton de cunoscător. Dacă apelezi la securitate, planurile tale se duc naibii. O să le povestesc eu tot. Făcu o pauză. Lasă-mă să plec însă nevătămat şi nu suflu nimănui o vorbă despre Fortăreaţa Digitală. 
    - Nu ţine, răspunse Strathmore. Vreau cheia de acces. 
    - N-am nicio nenorocită de cheie de acces!
    - Gata cu minciuna! anunţă Strathmore. Unde e? 
    Hale o strânse mai tare de gât pe Susan: 
    - Dă-mi drumul sau ea moare! 
    Trevor Strathmore avusese parte în viaţa lui de destule negocieri pe muchie de cuţit ca să ştie că Hale intrase într-o stare mentală periculoasă. Tânărul criptograf se retrăsese într-un colţ, iar un adversar pus la colţ era întotdeauna cel mai periculos – disperat şi impredictibil. Strathmore ştia că următoarea mutare era critică. De ea depindea viaţa lui Susan – ca şi viitorul Fortăreţei Digitale. 
    Primul lucru pe care îl avea de făcut era să detensioneze situaţia. După câteva clipe lungi, oftă: 
    - Bine, Greg. Ai câştigat. Ce vrei să fac? 
    Tăcere. Pe moment Hale păru că nu ştie cum să controleze schimbarea de situaţie. Îşi înmuie puţin strânsoarea. 
    - Ei bine, îngăimă el, cu voce brusc tremurândă. Mai întâi îmi dai arma. Pe urmă veniţi amândoi cu mine. 
    - Vrei ostatici? râse glacial Strathmore. Va trebui să adopţi o soluţie mai bună, Greg. De aici şi până în parcare sunt peste zece paznici înarmaţi. 
    - Nu sunt prost, izbucni Hale. Luăm liftul tău. Susan vine cu mine! Tu rămâi! 
    - Îmi pare rău să te informez că liftul nu are curent. 
    - Pe naiba! ricana Hale. Liftul primeşte curent din clădirea principală! Am văzut planurile! 
    - Am încercat deja, sări Susan în ajutor, înecându-se. E mort. 
    - E incredibil cât de nemernici sunteţi amândoi! Hale îşi întări strânsoarea. Dacă liftul e mort, opresc TRANSLTR şi refac energia. 
    - Liftul are nevoie de o parolă, încercă Susan altceva. 
    - Mare scofală, râse Hale. Sunt convins că domnul comandant ne-o va împărtăşi. Nu-i aşa, comandante? 
    - Cu nici un chip, şuieră Strathmore. 
    Hale răbufni: 
    - Ascultă, bătrâne, îţi spun eu cum facem! Ne laşi pe mine şi pe Susan să plecăm cu liftul tău, mergem cu maşina câteva ore, apoi îi dau drumul. 
    Strathmore simţea că miza creşte. El o băgase pe Susan în porcăria asta, el trebuia s-o scoată. Rosti, cu voce perfect controlată: 
    - Cum rămâne cu planurile mele legate de Fortăreaţa Digitală? 
    Hale râse: 
    - Poţi să-ţi scrii poarta ta secretă, nu voi scoate o vorba. Vocea îi deveni ameninţătoare. Dar în ziua în care voi simţi că mă urmăreşti, voi dezvălui totul presei. Le spun ca Fortăreaţă Digitală a fost modificată şi distrug toată organizaţia asta blestemata! 
    Strathmore medita la oferta lui Hale. Era simplă şi limpede. Susan trăia, iar Fortăreaţa Digitală primea poarta ei secretă. Câtă vreme Strathmore nu îl vâna pe Hale, poarta rămânea secretă. Ştia însă că Hale nu-şi poate ţine gura închisă multă vreme. Şi totuşi... faptul că ştia despre Fortăreaţa Digitală reprezenta singura lui asigurare, aşa că poate tipul avea să fie deştept. În orice caz, individul putea fi eliminat mai târziu, dacă ar fi fost nevoie.
    - Hotărăşte-te odată, bătrâne! îl provocă Hale. Plecăm de aici sau nu? 
    Braţele lui o înconjurau pe Susan că nişte tentacule. 
    Strathmore îşi dădea seama că Susan ar fi trăit dacă el ar fi pus chiar acum mâna pe telefon pentru a chema securitatea. Putea paria pe viaţa lui. Vedea deja în minte ce urma să se întâmple. Apelul l-ar lua pe Hale complet prin surprindere. Ar intra în panică, dar, confruntat cu o mică armată, ar fi incapabil de vreo acţiune. "Dar dacă chem securitatea”, îşi zise Strathmore, "planul meu se duce de râpă." 
    Se gândi la alte variante. Dacă îl lăsa pe Hale să o scoată pe Susan din Crypto, nu avea nicio garanţie. Hale ar fi mers cu maşina o vreme, apoi ar fi tras pe dreapta în pădure. Cu o armă la el... I se întoarse stomacul pe dos închipuindu-şi scena. Nu putea prevedea ce s-ar fi întâmplat înainte de a o elibera pe Susan... dacă ar fi eliberat-o. "Trebuie să chem securitatea”, decise Strathmore. "Ce altceva aş putea face?” Şi-l imagină pe Hale în tribunal, scuipând tot ce ştia despre Fortăreaţa Digitală. "Planul meu se duce de râpă. Trebuie să existe o altă cale.” 
    - Hotărăşte-te! ţipă Hale, trăgând-o pe Susan spre scări. 
    Strathmore nu-l asculta. Dacă salvarea lui Susan însemna ruinarea planurilor lui, atunci asta îi era soarta – nimic nu contrabalansa pierderea ei. Susan Fletcher era un preţ pe care Trevor Strathmore refuza să îl plătească. 
    Hale ţinea braţul lui Susan răsucit la spate şi gâtul ei înclinat într-o parte. 
    - E ultima ta şansă, bătrâne! Dă-mi arma! 
    Strathmore continua să gândească cu febrilitate, căutând variante, "Întotdeauna există şi alte soluţii!” Într-un târziu vorbi, încet şi cu tristeţe: 
    - Nu, Greg, îmi pare rău. Nu pot să-ţi dau drumul. 
    Hale pufni şocat: 
    - Ce? 
    - Chem securitatea. 
    Susan icni: 
    - Comandante! Nu! 
    Hale îşi întări strânsoarea: 
    - Cheamă securitatea şi ea moare! 
    Strathmore scoase telefonul celular de la curea şi îl porni. 
    - Joci la cacealma, Greg. 
    - N-o s-o faci niciodată! urlă Hale. Voi vorbi! Îţi distrug planul! Eşti la câteva ore depărtare de visul tău! Să controlezi toate informaţiile din lume! Fără TRANSLTR. Fără limite – doar informaţii libere. E o şansă unică în viaţă! N-o s-o laşi să îţi scape! 
    Vocea lui Strathmore era dură ca oţelul: 
    - Priveşte-mă. 
    - Dar... dar cum rămâne cu Susan? îngăimă Hale. Dacă suni, ea moare! 
    Strathmore se ţinu tare pe poziţie: 
    - E un risc pe care sunt gata să mi-l asum. 
    - Rahat! Eşti mai amorezat de ea decât de Fortăreaţa Digitală! Te cunosc eu! Nu vei risca! 
    Susan vru să intervină furioasă, dar Strathmore i-o luă înainte:
    - Tinere! Nu mă cunoşti! Întreaga mea viaţă e un risc! Dacă vrei să joci dur, atunci să jucăm! Începu să apese tastele de pe telefon. M-ai judecat greşit, fiule! Nimeni nu ameninţă viaţa angajaţilor mei fără să plătească pentru asta! Ridică telefonul şi urlă în receptor: 
    - Centrala! Dă-mi securitatea! 
    Hale începu să răsucească gâtul lui Susan: 
    - O... o omor. Jur! 
    - N-o s-o faci! declară Strathmore. Dacă o omori, nu faci decât să înrăutăţeşti... 
    Se opri şi îşi lipi telefonul de gură. Securitatea! Aici e comandantul Trevor Strathmore! În Crypto avem o luare de ostatici! Trimiteţi oameni aici! Da, acum, fir-ar să fie! Mai avem şi o cădere de curent. Vreau să comutaţi energie din toate sursele externe posibile. În cinci minute vreau ca toate sistemele să funcţioneze! Greg Hale l-a omorât pe unul dintre tehnicienii mei de la Sys-Sec. O ţine ostatică pe criptografa mea şefă. Aveţi liber să folosiţi gaz lacrimogen asupra noastră a tuturor, dacă e nevoie! Dacă domnul Hale nu cooperează, puneţi lunetiştii să-l doboare! Îmi asum eu întreaga responsabilitate. Executaţi ordinul acum! 
    Hale rămase nemişcat. Nu-i venea să creadă ce întorsătură luase situaţia. Slăbi strânsoarea asupra lui Susan. 
    Strathmore închise telefonul şi îl puse la loc, la curea. 
    - E rândul tău, Greg.

