miercuri, 31 ianuarie 2024

Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle, Suart Turton

 .......................................................
7.

           Îmi plimb ochii leneşi prin colibă în căutare de droguri.
    Mi-am îndeplinit comisionul faţă de familia Hardcastle – noile lor portrete atârnă în galeria lungă. Nu sunt invitat la petrecere şi nu sunt aşteptat la conac, ceea ce înseamnă că pot petrece toată dimineaţa pe această saltea. Lumea se învârte în jurul meu precum se învârte apa în jurul unei guri de scurgere.
   Privirea mea rătăceşte asupra bonetei şi şorţului lui Madeline, care atârnă pe un scaun.
   Îmi revin imediat, ca şi când aş fi primit o palmă, deoarece uniforma invocă chipul, vocea şi atingerea Annei. Simt pericolul în care ne aflăm.
   Mă agăţ de această amintire şi reuşesc să înlătur personalitatea lui Gold.
   Sunt atât de copleşit de speranţele şi fricile lui, dar şi de dorinţele şi de pasiunile lui, încât Aiden Bishop mi s-a părut un vis în lumina dimineţii.
   Am crezut că nu sunt mai mult de-atât.
   Când mă aşez pe marginea saltelei, lovesc cu picioarele o grămadă de fiole goale de laudanum, care se rostogolesc pe podea ca nişte şoareci care o iau la fugă. Le înlătur cu piciorul şi mă apropii de şemineu, unde o singură flacără mângâie jăraticul şi care creşte când adaug iască şi nişte lemne din grămadă. Piese de şah stau înşirate pe poliţă; fiecare este sculptată de mână, câteva sunt vopsite sau, mai bine zis, împroşcate cu culoare. Acestea sunt terminate doar pe jumătate, iar lângă ele se află cuţitaşul pe care îl foloseşte Gold la sculptatul lor. Acestea sunt piesele de şah pe care Anna le poartă la ea toată ziua, iar lama se potriveşte perfect cu tăieturile pe care le-am văzut ieri pe braţele lui Gold.
   Soarta îmi oferă din nou indicii.
   Madeline îşi strânge hainele, care sunt împrăştiate pe jos. O asemenea dezordine vorbeşte despre o pasiune nestăpânită, deşi ea pare acum cuprinsă doar de ruşine. Se îmbracă cu spatele la mine şi cu ochii fixaţi la peretele din faţă. Privirea lui Gold nu este atât de nevinovată, căci se desfată la vederea pielii albe şi a părului care se revarsă pe spatele ei.
   - Ai o oglindă? întreabă ea, cu un uşor accent franţuzesc, în timp ce se îmbracă.
   - Nu, răspund eu, bucurându-mă să simt căldura focului pe pielea goală.
   - Cred că arăt îngrozitor, zice ea, absentă.
   Un gentilom ar fi negat din politeţe, dar Gold nu este gentilom, iar Madeline nu este Grace Davies. Nu am văzut-o niciodată fără pudră şi machiaj şi sunt surprins de cât de bolnăvicioasă pare. Este foarte trasă la faţă, pielea îi este galbenă şi ciupită de vărsat, iar ochii sunt obosiţi şi roşii.
   Se furişează de-a lungul peretelui opus ca să se ţină cât mai departe de mine şi deschide uşa să plece, lăsând să pătrundă înăuntru aerul rece, care alungă căldura din încăpere. Este devreme, mai sunt câteva ore până la răsăritul soarelui, iar ceaţa acoperă pământul. Blackheath este încadrat de copaci şi cufundat în întuneric. Din unghiul din care văd conacul, coliba în care sunt trebuie să se afle undeva lângă cimitirul familiei.
   O privesc pe Madeline cum străbate în grabă cărăruia ce duce spre casă.
   Poartă un şal înfăşurat strâns în jurul umerilor. Dacă evenimentele şi-ar fi urmat cursul firesc, eu aş fi fost cel care ar fi rătăcit, poticnindu-se prin întuneric. Cu mintea smintită din cauza torturii lacheului, mi-aş fi tăiat carnea cu lama cuţitului de sculptat, înainte să urc scările conacului şi să bat cu putere la uşa lui Dance, avertizându-l cu ţipete de om nebun. Văzând că Daniel m-a trădat în confruntarea din cimitir, am evitat această soartă. Am rescris cursul acestei zile.
   Acum, trebuie să mă asigur că va avea un final fericit.
   După ce închid uşa în urma lui Madeline, aprind o lampă cu petrol şi cuget la următorul pas pe care îl voi face în timp ce întunericul se furişează prin unghere. Ideile încep să încolţească în mintea mea, ca un monstru pe jumătate conturat ce aşteaptă să fie scos la lumină. Mă gândesc că, atunci când m-am trezit în prima dimineaţă ca Bell, îmi făceam griji de prea puţine amintiri. Acum trebuie să înfrunt un adevărat tăvălug. Mintea mea este asemenea unui cufăr burduşit care trebuie golit, însă pentru Gold lumea are noimă doar pe pânză. Prin urmare, acolo trebuie să găsesc răspunsul pe care îl caut. Dacă am învăţat ceva de la Rashton şi Ravencourt, a fost să preţuiesc talentele cu care sunt înzestrate gazdele mele în loc să mă plâng de ale lor defecte.
   Iau lampa cu petrol şi mă îndrept spre studioul care se află în spatele colibei, cu scopul de a căuta nişte vopsea. Pânzele sunt sprijinite grămadă de perete, iar tablourile sunt pe jumătate terminate sau tăiate în timpul acceselor de furie. Sticle cu vin au fost răsturnate, vărsându-se pe podea peste sute de schiţe în creion, mototolite şi aruncate cât colo. Terebentina se prelinge pe perete, mânjind un tablou ce înfăţişează un peisaj pe care Gold pare să-l fi început cu avânt şi pe care l-a abandonat într-un acces de furie.
   Puse unele peste altele în mijlocul dezordinii, ca un rug ce aşteaptă să fie aprins, sunt zeci de portrete de familie vechi, ale căror rame din lemn mâncate de viermi au fost smulse şi puse deoparte. Aproape toate portretele au fost distruse de terebentină, deşi câteva bucăţi de trupuri palide au reuşit să supravieţuiască epurării.
    Evelyn mi-a spus că Gold fusese angajat ca să retuşeze operele de artă de la Blackheath. Se pare că nu a fost prea impresionat de ceea ce a găsit.
   În timp ce privesc grămada de tablouri, îmi vine o idee.
   Scotocesc printre rafturi, iau o bucată de cărbune şi mă întorc în camera din faţă. Aşez lampa pe jos. Deoarece nu am o pânză la îndemână, îmi adun gândurile în timp ce mă concentrez la perete şi mă apuc de lucru în interiorul ochiului de lumină jucăuşă pe care o aruncă lampa. Ideile îmi vin de-a valma şi, în câteva minute, consum bucata de cărbune până când aceasta ajunge un ciot. Mă duc pe întuneric să caut alta.
   Pornesc în jos, de la un coronament de nume îngrămădite aproape de tavan şi schiţez cu fervoare trunchiul care conţine acţiunile fiecărei persoane din timpul zilei. Rădăcinile se întind până în urmă cu 19 ani şi se înfig într-un lac pe fundul căruia zace un băiat mort.
   La un moment dat, o tăietură mai veche de pe mână mi se redeschide din întâmplare, mânjindu-mi cu roşu copacul. Rup mâneca de la cămaşă şi îmi bandajez rana cât pot de bine şi mă apuc din nou de treabă. Primele raze ale răsăritului îşi fac apariţia la orizont, iar eu fac un pas în spate, lăsând să-mi cadă din mână bucata de cărbune, care se face bucăţi pe duşumeaua goală.
   Mă aşez sleit de puteri pe jos, în faţa operei mele. Braţul îmi tremură.
   Prea puţine informaţii şi eşti orb, prea multe şi eşti orbit.
   Privesc desenul cu ochii mijiţi. Copacul are două noduri care reprezintă două vârtejuri din poveste. Sunt două întrebări care vor face ca totul să aibă logică: ce ştia Millicent Derby şi unde este Helena Hardcastle?
   Uşa colibei se deschide, lăsând să pătrundă înăuntru miros de rouă.
   Sunt prea obosit ca să privesc în jur. Sunt precum ceara topită, diformă şi folosită, care aşteaptă pe cineva să fie răzuită de pe pardoseală. Nu îmi doresc decât să dorm, să închid ochii şi să-mi golesc mintea de gânduri, însă aceasta este ultima mea gazdă. Dacă voi da greş, va trebui să o iau de la început.
   - Eşti aici? întrebă doctorul ciumei, surprins. Nu eşti niciodată aici. De obicei, pe vremea asta eşti cuprins de delir. Cum ai... ce este asta?
   Când trece pe lângă mine, paltonul lui foşneşte. Costumul lui pare extrem de caraghios în lumina zilei, iar pasărea de coşmar seamănă cu un vagabond. Nu e de mirare că el îşi face vizitele la domiciliu în timpul nopţii.
   Se opreşte la câţiva centimetri de perete şi îşi trece mâna protejată de mănuşă de-a lungul coroanei copacului, mânjind numele.
   - Remarcabil, zice el în şoaptă, măsurând copacul din priviri.
   - Ce s-a întâmplat cu „Lacrima argintie”? îl întreb. Am văzut când a fost împuşcată în cimitir.
   - Am blocat-o în saltul temporal, răspunde el cu tristeţe. Doar aşa i-am putut salva viaţa. Se va trezi peste câteva ore crezând că tocmai a sosit şi va repeta tot ce a făcut ieri. În cele din urmă, superiorii mei îi vor observa absenţa şi vor veni s-o elibereze. Mă tem că mă aşteaptă nişte întrebări dificile.
   În timp ce admiră copacul pe care l-am desenat, eu deschid uşa de la intrare, lăsând razele soarelui să se joace pe faţa mea şi căldura să îmi învăluie gâtul şi braţele goale. Mijesc ochii şi îi inspir lumina aurie. Nu am mai fost treaz niciodată atât de devreme şi nu am văzut niciodată soarele răsărind deasupra acestui loc.
   Este spectaculos.
   - Pictura asta reprezintă ceea ce cred eu? mă întreabă doctorul ciumei, cu vocea sugrumată de anticipare.
   - Ce crezi că reprezintă?
   - Că Michael Hardcastle a încercat să-şi ucidă sora.
   - Atunci, da, asta reprezintă.
   Păsările ciripesc şi trei iepuri ţopăie în mica grădină din jurul colibei. În lumina soarelui, blana lor are culoare ruginie. Dacă aş fi ştiut că paradisul se află de partea cealaltă a răsăritului, nu aş fi irosit nici măcar o noapte dormind.
   - Ai rezolvat crima, domnule Bishop! Eşti primul care a rezolvat-o, zice el, încântat. Eşti liber! După tot acest timp, în sfârşit eşti liber!
   Scoate o sticlă de buzunar din argint dintre faldurile robei sale şi mi-o pune în mână.
   Nu pot vedea lichidul din ea, dar simt o arsură în oase, care mă trezeşte de-a binelea.
   - „Lacrima argintie” a avut motive să se îngrijoreze, zic eu, fără să-mi iau privirea de la iepuri. Nu plec fără Anna.
   - Nu este alegerea ta, spune el, dându-se în spate ca să vadă mai bine copacul.
   - Ce vei face? Mă vei târî până la lac? îl întreb eu.
   - Nu va fi nevoie, răspunde el. Lacul n-a fost decât un loc de întâlnire. Doar răspunsul a contat. Ai rezolvat uciderea lui Evelyn, iar soluţia ta m-a convins. Acum, că am acceptat-o, nici măcar Blackheath nu te mai poate reţine. Data viitoare când vei adormi, vei fi eliberat!
   Aş vrea să mă pot înfuria, dar nu reuşesc. Somnul mă ademeneşte cu mâinile lui fine şi, de fiecare dată când închid ochii, îmi este din ce în ce mai greu să mi-i deschid din nou. Mă întorc la uşa deschisă şi mă las să alunec cu spatele de-a lungul tocului până când ajung pe pardoseală. Sunt pe jumătate în semiîntuneric şi pe jumătate în lumina soarelui. Nu îmi vine să renunţ la căldură şi la trilurile păsărilor, la acea lume binecuvântată care mi-a fost negată atât de mult timp.
   Trag încă o duşcă din sticlă, încercând să mă trezesc.
   Mai am atât de multe de făcut.
   Atât de multe, încât nu trebuie să fii văzut când le vei face.
   - Nu a fost o întrecere corectă, zic eu. Eu am avut opt gazde, în vreme ce Anna şi Daniel, doar câte una. Eu mi-am putut aminti ce s-a întâmplat în timpul săptămânii, dar ei nu.
   Tace şi mă priveşte cu atenţie.
   - Tu ai avut parte de toate acestea pentru că ai ales să vii la Blackheath, zice el încet, de parcă s-ar fi temut să nu fie auzit. Referitor la această chestiune, îţi pot spune doar că ei n-au ales.
   - Dacă am ales cândva să vin aici, pot alege să revin, zic eu. N-am s-o abandonez pe Anna.
   El începe să se plimbe de colo colo, uitându-se când la mine, când la pictură.
   - Te temi, zic eu, mirat.
   - Da, mă tem, izbucneşte el. Superiorii mei nu sunt... nu ar trebui să îi sfidezi. Îţi promit că după ce vei pleca, cât îmi va sta în putere, îi voi oferi Annei tot ajutorul.
   - O zi, o gazdă. Ea nu va putea scăpa niciodată de la Blackheath, iar tu ştii asta, zic eu. Nici eu nu aş fi reuşit fără inteligenţa lui Ravencourt şi viclenia lui Dance. Datorită lui Rashton am început să consider indiciile drept dovezi. La naiba, până şi Derby şi Bell şi-au jucat rolul. Ea va avea nevoie de înzestrările lor, aşa cum am avut şi eu nevoie.
   - Gazdele tale vor rămâne la Blackheath.
   - Dar nu le voi controla eu! insist. Nu vor ajuta o menajeră. O voi abandona în acest loc.
   - Uită de ea! Chestia asta a durat deja prea mult, zice el, întorcându-se pe călcâie ca să mă înfrunte şi tăind aerul cu mâna.
   - Ce a durat deja prea mult?
   El se uită la mâna lui, surprins că şi-a pierdut controlul.
   - Doar tu mă poţi înfuria atât de tare, zice el în şoaptă. Mereu a fost la fel. Salt temporal după salt temporal, gazdă după gazdă. Te-am văzut trădându-ţi prietenii, creând alianţe şi murind din principiu. Am văzut atât de multe versiuni ale lui Aiden Bishop, încât probabil că nici măcar tu nu te-ai recunoaşte în ele. Însă un singur lucru nu s-a schimbat niciodată – încăpăţânarea ta. Alegi o cale şi o urmezi până la capăt, indiferent de câte ori te împiedici pe drum. Ar fi impresionant dacă n-ar fi atât de al naibii de enervant.
   - Enervant sau nu, trebuie să ştiu de ce „Lacrima argintie” şi-a dat atâta osteneală încercând să o omoare pe Anna.
   Îmi aruncă o privire lungă şi apreciativă, apoi oftează.
   - Ştii cum îţi poţi da seama dacă un monstru merită să iasă din nou în lume, domnule Bishop? mă întreabă el, îngândurat. Dacă s-a căit cu adevărat, şi nu doar cu vorbele? Mai trage o duşcă din sticlă. Îi oferi o zi fără consecinţe şi aştepţi să vezi cum o va folosi.
   Simt furnicături pe tot corpul, iar sângele îmi îngheaţă în vene.
   - Totul n-a fost decât un test? întreb eu încet.
   - Noi preferăm să îi spunem „reabilitare”.
   - Reabilitare... repet eu, începând să văd limpede lucrurile. Aceasta este o închisoare?
   - Da, doar că în loc să îi lăsăm pe prizonierii noştri să putrezească în celulă, le oferim în fiecare zi şansa să dea dovadă că merită să fie eliberaţi. Vezi frumuseţea acestui lucru? Cazul uciderii lui Evelyn Hardcastle nu a fost niciodată rezolvat şi nici nu va fi vreodată. Aşa cred. Dar, implicându-i pe prizonierii noştri în rezolvarea crimei, le oferim şansa să îşi ispăşească propriile nelegiuiri, rezolvându-le pe ale altora. Este atât un serviciu, cât şi o pedeapsă.
   - Mai există alte locuri ca acesta? întreb eu, încercând să înţeleg.
   - Cu miile, zice el. Am văzut un sat care se trezeşte în fiecare dimineaţă cu trei trupuri decapitate în piaţă şi o serie de ucigaşi la bordul unui pachebot. Cincisprezece prizonieri încearcă să rezolve crima aceea.
   - Atunci tu ce eşti? Gardian?
   - Evaluator. Eu decid dacă meriţi să fii eliberat.
   - Dar ai spus că eu am ales să vin la Blackheath. De ce aş alege să vin la o închisoare?
   - Ai venit după Anna, dar ai rămas blocat şi, cu fiecare salt temporal, Blackheath te-a disecat până când ai uitat de tine. Aceasta este menirea sa.
   În vocea lui se simte furia şi îşi ţine pumnul strâns.
    - Superiorii mei nu ar fi trebuit să te lase să intri aici. A fost o greşeală. Am crezut mult timp că acel bărbat nevinovat care a intrat aici era pierdut, sacrificat dintr-un gest zadarnic, dar ai găsit calea de întoarcere. De aceea te-am ajutat. Ţi-am oferit controlul asupra gazdelor şi le-am căutat pe cele mai potrivite pentru a rezolva uciderea ei. În cele din urmă, m-am hotărât astăzi asupra celei de-a opta. Am intervenit în ceea ce priveşte ordinea lor ca să mă asigur că vei scoate ce-i mai bun din ele. Ba chiar am aranjat lucrurile, astfel încât domnul Rashton să rămână ascuns în dulap şi să îl ţin în viaţă. Am încălcat toate regulile ca tu să poţi scăpa, în cele din urmă. Înţelegi acum? Trebuie să pleci cât timp eşti încă persoana care îţi doreşti să fii.
   - Şi Anna...? zic eu, şovăind şi detestând întrebarea pe care urmează să o pun.
