Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle, Suart Turton

 ............................................

6-7

              Temperatura scade repede. Lumina slabă a zilei fuge de norii negri de furtună care învolburează cerul.

   - Ne întoarcem în casă? întreabă Grace, bătând din picioare ca să se încălzească. Urăsc Blackheath la fel de mult ca orice fată, dar nu într-atât încât să mor de frig doar ca să nu mă întorc înăuntru.
   Arunc o privire către piscină şi sunt puţin cam deznădăjduit. Nu îmi pot pune în aplicare ideea până nu vorbesc mai întâi cu Evelyn, iar ea a ieşit la plimbare cu Bell. Indiferent ce o coace mintea mea - ca să folosesc cuvintele lui Grace va trebui să aştept până când ea se va întoarce peste câteva ore. Şi-apoi, ideea de a petrece timpul cu cineva care nu este târât în multele drame ale zilei mi se pare atrăgătoare.
   Cu umerii lipiţi, facem cale-ntoarsă spre casă şi intrăm în vestibul tocmai când Charles Cunningham coboară grăbit scările. Este încruntat şi cufundat în gânduri.
   - Te simţi bine, Charles? îl întreabă Grace, distrăgându-i atenţia. Pe bune acum, ce-i cu toţi bărbaţii din casa asta azi? Toţi sunteţi cu capul în nori.
   Pe buzele lui apare un surâs. Bucuria lui este în contradicţie cu seriozitatea cu care mă salută pe mine de obicei.
   - Ah, cei doi preferaţi ai mei, zice el teatral, sărind de pe a treia treaptă ca să ne bată pe amândoi pe umăr. Îmi cer iertare, eram îngândurat.
   Sentimentul de duioşie mă face să zâmbesc larg.
   Până acum, valetul era pur şi simplu cineva care ba apărea, ba dispărea din ziua mea. Era uneori de ajutor, dar care mereu îşi urmărea propriul scop.
   Era imposibil să ai încredere în el. Văzându-l prin ochii lui Rashton este ca şi când aş privi cum o schiţă în cărbune prinde culoare.
   Grace şi Donald Davies îşi petreceau verile la Blackheath, crescând împreună cu Michael, Evelyn, Thomas şi Cunningham. În ciuda faptului că a fost crescut de bucătăreasă, doamna Drudge, toată lumea credea că el era fiul biologic al lui Peter Hardcastle, iar acest lucru îl făcea să fie mai presus de nivelul de bucătărie. Încurajând această percepţie, Helena Hardcastle i-a poruncit guvernantei să îl educe pe Cunningham împreună cu copiii Hardcastle. O fi fost el servitor, dar nici Grace şi nici Donald nu îl percepeau astfel, indiferent ce ar fi zis părinţii lor. Cei trei sunt practic o familie, motiv pentru care Cunningham a fost unul dintre primii oameni pe care Donald Davies l-a prezentat lui Rashton atunci când cei doi s-au întors din război. Cei trei sunt apropiaţi ca fraţii.
   - Te necăjeşte Ravencourt? îl întreabă Grace. Sper că n-ai uitat iar să-i duci a doua porţie de ouă? Ştii cât este de supărăcios.
   - Nu, nu, nu e vorba despre asta.
    Cunningham scutură îngândurat din cap.
    - Ştii cum uneori ziua îţi începe într-un fel, iar apoi, din senin, se transformă în altceva? Ravencourt mi-a spus ceva destul de surprinzător şi, ca să fiu sincer, încă nu am reuşit să înţeleg.
   - Ce ţi-a spus? întreabă Grace, înclinându-şi capul într-o parte.
   - Că nu este... el tărăgănează şi se ciupeşte de nas. După ce se gândeşte mai bine, oftează şi renunţă la acest subiect. Mai bine vă spun la un pahar de băutură în seara aceasta, când totul va fi lămurit. Acum nu ştiu ce să spun.
   - Mereu faci aşa, Charles, zice ea, bătând din picior. Îţi place să începi să spui poveşti interesante, dar nu le termini niciodată.
   - Ei bine, poate asta te va înveseli puţin.
   Scoate din buzunar o cheie argintie cu o etichetă de carton. Este a lui Sebastian Bell. Ultima oară când am văzut cheia, aceasta se afla în buzunarul ticălosului de Derby, cu puţin timp înainte ca un necunoscut să îl pocnească în cap în camera lui Stanwin şi să i-o fure.
   Am senzaţia că fac parte dintr-o maşinărie, că sunt un zimţ al unui ceas uriaş, care propulsează un mecanism şi că sunt mult prea minuscul ca să îl înţeleg.
   - Ai găsit-o? întrebă Grace, bătând din palme.
   El îmi zâmbeşte.
   - Grace m-a rugat să şterpelesc din bucătărie cheia de rezervă a camerei lui Bell ca să îi furăm drogurile, îmi explică el, lăsând cheia să îi atârne de deget. Eu am mers mai departe şi am găsit cheia de la cufărul lui.
   - Ştiu că este o copilărie, dar vreau ca Bell să sufere la fel de mult cum suferă Donald, zice ea, cu o strălucire vicleană în ochi.
   - Şi cum ai intrat în posesia cheii? îl întreb eu pe Cunningham.
   - În timp ce îmi făceam datoria, răspunde el, puţin cam neliniştit. Cheia de la uşa camerei lui este în buzunarul meu. Toate acele fiole mici aruncate în lac, îţi poţi imagina?
   - Nu în lac, zice Grace, strâmbându-se. E suficient de rău că m-am întors la Blackheath şi n-am de gând să mă apropii de locul acela îngrozitor.
   - Ar mai fi fântâna de lângă casa de oaspeţi, sugerez eu. Este veche şi adâncă. Dacă vom arunca fiolele acolo, nu le va găsi nimeni.
   - Perfect! încuviinţează Cunningham, frecându-şi vesel palmele. Ei bine, doctorul cel amabil s-a dus la plimbare cu domnişoara Hardcastle, deci aş zice că acum este momentul potrivit. Cine are chef să dea o mică spargere în miezul zilei?

48

   Grace stă de pază lângă uşă, în timp ce Cunningham şi cu mine ne furişăm în camera lui Bell.
   Nostalgia zugrăveşte totul în culori vesele. După ce m-am luptat cu firile autoritare ale celorlalte gazde ale mele, atitudinea mea faţă de Bell s-a îndulcit considerabil. Spre deosebire de Derby, Ravencourt sau Rashton, Sebastian Bell era ca o pânză albă; este un bărbat care se izola, chiar şi de el însuşi. Eu l-am inundat, umplând atât de mult spaţiile goale, încât nici măcar nu mi-am dat seama că era forma greşită.
   Deşi pare ciudat, îl simt ca pe un vechi prieten.
   - Unde crezi că-şi ţine drogurile? mă întreabă Cunningham, închizând uşa după noi.
   Deşi ştiu exact unde se află cufărul lui Bell, mă prefac că habar nu am îngăduindu-mi să mă mai lăfăi puţin în absenţa lui, ca să mă bucur de senzaţia de a mă reîntoarce la o viaţă pe care am trăit-o deja.
   Însă Cunningham descoperă destul de repede cufărul şi îmi cere ajutorul ca să îl scoatem din dulap. Acesta face un zgomot îngrozitor când zgârie pardoseala din lemn. Ce bine că toată lumea a plecat la vânătoare, deoarece zgomotul ar putea trezi şi morţii din mormânt.
   Cheia se potriveşte perfect, iar încuietoarea se deschide datorită balamalelor care sunt unse bine, lăsând la vedere un interior plin doldora cu fiole maronii şi sticluţe aşezate în rânduri ordonate.
   Cunningham a adus cu el un sac de bumbac şi, îngenunchind de o parte şi de cealaltă a cufărului, începem să îl umplem cu proviziile lui Bell. Există tincturi şi fierturi de tot felul, şi nu dintre acelea menite să te facă să zâmbeşti prosteşte. Printre acele mici plăceri dubioase se află o ploscă pe jumătate goală cu stricnină. Grăunţii albi aduc foarte bine cu bucăţile de sare grunjoasă.
   Ce-o fi făcând cu asta?
   - Bell vinde orice oricui, nu? zice Cunningham, smulgându-mi plosca din mână şi azvârlind-o în sac. Dar nu pentru multă vreme.
   În timp ce iau sticluţele din cufăr, îmi aduc aminte de bileţelul pe care Gold l-a vârât pe sub uşa mea şi de cele trei lucruri pe care mi-a cerut să le şterpelesc.
   Din fericire, Cunningham este atât de concentrat la ceea ce face, încât nu observă când îmi strecor sticluţele în buzunar şi las să cadă piesa de şah în cufăr. Printre atâtea intrigi, pare un lucru neimportant ca să-mi bat capul cu el, dar îmi amintesc câtă linişte mi-a adus şi câtă forţă. M-a înveselit în momentele cele mai grele şi mă bucur că eu sunt acela care a pus-o acolo.
   - Charles, vreau să-mi spui adevărul despre ceva, încep eu.
   - Ţi-am mai explicat că nu mă bag între tine şi Grace, zice el pe un ton distant, continuând să umple cu grijă sacul. Indiferent din ce cauză vă veţi certa săptămâna aceasta, admite că ai greşit şi fii recunoscător atunci când îţi va accepta scuzele.
   Îmi oferă un zâmbet, dar acesta dispare când îmi vede expresia posomorâtă de pe faţă.
   - Ce s-a întâmplat? mă întreabă el.
   - De unde ai cheia de la cufăr? spun eu.
   - Mi-a dat-o un servitor, dacă chiar vrei să ştii, zice el, evitându-mi privirea şi continuând să împacheteze.
   - Nu este adevărat, zic eu, scărpinându-mi gâtul. Ai luat-o de la Jonathan Derby după ce l-ai lovit în cap. Daniel Coleridge te-a angajat să furi carneţelul cu lista celor pe care îi şantajează Stanwin, nu-i aşa?
   - E... e o prostie, se bâlbâie el.
   - Te rog, Charles, zic eu, cu vocea sugrumată de emoţie. Am vorbit deja cu Stanwin.
   Rashton s-a bazat pe prietenia şi pe sfatul lui Cunningham de nenumărate ori de-a lungul anilor şi mi-e foarte greu să îl văd cum se agită acum din cauza interogatoriului meu.
   - N-am... n-am vrut să îl lovesc, zice Cunningham, ruşinându-se. Tocmai îl pusesem pe Ravencourt în cada de baie şi mă duceam să iau micul dejun, când am auzit agitaţie pe scări. L-am văzut pe Derby intrând în fugă în camera de studiu, cu Stanwin pe urmele lui. Am crezut că mă voi putea furişa în camera lui Stanwin ca să îi iau carneţelul când atenţia tuturor era distrasă, însă garda lui de corp era acolo, aşa că m-am ascuns în camera opusă şi am aşteptat să văd ce se va întâmpla.
   - L-ai văzut pe Dickie administrându-i gărzii de corp un sedativ, iar apoi pe Derby, găsind carneţelul, zic eu. Nu puteai să îl laşi să plece de acolo cu el. Era prea preţios.
   Cunningham încuviinţează cu înflăcărare.
   - Stanwin ştie ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea. Ştie cine este adevăratul ucigaş al lui Thomas, zice el. A minţit în tot acest timp. Scrie în carneţelul lui. Coleridge îl va descifra pentru mine şi toată lumea va şti că tatăl meu, tatăl meu biologic, este nevinovat.
   Citesc frică în ochii lui.
   - Stanwin ştie despre înţelegerea mea cu Coleridge? mă întreabă el brusc. De aceea te-ai întâlnit cu el?
   - Nu ştie nimic, răspund eu, pe un ton blând. M-am dus să-l întreb despre uciderea lui Thomas Hardcastle.
   - Şi ţi-a povestit?
   - Mi-a rămas dator pentru că i-am salvat viaţa.
   Cunningham stă în continuare în genunchi, cu mâinile pe umerii mei.
   - Eşti făcător de minuni, Rashton, zice el. Nu mă ţine în suspans.
   - A văzut-o pe lady Hardcastle plină de sânge şi legănând în braţe trupul lui Thomas, spun eu, privindu-l cu atenţie. Stanwin a tras concluzia de rigoare, dar Carver a sosit câteva minute mai târziu şi a insistat ca Stanwin să îl învinuiască pe el.
   Cunningham se holbează la mine în timp ce încearcă să identifice cusururi într-un răspuns căutat de mult timp. Când vorbeşte din nou, în vocea lui se simte amărăciunea.
   - Fireşte, zice el, pleoştindu-se. Am irosit mulţi ani încercând să dovedesc că tata este nevinovat, dar aflu că mama este, de fapt, criminala.
   - De când ştii cine sunt adevăraţii tăi părinţi? îl întreb eu, străduindu-mă din răsputeri să par empatic.
   - Mi-a spus mama când am împlinit 21 de ani, răspunde el. Mi-a spus că tata nu este monstrul pe care îl crede toată lumea, dar n-a vrut să-mi explice de ce. De atunci, îmi storc creierii în fiecare zi, încercând să înţeleg ce-a vrut să spună.
   - Te-ai întâlnit cu ea în dimineaţa aceasta, nu-i aşa?
   - I-am dus ceaiul, răspunde el pe un ton blând. L-a băut în pat cât timp am stat de vorbă. Obişnuiam să fac acelaşi lucru în copilărie. Mă întreba dacă sunt fericit, dacă învăţ. Era bună cu mine. Era momentul meu preferat din zi.
   - Şi în dimineaţa aceasta? Bănuiesc că nu a pomenit nimic care să stârnească suspiciuni?
   - Despre uciderea lui Thomas? Nu. N-a venit vorba despre asta, răspunde el pe un ton sarcastic.
   - Mă refeream la ceva contrar firii ei, ceva neobişnuit.
   - Contrar firii ei, pufneşte el. De mai bine de un an, nu prea e în apele ei. Nu pot ţine pasul cu ea. Acum e veselă, dar imediat plânge.
   - Un an, repet eu, îngândurat. De când a vizitat Blackheath cu ocazia comemorării morţii lui Thomas?
   După vizita aceea, ea şi-a făcut apariţia la uşa lui Michael, trăncănind despre haine.
   - Da... poate, zice el, trăgându-se de lobul urechii. Doar nu crezi că e copleşită? De vină, adică. Aşa s-ar explica de ce se comportă atât de ciudat. Poate că încearcă să-şi facă puţin curaj ca să mărturisească, în sfârşit, adevărul. Astfel, comportamentul ei din dimineaţa aceasta ar avea logică.
   - De ce? Despre ce aţi vorbit?
   - De fapt, era calmă. Oarecum distantă. Vorbea despre îndreptarea lucrurilor şi despre cât de mult regretă că a trebuit să cresc ruşinat de numele tatălui meu. Se întristează. Asta e, nu? Are de gând să mărturisească în seara aceasta la petrecere. De aceea şi-a dat atâta osteneală să redeschidă conacul şi să-i invite pe aceiaşi oaspeţi.
   - Se prea poate, zic eu, neputând să îmi ascund îndoiala. De ce ţi-ai lăsat amprentele pe agenda ei? Ce căutai?
   - Când am insistat să-mi spună mai multe, ea mi-a cerut să caut în agendă ora la care trebuia să-l întâlnească pe grăjdarul-şef. Mi-a spus că îmi va putea spune mai multe după aceea şi că ar trebui să vin la grajduri. Am aşteptat-o, dar ea n-a mai venit. Am căutat-o toată ziua, dar n-a văzut-o nimeni. S-o fi dus în sat.
   Ignor aceste cuvinte.
   - Spune-mi despre băiatul de la grajduri care a dispărut, îi cer eu. L-ai întrebat pe grăjdarul-şef despre el.
   - Nu-s multe de spus. În urmă cu câţiva ani, am băut împreună cu inspectorul care a anchetat moartea lui Thomas. Nu credea că tatăl meu - Carver, adică - era vinovat, mai ales pentru că acest băiat, Keith Parker, dispăruse înainte cu o săptămână, când tatăl meu se afla în Londra cu lordul Hardcastle, şi nu îi plăcea această coincidenţă. Inspectorul s-a interesat de băiat, dar n-a aflat nimic. După câte se pare, Parker a plecat fără să lase vreo vorbă cuiva şi nu s-a mai întors. Nu i-au găsit niciodată trupul. Prin urmare, nu au putut dezminţi zvonul conform căruia fugise de-acasă.
   - L-ai cunoscut?
   - Vag. Obişnuia să se joace cu noi uneori, dar până şi copiii servitorilor aveau treburi de făcut prin casă. De cele mai multe ori, el ajuta la grajduri. Îl vedeam arareori.
   Observându-mi dispoziţia, mă priveşte întrebător.
   - Chiar crezi că mama a comis crima? mă întreabă el.
   - Tocmai de aceea am nevoie de ajutorul tău, ca să pot afla, răspund eu. Mama ta te-a dat în grija doamnei Drudge, da? Asta înseamnă că erau apropiate?
   - Foarte apropiate. Doamna Drudge a fost singura persoana care ştia cine era tatăl meu adevărat, înainte să afle şi Stanwin.
   - Bine, am nevoie de o favoare.
   - Ce fel de favoare?
   - De fapt, de două favoruri, zic eu. Vreau ca doamna Drudge să... O! Tocmai mi-am amintit ceva din trecutul meu. Am aflat răspunsul la o întrebare pe care voiam s-o pun. Acum, trebuie să mă asigur că se va întâmpla din nou.
   Cunningham îşi flutură mâna în faţa mea.
   - Te simţi bine, Rashton? Începi să te comporţi cam ciudat.
   - Scuze, amice, m-am lăsat distras, răspund eu, alungându-i nedumerirea. După cum ziceam, vreau ca doamna Drudge să mă lămurească într-o privinţă. Apoi, vreau ca tu să strângi câţiva oameni laolaltă. După aceea, caută-l pe Jonathan Derby şi spune-i tot ce am descoperit.
   - Pe Derby? Ce legătură are ticălosul acela cu toate astea?
   Uşa se deschide, iar Grace îşi bagă capul înăuntru.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, de ce durează atât de mult? ne întreabă ea. Dacă mai întârziem, va trebuie să îi pregătim baia lui Bell şi să ne prefacem că suntem servitori.
   - Încă un minut, zic eu, punându-mi mâna pe braţul lui Cunningham. Vom îndrepta lucrurile, îţi promit. Şi-acum, ascultă cu atenţie, este important.

49

   Sacul de bumbac zornăie în timp ce păşim, iar greutatea lui complotează cu terenul denivelat, făcându-mă să mă împiedic mereu. Grace face o grimasă plină de compasiune de fiecare dată când mă împiedic.
   Cunningham s-a dus în grabă să-mi îndeplinească rugămintea, iar Grace i-a urmărit plecarea neaşteptată cu o nedumerire tăcută. Simt nevoia să îi dau explicaţii, dar Rashton o cunoaşte suficient de bine pe această femeie ca să ştie că ea nu le aşteaptă. La 10 minute după ce Donald Davies i-a prezentat familia recunoscătoare bărbatului care îi salvase viaţa în război, a devenit limpede pentru toţi cei care aveau ochi să vadă şi inimă să simtă că Jim Rashton şi Grace Davies se vor căsători într-o bună zi. Fără teamă de mediile diferite din care proveneau, cei doi au construit în timpul primei lor cine un liant alcătuit din cuvinte afectuoase şi întrebări de tatonare, iubirea înfiripându-se peste o masă plină cu tacâmuri pe care Rashton nu reuşea să le identifice. Ceea ce a luat naştere în ziua aceea a continuat să se dezvolte, cei doi ajungând să trăiască într-o lume creată de ei. Grace ştie că îi voi spune povestea când aceasta va lua sfârşit, când va fi susţinută de realităţi suficient de puternice care să vină în sprijinul ei. Între timp, păşim alături în tăcere, bucurându-ne unul de compania celuilalt.
   Port monturile din alamă, după ce mi-am dat seama despre o posibilă ameninţare din partea complicilor lui Bell şi ai doctorului Dickie. Este o minciună neverosimilă, care o face pe Grace să meargă în vârfurile degetelor şi să trateze cu suspiciune orice frunză care cade. Astfel, ajungem la fântână, iar Grace dă la o parte o ramură ca să pot păşi în luminiş, fără să mă agăţ. Arunc imediat sacul în fântână, care loveşte fundul cu o bufnitură puternică.
   Îmi scutur braţele, încercând să alung durerea pe care o simt în muşchi, în timp ce Grace aruncă o privire în întunericul fântânii.
   - Ţi-ai pus o dorinţă? mă întreabă ea.
   - Să nu fiu nevoit să car sacul înapoi, răspund eu.
   - O, Dumnezeule, chiar funcţionează, zice ea. Crezi că pot să-mi pun şi alte dorinţe?
   - Asta înseamnă să trişezi.
   - Păi, nimeni n-a mai folosit-o de ani buni. Probabil că mai e loc de câteva.
   - Pot să-ţi pun o întrebare? zic eu.
   - Nu te-ai sfiit niciodată când a venit vorba de întrebări, spune ea, aplecându-se atât de tare în fântână, încât picioarele îi sunt în aer.
   - În dimineaţa în care a fost ucis Thomas, atunci când ai participat la vânătoarea de comori, cine era cu tine?
   - Haide, Jim, s-a întâmplat acum 19 ani, zice ea, cu vocea înăbuşită de pereţii din piatră.
   - Charles a fost acolo?
   - Charles?
    Ea îşi scoate capul din fântână.
    - Cred că da.
   - Crezi sau eşti sigură? Este important, Grace.
   - Înţeleg, zice ea, ieşind de tot din fântână şi ştergându-şi mâinile. A făcut ceva greşit?
   - Sper că nu.
   - Şi eu, spune ea, în timp ce îngrijorarea mea se oglindeşte pe chipul ei. Stai să mă gândesc! Aşteaptă o secundă! Da, a fost acolo. A şterpelit un tort cu fructe din bucătărie. Îmi amintesc că ne-a dat şi mie, şi lui Donald din el. Cred că doamna Drudge s-a înfuriat la culme.
   - Dar Michael Hardcastle a fost acolo?
   - Michael? Nu ştiu...
   Îşi duce mâna la părul cârlionţat, răsucindu-şi pe deget o şuviţă în timp ce se gândeşte. Este un gest familiar, unul care îl face pe Rashton să simtă atâta dragoste, încât aproape că mă dă pe mine complet deoparte.
   - Cred că era în pat, zice ea într-un final. Suferea de ceva. Probabil că una dintre bolile copilăriei.
   Îmi ia mâna într-ale ei, fixându-mă cu ochii ei frumoşi şi albaştri.
   - Faci ceva periculos, Jim? mă întreabă ea.
   - Da.
   - O faci pentru Charles?
   - Parţial.
   - Îmi vei povesti vreodată despre asta?
   - Da, când voi şti ce trebuie să spun.
   Se ridică în vârful degetelor şi mă sărută pe nas.
   - Atunci, ar fi mai bine să plecăm, zice ea, ştergându-mi urmele de ruj de pe nas. Ştiu cum eşti când scormoneşti după indicii şi nu le laşi până când nu le descoperi.
   - Mulţumesc.
   - Mi le vei spune odată cu povestea, şi asta în curând.
   - Promit, zic eu.
   E rândul lui Rashton să o sărute. Când reuşesc să-i smulg acest trup, sunt îmbujorat şi stânjenit, iar Grace îmi zâmbeşte cu o licărire ştrengărească în privire. Îmi vine greu să o părăsesc, dar, pentru prima oară de când a început toată povestea aceasta, sunt foarte aproape de adevăr şi, dacă nu voi insista, mi-e teamă că îmi va scăpa printre degete. Trebuie să vorbesc cu Anna.
   Străbat cărăruia pietruită din spatele casei de oaspeţi şi îmi scutur pardesiul de stropii de ploaie înainte să îl agăţ în cuierul din bucătărie. Paşi răsună în pardoseală, ca nişte bătăi de inimă în lemn. Se aude mişcare în salonul din dreapta mea. Este locul unde Dance şi acoliţii lui s-au întâlnit cu Peter Hardcastle în dimineaţa aceasta. Prima mea bănuială este că unul dintre ei s-a întors, dar când deschid uşa, o găsesc pe Anna aplecată deasupra lui Peter Hardcastle, care stă tolănit în acelaşi fotoliu în care l-am găsit mai devreme.
   E mort.
   - Anna, zic eu încet.
   Ea se întoarce să mă salute, iar pe faţa ei se citeşte şocul.
   - Am auzit un zgomot şi am coborât... începe ea, arătând spre cadavru.
   Spre deosebire de mine, ea nu şi-a petrecut ziua scăldându-se în sânge, iar descoperirea cadavrului a avut un impact puternic asupra ei
   - Ce-ar fi să mergi şi să-ţi dai cu puţină apă pe faţă? îi propun eu, atingându-i uşor braţul. Eu voi arunca o privire în jur.
   Ea încuviinţează recunoscătoare, aruncându-i cadavrului o ultimă privire lungă înainte să iasă în grabă din încăpere. Nu o condamn. Trăsăturile lui frumoase de odinioară sunt schimonosite într-un mod hidos; ochiul drept îi este întredeschis, iar cel stâng deschis complet. Mâinile îi sunt încleştate pe braţele fotoliului, iar spatele îi este arcuit de durere. Indiferent ce s-a întâmplat aici, a fost privat de demnitate şi de viaţă în acelaşi timp.
   Primul meu gând ar fi atacul de cord, însă instinctele lui Rashton îmi dictează să fiu precaut.
   Îmi întind mâna să-i închid ochii, dar nu reuşesc să fac asta. Având în vedere că mi-au mai rămas atât de puţine gazde, aş prefera să nu provoc moartea să îşi întoarcă privirea spre mine.
   Din buzunarul lui de sus iese o scrisoare împăturită şi, scoţând-o, citesc mesajul.

   Nu m-am putut căsători cu Ravencourt şi nu mi-am putut ierta familia pentru că m-a obligat s-o fac. Ei au provocat toate astea.
   Evelyn Hardcastle

   Un curent de aer pătrunde prin fereastra deschisă. Pe pervaz sunt urme de noroi, sugerând că a fugit pe-acolo cineva.
    Singurul indiciu tulburător este sertarul care a fost lăsat deschis. Este cel prin care am scotocit eu când eram Dance şi, lucru cert, agenda lui Peter a dispărut. Mai întâi, cineva a rupt o pagină din agenda Helenei, iar acum a luat-o pe a lui Peter. Helena a făcut astăzi ceva, ce merită ascuns prin crimă. Aceasta este o informaţie utilă. Oribilă, dar utilă.
   Bag scrisoarea în buzunar şi îmi scot capul pe fereastră, căutând un indiciu despre identitatea criminalului. Nu observ prea multe, în afară de câteva urme de paşi în noroi, deja spălate de ploaie. După forma şi mărimea lor, persoana care a fugit din casa de oaspeţi este o femeie care poartă cizme ascuţite. Acest indiciu ar face credibil mesajul, dacă nu aş şti că Evelyn este cu Bell.
   Nu ar fi putut face asta.
   Mă aşez pe scaunul din faţa lui Peter Hardcastle, aşa cum a făcut Dance în dimineaţa aceasta. În ciuda orei târzii, amintirea acelei întâlniri mai zăboveşte încă în încăpere. Paharele din care am băut nu au fost luate de pe masă, iar fumul de trabuc mai persistă în aer.
    Hardcastle poartă aceleaşi haine în care l-am văzut ultima oară, ceea ce înseamnă că nu s-a schimbat pentru vânătoare. Prin urmare, este posibil să fie mort de vreo două ore. Îmi înmoi unul câte unul degetele în băutura rămasă în pahare, gustându-le pe fiecare cu vârful limbii. Sunt toate în regulă, în afară de băutura lordului Hardcastle. Împreună cu gustul de whisky afumat se simte un uşor gust amărui.
   Rashton îl recunoaşte imediat.
   - Stricnină, zic eu, holbându-mă la faţa schimonosită şi zâmbitoare a victimei.
   El pare încântat de veste, de parcă ar fi stat aici în tot acest timp aşteptând să îi spună cineva cum a murit. Probabil că şi-ar dori să ştie cine l-a omorât. Am o idee în această privinţă, dar deocamdată este doar o idee.
   - Îţi spune ceva? mă întreabă Anna, întinzându-mi un prosop.
   Deşi este încă palidă la faţă, vocea îi este puternică, semn că şi-a revenit din şocul iniţial. Chiar şi aşa, stă la distanţă de cadavru, cuprinzându-se cu braţele.
   - Cineva l-a otrăvit cu stricnină, răspund eu. Bell a furnizat-o.
   - Bell? Prima ta gazdă? Crezi că este implicat în asta?
   - Nu de bunăvoie, răspund eu, ştergându-mi părul. Este prea laş ca să se implice într-o crimă. Adeseori, stricnina este vândută în cantităţi mici ca otravă pentru şobolani. Dacă criminalul face parte din personalul conacului, ar fi putut cere o cantitate semnificativă pe motiv că vrea să deratizeze conacul. Bell nu avea niciun motiv să fie suspicios până când nu au început să apară cadavrele. Probabil că aşa se explică de ce cineva a încercat să-l omoare.
   - De unde ştii toate astea? mă întreabă Anna, uimită.
   - Rashton ştie, răspund eu, lovindu-mă cu palma peste frunte. S-a ocupat de un caz cu stricnină în urmă cu câţiva ani. Urâtă treabă! O chestiune despre o moştenire.
   - Iar tu îţi aminteşti pur şi simplu?
   Dau afirmativ din cap, gândindu-mă la implicaţiile aduse de otrăvire.
   - Cineva l-a ademenit pe Bell în pădure azi-noapte, cu intenţia să-l reducă la tăcere, îmi zic eu. Dar bunul doctor a reuşit să scape doar cu rănile de pe braţe, pierzându-l pe urmăritorul lui în întuneric. Norocosul.
   Anna mă priveşte într-un mod ciudat.
   - Ce s-a întâmplat? o întreb eu, încruntându-mă.
   - Este felul în care ai vorbit - ea şovăie - nu a fost... nu te-am recunoscut. Aiden, cât din tine se mai află înăuntru?
   - Suficient, zic eu, pierzându-mi răbdarea şi întinzându-i scrisoarea pe care am găsit-o în buzunarul lui Hardcastle. Ar trebui să citeşti. Cineva vrea să ne facă să credem că Evelyn este făptaşa. Criminalul încearcă să îşi muşamalizeze fapta.
   Ea îşi ia privirea de la mine şi citeşte scrisoarea.
   - Dacă am privit lucrurile dintr-o perspectivă greşită? zice ea, după ce termină de citit. Dacă o persoană încearcă să distrugă familia Hardcastle şi vrea să înceapă cu Evelyn?
   - Crezi că Helena se ascunde?
   - Dacă stă bine cu instinctul, exact asta face.
   Întorc ideea pe toate părţile, încercând să o privesc din toate unghiurile.
   Măcar încerc. Este prea grea şi prea apăsătoare. Nu văd ce se află de partea cealaltă.
   - Ce facem în continuare? mă întreabă ea.
   - Vreau să îi spui lui Evelyn că majordomul s-a trezit şi că vrea să stea de vorbă cu ea între patru ochi, zic eu, ridicându-mă în picioare.
   - Dar majordomul nu s-a trezit şi nu vrea să stea de vorbă cu ea.
   - Nu, dar vreau eu şi prefer să mă feresc de lacheu cât pot de mult.
   - Fireşte că mă voi duce, dar vreau să îi supraveghezi pe majordom şi pe Gold în locul meu, zice ea.
   - O voi face.
   - Ce îi vei spune lui Evelyn când va veni aici?
   - Îi voi spune cum va muri.

50

   Este ora 5:42 p.m. şi Anna nu s-a întors.
   Au trecut mai bine de trei ore de când a plecat. Trei ore de frământare şi îngrijorare, cu puşca pe genunchi. O iau în mâini la cel mai mic zgomot.
   Este o prezenţă aproape constantă în braţele mele. Nu ştiu cum a reuşit Anna.
   În locul acesta n-ai pic de odihnă. Vântul se strecoară prin crăpăturile din ferestre, suflând pe coridoare. Lemnul scârţâie, pardoseala trosneşte, cedând sub propria greutate ca şi când casa de oaspeţi ar fi un om bătrân care încearcă să se ridice de pe scaun. Aud în mod repetat zgomot de paşi care se apropie, iar când deschid uşa descopăr că am fost păcălit de un oblon desprins ce se leagănă sau de o ramură de copac care bate în geam.
   Însă aceste zgomote nu mai îmi stârnesc nicio reacţie, deoarece nu mai cred că prietena mea se va întoarce. În prima oră de veghe, mi-am spus că a întâmpinat greutăţi în a o găsi pe Evelyn după plimbarea ei cu Bell. După două ore, m-am gândit că poate are ceva comisioane de îndeplinit - o teorie pe care am încercat să o confirm, punând cap la cap ziua ei din întâlnirile noastre anterioare.
    Din spusele ei, s-a întâlnit mai întâi cu Gold, cu Derby în pădure, iar apoi cu Dance, înainte să dea peste mine în pod. După aceea, a vorbit pentru prima oară cu majordomul în trăsură în drum spre casa de oaspeţi, apoi l-a căutat pe Ravencourt în salonul lui. Apoi a urmat o altă conversaţie cu majordomul, dar am revăzut-o abia după ce lacheul l-a atacat seara pe Dance.
   De şase zile, ea dispare în fiecare după-amiază, iar eu n-am observat acest lucru.
   Acum, când se scurge cea de-a treia oră pe care o petrec în încăpere, iar întunericul se aşterne dincolo de fereastră, sunt sigur că ea are necazuri şi că lacheul stă la pândă pe undeva. După ce-am văzut-o cu duşmanul nostru, ştiu că ea este în viaţă, deşi acest lucru nu-mi aduce prea multă alinare.
   Indiferent ce i-o fi făcut lacheul lui Gold, l-a smintit, iar eu nu suport gândul ca Anna să fie supusă aceluiaşi chin.
   Mă plimb de colo colo prin încăpere, cu puşca în mână, şi încerc să nu mă las învins de teamă, ca să pot veni cu un plan. Cel mai simplu lucru ar fi să aştept aici, dar, făcând asta, aş irosi orele de care am nevoie ca să rezolv uciderea lui Evelyn. La ce folos să o salvez pe Anna dacă nu o pot elibera din casa aceasta? Oricât aş fi de disperat, mai întâi trebuie să o ajut pe Evelyn şi să am încredere că Anna îşi va purta singură de grijă între timp.
   Majordomul geme şi-şi deschide cu greu ochii.
   Preţ de o clipă, ne holbăm unul la celălalt. În ochii noştri se citesc vina şi nedumerirea.
   Dacă îi voi lăsa nepăziţi pe el şi pe Gold, îi voi condamna la nebunie şi moarte, dar nu văd altă cale.
   Când el adoarme, aşez puşca pe patul lui. L-am văzut murind, dar nu sunt nevoit să accept acest lucru. Conştiinţa îmi dictează să-i ofer o şansă să lupte. Măcar atât.
   Îmi iau haina de pe scaun şi plec spre Blackheath fără să arunc măcar o privire în urma mea. Camera lui Evelyn este la fel de dezordonată cum am lăsat-o, iar focul arde atât de mocnit, încât abia dacă reuşesc să văd ceva la lumina lui slabă. După ce pun pe foc câteva lemne, încep cercetarea.
   Mâna îmi tremură, deşi, de data aceasta, nu este din cauza dorinţei arzătoare a lui Derby, ci din cauza propriului meu entuziasm. Dacă voi găsi ceea ce caut, voi şti cine este responsabil pentru moartea lui Evelyn.
   Libertatea va fi la o aruncătură de băţ.
   Deşi Derby a scotocit prin cameră mai devreme, el nu avea nici pregătirea, nici experienţa lui Rashton. Mâinile poliţistului caută imediat locurile ascunse din spatele dulapurilor şi din jurul ramei patului. Bat cu picioarele în pardoseală, cu speranţa că voi găsi scândură desprinsă. Chiar şi aşa, după o căutare amănunţită, nu găsesc nimic.
   Niciun indiciu.
   Mă întorc pe călcâi, mai arunc o privire la piesele de mobilier şi încerc să găsesc ceva ce am omis. Nu mă pot înşela în privinţa sinuciderii, deoarece nicio altă explicaţie nu are logică. În acel moment, ochii mi se fixează pe tapiseria peretelui care ascunde uşa de legătură cu camera Helenei. Luând o lampă cu petrol, trec dincolo, reluându-mi căutarea.
   Aproape că îmi pierd speranţa, când ridic salteaua de pe pat şi găsesc un săculeţ din bumbac legat de una dintre bare. Când desfac şnurul, descopăr înăuntru două arme. Una este un pistol de start, emblema sărbătorilor săteşti de pretutindeni. Cealaltă este revolverul negru pe care Evelyn l-a şterpelit din camera mamei ei, cel pe care îl avea în pădure în dimineaţa aceasta şi pe care îl va duce cu ea în cimitir în seara aceasta. Este încărcat. Din încărcător lipseşte un singur glonţ. Găsesc, de asemenea, o eprubetă cu sânge şi o mică seringă plină cu un lichid transparent.
   Inima îmi bubuie în piept.
   - Am avut dreptate, mormăi eu.
   Draperiile se mişcă şi îmi salvează viaţa.
   Curentul de aer care pătrunde prin uşa deschisă îmi atinge gâtul cu o clipă înainte să aud un pas în spatele meu. Când mă arunc la podea, aud şuieratul unui cuţit care brăzdează aerul. Mă rostogolesc pe spate, ridic revolverul şi îl văd pe lacheu fugind pe coridor.
   Îmi las capul pe podea şi îmi odihnesc revolverul pe stomac, mulţumind cerului. Dacă aş fi observat draperiile o secundă mai târziu, totul ar fi luat sfârşit.
   Îmi iau un răgaz ca să-mi trag sufletul, apoi mă ridic în picioare, pun la loc în săculeţ cele două arme şi seringa, însă iau eprubeta cu sânge. Ies cu băgare de seamă din dormitor şi pun întrebări despre Evelyn, până când toată lumea mă îndrumă spre sala de bal, de unde răzbate un zgomot asurzitor. Constructorii termină de montat o estradă. Glasvandurile stau deschise, în speranţa că vaporii de vopsea şi norii de praf se vor risipi.
   Menajerele îşi irosesc tinereţea frecând podelele.
   O zăresc pe Evelyn lângă estradă, vorbind cu liderul formaţiei. Este îmbrăcată în rochia verde pe care o va purta în timpul zilei, dar Madeline Aubert stă în spatele ei cu gura plină de agrafe pe care le împlântă cu repeziciune în buclele ce i s-au desprins din păr, încercând să îi facă coafura pe care o va avea în seara aceasta.
   - Domnişoară Hardcastle! strig eu, traversând încăperea.
   Se desparte de liderul formaţiei printr-un zâmbet prietenos şi o strângere de braţ şi se întoarce spre mine.
   - Evelyn, te rog, zice ea, întinzându-şi mâna. Iar tu eşti?
   - Jim Rashton.
   - A, da, poliţistul, zice ea, iar zâmbetul îi dispare de pe buze. E totul în regulă? Eşti cam roşu la faţă.
   - Nu sunt obişnuit cu forfota specifică societăţii înalte, răspund eu.
    Îi strâng uşor mâna, surprins de cât de rece este.
   - Cu ce te pot ajuta, domnule Rashton? mă întreabă ea.
   Vocea ei este distantă. Aproape enervată. Mă simt ca o insectă strivită şi descoperită pe talpa pantofului ei. Ca şi în cazul lui Ravencourt, sunt uimit de dispreţul cu care se înarmează Evelyn. Dintre toate trucurile de la Blackheath, cu siguranţă cel mai nemilos este acela de a vedea toate laturile neplăcute ale unei persoane pe care ai considerat-o odinioară prietenă.
   Un gând mă face să şovăi.
   Evelyn a fost bună cu Bell, iar amintirea acestei bunătăţi m-a impulsionat de atunci, dar doctorul ciumei mi-a spus că a făcut experimente cu diferite combinaţii de gazde de-a lungul mai multor salturi temporale. Dacă Ravencourt ar fi fost prima mea gazdă, după cum a fost cu siguranţă la un moment dat, n-aş fi cunoscut decât dispreţul lui Evelyn. Derby nu a făcut decât să o înfurie, şi mă îndoiesc că ea ar fi dat dovadă de bunătate faţă de servitori ca majordomul, sau faţă de Gold. Asta înseamnă că au existat salturi temporale când am văzut-o murind pe această femeie, fără să simt mai nimic, pentru că singura mea îngrijorare era mai degrabă aceea de a rezolva uciderea ei decât de a încerca cu disperare să o împiedic.
   Mai că le invidiez pe gazdele mele.
   - Aş putea vorbi cu tine - îi arunc o privire lui Madeline - între patru ochi?
   - Sunt foarte ocupată, răspunde ea. Despre ce este vorba?
   - Aş prefera să vorbim între patru ochi.
   - Iar eu aş prefera să termin cu pregătirile înainte de sosirea a cincizeci de invitaţi şi să vadă că nu au unde dansa, zice ea pe un ton aspru. Îţi poţi imagina care este prioritatea mea.
   Madeline zâmbeşte, prinzând cu o agrafă o şuviţă din părul lui Evelyn.
   - Prea bine, zic eu, scoţând eprubeta cu sânge pe care am găsit-o în sacul din bumbac. Hai să vorbim despre asta.
   E ca şi când i-aş fi tras o palmă, dar şocul îi dispare de pe faţă atât de repede, încât am impresia că nici n-a fost acolo.
   - Ne vom ocupa de asta mai târziu, Maddie, zice Evelyn, fixându-mă cu o privire rece şi încăpăţânată. Du-te la bucătărie şi mănâncă.
   Madeline mă priveşte la fel de neîncrezătoare, dar îşi vâră agrafele în buzunarul şorţului, înainte să facă o reverenţă şi să iasă din încăpere.
   Evelyn mă ia de braţ şi mă conduce într-un colţ al sălii de bal, astfel încât să nu ne audă servitorii.
   - Ai obiceiul să scotoceşti printre lucrurile personale ale oamenilor, domnule Rashton? mă întreabă ea, scoţându-şi o ţigară din tabacheră.
   - În ultima vreme, da, răspund eu.
   - Poate-ar trebui să-ţi găseşti un hobby.
   - Am unul. Încerc să-ţi salvez viaţa.
   - Nu este nevoie să mi-o salvezi, zice ea pe un ton rece. Poate-ar trebui să încerci grădinăritul.
   - Sau poate ar trebui să înscenez o sinucidere ca să nu fiu nevoit să mă căsătoresc cu lordul Ravencourt? zic eu, tăcând ca să savurez momentul în care expresia dispreţuitoare îi dispare de pe faţă. Se pare că aceasta este preocuparea ta în ultimul timp. E o mişcare inteligentă; din nefericire, cineva se va folosi de această falsă sinucidere ca să te omoare, ceea ce este o mişcare mult mai inteligentă.
   Ea rămâne cu gura căscată şi face ochii mari de uimire.
   Îmi evită privirea şi încearcă să îşi aprindă ţigara pe care o ţine între degete, însă îi tremură mâna. Iau chibritul din mâna ei şi îl aprind, iar flacăra lui îmi arde vârful degetelor.
   - Cine te-a angajat să faci asta? mă întreabă ea printre dinţi.
   - Despre ce vorbeşti?
   - Despre planul meu, răspunde ea, smulgându-mi din mână eprubeta cu sânge. Cine ţi-a spus despre el?
   - Păi, cine mai este implicat? o întreb eu. Ştiu că ai invitat la conac pe o anume Felicity, dar încă nu ştiu cine este această persoană.
   - Este...
    Ea scutură din cap.
    - Nimic, nici măcar n-ar trebui să stau de vorbă cu tine.
   Se întoarce spre uşă, dar eu o prind de încheietura mâinii, trăgând-o înapoi cu mai multă forţă decât am intenţionat. Pe faţa ei se citeşte furia, iar eu îi dau drumul imediat, ridicându-mi mâinile.
   - Ted Stanwin mi-a spus tot, zic eu, cuprins de disperare, încercând să o împiedic să iasă ca o furtună din încăpere.
   Am nevoie de o explicaţie plauzibilă pentru lucrurile pe care le ştiu, iar Derby i-a auzit pe Stanwin şi pe Evelyn certându-se în dimineaţa aceasta.
   Cu foarte mult noroc, şantajistul ar putea fi implicat în povestea asta. Nu ar fi de mirare. El este implicat în tot ceea ce se petrece azi.
   Evelyn stă nemişcată; este vigilentă, ca o căprioară din pădure, care tocmai a auzit trosnind o creangă.
   - Mi-a spus că plănuieşti să te sinucizi lângă piscină în seara aceasta, însă n-avea nicio logică, continui eu, bazându-mă pe reputaţia formidabilă a lui Stanwin ca să mă fac credibil. Iartă-mă că sunt atât de direct, domnişoară Hardcastle, dar, dacă ai fi vrut cu adevărat să-ţi pui capăt zilelor, ai fi fost moartă deja şi nu ai fi făcut pe gazda amabilă pentru nişte oameni pe care îi dispreţuieşti. Apoi m-am gândit că vrei ca toată lumea să fie martoră la această scenă, dar atunci de ce să n-o faci în sala de bal, în timpul petrecerii? Nu am înţeles nimic din toate acestea până când nu am stat pe marginea piscinei şi mi-am dat seama cât de întunecată este apa şi cât de bine ar ascunde ceva aruncat acolo.
   În ochii ei se citeşte dispreţul.
   - Ce doreşti, domnule Rashton? Bani?
   - Încerc să te ajut, insist eu. Ştiu că plănuieşti să te duci lângă piscină la ora 11 p.m., să-ţi lipeşti de stomac ţeava unui revolver negru şi să te prăbuşeşti în apă. Ştiu că nu vei apăsa cu adevărat pe trăgaciul revolverului negru şi că împuşcătura pe care o va auzi toată lumea va răsuna dintr-un pistol de start, aşa cum ştiu că vei arunca acest pistol în apă după ce vei fi terminat. Eprubeta cu sânge va atârna de un şnur lung în jurul gâtului tău şi se va crăpa atunci când o vei lovi cu revolverul, provocând sângerarea. Bănuiesc că seringa pe care am găsit-o în sac este umplută cu o combinaţie de miorelaxant şi sedativ, care te va ajuta să faci pe moarta, uşurându-i astfel sarcina doctorului Dickie - care bănuiesc că a primit o sumă frumuşică pentru deranjul lui - de a te declara oficial decedată, fără a mai fi nevoie de o anchetă neplăcută. Îmi imaginez că la o săptămână sau mai bine după moartea ta, tu te vei întoarce în Franţa, unde vei savura un pahar cu vin alb.
   Două menajere care se îndreaptă spre uşi, cărând nişte găleţi cu apă murdară, se opresc din trăncănit când ne observă. Trec pe lângă noi, făcând o plecăciune şovăitoare, iar Evelyn mă trage şi mai mult înspre colţul încăperii.
   Pentru prima dată, citesc teamă pe faţa ei.
   - Recunosc că nu am vrut să mă mărit cu Ravencourt şi am ştiut că nu îmi puteam convinge familia să nu mă oblige să fac asta decât dacă aş fi dispărut, dar de ce ar vrea cineva să mă ucidă? mă întreabă ea, cu ţigara în mâna care continuă să-i tremure.
   Îi privesc cu atenţie faţa să văd dacă minte, dar este ca şi când aş fi privit o perdea de ceaţă printr-un microscop. Femeia aceasta a minţit pe toată lumea zile la rând. Nu mi-aş da seama dacă spune adevărul nici dacă l-ar rosti chiar ea.
   - Am unele bănuieli, dar am nevoie de dovezi, spun eu. Tocmai de aceea vreau să te ţii de planul tău.
   - Să mă ţin de plan, ai înnebunit? exclamă ea, după care îşi coboară vocea când toţi ochii se întorc spre noi. De ce m-aş ţine de plan după tot ce mi-ai spus acum?
   - Pentru că nu vei fi în siguranţă până când nu-i vom ademeni pe conspiratori să iasă la suprafaţă, iar ca să facem asta, aceştia trebuie să creadă că le-a ieşit planul.
   - Voi fi în siguranţă când mă voi afla la sute de kilometri depărtare de aici.
   - Şi cum vei ajunge acolo? o întreb eu. Ce se va întâmpla dacă birjarul este implicat în complot? Sau vreun servitor? Zvonurile circulă peste tot în casa aceasta, iar când criminalii vor afla că încerci să fugi, îşi vor pune planul în aplicare şi te vor omorî. Fuga nu va face decât să amâne inevitabilul, crede-mă! Pot pune capăt întregii poveşti, dar doar dacă mă vei ajuta. Îndreaptă-ţi arma spre stomac şi fă pe moarta o jumătate de oră. Cine ştie, poate vei avea şansa să rămâi moartă şi să scapi de Ravencourt, aşa cum ai plănuit.
   Ea îşi ţine palma lipită de frunte şi ochii strâns închişi. Se concentrează.
   Când vorbeşte din nou, vocea îi este mai blândă şi oarecum distantă.
   - Sunt prinsă între ciocan şi nicovală, nu-i aşa? zice ea. Prea bine, am s-o fac, dar trebuie să ştiu ceva mai întâi. De ce mă ajuţi, domnule Rashton?
   - Sunt poliţist.
   - Da, dar nu eşti sfânt. Doar un sfânt s-ar amesteca în toate astea.
   - Atunci, consideră că-i faci o favoare lui Sebastian Bell, zic eu.
   Mirarea îi îmblânzeşte expresia feţei.
   - Bell? Ce legătură are bunul doctor cu toate acestea?
   - Încă nu ştiu, dar a fost atacat azi-noapte şi mă îndoiesc că este o coincidenţă.
   - Se poate, dar ce legătură ai tu cu asta?
   - El vrea să devină o persoană mai bună, răspund eu. Este o raritate în casa asta. Admir această dorinţă.
   - La fel şi eu, zice ea, tăcând şi cântărindu-l din priviri pe bărbatul din faţa ei. Prea bine, spune-mi care este planul tău, dar mai întâi vreau să-mi promiţi că voi fi în siguranţă. Îmi las viaţa în mâinile tale şi nu este un lucru pe care să-l accept fără să primesc o garanţie.
   - De unde ştii că cuvântul meu are vreo valoare?
   - Am fost în preajma bărbaţilor fără onoare toată viaţa, răspunde ea simplu. Tu nu te numeri printre ei. Şi-acum, dă-mi cuvântul tău de onoare.
   - Ţi-l dau.
   - Şi ceva de băut, continuă ea. Trebuie să-mi fac puţin curaj ca să merg mai departe.
   - Mai mult decât puţin, zic eu. Vreau să te împrieteneşti cu Jonathan Derby. Are un pistol argintiu de care vom avea nevoie.

51

   Cina este servită, iar invitaţii îşi iau locurile la masă, în timp ce eu stau ghemuit în spatele tufişurilor de lângă piscină.
    Este devreme, însă trebuie să fiu prima persoană care ajunge la Evelyn când ea va ieşi din casă, dacă vreau să-mi reuşească planul. Nu pot risca să las trecutul să mă împiedice.
   Stropii de ploaie cad de pe frunze, aterizând reci ca gheaţa pe pielea mea. Vântul adie, iar picioarele îmi amorţesc.
   Îmi schimb poziţia şi îmi dau seama că n-am mâncat şi n-am băut nimic toată ziua. Nu este deloc pregătirea ideală pentru seara care mă aşteaptă. Mă simt ameţit şi, pentru că nimic nu îmi distrage atenţia, simt cum toate gazdele se înghesuie în capul meu. Amintirile lor îmi apar în minte, iar greutatea lor este aproape insuportabilă. Îmi doresc tot ce îşi doresc şi ele.
   Le simt durerile, iar fricile lor mă intimidează. Nu mai sunt un singur om, ci un cor.
   Fără să-mi observe prezenţa, doi servitori ies din casă, cu braţele pline de lemne pentru vetre. Lămpile cu petrol le atârnă de curele. Aprind vetrele de metal una câte una, descriind o linie de foc în întunericul nopţii. Ultima vatră se află aproape de casa de oaspeţi, iar flăcările se reflectă pe panourile din sticlă, lăsând impresia că a luat foc clădirea.
   În timp ce vântul urlă şi stropii de ploaie cad de pe copaci, Blackheath pâlpâie şi se schimbă, urmărindu-i pe invitaţii care părăsesc sala de mese şi se îndreaptă spre camerele lor, apoi spre sala de bal, unde formaţia a urcat pe estradă, iar musafirii aşteaptă să petreacă. Servitorii deschid glasvandurile, iar acordurile muzicale dau năvală afară, rostogolindu-se şi pierzându-se în pădure.
   - Acum îi vezi cum îi văd eu, zice în şoaptă doctorul ciumei. Ca pe nişte actori într-o piesă de teatru, făcând acelaşi lucru noapte de noapte.
   Stă în spatele meu, ascuns după copaci şi tufişuri. În lumina pâlpâitoare a vetrelor, masca lui pare să plutească în semiîntuneric, asemenea unui suflet care încearcă să se desprindă de trup.
   - I-ai spus lacheului despre Anna? îl întreb eu printre dinţi.
   Trebuie să-mi folosesc şi ultimul strop de stăpânire de sine ca să nu mă arunc asupra lui şi să-l calc în picioare.
   - Nu mă interesează niciunul din ei, răspunde el calm.
   - Te-am văzut lângă casa de oaspeţi cu Daniel, apoi lângă lac, iar acum Anna a dispărut, zic eu. I-ai spus unde s-o caute?
   Pentru prima oară, doctorul ciumei pare nesigur pe el.
   - Te asigur că nu am fost în niciunul din aceste locuri, domnule Bishop.
   - Te-am văzut, îi spun eu, aproape mârâind. Ai vorbit cu el.
   - N-a fost...
    Vocea lui tărăgănează, iar când vorbeşte din nou, pare să înţeleagă ce se petrece.
    - Deci aşa procedează. Mă întrebam de unde ştie atât de multe.
   - Daniel m-a minţit de la bun început, iar tu i-ai păstrat secretul.
   - Nu este treaba mea să mă amestec. Am ştiut că, într-un final, îţi vei da seama ce hram poartă.
   - Atunci de ce l-ai avertizat în legătură cu Anna?
   - Pentru că am fost îngrijorat că tu n-o vei face.
   Muzica încetează brusc şi, uitându-mă la ceas, îmi dau seama că mai sunt câteva minute până la ora unsprezece. Michael Hardcastle a oprit formaţia ca să întrebe dacă a văzut-o cineva pe sora lui. Sesizez mişcare în partea laterală a casei. O umbră se mişcă în întuneric. Este Derby, care se postează lângă bolovan, după cum i-a spus Anna.
   - Nu am fost în luminiş, domnule Bishop. Îţi garantez, zice doctorul ciumei. Îţi voi explica totul în curând, dar, pentru moment, trebuie să-mi continui propria investigaţie.
   Pleacă repede, lăsând doar întrebări în urma lui. Dacă aş fi fost în oricare dintre gazde, aş fi fugit după el, însă Rashton este o creatură mai subtilă, greu de speriat şi cu o minte ageră. Pentru moment, Evelyn este singura mea grijă. Îl alung pe doctorul ciumei din gândurile mele şi mă apropii pe furiş de piscină. Din fericire, frunzele şi crenguţele sunt prea demoralizate de ploaie, încât nu mai ţipă sub tălpile mele.
   Evelyn se apropie, plângând cu suspine şi căutându-mă cu privirea printre copaci. Indiferent care o fi implicarea ei în toată povestea aceasta, ea este vădit înspăimântată, pentru că tremură din tot corpul. Trebuie să fi luat deja miorelaxantul, pentru că se leagănă puţin, de parcă ar dansa în ritmul unei melodii pe care doar ea o aude.
   Foşnesc din tufişul ce se află în apropiere pentru a o anunţa că sunt acolo, însă ea este deja sub efectul medicamentului. Abia dacă vede, darămite să mă depisteze în întuneric. Chiar şi aşa, ea îşi continuă drumul.
   Pistolul argintiu îi luceşte în mâna dreaptă, iar pistolul de start, în cea stângă. Îl ţine lipit de picior ca să îl ascundă.
   Trebuie să recunosc că este curajoasă.
   Când ajunge pe marginea piscinei, Evelyn ezită. Ştiind ce urmează să se întâmple, mă întreb dacă pistolul argintiu nu îi pare prea greu sau dacă planul nu este prea copleşitor pentru ea.
   - Să ne ajute Dumnezeu, zice ea încet, îndreptându-şi arma spre stomac şi apăsând pe trăgaciul pistolului de start, pe care-l ţine lipit de picior.
   Împuşcătura este atât de asurzitoare, încât sfâşie văzduhul. Pistolul de start alunecă din mâna lui Evelyn şi cade în apa întunecată din piscină, în timp ce pistolul argintiu aterizează pe iarbă.
   Sângele i se împrăştie pe rochie.
   Ea îl priveşte îngrozită, apoi se rostogoleşte în piscină.
   Angoasa mă paralizează. Împuşcătura şi expresia de pe faţa lui Evelyn înainte ca ea să cadă în apă îmi trezesc o amintire mai veche.
   Nu ai timp pentru asta.
   Este atât de aproape. Mi se pare că întrezăresc o altă faţă şi aud o altă rugăminte. E o altă femeie pe care nu am reuşit să o salvez, care a venit la Blackheath ca să... ce?
   - De ce-am venit aici? zic eu tare, cu o voce sugrumată, chinuindu-mă să invoc amintirea din întuneric.
   Salveaz-o pe Evelyn, se îneacă!
   Clipesc şi îmi întorc privirea spre piscină, unde Evelyn pluteşte cu faţa în jos. Panica alungă durerea, iar eu mă ridic brusc în picioare, sar prin tufişuri şi plonjez în apa rece ca gheaţa. Rochia i s-a întins pe suprafaţa apei şi este la fel de grea ca un sac îmbibat cu apă. Fundul piscinei este acoperit cu muşchi alunecoşi.
   Nu reuşesc să o ţin bine.
   Lumea se agită lângă sala de bal. Derby se încaieră cu Michael Hardcastle şi atrag atenţia, aproape la fel de mult ca femeia muribundă din piscină.
   Artificiile explodează deasupra noastră, aruncând peste tot lumini roşii şi violet, galbene şi portocalii.
   Îmi încolăcesc braţele în jurul taliei lui Evelyn, o ridic cu greu din apă şi o întind pe iarbă.
   Prăbuşit în noroi, încerc să-mi recapăt răsuflarea şi mă uit la Cunningham, ca să mă asigur că acesta îl ţine bine pe Michael, aşa cum i-am cerut.
   El face întocmai.
   Planul funcţionează, dar nu datorită mie. Vechea amintire pe care mi-a trezit-o împuşcătura a fost cât pe ce să mă paralizeze. O altă femeie şi un alt deces. Este din cauza fricii pe care am citit-o pe faţa lui Evelyn. Am recunoscut acea frică. Asta m-a adus la Blackheath. Sunt convins de asta.
   Doctorul Dickie vine în fugă la mine. Este îmbujorat şi gâfâie. O avere se duce pe apa sâmbetei chiar sub ochii lui. Evelyn mi-a spus că a fost plătit ca să întocmească un certificat de deces fals. Bătrânul şi jovialul soldat a construit un adevărat imperiu criminal.
   - Ce s-a întâmplat? întreabă el.
   - S-a împuşcat, răspund eu, văzând cum pe faţă îi apare o umbră de speranţă. Am văzut întreaga scenă, dar n-am putut face nimic.
   - Nu te învinui.
    El mă apucă de umeri.
    - Ce-ar fi să mergi şi să bei ceva până când o consult eu. Lasă totul în seama mea, da?
   În timp ce el îngenunchează lângă trup, eu culeg pistolul argintiu de pe jos şi mă îndrept spre Michael, care este imobilizat de Cunningham.
   Văzându-i pe cei doi, n-aş fi crezut că este posibil. Michael este scund, îndesat şi seamănă cu un taur prins în braţele lungi şi subţiri ca nişte frânghii ale lui Cunningham. Faptul că Michael se zvârcoleşte nu-l face pe Cunningham decât să-l strângă mai tare. În acest moment, nu l-ai putea elibera nici cu o rangă.
   - Îmi pare nespus de rău, domnule Hardcastle, zic eu, aşezându-mi mâna pe braţul bărbatului, ca să-l consolez. Sora dumneavoastră şi-a luat viaţa.
   El încetează brusc să se mai zbată, iar ochii i se umplu de lacrimi când îşi îndreaptă privirea disperată spre piscină.
   - N-aveţi de unde să ştiţi asta, zice el, chinuindu-se să vadă dincolo de mine. Ar putea fi încă...
   - Doctorul a confirmat, îmi pare rău, zic eu, scoţând pistolul argintiu din buzunar şi punându-i-l în palmă. A folosit arma aceasta. O recunoaşteţi?
   - Nu.
   - Ei bine, ar trebui să o păstraţi dumneavoastră pentru moment, îi sugerez eu. Am rugat doi valeţi să-i ducă trupul pe verandă, departe de - arăt spre mulţimea strânsă - toată lumea. Dacă doriţi să aveţi câteva minute singur cu sora dumneavoastră, mă pot ocupa de asta.
   El se holbează prosteşte la pistol, de parcă ar fi primit un obiect din viitorul îndepărtat.
   - Domnule Hardcastle?
   Scutură din cap şi mă priveşte cu ochi goi.
   - Poftim... da, desigur, zice el, strângând pistolul cu degetele. Mulţumesc, domnule inspector.
   - Sunt un simplu ofiţer de poliţie, domnule, spun eu, făcându-i semn lui Cunningham să se apropie. Charles, te deranjează dacă îl însoţeşti pe domnul Hardcastle pe verandă? Ţine-l departe de mulţime, da?
   Cunningham îmi primeşte cererea dând scurt din cap, apoi îşi aşază mâna pe spatele lui Michael şi îl conduce cu blândeţe spre casă. Nu este prima oară când mă bucur că valetul este de partea mea. În timp ce îl privesc plecând, mă încearcă o oarecare tristeţe gândindu-mă că aceasta este, probabil, ultima oară când ne întâlnim. În ciuda lipsei de încredere şi a minciunilor, m-am ataşat de el în această ultimă săptămână.
   Dickie a terminat consultul. Bătrânul s-a ridicat încet în picioare. Valeţii trag trupul lui Evelyn pe o targă, sub privirea lui atentă. Tristeţea i se potriveşte ca un costum uzat. Nu ştiu cum de n-am observat acest lucru până acum. Crima aceasta este ca o pantomimă şi, oriunde m-aş uita, văd cortina mişcându-se.
   Când Evelyn este ridicată de jos, o iau în fugă prin ploaie spre veranda care se află în capătul celălalt al casei. Mă strecor înăuntru printre glasvandurile pe care le-am deschis mai devreme şi mă ascund în spatele unui paravan oriental. Bunica lui Evelyn mă priveşte din tabloul de deasupra şemineului. La lumina pâlpâitoare a lumânării, pot să jur că zâmbeşte. Probabil că ştie ceea ce ştiu şi eu. Poate că a ştiut mereu şi a fost nevoită să privească zi de zi cum noi, restul, ne perindăm pe aici, ignorând adevărul.
   Nu e de mirare că se încruntă.
   Ploaia bate în ferestre când valeţii sosesc cu targa. Se deplasează încet, încercând să nu scuture trupul, care acum este acoperit cu haina lui Dickie.
   În scurt timp, intră în încăpere şi, după ce aşază trupul pe un bufet şi-şi lipesc bascurile de piept în semn de respect, pleacă, închizând glasvandurile în urma lor.
   Îi urmăresc cu privirea, surprinzându-mi reflexia în geam. Îmi ţin mâinile în buzunare, iar pe faţa liniştită a lui Rashton nu se citeşte nimic altceva decât certitudinea.
   Până şi reflexia mea mă minte.
   Certitudinea a fost primul lucru pe care mi l-a furat Blackheath.
   Uşa se deschide, iar curentul de aer de pe coridor face flacăra lumânării să pâlpâie. Îl văd pe Michael prin spaţiile dintre panourilor paravanului.
   Este palid la faţă şi tremură. Apucă strâns cu mâna tocul uşii ca să-şi păstreze echilibrul şi are ochii înlăcrimaţi. Cunningham este în spatele lui şi, după ce aruncă pe furiş o privire spre paravanul după care stau ascuns, închide uşa.
   În clipa în care rămâne singur, Michael îşi alungă suferinţa, îşi îndreaptă umerii, iar privirea i se înăspreşte. Tristeţea lui se transformă în ceva mult mai sălbatic. Se apropie în grabă de trupul lui Evelyn şi caută o gaură de glonţ în stomacul ei însângerat. Bombăne ceva când n-o găseşte.
   Se încruntă şi scoate încărcătorul din arma pe care i-am dat-o eu afară şi descoperă că este plin. Evelyn trebuia să ia revolverul negru la piscină, şi nu acest pistol argintiu. Probabil că se întreabă ce a făcut-o să schimbe planul şi dacă s-a ţinut într-adevăr de el.
   Mulţumit că ea este încă în viaţă, se retrage cu spatele, bătând darabana cu degetele pe buze în timp ce cântăreşte pistolul. Pare să fie în dialog cu arma, deoarece se încruntă şi îşi muşcă buza de parcă ar încerca să navigheze printr-o serie de întrebări-capcană. Îl pierd din vedere pentru o clipă, când se duce cu paşi mari spre un colţ al încăperii şi mă obligă să ies puţin din ascunzătoarea mea ca să pot vedea mai bine. A luat o pernă brodată de pe un scaun, iar acum se apropie cu ea de Evelyn. O apasă pe stomacul ei, probabil pentru a înăbuşi sunetul focului din pistolul pe care l-a împlântat în ea.
   Nu există niciun moment de şovăire şi niciun cuvânt de rămas-bun.
   Întorcându-şi faţa, el apasă pe trăgaci.
   Pistolul scoate un ţăcănit neputincios. El încearcă iar şi iar, până când eu ies de după paravan, punând capăt acestui fiasco.
   - Nu funcţionează, zic eu. Am dezactivat percutorul.
   El nu se întoarce. Nici măcar nu lasă pistolul din mână.
   - Vă voi face un om bogat dacă mă veţi lăsa să o omor, domnule inspector, zice el, cu un tremur în glas.
   - Nu pot face asta şi, după cum v-am spus afară, sunt ofiţer de poliţie.
   - Cu o minte ca a dumneavoastră, nu pentru mult timp. Sunt sigur.
   Deşi tremură, ţine pistolul lipit de trupul lui Evelyn. Broboanele de transpiraţie mi se preling pe şira spinării, iar în încăpere, tensiunea este atât de mare, încât o poţi tăia cu lama cuţitului.
   - Lăsaţi arma jos şi întoarceţi-vă, domnule Hardcastle. Încet, vă rog.
   - Nu e nevoie să vă temeţi de mine, domnule inspector, zice el, aruncând pistolul într-un ghiveci şi întorcându-se cu mâinile ridicate. Nu am nicio intenţie să rănesc pe cineva.
   - Nicio intenţie? repet eu, mirat de tristeţea afişată pe faţa lui. Aţi încercat să trageţi 5 gloanţe în trupul surorii dumneavoastră.
   - Şi fiecare dintre ele ar fi fost o binecuvântare. Vă asigur.
   Cu mâinile ridicate în aer, el îmi arată cu degetul un fotoliu de lângă masa de şah unde am cunoscut-o pentru prima oară pe Evelyn.
   - Pot să mă aşez? mă întreabă el. Mă simt puţin cam ameţit.
   - Vă rog, răspund eu, privindu-l atent când se trânteşte în fotoliu.
   O parte din mine îşi face griji că se va năpusti spre uşă, însă adevărul este că seamănă cu un om stors de puteri. Este palid şi iritat. Îşi ţine braţele moi pe lângă corp şi picioarele întinse în faţa lui. Dacă ar fi să ghicesc, aş zice că a avut nevoie de toată forţa pentru a se decide să apese pe trăgaci.
   Acestui bărbat nu îi era uşor să ucidă.
   Îl las să se liniştească, apoi trag un fotoliu de lângă fereastră şi mă aşez în faţa lui.
   - De unde aţi ştiut ce aveam de gând să fac? mă întreabă el.
   - Datorită revolverelor, răspund eu, afundându-mă mai adânc în perne.
   - Revolvere?
   - Două revolvere negre similare au fost furate din camera mamei dumneavoastră în dimineaţa aceasta. Unul era la Evelyn, iar celălalt, la dumneavoastră. N-am putut înţelege de ce.
   - Nu pricep.
   - Singurul motiv întemeiat pentru care a fost nevoită să fure o armă a fost pentru că Evelyn credea că se află în pericol - o explicaţie oarecum redundantă pentru cineva care urmează să se sinucidă - sau plănuia să îl folosească pentru a se sinucide. Al doilea motiv fiind mai plauzibil, mă întreb ce motiv ar fi putut avea să ia ambele revolvere? Cu siguranţă unul singur şi-ar fi făcut treaba.
   - Şi unde v-au condus aceste gânduri?
   - Nicăieri, până când Dance a observat că aveaţi cu dumneavoastră la vânătoare cel de-al doilea revolver. Ceea ce păruse ciudat, acum este al naibii de bizar. O femeie care se află într-o stare jalnică şi care se gândeşte la sinucidere are suficientă luciditate ca să-şi amintească de aversiunea fratelui ei faţă de vânătoare şi să fure pentru el o a doua armă?
   - Sora mea mă iubeşte nespus de mult, domnule inspector.
   - Se poate, dar dumneavoastră i-aţi spus lui Dance că ştiaţi că veţi merge la vânătoare doar pe la amiază, iar revolverele au dispărut din camera mamei dumneavoastră dimineaţa devreme, cu mult înainte să luaţi această hotărâre. Este imposibil ca Evelyn să fi luat cea de-a doua armă din motivele invocate de dumneavoastră. De îndată ce am aflat despre planul surorii dumneavoastră de a-şi înscena moartea, mi-am dat seama că minţiţi şi totul a devenit limpede. Nu Evelyn a luat revolverele din camera mamei voastre, ci dumneavoastră. Aţi păstrat unul, iar pe celălalt i l-aţi dat lui Evelyn să-l folosească pe post de accesoriu.
   - Evelyn v-a spus despre sinuciderea înscenată? întreabă el pe un ton îndoielnic.
   - Parţial, răspund eu. Mi-a explicat că aţi fost de acord să o ajutaţi. Să fugiţi la piscină şi să o trageţi afară din apă pe iarbă, aşa cum ar face în mod normal un frate îndurerat. Atunci mi-am dat seama cum aţi putea comite crima perfectă şi care este motivul pentru care aveaţi nevoie de două revolvere identice. Înainte să o scoateţi din piscină, nu trebuia decât să o împuşcaţi în stomac, profitând de artificiile care ar fi acoperit a doua împuşcătură. Arma crimei ar fi dispărut în apa tulbure, iar glonţul s-ar fi potrivit cu arma identică pe care ea ar fi scăpat-o în iarbă. Crimă prin sinucidere. A fost un plan genial, de fapt.
   - De aceea aţi convins-o să folosească pistolul argintiu în locul revolverului negru, zice el, începând să înţeleagă. Voiaţi ca eu să-mi schimb planul.
   - Trebuia să arunc momeala.
   - Foarte inteligent, zice el, prefăcându-se că aplaudă.
   - Nu suficient de inteligent, zic eu, surprins de calmul de care dă dovadă. Tot nu înţeleg cum aţi putut-o face. Azi am auzit de nenumărate ori cât de apropiaţi sunteţi dumneavoastră şi Evelyn. Cât de mult ţineţi la ea. Este o minciună?
   Furia îl face să se îndrepte în fotoliu.
   - Îmi iubesc sora mai mult decât orice pe lume, zice el, privindu-mă cu duşmănie. Aş face orice pentru ea. De ce credeţi că mi-a cerut ajutorul? De ce credeţi că am fost de acord să o ajut?
   Înfocarea lui mă surprinde. Am pus acest plan în aplicare crezând că ştiam ce poveste îmi va spune Michael, dar m-am înşelat. M-am aşteptat să aud cum mama lui îl îndrumase în această direcţie în timp ce ea instrumenta evenimentele de altundeva. Nu este prima oară când am impresia că am înţeles greşit lucrurile.
   - Dacă vă iubiţi sora, de ce aţi trădat-o? îl întreb eu, nedumerit.
   - Pentru că ştiam că planul ei nu va funcţiona! exclamă el, lovind cu palma braţul fotoliului. Nu aveam de unde să plătim suma pe care a cerut-o Dickie pentru certificatul fals de deces. El a fost de acord să ne ajute oricum, dar ieri, Coleridge a aflat că Dickie avea de gând să îi dezvăluie secretul nostru tatei în seara aceasta. Înţelegeţi? După toate astea, Evelyn s-ar fi trezit la Blackheath, blocată în aceeaşi viaţă din care încerca cu disperare să evadeze.
   - Ei i-aţi spus toate astea?
   - Cum aş fi putut? întreabă el cu tristeţe în glas. Planul acesta era singura ei şansă de a fi liberă, de a fi fericită. Cum aş fi putut s-o privez de asta?
   - L-aţi fi putut omorî pe Dickie.
   - Şi Coleridge a spus acelaşi lucru. Dar, când? Aveam nevoie de el ca să confirme decesul lui Evelyn, iar el intenţiona să meargă la tata imediat după aceea. Clatină din cap. Am luat singura decizie posibilă.
   Lângă fotoliul lui se află două pahare cu băutură. Unul este pe jumătate plin şi mânjit cu ruj, iar celălalt, fără urme, mai conţine puţin alcool pe fund. El îşi întinde încet mâna spre paharul cu urme de ruj, fără să-şi ia ochii de la mine.
   - Pot să iau o gură? mă întreabă el. Este al lui Evelyn. Am ţinut un toast aici înainte să înceapă petrecerea. Ne-am urat succes şi toate alea.
   Observ o mică ezitare în vocea lui. Oricare altă gazdă a mea ar fi crezut că se căieşte, dar Rashton poate mirosi frica de la un kilometru depărtare.
   - Desigur.
   El ridică paharul recunoscător şi soarbe din el. Poate îl va ajuta să-şi controleze mâinile care îi tremură.
   - O cunosc pe sora mea, domnule inspector, zice el, cu o voce răguşită. Nu i-a plăcut niciodată să fie obligată să facă un lucru, încă de când era mică. Nu putea suporta o viaţă umilitoare alături de Ravencourt, ştiind că lumea râdea pe la spatele ei. Priviţi ce era dispusă să facă pentru a evita asta! Acest mariaj ar fi distrus-o încet şi sigur. Am vrut să o scutesc de această suferinţă.
   Obrajii îi sunt îmbujoraţi, iar ochii verzi, sticloşi. În ei se oglindeşte o tristeţe atât de sinceră, încât aproape că îl cred.
   - Presupun că banii nu au nicio legătură cu asta? zic eu pe un ton categoric.
   Privirea încruntată îi umbreşte tristeţea.
   - Evelyn mi-a spus că părinţii voştri au ameninţat-o că vă vor dezmoşteni pe dumneavoastră dacă ea nu va face ceea ce îi cereau, zic eu. Aţi reprezentat un avantaj şi a funcţionat. Ameninţarea aceea a fost motivul pentru care ea a acceptat să le dea ascultare de la început, dar cine ştie dacă ar fi făcut la fel ştiind că planul ei de evadare nu ar fi funcţionat? Odată cu moartea lui Evelyn, această incertitudine rămâne îngropată.
   - Priviţi în jurul dumneavoastră, domnule inspector, zice el, arătând încăperea cu paharul. Chiar credeţi că merită să omori pe cineva pentru toate astea?
   - Acum, întrucât tatăl dumneavoastră nu poate risipi averea familiei, presupun că perspectivele dumneavoastră s-au îmbunătăţit incomensurabil.
   - Tata se pricepe de minune să risipească averea familiei, pufneşte el, terminându-şi băutura.
   - De aceea l-aţi omorât?
   El se încruntă şi mai tare. Se crispează şi păleşte la faţă.
   - I-am găsit trupul, Michael. Ştiu că tu l-ai otrăvit, probabil când te-ai dus să-l chemi la vânătoare. Ai lăsat un bileţel în care o învinuiai pe Evelyn. Urma de cizmă din faţa ferestrei a fost un şiretlic aparte.
   Pe faţa lui se citeşte incertitudinea.
    - Sau a fost lăsată de altcineva? zic eu încet. De Felicity, poate? Recunosc că n-am desluşit încă acest indiciu. Sau aparţine mamei tale? Ea unde este, Michael? Sau ai ucis-o şi pe ea?
   Face ochii mari în timp ce faţa i se schimonoseşte din cauza şocului.
   Paharul îi alunecă din mână şi aterizează pe pardoseală.
   - Negi toate astea? îl întreb eu, devenind brusc nesigur.
   - Nu... eu... eu...
   - Unde este mama ta, Michael? Ea te-a pus să faci asta?
   - Ea... eu...
   La început, confund bâlbâială lui cu remuşcarea şi gâfâiala cu respiraţia superficială a unui om care îşi caută cuvintele potrivite. Abia când apucă strâns cu degetele braţul fotoliului şi face spume albe la gură îmi dau seama că a fost otrăvit.
   Sar în picioare alarmat, dar habar nu am ce să fac.
   - Să ne ajute cineva! ţip eu.
   Spatele i se arcuieşte, muşchii i se încordează, iar ochii i se înroşesc în momentul în care se sparg vasele de sânge. Se îneacă şi se prăbuşeşte pe podea cu faţa în jos. În spatele meu aud un zgomot. Când mă întorc, o văd pe Evelyn cuprinsă de convulsii pe bufet, aceeaşi spumă albă formându-i-se pe buze.
   Uşa se deschide brusc, iar Cunningham priveşte întreaga scenă cu gura căscată.
   - Ce se întâmplă? întreabă el.
   - Au fost otrăviţi, răspund eu, uitându-mă când la unul, când la celălalt. Cheamă-l pe Dickie.
   Cunningham dispare înainte să termin ce am de spus. Îmi duc mâna la frunte şi îi privesc neajutorat. Evelyn se zvârcoleşte pe bufet de parcă ar fi posedată, iar Michael scrâşneşte din dinţi-i încleştaţi.
   Medicamentele, idiotule.
   Îmi vâr mâna în buzunar şi scot cele trei fiole pe care am fost sfătuit să le fur din cufărul lui Bell. Cufărul pe care l-am golit cu ajutorul lui Cunningham în după-amiaza aceasta. Desfac bileţelul şi caut instrucţiunile, deşi ştiu că nu sunt specificate în el. Probabil că ar trebui să le amestec pe toate trei, dar nu ştiu cât să le dau. Nici măcar nu ştiu dacă îmi ajunge pentru două doze.
   - Nu ştiu pe cine să salvez! strig eu, uitându-mă când la Michael, când la Evelyn.
   Michael ştie mai mult decât ne-a spus.
   - Dar i-am promis lui Evelyn că o voi proteja, zic eu.
   Evelyn este cuprinsă de spasme atât de violente, încât cade pe jos, în timp ce Michael continuă să se zvârcolească, cu ochii daţi atât de tare peste cap, încât nu i se mai vede decât albul lor.
   - La naiba! zic eu, fugind la bar.
   Golesc cele trei fiole într-un pahar de scotch, adaug nişte apă dintr-o carafă şi le amestec pe toate până când se formează o spumă. Evelyn îşi arcuieşte spatele şi strânge între degete covorul gros. Îi dau capul pe spate şi îi torn pe gât amestecul acela nenorocit chiar în momentul în care Michael se îneacă în spatele meu.
   Crizele lui Evelyn încetează la fel de brusc cum au început. Sângele i se retrage din ochi. Inspiră adânc şi sacadat. Răsuflu uşurat şi îi ating cu degetele gâtul, verificându-i pulsul. Este accelerat, dar puternic. Spre deosebire de Michael, ea va trăi.
   Arunc o privire vinovată spre trupul tânărului. Arată la fel cum arăta tatăl lui în salon. Este limpede că au fost otrăviţi de aceeaşi mână care a folosit stricnina pe care Sebastian Bell a băgat-o pe furiş în casă. Aceasta trebuie să se fi aflat în băutura pe care a consumat-o el. Băutura lui Evelyn. Paharul ei a fost pe jumătate plin. Judecând după efectele pe care aceasta le-a avut asupra ei, Evelyn trebuie să fi luat doar o înghiţitură sau două. Spre deosebire de ea, Michael a terminat ce-a mai rămas din băutură în mai puţin de un minut. Oare ştia că băutura era otrăvită? Panica pe care am văzut-o pe faţa lui sugerează că nu ştia.
   Altcineva era făptaşul.
   Există un alt ucigaş la Blackheath.
   - Dar cine? întreb eu, furios pe mine pentru că am permis să se întâmple asta. Felicity? Helena Hardcastle? Cu cine era Michael în cârdăşie? Este cineva despre care el nu ştia?
   Evelyn se mişcă, iar culoarea îi revine deja în obraji. Indiferent ce o fi conţinut acel amestec, acesta îşi face repede efectul, deşi ea este în continuare slăbită. Mă prinde cu degetele de mânecă şi încearcă să-mi spună ceva.
   Îmi aplec urechea aproape de gura ei.
   - Nu sunt... – ea înghite – Millicent a fost... omorâtă.
   Cu mişcări slabe, ea îşi duce mâna la gât şi scoate un lanţ ascuns sub rochia ei. De el atârnă un inel cu sigiliu. Dacă nu mă înşel, este emblema familiei Hardcastle.
   O privesc clipind, deoarece nu înţeleg.
   - Sper că ai obţinut tot ce aveai nevoie, zice o voce din pragul glasvandului. Deşi, nu-ţi va servi la nimic.
   Când arunc o privire peste umăr, îl văd pe lacheu ieşind din întuneric.
   Cuţitul lui luceşte la lumina lumânării în momentul în care îşi atinge uşor coapsa cu vârful acestuia. Poartă livreaua alb cu roşu, dar haina este presărată cu pete de unsoare şi noroi, ca şi când esenţa fiinţei lui s-ar scurge prin ea. O tolbă curată şi goală îi este prinsă la brâu. Îmi amintesc cu groază când el a aruncat la picioarele lui Derby o tolbă plină, al cărei material era atât de îmbibat în sânge, încât a scos un pleoscăit când a aterizat pe jos.
   Mă uit la ceasul de pe perete. Derby ar trebui să fie afară acum, stând la căldura emanată de vetre şi privind cum petrecăreţii se risipesc în jurul lui. 
   Indiferent ce intenţionează lacheul să pună în tolba aceea, el plănuieşte să taie din Rashton.
   Lacheul îmi zâmbeşte, iar ochii îi strălucesc cu nerăbdare.
   - Crezi că m-am plictisit să te tot omor, nu-i aşa? mă întreabă el.
   Pistolul argintiu aruncat de Michael se află în ghiveci. Nu poate să tragă, dar lacheul nu ştie asta. Dacă aş reuşi să ajung la el, l-aş putea păcăli să o ia la fugă. Deşi ar fi o mişcare la mustaţă, există o masă în calea lui, care l-ar putea întârzia. Ar trebui să pot ajunge acolo înaintea lui.
   - O voi face încet, zice el, atingându-şi nasul spart. Ţi-am rămas dator pentru asta.
   Rashton nu se sperie uşor, dar acum îi este teamă. La fel şi mie. Îmi vor mai rămâne două gazde după ziua de azi, însă Gregory Gold îşi va petrece cea mai mare parte din zi legat în casa de oaspeţi, iar Donald Davies rătăceşte pe un drum de pământ, la kilometri de părtare de aici. Dacă voi muri acum, este greu de spus câte şanse voi mai avea să scap din Blackheath.
   - Nu-ţi bate capul cu arma, zice lacheul. Nu vei avea nevoie de ea.
   Înţeleg greşit la ce se referă şi mă simt plin de speranţă, dar aceasta dispare când îi văd rânjetul de pe buze.
   - O, stai liniştit, frumosul meu flăcău! Te voi omorî, zice el, fluturându-şi cuţitul spre mine. Voiam să spun că nu te vei lupta cu mine, adaugă el, venind mai aproape. Vezi tu, o am pe Anna, şi dacă nu vrei să aibă parte de o moarte cruntă, te vei lăsa pe mâinile mele, apoi îi vei aduce în seara aceasta pe cei rămaşi în cimitir.
   Îşi deschide palma, arătându-mi piesa de şah a Annei, pătată de sânge.
   Printr-o smucitură a încheieturii, o azvârle în foc, iar flăcările o mistuie pe loc.
   Mai face un pas spre mine.
   - Ce alegi? mă întreabă el.
   Îmi ţin pumnii strânşi pe lângă corp şi îmi simt gura uscată.
   De când se ştie, Rashton s-a aşteptat să moară tânăr. Pe o străduţă întunecată sau pe câmpul de bătălie, într-un loc unde nu există lumină şi confort, unde nu există prietenie – o situaţie fără scăpare. Ştia că ducea o viaţă riscantă şi se împăcase cu acest gând, pentru că ştia că va muri luptând. Oricât de zadarnic şi oricât de neîntemeiat ar fi fost acest gând, el se aştepta să-şi croiască drum prin întuneric cu pumnii ridicaţi în aer.
   Şi acum, lacheul l-a privat până şi de această dorinţă. Voi muri fără luptă şi mă simt ruşinat.
   - Care este răspunsul tău? zice lacheul, devenind din ce în ce mai nerăbdător.
   Nu mă pot decide să rostesc cuvintele şi să recunosc cât de înfrânt mă simt. Dacă aş mai fi petrecut încă o oră în acest trup, aş fi rezolvat enigma.
   Acest gând mă face să vreau să ţip.
   - Răspunsul tău! îmi cere lacheul.
   Eu reuşesc să încuviinţez când se apropie de mine. Mirosul lui neplăcut mă învăluie când îşi înfige lama cuţitului în locul familiar de sub coaste.
   Simt cum gâtul şi gura mi se umplu de sânge.
   Mă apucă de bărbie, îmi ţine capul ridicat şi mă priveşte în ochi.
   - Ţi-au mai rămas două gazde, zice el. Apoi răsuceşte lama.

52

Ziua a treia (continuare)

   Ploaia răpăie pe acoperiş, iar copitele cailor tropăie pe pavaj.
   Mă aflu într-o trăsură, iar pe bancheta din faţa mea stau două femei în rochii de seară. Acestea vorbesc în şoaptă, iar umerii li se ciocnesc în timp ce trăsura se leagănă într-o parte şi-n alta.
   Să nu cobori din trăsură.
   Mă străbate un fior. Acesta este momentul despre care m-a avertizat Gold. Momentul care l-a înnebunit. Lacheul pândeşte în întuneric, având cuţitul în mână.
   - S-a trezit, Audrey, zice una din ele, observând că mă mişc.
   Crezând probabil că nu aud bine, a doua doamnă se apropie mai mult.
   - Te-am găsit dormind pe marginea drumului, îmi zice ea tare, în timp ce pune o mână pe genunchiul meu. Automobilul tău se afla la câţiva kilometri mai încolo. Şoferul a încercat să-l pornească, dar n-a reuşit.
   - Sunt Donald Davies, zic eu, simţind un val de uşurare.
   Ultima oară când am fost în trupul acestui bărbat, am condus o maşină în toiul nopţii până la ivitul zorilor şi am abandonat-o în drum când a rămas fără combustibil. Am umblat ore în şir pe drumul nesfârşit ce duce în sat şi m-am prăbuşit din cauza epuizării, fără să mă apropii de destinaţie. Davies trebuie să fi dormit toată ziua, scăpând astfel de mânia lacheului.
   Doctorul ciumei mi-a spus că mă voi întoarce în Davies când acesta se va trezi. Nu mi-am imaginat că el va fi salvat şi adus înapoi la Blackheath când se va întâmpla acest lucru.
   În sfârşit, norocul îmi surâde.
   - Femeie dulce şi frumoasă, zic eu, cuprinzându-i obrajii între palmele mele şi sărutând-o zgomotos pe buze. Nici nu ştii ce ai făcut. 
   Înainte ca ea să apuce să răspundă, eu îmi scot capul pe geam. Este seară, iar felinarele care se leagănă odată cu trăsura mai degrabă luminează întunericul decât îl alungă. Ne aflăm într-una dintre acele trei trăsuri care înaintează din sat spre casă. Mai bine de douăsprezece trăsuri sunt parcate de o parte şi de cealaltă a drumului, iar birjarii fie sforăie, fie stau la taclale în grupuleţe, trecând o ţigară de la unul la celălalt.
   Aud acorduri muzicale dinspre casă şi râsete stridente care străpung distanţa dintre noi. Petrecerea este în toi.
   Mă simt plin de speranţă.
   Evelyn nu se îndreaptă încă spre piscină, ceea ce înseamnă că mai am timp să îi pun întrebări lui Michael şi să aflu dacă se află în cârdăşie cu cineva. Chiar dacă voi ajunge prea târziu ca să fac acest lucru, încă îl pot lua prin surprindere pe lacheu atunci când acesta va veni după Rashton şi încă pot să aflu unde o ţine pe Anna.
   Să nu cobori din trăsură.
   - Ajungem la Blackheath în câteva minute, domniţă, strigă birjarul de undeva de deasupra noastră.
   Eu privesc din nou pe geam afară. Casa se ridică drept în faţa noastră, iar grajdurile se află puţin mai încolo, în dreapta noastră. Acolo se ţin puştile, iar eu ar trebui să fiu un prost dacă îl atac pe lacheu fără una.
   Deschid portiera şi sar din trăsură, lovindu-mă când aterizez pe pavajul ud. Doamnele ţipă, iar birjarul strigă după mine când mă culeg de pe jos şi o iau, împleticindu-mă, spre luminile din depărtare. Doctorul ciumei mi-a spus că tiparul acestei zile era dictat de personajele care o trăiau. Nu pot decât să sper că este adevărat şi că soarta va fi darnică, pentru că, dacă nu va fi aşa, atunci eu şi Anna suntem condamnaţi.
   Grăjdarii desfac la lumina slabă a vetrelor harnaşamentele ce leagă caii de trăsuri, conducând la adăpost creaturile care nechează. Deşi sunt epuizaţi, oamenii se mişcă repede şi abia scot o vorbă. Abordez cel mai apropiat vlăjgan care, în ciuda ploii, poartă doar o cămaşă de bumbac cu mânecile suflecate.
   - Unde ţineţi puştile de vânătoare? îl întreb eu.
   El strânge hamurile şi scrâşneşte din dinţi când trage cureaua întinsă spre ultima cataramă. Mă priveşte bănuitor, mijindu-şi ochii sub bască.
   - Cam târziu pentru vânătoare, nu? răspunde el.
   - Şi mult prea devreme pentru obrăznicie, izbucnesc eu, copleşit de aerul de superioritate al gazdei mele. Unde naiba sunt puştile sau trebuie să-l aduc aici pe lordul Hardcastle ca să te întrebe personal?
   După ce mă măsoară din priviri, face un semn peste umăr spre o clădire mică din cărămidă roşie, prin a cărei fereastră răzbate o lumină slabă.
   Puştile sunt aranjate pe un suport din lemn, iar cutiile cu gloanţe sunt stocate într-un sertar din apropiere. Aleg o puşcă şi o încarc cu grijă, băgându-mi în buzunar un pumn de gloanţe.
   Arma este grea, însă puţinul curaj pe care îl am mă îndeamnă să traversez curtea şi s-o iau pe drumul ce duce spre Blackheath. Grăjdarii se uită unii la alţii când mă apropii de ei şi se dau la o parte ca să mă lase să trec. Cu siguranţă că mă consideră vreun bogătan smintit care are de reglat nişte conturi – încă o bârfă de răspândit mâine-dimineaţă. Asta nu poate decât să mă bucure.
   Dacă s-ar apropia mai mult, ei ar putea observa cât de aglomeraţi îmi sunt ochii, cum gazdele mele anterioare se înghesuie ca să aibă o privelişte mai bună. Într-un fel sau altul, lacheul a rănit-o pe fiecare dintre ele, iar acum toate vor să asiste la execuţia lui. Abia dacă îmi aud gândurile din cauza larmei.
   Când ajung pe la jumătatea drumului, observ o lumină care vine legănându-se spre mine. Eu pun degetul pe trăgaci.
   - Sunt eu! strigă Daniel peste vuietul furtunii.
   Ţine în mână o lampă de furtună, iar lumina galbenă i se revarsă pe faţă şi pe partea superioară a corpului. Seamănă cu un duh care a ieşit din sticlă.
   - Trebuie să ne grăbim pentru că lacheul este în cimitir, zice Daniel. Anna e cu el.
   El încă presupune că ne poate păcăli.
   Mângâi cu degetul puşca şi îmi întorc privirea spre Blackheath, încercând să fac alegerea cea mai bună. Michael ar putea fi pe verandă chiar acum, dar sunt sigur că Daniel ştie unde este ţinută Anna, iar eu nu voi avea o şansă mai bună de a obţine această informaţie de la el. Două drumuri şi două fundături. Ştiu că unul din ele duce spre eşec.
   - Aceasta este şansa noastră, zice Daniel, ştergându-şi ochii de ploaie. Acesta este momentul pe care l-am aşteptat. El este acolo chiar acum şi stă la pândă. Nu ştie că noi ne-am regăsit. Putem să-i întindem o capcană şi să-i venim de hac împreună.
   De atâta vreme mă lupt să-mi schimb viitorul. Să schimb cursul acestei zile. Acum, că am reuşit, mă simt neajutorat, chinuit de deşertăciunea alegerilor făcute. Am salvat-o pe Evelyn şi am renunţat la Michael, două lucruri care au importanţă doar dacă Anna şi cu mine vom trăi până la ora 11 p.m. Ca să-i dăm răspunsul doctorului ciumei. Dincolo de acest moment, iau fiecare decizie orbeşte şi, având în vedere că după ziua de azi îmi mai rămâne doar o gazdă, fiecare decizie contează.
   - Şi dacă vom da greş? îi strig eu înapoi, în timp ce cuvintele mele abia ajung la urechile lui.
   Răpăitul ploii pe piatră este aproape asurzitor, vântul vuieşte şi leagănă pădurea, şuierând printre copaci ca o fiară care a scăpat din cuşcă.
   - Avem de ales? strigă Daniel, apucându-mă de ceafă. Avem un plan, ceea ce înseamnă că, pentru prima oară, avem un avantaj faţa de el. Trebuie să profităm.
   Îmi amintesc când l-am cunoscut prima dată pe acest bărbat. Cât părea de calm, de răbdător şi de rezonabil. Nu mai recunosc nimic din toate acestea. Totul a fost distrus de furtunile nesfârşite de la Blackheath. Are ochii unui smintit: nerăbdători şi rugători, sălbatici şi disperaţi. Depinde de deznodământul acestui moment la fel de mult ca mine.
   Are dreptate. Trebuie să îi venim de hac lacheului.
   - Cât este ora? îl întreb.
   El se încruntă.
   - Ce importanţă are?
   - Nu ştiu niciodată decât ulterior, răspund eu. Ora? Te rog.
   El se uită nerăbdător la ceas.
   - Este ora 9:46, răspunde el. Putem pleca acum?
   Eu încuviinţez şi pornesc în urma lui pe pajişte.
   Stelele se comportă ca nişte laşe, dispărând de pe cer în timp ce noi ne apropiem pe furiş de cimitir. Când Daniel deschide poarta, singura lumină care ne însoţeşte este lumina pâlpâitoare a felinarului de furtună. Suntem protejaţi de copacii care înfruntă furtuna ce încearcă să ajungă până la noi prin rafalele de vânt tăios, care pătrund ca nişte pumnale prin crăpăturile armurii de frunze.
   - Ar trebui să ne ascundem, şopteşte Daniel, atârnând felinarul de braţul unui înger. O vom striga pe Anna când va sosi.
   Îmi ridic puşca la umăr şi lipesc ambele ţevi de ceafa lui.
   - Lasă teatrul, Daniel! Ştiu că nu eşti acelaşi bărbat, zic eu, aruncându-mi privirea spre pădure în căutarea lacheului.
   Din nefericire, lumina felinarului este atât de puternică, încât mai mult ascunde decât descoperă.
   - Ridică mâinile şi întoarce-te! spun eu.
   El face cum îi spun şi se holbează la mine, ca şi când ar vrea să pătrundă înlăuntrul meu pentru a căuta ceva stricat. Nu ştiu dacă găseşte sau nu ceea ce caută, dar după o tăcere lungă, pe faţa lui frumoasă înfloreşte un zâmbet încântător.
   - Bănuiesc că nu putea dura la nesfârşit, zice el, făcând un gest spre buzunarul de la piept.
   Eu îi fac semn să continue, iar el scoate încet o tabacheră şi loveşte o ţigară de palmă.
   L-am urmat pe acest bărbat în cimitir cu certitudinea că, dacă nu îl voi înfrunta, mă voi uita mereu peste umăr, aşteptând ca el să atace din nou.
   Însă acum, când mă aflu aici şi îl văd atât de calm, nu mai sunt atât de sigur pe mine.
   - Ea unde este, Daniel? Unde-i Anna? îl întreb eu.
   - Păi, fix asta voiam să te întreb şi eu, răspunde el, punându-şi ţigara între buze. Fix asta: unde este Anna? Am încercat toată ziua să te fac să-mi spui. Aproape reuşisem atunci când Derby a fost de acord să mă ajute să îl scot pe lacheu de sub casă. Ar fi trebuit să-ţi vezi faţa; erai atât de dornic să îmi faci pe plac.
   Îşi fereşte ţigara de vânt şi o aprinde din a treia încercare, luminând o faţă cu nişte ochi goi precum cei ai statuilor de lângă el. Deşi ţin arma îndreptată spre el, Daniel pare să domine.
   - Unde-i lacheul? îl întreb, simţind din ce în ce mai mult greutatea puştii. Ştiu că sunteţi parteneri.
   - O, nici pomeneală. Mă tem că ai înţeles greşit lucrurile, răspunde el, dând din mână ca şi când ar vrea să-l alunge pe individ. El nu este ca tine, ca mine sau ca Anna. Este unul dintre asociaţii lui Coleridge. De fapt, mai sunt câţiva în casă. Sunt o adunătură cam dezgustătoare, dar şi Coleridge este implicat într-o afacere dezgustătoare. Lacheul, cum îi spui tu, era cel mai inteligent dintre toţi, aşa că i-am explicat ce se întâmplă la Blackheath. Nu cred că m-a crezut, dar cum îi place să ucidă, nici măcar nu a stat pe gânduri când i-am arătat care sunt gazdele tale. Cred că se distrează, adevărul fie spus. Desigur, ajută enorm şi faptul că l-am făcut un om foarte bogat.
   Scoate fumul pe nări şi zâmbeşte de parcă tocmai mi-ar fi spus o glumă doar de noi ştiută.
   Mişcările lui sunt sigure, iar el emană aerul încrezător al unui bărbat care trăieşte într-o lume a premoniţiilor. Este într-un contrast descurajant cu mâinile care îmi tremură şi inima care îmi bubuie în piept. A pus ceva la cale şi până nu voi afla despre ce este vorba, nu pot face nimic altceva decât să aştept.
   - Eşti ca Anna, nu-i aşa? zic eu. O singură zi, apoi uiţi totul şi o iei de la capăt.
   - Nu este corect, nu-i aşa? Nu când ai opt vieţi şi opt zile. Tu ai primit toate harurile. De ce?
   - Observ că doctorul ciumei nu ţi-a spus totul despre mine.
   Zâmbeşte din nou. Eu simt un fior pe şira spinării.
   - De ce faci asta, Daniel? îl întreb surprins de propria-mi suferinţă. Ne-am fi putut ajuta reciproc.
   - Dar, dragul meu, tu m-ai ajutat pe mine, răspunde el. Am intrat în posesia ambelor caiete pe care le foloseşte Stanwin ca să şantajeze lumea. Dacă Derby nu i-ar fi cotrobăit prin cameră, probabil că aş fi găsit doar unul şi nu aş fi ştiut mai multe decât ştiam în dimineaţa aceasta. Peste două ore, voi duce răspunsul la lac şi voi scăpa din locul acesta. Asta, datorită ţie. Cu siguranţă acest gând te mai linişteşte puţin.
   Aud paşi pe pământul ud. O armă este încărcată şi simt metalul rece lipit de spatele meu. Un bătăuş trece pe lângă mine şi se postează în lumină, lângă Daniel.
   Spre deosebire de prietenul lui din spatele meu, el nu este înarmat, deşi, din câte se pare, nici nu este nevoie. Are faţa unui scandalagiu din baruri, nasul rupt şi obrazul brăzdat de o cicatrice urâtă. Îşi freacă articulaţiile degetelor şi îşi linge buzele nerăbdător. Niciuna din acţiuni lui nu mă face să mă simt teribil de încrezător în ceea ce urmează să se întâmple.
   - Fii drăguţ şi lasă arma jos! îmi zice Daniel.
   Oftez şi las arma să cadă pe jos, apoi îmi ridic mâinile în aer. Deşi este un gând prostesc, îmi doresc cu ardoare ca acestea să nu mai tremure atât de tare.
   - Poţi ieşi acum, zice Daniel cu voce tare.
   Tufişurile din stânga mea foşnesc, iar doctorul ciumei păşeşte în oaza de lumină aruncată de felinar. Sunt pe punctul să-i arunc o insultă, când observ o lacrimă argintie pictată pe partea stângă a măştii. Aceasta străluceşte în lumină. Când mă uit mai bine, observ şi alte diferenţe. Haina pe care o poartă este mai rafinată şi mai neagră, iar marginile nu sunt atât de zdrenţuite. Trandafiri brodaţi urcă pe mănuşi şi îmi dau seama că persoana aceasta este mai scundă şi are o postură dreaptă.
   Persoana aceasta nu este doctorul ciumei.
   - Cu tine a vorbit Daniel pe malul lacului, zic eu.
   Daniel fluieră, aruncându-i o privire tovarăşului său.
   - Cum naiba şi-a dat seama? zice „Lacrima argintie”. Ai ales locul acela tocmai ca să nu ne vadă nimeni împreună, nu-i aşa?
   - Te-am văzut şi în faţa casei de oaspeţi, continui eu.
   - Din ce în ce mai ciudat, zice Daniel, distrându-se de minune pe seama tovarăşului său. Credeam că ştii ce se întâmplă în fiecare secundă din ziua lui.
    Apoi adoptă un ton bombastic şi îl citează, pufăind:
    - „Nimic nu se întâmplă aici fără ca eu să nu ştiu, domnule Coleridge”.
   - Dacă ar fi adevărat, nu aş avea nevoie de ajutorul tău ca să o prind pe Annabelle, zice „Lacrima argintie”.
    Vocea îi este impunătoare, complet diferită de tonul amabil al doctorului ciumei.
    - Acţiunile domnului Bishop au întrerupt cursul firesc al lucrurilor. A schimbat soarta lui Evelyn Hardcastle şi a contribuit la moartea fratelui ei, fără să ţină cont, în tot acest timp, de evenimentele zilei. A păstrat alianţa cu Annabelle mult mai mult timp decât înainte, ceea ce înseamnă că evenimentele nu se desfăşoară în ordine. Iar dacă acestea se mai întâmplă, sunt fie mai lungi, fie mai scurte. Nimic nu mai este cum ar trebui să fie.
   Masca se întoarce spre mine.
   - Trebuie să te felicit, domnule Bishop, zice masca. Nu am mai văzut atâta dezordine la Blackheath de zeci de ani.
   - Cine eşti? zic eu.
   - Te-aş putea întreba şi eu acelaşi lucru, răspunde ea, fluturându-şi mâna. Dar n-am s-o fac, deoarece tu nu te cunoşti pe tine şi există întrebări mai urgente. Este suficient să spun că am fost trimisă de superiorii mei ca să corectez greşeala colegului meu. Şi-acum, fii bun şi spune-i domnului Coleridge unde o poate găsi pe Annabelle.
   - Annabelle?
   - El îi spune Anna, explică Daniel.
   - Ce vrei de la Anna? întreb eu.
   - Nu este treaba ta, răspunde „Lacrima argintie”.
   - Dar va fi, răspund eu. Trebuie să îţi doreşti foarte mult să pui mâna pe ea dacă eşti dispusă să închei o înţelegere cu cineva ca Daniel, care să ţi-o aducă.
   - Reechilibrez balanţa, zice ea. Crezi că este o coincidenţă că ţi-au fost date aceste gazde, care sunt bărbaţii cei mai apropiaţi de uciderea lui Evelyn? Nu eşti curios să afli de ce te-ai trezit în Donald Davies tocmai când aveai cea mai mare nevoie de el? Colegul meu a avut preferaţi încă de la început, iar acest lucru este interzis. Trebuia să observe fără să intervină, să vină la lac şi să aştepte un răspuns. Nimic mai mult. Mai rău, el a deschis uşa unei creaturi care nu are voie să părăsească această casă. Nu pot lăsa acest lucru să continue.
   - Deci, de-asta te afli aici, zice doctorul ciumei, ieşind din umbră.
   Ploaia i se prelinge în şiroaie pe mască.
   Daniel se încordează, privindu-l cu precauţie pe intrus.
   - Îmi cer scuze că nu mi-am anunţat prezenţa, Josephine, continuă doctorul ciumei, concentrându-şi atenţia asupra „Lacrimii argintii”. Nu eram sigur că îmi vei spune adevărul dacă te-aş fi întrebat direct, având în vedere cât de mult te-ai străduit să rămâi ascunsă. N-aş fi aflat niciodată că eşti la Blackheath dacă nu te-ar fi depistat domnul Rashton.
   - Josephine? intervine Daniel. Voi doi vă cunoaşteţi?
   „Lacrima argintie” îl ignoră.
   - Speram să nu ajungem aici, zice ea, adresându-i-se doctorului ciumei.
   Tonul ei este mai blând şi mai cald. În el se simte regretul. Intenţia mea a fost să îmi îndeplinesc sarcina şi să plec fără ca tu să afli.
   - Tot nu înţeleg de ce te afli aici. Blackheath este sub supravegherea mea şi totul este sub control.
   - Doar nu crezi asta! exclamă ea, devenind exasperată. Uite cât de apropiaţi sunt Aiden şi Annabelle. Sunt pe punctul de a scăpa. El este dispus să se sacrifice pentru ea. Vezi asta? Dacă vom îngădui ca lucrurile să continue astfel, în scurt timp ea va veni la tine cu un răspuns. Ce vei face atunci?
   - Sunt sigur că nu se va ajunge la asta.
   - Eu sunt sigură că se va ajunge, pufneşte ea. Răspunde-mi sincer, o vei lăsa să plece?
   Întrebarea îl lasă mut o clipă, iar înclinarea uşoară din cap îi trădează indecizia. Îmi întorc ochii spre Daniel, care îi priveşte preocupat. Îmi imaginez că se simte ca mine, ca un copil care îşi vede părinţii certându-se, înţelegând doar pe jumătate lucrurile care sunt spuse.
   Când doctorul ciumei vorbeşte din nou, vocea lui este fermă, deşi teatrală. Convingerea lui s-a născut mai degrabă din repetiţie decât din credinţă.
   - Regulile de la Blackheath sunt foarte clare, iar eu le respect, aşa cum faci şi tu, zice el. Dacă ea îmi va spune numele ucigaşului lui Evelyn Hardcastle, nu pot refuza să o ascult.
   - Reguli sau nu, ştii ce îţi vor face superiorii noştri dacă Annabelle va scăpa de la Blackheath.
   - Te-au trimis ca să mă înlocuieşti?
   - Fireşte că nu.
    Ea oftează, părând jignită.
    - Crezi că ar avea o reacţie atât de blândă? Am venit în calitate de prietenă, ca să pun lucrurile în ordine înainte ca ei să afle cât de aproape ai fost să gafezi. O voi scoate în tăcere din joc pe Annabelle, astfel încât să nu fii nevoit să iei o decizie pe care o vei regreta.
   Ea îi face semn lui Daniel.
   - Domnule Coleridge, te rog să îl convingi pe domnule Bishop să îţi spună unde se află Annabelle. Cred că ştii care este miza.
   Daniel zdrobeşte mucul de ţigară sub talpă şi îi face un semn din cap bătăuşului, care mă apucă de braţe, ţintuindu-mă locului. Eu încerc să mă zbat, dar el este mult prea puternic.
   - Acest lucru este interzis, Josephine, zice doctorul ciumei, şocat. Nu acţionăm direct. Nu dăm ordine. Cu siguranţă nu le oferim informaţii pe care nu ar trebui să le ştie. Încalci toate regulile pe care ai promis să le respecţi.
   - Îndrăzneşti să-mi faci observaţii? zice „Lacrima argintie”, pe un ton dispreţuitor. Tu n-ai făcut altceva decât să intervii.
   Doctorul ciumei scutură din cap cu vehemenţă.
   - I-am explicat domnului Bishop care este scopul lui aici şi l-am încurajat atunci când a şovăit. Spre deosebire de Daniel şi de Anna, el nu s-a trezit cu regulile impregnate în minte. A fost liber să se îndoiască şi să se îndepărteze de scopul lui. Nu i-am dat niciodată informaţii pe care să nu le fi meritat, aşa cum ai făcut tu cu Daniel. Am căutat să stabilesc echilibrul, nu să ofer avantaje. Nu face asta! Te implor! Lasă evenimentele să-şi urmeze cursul firesc. El este atât de aproape să rezolve cazul.
   - Şi, din cauza asta, la fel şi Annabelle, zice ea cu asprime. Îmi pare rău, dar trebuie să aleg între binele lui Aiden Bishop şi al tău. Continuă, domnule Coleridge!
   - Nu! ţipă doctorul ciumei, ridicându-şi mâna ca şi când ar vrea s-o îmbuneze.
   Individul care ţine arma o îndreaptă spre el. Este agitat şi îşi ţine degetul puţin prea încordat pe trăgaci. Nu ştiu dacă doctorul ciumei poate fi rănit de aceste arme, dar nu îl pot lăsa să rişte. Am nevoie de el în viaţă.
   - Pleacă! îi spun eu. Nu mai ai ce face aici.
   - Este greşit, protestează el.
   - Atunci îndreaptă lucrurile. Celelalte gazde ale mele au nevoie de tine, zic eu, apoi tac intenţionat. Eu nu am.
   Nu ştiu dacă este intonaţia din vocea mea sau dacă a mai trăit acest moment, dar, într-un final, el renunţă în silă, apoi îşi fixează privirea asupra lui Josephine, înainte să plece din cimitir.
   - Mărinimos ca întotdeauna, zice Daniel, venind spre mine. Vreau să ştii că am admirat această calitate, Aiden. Felul în care te-ai luptat să o salvezi pe femeia a cărei moarte te putea elibera. Afecţiunea pe care o nutreşti pentru Anna, care fără îndoială te-ar fi trădat dacă n-aş fi făcut-o eu primul. Însă mă tem că într-un final totul a fost în zadar. Doar unul dintre noi poate pleca din casa asta şi n-am niciun interes să fii tu acela.
   Ciorile se strâng pe ramurile de deasupra mea. Au venit ca la un semn, survolând cu aripi silenţioase, ale căror pene lucesc datorită ploii recente.
   Sunt câteva zeci şi stau îngrămădite unele într-altele ca nişte bocitoare la o înmormântare, privindu-mă cu o curiozitate care mă face să mă înfior.
   - Până acum o oră, Anna era în grija noastră. Apoi a reuşit să scape cumva, continuă Daniel. Unde s-a dus, Aiden? Spune-mi unde se ascunde şi le voi porunci oamenilor mei să îţi ofere o moarte rapidă. Doar tu şi cu Gold aţi mai rămas. Două împuşcături şi te vei trezi în Bell, vei bate la uşa conacului Blackheath şi o vei lua de la capăt, fără ca eu să-ţi stau în cale. Eşti un tip deştept şi sunt sigur că vei rezolva în scurt timp uciderea lui Evelyn.
   La lumina felinarului, faţa lui schimonosită de nevoie pare bolnavă.
   - Cât de înspăimântat eşti, Daniel? zic eu încet. Mi-ai omorât gazdele viitoare, deci nu sunt o ameninţare şi, cu toate acestea, habar nu ai unde este Anna. Te-a frământat toată ziua, nu-i aşa? Teama că ea va rezolva cazul înaintea ta.
   Zâmbetul meu îl sperie. Este sentimentul vag că s-ar putea să nu fiu atât de blocat pe cât a crezut el la început.
   - Dacă nu îmi dai ceea ce vreau, voi începe să tai, îmi zice Daniel, trasând o linie pe obrazul meu cu vârful degetului. Te voi dezmembra bucăţică cu bucăţică.
   - Ştiu, pentru că m-am văzut după ce ai terminat, îi spun eu, zgâindu-mă la el. Te-ai jucat atât de mult cu mintea mea, încât sminteala mea s-a transferat în Gregory Gold. Acesta îşi taie braţele şi îi îndrugă avertismente lui Edward Dance. Este înspăimântător. Iar răspunsul meu rămâne „nu”.
   - Spune-mi unde este Anna, zice el, ridicând tonul. Jumătate din servitorii din casă îi ciugulesc din palmă lui Coleridge, iar eu am un carneţel suficient de gros ca să cumpăr şi cealaltă jumătate dacă va fi nevoie. Pot înconjura lacul de două ori. Nu vezi? Am câştigat deja. Ce rost are să te încăpăţânezi acum?
   - A devenit o deprindere, mârâi eu. N-am de gând să-ţi spun nimic, Daniel. Fiecare minut în care eşti frustrat din cauza mea este un minut în plus pentru Anna ca să ajungă la doctorul ciumei şi să-i dea răspunsul. Vei avea nevoie de o sută de oameni care să păzească lacul într-o noapte întunecată ca asta şi mă îndoiesc că „Lacrima argintie” te va putea ajuta.
   - Vei suferi, zice el printre dinţi.
   - Mai e o oră până la 11 p.m., zic eu. Care din noi crezi că va rezista?
   Daniel mă loveşte suficient de tare pentru a mă lăsa fără suflare şi să mă facă să cad în genunchi. Când îmi ridic privirea, stă aplecat deasupra mea, frecându-şi degetele. Pe faţa lui se citeşte furia precum o furtună se întrezăreşte pe un cer lipsit de nori. Jucătorul şarmant de odinioară a dispărut, fiind înlocuit de un escroc ţâfnos, cu trupul contorsionat din cauza furiei.
   - Te voi ucide încet, mârâie el.
   - Nu eu sunt cel care moare aici, Daniel, zic eu, lăsând să-mi scape un fluierat strident.
   Păsările îşi iau zborul din copaci, iar frunzişul foşneşte din cauza mişcării. Un felinar se aprinde în întunericul pădurii. Este urmat de un altul la câţiva metri depărtare, apoi de un altul.
   Daniel se roteşte pe călcâie, urmărind felinarele. Nu o observă pe „Lacrima argintie”, care se retrage în pădure, părând nesigură pe ea.
   - Ai rănit mulţi oameni, zic eu, pe măsură ce luminile se apropie. Iar acum va trebui să-i înfrunţi.
   - Cum? se bâlbâie el, mirat de cum s-a întors roata norocului. Ţi-am omorât toate gazdele viitoare.
   - Nu le-ai omorât şi prietenii, zic eu. Când Anna mi-a spus planul ei de a-l ademeni pe lacheu aici, am hotărât că aveam nevoie de întăriri. Aşa că i-am cerut ajutorul lui Cunningham. Odată ce mi-am dat seama că eşti în cârdăşie cu lacheul, am început recrutarea. Nu mi-a fost greu să dau de duşmanii tăi.
   Grace Davies îşi face prima apariţia, ţinând arma pregătită. Rashton a fost cât pe ce să-şi muşte limba pentru a mă împiedica să-i cer ajutorul, dar nu aveam de ales. Celelalte gazde ale mele sunt fie ocupate, fie moarte, iar Cunningham îl însoţeşte pe Ravencourt la petrecere. A doua lumină îi aparţine lui Lucy Harper, care s-a alăturat de îndată cauzei mele când a aflat că Daniel i-a ucis tatăl. În cele din urmă, apare garda de corp a lui Stanwin, cu capul bandajat în întregime, mai puţin acei ochi reci şi aspri. Deşi sunt cu toţii înarmaţi, niciunul dintre ei nu pare prea încrezător, iar eu nu mă aştept să-şi nimerească ţinta. Nu are importanţă. În acest moment, numărul contează, iar ei sunt suficienţi ca să-i intimideze pe Daniel şi pe „Lacrima argintie”, a cărei mască se leagănă într-o parte şi-n alta, căutând o cale de scăpare.
   - S-a terminat, Daniel, zic eu, cu o voce ca de oţel. Predă-te şi-am să te las să te întorci nevătămat la Blackheath.
   El îmi aruncă o privire disperată. Mai întâi mie, apoi prietenilor mei.
   - Ştiu ce poate face locul acesta din noi, continui eu. Dar ai fost bun cu Bell în acea primă dimineaţă şi am văzut cât ţii la Michael când am fost la vânătoare. Fii un om bun încă o dată şi renunţă la lacheu. Lasă-ne să plecăm, pe mine şi pe Anna, cu binecuvântarea ta.
   El şovăie şi agonia i se citeşte pe faţă. Însă nu este suficient. Blackheath l-a otrăvit de tot.
   - Omoară-i! porunceşte el cu sălbăticie.
   O împuşcătură explodează în spatele meu, iar eu mă arunc la pământ din instinct. Aliaţii mei se împrăştie care încotro când omul lui Daniel se îndreaptă spre ei, trăgând rafale de gloanţe în întuneric. Bărbatul neînarmat o ia la stânga, privind cu băgare de seamă în timp ce încearcă să îi ia prin surprindere.
   Nu îmi dau seama dacă furia mea sau cea a gazdei mele mă îndeamnă să mă năpustesc asupra lui Daniel. Donald Davies şi-a ieşit din minţi, însă furia lui este mai degrabă una legată de clasă decât de crimă. Se simte lezat că îl tratează cineva atât de necuviincios.
   Furia mea este mai personală.
   Daniel mi-a stat în cale încă din prima dimineaţă. El a căutat să scape de la Blackheath trecând peste mine şi zădărnicindu-mi planurile, pentru a le pune pe ale lui în aplicare. A venit la mine ca prieten, m-a minţit cu zâmbetul pe buze şi m-a trădat râzând. Acest gând mă face să mă arunc asupra lui ca o suliţă îndreptată spre pântecul său.
   El se dă la o parte, lovindu-mă în stomac cu un upercut. Îndoit de durere, îi trag un pumn în vintre, iar apoi îl apuc de gât şi îl trag la pământ.
   Văd prea târziu busola.
   El mă loveşte în obraz cu ea, sticla se sparge, iar de pe bărbie îmi picură sânge. Ochii mi se umezesc şi strivesc sub palme frunzele ude. Daniel avansează, însă un glonţ trece şuierând pe lângă el şi o nimereşte pe „Lacrima argintie”. Aceasta ţipă, îşi duce mâna la umăr şi cade grămadă pe jos.
   După ce aruncă o privire la arma din mâna tremurândă a lui Lucy Harper, Daniel o ia la fugă spre Blackheath. Eu mă ridic de jos şi îl urmăresc.
   Străbatem în fugă pajiştea din faţa conacului, precum un ogar care urmăreşte o vulpe, şi o luăm pe aleea ce duce spre sat, trecând în goană pe lângă casa de oaspeţi. Sunt aproape convins că el vrea să fugă în sat, dar, într-un final, o ia la stânga, urmărind cărarea ce duce spre fântână, dincolo de care se află lacul.
   Este întuneric beznă, iar luna stă la pândă dincolo de nori asemenea unui câine în spatele unui gard vechi din lemn. În curând, îmi scap din vedere prada. Temându-mă de o ambuscadă, încetinesc ritmul şi ciulesc urechile.
   Bufniţele ţipă, iar stropii de ploaie cad printre frunzele copacilor. Ramurile încearcă să mă înşface, dar eu mă feresc şi dau peste Daniel, care stă îndoit pe marginea apei, cu mâinile pe genunchi, gâfâind şi cu un felinar lângă el.
   Nu mai are unde să fugă.
   Mâinile îmi tremură, iar teama mi se cuibăreşte în piept. Furia mi-a dat curaj, dar m-a pus într-o postură caraghioasă. Donald Davies este scund şi firav, mai moale decât paturile în care doarme. Daniel este mai înalt şi mai puternic. El vânează oameni ca mine. Indiferent de avantajul numeric pe care l-am avut în cimitir, acum nu mă mai bucur de el. Asta înseamnă că, pentru prima oară de când am sosit la Blackheath, niciunul din noi nu ştie ce va urma.
   Daniel îmi simte prezenţa şi îmi face semn să rămân pe loc pentru a-i lăsa un minut ca să-şi tragă răsuflarea. Eu mă conformez, folosindu-mă de acest răgaz ca să aleg o piatră grea pe care să o folosesc drept armă. După episodul cu busola, am întrecut graniţele unei lupte corecte.
   - Indiferent ce vei face, ei nu-i vor lăsa pe prietenii tăi să plece, zice el, abia vorbind printre gâfâieli. „Lacrima argintie” mi-a povestit totul despre tine, în schimbul promisiunii că o voi găsi şi o voi ucide pe Anna. Mi-a povestit despre gazdele tale, unde s-au trezit şi când. Nu înţelegi? Nimic din toate astea nu are importanţă, Aiden. Eu sunt singurul care poate scăpa.
   - Mi-ai fi putut spune asta mai devreme, zic eu. Nu era nevoie să se termine astfel.
   - Am o soţie şi un fiu, spune el. Aceasta este amintirea pe care am adus-o cu mine. Îţi poţi imagina ce simt când ştiu că ei sunt acolo şi mă aşteaptă? Sau, poate, m-au aşteptat.
   Eu fac un pas spre el, ţinând piatra pe lângă corp.
   - Cum îi vei putea privi în ochi ştiind ce ai făcut ca să scapi din locul acesta? îl întreb eu.
   - Sunt aşa cum m-a făcut Blackheath, zice el gâfâind şi scuipând flegma în noroi.
   - Nu! Blackheath este aşa cum l-am făcut noi, spun eu, avansând încă puţin.
    El stă în continuare aplecat şi este obosit. Doar câţiva paşi şi totul va lua sfârşit.
    - Deciziile noastre ne-au adus aici, Daniel. Dacă acesta este iadul, atunci noi l-am creat.
   - Şi ce-ai vrea să facem? mă întreabă el, ridicându-şi privirea spre mine. Să stăm aici şi să ne căim până când cineva va catadicsi să deschidă uşile?
   - Ajută-mă să o salvez pe Evelyn şi îi vom spune doctorului ciumei tot ce ştim, zic eu însufleţit. Toţi trei: tu, eu şi Anna. Avem ocazia să plecăm de aici mai buni decât am venit.
   - Nu pot risca, zice el cu o voce monotonă. N-am să las să-mi scape printre degete această ocazie. Nu din cauza vinei şi nu ca să ajut oameni care nu mai au de mult nevoie de ajutor.
   Fără niciun avertisment, el loveşte cu piciorul felinarul.
   Întunericul îmi inundă ochii.
   Aud zgomotul paşilor lui înainte să mă izbească cu umărul în stomac, lăsându-mă fără aer.
   Cădem cu o bufnitură amândoi la pământ şi scap piatra din mână.
   Apuc cu greu să-mi ridic braţele ca să mă apăr, dar acestea sunt subţiri şi fragile, iar pumnii lui trec cu uşurinţă prin ele. Gura mi se umple de sânge.
   Mă simt amorţit, pe dinăuntru şi pe dinafară, iar el continuă să mă lovească până când pumnii îi alunecă pe obrajii mei mânjiţi de sânge.
   Greutatea sa nu mai este atât de mare când se ridică de pe mine.
   Gâfâie şi transpiraţia lui picură pe mine.
   - Am încercat să evit asta, zice el.
   Nişte degete puternice mă apucă de gleznă şi mă târăsc prin noroi, spre apă. Vreau să îl apuc, dar atacul lui m-a stors de putere. Mă prăbuşesc pe spate.
   Se opreşte şi îşi şterge transpiraţia de pe faţă. Lumina lunii răzbate printre nori, albindu-i trăsăturile. Părul lui este argintiu, iar pielea pare albă ca zăpada proaspătă. Mă priveşte cu aceeaşi milă pe care i-a arătat-o lui Bell în prima dimineaţă când am sosit.
   - Noi nu... zic eu, tuşind cu sânge.
   - Nu trebuia să te pui în calea mea, spune el, târându-mă din nou. Doar atât ţi-am cerut.
   Intră în lac, împroşcând apa, şi mă trage după el. Apa rece îmi trece peste picioare, udându-mi pieptul şi capul. Şocul îmi dă o oarecare forţă şi încerc să mă târăsc înapoi pe mal, dar Daniel mă apucă de păr şi îmi bagă capul sub apa rece ca gheaţa.
   Îi zgârii mâna şi dau din picioare, dar el este prea puternic.
   Sunt cuprins de convulsii şi încerc cu disperare să iau o gură de aer.
   Cu toate acestea, el îmi ţine capul sub apă.
   Îl văd pe Thomas Hardcastle, mort de 19 ani, ieşind din întuneric şi înotând spre mine. Are părul blond şi ochii mari şi, deşi este pierdut, mă ia de mână şi îmi strânge degetele, îndemnându-mă să fiu curajos.
   Sunt incapabil să îmi mai ţin răsuflarea. Deschid gura şi înghit apa rece şi noroioasă.
   Trupul îmi este cuprins de spasme.
   Thomas îmi desprinde sufletul de acest trup care moare şi plutim împreună în apă, privindu-l pe Donald Davies cum se îneacă.
   E linişte şi pace. O tăcere surprinzătoare.
   Apoi ceva sare în apă.
   Nişte mâini pătrund în apă, apucă trupul lui Donald Davies şi îl întorc cu faţa în sus. O secundă mai târziu, eu îl urmez.
   Degetele băiatului mort sunt încă unite cu ale mele, dar eu nu pot să îl scot din lac. El a murit, aşa că rămâne blocat aici, privind cu tristeţe cum eu sunt scos la suprafaţă.
   Zac întins pe jos în noroi şi tuşesc, scuipând apă. Îmi simt trupul ca de plumb.
   Daniel pluteşte în lac, cu faţa în jos.
   Cineva îmi trage o palmă.
   Apoi încă una, mai tare.
   Anna stă aplecată deasupra mea, dar totul pare estompat. Lacul îşi ţine mâinile peste urechile mele, trăgându-mă înapoi, întunericul mă cheamă.
   Ea se apleacă mai tare. Este ca o umbră.
   - ...găseşte-mă! ţipă Anna, iar cuvintele se estompează. Ora 7.12 a.m., în vestibul...
   Din adâncul lacului, Thomas mă cheamă la el, iar eu îmi închid ochii şi mă alătur băiatului înecat.

53
Ziua a opta

   Obrazul mi se odihneşte pe curbura spatelui unei femei. Suntem goi pe o saltea murdară, încâlciţi în aşternuturile îmbibate în transpiraţie. Apa de ploaie se infiltrează prin rama ferestrei, şiroind în jos pe perete şi strângându-se într-o baltă pe podea.
   Ea se mişcă odată cu mine. Madeline Aubert se rostogoleşte pe spate ca să mă poată privi. Ochii verzi ai menajerei strălucesc de o dorinţă bolnăvicioasă, iar părul negru îi stă lipit de obrajii umezi. Seamănă mult cu Thomas Hardcastle din visele mele, înecat şi disperat, care se agaţă de orice îi vine la mână.
   Când mă vede stând întins lângă ea, Madeline îşi lasă capul pe pernă şi oftează dezamăgită. Un asemenea dispreţ făţiş ar trebui să mă facă să mă simt stânjenit, însă orice iritare dispare odată cu amintirea primei noastre întâlniri; ruşinea nevoii noastre comune şi a nerăbdării cu care ea s-a abandonat în braţele mele, atunci când am scos din buzunar una din fiolele cu laudanum ale lui Bell.

............................................