                                         Capitolul 81.

                        Becker stătea, cu ochii pierduţi în gol, lângă cabina telefonică din sala de aşteptare. Starea lui psihică se îmbunătăţise radical, chiar dacă faţa continua să-i ardă şi îl încerca o vagă senzaţie de rău. Se terminase. Cu adevărat. Pleca acasă. Inelul de pe deget era potirul de aur pe care îl căutase. Îşi ridică mâna înlumină şi se zgâi la cercul de aur. Nu se putea concentra suficient de bine cât să citească inscripţia, dar aceasta nu părea să fie în engleză. Primul simbol era un Q, un O sau chiar un zero. Ochii îl dureau prea tare ca să descifreze exact. Studie primele caractere. N-aveau niciun sens. "Asta e o chestiune de securitate naţională?” 
    Intră în cabina telefonică şi formă numărul lui Strathmore. Înainte de a termina prefixul internaţional, în receptor se auzi un mesaj. 
     "Todos Los circuitos estan ocupados”, zise vocea. 
     "Vă rugăm închideţi şi încercaţi mai târziu.” 
    Becker se încruntă şi închise. 
    Uitase că a obţine o conexiune internaţională din Spania era ca jocul de ruletă, o chestiune de oportunitate şi noroc. Trebuia să mai încerce peste câteva minute. 
    Se strădui să ignore arsura de piper din ochi. Megan îl avertizase că, frecându-se la ochi, n-ar fi făcut decât să înrăutăţească situaţia. Becker nici măcar nu voia să-şi imagineze ce ar fi însemnat "mai rău”. Nerăbdător, încercă din nou linia telefonică. Niciun circuit liber. Nu mai putea rezista – ochii continuau să-l ardă. Trebuia să-i spele cu apă. Strathmore putea să mai aştepte un minut sau două. Becker îşi croi drum către toalete, pe jumătate orb. 
     În faţa încăperii pentru bărbaţi, îl întâmpină aceeaşi imagine ceţoasă a căruciorului cu detergenţi şi cârpe, aşa că se văzu nevoit să apeleze din nou la toaleta pe care scria DAMAS. Crezu că aude zgomote înăuntru. Ciocăni în uşă: 
    - Hola? 
    Tăcere. 
    "Probabil că e Megan”, îşi zise el. Fata mai avea cinci ore de pierdut înainte de cursa ei şi spusese că se duce să îşi cureţe tatuajul de pe braţ. 
    - Megan? întrebă el cu voce tare. 
    Ciocăni din nou. Nu se auzi nici un răspuns, aşa că deschise uşa şi intră. Toaleta părea pustie. Înălţă din umeri şi se duse la chiuvetă. 
    Lavoarul era la fel de murdar, dar apa se răcise. Becker îşi simţi porii de pe faţă strângându-se când îşi dădu cu apă rece peste ochi. Durerea începu să se mai înmoaie, iar ceaţa de pe ochi se limpezi încetul cu încetul. Se privi în oglindă. Arăta ca şi cum plânsese zile în şir. 
    Îşi şterse faţa cu mâneca hainei. În acea clipă îl lumină o idee. În toată tevatura întâmplărilor prin care trecuse, uitase unde se află. Era la aeroport! Undeva, afară, îl aştepta un Learjet 60 ca să-l ducă acasă. Pilotul afirmase foarte clar: "Am ordin să rămân aici până vă întoarceţi.” 
    Greu de crezut, dar după toate peripeţiile prin care trecuse, se afla chiar acolo de unde începuse totul. "Ce mai aştept?”, râse el în sinea lui. "Sunt convins că pilotul îi va putea trimite lui Strathmore o radiogramă!” 
     Chicotind, se uită în oglindă şi îşi îndreptă cravata. Tocmai voia să plece, când zări reflexia unui obiect care îi atrase atenţia. Se întoarse. Părea a fi un capăt al rucsacului lui Megan, ivindu-se din uşa parţial deschisă a separeului. 
    - Megan? întrebă el cu voce tare. Nici un răspuns. Megan? 
    Se apropie şi ciocăni tare în peretele lateral al separeului. Nici un răspuns. Împinse uşa cu blândeţe. Aceasta se deschise larg. 
    Becker îşi înăbuşi un ţipăt de groază. Megan şedea pe scaunul de toaletă, cu ochii îndreptaţi spre cer. Din chiar centrul frunţii, o gaură de glonţ lăsa să i se scurgă pe chip un lichid sângeriu. 
    - Iisuse! urlă Becker, şocat. 
    - Esta muerta, cârâi o voce aproape inumană în spatele lui. E moartă. 
    Era un adevărat coşmar. Becker se răsuci pe călcâie. 
    - Senor Becker? întrebă vocea. 
    Ameţit, Becker îl studie pe bărbatul care intra în toaletă. Părea cunoscut de undeva. 
    - Soy Hulohot, rosti asasinul. Sunt Hulohot. Cuvintele guturale păreau că îi ies din fundul stomacului. Întinse mâna spre el. El anillo. Inelul. 
    Becker se holbă, încremenit. 
    Omul băgă mâna în buzunar şi scoase un pistol. Ridică arma şi o aţinti asupra lui: 
    - El anillo. 
    Într-o clipă de luciditate, Becker fu inundat de o senzaţie pe care n-o mai încercase niciodată. Toţi muşchii din corp i se încordară simultan, ca şi cum ar fi fost brusc acţionaţi de un instinct de supravieţuire. Se catapultă în aer, exact în clipa în care arma se descărcă. Ateriză peste Megan. Pe zidul din spatele lui înflori gaura unui glonţ. 
    - Mierda! şuieră Hulohot. 
    David Becker reuşise cumva să fugă din calea glonţului în ultima fracţiune de secundă. Asasinul înaintă. 
    Becker se ridică de pe cadavrul adolescentei. Se auzeau paşi apropiindu-se. O respiraţie şuierând. Ţeava unei arme. 
    - Adios, şopti individul repezindu-se ca o panteră şi intrând cu arma în separeu. 
    Pistolul se descărcă din nou. Licări o sclipire roşie. Nu era sânge. Era altceva. Un obiect prinsese formă ca din senin, zburând din separeu şi lovindu-l pe asasin în piept, astfel determinându-l să apese pe trăgaci cu o clipă mai devreme. Era rucsacul lui Megan. 
    Becker ţâşni din separeu. Îşi înfipse umărul în pieptul bărbatului şi îl împinse cu putere spre chiuvetă. Se auzi un trosnet de oase rupte. Oglinda se sparse în mii de cioburi. Arma căzu din mâna asasinului. Cei doi bărbaţi se prăbuşiră pe podeaua toaletei. Becker se smulse şi goni spre ieşire. Hulohot bâjbâi după armă, o prinse şi trase. Glonţul muşcă din lemnul uşii. 
    Sala de aşteptare pustie se întindea ameninţătoare în faţa lui Becker, ca un deşert inospitalier. O luă la goană de-a lungul ei cu o viteză de care nu se crezuse niciodată capabil. 
    Trecând prin uşile batante, din spatele lui se auzi o împuşcătură. Panoul de sticlă din faţă explodă într-o cascadă de fărâme. Becker îşi înfipse umărul în cadrul uşii şi aceasta se roti înainte. O clipă mai târziu, se rostogolea pe pavajul străzii. 
    Un taxi aştepta. 
    - Dejame entrar! ţipă Becker, izbind în portiera zăvorită. Lasă-mă să intru! 
    Şoferul refuză. Clientul cu ochelari cu ramă de metal îi ceruse să aştepte. Becker se întoarse şi îl zări pe Hulohot traversând sala cu arma în mână. Văzu motoreta Vespa pe trotuar. "Sunt un om mort.” 
    Hulohot se năpusti prin uşile batante la ţanc pentru a-l vedea pe Becker încercând în zadar să pornească motoreta. Zâmbi şi ridică arma. 
    "Şocul!” Becker se chinui cu manetele de sub rezervorul de benzină. Apăsă din nou pe pedala de pornire. Motorul se înecă şi sucombă. 
    - El anillo. Inelul. 
        Vocea era aproape. 
    Becker înălţă privirea. Zări ţeava armei. Butoiaşul cu gloanţe se rotea. Apăsă din nou pedala de pornire. 
    Focul tras de Hulohot îl rată cu câţiva milimetri; motoreta se trezise la viaţă şi ţâşnise. Becker porni ca un nebun în cursa vieţii lui, cu motoreta alunecând pe un tăpşan cu iarbă şi apoi făcându-se nevăzută dincolo de colţul clădirii, direct pe pista de decolare.
    Înfuriat, Hulohot porni în fugă spre taxiul care aştepta. Câteva secunde mai târziu, şoferul privea şocat de pe trotuar cum maşina lui se face nevăzută într-un nor de praf.