   Nu mi-am îngăduit niciodată să cred că locul Annei este aici, preferând să cred că această destinaţie este echivalentul unui naufragiu sau al unui trăsnet. Pentru că am considerat-o victimă, am înlăturat din mintea mea acea îndoială sâcâitoare: merită una ca asta? Fără acest gând reconfortant, devin din ce în ce mai temător.
   - Ce a făcut Anna ca să merite să fie la Blackheath? îl întreb eu.
   El scutură din cap şi îmi întinde sticla.
   - Nu sunt în măsură să spun. Să ştii doar că pedeapsa este la fel de aspră pe cât de gravă este crima. Prizonierii din sat şi de pe vas, despre care am pomenit, au primit sentinţe mai uşoare decât Anna sau Daniel. Locurile acelea sunt mult mai puţin chinuitoare decât acesta. Blackheath a fost construit ca să îmblânzească diavolii, nu hoţii de buzunare.
   - Vrei să spui că Anna este un diavol?
   - Spun că în fiecare zi sunt comise mii de crime, însă doar doi oameni au fost trimişi în locul acesta.
   Vocea lui devine din ce în ce mai puternică; este sugrumată de emoţie.
    - Anna este unul din ei, dar, cu toate acestea, tu ţi-ai riscat viaţa ca să o ajuţi să scape. E o nebunie.
   - Orice femeie care inspiră o asemenea loialitate trebuie să aibă o valoare.
   - Nu mă asculţi, zice el, ţinându-şi pumnii strânşi.
   - Ba te ascult, dar n-o voi lăsa aici. Chiar dacă mă vei obliga să plec azi, mâine mă voi întoarce. Am făcut-o o dată şi o voi face din nou.
   - Nu mai fi atât de prost!
    Loveşte tocul uşii suficient de tare, încât praful cade pe capetele noastre.
    - Nu din loialitate ai venit la Blackheath, ci din dorinţa de răzbunare. Nu ai venit aici ca să o salvezi pe Anna, ci ca să-ţi faci dreptate. Ea se află în siguranţă la Blackheath. Este captivă, dar în siguranţă. Tu nu ai vrut ca ea să fie închisă, ci ai vrut ca ea să sufere – atât de mulţi oameni au vrut ca ea să sufere, dar niciunul dintre ei nu a fost dispus să realizeze ce ai făcut tu, pentru că niciunul nu a urât-o pe această femeie la fel de mult ca tine. Ai urmărit-o până la Blackheath şi, timp de treizeci de ani, n-ai făcut decât să o chinuieşti, întocmai cum lacheul te chinuieşte pe tine azi.
   Între noi se aşterne o tăcere apăsătoare.
   Deschid gura să răspund, însă simt un nod în gât şi sunt ameţit. Lumea s-a întors cu susul în jos şi, deşi stau pe jos, simt cum cad în continuare.
   - Ce-a făcut? îl întreb eu în şoaptă.
   - Superiorii mei...
   - I-au deschis uşile închisorii Blackheath unui om nevinovat care voia să comită o crimă, zic eu. Sunt la fel de vinovaţi ca toţi cei de aici. Şi-acum, spune-mi ce a făcut.
   - Nu pot, zice el încet, incapabil să se mai opună.
   - M-ai ajutat până acum.
   - Da, pentru că ţi s-a făcut o nedreptate, zice el, trăgând o duşcă sănătoasă din sticlă.
    Mărul lui Adam îi joacă în gât.
    - Nimeni nu s-a opus când te-am ajutat să scapi, pentru că nici n-ar fi trebuit să te afli aici, dar dacă voi începe să îţi spun lucruri pe care nu ar trebui să le ştii, vor exista consecinţe. Pentru amândoi.
   - Nu pot pleca fără să ştiu de ce plec şi nu pot promite că n-am să mă întorc mereu până când nu voi şti sigur de ce am venit aici de la bun început, zic eu. Te rog, aşa vom pune capăt acestei poveşti.
   Masca cu cioc se întoarce încet spre mine şi, preţ de un minut, stă nemişcată şi cufundată în gânduri. Simt că sunt măsurat din priviri.
   Calităţile îmi sunt cântărite şi puse deoparte, iar defectele îmi sunt ridicate la lumină, pentru a fi analizate mai bine.
   Nu pe tine te evaluează.
   Ce înseamnă asta?
   Este un om cumsecade. Acum va afla cât de cumsecade.
   Plecându-şi capul, doctorul ciumei mă surprinde când îşi scoate jobenul, lăsând la vedere curelele maro din piele care îi ţin masca pe faţă. Începe să le desfacă pe rând. Geme din cauza efortului pe care degetele lui groase îl depun pentru a deschide cataramele. Când o desface pe ultima, îşi scoate masca şi îşi înlătură gluga, lăsând la vedere capul pleşuv ascuns sub ea. Este mai bătrân decât mi-aş fi imaginat.
   Este cu siguranţă mai aproape de 60 de ani decât de 50, iar faţa sa este cea a unui bărbat cumsecade şi trudit. Ochii îi sunt injectaţi, iar pielea lui are culoarea hârtiei învechite.
   Dacă starea mea de oboseală s-ar putea întrupa, atunci aşa ar arăta.
   Neatent la îngrijorarea mea, el îşi ridică faţa ca să prindă primele raze ale dimineţii care pătrund prin fereastră.
   - Gata, zice el, aruncând masca pe patul lui Gold.
   Eliberată de porţelan, vocea lui este aproape – dar nu identică – de cea pe care o ştiu eu.
   - Nu cred că ai voie să faci asta, zic eu, arătând cu capul spre mască.
   - Adaug-o pe listă, răspunde el, în timp ce se aşază pe o treaptă din faţa uşii şi se poziţionează astfel încât tot corpul lui să fie scăldat de lumina soarelui. Vin aici în fiecare dimineaţă înainte să-mi încep munca, îmi explică el, inspirând adânc. Ador acest moment al zilei. Durează 17 minute, apoi norii încep să se adune şi doi lachei îşi reiau cearta din seara precedentă înainte ca aceasta să se transforme într-un meci de box în faţa grajdurilor. Îşi scoate mănuşile, descoperindu-şi pe rând fiecare deget. Păcat că este pentru prima oară când te poţi bucura de priveliştea aceasta, domnule Bishop.
   - Aiden, zic eu, întinzând mâna.
   - Oliver, spune el, în timp ce mi-o strânge.
   - Oliver, repet eu, căzând pe gânduri. Nu m-am gândit niciodată că ai avea un nume.
   - Poate ar trebui să i-l spun lui Donald Davies când îl voi înfrunta pe drum, zice el, schiţând un zâmbet. Va fi foarte furios. Poate că asta îl va calma.
   - Mai mergi acolo? De ce? Ai primit răspunsul.
   - Până când vei scăpa, este datoria mea să îi îndrum pe cei care te urmează şi să le ofer aceeaşi şansă pe care ai avut-o şi tu.
   - Dar acum ştii cine a ucis-o pe Evelyn Hardcastle, zic eu. Asta nu schimbă lucrurile?
   - Vrei să spui că sarcina mea va fi mai grea pentru că ştiu mai multe decât ei? El clatină din cap. Întotdeauna am ştiut mai multe decât ei. Am ştiut mai multe şi decât tine. Cunoştinţele n-au constituit niciodată o problemă pentru mine. Cu ignoranţa mă lupt eu.
   Faţa i se înăspreşte din nou, iar vocea îi devine serioasă.
   - Tocmai de aceea mi-am scos masca, Aiden. Vreau să-mi vezi faţa, să-mi auzi vocea şi să ştii că este adevărat ceea ce îţi spun. Nu mai trebuie să existe îndoieli în ceea ce ne priveşte.
   - Înţeleg, zic eu.
   Doar atât reuşesc să spun. Mă simt ca un om care îşi aşteaptă declinul.
   - Numele de Annabelle Caulker, femeia pe care tu o cunoşti cu numele de Anna, este un blestem în fiecare limbă vorbită, zice el, fixându-mă cu privirea. Ea este liderul unui grup care a semănat distrugere şi moarte în jumătate din naţiunile lumii şi cu siguranţă ar fi continuat să facă asta dacă nu ar fi fost prinsă, în urmă cu treizeci de ani. Asta încerci tu să eliberezi.
   Ar trebui să fiu surprins. Ar trebui să fiu şocat sau furios. Ar trebui să protestez, dar nu simt nimic din toate astea. Nu mi se pare a fi o revelaţie, ci o confirmare a faptelor pe care le cunosc de mult.
    Anna este fioroasă şi neînfricată, chiar brutală când este nevoie. I-am văzut expresia atunci când l-a atacat cu puşca pe Dance în casa de oaspeţi, neştiind că sunt eu. Ar fi apăsat pe trăgaci fără nicio remuşcare. Ea l-a omorât pe Daniel când n-am putut eu şi a sugerat într-o doară să o omorâm noi pe Evelyn ca să dăm un răspuns întrebării doctorului ciumei. Mi-a spus că a glumit, dar nici măcar acum nu sunt convins de asta.
   Cu toate acestea, Anna i-a omorât pe aceştia ca să mă protejeze pe mine şi ca să câştige timp pentru a rezolva misterul. Este puternică, amabilă şi a rămas loială, chiar şi atunci când dorinţa mea de a o salva pe Evelyn ameninţa să compromită ancheta noastră referitoare la uciderea ei.
   Dintre toţi oamenii din casă, ea a fost singura care nu şi-a ascuns adevărata identitate.
   - Nu mai este acea persoană, îl contrazic eu. Ai spus că scopul închisorii Blackheath este să reabiliteze oamenii, să le distrugă vechile personalităţi şi să le pună la încercare pe cele noi. Ei bine, am urmărit-o îndeaproape pe Anna în ultima săptămână. M-a ajutat şi mi-a salvat viaţa de mai multe ori. Este prietena mea.
   - Ţi-a ucis sora, îmi zice el fără ocolişuri.
   Lumea mea se prăbuşeşte.
   - A torturat-o şi a umilit-o în faţa tuturor, continuă el. Aceasta este Anna, iar oamenii ca ea nu se schimbă, Aiden.
   Eu mă las în genunchi şi îmi apăs tâmplele când amintirile încep să dea năvală.
   Pe sora mea o chema Juliette. Avea părul castaniu şi un zâmbet fermecător. A primit sarcina să o prindă pe Annabelle Caulker şi era foarte mândră de asta.
   Fiecare amintire e ca un ciob de sticlă care îmi sfâşie creierul.
   Juliette era ambiţioasă şi deşteaptă. Credea că dreptatea trebuia apărată, şi nu cerută pur şi simplu. Mă făcea să râd. Credea că era o cauză pentru care merita să lupţi.
   Lacrimile mi se rostogolesc pe obraji.
   Oamenii lui Annabelle Caulker au venit în toiul nopţii şi au luat-o pe Juliette din casa ei. I-au executat soţul cu un singur glonţ în cap. A fost norocos. Juliette a fost împuşcată abia peste şapte zile. Au torturat-o şi i-au lăsat pe toţi să privească.
   Au spus că s-a făcut dreptate pentru că au fost persecutaţi.
   Au spus că trebuia să ne aşteptăm la asta.
   Nu ştiu mai multe despre mine sau despre familia mea. Nu am păstrat amintirile frumoase. Doar pe cele care îmi puteau fi de folos. Doar ură şi îndurerare.
   Uciderea lui Juliette m-a adus la Blackheath. Apelurile telefonice săptămânale pe care nu le-am mai primit. Poveştile pe care nu ni le-am mai împărtăşit. Spaţiul pe care ar fi trebuit să îl ocupe ea şi care rămâne gol pentru totdeauna. Felul în care a fost prinsă Annabelle, în cele din urmă.
   Fără vărsare de sânge. Fără durere.
   Fără incidente.
   Au trimis-o la Blackheath, unde ucigaşa surorii mele îşi va petrece tot restul vieţii încercând să rezolve moartea unei surori ucise. Ei numesc asta dreptate. S-au felicitat pentru ingeniozitatea lor, crezând că voi fi şi eu la fel de mulţumit ca ei. Au crezut că era suficient.
   S-au înşelat.
   Nedreptatea mă chinuia noaptea şi mă bântuia ziua. M-a mistuit până când ea mi-a acaparat toate gândurile.
   Am urmat-o în iad. Am urmărit-o, am speriat-o şi am torturat-o pe Annabelle Caulker până când am uitat motivele care m-au mânat să fac asta. Până când am uitat-o pe Juliette. Până când Annabelle a devenit Anna, iar eu n-am văzut decât o fată înspăimântată, aflată la mila monştrilor.
   Am devenit ceea ce uram şi am transformat-o pe Annabelle în obiectul iubirii mele.
   Şi am dat vina pe Blackheath.
   Îl privesc pe doctorul ciumei cu ochii înlăcrimaţi. El mă priveşte drept în faţă, cântărindu-mi reacţia. Mă întreb ce vede, pentru că habar nu am ce gândeşte. Mi se întâmplă toate acestea din cauza persoanei pe care încerc să o salvez.
   Este vina Annei.
   A lui Annabelle.
   - Poftim? întreb eu, surprins de cât de insistentă este vocea interioară.
   Este vina lui Annabelle Caulker, nu a Annei. Pe ea o urâm.
   - Aiden? mă întreabă doctorul ciumei.
   Iar Annabelle Caulker este moartă.
   - Annabelle Caulker este moartă, repet eu încet, privind în ochii miraţi ai doctorului ciumei.
   El scutură din cap.
   - Te înşeli.
   - A fost nevoie de 30 de ani, zic eu. Nu s-a făcut cu violenţă, nici cu ură. S-a făcut cu iertare. Annabelle Caulker e moartă.
   - Te înşeli.
   - Nu! Tu te înşeli, zic eu, prinzând încredere. Mi-ai cerut să-mi ascult vocea interioară, şi asta fac. Mi-ai cerut să cred că Blackheath reabilitează oamenii, şi am crezut. Acum, trebuie să faci şi tu la fel, pentru că eşti atât de orbit de cine a fost Anna în trecut, încât nu vezi cine a devenit. Dacă nu eşti dispus să accepţi că s-a schimbat, atunci ce rost mai au toate astea?
   Loveşte praful cu vârful cizmei, plin de frustrare.
   - N-ar fi trebuit să-mi scot masca, spune el, în timp ce se ridică în picioare şi păşeşte în grădină, speriind iepurii care mâncau iarbă.
   Cu mâinile în şolduri, el priveşte în depărtare spre Blackheath şi, pentru prima oară, îmi dau seama că acesta îl subjugă aşa cum face şi cu mine.
   Dacă eu am fost liber să dreg şi să schimb lucrurile, el a fost nevoit să asiste la crimă, viol şi suicid. La atâtea minciuni care ar fi putut îngropa locul acesta. A trebuit să accepte orice îi aducea ziua, indiferent de cât era de oribil. Şi, spre deosebire de mine, el nu a avut voie să uite. Îţi poţi pierde minţile. Asta ar păţi majoritatea oamenilor dacă nu ar avea credinţă şi dacă ar crede că scopul scuză mijloacele.
   Ca şi când mi-ar citi gândurile, doctorul ciumei se întoarce spre mine.
   - Ce vrei de la mine, Aiden?
   - Vino la lac la ora 11, răspund eu pe un ton ferm. Acolo va fi un monstru, dar te asigur că nu va fi Anna. Urmăreşte-o şi dă-i şansa să dovedească contrariul. Vei vedea cine este cu adevărat şi te vei convinge că am dreptate.
   Pare nesigur.
   - De unde ştii? mă întreabă el.
   - Pentru că voi fi în pericol.
   - Chiar dacă mă vei convinge că ea s-a reabilitat, tu ai rezolvat misterul uciderii lui Evelyn, zice el. Regulile sunt clare: primul prizonier care spune cine a ucis-o pe Evelyn Hardcastle va fi eliberat. Acesta eşti tu. Nu este Anna. Care este răspunsul tău?
   Mă ridic în picioare. Mă apropii până mă poticnesc de copacul pe care l-am desenat, încercând să acopăr lacunele din cunoştinţele mele.
   - Nu am rezolvat totul, zic eu. Dacă Michael Hardcastle a plănuit să-şi împuşte sora la piscină, atunci de ce a otrăvit-o? Nu cred că a făcut-o el. Nu cred că a ştiut că exista otravă în băutura care l-a ucis. Eu cred că altcineva a pus-o acolo, pentru cazul în care Michael ar fi dat greş.
   Doctorul ciumei mă urmează înăuntru.
   - Asta e o gândire superficială, Aiden.
   - Există prea multe întrebări referitoare la celelalte aspecte, zic eu, amintindu-mi de faţa palidă a lui Evelyn după ce am salvat-o pe verandă şi de mesajul pe care s-a chinuit atât de mult să îl transmită. Dacă totul s-a sfârşit, atunci de ce mi-a spus Evelyn că Millicent Derby a fost ucisă?
   - Poate că Michael a ucis-o şi pe ea?
   - Ce motiv ar fi avut? Nu! Omitem ceva.
   - Ce anume? întreabă el, nemaifiind atât de convins.
   - Cred că Michael Hardcastle avea un complice, cineva care a stat ascuns în tot acest timp, zic eu.
   - Un al doilea ucigaş, spune el, căzând o clipă pe gânduri. Sunt aici de 30 de ani şi n-am bănuit asta niciodată... nimeni n-a bănuit. Nu se poate, Aiden. Este imposibil.
   - Tot ce se întâmplă azi este imposibil, spun eu, ciocănind în copacul meu de cărbune. Există un al doilea ucigaş. Ştiu asta. Am o idee despre cine ar putea fi şi, dacă nu mă înşel, a ucis-o pe Millicent Derby ca să-şi acopere urmele. Persoana aceasta este la fel de implicată ca Michael în uciderea lui Evelyn, ceea ce înseamnă că ai nevoie de două răspunsuri. Dacă Anna îţi va spune numele complicelui lui Michael, va fi suficient ca să fie eliberată? îl întreb eu.
   - Superiorii mei nu vor ca Annabelle Caulker să plece de la Blackheath, răspunde el. Şi nu sunt sigur că pot fi convinşi că ea s-a schimbat. Chiar dacă vor ajunge să creadă asta, vor căuta o scuză să o ţină închisă, Aiden.
   - M-ai ajutat pentru că locul meu nu este aici, zic eu. Dacă am dreptate în privinţa Annei, atunci acelaşi lucru este valabil şi pentru ea.
   Îşi trece mâna peste chelie şi se plimbă de colo colo, aruncând priviri neliniştite când spre mine, când spre desen.
   - Pot doar să-ţi promit că voi veni la lac cu mintea deschisă, zice el.
   - Mi-e de-ajuns, spun eu, bătându-l pe umăr. Vino la debarcader la ora 11 şi vei vedea că am dreptate.
   - Pot să te întreb ce vei face între timp?
   - Voi afla cine a ucis-o pe Millicent Derby.

54

   Mă furişez printre copaci şi mă apropii de Blackheath fără să fiu văzut.
   Cămaşa mi-e umedă din cauza ceţii, iar pantofii îmi sunt plini de noroi.
   Veranda se află la câţiva paşi mai încolo, iar eu mă ascund în spatele tufişurilor ude, încercând să văd dacă există vreo mişcare înăuntru. Este încă devreme şi nu ştiu când se va trezi Daniel sau când va fi recrutat de „Lacrima argintie”. Din motive de siguranţă, trebuie să presupun că el şi spionii lui constituie în continuare o ameninţare, ceea ce înseamnă că trebuie să stau ascuns până când îl voi vedea cu faţa în jos în lac, înecat cu intrigile lui cu tot.
   După ce şi-a făcut apariţia pentru puţin timp mai devreme, soarele ne-a abandonat întunericului. Cerul este ca un talmeş-balmeş de nuanţe cenuşii.
   Privesc rondourile cu flori, căutând pete roşii, violet, roz sau albe. Caut lumea strălucitoare de dincolo de aceasta, imaginându-mi că Blackheath este luminat, că poartă o coroană de flăcări şi o mantie de foc. Văd cerul cenuşiu arzând şi cenuşa neagră căzând precum zăpada. Îmi imaginez această lume refăcută, fie doar şi pentru o clipă.
   Mă opresc brusc locului, nesigur de scopul meu. Privesc în jur, dar nu recunosc nimic şi mă întreb de ce am plecat din colibă fără să-mi iau pensulele şi şevaletul. Cu siguranţă am venit să pictez, deşi nu prea mă încântă lumina dimineţii din acest loc. Este prea mohorât, prea multă linişte.
   Este ca o perdea trasă peste un peisaj.
   - Nu ştiu de ce mă aflu aici, îmi zic, privindu-mi cămaşa mânjită de cărbune.
   Anna. Eşti aici pentru Anna.
   Numele ei mă scoate din starea de confuzie a lui Gold, iar amintirile îmi vin de-a valma.
   Situaţia se înrăutăţeşte.
   Inspir adânc aerul rece, strâng în pumn piesa de şah pe care am luat-o de pe poliţă şi ridic un zid între mine şi Gold, folosindu-mă de fiecare amintire pe care o am cu Anna. Râsul, atingerea, bunătatea şi căldura ei sunt ca nişte cărămizi. Doar după ce sunt mulţumit că zidul este suficient de înalt, încep să supraveghez din nou veranda. Doar când sunt convins că toată lumea din casă doarme, pătrund în casă.
   Prietenul beţiv al lui Dance, Philip Sutcliffe, doarme pe o canapea, cu haina trasă peste faţă. Se mişcă o clipă, lovindu-se peste buze şi uitându-se la mine cu nişte ochi injectaţi. Bombăne ceva, îşi schimbă poziţia, apoi adoarme la loc.
   Eu aştept, ciulindu-mi urechile. Sunt ud leoarcă şi respir greu.
   Nu se aude nicio altă mişcare.
   Bunica lui Evelyn mă priveşte din tabloul de deasupra şemineului. Îşi ţine buzele ţuguiate. Se pare că artistul a surprins-o într-un moment de supărare.
   Mi se ridică părul pe ceafă.
   Mă încrunt la tablou, consternat de fineţea cu care a fost pictată. Refac pictura în minte; liniile curbe sunt aspre precum cicatricele, iar vopseaua în ulei este adunată în grămezi precum munţii. Imaginea se transformă într-o stare de spirit redată pe pânză. Una depresivă. Sunt sigur că bătrâna zgripţuroaică ar fi preferat sinceritatea.
   Un râset ascuţit răzbate prin uşa deschisă, ca un pumnal înfipt în povestea cuiva. Musafirii trebuie să fi coborât la micul dejun.
   Nu mai am mult timp la dispoziţie.
   Închid ochii şi încerc să îmi amintesc ce a vorbit Millicent cu fiul ei şi ce a determinat-o să plece în grabă şi să vină aici, dar totul e în ceaţă. Sunt prea multe zile, prea multe conversaţii.
   Un gramofon prinde viaţă pe coridor, întrerupând tăcerea cu note discordante. Se aude o bufnitură, muzica se întrerupe şi se desluşesc voci şoptite care se ciondănesc şi se învinuiesc.
   Ne aflam în faţa sălii de bal. Acolo a început totul. Millicent era tristă şi cufundată în amintiri. Am vorbit despre trecut; cum a vizitat ea Blackheath în copilărie şi cum şi-a adus copiii aici când aceştia erau suficient de mari.
   Era dezamăgită de ei, apoi furioasă pe mine. M-a surprins uitându-mă prin fereastra sălii de bal la Evelyn, confundând îngrijorarea mea cu pofta carnală.
   - Ţie nu-ţi plac decât cele slabe, nu-i aşa? zice ea. Doar...
   A văzut ceva care a făcut-o să-şi piardă şirul gândurilor.
   Închid ochii strâns şi încerc să-mi amintesc ce era.
   Cine mai era acolo cu Evelyn?
   O secundă mai târziu, ies în fugă pe coridor şi o iau înspre galerie.
   O singură lampă cu petrol arde pe perete, iar flacăra ei slabă mai degrabă încurajează umbrele decât le alungă. O iau din cui şi o ridic spre tablourile în ulei ale familiei. Încep să le inspectez pe rând.
   Blackheath se micşorează în jurul meu, strângându-se ca un păianjen atins de flacără.
   Peste câteva ore, Millicent va vedea ceva în sala de bal care o va speria atât de tare, încât îşi va lăsa fiul singur pe cărare şi va fugi spre galerie.
   Înfăşurată în fularele ei şi copleşită de bănuieli, va zări tablourile noi ale lui Gold printre cele vechi. În orice alt moment, ea ar fi trecut pur şi simplu pe lângă ele. Poate că a şi făcut-o de-a lungul sutelor de salturi temporale, dar nu şi acum. De data aceasta, trecutul se va agăţa de ea.
   Amintirea o va omorî.

55

   Este ora 7:12 a.m., iar în vestibul este haos: carafe sparte sunt împrăştiate pe pardoseala de marmură, tablourile atârnă în unghiuri ciudate, iar bărbaţii reprezentaţi şi răposaţi demult au urme de sărutări rujate.
    Papioane atârnă de candelabru ca nişte lilieci adormiţi şi, în mijlocul acelui haos, stă Anna, desculţă, în cămaşa de noapte din bumbac alb, şi se zgâieşte la mâini de parcă ar fi o ghicitoare care nu poate înţelege liniile.
   Nu m-a observat şi o privesc preţ de câteva secunde încercând să o asociez pe Anna mea cu poveştile doctorului ciumei despre Annabelle Caulker. Mă întreb dacă Anna aude vocea lui Caulker în acest moment, aşa cum am auzit-o şi eu pe cea a lui Aiden Bishop în prima dimineaţă. O parte din ea pare seacă şi distantă, dar, în acelaşi timp, imposibil de ignorat.
   Spre ruşinea mea, încep să-mi pierd încrederea în prietena mea. După ce am depus atâta efort să îl conving pe doctorul ciumei de nevinovăţia Annei, acum eu sunt cel care o priveşte cu suspiciune, întrebându-mă dacă o parte din monstrul care mi-a ucis sora a supravieţuit şi aşteaptă să iasă la suprafaţă.
   Annabelle Caulker este moartă. Şi acum, ajut-o.
   - Anna, zic eu cu blândeţe, conştient de înfăţişarea mea.
   Gold şi-a petrecut cea mai mare parte a serii îmbuibându-se cu laudanum, iar singura concesie pe care am făcut-o în ceea ce priveşte igiena a fost să arunc nişte apă pe faţa lui, înainte să dau năvală afară din colibă.
   Numai Dumnezeu ştie cum arăt în faţa ei sau cum miros.
   Îşi ridică privirea mirată către mine.
   - Te cunosc? mă întreabă ea.
   - Mă vei cunoaşte, răspund eu. Poate asta te va ajuta.
   Îi arunc piesa de şah pe care am luat-o din colibă, iar ea o prinde cu o mână. Îşi deschide palma, se holbează la ea şi se luminează la faţă când îşi aduce aminte.
   Fără niciun avertisment, se aruncă în braţele mele, iar lacrimile ei îmi udă cămaşa.
   - Aiden, zice ea, cu gura lipită de pieptul meu.
    Miroase a săpun şi a înălbitor, iar firele de păr i se prind în mustaţa mea.
    - Îmi amintesc de tine, îmi amintesc...
   Simt cum înţepeneşte, iar braţele îi cad moi.
   Se desprinde de mine, mă împinge şi culege un ciob de sticlă de pe jos ca să îl folosească pe post de armă. Acesta îi tremură în mână.
   - M-ai ucis, spune ea mârâind, în timp ce strânge ciobul atât de tare, încât începe să-i curgă sângele.
   - Aşa este, confirm eu, fiind pe punctul să o acuz că mi-a ucis sora.
   Annabelle Caulker este moartă.
   - Şi îmi pare rău, continui eu. A fost o altă viaţă, cu alte alegeri. Am încercat să nu repet multe greşeli şi am reuşit. Cred că datorită ţie.
   - Nu... zice ea, azvârlind ciobul de sticlă spre mine atunci când fac un pas spre ea. Nu pot... Îmi amintesc lucruri, ştiu lucruri.
   - Există reguli, spun eu. Evelyn Hardcastle va muri, iar noi o vom salva împreună. Ştiu o cale prin care putem scăpa amândoi de aici.
   - Nu putem scăpa amândoi! Nu este permis, insistă ea. Aceasta este una dintre reguli, nu?
   - Că este permis sau nu, o vom face, zic eu. Trebuie să ai încredere în mine.
   - Nu pot, spune ea cu încăpăţânare, ştergându-şi o lacrimă de pe obraz cu degetul mare. M-ai ucis. Îmi amintesc. Încă mai simt împuşcătura. Am fost atât de încântată să te văd, Aiden. Am crezut că, în sfârşit, vom pleca. Împreună.
   - Vom pleca.
   - M-ai ucis!
   - N-a fost prima dată, zic eu, cu regret în glas. Amândoi ne-am făcut rău unul celuilalt, Anna, şi amândoi am plătit pentru asta. N-am să te mai trădez niciodată, îţi promit. Poţi avea încredere în mine. Ai avut deja încredere în mine, doar că nu îţi aminteşti.
   Îmi ridic mâinile ca şi când m-aş preda şi mă îndrept încet spre scară.
   Dau la o parte două pahare sparte şi nişte confetti şi mă aşez pe covorul roşu. Simt cum mă apasă fiecare gazdă. Amintirile lor legate de această încăpere se adună într-un colţ al minţii mele. Greutatea lor este aproape insuportabilă. Sunt la fel de clare ca dimineaţa în care s-a întâmplat...
   Aceasta este dimineaţa în care s-a întâmplat.
   ...Îmi amintesc conversaţia dintre Bell şi majordom de la uşă şi cât de teamă le era amândurora. Mă doare mâna din cauza bastonului cu care Ravencourt se chinuia să ajungă în bibliotecă, cu puţin timp înainte ca Jim Rashton să iasă pe uşa din faţă cu un sac plin cu droguri furate. Aud paşii uşori ai lui Donald Davies pe pardoseala de marmură, când a fugit din casă după prima lui întâlnire cu doctorul ciumei şi râsul prietenilor lui Edward Dance, chiar dacă acesta tăcea.
   Atât de multe amintiri şi secrete. Atât de multe poveri. Fiecare viaţă cântăreşte atât de mult. Habar nu am cum reuşeşte cineva să trăiască chiar şi una singură.
   - Ce-ai păţit? mă întreabă Anna, venind mai aproape şi ţinând în continuare ciobul în mână, dar nu atât de strâns. Nu arăţi prea bine.
   - Am opt persoane care se agită aici, răspund eu, lovindu-mi tâmpla.
   - Opt?
   - Şi opt versiuni ale zilei de azi, zic eu. De fiecare dată când mă trezesc, mă aflu într-o altă gazdă. Aceasta este ultima. Dacă nu voi rezolva misterul azi, mâine o voi lua de la capăt.
   - Nu!... Regulile nu îţi vor permite. Avem o singură zi la dispoziţie pentru a rezolva crima şi nu poţi fi altcineva. Asta e... nu este corect.
   - Regulile nu se aplică şi pentru mine.
   - De ce?
   - Pentru că eu am ales să vin aici, răspund, frecându-mi ochii obosiţi. Am venit aici pentru tine.
   - Încerci să mă salvezi? mă întreabă ea neîncrezătoare, iar ciobul de sticlă îi atârnă uitat, pe lângă corp.
   - Ceva de genul.
   - Dar m-ai ucis.
   - N-am spus niciodată că sunt foarte priceput la asta.
   Poate este din cauza tonului din vocea mea sau a felului în care stau cocoşat pe treaptă, însă Anna lasă ciobul să cadă pe jos şi se aşază lângă mine. Îi simt căldura şi trupul. Ea este singurul lucru real într-o lume a ecourilor.
   - Şi încă mai încerci? mă întreabă ea, privindu-mă cu ochii mari şi căprui.
    Faţa îi este palidă, umflată şi brăzdată de lacrimi.
    - Să mă salvezi, vreau să spun.
   - Încerc să ne salvez pe amândoi, dar nu o pot face fără ajutorul tău, răspund eu. Trebuie să mă crezi că nu sunt cel care te-a rănit, Anna.
   - Îmi doresc asta... şovăie, clătinând din cap. Cum pot avea încredere în tine?
   - Trebuie să încerci, zic eu, ridicând din umeri. Nu avem timp pentru altceva.
   Ea încuviinţează, părând să înţeleagă.
   - Şi ce vrei să fac, dacă voi încerca să am încredere în tine?
   - Câteva favoruri mărunte şi două mari, răspund eu.
   - Care sunt cele mari?
   - Trebuie să-mi salvezi viaţa. De două ori. Acesta te va ajuta.
   Scot din buzunar caietul cu schiţe. Este un obiect vechi şi uzat, plin cu pagini desprinse şi şifonate, ale cărui coperte din piele sunt legate cu un şnur. L-am găsit în haina lui Gold când am părăsit coliba. După ce am aruncat din el schiţele oarecum dezordonate ale lui Gold, am notat tot ce mi-am putut aminti despre programul gazdelor mele, lăsând notiţe şi instrucţiuni printre rânduri.
   - Ce-i asta? mă întreabă ea şi mi-l ia din mână.
   - Este o carte despre mine, răspund eu. Şi este singurul avantaj pe care îl avem.

56

   - L-ai văzut pe Gold? Trebuia să fie deja aici.
   Stau în camera goală a lui Sutcliffe, cu uşa întredeschisă. Daniel vorbeşte cu Bell în camera de vizavi, iar Anna este afară, plimbându-se furioasă de colo colo.
  Nu intenţionez să o fac să se agite şi, după ce am terminat de împărţit scrisori în toată casa, inclusiv pe cea din bibliotecă, în care este dezvăluită descendenţa lui Cunningham, m-am retras aici, cu o sticlă de whisky pe care am luat-o din salon. Beau încontinuu de o oră, încercând să alung ruşinea a ceea ce va urma. Deşi sunt băut, nu sunt nici pe departe suficient de beat.
   - Care este planul nostru? îl aud pe Rashton întrebând-o pe Anna.
   - Trebuie să îl împiedicăm pe lacheu să îi omoare pe majordom şi pe Gold în dimineaţa aceasta, răspunde ea. Mai au de jucat un rol în toată povestea asta, presupunând că îi vom păstra în viaţă suficient de mult timp. Mai trag o duşcă, în timp ce le ascult conversaţia.
   Gold nu are niciun dram de violenţă în interiorul lui şi ar trebui să duc o luptă de convingere cu el ca să îl determin să rănească un om nevinovat. Nu am timp pentru asta, aşa că sper să îi amorţesc simţurile.
   Până acum, nu am reuşit.
   Gold se culcă cu nevestele altora, înşală şi aruncă zaruri, comportându-se de obicei ca şi când ar fi ultima zi, dar n-ar putea face rău nici măcar unei muşte. Iubeşte viaţa prea mult ca să provoace durere altcuiva; este regretabil, deoarece durerea este singurul lucru care îl va ţine în viaţă pe majordom, suficient de mult timp ca acesta să se întâlnească cu Anna în casa de oaspeţi.
   Aud cum îşi târăşte picioarele dincolo de uşă, inspir adânc şi ies pe coridor, blocându-i calea. Prin ochii ciudaţi ai lui Gold, majordomul este o privelişte frumoasă: faţa lui arsă care emană bucurie este mult mai captivantă decât simetria plictisitoare a celorlalţi oameni.
   Încearcă să se retragă, scuzându-se în grabă, dar eu îl apuc de încheietura mâinii. Îşi ridică privirea spre mine, înţelegându-mi greşit starea de spirit.
   Vede furie când eu nu simt decât suferinţă. Nu îmi doresc deloc să îi fac rău acestui om, dar trebuie.
   Încearcă să mă ocolească, dar eu mă pun în calea lui.
   Urăsc ceea ce trebuie să fac şi îmi doresc să îi pot explica, dar nu este timp. Chiar şi aşa, nu mă lasă inima să ridic vătraiul şi să lovesc un om nevinovat. Îl văd zăcând în pat, înfăşurat în cearşafuri albe de bumbac, învineţit şi abia respirând.
   Dacă nu vei face asta, Daniel va câştiga.
   Mă înfurii numai auzindu-i numele şi-mi strâng pumnii pe lângă corp.
   Mă gândesc la caracterul lui duplicitar şi îmi alimentez furia când îmi amintesc fiecare minciună pe care mi-a spus-o. Simt cum mă înec din nou cu băieţelul din lac. Îmi amintesc senzaţia pe care am avut-o atunci când lacheul şi-a înfipt cuţitul în coastele lui Derby şi când i-a tăiat gâtul lui Dance. Apoi cum l-a forţat pe Rashton să cedeze.
   Scot un răcnet şi dau frâu liber furiei. Îl lovesc pe majordom cu vătraiul pe care l-am luat de lângă şemineu, nimerindu-l între omoplaţi. El se izbeşte de perete şi cade grămadă pe jos.
   - Vă rog, zice el, încercând să se târască de lângă mine. Nu sunt...
   El cere ajutorul şi imploră, întinzându-şi mâna. Acea mână mă face să-mi pierd cumpătul de tot. Daniel a făcut un gest asemănător pe malul lacului, întorcând propria-mi milă împotriva mea. Îl văd pe Daniel căzut pe jos şi simt cum iau foc. Simt cum îmi clocoteşte sângele în vene.
   Îl lovesc cu piciorul.
   O dată, apoi iar şi iar. Îmi pierd raţiunea şi în locul ei apare furia. Fiecare trădare, fiecare durere şi tristeţe, fiecare regret, fiecare dezamăgire, fiecare umilire, fiecare chin, fiecare rană... toate vin să mă copleşească.
   Abia mai respir şi abia mai văd. Plâng în hohote în timp ce îl lovesc cu piciorul fără încetare.
   Mi-e milă de bărbatul acesta.
   Mi-e milă de mine.
   Îl aud pe Rashton cu o clipă înainte ca el să mă lovească cu vaza. Izbitura îmi răsună în cap în timp ce cad, iar pământul mă prinde cu braţele lui tari.

