A FOST OARECÂND pe lume un om bătrân care avea trei feciori. Doi din ei erau tare cuminţi şi aşezaţi, dar al treilea era cam şturlubatec. Când îi veni ceasul să moară, bătrânul lăsă cu limbă de moarte copiilor lui să pună mâna pe toate, dar să nu se atingă de o ladă decât numai la nevoie mare. Abia închise el ochii şi gospodaria lui încăpu pe mâini străine.
Atunci cei doi feciori de treaba îşi facură parte din averea moştenită şi s-au dus să-si caute norocul aiurea. Numai cel mai mic ramase lipca acasă. Nu se îndura să se desprindă de la vatra părintească.
Într-o zi, cum cotrobăia prin toate colţurile, dădu de lada cu pricina. Înăuntru găsi o căciulă. O luă, o îndesă în cap şi ieşi să se plimbe. Pe drum întâlni un om şi-i dădu bună ziua.
- Bună ziua, îngăimă acesta, dar nu te văd la faţă.
- Ce, eşti orb, de nu mă vezi?
- Nu sunt orb, dar nu te văd, grăi omul speriat şi se grăbi s-o ia la sănătoasa.
Dar şturlubatecul, minte uşoară cum era, scoase căciula şi vru să-i ardă una. Cum se descoperi la cap, omul îl recunoscu:
- Tu eşti, măi! M-au luat toţi sperieţii. Mi s-a părut că eşti ucigă-l toaca din vale. Da, acum te văd bine, dar adineauri te auzeam şi nu te zăream deloc.
Uşor-Uşurel prinse la minte, îndată înţelese că nu era văzut cu căciula trasă peste urechi.
Nu se mai codi, ci odată îi veni să dea fuga la nemernicul care pusese stăpânire pe gospodaria lor. Dintr-o goana ajunse în curte. Cu căciula în cap intră neluat în seamă de nimeni şi se plimbă peste tot până nimeri în camera tinerei fete, Pirusana. Ea, cum îl simţi, dete ţipete de spaimă, crezând că e cine ştie ce.
- Aoleu şi vai de mine! Om străin în odaia mea!
Auzind-o părinţii şi oamenii din curte, săriră în picioare şi dădură buzna la ea.
- Unde-i omul neînfricat, care a cutezat să calce aici?
- Nu ştiu, răspunse ea, parcă s-a dosit undeva.
Căutară în sus, căutară în jos, întoarseră lucrurile pe dos, dar nimeni şi nimic. Uşor-Uşurel cu cuşma tuflită pe urechi, stătea ghemuit într-un ungher, nu sufla şi nu crâcnea deloc.
Ce şi-au spus ei? Poate i s-a năzărit fetei în somn şi fiecare a plecat din odaie. Dar nu trecu mult şi fata din nou strigă:
- Aoleu şi vai de mine! E cineva în odaia mea!
Când se duc înăuntru, mama sa, tatăl său, se uită la dreapta, se uita la stânga, nimic!
Atunci tatăl, pălit de ciudă, bombăni la fiica-sa:
- Ţi se nălucesc tot felul de vedenii. Să nu-ţi mai aud gura, că-i vai de pielea ta!
Atâta vru şi Uşor-Uşurel. Cum plecară toţi se înveseli de credea ca a lui e lumea. Dar şi fata, hoţomana, îl lua cu binişorul, îl descusu şi-l înduplecă să-i spună cum face el de nu i se vede faţa.
Uşor-Uşurel râse ca un copil şi îi desluşi cum. Atâta aştepta şi fata; se facu că vrea să-i vadă cuşma, i-o smulse şi începu să ţipe din răsputeri, de răsuna casa de ţipetele ei.
Tatăl, scos din fire, apucă ciomagul şi când intră în odaie, văzu că sărmana fată avea dreptate să ţipe. Puseră mâna pe băiat, îi argăsiră pielea să-şi aducă aminte câte zile o trăi. Şi fiindcă îl ştiau cât era de şui, nu au vrut să-şi mai pună mintea cu el, ci l-au lasat să meargă ori încotro.
Uşor-Uşurel, bucuros că se alesese numai cu atâta, se întoarse acasă şi se duse oblu spre ladă. Acolo găsi o pungă. O luă, o îmbaieră la gât şi strecură un gologan în ea. Dar ce sa vadă? Într-o clipă toată punga se umplu de gologani. Fuga la zaraf, gologanii se prefacură într-un galben. Puse galbenul în pungă şi punga se îndoldora de galbeni. Şi tot aşa sporiră galbenii, că tot satul se mira de unde îi scotea.
Tocmai în anul acela nu se facuseră bucate şi era o scumpete că aproape nu mai aveau oamenii cu ce se hrăni. De unde să le vina scăparea, că nimeni nu se gândea la Uşor-Uşurel. Numai Pirusana îşi aminti de el şi de punga lui. Ea îl chemă, îl luă cu binişorul şi el, minte-scurtă, îi spuse cum stă treaba.
Asta voise şi fata; se prefăcu că se uită la pungă, s-o vadă cum este, i-o răpi şi o zbughi cu pungă cu tot.