                                               Capitolul 82.

                         Pe măsură ce implicaţiile apelului către echipa de securitate începeau să pătrundă în mintea lui înceţoşată, Greg Hale se simţea tot mai slăbit de un val de panică. "Vine securitatea!” Susan începu să-şi caute scăparea alunecând încet din strânsoarea lui. Hale îşi reveni şi o trase înapoi, apucând-o mai bine de mijloc. 
    - Dă-mi drumul! ţipă ea. 
    Vocea ei răsună în imensitatea domului. 
     Mintea lui Hale lucra cu încetinitorul. Apelul comandantului îl luase cu totul prin surprindere. "Strathmore a sunat la securitate! Îşi sacrifică planurile pentru Fortăreaţa Digitală!” 
    Hale nu şi-ar fi imaginat nici într-un milion de ani că Strathmore ar fi renunţat la Fortăreaţă. Acea poartă secretă reprezenta o ocazie unică în viaţă. 
    Pe măsură ce panica se instala tot mai tare, mintea părea că-i joacă feste. Vedea ţeava pistolului lui Strathmore oriunde se întorcea. Începu să se rotească, ţinând-o strâns de mijloc pe Susan, încercând să nu-i ofere comandantului câmp de tragere. Condus de frică, Hale o trase orbeşte către scări. În mai puţin de cinci minute, luminile aveau să se aprindă, uşile să se deschidă şi o echipă de intervenţie să-şi facă apariţia. 
    - Mă răneşti! zise Susan, înecându-se. 
    Căuta cu disperare aerul în vreme ce se împiedica în piruetele executate de Hale. 
    Acesta se gândi să-i dea drumul şi să o ia la goană spre liftul lui Strathmore, dar ar fi fost curată sinucidere. N-avea parola. În plus, o dată ce ar fi ajuns în afara NSA fără un ostatic, s-ar fi putut considera foarte bine mort. Nici măcar Lotus-ul lui nu se putea lua la întrecere cu o flotă de elicoptere NSA. "Susan e singura care îl poate împiedica pe Strathmore să mă zboare de pe şosea!” 
    - Susan, izbucni Hale, trăgând-o spre scări. Vino cu mine! Jur că nu-ţi fac nimic! 
    În vreme ce femeia se lupta cu el, Hale îşi dădu seama că au mai apărut şi alte probleme. Chiar dacă ar fi reuşit să intre în liftul lui Strathmore şi să o ia pe Susan cu el, aceasta mai mult ca sigur că s-ar fi zbătut tot drumul. Hale ştia prea bine că liftul avea o singură oprire: "Autostrada Subterană”, un labirint cu acces restricţionat de tuneluri subterane, prin care se deplasau mărimile NSA în secret. Hale n-avea nici o intenţie de a se rătăci în subsolurile NSA cu un ostatic după el. Ar fi fost o capcană mortală. Şi chiar dacă ar fi ieşit de acolo, n-avea nici o armă. Cum putea s-o târască pe Susan până la parcare? Cum avea să conducă? 
     Răspunsul veni prin vocea unuia dintre foştii lui profesori de strategie militară din vremea puşcaşilor marini: 
    "Forţează mâna cuiva”, îl avertiză vocea, "şi acesta se va lupta cu tine. Însă convinge o minte să gândească aşa cum vrei tu şi vei avea un aliat."
    - Susan, spuse el cu voce tare, Strathmore e un ucigaş! Aici eşti în pericol! 
    Ea nu dădu semne că ar fi auzit. Hale ştia că oricum fusese un unghi de abordare absurd. Strathmore nu i-ar fi făcut niciodată rău lui Susan, iar ea cunoştea asta prea bine. 
    Îşi miji ochii în beznă, întrebându-se unde se ascundea comandantul. Strathmore tăcuse dintr-o dată, fapt care avea darul de a-l înspăimânta şi mai tare. Îşi dădu seama că timpul aflat la dispoziţia lui se apropia cu repeziciune de sfârşit. Băieţii de la securitate puteau apărea în orice moment. 
    Cu un nou impuls de energie, îşi înlănţui braţele în jurul lui Susan şi o trase cu putere pe scări. Ea îşi înfipse călcâiele pe prima treaptă şi se trase înapoi. N-avea nici un sens; individul era mai puternic ca ea. 
    Hale începu să urce cu grijă scările, cu Susan după el. Poate că ar fi fost mai uşor să o împingă, dar platforma din capul treptelor era luminată de monitoarele lui Strathmore. Acesta ar fi avut câmp perfect de tragere dacă Susan intra prima. Aşa, trăgând-o după el, ea acţiona ca un scut uman între Hale şi Crypto. 
    Cam la o treime din urcuş, Hale sesiză mişcare la capătul de jos al scărilor. "Strathmore trece la acţiune!” 
    - Nu încerca nimic, comandante, şuieră el. O s-o omori. 
    Hale aşteptă. Nu-i răspunse decât tăcerea. Ascultă cu mai mare atenţie. Nimic. În josul scărilor era linişte. Oare ajunsese să aibă vedenii? Oricum, nu conta. Strathmore n-ar fi riscat să tragă, având-o pe Susan în calea glonţului. 
    Dar în vreme ce urcuşul continua, ceva neaşteptat se petrecu. Pe platforma din spate se auzi un zgomot vag. Hale se opri, cu venele inundate de adrenalină. Oare Strathmore se strecurase sus? Instinctul îi spunea că Strathmore era la baza scărilor. Însă brusc se auzi din nou – de această dată ceva mai tare. Un pas clar pe platforma de sus! 
    Îngrozit, Hale îşi dădu seama de greşeala comisă. "Strathmore e pe platformă înspatele meu! Mă poate împuşca fără probleme!” Disperat, o răsuci pe Susan în partea cealaltă şi începu să se retragă în jos. 
     Atingând ultima treaptă, Hale se holbă înnebunit înspre Crypto şi urlă: 
     - Înapoi, comandante! Înapoi sau o să-i rup...
    Din beznă se ivi patul unui pistol Beretta, care sfâşie aerul şi izbi craniul lui Hale. 
    Eliberându-se din strânsoarea lui, Susan se răsuci zăpăcită pe călcâie. Strathmore o prinse şi o echilibră, apoi îi îmbrăţişă trupul tremurând: 
    - Şşş, o linişti el. Eu sunt. Gata, s-a terminat. 
    Susan continua să tremure: 
    - Comandante, icni ea, dezorientată. Credeam... credeam că sunteţi sus... am auzit... 
    - Gata, gata, şopti el. Ce-ai auzit erau pantofii mei, pe care i-am aruncat pe platformă. 
    Lui Susan îi veni să râdă şi să plângă în acelaşi timp. Comandantul tocmai îi salvase viaţa. Stând acolo în întuneric, simţi un val imens de relaxare. Nu fără un sentiment de vinovăţie, însă; veneau băieţii de la securitate. Îl lăsase prosteşte pe Hale să o înşface, iar acesta o folosise împotriva lui Strathmore. Iar ea ştia că omul plătise un preţ enorm ca s-o salveze.
    - Îmi pare rău, zise ea.
    - Pentru ce?
    - Planurile dumneavoastră pentru Fortăreaţa Digitală... sunt distruse. 
    Strathmore clătină din cap: 
    - Nici pe departe. 
    - Dar... dar cum rămâne cu securitatea? Va fi aici în câteva clipe. Nu vom avea timp să... 
    - Securitatea nu vine, Susan. Avem tot timpul din lume. 
    "Nu vine?” 
    - Dar aţi sunat... 
    Strathmore chicoti: 
    - Cel mai vechi truc din lume. Am simulat apelul

                                                           Capitolul 83.

                                 Fără îndoială că Vespa era cel mai mic vehicul care rulase vreodată pe pista aeroportului din Sevilla. La viteza maximă, abia de 80 de kilometri la oră, motoreta suna mai degrabă a drujbă decât a motocicletă şi, din nefericire, era mult prea departe de un minim necesar pentru a şi zbura. 
    Becker zări în oglinda laterală taxiul cotind pe pista întunecată, la circa patru sute de metri în spate. Acesta începu imediat să prindă viteză. Privi înainte. Silueta hangarelor de avioane se decupa pe cerul nopţii undeva, la circa opt sute de metri distanţă. Becker se întrebă dacă pe o asemenea distanţă taxiul îl va ajunge din urmă. Ştia că Susan ar fi fost în stare să efectueze calculele în două secunde şi să-i spună şansele. Dintr-o dată i se făcu frică, aşa cum nu-i mai fusese niciodată. 
    Îşi lăsă capul în jos şi roti maneta de acceleraţie cât de tare putu. Vespa era în mod clar defavorizată. Becker bănuia că taxiul din urma lui gonea cu 130 de kilometri la oră, aproape dublul vitezei lui. Îşi fixă privirea pe cele trei structuri care se măreau în faţă. "Cel din mijloc. Acolo e Learjet-ul.” Se auzi o împuşcătură. 
    Glonţul se înfipse în pistă, în spatele lui. Becker privi în urmă. Asasinul ieşise pe fereastră, ţintindu-l. Schiţă o fentă cu motoreta şi oglinda laterală se frânse în mii de cioburi. Simţi impactul glonţului în toată jumătatea de sus a trupului. 
    Se aplecă cu întreg corpul pe cadrul motoretei. "Doamne, ajută-mă, căci n-am să reuşesc!” 
    Asfaltul din faţa motoretei începuse să se mai lumineze. Taxiul se apropia tot mai tare, iar farurile acestuia aruncau umbre fantomatice pe pistă. Un nou foc de armă. Glonţul ricoşă de caroseria motoretei. 
    Becker se strădui să menţină linia dreaptă. "Trebuie să ajung la hangar!” Se întrebă dacă pilotul avionului îi vedea. "Oare are o armă? Va deschide uşile cabinei la timp?” Însă apropiindu-se de porţile deschise ale hangarului, văzu că întrebările pe care şi le punea erau inutile. Learjet-ul nu se zărea nicăieri. Miji ochii, care continuau să vadă ca prin ceaţă, şi se rugă să aibă halucinaţii. Nu avea. Hangarul era pustiu. "Oh, Doamne! Unde-i avionul?"
    Ambele vehicule se năpustiră în hangar. Becker căută cu disperare o portiţă de scăpare. Nu exista nici una. Peretele din spate al hangarului, o foaie groasă de tablă ondulată, nu avea uşi sau ferestre. Taxiul huruia aproape de el; privind înstânga, îl zări pe Hulohot ridicând arma. 
    În acea clipă, intră în funcţiune instinctul. Becker apăsă frânele cu putere. Abia dacă încetini puţin. Podeaua hangarului era plină de pete de ulei. Vespa intră într-un lung derapaj. 
    Lângă el se auzi un scârţâit asurzitor, când asasinul acţionă la rândul lui frânele maşinii, iar cauciucurile începură să patineze pe suprafaţa alunecoasă. Maşina se răsuci într-un nor de fum şi cauciuc arzând, la câţiva centimetri stânga de motoreta lui Becker. 
    Aflate acum unul lângă celălalt, vehiculele intrară, scăpate de sub control, pe un curs de coliziune cu spatele hangarului. Becker apăsă disperat pe frâne, dar fără niciun rezultat. Ca şi cum ar fi condus pe gheată. În faţa lui se înălţa, ameninţător, peretele de metal. Cu taxiul rotindu-se lângă el, Becker se postă cu faţa spre zid şi se pregăti de impact. 
    Se auzi un zgomot înfiorător de metale lovite între ele şi tablă sfâşiată. Însă fără nici un fel de durere. Becker se trezi brusc în spaţiu deschis, continuând să călărească motoreta peste un tăpşan alunecos de iarbă. Ca şi cum peretele hangarului s-ar fi evaporat. Taxiul continua să-l urmărească, derapând pe tăpşan. De pe capotă zbură o foaie imensă de tablă ondulată şi trecu la câţiva metri peste capul lui. 
    Cu sufletul la gură, Becker roti din nou maneta de acceleraţie şi goni mai departe în noapte.

                                                     Capitolul 84.

                              Jabba scoase un oftat de mulţumire când termină de lipit ultimul fir. Opri ciocanul electric, lăsă jos lanterna şi rămase o clipă în întuneric, la adăpostul carcasei metalice. Era frânt de oboseală. Îl durea gâtul. Lucrul în măruntaiele unui computer era întotdeauna chinuitor, mai ales pentru un om cu dimensiunile lui. 
    "Şi ăştia le fac tot mai mici”, îşi zise el, cu ironie.
    Cineva începu să tragă de cizmele lui exact când el închise ochii pentru un binemeritat moment de odihnă. 
    - Jabba! Ieşi de acolo! ţipă o voce de femeie. 
    "M-a găsit Midge.” 
    - Jabba! Ieşi de acolo! 
    Ezitând, grăsanul se strecură afară. 
    - Pentru numele lui Dumnezeu, Midge! Ţi-am spus... 
    Însă nu era Midge. Jabba privi surprins în sus: 
    - Soshi? 
    Soshi Kuta era o femeiuşcă de patruzeci şi cinci de kilograme, aprigă.
    Absolventă a Massachussets Institute of Technology, tehniciană Sys-Sec era mâna dreaptă a lui Jabba. Lucra adesea până târziu împreună cu acesta şi era singurul membru al echipei care nu părea câtuşi de puţin intimidat de el. Femeia îl privi şi izbucni: 
    - De ce dracu’ nu răspunzi la telefon? Sau la apel? 
    - Al tău era apelul, îngăimă Jabba. Credeam că e... 
    - Nu contează. Se întâmplă ceva ciudat în banca principală de date. 
    Jabba îşi verifică ceasul: 
    - Ciudat? Era dintr-o dată îngrijorat. Poţi să fii mai exactă? 
    Două minute mai târziu, Jabba alerga spre banca de date.

                                                 Capitolul 85.

                                Greg Hale zăcea încovrigat pe podeaua Node 3. Strathmore şi Susan îl târâseră de-a lungul Crypto şi îi legaseră mâinile şi picioarele cu cablul gros al imprimantelor laser. 
    Susan încă se mai minuna de manevra măiastră a comandantului. "Se prefăcuse că dă telefon!” Una peste alta, Strathmore îl prinsese pe Hale, o salvase pe ea şi îşi asigurase timpul necesar pentru a rescrie Fortăreaţa Digitală. 
    Susan îl privi neliniştită pe criptograful legat de mâini şi de picioare. Hale răsufla cu greutate. Strathmore se aşezase pe canapea, cu pistolul în poală. Susan se întoarse spre computerul lui Hale şi îşi continuă cercetarea aleatorie. 
    Cel de-al patrulea şir de căutare îşi termină misiunea şi reveni fără nici un rezultat. 
    - Încă n-am avut noroc, oftă ea. S-ar putea să fim nevoiţi să-l aşteptăm pe David cu copia lui Tankado. 
    Strathmore o privi dezaprobator. 
    - Dacă David eşuează şi cheia cade în mâini nepotrivite... 
    Strathmore n-avu nevoie să încheie fraza. Susan înţelegea. Cheia de acces a lui Tankado continua să fie periculoasă până la înlocuirea Fortăreţei Digitale de pe Internet cu versiunea modificată a lui Strathmore. 
    - După ce efectuăm schimbarea, adăugă el, nu-mi va păsa câte chei de acces plutesc libere în Univers; cu cât mai multe, cu atât mai bine. Îi făcu semn să continue cercetarea. Până atunci, însă, suntem contra cronometru. 
    Susan deschise gura să spună ceva, dar în aceeaşi fracţiune de secundă se auziun ţignal asurzitor. Liniştea din Crypto fu sfâşiată de un claxon de avertizare din subsoluri. Susan şi Strathmore se uitară uluiţi unul la celălalt. 
    - Ce mai e şi asta? strigă ea, punând întrebarea între două ţiuituri. 
    - TRANSLTR! îi răspunse Strathmore, părând tulburat. S-a încins prea tare! Poate că Hale avea dreptate când spunea că sursa de energie auxiliară nu tragedestul freon. 
    - Şi nu se opreşte singur?
    Strathmore se gândi o clipă, apoi răspunse urlând:
    - Probabil că ceva a blocat oprirea automată. 
    Pe podeaua Crypto începu să se prelingă o lumină gălbuie de avertizare, făcând chipul lui Strathmore să pulseze. 
    - Mai bine anulaţi totul! ţipă Susan. 
    Strathmore încuviinţă. Nu se putea şti ce se va întâmpla dacă trei milioane de procesoare se încălzeau prea tare şi se autoaprindeau. Trebuia să se ducă sus şi să oprească rularea Fortăreţei Digitale – înainte ca vreo persoană din afara Crypto să observe problema şi să decidă să trimită acolo cavaleria grea. 
    Strathmore aruncă o privire spre Hale, care continua să zacă inconştient. Lăsă pistolul pe o masă lângă Susan şi urlă, peste nivelul sirenei: 
    - Mă întorc imediat! 
    Dispărând prin gaura din peretele Node 3, mai apucă să arunce peste umăr: 
    - Găseşte-mi cheia aia de acces! 
    Susan privi ecranul pe care rezultatele se încăpăţânau să nu apară, sperând că Strathmore va reuşi repede să urce şi să oprească totul. Zgomotul şi luminile din Crypto creau o atmosferă care semăna cu lansarea unei rachete. 
    Hale începu să se agite pe podea. Se strâmba de durere cu fiecare vuiet al sirenei. Susan înşfăcă pistolul Beretta. Hale deschise ochii când ea ajunse lângă el, cu pistolul aţintit spre scrotul lui. 
    - Unde e cheia de acces? 
    Lui Hale îi era extrem de greu să îşi vină în fire. 
    - Ce s-a întâmplat? 
    - Ai dat-o în bară, asta s-a întâmplat. Şi acum, unde e cheia de acces? 
    Hale încercă să-şi mişte braţele, dar pricepu imediat că e legat. Pe chip i se citi panica. 
    - Dă-mi drumul! 
    - Am nevoie de cheia de acces, insistă Susan. 
    - N-o am! Dă-mi drumul! 
    Hale încercă să se ridice. Reuşi doar să se rostogolească. 
    Printre sunetele alarmei, Susan reuşi să-i vorbească, urlând: 
    - Eşti North Dakota, iar Ensei Tankado ţi-a dat o copie a acestei chei. Am nevoie de ea acum! 
    - Eşti nebună! icni Hale. Nu sunt North Dakota! 
    Încercă fără succes să se elibereze. 
    Susan îl atacă furioasă: 
    - Nu mă minţi! De ce sunt toate mesajele lui North Dakota în contul tău? 
    - Ţi-am mai spus! ripostă Hale printre vuiete. L-am spionat pe Strathmore! Mesajele din contul meu sunt mesaje pe care le-am copiat din contul lui Strathmore – mesaje COMINT furate de la Tankado! 
    - Prostii! N-aveai cum să spionezi contul comandantului! 
    - Nu pricepi! urlă el. Contul lui Strathmore era deja spionat! 
    Hale continuă, în rafale scurte, printre sunetele sirenei: 
    - Altcineva a plantat spionul acolo. Cred că a fost directorul Fontaine! Eu doar am tras cu ochiul! Trebuie să mă crezi! Aşa am aflat despre planul lui de a rescrie Fortăreaţa Digitală! Am citit schemele de strategie ale lui Strathmore! 
    Strategie? Susan se opri. Fără îndoială că Strathmore îşi generase planurile pentru Fortăreaţa Digitală utilizând BrainStorm, aplicaţia lui specială pentru jocuri strategice. Dacă cineva fusese capabil să spioneze conturile comandantului, atunci toate informaţiile ar fi fost disponibile... 
     - A rescrie Fortăreaţa Digitală e nebunie curată! ţipă Hale. Ştii foarte bine ce înseamnă asta – acces total al NSA! Sirenele urlau, acoperindu-i vorbele, dar Hale era pornit rău: Crezi că suntem pregătiţi pentru o asemenea responsabilitate? Crezi că e cineva pregătit? Asta e lipsă clară de judecată! Zici că guvernul pune mai presus de orice interesele cetăţenilor? Minunat! Dar ce se va întâmpladacă un guvern viitor nu va pune interesele cetăţenilor mai presus de orice? Tehnologia asta este pentru totdeauna! 
    Susan abia dacă îl auzea. Zgomotul din Crypto era asurzitor. 
    Hale încercă să se elibereze. O privi drept în ochi şi continuă să ţipe: 
    - Cum naiba se pot apăra civilii împotriva unui stat poliţienesc, când indivizii de la vârf au acces la toate mijloacele lor de comunicaţie? Cum să mai pună la cale o revoltă? 
    Susan auzise de multe ori acest argument. Argumentul guvernelor viitoare aparţinea EFF. 
    - Strathmore trebuia oprit! urlă şi mai tare Hale. Eu am jurat că o voi face. Asta am făcut aici toată ziua – i-am urmărit contul şi am aşteptat mutarea lui, astfel încât să înregistrez schimbarea pe care o plănuia. Aveam nevoie de dovezi – dovezi că scrisese o poartă secretă. De-asta i-am copiat toate mesajele în contul meu. Erau dovezi că el urmărea Fortăreaţa Digitală. Intenţionam să dezvălui presei toate informaţiile. 
    Susan se înfioră. Auzise bine? Brusc, ceea ce aflase semăna cu Greg Hale. "Să fi fost posibil?” Dacă Hale ştiuse de planul lui Strathmore de a elibera o versiune modificată a Fortăreţei Digitale, atunci putea aştepta până ce întreaga lume ar fi folosit-o ca să-şi arunce apoi bomba – însoţită şi de dovezi clare! 
    Susan îşi imagină titlurile din ziare:  
    "CRIPTOGRAFUL GREG HALE DEZVĂLUIE 
    UN PLAN SECRET AMERICAN DE A CONTROLA INFORMAŢIILE GLOBALE!” 
    Să fi fost un nou Skipjack? Dezvăluirea, pentru a doua oară, a unei şmecherii NSA l-ar fi transformat peste noapte pe Hale într-un erou cum el nu visase niciodată. Totodată, ar fi scufundat NSA pentru veşnicie. Susan se pomeni întrebându-se dacă nu cumva individul spunea adevărul. "Nu!”, îşi zise ea. "Bineînţeles că nu!” 
    Hale continuă să-şi pledeze cauza: 
    - Ţi-am anulat programul-spion pentru că am crezut că mă urmăreşti pe mine! 
    Credeam că bănuieşti că Strathmore e spionat! Nu voiam să afli sursa scurgeriişi să dai peste mine! 
    "Plauzibil, dar improbabil.” 
    - Şi-atunci, de ce l-ai omorât pe Chartrukian? ripostă Susan. 
    - N-am făcut-o! urlă Hale pe deasupra zgomotelor. Strathmore a fost cel care l-a împins! Am văzut totul de jos! Chartrukian era pe punctul de a chema securitatea şi de a ruina planurile lui Strathmore de a crea o poartă secretă! 
    "Hale e bun”, îşi zise ea. "Are o explicaţie pentru orice.” 
    - Dă-mi drumul! o imploră Hale. N-am făcut nimic! 
    - N-ai făcut nimic? ţipă Susan, întrebându-se de ce îi lua lui Strathmore atât de mult timp să revină. Tu şi Tankado ţineaţi NSA ostatică. Cel puţin până în momentul în care l-ai trădat. Spune-mi, îl presă ea, Tankado chiar a murit de atac de cord sau ţi-ai pus vreun amic să-l elimine? 
    - Eşti atât de oarbă! urlă Hale. Nu vezi că n-am nici un amestec? Dezleagă-mă! Înainte ca securitatea să ajungă aici! 
    - Securitatea nu vine, răspunse ea sec. 
    Hale se albi: 
    - Ce? 
    - Strathmore s-a prefăcut că îi sună. 
    Hale căscă ochii mari. Părea pe moment paralizat. După aceea începu să se zbată cu disperare: 
    - Strathmore mă va ucide! Ştiu că o va face! Cunosc prea multe! 
    - Fii calm, Greg. 
    Hale ţipă exact când sirena vui: 
    - Dar sunt nevinovat! 
    - Minţi! Şi am dovezi! Susan porni să înconjoare inelul de terminale. Îţi aminteşti programul-spion pe care l-ai oprit? întrebă ea, ajungând la propriul computer. L-am trimis din nou! Vrei să vedem dacă s-a întors? 
    Pe ecranul computerului, un icon care clipea o avertiza că programul se înapoiase. Susan deschise mesajul. "Datele astea vor pecetlui soarta lui Hale”, îşi zise ea. "Hale este North Dakota.” Fereastra cu date se deschise. "Hale este...” 
     Susan se opri. Copoiul se materializase, lăsând-o fără grai. Trebuia să fie o greşeală. Copoiul dăduse peste altcineva – o persoană neverosimilă. 
    Se aşeză mai bine şi reciti datele de pe ecran. Erau aceleaşi informaţii pe care Strathmore spusese că le primise când trimisese el programul! Susan îşi imaginase că Strathmore comisese o greşeală, dar la ea însăşi nu mai avea ce să zică, pentru că îşi configurase perfect copoiul. 
    Şi totuşi, informaţia de pe ecran era de neconceput: 
    "NDAKOTA= ET@DOSHISHA.EDU” 
    - ET? rosti Susan cu voce tare, nevenindu-i să creadă ochilor. Ensei Tankado este North Dakota? 
    Era de necrezut. Dacă datele erau corecte, atunci Tankado şi partenerul lui erau una şi aceeaşi persoană. Brusc, Susan nu mai putu gândi. Şi-ar fi dorit casirenele să înceteze alarma. "De ce dracu’ nu opreşte Strathmore blestemăţia asta?” 
    Hale se zvârcoli pe podea, chinuindu-se să o zărească pe Susan. 
    - Ce zice? Spune-mi! 
    Susan îl ignoră şi pe el, şi haosul din jurul ei. "Ensei Tankado este North Dakota...” 
    Rearanjă piesele din puzzle, încercând să le potrivească. Dacă Tankado era North Dakota, atunci îşi trimitea sieşi mesaje... ceea ce însemna că North Dakota nu exista. Partenerul lui Tankado era o farsă.
     "North Dakota e o fantomă”, îşi zise ea. "Doar fum şi oglinzi.”
    Complotul era genial. În aparenţă, Strathmore urmărise doar o jumătate din terenul de tenis. Deoarece mingea continua să se întoarcă, el presupusese că există cineva de cealaltă parte a fileului. Însă Tankado jucase tenis cu peretele. Proclamase virtuţile Fortăreţei Digitale în mesaje pe care şi le trimisese lui însuşi. Scrisese scrisori, le expediase unui intermediar anonim, iar câteva ore mai târziu intermediarul i le trimisese mai departe tot lui. 
    Acum totul devenise limpede. Tankado dorise ca Strathmore să îl spioneze... dorise ca el să-i citească mesajele. Ensei Tankado crease o poliţă de asigurare imaginară fără a fi nevoit să se încreadă în altcineva pentru cheia lui de acces. Bineînţeles că, pentru a autentifica farsa, folosise un cont secret... suficient de secret cât să îndepărteze orice suspiciuni că întreaga poveste era un bluf. Tankado era propriul lui partener. North Dakota nu exista. Ensei Tankado era regizorul unui spectacol cuun singur protagonist. 
    "Un spectacol cu un singur protagonist.” 
     Un gând îngrozitor îi veni în minte.
    "Tankado şi-ar fi putut folosi corespondenţafalsă pentru a-l convinge pe Strathmore de aproape orice."
    Îşi aminti prima ei reacţie când comandantul îi povestise despre algoritmul impenetrabil. Atunci jurase că aşa ceva era imposibil. Potenţialul extrem de periculos al întregii situaţii îi dădu fiori de groază. Ce dovezi aveau ei că Tankado crease cu adevărat Fortăreaţa Digitală? Doar o mulţime de presupuneri din mesajele lui electronice. Şi, bineînţeles... TRANSLTR. Computerul era blocat într-o buclă nesfârşită de aproape douăzeci de ore. Iar Susan ştia prea bine că existau şi alte programe care puteau ţine computerul ocupat atâta vreme, programe mult mai uşor de creat decât un algoritm impenetrabil.
    Viruşi. 
    Un fior de gheaţă îi cuprinse trupul. 
    "Dar cum putea pătrunde un virus în TRANSLTR?” 
    Phil Chartrukian îi oferi răspunsul cu o voce din mormânt: 
    "Strathmore a scurtcircuitat Mănuşa!” 
    Susan înţelese adevărul ca într-o revelaţie maladivă. Strathmore descărcase fişierul cu Fortăreaţa Digitală şi încercase să îl introducă în TRANSLTR pentru a-l sparge. Numai că Mănuşa rejectase fişierul, pentru că acesta conţinea şiruri mutante periculoase. În mod normal, Strathmore ar fi trebuit să fie îngrijorat, numai că el văzuse mesajele lui Tankado – "Şirurile mutante sunt cheia!” Convins că Fortăreaţa Digitală nu era periculoasă, Strathmore şuntase filtrele de protecţie şi trimisese fişierul în TRANSLTR. 
    Susan abia dacă mai putea scoate vreo vorbă: 
    - Nu există nicio Fortăreaţă Digitală, îngăimă ea în vuietul sirenelor. 
    Se sprijini încet, sfârşită, de computerul ei. Tankado ieşise la pescuit de fraieri... şi NSA muşcase momeala. 
    În acea clipă, de undeva, de sus, se auzi un urlet prelung de mânie. Era Strathmore.

                                                             Capitolul 86.

                                 Când Susan ajunse gâfâind la uşă, îl văzu pe Trevor Strathmore stând prăbuşit la birou, cu capul plecat. Ţeasta îi lucea de sudoare în lumina emisă de ecran. Vuietele sirenelor se auzeau cu aceeaşi intensitate. 
    Susan se repezi la birou: 
    - Comandante? 
    Strathmore nu se mişcă. 
    - Comandante! Trebuie să închidem TRANSLTR! Avem un... 
    - El ne are pe noi, rosti Strathmore, fără a-şi înălţa privirea. Tankado ne-a prostit pe toţi... 
    Susan înţelese, după tonul vocii, că aflase deja vestea. Toate bălmăjelile lui Tankado despre algoritmul impenetrabil... licitarea cheii de acces – totul fusese o farsă, o şaradă. Tankado păcălise NSA să-i spioneze contul de e-mail, îi făcuse să creadă că are un partener şi îi păcălise să descarce un fişier extrem de periculos. 
    - Şirurile mutante..., îngăimă Strathmore. 
    - Ştiu. 
    Comandantul înălţa încet privirea. 
    - Fişierul pe care l-am descărcat de pe Internet... era un... 
    Susan încercă să rămână calmă. Jocul luase o întorsătură cu totul nouă. Nu existase niciodată un algoritm impenetrabil – niciodată nu existase o Fortăreaţă Digitală. Fişierul postat de Tankado pe Internet era un virus criptat, probabil sigilat cu un algoritm generic, de masă, suficient de puternic ca să nu distrugă pe nimeni – cu excepţia NSA. TRANSLTR spărsese sigiliul protector şi eliberase virusul. 
    - Şirurile mutante, cârâi comandantul. Tankado zicea că erau parte din algoritm. 
    Şi se prăbuşi la loc pe birou. 
    Susan înţelegea durerea comandantului. Fusese complet absorbit de poveste. Tankado nu intenţionase niciodată să lase vreo companie producătoare de computere să-i cumpere algoritmul. Nu exista nici un algoritm. Întreaga poveste era o şaradă. Fortăreaţa Digitală era o fantomă, o farsă, o momeală creată pentru a ademeni NSA. În spatele fiecărei mişcări efectuate de Strathmore se găsise Tankado, manevrând sforile ca un păpuşar. 
    - Am şuntat Mănuşa, gemu comandantul. 
    - Nu ştiaţi. 
    Strathmore bătu cu pumnul în birou. 
    - Ar fi trebuit să ştiu! Numele lui de cod, la naiba! NDAKOTA! Uită-te la el! 
    - Ce vreţi să spuneţi? 
    - Râde de noi! E o anagramă nenorocită! 
    Susan chibzui o clipă. "NDAKOTA e o anagramă?” Luă literele şi le rearanjă în minte. "Ndakota... Kado-tan... Oktadan... Tandoka...” Genunchii i se înmuiară. Strathmore avea dreptate. Era limpede ca lumina zilei. Cum de nu văzuseră? North Dakota nu era deloc o referire la statul nord-american – era blestematul de Tankado care punea sare pe rană! El trimisese NSA chiar şi un avertisment, un indiciu zdrobitor că el era NDAKOTA. Literele formau numele lui, TANKADO.
    Numai că, exact aşa cum plănuise el, cei mai buni spărgători de coduri din lume nu văzuseră. 
    - Tankado şi-a bătut joc de noi, zise Strathmore. 
    - Trebuie să închideţi TRANSLTR, declară Susan. 
    Strathmore se holbă prosteşte la perete. 
    - Comandante! Opriţi-l! Dumnezeu ştie ce se petrece acolo înăuntru! 
    - Am încercat, şopti el cu cea mai moale voce pe care o auzise ea vreodată. 
    - Cum adică aţi încercat? 
    Strathmore îşi întoarse monitorul spre ea. Acesta îşi diminuase luminozitatea până la o nuanţă ciudată, maronie. În josul lui, căsuţa de dialog arăta tentative numeroase de închidere a TRANSLTR. Toate erau urmate de acelaşi răspuns: 
    SORRY. UNABLE TO ABORT. 
    SORRY. UNABLE TO ABORT. 
    SORRY. UNABLE TO ABORT. 
    ("SCUZE. OPRIRE IMPOSIBILĂ.”) 
    Pe Susan o trecură fiorii. "Oprire imposibilă? Dar de ce?” Se temea că ştia deja răspunsul. "Deci asta este răzbunarea lui Tankado? Distrugerea TRANSLTR!” Ensei Tankado îşi dorise ani de zile ca lumea să afle de TRANSLTR, dar nimeni nu îl crezuse. Aşa că se hotărâse să distrugă el însuşi bestia. Luptase până la moarte pentru ceea ce crezuse – dreptul individului la intimitate.
    Jos, sirenele continuau să se vaite. 
    - Trebuie să închidem toate sursele de energie, rosti Susan cu hotărâre. Acum! 
    Ştia că, dacă se grăbeau, puteau salva imensa maşinărie. Toate computerele din lume – de la PC-urile pentru jocuri, la sistemele NASA de control al sateliţilor – dispuneau de un dispozitiv de siguranţă pentru situaţii ca acestea. Nu era o soluţie extraordinară, dar funcţiona întotdeauna. Acţiunea era cunoscută sub numele de "tragerea ştecherului”. 
    Închizând sursele de curent din Crypto, puteau forţa TRANSLTR să se oprească singur. Puteau înlătura virusul mai târziu. Era o chestiune simplă de reformatare a discurilor TRANSLTR. Reformatarea avea să şteargă complet memoria computerului – datele, programele, virusul, totul. În cele mai multe cazuri, reformatarea ducea la pierderea a mii de fişiere, uneori a ani întregi de muncă. Însă TRANSLTR era diferit – putea fi reformatat practic fără pierderi. Maşinile de procesare paralelă erau proiectate să gândească, nu să ţină minte. În TRANSLTR nu se stoca de fapt nimic. După ce spărgea un cod, computerul trimitea rezultatele în baza principală de date NSA pentru a... 
    Susan încremeni. Într-o fracţiune de secundă înţelese şi îşi duse băbeşte mâna la gură, înăbuşindu-şi un ţipăt. 
    - Banca de date! 
    Strathmore privea pierdut în întuneric. Părea că-şi dăduse şi el seama de asta: 
    - Da, Susan. Banca de date... 
    Susan clătină absentă din cap. "Tankado a folosit TRANSLTR ca să planteze un virus în baza noastră principală de date.” 
    Strathmore abia reuşi să îi facă semn spre monitor. Susan îşi întoarse privirea spre ecranul din faţa ei şi se uită sub căsuţa de dialog. De-a latul ecranului, la marginea lui de jos, se putea citi: 
    "POVESTIŢI LUMII DESPRE TRANSLTR 
    DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM...” 
    Brusc, i se făcu frig. NSA deţinea cele mai secrete date şi informaţii ale întregii naţiuni: protocoale militare de comunicaţii, coduri de confirmare SIGINT, identităţile spionilor străini, planuri de arme sofisticate, documente digitizate, acorduri comerciale – şi lista continua. 
    - Tankado n-ar fi îndrăznit! declară Susan. Distrugerea informaţiilor secrete ale unei ţări!... 
    Nu-i venea să creadă că Ensei Tankado îndrăznise să atace banca de date NSA. 
    Se holbă la mesaj. 
    "DOAR ADEVĂRUL VĂ MAI POATE MÂNTUI ACUM...” 
    - Adevărul? se miră ea. Adevărul despre ce? 
    Strathmore respira cu greutate: 
    - TRANSLTR, răspunse el cu voce spartă. Adevărul despre TRANSLTR. 
    Susan dădu din cap. Era logic. Tankado forţa NSA să dezvăluie lumii adevărul despre TRANSLTR. Deci era vorba de şantaj. Lăsa NSA să aleagă – povestea lumii despre TRANSLTR sau pierdea propria bază de date. Privi uluită textul din faţa ochilor. Pe marginea de jos a ecranului clipea ameninţător o singură linie: 
     "INTRODUCEŢI CHEIA DE ACCES” 
     Privind literele care pulsau, Susan înţelese – virusul, cheia de acces, inelul lui Tankado, ingeniosul complot şantajist. Cheia de acces n-avea nimic de a face cu descifrarea unui algoritm; era un antidot. Cheia de acces oprea virusul. Susan citise multe despre astfel de viruşi – programe software letale, care includeau şi tratamentul, o cheie secretă ce putea fi folosita la dezactivarea lor. "Tankado n-a intenţionat niciodată să distrugă baza de date NSA – el a vrut doar să ieşim în public cu TRANSLTR! După aceea ne-ar fi dat cheia de acces, astfel încât să oprim virusul!” 
    Acum era limpede că planul lui Tankado dăduse greş pe toată linia. Nu plănuise să moară. Intenţionase să stea într-un bar spaniol şi să asculte pe CNN conferinţa de presă în care se vorbea despre cel mai secret computer spărgător de coduri al Americii. După aceea, probabil, urma să-l sune pe Strathmore, să-i citească parola de acces de pe inel şi să salveze baza de date înultima clipă. După un hohot imens de râs, ar fi dispărut în neant, un erou EFF. 
    Susan bătu cu pumnul în birou: 
    - Avem nevoie de acel inel! Este singura cheie de acces! 
    Acum înţelegea – nu exista nici un North Dakota, nici o a doua cheie de acces. Şi chiar dacă NSA dezvăluia adevărul despre TRANSLTR, Tankado nu se mai găsea prin preajmă ca să salveze situaţia.
    Strathmore tăcea.
    Situaţia era mai gravă decât îşi imaginase ea vreodată. Iar lucrul cel mai şocant era acela că Tankado permisese să se ajungă până aici. Evident, ştiuse ce urmasă se întâmple dacă NSA nu punea mâna pe inel – şi totuşi, în ultimele lui clipede viaţă, dăruise inelul. Încercase în mod deliberat să ţină acel inel departe de ei. Dacă însă privea lucrurile din altă perspectivă, Susan înţelegea că nu se putea aştepta la altceva de la Tankado – ce să fi făcut, să salveze inelul pentru ei, când era convins că NSA îl omorâse?
    Cu toate astea, nu putea crede că Tankado ar fi permis să se întâmple aşa ceva. 
    Era un pacifist. Nu intenţionase să susţină haosul şi distrugerea. Nu voise decât să echilibreze balanţa. El avea ce avea cu TRANSLTR. Avea ce avea cu dreptul fiecăruia la secrete personale. Voia ca întreaga lume să afle că NSA ascultă pe oricine. Ştergerea bazei de date NSA reprezenta un act de agresiune pe care, în mintea lui Susan cel puţin, Ensei Tankado nu l-ar fi putut comite. 
    Sirenele o aduseră înapoi, la realitate. Îl privi pe comandantul brusc îmbătrânit şi îşi dădu seama la ce se gândeşte el. Nu numai că planurile de a planta o poartă secretă în Fortăreaţa Digitală se duseseră naibii, dar neglijenţa lui adusese NSA foarte aproape de ceea ce putea deveni cel mai mare dezastru de securitate din istoria SUA. 
    - Comandante, nu e vina dumneavoastră! insistă ea pe deasupra vuietului sirenelor. Dacă Tankado n-ar fi murit, am fi avut o poziţie de negociere – am fi avut o alternativă!
    Însă comandantul Strathmore nu auzea nimic. Viaţa lui se terminase. Îşi petrecuse treizeci de ani slujindu-şi ţara. Acesta ar fi trebuit să fie momentul lui de glorie, o adevărată piece de resistance – o poartă secretă într-un standard mondial de criptare. În loc de asta, trimisese un virus în baza de date a Agenţiei Naţionale de Securitate. Nu exista cale de a-l opri – nu fără întreruperea întregii energii de alimentare şi, prin asta, fără ştergerea tuturor miliardelor de biţi de informaţie stocate acolo. Doar inelul îi mai putea salva, iar dacă David nu găsise inelul până acum... 
    - Trebuie să închid TRANSLTR! rosti Susan, preluând controlul. Mă duc în subsol să închid manual întrerupătorul. 
    Strathmore se întoarse încet cu faţa spre ea. Era un om terminat. 
    - O s-o fac eu, anunţă el cu aceeaşi voce spartă. 
    Se ridică şi se împiedică atunci când încercă să se depărteze de birou. 
    Susan îl aşeză la loc în scaun. 
    - Nu, îl opri ea. Eu mă duc. 
    Tonul ei nu lăsa loc de împotrivire. 
    Strathmore îşi duse palmele la faţă. 
    - Bine. Etajul cel mai de jos. Lângă pompele de freon. 
    Susan se răsuci pe călcâie şi porni spre uşă. La jumătatea distanţei se întoarse şi privi înapoi. 
    - Comandante, strigă ea. Povestea asta nu s-a terminat. Încă nu suntem învinşi. Putem salva banca de date dacă David găseşte inelul la timp! 
    Strathmore nu scoase o vorbă.
    - Sunaţi-i pe cei de la baza de date! comandă Susan. Avertizaţi-i despre virus! Sunteţi directorul adjunct al NSA. Sunteţi un supravieţuitor! 
    Ca într-un film derulat cu încetinitorul, Strathmore îşi ridică privirea. Dădu în mod tragic din cap, ca un om care lua decizia supremă a vieţii lui. 
    Hotărâtă, Susan se făcu nevăzută în beznă.

                                                              Capitolul 87.

                            Motoreta Vespa intră pe banda de viteză mică a autostrăzii De Huelva. Chiar dacă zorii abia stăteau să mijească, traficul era intens, datorită tinerilor care seîntorceau de la petrecerile nocturne. O dubiţă cu adolescenţi zbură pe lângă Becker, claxonând cu putere. Aici, pe autostradă, Vespa părea o jucărie. 
    La o jumătate de kilometru în spate, un taxi şifonat ca vai de el se năpusti pe autostradă într-o jerbă de scântei. Accelerând, taxiul lovi un Peugeot 504, pe care îl expedie pe spaţiul cu iarbă din mijloc. 
    Becker trecu de un marcaj pe care scria 
    "SEVILLA CENTRO – 2 KM.” 
    Ştia că avea o şansă, dacă putea ajunge în centru. Vitezometrul arăta 60 de kilometri la oră. "Două minute până la ieşire.” Ştia că n-are atâta timp la dispoziţie. Taxiul prindea viteză undeva în spatele lui. Privi luminile destul de apropiate ale centrului Sevillei şi se rugă să ajungă viu la ele. 
    La jumătatea distanţei spre artera de ieşire, se auzi ameninţător un zgomot de metal scrâşnind chiar în spatele lui. Becker se aruncă pe motoretă, rotind maneta de acceleraţie cât de tare putu. Se auzi un zgomot amortizat de foc de armă, dar glonţul trecu zburând pe lângă el. Becker o tăie la stânga, strecurându-se printre benzi în speranţa că aşa va mai câştiga ceva timp. Niciun rezultat. Rampa de ieşire continua să se afle la trei sute de metri distanţă, în schimb taxiul scrâşnea la doar câteva lungimi de maşină în spate. Becker înţelese că în câteva secunde avea să fie împuşcat sau călcat de roţi. Se uită înainte pentru o posibilă scăpare, dar autostrada era mărginită pe ambele părţi de pante abrupte cu pietriş. Se auzi un nou foc de armă. Becker luă o decizie.Se aplecă brusc spre dreapta, într-un scrâşnet de cauciuc şi scântei, şi ieşi derapând de pe drum. Cauciucurile motoretei atinseră baza peretelui de piatră. Becker se aşeză mai bine ca să nu-şi piardă echilibrul, în vreme ce Vespa aruncă în spate un nor de pietriş şi începu urcuşul spre capătul pantei. Roţile se învârteau ca nebunele, înfigându-se în solul înşelător. Motorul gemea patetic încercând să ducă sarcina la bun sfârşit. Becker apăsă maneta şi mai tare, sperând ca aceasta să nu crape. Nu îndrăznea să privească în spate, convins căîn orice moment taxiul s-ar fi putut opri şi dinspre el ar fi putut ţâşni o ploaie de gloanţe. 
    Gloanţele nu se auziră. 
    Motoreta ţâşni peste creasta dealului. Becker văzu limanul izbăvirii – centrul oraşului. Luminile se întindeau înaintea lui ca un cer plin de stele. Becker îşi croi drum printre nişte arbuşti şi peste bordură. Motoreta prinse dintr-o dată viteză. Avenue Luis Montoto părea că goneşte sub cauciucuri. Stadionul de fotbal dispăru în viteză în stânga. Scăpase.
    În acea clipă Becker auzi scrâşnetul familiar al metalului pe asfalt. Privi drept înainte. Taxiul gonea pe rampa de ieşire la o sută de metri în faţa lui. Maşina coti pe Luis Montoto şi acceleră drept spre el. 
    Probabil că ar fi trebuit să simtă panica, dar nu simţea nimic. Ştia exact încotrose îndreaptă. Coti la stânga pe Menendez Pelayo şi apăsă maneta de acceleraţie. 
    Motoreta trecu în goană pe lângă un parc mic şi apucă pe Mateus Gago – strada îngustă cu sens unic care ducea către poarta Barrio Santa Cruz. 
    "Încă puţin”, îşi zise el. 
    Taxiul îl urma, vuind din ce în ce mai aproape. Luă urma lui Becker prin poarta Santa Cruz, zdrobindu-şi oglinda laterală de pereţii înguşti ai porţii. Becker ştiacă învinsese. Santa Cruz era cea mai veche parte a Sevillei. Între clădiri nu existau străzi, ci doar labirinturi de alei pietonale construite în vremea romanilor. Aleileerau atât de înguste, încât pe ele circulau doar pietoni şi din când în când motociclişti. Becker rătăcise o dată ore întregi pe acele străduţe. 
     Accelerând pe ultima porţiune a străzii Mateus Gago, zări catedrala gotică, clădire construită în secolul al unsprezecelea, înălţându-se ca un munte chiar în faţa lui. Chiar lângă ea, turnul Giralda se înălţa la 140 de metri deasupra oraşului. Acesta era cartierul Santa Cruz, căminul celei de-a doua catedrale din lume ca mărime şi al celor mai vechi şi pioase familii catolice din Sevilla. 
    Becker traversă în goană piaţeta din piatră. Se auzi un singur foc de armă, dar acesta veni prea târziu. Becker şi motoreta lui dispărură printr-un pasaj minuscul – Callita de la Virgen.

                                                   Capitolul 88.

                             Farul motoretei arunca umbre ascuţite pe zidurile aleilor înguste. Manevrele lui Becker de a schimba vitezele scoteau adevărate vuiete printre clădirile spoite în alb, trezind locuitorii din Santa Cruz foarte devreme în această dimineaţă de duminică. 
    Trecuseră mai puţin de treizeci de minute de la evadarea lui din spaţiul aeroportului. De atunci o ţinuse într-o goană, cu mintea bântuită de nenumărate întrebări: "Cine încearcă să mă ucidă? Ce e aşa de nemaipomenit la inelul ăsta? Unde e avionul NSA?” Prin minte îi trecu imaginea lui Megan moartă în separeul toaletei şi simţi că i se face iarăşi rău. 
    Becker sperase s-o taie drept peste barrio şi să iasă de cealaltă parte, însă Santa Cruzera un hăţiş uluitor de potecuţe. Era plin de alei înfundate şi intrânduri moarte. Becker se dezorientă rapid. Se uită după turnul Giraldei pentru a se orienta, dar zidurile înconjurătoare erau atât de înalte, încât era incapabil să vadă ceva cu excepţia unui petec de cer chiar deasupra capului. 
    Oare unde era bărbatul cu ochelari? Ştia prea bine că asasinul nu se dăduse bătut. Probabil că îl urmărea pe jos. Becker se lupta să manevreze motoreta pe lângă colţurile înguste ale străduţei. Zgomotul motorului se auzea ca un ecou de-a lungul acesteia.
.............................................