57
Ziua a doua (continuare)

   - Aiden!
   Vocea pare îndepărtată, revărsându-se asupra mea ca valurile ce inundă plaja.
   - Doamne, trezeşte-te! Te rog, trezeşte-te!
   Abia reuşesc să deschid ochii.
   Văd un perete crăpat, iar capul mi se odihneşte pe o faţă de pernă albă, împroşcată cu sânge. Oboseala mă împresoară, ameninţând să pună stăpânire pe mine.
   Spre marea mea surprindere, mă aflu din nou în majordom şi stau întins pe patul din casa de oaspeţi.
   Stai treaz. Stai nemişcat. Am dat de bucluc.
   Mă mişc puţin, iar durerea pe care o simt în partea laterală îmi ajunge până în gură, însă reuşesc să-mi înăbuş ţipătul. Măcar reuşeşte să mă ţină treaz.
   Aşternuturile sunt îmbibate cu sânge în locul unde lacheul m-a înjunghiat mai devreme. Durerea a fost destul de chinuitoare cât să mă lase inconştient, dar nu suficient de mare cât să mă omoare. Cu siguranţă nu este o întâmplare. Lacheul a trimis mulţi oameni pe lumea cealaltă şi mă îndoiesc că a ratat de data aceasta. Acest gând mă face să mă înfior. Am crezut că nimic nu poate fi mai înspăimântător decât cineva care încearcă să mă omoare. Se pare că este vorba mai mult despre cine este ucigaşul, iar când acesta este lacheul, ideea de a rămâne în viaţă este mult mai înfricoşătoare.
   - Aiden, eşti treaz?
   Mă întorc cu greu din cauza durerii şi o văd pe Anna într-un colţ al încăperii. Are picioarele şi mâinile legate cu o funie, care este înnodată în jurul unui calorifer vechi. Obrazul îi este umflat, iar vânătaia din jurul ochiului ei înfloreşte pe faţă asemenea unei flori în zăpadă.
   Întunericul se iveşte prin fereastra de deasupra ei, dar habar nu am cât este ceasul. Din câte ştiu eu, este deja unsprezece, iar doctorul ciumei ne aşteaptă lângă lac.
   Văzând că sunt treaz, Anna răsuflă uşurată.
   - Am crezut că te-a ucis, zice ea.
   - La fel am crezut şi eu, spun eu cu vocea răguşită.
   - M-a înşfăcat în faţa casei şi mi-a spus că mă va omorî dacă nu vin cu el, îmi explică ea, zbătându-se să se elibereze din legături. Ştiam că Donald Davies dormea în siguranţă pe drum şi că el nu îl putea ajunge, aşa că am făcut ce mi-a cerut. Îmi pare atât de rău, Aiden, dar nu am găsit altă soluţie.
   Ea te va trăda.
   Despre asta m-a avertizat doctorul ciumei. Dovada caracterului duplicitar al Annei se reflectă în confuzia deciziei lui Rashton. Acea lipsă de încredere aproape că a sabotat tot ce am realizat în acea zi. Mă întreb dacă doctorul ciumei a cunoscut circumstanţele în care m-a „trădat” Anna şi le-a ascuns ca să-şi atingă scopul sau dacă a crezut cu adevărat că femeia aceasta se întorsese împotriva mea.
   - Nu este vina ta, Anna, zic eu.
   - Tot îmi pare rău.
    Aruncă o privire înspăimântată spre uşă, apoi îşi coboară vocea.
    - Poţi ajunge la puşcă? A pus-o pe bufet.
   Mă uit în direcţia aceea. Arma se află la câţiva metri depărtare, dar parcă ar fi pe lună. Abia am reuşit să mă întorc pe spate, darămite să mă ridic în picioare şi să mă duc s-o iau.
   - Te-ai trezit, nu? intervine lacheul, care intră pe uşă, tăind felii dintr-un măr cu ajutorul cuţitului pliabil. Păcat, abia aşteptam să te trezesc din nou.
   În spatele lui se află un alt bărbat. E bătăuşul din cimitir, cel care m-a imobilizat în timp ce Daniel încerca să mă convingă prin lovituri să-i spun unde se afla Anna.
   Lacheul se apropie de pat.
   - Ultima dată când ne-am întâlnit, te-am lăsat să trăieşti, îmi zice el. Trebuia să fac asta, dar... a fost nesatisfăcător.
   Îşi drege glasul, iar eu simt o flegmă udă pe obraz. Mă simt dezgustat, dar nu am forţa necesară să îmi ridic mâna şi s-o şterg.
   - Nu se va întâmpla şi a doua oară, zice el. Nu-mi place când oamenii se trezesc din nou. Mi se pare că mi-am făcut treaba pe jumătate. Îl vreau pe Donald Davies şi vreau să-mi spui unde pot pune mâna pe el.
   Mintea mea e ca un vârtej care încearcă să lege toate bucăţile mari din viaţa mea.
   Daniel m-a găsit pe drum după ce am sărit din trăsură şi m-a convins să îl urmez în cimitir. Nu m-am întrebat niciodată cum a ştiut unde să mă găsească, dar iată răspunsul meu. În câteva minute, i-l voi spune lacheului.
   Dacă nu mi-ar fi atât de frică, aş zâmbi în faţa acestei ironii.
   Daniel crede că îl trădez pe Davies, condamnându-l la moarte, dar fără întâlnirea lor din cimitir, eu nu voi afla niciodată că „Lacrima argintie” este la Blackheath şi nici nu mă voi lupta cu Daniel pe malul lacului, permiţându-i Annei să-i vină în sfârşit de hac.
   E o capcană. Una construită de Rashton şi întinsă de Davies, în care eu am pus momeala. Este cât se poate de aranjată, doar că, atunci când îi voi spune lacheului ceea ce vrea să ştie, ne va măcelări ca pe nişte vite. Atât pe mine, cât şi pe Anna.
   Lacheul pune cuţitul şi mărul pe bufet, lângă puşcă, şi i-a flaconul cu somnifere, care zornăie când el îl întoarce pentru a vărsa o pastilă în palmă.
   Aproape că îl aud cum se încruntă şi cum gândurile i se lovesc unul de altul.
   Însoţitorul lui a rămas lângă uşă, cu braţele încrucişate pe piept şi cu o faţă inexpresivă.
   Flaconul zornăie din nou. O dată, de două ori, de trei ori.
   - De câte pastile de-astea este nevoie să omori un schilod ars ca tine, ai? întreabă el, apucându-mă de bărbie cu mâna şi ridicându-mi faţa spre el.
   Eu încerc să-mi întorc capul, dar el mă strânge mai tare, privindu-mă în ochi. Îi simt fierbinţeala; răutatea lui e ca o chestie înţepătoare şi fierbinte ce mi se târăşte pe piele. M-aş fi putut trezi în spatele acelei priviri. Aş fi putut avea creierul acestui ticălos, care este ca un labirint, şi să rătăcesc printre amintiri şi impulsuri de care nu aş fi scăpat niciodată.
   Poate că am făcut-o într-un salt temporal anterior.
   Brusc, până şi detestabilul Derby pare o binecuvântare.
   Degetele lui de fier îmi dau drumul, iar capul mi se clatină într-o parte.
   Broboane de transpiraţie mi se adună pe frunte.
   Nu ştiu cât mai am.
   - Judecând după arsurile alea, ai avut o viaţă grea, zice el, retrăgându-se puţin. O viaţă grea merită o moarte uşoară, presupun. Asta îţi ofer. Să adormi cu burta plină de pastile sau te zvârcoleşti câteva ore în vreme ce eu voi continua să scot bucăţi importante cu cuţitul.
   - Lasă-l în pace! ţipă Anna din colţ.
   Lemnul trosneşte în timp ce ea se zbate ca să se elibereze.
   - Mai bine, zice el, fluturându-şi cuţitul spre ea. I-aş putea face nişte tăieturi fetei ăsteia. Am nevoie de ea în viaţă, dar asta nu înseamnă că nu poate ţipa puţin înainte.
   El face un pas spre ea.
   - Grajduri, zic eu încet.
   El se opreşte brusc şi îmi aruncă o privire peste umăr.
   - Ce-ai spus?
   Vine spre mine.
   Închide ochii, nu-i arăta că îţi este teamă. Asta îşi doreşte. Nu te va omorî până când nu vei deschide ochii.
   Închid ochii strâns şi simt cum salteaua se lasă în jos când el se aşază pe pat. Peste câteva clipe, îmi mângâie obrazul cu tăişul cuţitului.
   Frica îmi spune să deschid ochii, să văd răul care mă paşte.
   Respiră, aşteptă momentul potrivit.
   - Donald Davies va fi la grajduri? zice el printre dinţi. Asta ai spus?
   Încuviinţez, încercând să alung panica.
   - Lasă-l în pace! ţipă Anna din nou din colţul ei, lovind duşumeaua cu călcâiele şi zvârcolindu-se în legăturile care o imobilizează.
   - Taci! ţipă lacheul la ea, înainte să-şi îndrepte atenţia spre mine. Când?
   Gura îmi este atât de uscată, încât nu sunt sigur că mai pot vorbi.
   - Când? insistă el, în timp ce lama muşcă din obrazul meu, care începe să sângereze.
   - La 9:40, zic eu, amintindu-mi ora pe care mi-a zis-o Daniel.
   - Pleacă! Mai sunt 10 minute, îi spune el bărbatului de la uşă.
   Paşii bătăuşului se estompează în timp ce el se îndepărtează pe coridor.
   Lama rătăceşte de-a lungul marginii buzelor mele, trasând conturul nasului până când simt o presiune uşoară pe pleoapa închisă.
   - Deschide ochii! zice el.
   Mă întreb dacă aude cum îmi bubuie inima. Cum să nu audă? Bubuie ca un mortier, alungând şi puţina vitejie care mi-a mai rămas.
   Încep să tremur, deşi aproape imperceptibil.
   - Deschide ochii! repetă el, împroşcându-mi obrazul cu scuipat. Deschide ochii, iepuraşule! Lasă-mă să privesc înăuntru!
   Lemnul trosneşte, iar Anna ţipă.
   Nu mă pot abţine să nu mă uit.
   Ea a reuşit să smulgă caloriferul dintr-o consolă şi să-şi elibereze mâinile, dar nu şi picioarele. Cuţitul se retrage când lacheul sare în picioare, iar arcurile patului scârţâie când scapă de greutatea lui.
   Acum. Mişcă-te acum!
   Mă năpustesc asupra lui. Nu există nici abilitate, nici forţă în gestul meu; este doar disperare şi impuls. Eşuez pentru a o suta oară, iar trupul meu se izbeşte de al lui ca o cârpă, însă e ceva în unghiul în care stă el şi în felul în care ţine cuţitul. Eu apuc perfect mânerul, îl întorc şi îi înfig lama în stomac. Sângele îmi şiroieşte printre degete în timp ce cădem amândoi grămadă pe jos.
   Gâfâie. E uluit, ba chiar rănit, deşi nu mortal. Începe deja să-şi revină.
   Îmi cobor privirea la cuţit, din care se vede doar mânerul. Ştiu că nu este suficient. El este prea puternic, iar eu sunt prea slab.
   - Anna! strig eu, smulgând cuţitul şi aruncându-l de-a lungul duşumelei spre ea.
   Privesc cu disperare cum acesta se opreşte la doar câţiva centimetri de degetele ei întinse.
   Lacheul mă înhaţă, zgâriindu-mi obrajii cu unghiile în timp ce se chinuieşte cu disperare să ajungă la gâtul meu. Greutatea trupului meu îi imobilizează mâna dreaptă, iar umărul meu îi zdrobeşte faţa, orbindu-l. Se zvârcoleşte şi geme în timp ce încearcă să scape de mine.
   - Nu îl mai pot ţine! strig către Anna.
   Mâna lui îmi găseşte urechea şi mă trage de ea, apoi simt în ochi o durere orbitoare. Mă smucesc şi mă izbesc de bufet, făcând să cadă arma pe jos.
   Lacheul îşi eliberează mâna de sub mine. Mă împinge de pe el şi, când mă izbesc de duşumea, o văd pe Anna întinzându-se după armă. Frânghia pe care tocmai a tăiat-o îi atârnă de încheietura mâinii. Privirile noastre se întâlnesc, iar pe faţa ei se citeşte furia.
   Lacheul mă apucă cu ambele mâini de gât şi începe să strângă. Eu îl pocnesc peste nasul spart, făcându-l să urle de durere, însă nu-mi dă drumul. El strânge mai tare, sufocându-mă.
  Puşca explodează. La fel şi lacheul, al cărui corp decapitat se prăbuşeşte lângă mine. Sângele i se revarsă din gât şi se răspândeşte pe duşumea.
   Mă holbez la arma care tremură în mâinile Annei. Dacă aceasta nu ar fi căzut în locul în care a căzut... dacă cuţitul n-ar fi ajuns la ea sau dacă ea s-ar fi eliberat câteva secunde mai târziu...
   Mă cutremur, îngrozit de linia subţire care desparte viaţa de moarte.
   Anna vorbeşte cu mine. Îşi face griji în privinţa mea, dar eu sunt atât de epuizat, încât nu aud decât jumătate din ce-mi spune şi ultimul lucru pe care îl simt înainte ca întunericul să mă împresoare este mâna ei într-a mea şi atingerea uşoară a buzelor ei când mă sărută pe frunte.

58
Ziua a opta (continuare)

   Mă lupt să străpung pâcla somnului şi îmi anunţ trezirea printr-o tuse, care o face pe Anna să tresară. Stă în vârful picioarelor, cu trupul lipit de al meu, în timp ce încearcă să mă elibereze cu ajutorul unui cuţit de bucătărie.
   Sunt din nou în Gold şi atârn de încheieturile mâinilor de tavan.
   - Te dau jos într-o clipită, îmi zice Anna.
   Trebuie să fi venit direct din camera alăturată, deoarece şorţul îi este mânjit cu sângele lacheului. Taie încruntată frânghia, părând neîndemânatică din cauza grabei. Înjură şi încetineşte ritmul, însă, după câteva minute, legăturile mele sunt suficient de slabe ca să îmi pot elibera mâinile.
   Cad ca un bolovan, izbindu-mă cu zgomot de pardoseală.
   - Uşurel, zice Anna, îngenunchind lângă mine. Ai stat legat toată ziua, nu mai ai pic de forţă.
   - Ce...
   Mă cuprinde o tuse seacă, dar în carafă nu mai este apă ca să mi-o mai domolească. Doctorul ciumei a irosit-o pe toată când a încercat să mă trezească mai devreme. Cămaşa îmi este udă în locul unde el m-a împroşcat cu apă.
   Aştept ca tusea să se domolească, apoi încerc să vorbesc din nou.
   - Cât e ceasul... reuşesc să spun, având impresia că am un şmirghel în gât.
   - Este 9:45, răspunde Anna.
   Dacă l-ai ucis pe lacheu, atunci el nu îi poate ucide pe Rashton şi pe Derby. Ei trăiesc. Te pot ajuta.
   - N-am nevoie de ei, zic eu, gâfâind.
   - De cine? mă întreabă Anna.
   Scutur din cap, făcându-i semn să mă ajute să mă ridic.
   - Trebuie să...
   O altă criză de tuse dureroasă, o altă privire compătimitoare din partea Annei.
   - Aşază-te o clipă, pentru numele lui Dumnezeu! zice ea, în timp ce îmi întinde o bucată de hârtie împăturită care îmi căzuse din buzunarul de la piept.
   Dacă se va uita înăuntru, va vedea cuvintele „cu toţii” în îngrozitorul scris de mână al lui Gold. Aceste cuvinte sunt cheia a tot ceea ce se întâmplă şi m-au urmărit peste tot încă de când Cunningham i-a transmis acest mesaj lui Derby în urmă cu 3 zile.
   Bag bileţelul în buzunar şi îi fac semn Annei să mă ajute să mă ridic.
   Undeva, în întuneric, doctorul ciumei merge spre lac, unde va aştepta ca Anna să îi ducă un răspuns pe care ea nu îl are încă. După 8 zile de întrebări, acum avem la dispoziţie puţin mai mult de o oră ca să ne susţinem cauza.
   În timp ce ţin un braţ după umerii Annei, iar ea îl ţine pe-al ei în jurul taliei mele, ieşim împleticindu-ne pe uşă, ca nişte beţivi, fiind cât pe ce să cădem pe scări. Sunt foarte slăbit, însă problema cea mai mare este cât de amorţite îmi sunt membrele. Mă simt ca o marionetă din lemn care este manevrată de nişte sfori răsucite.
   Părăsim casa de oaspeţi fără să aruncăm o privire în urmă şi pătrundem direct în aerul rece al nopţii. Cea mai scurtă cale spre lac este pe lângă fântâna dorinţelor, însă există mari şanse să dăm peste Daniel şi Donald Davies dacă o vom lua într-acolo. Nu am nicio intenţie să stric echilibrul delicat pe care l-am obţinut, intervenind într-o întâmplare care este deja în favoarea mea.
   Va trebui să o luăm pe ocolite.
   Sunt transpirat, am picioarele ca de plumb şi gâfâi. Înaintez clătinându-mă de-a lungul aleii ce duce la Blackheath. Corul meu mă însoţeşte: Dance, Derby şi Rashton merg în faţă, iar Bell, Collins şi Ravencourt vin în urmă.
   Ştiu că sunt născociri ale minţii mele care începe să se smintească, dar îi văd limpede ca nişte reflexii. Văd mersul fiecăruia, nerăbdarea şi dispreţul lor faţă de sarcina pe care o avem de îndeplinit.
   Ieşim de pe alee şi o luăm pe drumul pietruit ce duce la grajduri.
   Este linişte acum, că petrecerea este în toi. Câţiva grăjdari se încălzesc în jurul vetrelor, aşteptând să sosească ultima trăsură. Aceştia par vlăguiţi, dar neştiind sigur care dintre ei se află în serviciul lui Daniel, o trag pe Anna din lumină înspre padoc, luând-o pe cărăruia ce duce la lac. O flacără slabă pâlpâie la capătul cărăruii. Strălucirea ei caldă răzbate printre copaci. Când mă furişez mai aproape, văd că este felinarul căzut al lui Daniel, a cărui flacără îşi dă ultima suflare în noroi.
   Mijesc ochii în întuneric şi îl zăresc pe proprietarul acesteia în lac, ţinându-l pe Donald Davies cu capul în apă. Tânărul dă din picioare încercând să se salveze.
   Anna ia o piatră de pe jos şi face un pas înspre ei, dar eu o apuc de braţ.
   - Spune-i... ora 7:12 a.m., îi zic eu cu vocea răguşită, sperând ca privirea mea intensă să îi transmită mesajul pe care gâtul meu nu îl poate detalia.
   Ea ţâşneşte spre Daniel, ridicând piatra deasupra capului.
   Mă întorc şi ridic felinarul de jos, întreţinând flacăra slabă cu o răsuflare răguşită. Nu am chef să văd pe altcineva murind, indiferent cât de mult ar merita soarta asta. Doctorul ciumei a susţinut că Blackheath era menit să ne reabiliteze, însă gratiile nu pot îmbuna oamenii, iar mizeria nu poate decât să distrugă şi ultima fărâmă de bunătate rămasă. Locul acesta spulberă speranţa oamenilor, iar fără speranţă, ce folos mai au iubirea, compasiunea sau bunătatea?
    Indiferent care ar fi intenţia din spatele ridicării lui, Blackheath vorbeşte monstrului din noi, iar eu nu am de gând să îl mai răsfăţ pe al meu. A avut mână liberă prea mult timp.
   Ridic felinarul în aer şi mă furişez spre debarcader. Am căutat-o toată ziua pe Helena Hardcastle, crezând că ea este responsabilă pentru evenimentele petrecute în casă. E ciudat să cred că am avut dreptate, deşi nu aşa cum mi-am imaginat eu.
   Fie că a vrut sau nu acest lucru, ea este motivul pentru care se întâmplă toate acestea.
   Debarcaderul nu este mai mult decât un şopron care atârnă deasupra apei. Pilonii din partea dreaptă s-au prăbuşit şi întreaga construcţie stă strâmb. Uşile sunt încuiate, dar lemnul este atât de putred, încât cedează sub atingerea mea. Se vor deschide la cea mai mică presiune, dar, cu toate acestea, ezit. Mâna îmi tremură şi fasciculul de lumină se leagănă. Nu frica mă face să şovăi, căci Gold are o inimă de piatră. Ceva căutat de multă vreme va fi găsit şi, când se va întâmpla acest lucru, totul va lua sfârşit.
   Vom fi liberi.
   Inspir adânc şi deschid uşile, deranjând câţiva lilieci, care îşi iau zborul din debarcader. Ţipă în cor, indignaţi. Înăuntru sunt legate două bărci cu vâsle rahitice. Doar una din ele este acoperită cu o prelată mucegăită.
   Mă las în genunchi şi o dau la o parte, lăsând la vedere faţa palidă a Helenei Hardcastle. Ochii îi sunt deschişi, iar pupilele sunt la fel de lipsite de culoare precum pielea ei. Pare surprinsă, de parcă moartea ar fi sosit cu flori în mână.
   De ce aici?
   - Pentru că istoria se repetă, bolborosesc eu.
   - Aiden? strigă Anna, cu o urmă de panică în glas.
   Încerc să strig şi eu, dar gâtul îmi este atât de răguşit, încât sunt nevoit să ies afară, în ploaie. Îmi ridic gura spre ploaia care cade, înghiţind stropii reci ca gheaţa.
   - Aici! strig eu. La debarcader.
   Pătrund din nou în cameră şi plimb lumina felinarului pe trupul Helenei.
   Pardesiul îi este descheiat, lăsând la vedere sacoul şi fusta din lână de culoarea ruginii şi bluza din bumbac alb de dedesubt. Pălăria i-a fost azvârlită în barca de alături. A fost înjunghiată în gât cu suficient de mult timp în urmă ca sângele să se închege.
   Dacă nu mă înşel, este moartă de azi-dimineaţă.
   Anna soseşte în spatele meu şi icneşte când vede trupul din barcă.
   - Este...
   - Helena Hardcastle, termin eu.
   - De unde ai ştiut că este aici? mă întreabă ea.
   - Aceasta a fost ultima întâlnire de la care n-a lipsit, îi explic eu.
   Tăietura din gâtul ei nu este mare, dar este suficientă. Exact cât lama unui cuţit de potcoave. N-ar trebui să mă mire. Este aceeaşi armă cu care a fost ucis Thomas Hardcastle în urmă cu 19 ani. Despre asta este vorba, în final. Toate celelalte decese au fost un ecou al acestuia. O crimă despre care n-a aflat nimeni.
   Mă dor picioarele pentru că am stat pe vine, aşadar mă ridic şi mi le scutur.
   - Michael a făcut asta? mă întreabă Anna, apucându-mă strâns de haină.
   - Nu, nu e mâna lui Michael, răspund eu. Lui Michael Hardcastle i-a fost teamă. A devenit criminal din disperare. Crima asta este altceva; a fost nevoie de răbdare şi plăcere. Helena a fost ademenită aici şi a fost înjunghiată la uşă, astfel încât să se prăbuşească înăuntru, pentru a nu fi văzută. Criminalul a ales un loc la mai puţin de 6 metri de locul unde a fost ucis Thomas Hardcastle, în ziua comemorării morţii lui. Ţie ce-ţi spune asta?
   În timp ce vorbesc, mi-o imaginez pe lady Hardcastle căzând şi aud trosnetul lemnului când ea aterizează în barcă. În minte îmi apare o umbră care trage prelata peste cadavru, înainte să-şi croiască drum prin apă.
   - Criminalul era plin de sânge, zic eu, plimbând lumina felinarului prin încăpere. S-a spălat în apă, ştiind că este ascuns de pereţii debarcaderului. Şi-a pregătit haine curate înainte...
   Într-un colţ, găsesc o geantă de voiaj veche şi, desfăcând încuietoarea, descopăr înăuntru un maldăr de haine femeieşti, pline de sânge. Sunt hainele criminalului.
   Crima a fost plănuită...
   ...Cu mult timp în urmă, pentru o altă victimă.
   - Cine a făcut asta, Aiden? mă întreabă Anna, cu teamă în glas.
   Ies din debarcader şi cercetez întunericul până când zăresc un felinar la capătul îndepărtat al lacului.
   - Aştepţi pe cineva? mă întreabă ea, cu privirea fixată la lumina care devine din ce în ce mai mare.
   - Este criminalul, răspund eu, simţindu-mă ciudat de calm. L-am pus pe Cunningham să răspândească zvonul că vom veni aici ca să... folosim debarcaderul, ca să spun aşa.
   - De ce? zice Anna, îngrozită. Dacă ştii cine l-a ajutat peMichael, spune-i doctorului ciumei!
   - Nu pot, zic eu. Tu trebuie să-i explici restul.
   - Poftim? zice ea printre dinţi, aruncându-mi o privire aspră. Am avut o înţelegere: eu te ţin în viaţă; tu îl găseşti pe ucigaşul lui Evelyn.
   - Doctorul ciumei trebuie să audă răspunsul din gura ta, zic eu. Altfel, nu te va lăsa să pleci. Ai toate piesele şi trebuie doar să le pui cap la cap, crede-mă. Poftim, ia asta.
   Îmi bag mâna în buzunar şi îi întind bucata de hârtie. Ea o desface şi citeşte cu voce tare.
   - „Cu toţii”, zice ea, încreţindu-şi fruntea. Ce înseamnă?
   - Este răspunsul la o întrebare adresată doamnei Drudge de către Cunningham, rugat de mine.
   - Ce întrebare?
   - Dacă, dintre ceilalţi copii Hardcastle, a mai fost vreunul al lui Charlie Carver. Am vrut să ştiu pentru cine şi-a dat el viaţa.
   - Dar toţi sunt morţi acum.
   Felinarul misterios se leagănă în aer, apropiindu-se din ce în ce mai mult.
   Persoana care îl ţine în mână se grăbeşte, fără să încerce să se ascundă. A trecut vremea subterfugiilor.
   - Cine este? mă întreabă Anna, ducându-şi mâna streaşină la ochi şi mijind ochii spre lumina care se apropie.
   - Chiar aşa, cine sunt eu? zice Madeline Aubert, coborând felinarul şi lăsând să se vadă arma îndreptată spre noi.
   A renunţat la uniforma de menajeră în favoarea unei perechi de pantaloni şi a unei cămăşi largi din pânză. Pe umeri poartă un jerseu bej. Părul negru îi este ud, iar tenul ciupit de vărsat este încărcat de pudră. Scăpată de masca slugărniciei, seamănă cu mama ei; are aceiaşi ochi migdalaţi şi pistrui pe faţa albă ca laptele. Sper doar ca Anna să-şi dea seama.
   Anna se uită la mine, apoi la Madeline, apoi iar la mine. Pe faţa ei, nedumerirea lasă locul panicii.
   - Aiden, ajută-mă! mă imploră ea.
   - Tu trebuie s-o faci, îi spun eu, căutându-i mâna rece prin întuneric. Toate piesele sunt în faţa ta. Cine a putut să îi omoare pe Thomas Hardcastle şi pe lady Hardcastle exact în acelaşi fel, la o distanţă de 19 ani? De ce a spus Evelyn „nu sunt eu” şi „ucigaşul lui Millicent” după ce am salvat-o? De ce avea un inel cu sigiliu pe care i l-a dat lui Felicity Maddox? Ce ştia Millicent Derby pentru a fi ucisă? De ce a fost angajat Gregory Gold să picteze portrete noi ale familiei când restul casei se prăbuşea? Pe cine ar fi minţit Helena Hardcastle şi Charlie Carver ca să-i ofere protecţie?
   Faţa Annei se luminează ca o zi însorită. Ea face ochii mari când se uită de la bileţel la Madeline, care o priveşte cu atenţie.
   - Evelyn Hardcastle, zice ea încet.
    Apoi mai tare:
    - Tu eşti Evelyn Hardcastle!

59

   Nu ştiu sigur la ce reacţie mă aşteptam din partea lui Evelyn, dar ea mă surprinde când începe să bată din palme încântată şi să ţopăie, de parcă am fi nişte animale dresate care fac un truc nou.
   - Am ştiut că va merita să vă urmăresc, zice ea, în timp ce aşază felinarul pe jos, unindu-i strălucirea cu cea a felinarului nostru. Oamenii nu se afundă în beznă fără minime cunoştinţe care să le lumineze calea. Deşi mărturisesc că nu înţeleg deloc de ce v-ar privi treaba asta.
   A renunţat la accentul franţuzesc şi, odată cu el, la orice urmă din menajera supusă în spatele căreia se ascundea. Umerii, care odinioară îi erau adunaţi, acum se îndreaptă imediat, gâtul îi este ţeapăn şi bărbia ridicată în aer, astfel încât pare să ne privească de undeva din vârful unei stânci semeţe.
   Îşi plimbă privirea întrebătoare de la unul la celălalt, însă eu sunt atent la pădure. Toate acestea vor fi în zadar dacă doctorul ciumei nu este aici ca să audă, însă, dincolo de cercul de lumină aruncat de cele două felinare ale noastre, este întuneric beznă. El ar putea sta la 10 metri depărtare, iar eu n-aş şti.
   Evelyn îmi zâmbeşte larg, confundând tăcerea mea cu încăpăţânarea. Se amuză pe seama noastră. Ne va savura.
   Trebuie să o reţinem până când va sosi doctorul ciumei.
   - Asta ai plănuit pentru Thomas cu mulţi ani în urmă, nu-i aşa? zic eu, arătând spre trupul Helenei din debarcader. L-am întrebat pe grăjdarul-şef, care mi-a spus că ai ieşit să călăreşti în dimineaţa respectivă, dar acesta n-a fost decât un alibi. Te-ai înţeles cu Thomas să vă întâlniţi aici, prin urmare, tot ceea ce trebuia să faci era să treci călare pe lângă casa de oaspeţi, să priponeşti calul şi s-o tai direct prin pădure. M-am cronometrat. Ai fi putut ajunge în mai puţin de o jumătate de oră fără să fii văzută, ceea ce înseamnă că ai fi avut suficient timp să îl ucizi în tăcere pe Thomas în debarcader, să te speli, să-ţi schimbi hainele şi să te întorci la cal, înainte ca să îşi dea seama cineva că el lipseşte. Ai furat arma crimei de la grăjdarul-şef şi pătura în care urma să înfăşori cadavrul. Vina trebuia să cadă asupra lui odată ce Thomas va fi fost găsit, doar că planul nu a funcţionat, nu-i aşa?
   - Nimic nu a funcţionat, răspunde ea, pleoscăind. Debarcaderul a fost un plan de rezervă, în caz că prima mea idee nu funcţiona. Intenţionam să-l ameţesc pe Thomas cu o piatră, iar apoi să îl înec şi să-i las trupul să plutească în lac până îl va fi găsit cineva. Ar fi fost un accident tragic şi toţi ne-am fi văzut mai departe de vieţile noastre. Din nefericire, nu am avut ocazia să pun în aplicare niciunul din planuri. L-am lovit în cap pe Thomas, dar nu suficient de tare. El a început să ţipe, iar eu am intrat în panică şi l-am înjunghiat aici, în aer liber.
   Pare iritată, deşi nu foarte tare. Este ca şi când ar descrie nimic mai serios decât un picnic stricat de vremea rea.
    Îmi dau seama că mă holbez la ea. Dedusesem mare parte din poveste înainte să vin aici, dar acum, când o aud redată cu atâta degajare şi fără urmă de regret, este înspăimântător. Ea nu are nici suflet, nici mustrare de conştiinţă. Abia îmi vine să cred că este o fiinţă umană.
   Anna reia conversaţia, observând că mă poticnesc.
   - Atunci au dat peste tine lady Hardcastle şi Charlie Carver.
    Ea îşi cântăreşte fiecare cuvânt, rostindu-le înaintea gândurilor năvălitoare.
    - Ai reuşit cumva să îi convingi că moartea lui Thomas a fost un accident.
   - Ei au făcut mai toată treaba, zice Evelyn, pe un ton meditativ. Am crezut că totul va lua sfârşit când i-am văzut pe cărăruie. Am apucat să le spun că încercam să-i iau cuţitul lui Thomas, dar Carver a continuat povestea. Accident, joacă de copii, chestii de-astea. Mi-a oferit o poveste frumos ambalată.
   - Ştiai că tatăl tău este Carver? o întreb eu, recăpătându-mi autocontrolul.
   - Nu, dar eram copil. M-am bucurat de norocul care a dat peste mine şi m-am dus să călăresc, cum mi s-a spus. Mama mi-a zis adevărul abia când am fost trimisă la Paris. Cred că ea a vrut ca eu să fiu mândră de el.
   - Aşadar, Carver îşi vede fiica plină de sânge pe malul lacului, continuă Anna, vorbind încet şi încercând să pună totul în ordine. Îşi dă seama că ai nevoie de haine curate, prin urmare merge la conac ca să le aducă, în timp ce Helena rămâne cu Thomas. Asta a văzut Stanwin atunci când l-a urmărit pe Carver până la lac şi de aceea a crezut că Helena şi-a ucis fiul. De aceea şi-a lăsat prietenul să ia vina asupra lui.
   - Asta şi o grămadă de bani, zice Evelyn, zâmbind şi dezvelindu-şi dinţii.
    Ochii ei verzi sunt sticloşi, goi, complet lipsiţi de empatie şi intoleranţi la remuşcare.
    - Mama i-a plătit o sumă frumuşică de-a lungul anilor.
   - Charlie Carver nu a ştiut că tu ai plănuit dinainte crima şi că aveai deja un set de haine curate în debarcader, zic eu, străduindu-mă să nu îl caut pe doctorul ciumei printre copaci. Hainele au rămas ascunse acolo timp de optsprezece ani, până când le-a găsit mama ta anul trecut, când a vizitat Blackheath. Şi-a dat seama imediat ale cui erau. Ba chiar i-a spus şi lui Michael despre ele, probabil ca să vadă cum va reacţiona.
   - Credea că el ştia despre crimă, zice Anna, pe un ton compătimitor. Imaginează-ţi... ea nu putea avea încredere în niciunul din copiii ei.
   Se iscă vântul, iar stropii de ploaie aterizează pe felinarele noastre. Se aude un zgomot în pădure, nedesluşit şi îndepărtat, dar suficient cât să îi atragă atenţia lui Evelyn pentru o clipă.
   „Trage de timp”, o îndemn pe Anna, mişcându-mi buzele fără să vorbesc. Îmi scot haina şi i-o aşez pe umerii subţiri, câştigând un zâmbet recunoscător.
   - Trebuie să fi fost îngrozitor pentru lady Hardcastle, zice Anna, strângându-şi haina pe lângă corp, când a realizat că fiica pentru care şi-a lăsat iubitul să facă închisoare ca să o protejeze îşi ucisese fratele cu sânge-rece.
    Îşi coboară vocea.
    - Cum ai putut face asta, Evelyn?
   - Cred că întrebarea potrivită ar fi de ce a făcut-o, zic eu, uitându-mă la Anna. Lui Thomas îi plăcea să urmărească oamenii. Ştia că va da de bucluc dacă era prins, aşa că a învăţat foarte bine cum să se furişeze. Într-o zi, el a urmărit-o pe Evelyn în pădure, unde ea s-a întâlnit cu un băiat de la grajduri. Nu ştiu de ce s-au întâlnit sau dacă s-au înţeles să facă asta. Poate că a fost doar o coincidenţă, dar eu cred că a avut loc un accident. Sper că a fost un accident, zic eu, aruncându-i o privire la Evelyn, care mă evaluează ca pe o molie care a aterizat pe haina ei.
   Întreg viitorul nostru stă scris în ridurile din jurul ochilor ei; faţa aceea palidă este ca un glob de cristal care ascunde în ceaţă doar orori.
   - N-are importanţă, de fapt, continui eu când îmi dau seama că nu are de gând să îmi răspundă. Oricum ar fi, ea l-a ucis. E posibil ca Thomas să nu fi realizat ce văzuse, altminteri ar fi dat fuga la conac şi i-ar fi spus mamei lui, însă, la un moment dat, Evelyn şi-a dat seama că el ştia. A avut două variante: să îl reducă la tăcere pe Thomas înainte ca el să spună cuiva sau să-şi mărturisească faptele. Ea a ales prima variantă şi şi-a pus planul la punct cu meticulozitate.
   - Te descurci foarte bine, zice Evelyn, luminându-se la faţă. Cu excepţia unui detaliu sau două, este aproape ca şi când ai fi fost prezent acolo. Eşti o încântare, domnule Gold, ştii asta? Mult mai amuzant decât creatura plictisitoare cu care te-am confundat noaptea trecută.
   - Ce s-a întâmplat cu băiatul de la grajduri? o întreabă Anna. Grăjdarul-şef a spus că nu a fost găsit niciodată.
   Evelyn o priveşte atent o vreme. La început, cred că este pentru că se gândeşte dacă să răspundă la întrebare, apoi îmi dau seama care este situaţia adevărată. Ea încearcă să îşi amintească. Nu s-a gândit la acest lucru de ani buni.
   - A fost un lucru dintre cele mai ciudate, zice Evelyn, pe un ton neutru. El m-a dus să-mi arate nişte peşteri pe care le descoperise. Ştiam că părinţii mei nu vor fi de acord, prin urmare am mers pe ascuns, dar m-am plictisit în compania lui. În timp ce exploram, el a căzut într-o groapă adâncă. Nimic prea serios şi puteam să mă duc să aduc ajutoare. I-am spus că aşa voi face, apoi mi-a venit o idee. Nu trebuia să aduc ajutoare. Nu trebuia să fac absolut nimic. Puteam să-l las acolo. Nimeni nu ştia unde se dusese sau că eu eram cu el. Era soarta.
   - L-ai abandonat pur şi simplu, zice Anna, îngrozită.
   - Chiar mi-a făcut plăcere, să ştii. El a fost micul meu secret până când Thomas m-a întrebat de ce fusesem la peşteri în ziua respectivă.
    Ţinându-şi în continuare arma îndreptată spre noi, ea ridică felinarul din noroi.
    - Ştiţi restul. Ce păcat!
   Ea trage piedica, iar Anna se pune în faţa mea.
   - Stai! strigă ea, întinzându-şi mâna.
   - Nu implora! Te rog, zice Evelyn, exasperată. Nici nu ştiţi cât de mult v-am respectat. În afară de mama, nimeni nu s-a gândit l-a moartea lui Thomas de aproape 20 de ani, iar apoi apăreţi voi doi din senin şi aproape că puneţi totul cap la cap. Cred că a fost nevoie de multă determinare, şi admir acest lucru, dar nimic nu este mai necuviincios decât lipsa de mândrie.
   - Nu am de gând să implor, dar povestea nu s-a încheiat, zice Anna. Avem dreptul să aflăm şi restul.
   Evelyn zâmbeşte, iar expresia ei este frumoasă, casantă şi complet nebună.
   - Mă credeţi proastă, zice ea, alungându-şi ploaia din ochi.
   - Cred că ai de gând să ne ucizi, zice Anna, pe un ton calm, vorbindu-i ca unui copilaş. Şi mai cred că, dacă o vei face în aer liber, mulţi oameni vor auzi. Trebuie să ne duci într-un loc mai retras, aşa că ce-ar fi să povestim pe drum.
   Evelyn face câţiva paşi spre ea şi îşi apropie felinarul de faţa ei ca să o poată cerceta mai bine. Îşi ţine capul înclinat într-o parte şi buzele uşor depărtate.
   - Ce fată inteligentă! zice Evelyn, pe un ton plin de admiraţie. Prea bine! Întoarceţi-vă şi luaţi-o din loc.
   Eu ascult acest schimb de replici şi simt cum mă cuprinde panica, sperând cu disperare ca doctorul ciumei să iasă din întuneric şi să pună capăt acestei poveşti, o dată pentru totdeauna. Ar trebui să aibă deja suficiente dovezi ca să o elibereze pe Anna.
   Asta dacă nu cumva a fost reţinut.
   Acest gând mă umple de teamă. Anna încearcă să ne ţină în viaţă, însă totul va fi în zadar dacă doctorul ciumei nu ştie unde să ne găsească.
   Mă întind după felinarul nostru, dar Evelyn îl loveşte cu piciorul, făcându-ne semn cu arma să o luăm spre pădure.
   Păşim alături, cu Evelyn la câţiva paşi în urma noastră, fredonând încetişor. Eu risc şi arunc o privire peste umăr, dar ea este mult prea în spate şi îmi este imposibil să-i smulg arma din mână. Chiar dacă aş reuşi să fac asta, nu ar fi de folos. Nu suntem aici ca să o prindem pe Evelyn. Suntem aici ca să dovedim că Anna nu este ca ea, iar cea mai bună cale de a face asta este să fim în pericol.
   Deoarece stelele sunt ascunse de norii negri şi singura lumină care ne călăuzeşte este flacăra slabă a felinarului lui Evelyn, trebuie să ne mişcăm cu atenţie ca să nu ne împiedicăm. Este ca şi când ai încerca să navighezi prin cerneală, iar doctorul ciumei nu se vede nicăieri.
   - Dacă mama ta a aflat în urmă cu un an ce ai făcut, de ce nu le-a spus tuturor atunci? întreabă Anna, aruncându-i o privire peste umăr lui Evelyn. De ce a organizat această petrecere şi de ce i-a invitat pe toţi aceşti oameni?
   Tonul ei este cât se poate de sincer. Dacă îi este teamă, atunci se pricepe de minune să ascundă acest lucru. Evident, Evelyn nu este singura actriţă din casă. Nu pot decât să sper că şi eu mă pricep să fac asta. Inima îmi bubuie suficient de tare încât să-mi rupă o coastă.
   - Din lăcomie. Părinţii mei au nevoie de bani mai mult decât a simţit nevoia mama mea să mă vadă spânzurată. Bănuiesc că au avut nevoie de ceva timp să aranjeze căsătoria, deoarece mama mi-a trimis o scrisoare în urmă cu o lună în care îmi spunea că, dacă nu mă mărit cu odiosul de Ravencourt, mă vor denunţa. Umilinţa la care am fost supusă în timpul petrecerii de azi a fost ca o replică usturătoare, o mică dreptate făcută lui Thomas.
   - Deci i-ai ucis din răzbunare? o întreabă Anna.
   - Tata a fost un troc. Michael a ucis-o pe Felicity, iar eu l-am ucis pe tata. Fratele meu a vrut să pună mâna pe moştenire cât timp mai exista una. Vrea să-i cumpere afacerea lui Stanwin împreună cu Coleridge.
   - Înseamnă că urma de cizmă pe care am văzut-o în faţa ferestrei casei de oaspeţi este a ta, zic eu. Şi tu ai lăsat bileţelul în care îţi asumi răspunderea.
   - Păi, n-am vrut ca vina să cadă asupra bietului Michael. Ar fi năruit totul, răspunde ea. Nu intenţionez să-mi folosesc numele odată ce voi pleca de aici; de ce nu l-aş folosi în alt scop?
   - Şi pe mama ta de ce ai ucis-o? o întreabă Anna.
   - Eram la Paris, răspunde Evelyn, furia simţindu-i-se în glasul ei pentru prima oară. Dacă nu m-ar fi vândut lui Ravencourt, nu m-ar mai fi văzut niciodată. Din punctul meu de vedere, ea s-a sinucis.
   Copacii se dau brusc la o parte, lăsând să se vadă casa de oaspeţi. Ieşim în spatele clădirii, partea opusă uşii încuiate a bucătăriei pe care falsa Evelyn i-a arătat-o lui Bell în prima dimineaţă.
   - Unde ai găsit-o pe cealaltă Evelyn? o întreb eu.
   - O chema Felicity Maddox. Era un soi de impostoare, din câte am înţeles, răspunde vag Evelyn. Stanwin a aranjat totul. Michael i-a spus că familia voia ca Felicity să se căsătorească cu Ravencourt în locul meu, moment în care părinţii mei urmau să îi plătească jumătate din zestre ca să păstreze secretul.
   - Stanwin ştia ce voiaţi să faceţi? o întreabă Anna.
   - Poate, dar de ce i-ar fi păsat? zice Evelyn, ridicând din umeri şi făcându-mi semn să deschid uşa. Felicity a fost un vierme. Un poliţist a încercat să o ajute în după-amiaza asta, iar ea ştiţi ce-a făcut? În loc să recunoască totul în faţa lui, s-a dus la Michael şi i-a cerut bani mai mulţi ca să tacă. O astfel de persoană face umbră pământului degeaba, zău aşa. Consider uciderea ei un serviciu adus omenirii.
   - Dar moartea lui Millicent Derby a fost tot un serviciu adus omenirii?
   - O, Millicent! zice Evelyn, înveselită de această amintire. Ştiţi, pe vremuri, ea era la fel de rea ca fiul ei. Însă şi-a pierdut energia la bătrâneţe.
   Trecem prin bucătărie şi intrăm pe hol. Casa este cufundată în tăcere şi toţi ocupanţii ei sunt morţi. Cu toate acestea, o lampă aprinsă este agăţată de perete, semn că Evelyn a intenţionat de la bun început să se întoarcă aici.
   - Millicent te-a recunoscut, nu-i aşa? zic eu, trasând cu degetul de-a lungul tapetului.
    Nu reuşesc să-mi revin. Nimic din toate astea nu mai pare real. Simt nevoia să ating ceva solid ca să ştiu că nu visez.
    - Te-a zărit în sala de bal alături de Felicity, continui eu, amintindu-mi cum bătrâna doamnă a plecat în grabă de lângă Derby. Ai crescut sub ochii ei şi nu avea de gând să se lase păcălită de o uniformă de menajeră şi de noile portrete ale lui Gold de pe perete. Millicent şi-a dat seama imediat cine erai.
   - A coborât în bucătărie şi a vrut să ştie ce pun la cale, răspunde Evelyn. I-am spus că era o farsă pentru balul mascat şi prostuţa m-a crezut.
   Privesc în jur, sperând să găsesc vreun indiciu că doctorul ciumei s-ar afla aici, însă speranţa mi se spulberă. Nu are cum să ştie că suntem aici şi, prin urmare, nu va avea habar de curajul Annei sau că a rezolvat ghicitoarea lui. Ne îndreptăm spre moarte mânaţi de o smintită şi totul este în zadar.
   - Cum ai ucis-o? o întreb eu, încercând cu disperare să o fac pe Evelyn să vorbească în continuare până când îmi voi face un nou plan.
   - Am şterpelit o sticluţă cu veronal din trusa doctorului Dickie şi i-am zdrobit câteva pastile în ceai, explică ea. Când a leşinat, i-am ţinut o pernă pe faţă până când a încetat să mai respire, iar apoi l-am chemat pe Dickie.
   Vocea ei este veselă, de parcă ar fi vorba despre vreo amintire veche şi fericită pe care nişte prieteni şi-o împărtăşesc în timpul cinei.
   - El a văzut sticluţa cu veronal din trusa lui pe noptiera ei şi şi-a dat seama pe loc că era implicat, zice ea. Asta este frumuseţea oamenilor corupţi: te poţi baza pe ei că vor rămâne în continuare aşa.
   - Aşadar, a luat sticluţa şi a susţinut că a fost un infarct ca să-şi acopere urmele, zic eu, oftând.
   - Of, nu te mai necăji, dragule! zice ea, împungându-mă în spate cu ţeava armei. Millicent Derby a murit aşa cum a trăit, adică cu eleganţă şi chibzuială. A fost un dar, crede-mă. Am vrea noi să fim atât de norocoşi şi să avem un sfârşit atât de plin de sens.
   Îmi fac griji că ne conduce în încăperea unde lordul Hardcastle stă contorsionat în fotoliu, dar ea ne îndrumă spre uşa opusă. Este o sufragerie mică, cu patru scaune şi o masă pătrată în centru. Lumina felinarului pe care îl ţine Evelyn în mână se împrăştie pe pereţi; se văd două genţi din pânză, fiecare doldora de bijuterii, haine şi ce-o mai fi reuşit ea să fure de la Blackheath.
   Noua ei viaţă va începe acolo unde ale noastre vor sfârşi.
   Ca artist, Gold poate aprecia măcar simetria.
   Evelyn pune felinarul pe masă şi ne face semn să îngenunchem pe pardoseală. Ochii îi strălucesc şi este îmbujorată.
   O fereastră dă spre drum, dar nu îl văd nicăieri pe doctorul ciumei.
   - Mă tem că nu mai aveţi timp, ne zice ea, ridicând arma.
   A mai rămas o mutare.
   - De ce l-ai ucis pe Michael? o întreb eu repede, pe un ton acuzator.
   Evelyn se încordează, iar zâmbetul îi dispare.
   - Despre ce vorbeşti?
   - L-ai otrăvit, continui eu, observând expresia nedumerită de pe faţa ei. Toată ziua am auzit cât de apropiaţi eraţi şi cât de mult îl iubeai. Nici măcar nu a ştiut că tu i-ai omorât pe Thomas şi pe mama voastră, nu-i aşa? Nu ai vrut să aibă o părere proastă despre tine. Dar, cu toate acestea, când a sosit momentul, l-ai ucis cu aceeaşi uşurinţă cu care le-ai ucis şi pe celelalte victime ale tale.
   Ea îşi plimbă privirea de la mine la Anna, iar arma îi tremură în mână.
   Pentru prima oară, pare să îi fie teamă.
   - Minţi, nu i-am făcut niciodată rău lui Michael, zice ea.
   - L-am văzut murind, Evelyn, spun eu. M-am aplecat deasupra lui ca...
   Mă loveşte cu arma, iar din buză îmi ţâşneşte sângele.
   Intenţionasem să îi smulg arma din mână, dar ea a fost prea rapidă şi s-a îndepărtat deja cu un pas de noi.
   - Nu mă minţi, se jeleşte ea, cu ochi scăpărători şi respiraţia întretăiată.
   - Nu te minte! rosteşte Anna, punându-şi un braţ protector după umerii mei.
   Lacrimile i se rostogolesc pe obraji lui Evelyn, iar buza îi tremură.
   Iubirea ei este nebună, vibrantă şi putredă, dar sinceră. Cumva, acest lucru o face şi mai monstruoasă.
   - Eu nu...
    Ea se prinde de păr, trăgându-se atât de tare de el, încât şi-l smulge din rădăcină.
    - El a ştiut că nu puteam să mă mărit... a vrut să mă ajute.
    Ne aruncă o privire rugătoare.
    - A ucis-o pentru mine, ca să pot fi liberă... m-a iubit...
   - Cu toate astea, trebuia să te asiguri, zic eu. N-ai vrut să rişti ca el să se piardă cu firea, iar Felicity să se trezească din nou, aşa că i-ai dat un pahar de scotch otrăvit, înainte ca ea să se îndrepte spre piscină.
   - Dar nu i-ai spus lui Michael, continuă Anna. Iar el a băut ce-a mai rămas în pahar în timp ce îl interoga Rashton.
   Arma lui Evelyn stă înclinată, iar eu mă încordez, pregătit să i-o smulg din mână, însă Anna mă strânge mai tare.
   - A venit, îmi şopteşte ea la ureche, arătând cu capul spre fereastră.
   O singură lumânare arde în drum, luminând o mască de porţelan cu cioc.
   Mă simt însufleţit de speranţă, dar aceasta dispare imediat. El nu se clinteşte din loc. Nici măcar nu poate auzi ce se vorbeşte.
   Ce aşteaptă?
   - Vai, nu, zice Anna de parcă i-ar fi fost rău.
   Şi ea se holbează la doctorul ciumei, doar că nu este nedumerită ca mine, ci îngrozită. E albă ca varul la faţă şi mă ţine strâns de mânecă.
   - Nu am rezolvat crima, zice ea în şoaptă. Tot nu ştim cine o va omorî pe Evelyn Hardcastle, pe adevărata Evelyn Hardcastle. Iar numărul suspecţilor s-a redus la doi.
   Simt cum mă străbate un fior rece.
   Sperasem că, dacă Anna o va demasca pe Evelyn, acest lucru va fi suficient ca să-şi câştige libertatea, dar ea are dreptate. În ciuda discursului doctorului ciumei despre căinţă şi reabilitare, el mai are nevoie de încă o viaţă care să plătească preţul şi se aşteaptă ca unul din noi să i-o livreze.
   Evelyn se plimbă în continuare de colo colo şi se trage de păr, fiind afectată în continuare de moartea lui Michael. Este prea departe ca să fie luată prin surprindere. Poate că Anna sau eu i-am putea smulge arma din mână, dar nu înainte ca unul din noi să fie împuşcat în cap.
   Am fost păcăliţi.
   Doctorul ciumei s-a ţinut departe intenţionat, astfel încât să nu audă răspunsul Annei şi să nu fie nevoit să o cunoască pe femeia bună în care ea s-a transformat. El nu ştie că m-am înşelat în privinţa lui Michael.
   Sau nu îi pasă.
   A obţinut ce şi-a dorit. Dacă eu voi muri, el mă va elibera. Dacă va muri ea, Anna va rămâne blocată aici, aşa cum vor superiorii lui. O vor ţine aici pentru totdeauna, indiferent ce va face ea.
   Incapabil să îmi mai ascund disperarea, fug la fereastră şi încep să bat cu pumnii în geam.
   - Nu este corect! ţip eu spre silueta îndepărtată a doctorului ciumei.
   Furia mea o sperie pe Anna, care sare cât colo, înspăimântată. Evelyn vine spre mine cu arma ridicată, confundându-mi furia cu panica.
   Simt cum mă copleşeşte disperarea.
   I-am spus doctorului ciumei că nu o voi abandona pe Anna şi că voi reveni la Blackheath dacă mă vor lăsa să plec, dar nu mai pot petrece încă o zi în locul acesta. Nu îi pot lăsa să mă măcelărească din nou. Nu pot privi sinuciderea lui Felicity sau să fiu trădat de Daniel Coleridge. Nu pot retrăi nimic din toate acestea, iar o parte din mine, una mult mai mare decât aş fi crezut vreodată, este pregătită să o asmuţă pe Evelyn ca totul să ia sfârşit, indiferent ce se va întâmpla cu prietena mea.
   Orbit de nefericirea mea, nu observ când Anna se apropie de mine.
   Ignorând-o pe Evelyn, care o urmăreşte cu privirea aşa cum o bufniţă ar urmări un şoarece neastâmpărat, Anna îmi ia mâinile, se ridică în vârful picioarelor şi mă sărută pe obraz.
   - Să nu îndrăzneşti să te întorci după mine, zice ea, lipindu-şi fruntea de a mea.
   Se mişcă repede, se roteşte pe călcâie şi se năpusteşte asupra lui Evelyn dintr-o singură mişcare fluidă.
   Împuşcătura este asurzitoare şi, preţ de câteva secunde, doar ecoul se mai aude. Însă şi acesta începe să se estompeze. Scot un ţipăt şi fug lângă Anna chiar în momentul în care arma cade pe jos cu un zăngănit. Sângele începe să pătrundă prin cămaşa lui Evelyn, deasupra şoldului.
   Ea îşi deschide gura, apoi şi-o închide şi cade în genunchi, cu o rugăminte tăcută în acei ochi goi.
   Felicity Maddox stă în prag, ca un coşmar care a devenit realitate. Este îmbrăcată în aceeaşi rochie albastră de gală, care acum este udă leoarcă şi plină de noroi, iar machiajul i se scurge pe obrajii palizi şi zgâriaţi de crengile copacilor printre care a fugit. Rujul îi este întins peste conturul buzelor, iar părul îi este răvăşit. Ţine ferm în mână revolverul negru.
   Ne aruncă o privire, dar mă îndoiesc că ne vede. Furia a smintit-o. Îşi îndreaptă revolverul spre stomacul lui Evelyn şi apasă pe trăgaci.
   Împuşcătura este atât de asurzitoare, încât eu sunt nevoit să-mi acopăr urechile în timp ce sângele este împroşcat pe tapet. Deloc mulţumită, ea trage din nou, iar Evelyn se prăbuşeşte pe jos.
   Apropiindu-se de ea, Felicity trage ultimul glonţ în trupul neînsufleţit al lui Evelyn.

60

   Faţa Annei este lipită de pieptul meu, dar eu nu îmi pot lua privirea de la Felicity.
    Nu ştiu dacă s-a făcut sau nu dreptate, dar sunt recunoscător pentru asta, oricum ar fi. Sacrificiul Annei m-ar fi eliberat, însă sentimentul de vină m-ar fi împiedicat să plec.
   Moartea ei m-ar fi făcut să mă înstrăinez de mine însumi.
   Felicity m-a salvat.
   Deşi i s-au terminat gloanţele, ea continuă să apese pe trăgaci, copleşind-o pe Evelyn cu o rafală de ţăcănituri. Cred că ar fi continuat la nesfârşit dacă nu ar fi fost întreruptă de sosirea doctorului ciumei. El îi ia cu blândeţe arma din mână şi, ca şi când s-ar fi rupt o vrajă, ei i se limpezesc ochii şi începe să-şi mişte membrele. Pare sleită şi golită, adusă în pragul nebuniei.
   După ce îi aruncă o ultimă privire lui Evelyn, îl salută din cap pe doctorul ciumei înainte să treacă pe lângă el şi să iasă din încăpere, fără să aibă nici măcar un felinar care să îi lumineze calea. O clipă mai târziu, uşa de la intrare se deschide şi se aude sunetul ploii care cade şi umple văzduhul.
   Îi dau drumul Annei şi mă prăbuşesc pe covor, cu capul între mâini.
   - Tu i-ai spus lui Felicity că suntem aici, nu-i aşa? zic eu printre degete.
   Cuvintele mele sună a acuzaţie, deşi sunt sigur că am vrut să-i semnalez recunoştinţa. În acest moment, cu toate câte s-au întâmplat, poate că graniţa dintre cele două este foarte fină.
   - I-am dat de ales, zice el, lăsându-se în genunchi ca să îi închidă ochii lui Evelyn. Firea ei a avut grijă de restul, ca în cazul tău.
   El o priveşte pe Anna în timp ce rosteşte aceste cuvinte, apoi cercetează peretele împroşcat cu sânge, ca apoi să privească din nou trupul care zace la picioarele lui. O parte din mine se întreabă dacă el nu îşi admiră cumva propria lucrare, adică indirecta distrugere a unei fiinţe umane.
   - De când ştii cine este adevărata Evelyn? îl întreabă Anna, care îl măsoară din priviri pe doctorul ciumei şi îl analizează cu ochii miraţi ai unui copil.
   - Exact din momentul în care aţi ştiut şi voi, răspunde el. Am venit la lac pentru că aşa mi s-a cerut şi am asistat la demascarea ei. Când mi-am dat seama unde vă duce, m-am întors la Blackheath ca să îi transmit această informaţie actriţei.
   - De ce ne-ai ajutat? îl întreabă Anna.
   - Ca să se facă dreptate, răspunde el simplu, întorcându-şi masca cu cioc spre ea. Evelyn a meritat să moară, iar Felicity a meritat să o omoare. Voi doi aţi dovedit că meritaţi să fiţi liberi şi nu voiam să vă înecaţi precum ţiganul la mal.
   - Asta e tot? S-a terminat? îl întreb cu o voce tremurătoare.
   - Aproape, răspunde el. Anna trebuie să îmi dea un răspuns oficial la întrebarea cu privire la cine a ucis-o pe Evelyn Hardcastle.
   - Şi Aiden? îl întreabă ea, aşezându-şi o mână pe umărul meu. El l-a învinuit pe Michael.
   - Domnul Bishop a rezolvat uciderea lui Michael, a lui Peter şi a Helenei Hardcastle, dar şi tentativa de omor împotriva lui Felicity Maddox, o nelegiuire atât de bine ascunsă, încât nu am ştiut despre ea nici eu, nici superiorii mei, zice doctorul ciumei. Nu îl pot învinui pentru că a răspuns la întrebări pe care noi nu ne-am gândit niciodată să le punem, nici nu pot pedepsi un om care a riscat atât de mult ca să salveze viaţa altcuiva. Răspunsul lui rămâne valabil. Acum am nevoie de al tău. Anna! Cine a ucis-o pe Evelyn Hardcastle?
   - Nu ai spus nimic despre celelalte gazde ale lui Aiden, zice ea, cu încăpăţânare. Le vei lăsa şi pe ele să plece? Unele dintre ele trăiesc. Dacă vom pleca acum, probabil că îl vom putea salva pe majordom. Şi cum rămâne cu bietul Sebastian Bell? Abia s-a trezit în dimineaţa aceasta. Ce va face fără ajutorul meu?
   - Aiden este Sebastian Bell, cel care s-a trezit în dimineaţa aceasta, zice doctorul ciumei cu blândeţe în glas. Au fost tot timpul doar o iluzie optică, Anna. Nişte umbre aruncate pe pereţi. Acum aveţi şansa să luaţi cu voi flacăra care i-a proiectat şi, odată ce se va întâmpla acest lucru, ei vor dispărea.
   Ea îl priveşte clipind.
   - Ai încredere în mine, Anna, zice el. Spune-mi cine a ucis-o pe Evelyn Hardcastle şi toate lumea va fi eliberată. Într-un fel sau altul.
   - Aiden?
   Îmi aruncă o privire nesigură, aşteptând aprobarea mea. Reuşesc doar să încuviinţez. Simt cum mă inundă un val de emoţii, care aşteaptă să dea năvală afară.
   - Felicity Maddox, declară ea.
   - Eşti liberă, zice el, ridicându-se în picioare. Blackheath nu vă va mai ţine prizonieri aici pe niciunul din voi.
   Umerii îmi tremură. Sunt incapabil să mă mai abţin şi încep să plâng în hohote. Opt zile de chin şi teamă se revarsă ca otrava. Anna încearcă să mă liniştească, dar eu nu mă pot opri. Sunt cu nervii încordaţi, uşurat şi epuizat, îngrozit că s-ar putea să fim păcăliţi.
   Tot ce s-a întâmplat la Blackheath a fost o minciună. De ce n-ar fi şi asta una?
   Mă zgâiesc la trupul lui Evelyn şi îl văd pe Michael zvârcolindu-se pe verandă. Văd expresia uimită de pe faţa lui Stanwin când Daniel îl împuşcă în pădure. Îi văd pe Peter şi pe Helena, pe Jonathan şi pe Millicent, pe Dance, pe Davies, pe Rashton. Pe lacheu şi pe Coleridge. Numărul morţilor creşte.
   Cum poate scăpa cineva de toate acestea?
   Rostind un nume...
   - Anna, murmur eu.
   - Sunt aici, zice ea, apucându-mă strâns. Plecăm acasă, Aiden. Ai reuşit. Ţi-ai ţinut promisiunea.
   Mă priveşte, iar în ochii ei nu se zăreşte nici urmă de îndoială. Zâmbeşte. Jubilează. O zi şi o viaţă. Am crezut că nu va fi suficient să scap din locul acesta, dar poate că este singura cale să scap de aici.
   Ţinându-mă strâns, ea îşi ridică privirea spre doctorul ciumei.
   - Ce se va întâmpla în continuare? îl întreabă ea. Tot nu îmi amintesc nimic din cele întâmplate înainte de această dimineaţă.
   - Îţi vei aminti, zice doctorul ciumei. Ţi-ai ispăşit pedeapsa. Prin urmare, toate bunurile îţi vor fi returnate, inclusiv amintirile. Dacă doreşti. Mulţi aleg să renunţe la ele şi să îşi continue viaţa aşa cum sunt. Este ceva ce merită luat în considerare.
   Anna cugetă la toate, dar îmi dau seama că tot nu ştie cine este sau ce a făcut. Va fi o discuţie dificilă, iar eu nu am forţa să o port în acest moment.
   Trebuie să alung experienţa trăită la Blackheath într-un ungher al minţii, unde trăiesc şi coşmarurile mele. Ştiu că nu o voi uita prea degrabă. Dacă aş putea să o scutesc pe Anna de o suferinţă similară, măcar pentru o vreme, o voi face.
   - Ar trebui să plecaţi, ni se adresează doctorul ciumei. Cred că aţi zăbovit aici suficient de mult timp.
   - Eşti pregătit? mă întreabă Anna.
   - Da, răspund eu, lăsând-o să mă ajute să mă ridic în picioare.
   - Îţi mulţumesc pentru tot, îi spune ea doctorului ciumei, făcând o reverenţă înainte să iasă din casă.
   El o priveşte cum pleacă, apoi îmi întinde felinarul lui Evelyn.
   - O vor căuta, Aiden, îmi spune el în şoaptă. Să nu te încrezi în nimeni şi încercaţi să nu vă amintiţi. În cel mai bun caz, amintirile vă vor schilodi; în cel mai rău caz...
    Vocea lui tărăgănează.
    - Odată ce veţi fi eliberaţi, luaţi-o la fugă şi nu vă opriţi. Aceasta este singura voastră şansă.
   - Ce se va întâmpla cu tine? îl întreb eu. Mă îndoiesc că superiorii tăi vor fi încântaţi când vor afla ce ai făcut.
   - O, se vor înfuria, zice el, vesel. Dar azi mi se pare a fi o zi bună, iar conacul Blackheath nu a mai avut parte de aşa ceva de foarte mult timp. Cred că mă voi bucura de ea o vreme şi doar mâine îmi voi face griji în privinţa consecinţelor. Vor urma cât de curând. Mereu se întâmplă aşa.
   Îşi întinde mâna.
   - Succes, Aiden!
   - Şi ţie, zic eu, strângând-o pe a lui şi ieşind afară, în furtună.
   Anna aşteaptă pe drum, cu ochii pironiţi la conac. Pare tânără şi lipsită de griji, dar este o mască. Sub ea se ascunde o altă faţă; este o femeie detestată de jumătate din glob, iar eu am ajutat-o să scape. Nesiguranţa se cuibăreşte înlăuntrul meu, însă, indiferent ce a făcut ea, indiferent ce soartă ne aşteaptă, o vom înfrunta împreună. Pentru mine contează doar aici şi acum.
   - Încotro o luăm? mă întreabă Anna în timp ce eu mătur pădurea cu lumina caldă a felinarului.
   - Nu ştiu, răspund eu. Nu cred că are importanţă.
   Mă ia de mână şi mi-o strânge uşor.
   - Atunci, hai s-o luăm din loc şi vom vedea unde vom ajunge.
   Facem întocmai. Punem un picior în faţa celuilalt şi ne cufundăm în întuneric, ghidaţi de cea mai slabă lumină.
   Încerc să îmi imaginez ce mă aşteaptă.
   Familia pe care am abandonat-o? Nepoţi crescuţi cu poveştile aventurilor mele? Sau doar o altă pădure şi o altă casă învăluită în secrete? Sper că nu.
   Sper că lumea mea este complet diferită. O lume necunoscută şi impenetrabilă, o lume pe care nici nu mi-o pot imagina dincolo de mintea lui Gold. La urma urmei, nu scap doar de Blackheath. Scap şi de ei: de Bell şi de majordom, de Davies, de Ravencourt, de Dance şi de Derby. De Rashton şi de Gold. Blackheath a fost închisoarea, iar ei au fost cătuşele.
   Şi cheile.
   Îi datorez libertatea mea fiecăruia dintre ei.
   Dar lui Aiden Bishop? Lui ce îi datorez? Bărbatul care m-a vârât aici ca să o poată tortura pe Annabelle Caulker. Lui nu-i voi da amintirile înapoi.
   De asta sunt sigur. Îi voi vedea mâine faţa în oglindă şi va trebui, într-un fel, să mi-o însuşesc. Ca să pot face asta, trebuie s-o iau de la capăt, eliberat de trecut, eliberat de el şi de greşelile pe care le-a comis.
   Eliberat de vocea lui.
   - Mulţumesc, zic eu în şoaptă, simţind cum el se îndepărtează în sfârşit.
   Mi se pare un vis prea frumos ca să fie adevărat. Mâine, nu va trebui să înving niciun lacheu, nu va trebui să o salvez pe Evelyn Hardcastle, nu va trebui să îl păcălesc pe Daniel Coleridge. Nu va trebui să rezolv un puzzle contracronometru. În locul imposibilului, va trebui să-mi fac griji doar pentru lucrurile obişnuite. Pentru luxul de a mă trezi în acelaşi pat două zile la rând sau de a mă duce într-un sat dacă doresc acest lucru. Pentru luxul de a mă bucura de lumina soarelui. Pentru luxul de a mă bucura de onestitate. Pentru luxul de a-mi trăi viaţa fără a fi nevoit să rezolv o crimă.
   Ziua de mâine poate fi aşa cum mi-o doresc, ceea ce înseamnă că, pentru prima oară în ultimele decenii, o aştept cu nerăbdare. În loc să fie ceva de temut, poate fi o promisiune pe care să mi-o fac mie însumi. O şansă să fiu mai curajos şi mai bun, ca să îndrept lucrurile. Să fiu mai bun decât sunt azi.
   Fiecare zi care urmează este un dar.
   Trebuie doar să îmi continui drumul până când voi ajunge acolo.

SFÂRȘIT