- Hoţomano, să nu-mi mai zici pe nume, dacă nu ţi-o iau înapoi, îi strigă el, izbindu-se cu pumnul în piept.
Se înapoie acasă, merse de-a dreptul la ladă şi mai găsi acolo o trâmbiţă. Prinse să sufle din ea şi nu apucă a suna o data: tu-tu-tu! că pe loc se pomeni cu o oaste întreagă.
Hai cu ea la curte. Cu toţii încremeniră când văzură oaste multă înglodită; oastea ţării nu era nimica pe lângă oastea lui Uşor-Uşurel, care foia câtă frunză şi iarbă, fiindcă el cânta mereu zorind din trâmbiţă.
Tot Pirusana scăpă pe tatăl ei de pacoste. Se duse la Uşor-Uşurel, care, cum o zări, prinse a râde cu goarna în mână:
- Nici naiba nu vă mai poate scăpa cu viaţă.
- Şi dacă aşa ne-o fi sfârşitul, ce o sa fie? Pesemne aşa ne-a fost scris. Vreau numai să te întreb, zise fata, de unde scoţi duiumul de armie?
- De unde? Iată cum! Tu-tu-tu-tu! şi am câtă oaste vreau. Şi când nu mai am nevoie de ea, suflu din goarnă pe dos şi mi-o aduc toată înapoi.
- Dă-mi-o şi mie să suflu o dată, îl rugă fata.
- Ia, dar fiecare trâmbiţare o plăteşti cu o sărutare.
Apoi ea trâmbiţă o dată tare din coada trâmbiţei şi adună toată oastea.
Şi cu trâmbiţa în mână dispăru.
Din nou se bătu fluieră-vânt cu pumnul în piept şi-i zise
- Hoţomano, să nu-mi mai zici pe nume, dacă nu ţi-oi lua-o înapoi.
Ce să facă acum? Şi-a pus nădejdea în tălpile lui şi a întins-o spre pădure, în voia întâmplării. Acolo zări un smochin, şi cum era flămând şi supărat, hai să-şi scoată focul pe smochin. Rupse două smochine şi nu apucă să le înghită bine, că-i răsăriră două coarne mai mari ca la bou.
- Mare! Mare! Sunt pedepsit, fiindcă până acum am fost mai dobitoc ca un bou!
Şi în halul ăsta nu mai vru să iasă din desiş, că aşa încornorat, numai de văzul lumii nu mai era. Dar, cum păşi mai încolo, iată un alt smochin.
"Ce s-a făcut, s-a făcut, socoti el. Am să gust şi din smochinul ăsta, iar dacă e să-mi iasă, să-mi iasă şi patru sute de coarne. Doar n-am să mor de foame!"
Dar cum înghiţi o smochină îi cazu un corn, mai înghţti una şi-i căzu şi celălalt. Culese într-o basma smochine cornute şi în alta smochine ciute. Porni apoi spre cetate, îmbrăcat ca un negustor, spre a nu fi recunoscut, şi începu a striga:
- Hai la smochine!
Când trecu pe la curte, ieşi Pirusana, se grăbi să cumpere şi, sărmana, nu le înghiţi bine, că-i şi crescură două corniţe. Începu a se căina şi a se văita, de-ţi venea să-i plângi de milă.
Chemă tatăl vraci vestiţi, şi nici unul nu-i da de leac. Uşor-Uşurel, ca să nu fie dat de gol, se înţolise cu alte veşminte şi striga prin cetate:
- Vraciul vestit, vraciul vestit!
Iute l-au chemat în casă să vindece fata. Toţi ceilalţi, cum îl vazura pe netotul asta, începură a se ţine de pântece de prea mult râs:
- Nu putem noi, ziceau ei, oameni învăţaţi şi umblaţi, şi va putea tontul ăsta să afle leacul fetei?
Dar Uşor-Uşurel, cum auzi ocara, zise:
- O vindec numai dacă mi-o daţi de nevastă şi îngaduinţa să le trag o mamă de bătaie la toţi zodierii de pe aici.
- Bine, răspunse tatăl, dar dacă nu o scapi pe fata mea, îţi vom da noi ţie o mamă de bătaie.
- Aşa să fie! încheiară meşterii vindecători, care nu ştiau ce îi aşteapta.
Scoate Uşor-Uşurel două smochine, le dă fetei să le înghită şi dintr-o dată ia coarnele de unde nu-s. Şi năzdrăvan cum era, le-a dat o mamă de bătaie la toţi vracii, pe rând. Apoi se căsători Uşor-Uşurel cu Pirusana şi făcură o nuntă care a rămas de pomină de la un capăt la celălalt al lumii.
Am fost şi eu ca nuntaş la sărbătoarea lor şi la plecare nimic alta nu cerui decât smochine de cele cornute, ca să le dau copiilor neascultători. Dar cum toţi copiii mei sunt tare cumsecade, le-am dat juncanilor să le rumege şi le crescură coarnele şi mai mari şi mai îmbelşugate şi aşa frumos se isprăviră toate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu