Cele șapte morți ale lui Evelyn Hardcastle, Suart Turton

 1-7
1
Ziua întâi

      Uit totul în timp ce pășesc.

   - Anna! strig şi rămân apoi cu gura căscată, de uimire.
   Am mintea goală. Habar nu am cine este Anna sau de ce îi strig numele.
   Nici măcar nu ştiu cum am ajuns aici. Mă aflu într-o pădure şi îmi feresc ochii de scuipatul ploii. Inima îmi bubuie, miros a transpiraţie, iar picioarele îmi tremură. Cred că am fugit, dar nu îmi amintesc de ce.
   - Cum am...
   Tac atunci când îmi zăresc mâinile.
   Sunt osoase, urâte. Îmi sunt străine. Nu mi le recunosc defel.
   Simţind cum mă cuprinde panica, încerc să îmi amintesc altceva despre mine: un membru al familiei, adresa la care locuiesc, vârsta, orice, însă în zadar. Nici măcar nu îmi amintesc cum mă cheamă. Toate amintirile pe care le-am avut acum câteva secunde s-au şters.
   Simt un nod în gât, respiraţia îmi este zgomotoasă şi accelerată. Pădurea se învârte şi puncte negre îmi umbresc privirea.
   Linişteşte-te.
   - Nu pot respira, spun eu gâfâind, simţind o presiune în urechi atunci când mă las jos şi îmi înfig degetele în pământ.
   Ba poţi respira, doar că trebuie să te linişteşti.
   Această voce interioară, autoritară şi rece este reconfortantă.
   Închide ochii, ascultă pădurea. Adună-te.
   Dau ascultare vocii şi îmi închid ochii strâns, însă nu aud nimic în afară de respiraţia mea şuierătoare şi accelerată. Aceasta acoperă orice alt sunet pentru mult timp şi, încetul cu încetul, îmi înving teama şi încep să percep şi alte sunete. Picăturile de ploaie cad pe frunze, ramurile foşnesc deasupra capului. Există un pârâu undeva departe, în dreapta mea, şi ciori în copaci, care bat din aripi atunci când îşi iau zborul. Aud un foşnet în tufişuri, atingerile scoase de lăbuţele unui iepure care trece atât de aproape, încât îl pot atinge.
   Strâng una câte una aceste noi amintiri până când am un trecut de 5 minute de care să mă agăţ. Este suficient să alung sentimentul de panică, cel puţin pentru moment.
   Mă ridic cu stângăcie în picioare, surprins de cât sunt de înalt, cât de departe sunt de sol. Legănându-mă puţin, îmi îndepărtez frunzele ude de pe pantaloni şi observ pentru prima oară că sunt îmbrăcat în smoching, iar cămaşa îmi este mânjită cu noroi şi vin roşu. Cred că am fost la o petrecere.
   Buzunarele îmi sunt goale şi nu am haina pe mine, ceea ce înseamnă că nu m-am îndepărtat prea mult. Acest gând mă linişteşte.
   Dacă judec după lumină, este dimineaţă. Probabil că am stat aici toată noaptea. Nimeni nu se îmbracă elegant doar ca să îşi petreacă seara singur, ceea ce înseamnă că a fost cineva care şi-a dat deja seama că lipsesc. Cu siguranţă, dincolo de copacii aceştia, cei din casă se vor trezi alarmaţi şi vor organiza grupuri de căutare care vor veni după mine.
   Cercetez copacii cu privirea, aşteptându-mă oarecum să îmi văd prietenii ieşind din frunziş, bătându-mă prieteneşte pe spate şi făcând glume pe seama mea în timp ce mă însoţesc înapoi acasă, însă reveriile nu mă vor scoate din această pădure, iar eu nu pot lenevi aici, aşteptând să fiu salvat. Tremur, iar dinţii îmi clănţănesc. Trebuie să mă pun în mişcare, fie doar pentru a mă încălzi, însă nu văd nimic în afară de copaci. Nu îmi pot da seama dacă mă voi îndrepta spre ajutor sau dacă mă voi îndepărta de el.
   Mă simt dezorientat şi revin la ultima îngrijorare a celui care am fost.
   - Anna!
   Indiferent cine o fi această femeie, ea este motivul evident pentru care mă aflu aici, însă nu pot să mi-o imaginez. Poate că este soţia mea sau fiica mea? Niciuna din variante nu mi se pare plauzibilă, însă numele acesta are ceva. Simt că încearcă să mă facă să mă gândesc la ceva.
   - Anna! strig eu, mai mult disperat decât însufleţit de speranţă.
   - Ajută-mă! strigă o femeie.
   Mă întorc repede, încercând să reperez vocea, şi simt că ameţesc, apoi o zăresc în depărtare, printre copaci. E o femeie îmbrăcată într-o rochie neagră, care fuge mâncând pământul. Câteva secunde mai târziu, îl zăresc pe cel care o urmăreşte, ieşind din frunziş.
   - Tu de colo, stai pe loc! strig eu, însă vocea îmi este stinsă şi obosită; ei nu mă aud.
   Nu mă pot mişca din cauza şocului, iar cei doi aproape că dispar din raza mea vizuală până când pornesc după ei, ţâşnind din loc cu o grabă de care nu mă credeam în stare, având în vedere că mă durea tot corpul. Chiar şi aşa, oricât de tare aş fi fugit, ei păstrau o oarecare distanţă în faţa mea.
   Broboanele de transpiraţie îmi inundă fruntea şi îmi simt picioarele, deja slăbite, din ce în ce mai grele, până când acestea cedează, iar eu aterizez în noroi. Chinuindu-mă printre frunze, mă ridic în picioare tocmai în momentul în care ea ţipă din nou. Ţipătul ei răsună plin de teamă în toată pădurea, apoi este întrerupt de o împuşcătură.
   - Anna! strig eu, disperat. Anna!
   Nu se aude decât ecoul detunăturii pistolului.
   Treizeci de secunde. Atât de mult timp am ezitat de când am zărit-o şi atât de departe mă aflam în momentul în care a fost ucisă. Treizeci de secunde de nehotărâre, treizeci de secunde în care să abandonezi complet pe cineva.
   Văd o ramură groasă lângă piciorul meu. O ridic şi o încerc legănându-o în aer şi sunt mulţumit de greutatea şi de textura aspră a scoarţei. Nu îmi va fi de folos împotriva unui pistol, însă este mai bine decât să cercetez pădurea cu mâinile goale.
   Încă mai gâfâi, încă îmi mai tremură picioarele după atâta alergat, însă vina mă împinge în direcţia de unde a venit ţipătul Annei. Atent să nu fac prea mult zgomot, dau la o parte ramurile joase, căutând ceva ce nu vreau să văd de fapt.
   Aud trosnet de surcele în stânga mea.
   Îmi ţin respiraţia şi ascult încordat.
   Sunetul se aude din nou, paşi care zdrobesc frunzele şi surcelele, şi care răsună peste tot în jurul meu.
   Simt un fior şi încremenesc locului. Nu îndrăznesc să privesc peste umăr.
   Trosnetul surcelelor se aude mai aproape şi cineva respiră superficial la mică distanţă, în spatele meu. Picioarele mi se înmoaie şi scap ramura din mână.
   Aş spune o rugăciune, dar nu îmi amintesc cuvintele.
   O respiraţie caldă îmi mângâie gâtul. Simt miros de alcool, şi de ţigări, şi duhoare de trup nespălat.
   - Est, îmi spune un bărbat cu o voce răguşită şi îmi strecoară ceva greu în buzunar.
   Bărbatul se retrage, paşii lui pierzându-se în pădure în timp ce eu mă detensionez, lipindu-mi fruntea de sol şi inspirând mirosul de frunze ude şi putregai. Lacrimile mi se rostogolesc pe obraji.
   Sentimentul de uşurare mă face să mă simt vrednic de milă, iar laşitatea de care dau dovadă mă face să mă simt jalnic. Nici măcar nu am putut să îl privesc în ochi pe atacatorul meu. Ce fel de om sunt?
   Trec câteva minute până când scap de teamă, suficient cât să mă pot mişca, dar chiar şi atunci mă văd nevoit să mă reazem de un copac ca să mă odihnesc. Cadoul primit de la criminal îmi zornăie în buzunar şi, cu teama de ce aş putea descoperi, îmi vâr mâna înăuntru şi scot la iveală o busolă din argint.
   - O! exclam eu, surprins.
   Sticla este crăpată şi metalul este zgâriat, iar dedesubt sunt gravate iniţialele „SB”. Nu ştiu ce înseamnă, însă instrucţiunile criminalului au fost clare. Trebuie să folosesc busola ca să o iau înspre est.
   Privesc pădurea cu vinovăţie. Trupul Annei trebuie să fie prin apropiere, însă mă înspăimântă reacţia pe care ar putea-o avea criminalul dacă l-aş descoperi. Poate de aceea mă aflu în viaţă, pentru că nu m-am apropiat mai mult. Oare chiar vreau să văd cât poate fi de îndurător?
   Presupunând că despre asta este vorba.
   Privesc îndelung acul tremurător al busolei. Nu mai sunt sigur de multe lucruri în acest moment, însă ştiu că criminalii nu arată deloc milă.
   Indiferent ce joc o fi jucând, nu pot avea încredere în sfatul lui şi nu ar trebui să i-l urmez, dar dacă nu o voi face... Cercetez din nou pădurea din priviri. Oriunde mă uit, văd aceeaşi privelişte – copaci care se întind la nesfârşit sub un cer posomorât.
   Cât de pierdut trebuie să fii ca să îl laşi pe diavol să te conducă spre casă?
   Atât de pierdut, hotărăsc eu. Într-atât de pierdut.
   Mă desprind de copac şi aşez busola în palmă. Aceasta caută nordul, aşa că eu mă poziţionez spre est, împotriva vântului şi a frigului, împotriva lumii.
   Mi-am pierdut speranţa.
   Sunt ca un om din purgatoriu, orb în faţa păcatelor care m-au izgonit aici.

2

   Vântul suflă cu putere, ploaia s-a înteţit, iar picăturile de ploaie lovesc printre copaci şi sar de la pământ până la glezne în timp ce eu urmez direcţia pe care mi-o indică busola.
   Zăresc un crâmpei de culoare prin beznă şi mă îndrept într-acolo.
   Descopăr că este o batistă roşie prinsă în cui de un copac – relicva unui joc de copii de mult uitată, bănuiesc. O caut din priviri pe următoarea şi o găsesc la câţiva metri mai încolo, apoi o alta şi tot aşa. Împleticindu-mă printre ele, îmi croiesc drum prin noroi până când ajung la marginea pădurii, unde copacii au permis un spaţiu pe care era trântit un conac în stil georgian cu faţada din cărămidă roşie îngropată de iederă. Din câte îmi dau eu seama, acesta este abandonat. Aleea lungă şi acoperită cu pietriş ce duce până la uşa de la intrare este plină de buruieni, peluzele dreptunghiulare de o parte şi de cealaltă ale casei s-au transformat în mlaştini, iar florile erau pe punctul de a se veşteji.
   Caut un semn de viaţă, plimbându-mi privirea peste ferestrele întunecate până când zăresc o lumină slabă la primul etaj. Ar trebui să mă simt uşurat, însă ezit. Am impresia că am dat peste ceva care doarme, acea lumină nesigură fiind bătaia inimii unei creaturi uriaşe, periculoase şi nemişcate. Ce motiv ar avea un criminal să îmi ofere o busolă dacă nu să mă conducă în ghearele unui rău şi mai mare?
   Gândul la Anna mă conduce până la prima treaptă. Ea şi-a pierdut viaţa din cauza celor treizeci de secunde de nehotărâre, iar acum ezit din nou.
   Încercând să-mi fac curaj, îmi şterg ploaia din ochi, traversez peluza şi urc treptele dărăpănate până la uşa de la intrare. Lovesc în ea cu furia unui copil, risipindu-mi în lemn ultima fărâmă de forţă. Ceva îngrozitor s-a întâmplat în pădurea aceea, ceva ce încă mai poate fi pedepsit dacă i-aş putea trezi pe cei care locuiesc în casă.
   Din nefericire, nu reuşesc.
   În ciuda faptului că bat în uşă până rămân fără vlagă, nu vine nimeni să îmi deschidă.
   Îmi fac mâinile căuş şi îmi lipesc nasul de ferestrele înalte de o parte şi de cealaltă, însă vitraliile sunt atât de murdare, încât nu reuşesc să văd nimic înăuntru în afară de o mizerie gălbuie. Lovesc sticla cu palmele, apoi mă dau în spate încercând să găsesc o altă cale de acces. Atunci observ clopoţelul al cărui lanţ ruginit s-a încâlcit în iederă.
   Eliberându-l, trag tare de el şi nu mă opresc până când ceva se mişcă în spatele ferestrelor.
   Un individ somnoros îmi deschide uşa. Are o înfăţişare atât de extraordinară, încât, preţ de câteva clipe, rămânem amândoi nemişcaţi şi ne holbăm unul la celălalt.
   Este scund şi gârbovit, iar jumătate din faţă îi este stafidită de focul care i-a ars carnea. Pijamaua supradimensională stă pe el ca pe umeraş şi un halat maro şi zdrenţuit îi atârnă pe umerii asimetrici.
   Abia aduce cu o fiinţă umană, o reminiscenţă a unei specii anterioare care s-a pierdut pe parcursul evoluţiei noastre.
   - O, Slavă cerului! Am nevoie de ajutorul tău, zic eu, venindu-mi în fire.
   El mă priveşte cu gura căscată.
   - Ai telefon? încerc eu din nou. Trebuie să anunţăm autorităţile.
   Nimic.
   - Ce stai aşa, diavole? strig eu, zgâlţâindu-l de umeri, înainte să trec pe lângă el şi să pătrund în vestibul.
   Rămân mut de uimire în timp ce îmi plimb privirea prin încăpere.
   Fiecare suprafaţă luceşte, iar pe pardoseala din marmură cadrilată se reflectă un candelabru din cristal, împodobit cu zeci de lumânări. Oglinzi înrămate sunt înşirate pe pereţi, o scară largă cu balustradă ornată urcă spre o galerie şi un covor roşu şi îngust curge pe trepte ca sângele unui animal sacrificat.
   În fundul încăperii se trânteşte o uşă şi vreo şase servitori îşi fac apariţia de undeva din casă, cu braţele încărcate de flori roz şi mov al căror parfum acoperă mirosul de ceară fierbinte. Toate conversaţiile încetează atunci când ei observă coşmarul care gâfâie la uşă. Rând pe rând, ei se întorc spre mine, ţinându-şi răsuflarea. Nu după mult timp, singurul sunet care se aude sunt picăturile de apă care se scurg din haine mele şi aterizează pe pardoseala curată.
   Pic.
   Pic.
   Pic.
   - Sebastian?
   Un individ chipeş, cu părul blond, îmbrăcat într-un pulover croşetat şi pantaloni din pânză coboară treptele două câte două. Pare să aibă puţin peste 50 de ani, deşi vârsta îi conferă mai degrabă un aer decadent decât unul obosit şi uzat. Fără să îşi scoată mâinile din buzunare, el traversează podeaua spre mine, trasând o linie dreaptă printre servitorii tăcuţi care se dau la o parte.
   - Dragul meu, ce Dumnezeu ai păţit? mă întreabă el, încruntându-se îngrijorat. Ultima oară când te-am văzut...
   - Trebuie să anunţăm poliţia, zic eu, apucându-l de antebraţ. Anna a fost ucisă.
   În jurul nostru încep şuşoteli uimite.
   El se uită la mine încruntat, apoi le aruncă o privire servitorilor, care au făcut cu toţii un pas mai aproape.
   - Anna? întreabă el în şoaptă.
   - Da, Anna a fost vânată.
   - De cine?
   - De cineva în negru. Trebuie să anunţăm poliţia!
   - Imediat, imediat! Hai să te ducem în camera ta mai întâi! zice el cu blândeţe, conducându-mă spre scări.
   Nu ştiu dacă este din cauza căldurii din casă sau a sentimentului de uşurare pentru că am dat peste o persoană binevoitoare, însă încep să mă simt slăbit. Mă ajut de balustradă ca să nu mă împiedic în timp ce urcăm scările.
   Un ceas cu pendul ne întâmpină în capul scărilor, cu mecanismul uzat şi secundele de pe pendul pierdute în negura timpului. Este mai târziu decât am crezut, este aproape 10:30 dimineaţa.
   Coridoarele care se află de o parte şi de cealaltă a noastră duc în aripi opuse ale casei. Însă cel care duce înspre aripa de est este blocat de o draperie de catifea bătută neglijent în cuie de tavan. De material este prins un bilet pe care stă scris „în renovare”.
   Nerăbdător să mă descarc de povara dramei la care am fost martor în acea dimineaţă, încerc din nou să pomenesc de Anna, însă bunul meu samaritean mă reduce la tăcere, clătinând conspirativ din cap.
   - Servitorii aceştia afurisiţi vor răspândi vestea în toată casa în mai puţin de un minut, zice el, aproape vorbind în barbă. E mai bine să discutăm între patru ochi.
   Se îndepărtează de mine grăbit. Eu abia pot păşi, darămite să mai ţin pasul cu el.
   - Dragul meu, arăţi îngrozitor, zice el, observând că am rămas în urmă.
   Mă ia de braţ şi mă conduce de-a lungul coridorului, cu mâna pe spatele meu, apăsându-mi şira spinării cu degetele. Deşi este un gest simplu, eu simt că este nerăbdător în timp ce mă conduce de-a lungul coridorului întunecat, cu dormitoare de o parte şi de cealaltă, unde servitoarele fac curat.
   Pereţii trebuie să fi fost zugrăviţi din nou de curând, deoarece vaporii de vopsea mă fac să lăcrimez – încă o dovadă a lucrărilor de renovare grăbite de care îmi dau seama în timp ce străbatem coridorul. Pete inegale ce murdăresc pardoseala din lemn sunt acoperite de covoarele care încearcă să înăbuşe scârţâitul scândurilor. Fotoliile au fost aranjate astfel încât să ascundă crăpăturile din pereţi, în vreme ce tablourile şi vazele din porţelan încearcă să atragă privirea de la cornişele care încep să se surpe. Având în vedere starea avansată de degradare, această disimulare pare a fi un gest inutil. Ei încearcă să acopere o ruină.
   - Aceasta este camera ta, nu-i aşa? zice însoţitorul meu, deschizând o uşă de la capătul coridorului.
   Aerul rece mă loveşte în faţă, revigorându-mă puţin. Bărbatul o ia înainte şi închide fereastra prin care pătrunde aerul rece. Eu îl urmez şi pătrund într-o cameră plăcută, cu un pat cu baldachin aşezat în mijlocul acesteia.
   Ţinuta sa regală este ştirbită doar puţin de acoperişul lăsat şi de draperiile ponosite, ale căror păsări brodate îşi iau zborul în dreptul cusăturilor. În partea stângă a camerei se află un paravan pliabil, iar printre spaţiile dintre panouri se zăreşte o cadă din fier. În rest, există puţine articole de mobilier – doar o noptieră şi şifonierul încăpător de lângă fereastră, ambele descleiate şi decolorate.
   Singurul obiect personal pe care îl văd este Biblia regelui Iacob de pe noptieră, care are copertele uzate şi paginile îndoite la colţuri.
   În timp ce bunul meu samaritean se luptă să închidă fereastra blocată, eu mă apropii de el. Priveliştea mă face să uit momentan de tot. Suntem înconjuraţi de o pădure deasă. Nu se văd niciun sat şi niciun drum. Nu aş fi găsit niciodată locul acesta fără busolă, fără bunăvoinţa criminalului.
   Cu toate acestea, nu reuşesc să alung sentimentul că am fost ademenit într-o capcană. La urma urmei, de ce ar fi ucis-o pe Anna şi m-ar fi cruţat pe mine dacă nu ar fi existat un plan ascuns? Ce vrea diavolul acesta de la mine şi nu a putut lua în pădure?
   Închizând fereastra cu zgomot, însoţitorul meu îmi face semn să mă aşez în fotoliul de lângă focul care stă să se stingă şi, după ce îmi dă un prosop aspru şi alb pe care l-a scos din dulap, se aşază pe marginea patului, picior peste picior.
   - Începe cu începutul, dragule, zice el.
   - Nu este timp, răspund eu, apucând strâns cu mâna braţul fotoliului. Îţi voi răspunde la toate întrebările la momentul potrivit, însă mai întâi trebuie să anunţăm poliţia şi să căutăm în pădure! Un nebun umblă liber.
   Ochii lui scapără în jurul meu, de parcă dovada s-ar afla între pliurile hainelor mele murdare.
   - Mă tem că nu putem anunţa pe nimeni, nu există telefon aici, zice el, frecându-şi gâtul. Însă putem căuta în pădure şi trimite un servitor în sat dacă vom descoperi ceva. De cât timp ai nevoie să te schimbi? Trebuie să ne arăţi locul unde s-a întâmplat nenorocirea.
   - Păi... este greu, eram dezorientat, am spus sucind prosopul în mâini.
   - Atunci, fă-mi o descriere, zice el, ridicându-şi un crac al pantalonilor şi lăsând la vedere şoseta gri care îi ajunge până la gleznă. Cum arăta criminalul?
   - Nu i-am văzut faţa, dar purta o haină neagră şi groasă?
   - Şi fata asta, Anna?
   - Şi ea era îmbrăcată în negru, răspund eu, simţind cum îmi ard obrajii când îmi dau seama că acestea sunt toate informaţiile pe care le deţin. Eu... nu îi ştiu decât numele.
   - Iartă-mă, Sebastian, dar am crezut că îţi este prietenă.
   - Nu... îngân eu. Adică... poate. Nu sunt sigur.
   Lăsându-şi mâinile să îi atârne printre genunchi, bunul meu samaritean se apleacă în faţă, afişând un zâmbet nedumerit.
   - Cred că îmi scapă ceva. Cum poţi să-ţi aminteşti numele ei, dar nu eşti sigur...
   - Mi-am pierdut memoria, fir-ar să fie! îl întrerup eu, această mărturisire rostogolindu-se ca un bolovan pe pardoseala dintre noi. Nu-mi amintesc cum mă cheamă pe mine, darămite pe prietenii mei.
   Ochii lui devin sceptici. Nu îl învinuiesc; chiar şi mie mi se pare absurd când mă aud.
   - Nu îmi amintesc la ce am fost martor, insist eu, înfundându-mă în credibilitatea mea zdrenţuită. Am văzut o femeie care era urmărită, a ţipat, apoi a fost redusă la tăcere de o împuşcătură. Trebuie să căutăm în pădure!
   - Înţeleg, zice el, făcând o pauză ca să culeagă o scamă de pe cracul pantalonilor.
   Următoarele lui cuvinte seamănă cu o sugestie. El le alege cu grijă şi mi le expune cu o şi mai mare grijă:
   - Crezi că sunt iubiţi cei doi oameni pe care i-ai văzut? Poate se jucau prin pădure? Sunetul pe care l-ai auzit ar putea fi pârâitul vreunei ramuri sau chiar un pistol cu gloanţe oarbe.
   - Nu, nu, ea a strigat după ajutor, îi era teamă, răspund eu, sărind agitat din fotoliu şi aruncând prosopul murdar pe jos.
   - Desigur, desigur, zice el, pe un ton liniştitor, privindu-mă cu seninătate. Te cred, dragul meu, însă cei din poliţie vor detalii exacte şi se bucură atunci când reuşesc să îi pună pe superiorii lor într-o lumină proastă.
   Eu îl privesc neajutorat, simţind cum mă cufund într-o mare de banalităţi.
   - Ucigaşul ei mi-a dat asta, zic eu, amintindu-mi brusc de busolă, pe care o scot din buzunar.
   Este mânjită cu noroi şi o curăţ cu mâneca.
   - Are nişte litere inscripţionate pe spate, spun, arătând cu un deget tremurător spre ele.
   El se uită la busolă cu ochii mijiţi, întorcând-o cu un stil metodic.
   - „SB”, spune el încet, ridicându-şi privirea la mine.
   - Da!
   - Sebastian Bell. El tace, cântărindu-mi nedumerirea. Este numele tău, Sebastian. Acestea sunt iniţialele tale. Aceasta este busola ta.
   Eu deschid gura, apoi mi-o închid, fără să scot un sunet.
   - Cred că am pierdut-o, zic eu, într-un final. Poate că a găsit-o ucigaşul.
   - Poate, zice el, încuviinţând.
   Amabilitatea lui mă dă pe spate. Crede că sunt pe jumătate nebun, un beţivan care şi-a petrecut noaptea în pădure şi s-a întors cuprins de delir. Cu toate acestea, în loc să fie furios, mă compătimeşte. Aceasta este partea cea mai nasoală. Furia este palpabilă, are greutate. Poţi să o loveşti cu pumnii. Compătimirea e ca o ceaţă în care te pierzi.
   Mă trântesc în fotoliu şi îmi legăn capul în mâini. Un criminal umblă liber, iar eu nu am cum să îl conving pe acest bărbat că există un pericol.
   Un criminal care ţi-a arătat drumul spre casă?
   - Ştiu ce am văzut, spun eu.
   Nici măcar nu ştii cine eşti.
   - Sunt convins de asta, răspunde însoţitorul meu, înţelegând greşit natura protestului meu.
   Eu privesc în gol, gândindu-mă doar la femeia numită Anna, care zace moartă în pădure.
   - Uite, tu stai aici şi odihneşte-te! zice el, ridicându-se în picioare. Eu îi voi întreba pe cei din casă, ca să văd dacă lipseşte cineva. Poate va ieşi ceva la suprafaţă.
   Tonul lui este împăciuitor, însă realist. Oricât de amabil ar fi cu mine, nu pot să am încredere că va rezolva ceva din cauză că se îndoieşte. Odată ce uşa se va închide în urma lui, el va pune câteva întrebări cu jumătate de gură personalului, în vreme ce Anna zace abandonată.
   - Am văzut cum o femeie a fost ucisă, zic eu, ridicându-mă cu anevoie în picioare. O femeie pe care ar fi trebuit să o ajut. Dacă va trebui să scotocesc fiecare centimetru din această pădure ca să dovedesc acest lucru, o voi face.
   Mă priveşte în ochi o secundă, scepticismul lui cedând în faţa siguranţei mele.
   - De unde vei începe? mă întreabă el. Pădurea se întinde pe mii de hectare şi, în ciuda intenţiilor tale bune, abia ai reuşit să urci scările. Indiferent cine este această Anna, ea este deja moartă, iar ucigaşul ei a dispărut. Lasă-mi o oră la dispoziţie să strâng o echipă de căutare şi să pun nişte întrebări. Cineva din casa asta trebuie să ştie cine este ea şi unde s-a dus. O vom găsi, îţi promit, dar trebuie să procedăm corect.
   Îmi strânge umărul.
   - Poţi să faci ce te-am rugat? O oră, te rog.
   Protestele mi se opresc în gât, însă are dreptate. Trebuie să mă odihnesc, să-mi recapăt forţele şi, oricât de vinovat m-aş simţi pentru moartea Annei, nu vreau să rătăcesc prin pădure de unul singur. Abia am ieşit de acolo prima oară.
   Mă supun, încuviinţând umil.
   - Mulţumesc, Sebastian, zice el. Ţi-a fost pregătită cada. Ce-ar fi să te speli? Voi trimite după doctor şi îl voi ruga pe valetul meu să îţi aducă nişte haine curate. Odihneşte-te puţin, apoi ne vom întâlni în salon, la prânz.
   Ar trebui să îl întreb despre locul acesta înainte să plece, despre scopul meu aici, dar sunt nerăbdător ca el să înceapă să pună întrebări, astfel încât să putem începe căutarea. O singură întrebare mi se pare importantă în acest moment, însă până să îmi găsesc eu cuvintele, el a deschis deja uşa.
   - Am familie în casa aceasta? îl întreb eu. Cineva care să îşi facă griji în privinţa mea?
    Îmi aruncă o privire peste umăr, plin de compasiune.
   - Eşti burlac, bătrâne. Nu ai pe nimeni în afară de o mătuşă ţicnită pe undeva, care îţi controlează cheltuielile. Ai prieteni, desigur, eu sunt unul dintre ei, dar indiferent cine este această Anna, nu mi-ai pomenit niciodată de ea. Adevărul este că, până azi, nici măcar nu te-am auzit rostind acest nume.
   El se întoarce stânjenit, lăsându-mă dezamăgit, şi iese pe coridorul rece.
   Focul pâlpâie nesigur când uşa se închide în urma lui.

3

   Mă ridic din fotoliu înainte ca focul să se stingă de tot şi deschid sertarele noptierei, căutând o dovadă printre lucrurile mele care să ateste existenţa Annei. Ceva care să dovedească faptul că ea nu este produsul minţii mele şovăitoare. Din nefericire, dormitorul se arată foarte tăcut.
   În afară de un portofel cu câteva lire în el, singurul obiect personal pe care îl găsesc este o invitaţie imprimată cu litere aurite, care conţine o listă a invitaţilor pe faţă şi un mesaj în negru pe verso, redat printr-un îngrijit scris de mână.
   Lordul şi lady Hardcastle au plăcerea de a vă invita la un bal mascat organizat în cinstea fiicei lor, Evelyn, care s-a întors de la Paris. Petrecerea va avea loc la conacul Blackheath, în al doilea weekend din luna septembrie. Datorită locului izolat în care se află Blackheath, transportul la conac va fi asigurat pentru toţi oaspeţii din satul învecinat Abberly.
   Invitaţia este adresată doctorului Sebastian Bell şi am nevoie de câteva clipe ca să îmi dau seama că este numele meu. Bunul meu samaritean l-a pomenit adineauri, însă, văzându-l scris, alături de profesia mea, mă simt şi mai neliniştit. Nu simt că mi se potriveşte numele de Sebastian, darămite titulatura de doctor.
   Un zâmbet crispat îmi apare pe buze.
   Mă întreb câţi dintre pacienţii mei îmi vor rămâne loiali atunci când mă voi apropia de ei ţinând stetoscopul invers.
   Arunc invitaţia la loc în sertar şi îmi îndrept atenţia spre Biblia de pe noptieră, frunzărindu-i paginile citite şi răscitite. Unele paragrafe sunt subliniate şi cuvinte aleatorii sunt încercuite cu roşu, deşi nu îmi dau seama nici în ruptul capului ce semnificaţie au. Speram să găsesc vreo notiţă sau vreo scrisoare ascunsă acolo, însă Biblia este lipsită de înţelepciune.
   Ţinând-o strâns cu ambele mâini, încerc cu stângăcie să rostesc o rugăciune, sperând să reaprind credinţa pe care am avut-o cândva, însă întregul demers mi se pare o prostie. Mi-am abandonat credinţa odată cu restul.
   În continuare, îmi îndrept atenţia spre şifonier şi, deşi nu găsesc nimic în buzunarele hainelor mele, dau peste un cufăr îngropat sub o grămadă de pături. Este un obiect frumos şi vechi, pielea uzată este înfăşurată în benzi din fier tern, iar încuietoarea grea ascunde conţinutul de ochii iscoditori. O adresă din Londra – adresa mea, probabil – este scrisă pe etichetă, deşi nu îmi stârneşte nicio amintire.
   Îmi dau jos haina şi scot cufărul din şifonier, lăsându-l pe pardoseala din lemn. Conţinutul scoate un clinchet la fiecare mişcare. Un murmur de încântare îmi scapă atunci când apăs pe butonul încuietorii, dar se transformă într-un geamăt când descopăr că afurisenia asta este încuiată.
   Trag de capac, o dată, de două ori, însă este de neclintit. Scotocesc din nou prin sertarele deschise şi prin şifonier, ba chiar mă întind pe burtă ca să verific sub pat, însă nu văd nimic în afară de câţiva grăunţi de otravă pentru şoareci şi de praf.
   Nu găsesc cheia pe nicăieri.
   Singurul loc unde nu am căutat este cel din jurul căzii. Ocolesc paravanul ca un om posedat, fiind cât pe ce să-mi sară inima din piept când descopăr o creatură cu privire rătăcită care pândeşte în partea cealaltă.
   Este o oglindă.
   Creatura cu privire rătăcită pare la fel de ruşinată ca mine de această descoperire.
   Fac un pas şovăitor înainte şi mă privesc cu atenţie pentru prima oară, simţind cum mă cuprinde un sentiment de dezamăgire faţă de mine. Abia acum, când mă holbez la acest individ înfrigurat şi speriat, realizez că am avut aşteptări de la mine: mai înalt, mai scund, mai slab, mai gras, habar nu am, dar nu această înfăţişare fadă din oglindă. Cu păr castaniu, ochi căprui şi fără bărbie proeminentă, sunt doar o faţă care se pierde în mulţime; aşa ştie Domnul să umple golurile.
   Săturându-mă repede de reflexia mea, continui să caut cheia cufărului, însă, în afară de câteva obiecte de toaletă şi de o cană de apă, nu găsesc nimic. Indiferent cine oi fi, se pare că am făcut ordine înainte să dispar. Sunt pe punctul să urlu de frustrare când sunt întrerupt de o bătaie în uşă, o întreagă personalitate materializându-se în cinci lovituri hotărâte.
   - Sebastian, eşti acolo? zice o voce ursuză. Numele meu este Richard Acker, sunt doctor. Mi s-a cerut să te consult.
   Când deschid uşa, zăresc de partea cealaltă o mustaţă stufoasă şi căruntă.
   Aceasta oferă o privelişte remarcabilă, căci are vârfurile răsucite şi depărtate de obrajii de care ar trebui să fie lipite. Purtătorul ei are în jur de 60 de ani, o chelie perfectă, nas borcănat şi ochi injectaţi. Miroase a coniac şi este vesel, de parcă fiecare picătură i-ar fi alunecat pe gât zâmbind.
   - Doamne, arăţi îngrozitor! zice el. Şi asta-i părerea mea profesională.
   Profitând de nedumerirea mea, el trece pe lângă mine, îşi pune trusa medicală neagră pe pat şi îşi aruncă o privire cuprinzătoare prin cameră, atenţia fiindu-i atrasă de cufăr.
   - Am avut şi eu unul ca acesta, zice el, mângâind cu afecţiune capacul. E Lavolaille, nu-i aşa? A rezistat până în Orient şi înapoi când am făcut armata. Se spune să nu ai încredere în francezi, însă eu nu m-aş fi descurcat fără geamantanele lor.
   Îl loveşte cu piciorul ca să îl încerce şi se strâmbă atunci când laba piciorului îi ricoşează din pielea tare.
   - Cred că ai cărămizi înăuntru, zice el, înclinându-şi capul într-o parte şi privindu-mă întrebător, de parcă ar fi existat vreun răspuns chibzuit la o astfel de afirmaţie.
   - E încuiat, îngân eu.
   - Nu găseşti cheia, hm?
   - Eu... nu. Domnule doctor Acker, eu...
   - Spune-mi Dickie, aşa-mi zice toată lumea, rosteşte el brusc, apropiindu-se de fereastră ca să privească afară. Ca să fiu sincer, nu mi-a plăcut niciodată numele ăsta, dar nu pot scăpa de el. Daniel mi-a spus că ai trecut printr-o nenorocire.
   - Daniel? întreb eu, încercând să urmăresc firul discuţiei.
   - Coleridge. Tipul care te-a găsit în dimineaţa aceasta.
   - Ah, da.
   Doctorul Dickie se înveseleşte când mă vede atât de derutat.
   - Ţi-ai pierdut memoria, nu-i aşa? Ei bine, nu-ţi face griji. Am văzut câteva astfel de cazuri în timpul războiului şi totul a revenit la normal după o zi sau două, fie că pacientul a vrut, fie că nu acest lucru.
   Mă îndrumă spre cufăr şi mă face să mă aşez pe el. Aplecându-mi capul în faţă, el îmi analizează ţeasta cu delicateţea unui măcelar şi chicoteşte când mă vede că tresar.
   - O, da, ai un cucui de toată frumuseţea.
   Apoi tace, căzut pe gânduri.
   - Probabil că te-ai lovit la cap cândva, noaptea trecută. Cred că atunci te-ai rătăcit, ca să zicem aşa. Mai ai şi alte simptome, durere de cap, greaţă, de-astea?
   - Aud o voce, zic eu, simţindu-mă puţin ruşinat să recunosc.
   - O voce?
   - În cap. Cred că este vocea mea, doar că este foarte sigură despre anumite lucruri.
   - Înţeleg, zice el, îngândurat. Şi vocea asta, ce-ţi spune?
   - Îmi dă sfaturi, uneori face comentarii referitoare la faptele mele.
   Dickie se plimbă de colo colo în spatele meu, răsucindu-şi mustaţa.
   - Sfaturile acestea sunt, cum să mă exprim, cinstite? Nimic violent, nimic pervers.
   - Categoric da, răspund eu, iritat de această concluzie.
   - O auzi şi acum?
   - Nu.
   - E din cauza traumei, zice el brusc, ridicându-şi un deget în aer. Asta trebuie să fie, ceva extrem de obişnuit, de fapt. Când te loveşti la cap, încep să se petreacă tot felul de lucruri ciudate. Vezi mirosuri, simţi gustul sunetelor, auzi voci. Întotdeauna trece într-o zi sau două, într-o lună cel mult.
   - O lună! exclam eu, întorcându-mă pe cufăr ca să mă uit la el. Cum voi rezista o lună în halul acesta? Poate-ar fi mai bine să merg la spital?
   - Dumnezeule, nu! Spitalele sunt oribile, zice el, îngrozit. Suferinţa şi moartea se furişează prin cotloane, boala se ghemuieşte în paturile bolnavilor. Ascultă-mi sfatul şi fă o plimbare, scotoceşte-ţi prin lucruri, vorbeşte cu prietenii. V-am văzut pe tine şi pe Michael Hardcastle împărţind o sticlă cu băutură la dineul de ieri. Mai multe sticle, de fapt. A fost o seară pe cinste, după câte se pare. El ar putea să te ajute şi, ascultă-mă pe mine, odată ce îţi vei recăpăta memoria, voce aceea va dispărea.
   Tace, apoi ţâţâie.
   - Pe mine mă îngrijorează mai mult braţul tău.
   Suntem întrerupţi de o bătaie în uşă. Dickie o deschide înainte ca eu să mă împotrivesc. Este valetul lui Daniel, care îmi aduce hainele călcate pe care acesta mi le-a promis. Simţindu-mă că şovăi, Dickie ia hainele, îi spune valetului să plece şi le aşază pe pat ca să le îmbrac.
   - Aşa, unde rămăsesem? zice el. Ah, da, la braţul tău.
   Îi urmăresc privirea şi observ că sângele desenează modele pe mâneca de la cămaşa mea. Fără preambul, o suflecă, lăsând la vedere nişte tăieturi urâte şi carnea sfâşiată adânc. Par să se fi cicatrizat, însă eforturile mele recente cred că au redeschis rănile.
   După ce îmi flexez rând pe rând degetele înţepenite, el pescuieşte o sticluţă maro şi nişte bandaje din trusa lui şi îmi curăţă rănile înainte să le tamponeze cu iod.
   - Acestea sunt răni de cuţit, Sebastian, zice el, cu o voce îngrijorată, dispărându-i buna dispoziţie. Şi sunt recente. Se pare că ţi-ai ridicat braţul ca să te aperi, aşa pare.
   El face demonstraţia cu o pipetă de sticlă din trusa lui, cu care îşi loveşte violent braţul pe care şi l-a ridicat în dreptul feţei. Reconstituirea lui este de ajuns ca să mi se facă pielea de găină.
   - Îţi aminteşti ceva de aseară? mă întreabă el, strângându-mi bandajul atât de tare în jurul braţului, încât mă face să şuier de durere. Orice?
   Încerc să îmi duc gândurile la orele în care am lipsit. Când m-am dezmeticit, am presupus că am pierdut totul, însă acum îmi dau seama că nu este cazul. Simt că amintirile mele sunt acolo, undeva. Au greutate şi formă, asemenea articolelor de mobilier acoperite cu cearşafuri într-o încăpere întunecată. Doar că eu încă nu le văd.
   Clatin din cap cu un oftat.
   - Niciuna nu este clară, zic eu. Însă în dimineaţa aceasta am văzut o...
   - O femeie ucisă, mă întrerupe doctorul. Da, mi-a spus Daniel.
   Simt îndoiala din cuvintele lui, însă el îmi leagă bandajul fără să dea glas vreunei obiecţii.
   - Oricum, trebuie să alertezi poliţia de îndată, zice el. Indiferent cine o fi făptaşul, acesta a încercat să îţi facă mult rău.
   Ridicându-şi trusa de pe pat, el îmi strânge mâna cu stângăcie.
   - Retragere strategică, băiete, de asta este nevoie aici, îmi zice. Vorbeşte cu grăjdarul-şef, el ar putea să-ţi aranjeze transportul până în sat şi de acolo poţi să anunţi poliţia. Între timp, probabil că ar fi bine să fii cu ochii în patru. Douăzeci de persoane stau la Blackheath în weekendul acesta şi vor mai veni alte treizeci pentru balul din seara aceasta. Mulţi dintre invitaţi nu înţeleg astfel de lucruri şi dacă îi ofensezi... ei bine - clatină din cap - fii cu băgare de seamă, asta te sfătuiesc eu.
   După ce iese, scot în grabă cheia din comodă ca să încui uşa în urma lui.
   Ratez gaura de câteva ori deoarece mâinile îmi tremură incontrolabil.
   Acum o oră, credeam că sunt jucăria ucigaşului, chinuit, dar în afară de orice ameninţare fizică. Înconjurat de oameni, m-am simţit suficient de în siguranţă ca să insist să recuperăm trupul Annei din pădure, încurajând astfel căutarea ucigaşului ei. Acum, nu mai este cazul. Cineva a încercat deja să-mi ia viaţa, iar eu nu intenţionez să zăbovesc prea mult ca să-i dau ocazia să încerce din nou. Morţii nu mai aşteaptă plata datoriilor de la cei vii. Indiferent ce îi datorez Annei va trebui să îi plătesc de la depărtare.
   După ce mă voi întâlni cu bunul meu samaritean în salon, voi urma sfatul lui Dickie şi mă voi ocupa de transportul spre sat.
   A sosit vremea să plec acasă.

4

   Apa se revarsă peste marginile căzii în timp ce îmi îndepărtez în grabă a doua piele formată din noroiul şi frunzele care mă acoperă.
   Îmi inspectez trupul care s-a înroşit de la atâta frecat, căutând semne din naştere sau cicatrice, orice care ar putea să îmi declanşeze o amintire. Trebuie să cobor în douăzeci de minute, iar eu nu am aflat mai multe despre Anna decât am ştiut prima oară, când am urcat împleticit scările conacului Blackheath. A fost suficient de frustrant să mă lovesc constant de vălul de ceaţă care îmi acoperea mintea atunci când am crezut că voi putea da o mână de ajutor la căutarea Annei, însă acum ignoranţa mea ar putea zădărnici întreaga strădanie.
   Până termin eu cu spălatul, apa din cadă este la fel de întunecată ca şi starea mea de spirit. Mă şterg cu prosopul, simţindu-mă descurajat, şi inspectez hainele împachetate pe care valetul mi le-a lăsat adineauri.
   Ţinuta aleasă de el mi se pare cam pretenţioasă, însă, căutând alte variante în dulap, îi înţeleg pe dată dilema. Garderoba lui Bell – încă nu reuşesc să mă împac cu ideea că suntem una şi aceeaşi persoană – constă din câteva costume identice, două sacouri elegante, o duzină de cămăşi şi câteva veste.
   Acestea sunt în nuanţe de gri şi negru – uniforma anostă a unui om care duce o viaţă anonimă, ieşită din comun. Gândul că acest bărbat ar fi putut provoca pe cineva la violenţă este partea cea mai ciudată a evenimentelor petrecute în această dimineaţă.
   Mă îmbrac în grabă, însă nervii îmi sunt atât de încordaţi, încât trebuie să inspir adânc şi să-mi zic câteva vorbe dure de încurajare ca să mă pot îndrepta spre uşă. Instinctul îmi spune că ar trebui să îmi umplu buzunarele înainte să plec şi îmi arunc mâna spre comodă, însă rămân cu ea în aer.
   Încerc să strâng nişte lucruri ce nu sunt acolo şi de care nu îmi amintesc.
   Acesta trebuie să fi fost vechiul obicei al lui Bell – umbra vieţii mele anterioare care mă mai bântuie încă. Impulsul este atât de puternic, încât mă simt al naibii de ciudat când rămân cu mâna goală. Din nefericire, singurul lucru pe care am reuşit să îl aduc cu mine din pădure a fost afurisita aia de busolă, însă nu o mai găsesc. Trebuie să o fi luat-o bunul meu samaritean – bărbatul pe care doctorul Dickie l-a numit Daniel Coleridge.
   Simt cum mă cuprinde agitaţia când ies pe coridor.
   Am amintiri doar din dimineaţa aceasta şi nici pe acestea nu reuşesc să le păstrez.
   Un servitor în trecere mă îndrumă spre salon, aflat la capătul îndepărtat al sălii de mese, la câteva uşi depărtare de vestibulul cu pardoseală de marmură unde am intrat în această dimineaţă. Este un loc neplăcut, lemnul de culoare închisă şi draperiile stacojii mă duc cu gândul la un sicriu.
   Cărbunii aprinşi răspândesc în aer un fum uleios. O duzină de oameni sunt strânşi acolo şi, deşi pe masă sunt aşezate platouri cu mâncare rece, majoritatea oaspeţilor stau tolăniţi în fotolii din piele sau în picioare, lângă ferestrele cu vitralii, privind trişti la vremea înspăimântătoare, în timp ce o servitoare, cu şorţul pătat de dulceaţă, se furişează discret printre ei, strângând farfuriile murdare şi paharele goale pe o tavă uriaşă din argint, pe care abia o ţine în mâini.
   Un individ dolofan, care poartă o haină de vânătoare verde, s-a aşezat la pianul din colţ şi cântă o melodie trivială care este ofensatoare prin simplul fapt că este cântată. Nimeni nu îi acordă atenţie, deşi el se străduieşte din răsputeri să corecteze acest lucru.
   Este aproape amiază, însă cum Daniel nu a apărut încă, îmi ocup timpul inspectând multitudinea de carafe din bufet, fără să am habar ce fel de băutură conţin sau care este preferata mea. Într-un final, îmi torn o băutură maronie şi mă întorc ca să-i privesc pe ceilalţi oaspeţi, sperând să recunosc pe cineva. Dacă unul dintre aceşti oameni mi-a provocat rănile de pe braţ, iritarea lui când va vedea că sunt viu şi nevătămat ar trebui să fie evidentă.
   Sigur, mintea mea nu va alege să îi păstreze identitatea secretă dacă persoana respectivă va alege să se demaşte? Presupunând, fireşte, că mintea mea va găsi o cale prin care să îi deosebească. Toţi bărbaţii seamănă cu nişte bătăuşi întărâtaţi şi zgomotoşi, purtând haine de vânătoare, în vreme ce femeile sunt îmbrăcate sobru, în fuste, cămăşi din pânză şi jerseuri. Spre  deosebire de soţii lor ţanţoşi, ele vorbesc în şoaptă şi mă privesc cu coada ochiului.
   Am impresia că sunt observat pe ascuns, ca o pasăre rară. Este un sentiment îngrozitor de tulburător, deşi de înţeles, bănuiesc. Daniel nu ar fi putut să pună întrebări fără să nu dezvăluie starea în care mă aflu. Acum fac parte din spectacol, fie că îmi place, fie că nu.
   În timp ce îmi savurez băutura, încerc să îmi distrag atenţia trăgând cu urechea la conversaţiile celor din jurul meu, o senzaţie asemănătoare cu cea pe care aş avea-o dacă mi-aş vârî capul într-o tufă de trandafiri. Jumătate din ei se plâng, iar cealaltă jumătate îi compătimeşte. Nu le sunt pe plac cazarea, mâncarea, indolenţa servitorilor, locul izolat sau faptul că nu au putut veni cu propriile mijloace de transport (deşi numai Dumnezeu ştie cum ar fi reuşit să găsească locul acesta). Însă majoritatea sunt mânioşi pentru că nu au fost întâmpinaţi de lady Hardcastle, care nu şi-a făcut simţită prezenţa, în ciuda faptului că mulţi dintre ei sosiseră la Blackheath cu o seară în urmă – un lucru pe care se pare că l-au luat ca pe o insultă personală.
   - Scuză-mă, Ted! zice servitoarea, încercând să se strecoare pe lângă un bărbat în vârstă de 50 de ani.
   Bărbatul are pieptul lat, pielea arsă de soare şi părul roşcat şi rar. Haina de vânătoare îi stă strâns pe trupul mătăhălos cu tendinţă de îngrăşare, iar faţa îi este luminată de ochii albaştri.
   - Ted? zice el furios, apucând-o de încheietura mâinii şi strângând-o suficient de tare, încât să o facă să se schimonosească de durere. Cu cine naiba crezi că vorbeşti, Lucy? Sunt domnul Stanwin pentru tine şi nu mai stau la subsol cu şobolanii.
   Încuviinţează, şocată, uitându-se la noi şi cerând ajutor din priviri.
   Nimeni nu se clinteşte, până şi pianistul îşi muşcă limba. Bărbatul acesta îi înspăimântă pe toţi, realizez eu. Spre ruşinea mea, eu mă simt puţin mai bine. Stau încremenit locului şi urmăresc toată scena pe furiş, cu ochii plecaţi, sperând cu disperare să nu devin ţinta cuvintelor lui vulgare.
   - Dă-i drumul, Ted! zice Daniel Coleridge din prag.
   Vocea lui este fermă, rece, ameninţătoare.
   Stanwin respiră pe nas şi îl priveşte fix pe Daniel, cu ochii mijiţi. Nu ar trebui să fie un concurs. Stanwin este îndesat, solid şi scuipă venin. Cu toate acestea, ceva din atitudinea lui Daniel, care stă nemişcat, cu mâinile în buzunare şi capul înclinat într-o parte, îl pune pe gânduri pe Stanwin.
   Probabil că s-a săturat să mai fie lovit de trenul pe care Daniel pare să îl aştepte.
   Un ceas îşi face curaj şi ticăie.
   Cu un mormăit, Stanwin îi dă drumul servitoarei şi se freacă uşor de Daniel când iese din încăpere, bombănind ceva ce nu înţeleg.
   Cei din încăpere răsuflă uşuraţi, pianistul reîncepe să cânte, iar ceasul curajos continuă să marcheze timpul ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.
   Daniel ne măsoară pe rând din priviri.
   Nefiind în stare să îi înfrunt privirea scrutătoare, mă uit la reflexia mea din fereastră. Se citeşte dezgustul pe faţa mea, repulsie faţă de defectele nesfârşite ale caracterului meu. Mai întâi crima din pădure, iar acum asta.
   La câte nedreptăţi voi mai asista până când îmi voi lua inima în dinţi să intervin?
   Daniel se apropie de mine. Seamănă cu o stafie văzută printr-un geam.
   - Bell, zice el cu blândeţe, aşezându-şi mâna pe umărul meu. Ai un minut?
   Cocoşat de ruşine, îl urmez în biroul de alături şi simt cum toate perechile de ochi sunt aţintite asupra mea. Înăuntru atmosfera este şi mai apăsătoare. Iedera acoperă în voie fereastra cu vitraliu, iar tablourile în uleiuri de nuanţe întunecate absorb puţina lumină care reuşeşte să se strecoare prin geam.
   Masa de scris a fost amplasată cu vedere spre peluză şi pare să fi fost folosită recent, deoarece cerneala din stilou curge pe o bucată de sugativă, iar alături se află un cuţit pentru tăiat hârtia. Nu poţi decât să îţi imaginezi misivele scrise în această atmosferă apăsătoare.
   În colţul opus, lângă o a doua uşă ce dă în încăpere, un tânăr nedumerit, în haină de vânătoare, priveşte în interiorul pâlniei unui patefon, întrebându-se evident de ce discul care se învârte nu umple încăperea de acorduri muzicale.
   - După un singur semestru la Cambridge se crede deja Isambard Kingdom Brunel, zice Daniel, făcându-l pe tânăr să îşi ridice privirea de la obiectul necunoscut.
   Acesta nu are mai mult de 24 de ani, e brunet, iar faţa lui lată şi plată îţi dă impresia că şi-a lipit-o de geam. Când mă vede, îmi zâmbeşte larg, iar bărbatul cu faţă de băiat şi-a făcut apariţia de parcă ar fi trecut prin fereastră.
   - Belly, sărman idiot, aici erai! zice el, strângându-mi mâna şi bătându-mă pe spate în acelaşi timp.
   Este ca şi când aş fi prins în îmbrăţişarea afectuoasă a unei menghine.
   Îmi cercetează chipul întrebător, mijindu-şi ochii verzi când vede că nu îl recunosc.
   - Aşadar, este adevărat, nu-ţi aminteşti nimic, zice el, aruncându-i o privire lui Daniel. Împieliţat norocos ce eşti! Hai să mergem la bar ca să-ţi fac cunoştinţă cu o mahmureală.
   - Veştile circulă repede la Blackheath, spun eu.
   - Mai alungăm şi noi plictiseala, zice el. Eu sunt Michael Hardcastle. Suntem prieteni vechi, deşi acum cred că putem spune că suntem cunoştinţe noi.
   Nu există nici urmă de dezamăgire în afirmaţia lui. De fapt, el pare amuzat. Este evident că pe Michael Hardcastle îl amuză multe lucruri încă de la prima întâlnire.
   - Michael a stat lângă tine la dineul de aseară, îmi explică Daniel, care a preluat de la Michael inspecţia gramofonului. Dacă mă gândesc mai bine, cred că acesta este motivul pentru care ai ieşit din casă şi te-ai lovit la cap.
   - Fă-i jocul, Belly! Sperăm ca într-o bună zi să spună şi el din întâmplare ceva amuzant, spune Michael.
   Se aşterne un moment natural de tăcere în aşteptarea replicii mele, inerţia momentului prăbuşindu-se sub greutatea lipsei acestei replici. Pentru prima oară de când m-am trezit azi-dimineaţă, tânjesc după vechea mea viaţă. Mi-e dor să îi cunosc pe aceşti bărbaţi. Mi-e dor de această prietenie strânsă.
   Tristeţea mea se oglindeşte pe feţele tovarăşilor mei, tăcerea stânjenitoare săpând tranşee între noi. Sperând să recuperez măcar o parte din încrederea pe care ar fi trebuit să o împărtăşim, îmi suflec mânecile şi le arăt bandajul care îmi acoperă braţul şi în care sângele a început deja să se îmbibe.
   - Mai bine mă loveam la cap, zic eu. Doctorul Dickie crede că m-a atacat azi-noapte cineva.
   - Săracul de tine! spune Daniel, cu răsuflarea întretăiată.
   - Este din cauza afurisitului ăluia de bileţel, nu-i aşa? zice Michael, măsurându-mi rănile din priviri.
   - Despre ce vorbeşti, Hardcastle? îl întreabă Daniel, ridicându-şi sprâncenele. Vrei să spui că ştii ceva despre asta? De ce n-ai spus nimic mai devreme?
   - Nu este mare lucru de spus, răspunde Michael cu timiditate în glas, afundându-şi vârful pantofului în covorul gros. O servitoare a adus un bileţel la masă când am ajuns la a cincea butelie de vin. Apoi îl văd pe Belly că se scuză şi încearcă să îşi amintească cum funcţionează uşile. Mă priveşte ruşinat. Am vrut să te însoţesc, însă te-ai încăpăţânat să mergi singur. M-am gândit că te vei întâlni cu vreo femeie, aşa că nu am mai forţat nota. Atunci a fost ultima oară când te-am văzut, până acum.
   - Ce scria pe bileţel? îl întreb.
   - Habar n-am, amice, nu l-am văzut.
   - Îţi aminteşti cum arăta servitoarea care l-a adus sau dacă Bell a pomenit de o femeie cu numele de Anna? îl întreabă Daniel.
   Michael ridică din umeri, încercând din răsputeri să îşi aducă aminte.
   - Anna? Mă tem că nu-mi spune nimic numele acesta. Cât despre servitoare, ei bine...
   El îşi umflă obrajii şi lasă să-i scape aerul din gură.
   - Rochie neagră, şorţ alb. O, la naiba, Coleridge, fii rezonabil! Sunt cu zecile, cum ar putea cineva să le memoreze feţele?
   El ne aruncă câte o privire neajutorată, iar Daniel îi răspunde scuturând dezgustat din cap.
   - Nu-ţi face griji, bătrâne! O să-i dăm noi de capăt, îmi spune el, strângându-mă de umăr. Şi ştiu cum.
   El arată înspre harta înrămată a domeniului, care atârnă pe perete. Este un desen arhitectural, pătat de stropii de ploaie şi îngălbenit pe la margini, însă redă foarte frumos conacul şi perimetrul acestuia. Din câte se pare, Blackheath este o moşie imensă, cu cimitirul familiei la vest şi grajdul la est, şi o cărăruie şerpuitoare ce duce la un lac pe al cărui mal se află un debarcader. În afară de alee, care este, de fapt, un drum drept ce duce spre sat, vezi numai pădure. După cum sugerează şi priveliştea de la fereastra superioară, suntem singuri în pădure.
   Simt cum mă străbate un fior rece.
   Şi eu trebuia să dispar în acea mare de copaci, aşa cum s-a întâmplat cu Anna în dimineaţa aceasta. Îmi caut mormântul.
   Simţindu-mi îngrijorarea, Daniel îmi aruncă o privire.
   - E un loc cam izolat, nu-i aşa? murmură el, compactând o ţigară afânată în tabachera din argint.
   Ţigara îi atârnă de buza de jos în timp ce scotoceşte prin buzunare după brichetă.
   - Tata ne-a adus aici atunci când cariera lui politică se afla în declin, zice Michael, aprinzându-i ţigara lui Daniel şi servindu-se şi el cu una. Bătrânul se credea moşier. Lucrurile nu au mers aşa cum a sperat el, desigur.
   Eu ridic întrebător o sprânceană.
   - Fratele meu a fost ucis de un individ pe care îl cheamă Charlie Carver, unul dintre grădinarii noştri, îmi explică Michael pe un ton calm, de parcă ar fi anunţat rezultatele unei întreceri.
   Îngrozit că am uitat ceva atât de îngrozitor, îngân o scuză:
   - Îmi... îmi pare rău, trebuie să fi fost...
   - O veşnicie de-atunci, mă întrerupe Michael, cu o urmă de nerăbdare în glas. Nouăsprezece ani, mai exact. Eu aveam cinci ani când s-a întâmplat şi, sincer să fiu, abia îmi amintesc.
   - Spre deosebire de presă care a săpat, adaugă Daniel. Carver şi încă un individ au băut până când şi-au pierdut minţile şi l-au înhăţat pe Thomas lângă lac. Aproape că l-au înecat, apoi au terminat treaba cu un cuţit. Avea 7 ani şi ceva. Ted Stanwin a venit în fugă şi i-a alungat trăgând cu arma, însă Thomas era deja mort.
   - Stanwin? întreb eu, străduindu-mă să nu par şocat. Bădăranul de la prânz?
   - O, eu n-aş rosti cuvintele astea cu voce tare, zice Daniel.
   - Bătrânul Stanwin e văzut cu ochi buni de părinţii mei, spune Michael. Era un paznic de vânătoare modest când a încercat să îl salveze pe Thomas, însă tata i-a oferit una dintre plantaţiile noastre africane în semn de mulţumire, iar individul s-a îmbogăţit.
   - Ce s-a întâmplat cu criminalii? întreb eu.
   - Carver a fost prins, explică Daniel, aruncând scrumul pe covor. Poliţia a găsit cuţitul pe care l-a folosit sub podeaua din lemn a cabanei lui, alături de câteva sticle cu rachiu de contrabandă. Complicele lui nu a fost prins niciodată. Stanwin susţine că l-a nimerit când a tras cu puşca, însă niciun rănit nu şi-a făcut apariţia la spitalul local, iar Carver a refuzat să îl toarne. Lordul şi lady Hardcastle găzduiau o petrecere în weekendul acela, prin urmare ar fi putut fi unul dintre invitaţi, însă familia a insistat că niciunul nu îl cunoştea pe Carver.
   - Ciudată întâmplare, zice Michael cu o voce stinsă şi cu o expresie la fel de întunecată ca norii care se adunau dincolo de ferestre.
   - Aşadar, complicele se află în libertate? întreb eu, simţind un fior pe şira spinării.
   Un criminal în urmă cu 19 ani şi un criminal acum. Cu siguranţă, nu poate fi o coincidenţă.
   - Te face să te întrebi de ce mai există poliţie, nu-i aşa? zice Daniel, apoi tace.
  Ochii mei îl găsesc pe Michael, care se zgâieşte în salon. Încăperea se goleşte în timp ce musafirii se îndreaptă spre vestibul, ducându-şi conversaţiile cu ei. Chiar şi de aici aud insultele usturătoare referitoare la starea deplorabilă a conacului, la beţiile lordului Hardcastle şi la atitudinea neprietenoasă a lui Evelyn Hardcastle. Bietul Michael, nici nu-mi pot imagina cum trebuie să te simţi când familia îţi este ridiculizată pe faţă, cu atât mai mult în propria casă.
   - Uite ce e, n-am venit aici ca să te plictisim cu poveşti de demult, zice Daniel, întrerupând tăcerea. Am întrebat în stânga şi-n dreapta despre Anna. Mă tem că nu am veşti bune.
   - Nu o cunoaşte nimeni?
   - Nu există nimeni cu acest nume printre invitaţi sau angajaţi, zice Michael. Mai exact, nu lipseşte nimeni de la Blackheath.
   Deschid gura ca să protestez, însă Michael îşi ridică mâna, reducându-mă la tăcere.
   - Nu mă laşi niciodată să termin, Belly. Nu pot strânge un grup de căutare, însă bărbaţii vor pleca la vânătoare peste vreo 10 minute. Dacă îmi vei indica locul unde te-ai trezit în dimineaţa aceasta, mă voi asigura că o vom lua într-acolo şi vom fi cu ochii în patru. Suntem cincisprezece care mergem la vânătoare, deci există şanse mari să descoperim ceva.
   Simt cum mă cuprinde un sentiment de recunoştinţă.
   - Mulţumesc, Michael.
   El îmi zâmbeşte din spatele unui nor de fum de ţigară.
   - Nu te ştiu să spui gogoşi, Belly, aşa că nu cred că faci asta acum.
   Eu mă holbez la hartă, nerăbdător să contribui, însă habar nu am unde am zărit-o pe Anna. Criminalul mi-a spus s-o iau spre est şi am ieşit din pădure în faţa conacului Blackheath, însă nu pot decât să ghicesc cât timp am mers pe jos sau de unde am pornit. Inspirând adânc şi încrezându-mă în providenţă, împung geamul cu vârful degetului în timp ce Daniel şi Michael privesc peste umărul meu.
   Michael încuviinţează, frecându-şi bărbia.
   - Le voi spune băieţilor. Mă măsoară din priviri. Ar fi bine să-ţi schimbi hainele. Vom pleca în curând.
   - Nu vin cu voi, zic eu, cu vocea sugrumată de ruşine. Trebuie să... Pur şi simplu nu pot...
   Tânărul se foieşte stânjenit.
   - Ei, haide...
   - Foloseşte-ţi capul, Michael, îl întrerupe Daniel, lăsându-şi o mână pe umărul meu. Uită-te ce-a păţit! Bietul Bell abia a reuşit să iasă din pădure, de ce-ar vrea să se întoarcă acolo?
   Tonul lui devine mai blând.
   - Nu-ţi face griji, Bell! O vom găsi pe fata ta dispărută şi pe cel care a ucis-o. Ne vom ocupa noi de asta. Tu încearcă să te detaşezi cât poţi de mult de treaba asta.

5

   Stau la fereastra cu vitraliu, ascuns pe jumătate după draperia din catifea.
   Afară, pe alee, Michael se amestecă printre ceilalţi bărbaţi. Aceştia respiră greu sub hainele groase, îşi ţin puştile în îndoitura cotului, râd şi sporovăiesc, iar din gură le ies aburi. Aşa cum stau în faţa casei, abia aşteptând să plece la vânătoare, ei par aproape umani.
   Cuvintele lui Daniel au fost reconfortante, însă nu mă pot scuti. Ar trebui să fiu acolo, cu ei, căutând trupul unei femei pe care o dezamăgisem. În schimb, eu aleg să fug. Îndur ruşinea de a-i privi cum pornesc din loc fără mine. Măcar atât pot face.
   Câinii trec pe lângă fereastră, trăgând de lesele pe care stăpânii lor se chinuiesc să le ţină. Cele două grupuri se unesc şi traversează pajiştea spre pădure, exact în direcţia pe care i-am arătat-o lui Daniel, deşi pe prietenul meu nu îl văd printre ei. Probabil că se va alătura grupului mai târziu.
   Aştept ca ultimii dintre ei să se facă nevăzuţi printre copaci, apoi mă întorc la harta de pe perete. Dacă aceasta este exactă, grajdurile nu se află prea departe de casă. Cu siguranţă îl voi găsi acolo pe grăjdarul-şef. El îmi va pregăti o trăsură care să mă ducă în sat şi de acolo voi lua trenul spre casă.
   Dau să mă duc în salon, însă, când mă întorc, văd în prag o cioară uriaşă.
   Inima îmi tresare, la fel şi eu, şi mă izbesc de comodă, făcând să cadă pe jos fotografii de familie şi alte obiecte decorative.
   - Nu te teme! zice creatura, făcând un mic pas şi ieşind din umbră.
   Nu este o pasăre. Este un bărbat îmbrăcat ca un doctor al ciumei: paltonul negru pe care îl poartă seamănă cu nişte aripi, iar ciocul aparţine unei măşti din porţelan care luceşte în lumina unei lămpi din apropiere.
   Probabil că acesta este costumul pe care îl va îmbrăca diseară la bal, deşi acest lucru nu explică de ce poartă aceste veşminte sinistre în miezul zilei.
   - M-ai speriat, zic, ducându-mi mâna la piept şi râzând stânjenit în timp ce încerc să îmi revin.
   Bărbatul îşi înclină capul într-o parte şi mă cercetează din priviri, de parcă aş fi vreun animal rătăcit pe care l-a găsit stând pe covor.
   - Ce-ai adus cu tine? mă întreabă el.
   - Poftim?
   - Te-ai trezit cu un cuvânt pe buze, care-a fost acela?
   - Ne cunoaştem? îl întreb, privind prin uşa deschisă în salon şi sperând să văd un alt musafir.
   Din nefericire, suntem singuri. Aproape sigur aceasta a fost intenţia lui încă de la bun început. Îmi dau seama de asta şi simt cum mă cuprinde panica.
   - Eu te cunosc, răspunde el. Este de-ajuns pentru moment. Care era cuvântul, te rog?
   - Ce-ar fi să-ţi scoţi masca, să vorbim faţă în faţă, zic eu.
   - Masca mea este ultima ta problemă, domnule doctor Bell, spune el. Răspunde la întrebare!
   Deşi el nu a rostit niciun cuvânt ameninţător, masca din porţelan îi înăbuşă vocea, adăugând un mârâit slab de animal fiecărei propoziţii.
   - Anna, răspund, strângându-mi coapsa cu mâna ca să-mi opresc piciorul din tremurat.
   Bărbatul oftează.
   - Păcat!
   - O cunoşti? îl întreb eu, plin de speranţă. Nimeni din casă nu ştie cine este.
   - M-ar mira dacă ar şti, răspunde el, respingându-mi întrebarea cu un gest al mâini pe care se afla o mănuşă.
   Îşi bagă mâna în haină şi scoate un ceas de buzunar auriu, care ticăia.
   - În curând vom avea ceva treabă de făcut, însă nu azi şi nu atâta vreme cât te afli în starea asta. Vom vorbi din nou în curând, când situaţia se va mai limpezi niţel. Între timp, te sfătuiesc să te familiarizezi cu Blackheath şi cu ceilalţi musafiri. Distrează-te cât poţi, domnule doctor, lacheul va veni la tine în curând.
   - Lacheul? zic eu, acest cuvânt declanşând un semnal de alarmă undeva în străfundul meu. El a ucis-o pe Anna şi mi-a făcut rănile de pe braţ?
   - Mă îndoiesc, răspunde doctorul ciumei. Lacheul nu se va opri doar la braţul tău.
   Aud o bufnitură groaznică în spatele meu şi mă rotesc în direcţia zgomotului. O pată mică de sânge mânjeşte fereastra, o pasăre muribundă se zbate, dându-şi ultima suflare printre buruienile şi florile veştejite de jos.
   Biata creatură trebuie să fi zburat în geam. Sunt surprins de sentimentul de milă care mă încearcă. O lacrimă îmi apare în ochi pentru această viaţă irosită. Hotărând să îngrop pasărea înainte să fac orice altceva, mă întorc, cu intenţia să îmi cer scuze de la interlocutorul meu misterios, însă acesta plecase deja.
   Îmi privesc mâinile. Îmi ţin pumnii atât de strânşi, încât unghiile mi s-au înfipt în palme.
   - Lacheul, repet eu încet.
   Numele nu-mi spune nimic, însă sentimentul pe care mi-l stârneşte este inconfundabil. Dintr-un anume motiv, persoana aceasta mă înspăimântă.
   Frica mă împinge spre masa de scris, unde se află cuţitul pentru tăiat hârtie pe care l-am văzut adineauri. Este mic, însă suficient de ascuţit ca să îmi împung vârful degetului mare cu el. După ce îmi sug sângele, ascund arma în buzunar. Nu e mare lucru, dar este suficient ca să mă împiedice să nu mă baricadez în încăperea aceasta.
   Simţindu-mă puţin mai încrezător, mă îndrept spre camera mea. Fără oaspeţii care să distragă atenţia de la decor, Blackheath este într-adevăr un loc melancolic. În afară de vestibulul magnific, celelalte încăperi prin care trec sunt prăfuite, miros a mucegai şi sunt într-o stare avansată de deteriorare.
   Grămezi de granule de otravă pentru şobolani sunt strânse în colţuri, iar praful acoperă toate suprafeţele prea înalte ca servitoarele să poată ajunge la ele doar întinzându-şi braţul. Covoarele sunt zdrenţuite, mobila este zgâriată, vesela din argint pătată este aranjată în spatele sticlei murdare a vitrinelor.
   Oricât de enervanţi ar părea ceilalţi musafiri, îmi lipseşte zumzetul conversaţiilor lor. Ei însufleţesc acest loc, umplând spaţiile care, altminteri, ar fi cufundate în această tăcere de mormânt.
   Conacul Blackheath prinde viaţă atât timp cât există oameni în el. Fără ei, nu este decât o ruină deprimantă, care aşteaptă îndurarea unui buldozer.
   Îmi iau haina şi umbrela din cameră şi ies afară, unde ploaia cade pe pământ, iar aerul este înăbuşitor din cauza mirosului de frunze putrede.
   Neştiind de care fereastră s-a izbit pasărea, fac un ocol până când îi găsesc trupul şi, folosind cuţitul de scrisori ca lopată improvizată, îl îngrop într-un mormânt puţin adânc, udându-mi mănuşile în tot acest timp.
   Tremurând deja, îmi stabilesc traseul. Drumul pietruit care duce spre grajduri ocoleşte partea de jos a pajiştii. Aş putea-o lua prin iarbă, însă pantofii pe care îi port nu par potriviţi pentru o asemenea aventură. Aleg varianta mai sigură şi o iau pe aleea pietruită până când văd drumul în stânga mea. Deloc surprinzător, acesta se află într-o stare deplorabilă.
   Rădăcinile copacilor au răsturnat pietrele, iar ramurile neîngrijite atârnă ca nişte degete răsfirate. Simţindu-mă în continuare tulburat de întâlnirea mea cu acel bărbat ciudat în costum de doctor al ciumei, strâng în mână cuţitul pentru tăiat hârtia şi mă mişc încet, având grijă să nu îmi pierd echilibrul şi temându-mă de ce ar putea să mă atace din pădure, dacă o voi păţi. Nu ştiu care este jocul său, deghizat astfel, însă nu reuşesc să uit avertismentul lui.
   Cineva a ucis-o pe Anna şi mi-a dat o busolă. Mă îndoiesc că aceeaşi persoană m-a atacat noaptea trecută doar ca să îmi cruţe viaţa în dimineaţa aceasta, iar acum trebuie să mă confrunt cu lacheul. Cine am fost, de am duşmani?
   La capătul drumului se află o arcadă înaltă din cărămidă roşie, cu un ceas în mijloc, a cărui sticlă este spartă, iar dincolo de aceasta, se află o curte mărginită de grajduri şi de alte acareturi. Ieslele sunt pline cu ovăz, iar trăsurile sunt aşezate una lângă cealaltă, acoperite cu prelate verzi ca să nu fie atinse de vreme.
   Doar caii lipsesc.
   Toate grajdurile sunt goale.
   - E cineva? strig şovăitor, iar vocea răsună în curte fără a primi un răspuns.
   O dâră de fum negru iese din hornul unei colibe şi, descoperind că uşa este descuiată, intru şi salut din nou. Nu e nimeni acasă, ceea ce este ciudat, din moment ce focul arde în vatră, iar pe masă se află terci de ovăz şi pâine prăjită. Îmi scot mănuşile ude şi le aşez pe bara de care stă agăţat un ceainic deasupra focului, sperând la puţin confort atunci când voi face cale-ntoarsă.
   Ating mâncarea cu vârful degetului şi îmi dau seama că este călduţă.
   Aşadar, n-a fost abandonată demult. O şa zace aruncată lângă o bucată de piele, sugerând o reparaţie întreruptă. Bănuiesc că persoana care locuieşte aici a plecat în grabă ca să rezolve o problemă urgentă, prin urmare mă gândesc să aştept să se întoarcă. Nu este un adăpost neplăcut, deşi miroase puternic a cărbuni aprinşi şi a lac şi păr de cal. Cel mai mult mă îngrijorează locul izolat în care se află căsuţa. Până când voi afla cine m-a atacat noaptea trecută, trebuie să fiu precaut faţă de toţi cei de la Blackheath, inclusiv faţă de grăjdarul-şef. Nu mă voi întâlni singur cu el, dacă îmi va sta în putinţă.
   Un tabel de lucru stă agăţat în cui lângă uşă, iar alături, un creion atârnă de o bucată de sfoară. Îl iau şi întorc pagina cu intenţia de a lăsa un mesaj prin care să cer o trăsură până în sat şi văd deja un alt mesaj.

   Nu pleca de la Blackheath. Nu numai a ta, ci mai multe vieţi depind de tine. Haide să ne întâlnim lângă mausoleul din cimitirul familiei diseară, la ora 10:20, şi îţi voi explica totul. Ah, şi nu-ţi uita mănuşile, au luat foc.
   Cu drag, Anna

   Fumul îmi umple nările, iar când mă întorc îmi văd mănuşile mocnind deasupra focului. Le înşfac şi le scutur de cenuşă, cu ochii mari de uimire şi inima bubuindu-mi în piept, în timp ce îmi plimb privirea prin colibă, căutând un indiciu prin care să-mi dau seama cum a fost posibil acest truc.
   De ce n-o întrebi pe Anna când te vei întâlni cu ea în seara aceasta?
   - Pentru că am văzut-o murind, mârâi eu în încăperea goală, cuprins de ruşine.
   Recăpătându-mi stăpânirea de sine, citesc din nou mesajul, nevenindu-mi a crede. Dacă Anna a supravieţuit, înseamnă că este o fiinţă nemiloasă dacă joacă astfel de jocuri cu mine. Cel mai probabil, după ce s-a răspândit vestea despre evenimentul nefericit petrecut în această dimineaţă, cineva a hotărât să îmi joace o festă. Altminteri, de ce ar alege un loc atât de sinistru şi o oră atât de ciudată ca să ne întâlnim?
   O fi această persoană vreo prezicătoare?
   - A fost o zi cumplită, oricine ar fi putut prezice că îmi voi pune mănuşile la uscat odată ce voi fi ajuns aici.
   Căsuţa ascultă politicoasă, însă acest raţionament mi se pare disperat până şi mie. Aproape la fel de disperat ca şi dorinţa de a nu da crezare acestui mesaj. Am un caracter atât de defectuos, încât aş renunţa bucuros la speranţa ca Anna să mai fie în viaţă doar ca să pot pleca din acest loc cu conştiinţa împăcată.
   Îmi trag mănuşile pârlite pe mâini, simţindu-mă extrem de nefericit.
   Trebuie să reflectez, iar o plimbare mi se pare bine-venită.
   Ocolind grajdurile, dau peste un ţarc neîngrijit, unde iarba ajunge până la talie şi al cărui gard este atât de ruginit, încât stă să cadă. În partea cealaltă, două siluete stau înghesuite sub o umbrelă. Cred că urmează o potecă ascunsă în timp ce merg cu lejeritate, braţ la braţ. Dumnezeu ştie cum m-au zărit, însă una din ele îşi ridică mâna, salutându-mă. Eu le răspund prin acelaşi gest, simţind pentru un scurt moment o oarecare apropiere, înainte ca siluetele să dispară în întunericul pădurii.
   Îmi las mâna jos şi iau o hotărâre.
   Mi-am zis că o femeie moartă nu mă poate acuza de nimic şi de aceea eram liber să plec de la Blackheath. Era gândirea unui laş, dar măcar avea un grăunte de adevăr în ea.
   Dacă Anna trăieşte, atunci nu mai este cazul.
   Am dezamăgit-o în dimineaţa aceasta şi doar la asta mă gândesc de atunci. Acum că mi se oferă o a doua şansă, nu pot întoarce spatele. Ea este în pericol şi eu o pot ajuta, prin urmare trebuie s-o fac. Dacă acest lucru nu este de-ajuns pentru a mă împiedica să plec de la Blackheath, atunci nu merit viaţa pe care mă tem atât de mult să nu o pierd. Fie ce-o fi, trebuie să fiu în cimitir diseară, la ora 10:20.

6

   - Cineva îmi doreşte moartea.
   Mi se pare ciudat să rostesc aceste cuvinte cu voce tare, de parcă mi-aş invoca destinul, însă dacă vreau să supravieţuiesc până diseară, trebuie să-mi înving teama. Refuz să mai petrec o secundă ascuns ca un laş în camera mea. Nu atât timp cât există atât de multe întrebări la care nu am un răspuns.
   O iau înapoi spre casă, cercetând din priviri copacii în căutarea vreunei primejdii, în timp ce derulez în gând evenimentele petrecute în această dimineaţă. Mă gândesc neîncetat la tăieturile de pe braţul meu, la bărbatul deghizat în costum de doctor al ciumei, la lacheu şi la misterioasa Anna, care acum pare să fie vie şi nevătămată şi îmi lasă mesaje misterioase pe care să le găsesc.
   Cum a supravieţuit în pădure?
   Poate o fi scris mesajul dimineaţa devreme, înainte să fie atacată, dar atunci cum a ştiut că voi fi în căsuţa aceea şi îmi voi pune mănuşile la uscat deasupra focului? Nu am spus nimănui despre planurile mele. Oare am vorbit cu voce tare? Oare ea m-a urmărit?
   Scuturând din cap, îmi iau gândul de la această situaţie ciudată.
   Privesc prea departe în viitor, când ar trebui să privesc în urmă. Michael mi-a spus că o servitoare a adus un bileţel la masă aseară, în timpul cinei, şi că atunci a fost ultima oară când m-a văzut.
   Totul a început din acel moment.
   Trebuie să o găseşti pe servitoarea care a adus bileţelul.
   Abia intru pe uşa conacului, când nişte voci mă ademenesc spre salon, unde nu este nimeni în afară de două servitoare tinere care strâng resturile de la masa de prânz pe două tăvi uriaşe. Ele muncesc umăr lângă umăr, cu capetele plecate şi cufundate în conversaţie, fără să observe că eu stau în prag.
   - ...Henrietta a spus despre ea că şi-a pierdut minţile, zice una din fete, ai cărei cârlionţi castanii îi ies de sub boneta albă.
   - Nu este bine să vorbeşti aşa despre lady Helena, Beth, o ceartă fata mai în vârstă. Întotdeauna a fost bună cu noi şi s-a comportat frumos, nu?
   Beth cântăreşte greutatea acestor cuvinte faţă de cea a bârfelor sale.
   - Henrietta mi-a spus că ea a înnebunit de furie, continuă fata. A ţipat la lordul Peter. Probabil din cauză că s-a întors la Blackheath după toate cele întâmplate cu conaşul Thomas. O fi afectat-o, a zis ea.
   - Henrietta spune vrute şi nevrute, eu nu le-aş prea băga în seamă. Nu e ca şi când nu i-am auzit certându-se şi altădată, nu? Şi-apoi, dacă ar fi ceva grav, lady Helena i-ar spune doamnei Drudge, nu? Aşa face mereu.
   - Doamna Drudge nu o găseşte nicăieri, zice Beth pe un ton triumfător, considerând dovedit cazul împotriva lui lady Helena. N-a văzut-o toată dimineaţa, dar...
   Intrarea mea le face pe servitoare să îşi înghită cuvintele şi, luate prin surprindere, fac o reverenţă stângace, într-un amestec de braţe, picioare şi obraji înroşiţi. Alungându-le nedumerirea, eu le întreb despre servitoarele care au ajutat aseară la cină, primind drept răspuns doar priviri fixe şi scuze bolborosite.
   Sunt pe punctul de a renunţa, când Beth îmi spune că Evelyn Hardcastle le ţine companie doamnelor pe veranda care se află în spatele casei şi, cu siguranţă, ea ştie mai multe.
   După ce schimbă câteva priviri, una din ele mă conduce printr-o uşă care dă în camera de studiu, unde m-am întâlnit în dimineaţa aceasta cu Daniel şi cu Michael. Dincolo de acesta se află biblioteca, pe care o străbatem în grabă şi ieşim din încăpere într-un coridor întunecat. Ceva se mişcă în întuneric şi o pisică neagră iese confuză de sub o măsuţă de telefon, ştergând cu coada podeaua din lemn prăfuită. Ea înaintează fără să facă zgomot şi se strecoară printr-o uşă întredeschisă de la capătul celălalt al coridorului. O lumină portocalie se furişează prin crăpătură, iar de dincolo răzbat voci şi acorduri muzicale.
   - Domnişoara Evelyn se află acolo, domnule, îmi spune servitoarea.
   Tonul ei descrie succint atât încăperea, cât şi pe Evelyn Hardcastle, părând a nu nutri un respect deosebit faţă de niciuna.
   Îi ignor privirea dispreţuitoare, deschid uşa, iar căldura din încăpere mă izbeşte drept în faţă. Aerul este înăbuşitor şi dulceag, tulburat doar de nişte acorduri muzicale disonante care par să ţâşnească în aer, să alunece şi să se izbească de pereţi. Ferestrele mari cu vitralii dau înspre grădina din spatele casei, unde norii cenuşii se adună sub o cupolă. În jurul focului se află fotolii şi divane, în care femei tinere stau tolănite ca nişte orhidee ofilite, trăgând din ţigări şi ţinând în mâini pahare cu băutură. Atmosfera din încăpere pare să fie mai degrabă una de nelinişte, şi nu una de sărbătoare.
   Singura urmă de viaţă vine de la tabloul în ulei atârnat pe peretele din spate, care înfăţişează o femeie în vârstă, cu ochii negri ca tăciunii şi atitudine de judecător, expresia de pe chipul ei trădând dispreţul faţă de acea adunare.
   - Este bunica mea, Heather Hardcastle, zice o femeie în spatele meu. Nu este o imagine măgulitoare, dar nici ea nu a fost o femeie prea frumoasă.
   Mă întorc ca să văd cine vorbeşte şi simt cum îmi ard obrajii când o duzină de feţe se trezesc din plictiseală ca să mă cerceteze cu privirea.
   Numele meu parcă face tumbe prin încăpere şi un murmur entuziasmat îl urmează ca un roi de albine.
   De o parte şi de cealaltă a mesei de şah stau o femeie, care cred că este Evelyn Hardcastle, şi un bărbat mai în vârstă, exagerat de gras, care poartă un costum ce îi este mai mic cu o mărime. Cei doi formează un cuplu ciudat. Evelyn are până în treizeci de ani şi semăna cu un ciob de sticlă, datorită trupului ei subţire şi ascuţit şi a pomeţilor proeminenţi.
    Părul blond îi este prins sus, lăsându-i faţa la vedere. Este îmbrăcată într-o rochie verde, croită la modă, cu o cingătoare în jurul taliei. Ţinuta pe care o poartă oglindeşte expresia severă de pe faţa ei.
   Cât despre bărbatul cel gras, nu poate avea mai puţin de 65 de ani. Nu pot decât să îmi imaginez cât trebuie să se fi chinuit ca să îşi îndese trupul mătăhălos la măsuţă. Scaunul pe care stă este prea mic pentru el, prea ţeapăn. Zici că ar fi un martir. Broboane de sudoare îi strălucesc pe frunte, iar batista udă din mână stă mărturie îndelungatei sale suferinţe. El mă priveşte într-un mod ciudat, cu o expresie care trădează curiozitatea şi recunoştinţa.
   - Îmi cer iertare, zic eu. Eram...
   Evelyn mută un pion, fără să-şi ridice privirea de la tabla de şah.
   Grăsanul îşi îndreaptă din nou atenţia la joc, mutându-şi nebunul cu vârful cărnos al degetului.
   Geamătul pe care îl scot când îi văd greşeala mă ia prin surprindere.
   - Ştiţi să jucaţi şah? mă întreabă Evelyn, cu ochii pironiţi în continuare la tablă.
   - Aşa se pare, răspund eu.
   - Atunci poate vreţi să jucaţi după lordul Ravencourt?
   Fără să ia seama la avertismentul meu, nebunul lui Ravencourt cade în capcana întinsă de Evelyn, pentru a fi eliminat de turnul care îl pândeşte. Bărbatul începe să mute în grabă, în timp ce Evelyn avansează cu pionii ei, făcându-l să se precipite, în loc să fie răbdător. Jocul ia sfârşit din patru mutări.
   - Mulţumesc pentru companie, lord Ravencourt, zice Evelyn, răsturnându-i regele. Şi-acum, cred că aveţi treabă în altă parte.
   Este o concediere fără preambul şi, după o plecăciune stingheră,
   Ravencourt se ridică cu greu de la masă şi iese şchiopătând din încăpere, abia salutându-mă din cap când trece pe lângă mine.
   Expresia dezgustătoare de pe faţa lui Evelyn îl însoţeşte până la uşă, însă aceasta dispare când ea face un semn cu mâna spre scaunul din faţa ei.
   - Vă rog, spune ea.
   - Mă tem că nu pot, zic eu. O caut pe servitoarea care mi-a adus un bileţel aseară la cină, însă nu ştiu mai multe despre ea. Speram să mă ajutaţi dumneavoastră.
   - Poate vă ajută majordomul nostru, zice ea, aranjându-şi armata de pioni împrăştiaţi în prima linie.
   Fiecare pion este aşezat exact în mijlocul pătratului, cu faţa la inamic. Cu siguranţă laşii nu au ce căuta în acest joc.
   - Domnul Collins ştie orice mişcare pe care o face fiecare servitor din casa aceasta, sau cel puţin aşa vrea să lase impresia, zice ea. Din nefericire, a fost victima unui atac în dimineaţa aceasta. Doctorul Dickie a cerut ca acesta să fie mutat în casa de oaspeţi ca să se poată odihni mai bine. De fapt, voiam să îi fac o vizită să văd cum se simte. V-aş putea însoţi.
   Ezit pe moment, cântărind pericolul. Nu pot decât să presupun că, dacă Evelyn Hardcastle ar intenţiona să îmi facă vreun rău, nu şi-ar anunţa intenţia de a merge împreună în faţa unei încăperi pline de martori.
   - Mi-ar face plăcere, răspund eu, schiţând un zâmbet.
   Evelyn se ridică în picioare, fără să observe sau prefăcându-se că nu observă privirile curioase aţintite asupra noastră. Glasvandurile dau în grădină, însă renunţăm la ele, îndreptându-ne, în schimb, spre vestibul, astfel încât să ne putem lua mai întâi hainele şi pălăriile din camerele noastre. Evelyn îşi îndeasă pălăria pe cap în timp ce ieşim din Blackheath în aerul tăios de rece al după-amiezii.
   - Pot să întreb ce a păţit domnul Collins? zic eu, întrebându-mă dacă atacul asupra lui nu are cumva legătură cu cel asupra mea de azi-noapte.
   - Se pare că a fost atacat de unul dintre invitaţii noştri, un artist pe care îl cheamă Gregory Gold, îmi explică ea, înnodându-şi fularul gros. A fost un atac neprovocat după câte se pare, iar Gold a reuşit să îl scuture destul de bine înainte să intervină cineva. Domnule doctor, trebuie să te avertizez că domnul Collins a fost sedat puternic, prin urmare, nu ştiu dacă îţi va putea fi de mare ajutor.
   Străbatem aleea pietruită ce duce spre sat şi din nou sunt şocat de situaţia aparte în care mă aflu. La un moment dat, zilele trecute, trebuie să fi sosit şi eu pe acelaşi drum, fericit şi încântat sau, poate, enervat din cauza distanţei şi a pustietăţii.
    Oare mi-am dat seama de la început că eram în pericol sau am realizat acest lucru pe parcurs? Mă simt atât de incomplet, amintirile rătăcindu-mi asemenea frunzelor pe pământ, dar, cu toate acestea, iată-mă aici, refăcut. Mă întreb dacă Sebastian Bell ar fi încântat de cel care am devenit. Oare ne-am înţelege măcar?
   Fără să rostească un cuvânt, Evelyn mă ia de braţ, un zâmbet cald luminându-i faţa. Este ca şi când un foc s-ar fi aprins înlăuntrul ei. Ochii îi sunt plini de viaţă, alungând femeia învăluită în mister de mai devreme.
   - Ce bine e să ieşi din casă! exclamă ea, ridicându-şi faţa ca să simtă ploaia. Slavă cerului că aţi venit la momentul potrivit, domnule doctor! Sinceră să fiu, dacă aţi mai fi întârziat un minut, m-aţi fi găsit moartă de plictiseală.
   - Noroc că am trecut pe-acolo, spun eu, oarecum mirat de starea ei de spirit schimbătoare.
   Evelyn îmi simte nedumerirea şi râde încet.
   - O, nu mă băgaţi în seamă, îmi spune ea. Detest să cunosc oameni noi, însă atunci când întâlnesc pe cineva de care îmi place, presupun că suntem deja prieteni. Astfel, nu mai irosim timpul.
   - Observ şi eu. Pot să întreb ce am făcut ca să obţin această impresie favorabilă?
   - Doar dacă îmi veţi permite să vă dau un răspuns sincer.
   - Acum nu sunteţi sinceră?
   - Încercam să fiu politicoasă, dar aveţi dreptate, adeseori par indecisă, zice ea, prefăcându-se că regretă. Ei bine, ca să fiu sinceră, îmi place caracterul dumneavoastră contemplativ, domnule doctor. Păreţi a fi genul de bărbat care ar prefera să se afle în altă parte, un sentiment pe care îl înţeleg perfect.
   - Să înţeleg că nu vă bucuraţi că v-aţi întors acasă?
   - O, aceasta nu mai este de mult casa mea, zice ea, sărind peste o băltoacă. Locuiesc în Paris de 19 ani, de când a fost ucis fratele meu.
   - Şi femeile cu care v-am văzut pe verandă nu sunt prietenele dumneavoastră?
   - Au sosit în dimineaţa aceasta şi, sincer să fiu, nu o recunosc pe niciuna dintre ele. Copiii pe care i-am ştiut cândva s-au schimbat şi şi-au croit drumul în societate. Şi eu sunt la fel de străină de locul acesta ca dumneavoastră.
   - Măcar nu sunteţi străină de propria persoană, domnişoară Hardcastle. Cu siguranţă, acest lucru vă aduce o oarecare consolare.
   - Dimpotrivă, zice ea, privindu-mă. Cred că ar fi minunat dacă m-aş putea dedubla pentru o vreme. Vă invidiez.
   - Mă invidiaţi?
   - De ce nu? zice ea, ştergându-şi stropii de ploaie de pe faţă. Aveţi un suflet curat, domnule doctor. Fără regrete, fără răni, fără minciunile pe care ni le spunem ca să ne putem privi în oglindă în fiecare dimineaţă. Sunteţi – îşi muşcă buza, căutând cuvântul potrivit – sincer.
   - Un alt cuvânt adecvat ar fi „vulnerabil”, spun eu.
   - Să înţeleg că nici dumneavoastră nu vă bucuraţi că v-aţi întors?
   Zâmbeşte strâmb, strângând uşor din buze, ceea ce ar fi putut trece cu uşurinţă drept condamnabil, însă, cumva, pare conspirativ.
   - Nu sunt bărbatul care am sperat să fiu, zic eu încet, surprins de propria-mi sinceritate.
   Femeia aceasta are ceva ce mă linişteşte, deşi nici în ruptul capului nu îmi dau seama ce anume.
   - Cum aşa? mă întreabă ea.
   - Sunt un laş, domnişoară Hardcastle, răspund eu, oftând. Patruzeci de ani de amintiri s-au şters cu buretele şi asta am găsit ascuns în spatele lor. Asta a rămas din mine.
   - Spuneţi-mi Evie, astfel vă pot spune şi eu Sebastian. Să nu te necăjeşti în privinţa defectelor tale. Cu toţii le avem. Dacă aş fi un nou-născut, tot aş fi cu băgare de seamă, zice ea, strângându-mi braţul.
   - Eşti foarte amabilă, însă este vorba despre ceva mai profund, instinctiv.
   - Şi ce dacă eşti aşa? mă întreabă ea. Se poate şi mai rău. Măcar nu eşti răutăcios sau nemilos. Plus că acum poţi alege, nu? În loc să te pricopseşti cu părţi rele, ca noi, restul - te trezeşti într-o bună zi şi nu te mai recunoşti - tu poţi privi lumea şi oamenii din jurul tău şi poţi alege trăsăturile care să te caracterizeze. Poţi spune: „Voi fi cinstit precum bărbatul acela şi optimist precum femeia aceea”, ca şi când ai cumpăra un costum de pe Saville Row.
   - Mi-ai transformat situaţia într-un dar, zic eu, simţind că mă însufleţesc.
   - Păi, la ce foloseşte a doua şansă? mă întreabă ea. Nu îţi place cum ai fost înainte, foarte bine, fii altcineva. Nu te mai poate opri nimic. După cum spuneam, te invidiez. Noi, restul, am rămas cu greşelile pe care le-am făcut.
   Nu am un răspuns la toate acestea, deşi nu este nevoie să dau unul imediat. Am ajuns în dreptul unui gard cu doi stâlpi, în vârful cărora îngerii ciobiţi suflă din trâmbiţele lor tăcute. Casa de oaspeţi se află mai departe, printre copaci, în stânga noastră. Crâmpeie din acoperişul cu ţigle roşii se zăresc prin coronamentul des. O cărăruie duce la uşa verde şi scorojită, umflată de vreme şi brăzdată de crăpături.
   Ignorând-o, Evelyn mă trage de degete spre spatele casei, dând la o parte ramurile atât de joase, încât ating zidăria care stă să cadă.
   Uşa din spate este încuiată doar cu un zăvor simplu. Ea îl deschide şi pătrundem într-o bucătărie întunecată. Un strat de praf acoperă blaturile mobilei, iar pe plită se află nişte tigăi din cupru. Odată ce intrăm, ea se opreşte în loc şi ciuleşte urechile.
   - Evelyn? zic eu.
   Îmi face semn să tac şi păşeşte spre coridor.
    Neliniştit din cauza acestui avertisment subit, eu îmi încordez toţi muşchii, însă ea rupe vraja când începe să râdă.
   - Îmi cer scuze, Sebastian, încercam să-mi dau seama dacă tata e aici.
   - Tatăl tău? întreb eu, nedumerit.
   - Locuieşte aici, răspunde ea. Ar trebui să fie la vânătoare, însă n-am vrut să risc să mă întâlnesc cu el în caz că a întârziat cumva. Mă tem că nu ne îndrăgim unul pe celălalt prea mult.
   Înainte să apuc să pun alte întrebări, ea îmi face semn să o urmez într-un hol cu gresie, apoi sus, pe o scară îngustă, ale cărei trepte din lemn scârţâie sub paşii noştri. Eu mă ţin aproape de ea, aruncând din când în când câte o privire peste umăr. Casa de oaspeţi este strâmtă şi strâmbă. Uşile sunt fixate în pereţi în unghiuri ciudate, asemenea unor dinţi care au crescut strâmb în gură. Vântul pătrunde prin ferestre, aducând cu el miros de ploaie. Toată casa pare să se zguduie din temelii. Totul la casa aceasta pare menit să te neliniştească.
   - De ce l-au adus pe majordom tocmai aici? o întreb pe Evelyn, care încearcă să se decidă ce uşă să deschidă. Trebuie să fi existat un loc mai confortabil.
   - Toate camerele din conac sunt ocupate, iar doctorul Dickie a recomandat linişte, pace şi un foc zdravăn. Crezi sau nu crezi, acesta ar putea fi cel mai potrivit loc pentru el. Haide să încercăm aici, zice ea, bătând încet în uşa din stânga noastră şi deschizând-o când nu primeşte niciun răspuns.
   Un individ înalt, cu cămaşa mânjită de cărbuni, este legat de încheieturile mâinilor şi atârnă de un cârlig prins în tavan. Abia atinge podeaua cu picioarele. Este inconştient, capul cu cârlionţi negri îi este căzut pe piept, iar faţa îi este mânjită de sânge.
   - Nu, trebuie să fie pe partea cealaltă, spune Evelyn, cu o voce deloc îngrijorată.
   - Ce naiba? zic eu, făcând un pas în spate alarmat. Cine este bărbatul acesta, Evelyn?
   - Este Gregory Gold, individul care l-a atacat pe majordomul nostru, îmi explică Evelyn, privindu-l ca pe un fluture prins într-un insectar. Majordomul a fost ordonanţa tatălui meu în timpul războiului. Se pare că tata a luat atacul destul de personal.
   - Personal? Evie, l-a atârnat ca pe un porc!
   - Tata nu a fost niciodată un bărbat fin sau prea isteţ, zice ea, ridicând din umeri. Bănuiesc că astea două merg mână în mână.
   Pentru prima oară de când m-am trezit, simt cum îmi fierbe sângele în vene. Indiferent cu ce a greşit bărbatul acesta, nu poţi să faci dreptate atârnându-l de o frânghie şi închizându-l într-o încăpere.
   - Nu-l putem lăsa aşa, protestez. Este inuman.
   - Fapta lui este inumană, zice Evelyn, răceala din vocea ei atingându-mă pentru prima oară. Mama l-a angajat pe Gold ca să facă portretele de familie, şi-atât. Nici măcar nu îl cunoştea pe majordom. Cu toate acestea, în dimineaţa aceasta l-a atacat cu un vătrai şi l-a bătut până când l-a lăsat pe jumătate mort. Crede-mă, Sebastian, merită o pedeapsă mai aspră decât ce a păţit aici.
   - Ce se va întâmpla cu el? o întreb.
   - Va veni un poliţist din sat, răspunde Evelyn, îndemnându-mă să ies din camera mică şi închizând uşa în urma noastră, înveselindu-se brusc. Între timp, tata vrea să îi arate lui Gold cât este de nemulţumit, atâta tot. Ah, cred că aceasta este uşa pe care o căutăm.
   Deschide o altă uşă, aflată de partea cealaltă a holului, şi intrăm într-o încăpere mică, cu pereţi văruiţi şi o singură fereastră acoperită de praf. Spre deosebire de restul casei, aici nu se simte curentul, iar în şemineu arde un foc zdravăn. Alături se află suficienţi buşteni care să îl întreţină. În colţ este un pat din fier, unde zace majordomul sub o pătură cenuşie. Îl recunosc.
   Este bărbatul care mi-a deschis uşa conacului azi-dimineaţă.
   Evelyn are dreptate, a avut parte de un tratament nemilos. Are faţa hâdă şi lividă din cauza vânătăilor şi a tăieturilor. Pe faţa de pernă sunt pete de sânge uscat. Aş fi crezut că este mort dacă nu ar fi bolborosit întruna, suferinţa tulburându-i somnul.
   O servitoare îl veghează, stând pe un scaun din lemn cu o carte mare deschisă în poală. Nu poate avea mai mult de 23 de ani. Este atât de mărunţică, încât ar putea încăpea într-un buzunar, iar părul bălai i se revarsă de sub bonetă. Ea îşi ridică ochii când intrăm, închide cartea cu zgomot şi sare în picioare când îşi dă seama cine suntem, netezindu-şi în grabă şorţul.
   - Domnişoară Evelyn, se bâlbâie servitoarea, cu ochii în pământ. N-am ştiut că veţi veni în vizită.
   - Prietenul meu a vrut să îl vadă pe domnul Collins, zice Evelyn.
   Servitoarea îşi ridică ochii căprui ca să mă privească o clipă, apoi şi-i fixează din nou în pământ.
   - Îmi pare rău, domnişoară, dar nu s-a mişcat toată dimineaţa, zice servitoarea. Doctorul i-a dat nişte pastile ca să-l ajute să doarmă.
   - Şi nu poate fi trezit?
   - N-am încercat, domnişoară, însă aţi făcut gălăgie când aţi urcat scările, iar el nici măcar nu şi-a deschis ochii. Dacă asta nu l-a trezit, nu ştiu ce l-ar trezi. Parc-ar fi mort.
   Servitoarea îşi ridică privirea asupra mea, suficient de mult cât să îmi sugereze o oarecare familiaritate, ca apoi să îşi continue aparenta contemplare a pământului.
   - Scuze, dar ne cunoaştem? o întreb eu.
   - Nu, domnule, nu chiar, doar că... V-am servit aseară la cină.
   - Mi-ai adus un bileţel? o întreb eu, entuziasmat.
   - Nu eu, domnule, ci Madeline.
   - Madeline?
   - Slujnica mea, intervine Evelyn. Nu erau suficienţi servitori în casă, aşa că am trimis-o la bucătărie ca să dea o mână de ajutor. Ei bine, avem noroc - ea îşi controlează ceasul de pe mână - le-a dus nişte băuturi răcoritoare vânătorilor, dar trebuie să se întoarcă pe la ora 3 după-amiaza. Îi vom putea pune întrebări împreună când se va întoarce.
   Eu îmi întorc atenţia spre servitoare.
   - Mai ştii şi altceva despre bileţel? o întreb eu. Ce conţinea, poate?
   Servitoarea dă negativ din cap, frângându-şi mâinile. Biata creatură pare tulburată şi, făcându-mi-se milă de ea, îi mulţumesc şi plec.

7

   Ne aflăm pe drumul ce duce spre sat şi simt cum copacii se apropie de noi cu fiecare pas. Nu este aşa cum mă aşteptam.
    Harta din camera de studiu descria imaginea unei capodopere, un bulevard cioplit în pădure. În realitate, nu este decât un drum de pământ puţin mai lat, plin de gropi şi de ramuri căzute. Pădurea sălbatică a fost dată la schimb, familia Hardcastle câştigând cea mai mare parte din concesiune de la vecinul lor.
   Habar nu am unde ne ducem, însă Evelyn crede că ne-am putea întâlni cu Madeline pe drum, când aceasta se va întoarce de la vânătoare. Eu cred în sinea mea că ea doar caută un motiv ca să nu se întoarcă acasă. Nu că ar fi nevoie de vreun subterfugiu. De o oră de când mă aflu în compania lui Evelyn simt pentru prima oară, de când m-am trezit, că sunt mai degrabă un om întreg decât un rest. Sunt mai fericit cum nu am fost toată ziua aici, în bătaia vântului şi a ploii, şi în compania unui prieten.
   - Ce crezi că îţi va putea spune Madeline? mă întreabă Evelyn, ridicând o ramură de pe drum şi azvârlind-o în pădure.
   - Bileţelul pe care mi l-a adus aseară m-a atras în pădure, iar cineva m-a atacat, răspund eu.
   - Te-a atacat?! mă întrerupe Evelyn, şocată. Aici? De ce?
   - Habar n-am, dar sper ca Madeline să-mi spună cine a trimis bileţelul. Poate chiar a tras cu ochiul la mesaj.
   - Nu există niciun „poate”, zice Evelyn. Madeline a fost în Paris cu mine. Este loială şi mă face să râd, dar este o servitoare jalnică. Probabil că crede că a trage cu ochiul la mesajele altora face parte din fişa postului.
   - Eşti foarte îngăduitoare, zic eu.
   - Trebuie, nu o pot plăti prea bine, spune ea. Ce se va întâmpla după ce îţi va dezvălui conţinutul mesajului?
   - Voi anunţa poliţia, răspund eu. Sper ca lucrurile să se lămurească.
   Făcând stânga când ajungem în dreptul unui indicator strâmb, străbatem o cărăruie îngustă ce pătrunde în pădure. Nişte urme de noroi se întrepătrund, pierzându-se în depărtare.
   - Ştii unde mergem? o întreb agitat, dând la o parte din calea mea o ramură joasă.
   Ultima oară când am intrat în această pădure, mi-am pierdut memoria.
   - Luăm urma lor, răspunde ea, trăgând de o bucată de material galben bătut în cui de un copac.
   Seamănă cu bucata de material roşu pe care am descoperit-o în calea mea atunci când am ajuns la Blackheath azi-dimineaţă. Această amintire nu face decât să mă neliniştească şi mai mult.
   - Sunt repere, îmi explică ea. Îngrijitorii noştri le folosesc ca să nu se rătăcească în pădure. Nu-ţi face griji, n-am să te duc prea departe.
   Abia rosteşte aceste cuvinte când ieşim într-un luminiş în mijlocul căruia se află o fântână din piatră. Acoperişul din lemn se prăbuşise, iar roata din fier, care odinioară ridica găleata, zace acum ruginită în noroi, îngropată pe jumătate sub frunze. Evelyn bate încântată din palme, aşezându-şi cu afecţiune mâna pe piatra acoperită de muşchi. Ea speră ca eu să nu fi observat bileţelul dintre crăpături sau că încearcă să îl acopere cu degetele.
   Sentimentul de prietenie mă obligă să îi fac jocul, iar eu privesc repede în altă parte atunci când ea se uită în direcţia mea. Cred că are un admirator în casă, iar mie mi-e ruşine să recunosc că sunt gelos pe această corespondenţă secretă şi pe cel care i-o trimite.
   - Aici este locul, zice ea, făcând un gest teatral cu braţul. Madeline va trece prin acest luminiş când va face cale-ntoarsă. N-ar trebui să întârzie prea mult. Trebuie să se întoarcă la conac la ora trei ca să ajute la amenajarea sălii de bal.
   - Unde suntem? o întreb, privind în jur.
   - E o fântână a dorinţelor, îmi explică ea, aplecându-se peste margine ca să privească în beznă. Michael şi cu mine obişnuiam să venim aici când eram copii. Ne puneam dorinţe aruncând câte o pietricică.
   - Şi ce îşi dorea micuţa Evelyn Hardcastle? întreb eu.
   Ea se încruntă, uimită de această întrebare.
   - Nu-mi amintesc nici în ruptul capului, răspunde ea. Ce şi-ar putea dori un copil care are de toate?
   Mai mult, la fel ca toată lumea.
   - Mă îndoiesc că ţi-aş fi putut spune şi dacă nu mi-aş fi pierdut memoria, răspund eu, zâmbind.
   Evelyn îşi şterge murdăria de pe palme şi mă priveşte nedumerită. Văd cum arde de curiozitate, văd bucuria de a întâlni ceva necunoscut şi neaşteptat într-un loc care îi este atât de familiar. Mă aflu aici pentru că o fascinez, realizez eu oarecum dezamăgit.
   - Te-ai gândit ce vei face dacă nu îţi vei recăpăta memoria? mă întreabă ea, îndulcind întrebarea cu tonul ei blând.
   Acum este rândul meu să fiu uimit.
   De când m-am mai dezmeticit, am încercat să nu mă mai gândesc la situaţia mea. Faptul că mi-am pierdut memoria s-a dovedit a fi mai degrabă frustrant decât tragic, incapacitatea mea de a-mi aminti de Anna reprezentând unul dintre acele momente când totul părea a fi nimic mai mult decât o neplăcere.
   Încercând să îl descopăr pe Sebastian Bell, m-am pricopsit cu doi prieteni, o Biblie adnotată şi un cufăr încuiat. O răsplată mică pentru cei 40 de ani petrecuţi pe pământ. Nu am o soţie care să plângă după timpul pe care nu îl vom mai petrece împreună sau un copil care să îşi facă griji că tatăl pe care îl iubeşte atât de mult s-ar putea să nu se mai întoarcă. Din această perspectivă, viaţa lui Sebastian Bell pare una uşor de pierdut şi greu de jelit.
   Undeva, în pădure, se aude o ramură trosnind.
   - Lachei, anunţă Evelyn.
   Eu simt imediat un fior rece pe şira spinării amintindu-mi de avertismentul doctorului ciumei.
   - Ce-ai spus? o întreb, cercetând din priviri pădurea, disperat.
   - Zgomotul acela l-a făcut vreun lacheu, zice ea. Ei strâng lemne. Ruşinos, nu-i aşa? Nu avem suficienţi servitori ca să aprovizioneze cu lemne toate şemineurile, prin urmare musafirii noştri sunt nevoiţi să îşi trimită lacheii să facă asta.
   - Ei? Câţi sunt?
   - Unul pentru fiecare familie invitată, şi vor mai veni, mă înştiinţează ea. Cred că sunt deja şapte sau opt în casă.
   - Opt? repet cu o voce sugrumată.
   - Dragul meu Sebastian, te simţi bine? mă întreabă Evelyn, prinzându-mă de braţ.
   În alte circumstanţe, m-ar fi măgulit această dovadă de îngrijorare, de afecţiune, însă aici şi acum, privirea ei scrutătoare mă face să mă simt stânjenit. Cum să îi explic că un individ deghizat în costum de doctor al ciumei m-a avertizat să fiu cu ochii în patru la lacheu - un cuvânt care nu înseamnă nimic pentru mine şi care totuşi mă umple de o frică paralizantă de fiecare dată când îl aud?
   - Îmi cer scuze, Evie, spun eu, scuturând tare din cap. Trebuie să îţi spun mai multe lucruri, însă nu aici şi nu acum.
   Nefiind în stare să mă uit în ochii ei întrebători, îmi plimb privirea prin luminiş, căutând ceva care să îmi distragă atenţia. Trei cărări se intersectează înainte să pătrundă în pădure, una dintre ele ducând direct spre apă, printre copaci.
   - Acela este...
   - Un lac, declară Evelyn, privind dincolo de mine. Lacul, aş zice eu. Acolo l-a ucis Charlie Carver pe fratele meu.
   Între noi se aşterne un moment de tăcere.
   - Îmi pare rău, Evie, spun eu într-un final, stânjenit de lipsa de sentimente.
   - Vei crede că sunt o persoană îngrozitoare, însă s-a întâmplat atât de demult, încât nici nu mai pare real, zice ea. Nici măcar nu îmi mai amintesc chipul lui Thomas.
   - Şi Michael simte la fel, declar eu.
   - Nu este de mirare, el era cu cinci ani mai mic decât mine atunci când s-a întâmplat.
    Ea se cuprinde cu braţele şi continuă pe un ton distant:
  - Trebuia să am grijă de Thomas în dimineaţa aceea, însă eu voiam să călăresc şi, cum el se ţinea mereu scai după mine, a trebuit să organizez o vânătoare de comori pentru copii şi am plecat, lăsându-l singur. Dacă nu aş fi fost atât de egoistă, el nu s-ar fi dus din capul locului la lac, iar Carver nu l-ar fi atins cu mâinile lui jegoase. Nu îţi poţi imagina ce poate face acest gând unui copil. Nu puteam să dorm, abia mâncam. Nu simţeam nimic în afară de furie şi vină. Mă comportam ca un monstru cu oricine încerca să mă consoleze.
   - Ce s-a schimbat?
   - Michael - ea zâmbeşte melancolic - eram răutăcioasă cu el, absolut oribilă, însă el a rămas alături de mine, indiferent ce făceam. Vedea că eram tristă şi voia să mă facă să mă simt mai bine. Nici măcar nu cred că ştia ce se întâmpla cu adevărat. Era doar afectuos, însă m-a împiedicat să mă rătăcesc de tot.
   - De aceea ai plecat la Paris? Ca să scapi de toate astea?
   - Nu eu am ales să plec. Părinţii mei m-au trimis la câteva săptămâni după cele întâmplate, a răspuns ea, muşcându-şi buza. Nu m-au putut ierta, iar eu nu m-aş fi putut ierta dacă aş fi rămas. Ştiu că ar fi trebuit să fie o pedeapsă, dar exilul a fost o binecuvântare, cred.
   - Şi, cu toate acestea, te-ai întors?
   - Rosteşti aceste cuvinte de parcă ar fi fost o alegere, spune ea cu amărăciune, strângându-şi şi mai tare fularul când vântul începu să biciuiască copacii. Părinţii mei mi-au cerut să mă întorc, ba chiar m-au ameninţat că mă vor scoate din testament dacă voi refuza. Când au văzut că nu le dau ascultare, m-au ameninţat că îl vor scoate pe Michael din testament. Prin urmare, iată-mă.
   - Nu înţeleg. De ce se comportă atât de condamnabil, apoi organizează o petrecere în cinstea ta?
   - O petrecere? zice ea, scuturând din cap. Vai, dragul meu, habar nu ai ce se întâmplă aici, nu-i aşa?
   - Poate dacă mi-ai...
   - Mâine se vor împlini 19 ani de când a fost ucis fratele meu, Sebastian. Nu ştiu de ce, dar părinţii mei au hotărât să marcheze acest eveniment redeschizând casa unde s-a întâmplat totul şi invitând aceleaşi persoane care s-au aflat aici în ziua respectivă.
   În vocea ei se simte furia, o durere surdă pe care aş da orice să o pot alunga. Stă cu faţa întoarsă spre lac, iar ochii albaştri îi sticlesc.
   - Ei ascund o ceremonie comemorativă în spatele unei petreceri, unde eu sunt oaspete de onoare, ceea ce nu poate însemna decât că mi se va întâmpla ceva îngrozitor, continuă ea. Aceasta nu este o celebrare, ci o pedeapsă la care vor fi martore cincizeci de persoane îmbrăcate elegant.
   - Părinţii tăi sunt chiar atât de ranchiunoşi? o întreb, şocat.
   Simt ceea ce am simţit când pasărea s-a izbit de fereastră în dimineaţa aceasta, un puternic sentiment de compătimire amestecat cu un sentiment de nedreptate faţă de cruzimile neaşteptate ale vieţii.
   - Mama mi-a trimis un mesaj azi-dimineaţă, rugându-mă să ne întâlnim lângă lac, zice ea. N-a venit şi nici nu cred că a avut vreodată această intenţie. A vrut doar să stau acolo, în locul unde s-a întâmplat totul, ca să-mi aduc aminte. E un răspuns bun la întrebarea ta?
   - Evelyn... nu... nu ştiu ce să zic.
   - Nu este nimic de zis, Sebastian. Bogăţia îţi otrăveşte sufletul, iar părinţii mei sunt bogaţi de mult timp – aşa cum sunt mulţi invitaţi care vor fi prezenţi la petrecere, spune Evelyn. Toţi afişează o mască. Ar fi bine să ţii minte treaba asta.
   Ea zâmbeşte când îmi vede expresia îndurerată şi mă ia de mână.
   Degetele îi sunt reci, iar privirea caldă. Are curajul şovăielnic al unui prizonier care face ultimii paşi spre eşafod.
   - O, nu te întrista, suflet drag! zice ea. M-am perpelit eu destul. Nu are rost să te mai agiţi şi tu. Dacă vrei, poţi să exprimi o dorinţă pentru mine la fântâna dorinţelor, deşi voi înţelege dacă ai lucruri mai importante de făcut.
   Ea scoate din buzunar o monedă mică.
   - Poftim, zice ea, întinzându-mi-o. Nu cred că pietricelele pe care le-am aruncat noi au fost de folos.
   Moneda cade mult timp, lovindu-se mai degrabă de piatră decât de apă, când ajunge pe fundul fântânii. În ciuda sfatului lui Evelyn, eu nu sper nimic pentru mine. În schimb, mă rog ca ea să scape din acest loc şi să ducă o viaţă fericită şi liberă, departe de uneltirile părinţilor ei. Îmi închid ochii ca un copil, sperând că, atunci când mi-i voi deschide din nou, ordinea naturală va fi restabilită, iar imposibilul va deveni posibil doar prin puterea dorinţei.
   - Te-ai schimbat atât de mult, îngână Evelyn, şi un val de emoţie îi tulbură trăsăturile feţei.
   Pare uşor stânjenită atunci când îşi dă seama ce a spus.
   - Mă cunoşti de dinainte? o întreb, mirat.
   Nici nu m-am gândit că Evelyn şi cu mine am fi avut vreo relaţie de orice natură înainte de aceasta.
   - N-ar fi trebuit să spun nimic, zice ea, îndepărtându-se de mine.
   - Evie, mă aflu în compania ta de mai bine de un ceas, iar asta te face cea mai bună prietenă a mea, zic eu. Fii sinceră cu mine, te rog! Cine sunt eu?
   Ea mă priveşte îndelung.
   - Nu sunt în măsură să-ţi spun, protestează ea. Ne-am întâlnit acum două zile, dar doar pentru câteva minute. Ceea ce ştiu eu sunt doar insinuări şi zvonuri.
   - Stau la o masă goală, accept orice firimituri mi se aruncă.
   Evelyn strânge din buze. Trage stânjenită de mâneci în jos. Dacă ar fi avut o lopată la îndemână, ar fi săpat un tunel ca să scape. Faptele oamenilor buni nu sunt relatate fără tragere de inimă, iar eu încep deja să mă tem de ceea ce urmează să îmi spună. Chiar şi aşa, nu pot renunţa.
   - Te rog, o implor. Mi-ai spus adineauri că pot alege să fiu cine vreau, dar nu pot face asta dacă nu ştiu cine am fost.
   Încăpăţânarea ei pare să cedeze şi mă priveşte pe sub gene.
   - Eşti sigur că vrei să ştii? mă întreabă ea. Adevărul nu este întotdeauna plăcut.
   - Plăcut sau nu, trebuie să înţeleg ce am pierdut.
   - Nu mare lucru, după părerea mea, zice ea, oftând şi strângându-mi mâna într-ale ei. Ai fost traficant de droguri, Sebastian. Îţi câştigai traiul scăpându-i de plictiseală pe cei bogaţi şi leneşi. Trebuie să fi dus un trai bun dacă aveai cabinetul pe strada Harley.
   - Sunt...
   - Traficant de droguri, repetă ea. Cred că la modă este laudanumul, deşi, din câte am înţeles, aveai câte ceva pe gustul fiecăruia.
   Simt că îmi fuge pământul de sub picioare. Nu am crezut niciodată că trecutul meu mi-ar putea face atât de mult rău, însă simt un gol înlăuntrul meu în urma dezvăluirii îndeletnicirii mele precedente. În ciuda nenumăratelor mele eşecuri, întotdeauna am simţit o oarecare mândrie ştiind că sunt doctor. Exista un sentiment de nobleţe, de onoare. Însă nu, Sebastian Bell a profitat de acest titlu ca să-şi îndeplinească scopurile egoiste, pervertindu-l, şi alungând tot ce a mai rămas bun în el.
   Evelyn a avut dreptate, adevărul nu este întotdeauna plăcut, însă nimeni nu ar trebui să se redescopere astfel, ca o casă abandonată cufundată în întuneric.
   - Eu nu mi-aş face prea multe griji, zice Evelyn, înclinându-şi capul într-o parte ca să-mi vadă ochii care o evitau. Văd puţin din acea fiinţă odioasă în bărbatul care stă dinaintea mea.
   - De aceea am fost invitat la această petrecere? o întreb eu încet. Ca să-mi vând marfa?
   Ea îmi zâmbeşte compătimitor.
   - Bănuiesc că da.
   Mă simt amorţit şi mă mişc în reluare. Acum îmi explic fiecare privire ciudată îndreptată spre mine, fiecare şoaptă şi mişcare surprinsă atunci când intram într-o încăpere în timpul zilei. Eu credeam că lumea îşi face griji pentru mine, însă ei se întrebau când îmi voi relua activitatea.
   Mă simt ca un idiot.
   - Trebuie să...
   Mă pun în mişcare înainte să înţeleg cum se va termina fraza, picioarele ducându-mă prin pădure într-un ritm din ce în ce mai alert. Până când ajung la drum, aproape că fug. Evelyn e chiar în spatele meu, străduindu-se să ţină pasul. Ea încearcă să mă oprească prin cuvinte, amintindu-mi că îmi doresc să mă întâlnesc cu Madeline, însă eu nu mă las înduplecat, fiind mistuit de ura faţă de bărbatul care am fost. I-aş putea accepta defectele, poate chiar le-aş putea trece cu vederea, însă este vorba despre trădare. El a făcut greşeli şi a fugit, lăsându-mă pe mine să adun cioburile vieţii lui sparte.
   Uşa conacului Blackheath este larg deschisă, iar eu urc scările şi intru în camera mea atât de repede, încât mai simt încă mirosul de pământ reavăn când stau aplecat şi gâfâi deasupra cufărului. El este motivul pentru care m-am dus în pădure noaptea trecută? El este motivul pentru care am vărsat sânge? Ei bine, am de gând să îl distrug şi, odată cu el, orice legătură cu bărbatul care am fost.
   Evelyn soseşte chiar în momentul în care eu scotocesc prin cameră în căutarea unui obiect suficient de greu cu care să sparg încuietoarea. Intuind ce căutam, ea iese pe coridor şi revine cu bustul unui împărat roman.
   - Eşti o comoară, îi spun eu, folosindu-l ca pe un ciocan ca să deschid încuietoarea.
   Azi-dimineaţă, când am scos cufărul din dulap, a fost atât de greu, încât abia l-am ridicat, însă acum alunecă în spate la fiecare lovitură. Încă o dată, Evelyn îmi vine în ajutor, aşezându-se pe cufăr ca să-l pironească locului şi, după trei lovituri zdravene, încuietoarea cade cu un zăngănit pe podea.
   Azvârlind bustul pe pat, ridic capacul greu.
   Cufărul este gol.
   Sau aproape gol.
   Într-un colţ întunecat se află un singur pion de şah, pe al cărui suport stă gravat numele Annei.
   - Cred că a sosit timpul să îmi spui şi restul poveştii, zice Evelyn.

8

   Întunericul se aşterne dincolo de fereastra camerei mele, iar răsuflarea lui rece lasă flori de gheaţă pe geam. Focul şuieră drept răspuns şi flăcările pâlpâitoare sunt singura sursă de lumină din încăpere. Dincolo de uşa mea închisă, aud paşi grăbiţi şi voci pe coridor care se îndreaptă spre sala de bal.
   Undeva, în depărtare, aud acordurile unei viori care se trezeşte la viaţă.
   Îmi întind picioarele spre foc şi aştept să se facă linişte. Evelyn m-a rugat să iau parte atât la cină, cât şi la petrecere, însă eu nu pot socializa cu aceşti oameni, ştiind cine sunt şi ce vor aceştia cu adevărat de la mine. M-am săturat de casa aceasta şi de jocurile lor. Mă voi întâlni cu Anna în cimitir la 10:20 p.m., apoi îl voi ruga pe grăjdarul-şef să ne ducă în sat, departe de toată această nebunie.
   Privirea mea se întoarce la pionul găsit în cufăr. Îl ridic la lumină, sperând că îmi va stârni şi alte amintiri pierdute. Până acum, tace şi nu îmi spune prea multe ca să mă lumineze memoria. Este un episcop, sculptat manual şi stropit cu vopsea albă, făcând un contrast izbitor cu seturile de fildeş scumpe pe care le-am văzut prin casă. Cu toate acestea, pionul înseamnă ceva pentru mine. În ciuda lipsei oricărei amintiri, acesta îmi stârneşte un sentiment, unul aproape reconfortant. Mă simt curajos când îl ţin în mână.
   Când aud o bătaie în uşă, tresar în scaun şi strâng pionul în mână. Pe măsură ce se apropie momentul întâlnirii din cimitir, mă simt tot mai încordat, încât îmi vine să sar pe fereastră de fiecare dată când focul trosneşte în şemineu.
   - Belly, eşti înăuntru? întreabă Michael Hardcastle.
   Bate din nou la uşă. Insistă. E ca un berbec politicos.
   Aşez piesa de şah pe poliţa de deasupra şemineului, apoi deschid uşa.
   Coridorul este plin de oameni deghizaţi. Michael poartă un costum portocaliu aprins şi întinde curelele unei măşti în formă de soare.
   - Aici erai! exclamă el, privindu-mă încruntat. De ce nu eşti îmbrăcat?
   Arăt cu mâna înspre cap, însă el nu înţelege limbajul semnelor.
   - Te simţi slăbit? mă întreabă el. Să-l chem pe Dickie? Tocmai l-am văzut...
   Mă văd nevoit să îl apuc de braţ pe Michael ca să-l opresc să n-o ia la fugă pe coridor în căutarea doctorului.
   - Pur şi simplu nu mă simt în stare, zic eu.
   - Eşti sigur? Vor fi artificii şi sunt sigur că părinţii mei au pregătit o surpriză. Ar fi păcat să...
   - Sincer, prefer să nu vin.
   - Tu ştii mai bine, zice el fără tragere de inimă, cu o voce la fel de plouată ca şi faţa. Îmi pare rău că ai avut o zi atât de proastă, Belly. Să sperăm că mâine va fi mai bine. Cel puţin nu vor exista atâtea neînţelegeri.
   - Neînţelegeri? zic eu.
   - Fata ucisă? zâmbeşte încurcat. Daniel mi-a spus că a fost o mare greşeală. M-am simţit ca un idiot când am amânat căutarea la jumătate. Însă nu s-a întâmplat nimic rău.
   Daniel? De unde ştie el că Anna trăieşte?
   - A fost o greşeală, nu-i aşa? mă întreabă el, citind nedumerirea pe faţa ea.
   - Desigur, zic eu, înveselit. Da... o greşeală teribilă. Îmi cer scuze că ţi-am pricinuit neplăceri din cauza asta.
   - Nu-ţi face griji! zice el, uşor neîncrezător. Nu-ţi mai bate capul cu asta.
   Cuvintele lui nu par prea convingătoare. Îi simt îndoiala, nu doar în ceea ce priveşte povestea, ci şi faţă de bărbatul din faţa lui.
   La urma urmei, nu mai sunt persoana pe care o cunoştea el şi cred că a început să îşi dea seama că nici nu îmi mai doresc acest lucru. În dimineaţa aceasta aş fi dat aproape orice să devenim una şi aceeaşi persoană din nou, însă Sebastian Bell era un traficant de droguri, un laş şi un răufăcător.
   Michael era prieten cu bărbatul acela, prin urmare cum ar putea să-mi fie prieten acum?
   - Ar fi bine să plec, zice el, dregându-şi glasul. Să te faci bine, bătrâne!
   Pleacă lovind tocul uşii cu articulaţiile degetelor şi se alătură valului de oaspeţi care se îndreaptă spre petrecere.
   Îl urmăresc cu privirea, în timp ce diger vestea. Aproape că uitasem de fuga Annei prin pădure din dimineaţa aceasta; iminenta noastră întâlnire din cimitir estompa mare parte din oroarea primei mele amintiri. Cu toate acestea, este limpede că s-a întâmplat ceva important, chiar dacă Daniel le spune oamenilor că nu este adevărat. Sunt sigur de scena la care am fost martor, de împuşcătura pe care am auzit-o şi de teama pe care am simţit-o.
   Anna a fost vânată de o siluetă în negru, care presupun că era lacheul. Ea a reuşit cumva să supravieţuiască, aşa cum am supravieţuit şi eu după atacul din noaptea trecută. Oare despre asta vrea să-mi vorbească ea? Despre duşmanul nostru comun şi despre motivul pentru care acesta vrea să ne vadă morţi? Poate că el vrea drogurile? Este evident că acestea sunt valoroase.
   Poate că Anna este partenera mea şi le-a luat din cufăr ca el să nu pună mâna pe ele? Aşa s-ar explica, cel puţin, prezenţa pionului de şah. O fi un soi de carte de vizită?
   După ce îmi iau haina din dulap, îmi înfăşor un fular lung în jurul gâtului şi îmi vâr mâinile în nişte mănuşi groase. Înainte să ies din cameră, îmi bag în buzunar cuţitul pentru tăiat hârtia şi pionul. Mă întâmpină noaptea rece şi înţepătoare. În timp ce ochii mi se obişnuiesc cu bezna, inspir aerul proaspăt, încă umed din cauza furtunii, şi o iau pe aleea pietruită care înconjoară casa şi duce spre cimitir.
   Umerii îmi sunt încordaţi şi simt un nod în stomac.
   Mă înspăimântă această pădure, însă întâlnirea mă înspăimântă şi mai mult.
   Când m-am trezit, nu mi-am dorit nimic mai mult decât să mă redescopăr, însă aventura din noaptea trecută pare acum o binecuvântare.
   Rănile mi-au oferit şansa să o iau de la început, dar dacă în urma întâlnirii cu Anna mă vor năpădi vechile amintiri? Va putea rezista această nouă personalitate şubredă a mea, care a început să prindă contur în timpul zilei, împotriva acestui potop sau va dispărea pentru totdeauna?
   Oare eu voi dispărea pentru totdeauna?
   Acest gând aproape că mă determină să fac cale-ntoarsă, însă nu pot să îl înfrunt pe cel care am fost odinioară dacă voi fugi de viaţa pe care a avut-o el. Mai bine să rămân ferm pe poziţie, acum, când ştiu cine vreau să fiu. Strâng din dinţi şi străbat cărăruia printre copaci, ajungând la coliba unui grădinar, ale cărei ferestre sunt întunecate.
    Evelyn stă rezemată de un perete şi trage dintr-o ţigară, iar la picioarele ei este aprins un lampadar. Poartă o haină lungă, de culoare bej, şi cizme de cauciuc; o ţinută care se află oarecum în contradicţie cu rochia albastră de seară de dedesubt şi cu coroniţa bătută în diamante ce îi străluceşte în păr. Este chiar frumoasă, deşi îşi afişează frumuseţea cu stângăcie.
   Îşi dă seama că i-am observat ţinuta.
   - Nu am avut timp să mă schimb după cină, zice ea pe un ton defensiv, aruncând ţigara pe jos.
   - Ce cauţi aici, Evie? o întreb. Ar trebui să fii la petrecere.
   - M-am furişat afară. Doar nu credeai că voi rata toată distracţia? zice ea, strivind ţigara cu tocul.
   - Este periculos.
   - Atunci ar fi o nebunie să mergi singur. Şi-apoi, am adus ajutoare.
   Scoate un revolver negru din săculeţ.
   - De unde îl ai? o întreb, simţindu-mă şocat şi puţin vinovat.
   Gândul că problema mea a făcut-o pe Evelyn să pună mâna pe o armă mi se pare cumva o trădare. Ea ar trebui să fie în conac, la căldură şi în siguranţă, nu aici, în calea pericolului.
   - Este al mamei, aşa că întrebarea corectă ar fi: unde l-a găsit ea?
   - Evie, nu poţi...
   - Sebastian, eşti singurul meu prieten în acest loc îngrozitor şi n-am de gând să te las să te plimbi singur într-un cimitir, fără să ştii ce te aşteaptă. Cineva a încercat deja să te omoare. N-am de gând să îl las să încerce din nou.
   Simt un val de recunoştinţă şi mi se pune un nod în gât.
   - Mulţumesc.
   - Nu fi prostuţ, am de ales: să fiu aici sau să fiu într-o casă unde toţi ochii sunt aţintiţi asupra mea, zice ea, ridicând felinarul în aer. Eu ar trebui să-ţi mulţumesc. Aşadar, plecăm? Se va dezlănţui iadul dacă nu mă voi întoarce la timp pentru discursuri.
   Bezna atârnă greu peste cimitir, gardul din fier este îndoit, iar copacii stau aplecaţi peste pietrele funerare înclinate. Mormane de frunze moarte acoperă pământul, iar mormintele sunt crăpate şi cât pe ce să se surpe, luând cu ele numele celor morţi.
   - Am vorbit cu Madeline despre bileţelul pe care l-ai primit aseară, zice Evelyn. Împinge poarta care scârţâie şi intră în cimitir. Sper că nu te superi.
   - Fireşte că nu mă supăr, zic eu, privind agitat în jurul meu. Am şi uitat, sincer să fiu. Şi ce-a spus?
   - Mi-a spus doar că doamna Drudge, bucătăreasa, i-a dat bileţelul. Am vorbit şi cu ea şi mi-a spus că l-a găsit în bucătărie, dar nu ştie cine l-a lăsat acolo. Era un du-te-vino de nedescris.
   - Madeline l-a citit? o întreb eu.
   - Desigur, răspunde Evelyn, pe un ton vesel. Nici măcar n-a roşit la faţă când a recunoscut. Mesajul era foarte scurt. Ţi se cerea să te duci de îndată la locul obişnuit.
   - Doar atât? Fără semnătură?
   - Mă tem că nu. Îmi pare rău, Sebastian, speram să-ţi dau veşti mai bune.
   Am ajuns la mausoleul din capătul celălalt al cimitirului, care seamănă cu o cutie mare din marmură, vegheată de doi îngeri sparţi. Unul din ei ţine într-o mână un felinar care ne atrage şi, deşi flacăra pâlpâie în întuneric, nu luminează nimic interesant. Cimitirul este pustiu.
   - Poate că Anna întârzie puţin, zice Evelyn.
   - Atunci cine a lăsat felinarul aprins? întreb eu.
   Inima îmi bate cu putere, iar umezeala mi se strecoară prin pantaloni când păşesc prin frunzele care îmi ajung până la glezne. Ceasul lui Evelyn ne indică ora corectă, însă Anna nu se vede nicăieri. Nu vedem decât blestematul acela de felinar care scârţâie când se leagănă în bătaia vântului.
   Timp de 15 minute sau mai mult, stăm sub el, iar lumina acestuia cade ca o mantie pe umerii noştri. O căutăm din priviri pe Anna şi o descoperim peste tot: în umbrele schimbătoare şi în frunzele care se mişcă pe ramurile joase, clătinate de adierea vântului. Nu o dată, unul din noi îl bate pe umăr pe celălalt, atrăgându-i atenţia asupra unui sunet neaşteptat sau asupra vreunui animal speriat, care ţâşneşte din tufişuri.
   Pe măsură ce orele înaintează, ne este din ce în ce mai greu să ne oprim gândurile să zboare spre locuri mai înspăimântătoare. Doctorul Dickie crede că rănile de pe braţul meu sunt de natură defensivă, ca şi când aş fi încercat să parez un atac cu cuţitul. Dacă Anna nu îmi este aliat, ci duşman? Poate că acesta este motivul pentru care numele ei mi-a stăruit în minte?
    Din câte ştiu eu, ea ar fi putut scrie mesajul pe care l-am primit în timpul cinei, iar acum m-a ademenit aici ca să termine ceea ce a început seara trecută.
   Aceste gânduri se răspândesc ca nişte fisuri, zdruncinându-mi curajul şi aşa şubred, iar teama îşi face loc încetul cu încetul. Doar prezenţa lui Evelyn mă mai ţine în picioare, curajul ei împiedicându-mă să n-o iau din loc.
   - Nu cred că va veni, zice Evelyn.
   - Nici eu nu cred, spun eu, vorbind încet ca să-mi ascund uşurarea. Cred că ar trebui să facem cale-ntoarsă.
   - Cred că da, zice ea. Îmi pare rău, suflet drag.
   Cu o mână tremurândă, iau felinarul din mâna îngerului şi o urmez pe Evelyn înspre poartă.
    Abia facem câţiva paşi când Evelyn mă prinde de braţ, coborând lampa spre pământ. Lumina acesteia se răsfrânge peste frunze, lăsând la vedere picăturile de sânge de pe suprafaţa acestora. Eu mă las în genunchi şi frec substanţa lipicioasă între degetul mare şi arătător.
   - Aici, zice Evelyn încet.
   Ea a luat urma picăturilor până la o piatră funerară din apropiere, unde străluceşte ceva sub frunze. Le dau la o parte şi găsesc busola cu ajutorul căreia am ieşit din pădure în dimineaţa aceasta. Este mânjită de sânge şi zdrobită, însă indică nordul cu încăpăţânare.
   - Aceasta este busola pe care ţi-a dat-o ucigaşul? mă întreabă Evelyn, cu o voce şoptită.
   - Da, răspund eu, cântărind-o în palmă. Daniel Coleridge mi-a luat-o azi-dimineaţă.
   - Şi se pare că a luat-o cineva de la el.
   Indiferent de pericolul despre care Anna intenţiona să mă avertizeze, se pare că ea a căzut prima victimă, iar Daniel Coleridge a fost cumva implicat.
   Evelyn îşi aşază o mână pe umărul meu în timp ce priveşte chiorâş în întuneric, dincolo de lumina lampadarului.
   - Cred că ar fi mai bine să pleci de la Blackheath, declară ea. Du-te în camera ta, iar eu voi trimite o trăsură după tine.
   - Trebuie să-l găsesc pe Daniel, protestez eu, fără prea multă convingere. Şi pe Anna.
   - Ceva îngrozitor se întâmplă aici, zice ea printre dinţi. Tăieturile de pe braţul tău, drogurile, Anna, iar acum busola. Sunt fragmente dintr-un joc pe care niciunul din noi nu îl cunoaşte. Trebuie să pleci, pentru mine, Sebastian. Lasă totul în seama poliţiei.
   Încuviinţez. Nu am nicio voinţă să lupt. Anna a fost singurul motiv pentru care am rămas din capul locului, iar fărâma de curaj pe care am avut-o m-a convins că exista o oarecare onoare în ascultarea cerinţei care mi-a fost adresată într-un mod atât de misterios. Fără această obligaţie, nu mai am niciun motiv să rămân în acest loc.
   Ne întoarcem la Blackheath în tăcere. Evelyn merge înainte, ameninţând întunericul cu revolverul. Eu o urmez în tăcere, ca un câine, şi, înainte să mă dezmeticesc, îmi iau rămas-bun de la prietena mea şi deschid uşa camerei mele.
   Nimic nu este aşa cum am crezut.
   Găsesc pe pat o cutie înfăşurată în panglică roşie, care se desface dintr-o singură smucitură. Când dau capacul la o parte, simt cum mi se strânge stomacul şi mi se face greaţă.
    Înăuntru se află un iepure mort, cu un cuţit de sculptat înfipt în trup. Sângele s-a coagulat pe fundul cutiei, mânjindu-i blana şi făcând aproape ilizibil bileţelul prins cu un ac de urechea acestuia.

   De la prietenul tău,
   Lacheul.

   Simt cum mi se aşază o pâclă neagră peste ochi.
   Apoi îmi pierd cunoştinţă.

9
Ziua a doua

   Un zăngănit puternic mă face să mă trezesc brusc şi îmi astup urechile cu mâinile.
    Făcând o grimasă, privesc în jurul meu ca să-mi dau seama de unde vine sunetul şi descopăr că am fost mutat în timpul nopţii. În locul camerei aerisite, cu cadă şi foc primitor, mă aflu într-o cameră îngustă, cu pereţi văruiţi şi un singur pat din fier. O rază de lumină pătrunde înăuntru printr-o ferestruică. Pe peretele opus se află un dulap cu sertare, lângă un halat maro și zdrenţuit, care atârnă într-un cui bătut în uşă.
   Când îmi cobor picioarele din pat, ating cu tălpile piatra rece şi simt cum mă străbate un fior pe şira spinării. După episodul cu iepurele mort, îl suspectez imediat pe lacheu că pune la cale o nouă mârşăvie, însă acel sunet neîncetat mă împiedică să mă concentrez.

............................................