Un an nou fericit, Malin Stehn

 ..............................................

2-7

     Mă uit lung la partea din patul dublu unde ar trebui să fie întins Fredrik. Clipesc de câteva ori, doar ca să mă asigur că nu e o iluzie. Dar nu, nu este acolo.

   Cât este ceasul? Am dormit jumătate din zi?

   Nu îndrăznesc să cercetez mai departe. Așteptând ca analgezicul să-și facă treaba, stau nemișcată și ascult sunetele care ar putea să-mi indice cât e ceasul și ce fac ceilalți membri ai familiei.

   Telefonul mobil nu este pe noptieră ca de obicei, parcă l-aș fi înghițit și pe el. Nici mobilul lui Fredrik nu e în dormitor. Chiar ar trebui să cumpărăm un ceas deșteptător de modă veche.

   Îmi ciulesc urechile, dar tot ce aud este un șuierat slab de la vântul de afară. Tăcerea nu poate avea decât două explicații. Ori Vilgot încă doarme, ori Fredrik l-a luat cu el. Sper să fie ultima variantă. Și mai sper să rămână afară pentru o perioadă foarte lungă.

   În același timp mă gândesc la Smilla. Am vorbit oare cu ea și cu Jennifer atunci când am ajuns acasă? Nu-mi amintesc.

   Asta duce la alte întrebări: cum am ajuns acasă? Și când am plecat? 

   Dacă mă gândesc bine, nu-mi amintesc aproape nimic din ceea ce s-a întâmplat după miezul nopții. Nu pot evoca decât amintiri vagi, noi dansâns în sufragerie și o masă plină cu băuturi pe bază de gin.

   Doamne! Îmi ard obrajii. Măcar să nu fi spus sau să fi făcut vreo tâmpenie.

   Gândul de a urca la etaj și de a trage cu ochiul în camera Smillei rămâne la stadiul de gând. O să merg în curând, trebuie doar să mă odihnesc puțin.

   A doua oară mă trezește un sunet familiar. Telefonul mobil. Îmi întorc trupul adormit, îmi întind capul peste marginea saltelei și descopăr că poșeta mea este sub pat.

   Acel ping se dovedește a fi unul dintre zgomtotele foarte enervante pe care nu am reușit să le dezactivez.

   Telefonul arată că e doar puțin trecut de ora 10. Asta trebuie să însemne că nu putea fi mai târziu de 8 când am fost la baie. Nu e de mirare că era liniște în casă. Dar e cu atât mai ciudat că Fredrik era treaz. Poate că e în baia de la etaj și vomită.

   Încet, mă ridic în fund, îmi bag picioarele în papucii uzați din piele de oaie și ies pe hol. Durerea de cap a dispărut aproape complet, mai e acolo doar cât o vagă atenționare să nu fac mișcări bruște.

   Trec pe lângă bucătărie, văd chiuveta plină de sticle și pahare, dar sunt recunoscătoare că măcar toate se află într-un singur loc. Un damf de vin acru îmi ajunge la nări și trebuie să înghit de câteva ori când simt că un gust asemănător îmi urcă în gât.

   Deci până la urmă fetele au băut vin. Îmi rotesc privirea de jur-împrejurul camerei de zi. Arată rezonabil de curat și nimic nu pare a fi distrus. Poate că le putem ierta.

   Când, în sfârșit, ajung în fața băii de la etaj, inima îmi bate tare și repede. Nu știu dacă din cauza numeroaselor scări și a stării fizice în care mă aflu sau dacă sunt îngrijorată de ceea ce voi găsi înăuntru. Poate că și una, și alta.

   Împing ușa, care se deschide fără zgomot. Nici urmă de Fredrik. Dacă vomită, nu vomită aici. Iar dacă nu se simte bine, de ce ar fi în altă parte?

   Un val de căldură îmi străbate corpul. Oare ne-am întors acasă împreună? Sau am plecat acasă fără Fredrik și copii? Or fi rămas la Lollo și la Max? Frânturi de imagini îmi alunecă pe retină.

   Îl văd pe Anton dormind pe bancheta din spate și pe Fredrik cărându-l pe Vilgot pe scări, dar nu sunt sigură dacă imaginile sunt de azi-noapte.

   Ușa de la camera lui Vilgot este întredeschisă și intru în penumbră. Slavă Domnului. Părul îi stă ca o aureolă în jurul capului și văd cum plapuma se ridică în timp ce respiră. Probabil că am stat până foarte târziu noaptea trecută, pentru că Vilgot nu doarme niciodată atât de mult dimineața.

   O pornesc înapoi, recunoscătoare pentru fiecare minut de pace și liniște.

   Gândurile îmi sunt dense precum un sirop.

   Dacă Vilgot este acasă, de ce nu e și Fredrik? Doar nu s-o fi dus la benzinărie să cumpere cereale pentru micul-dejun. Nu cred că s-a întâmplat așa ceva în ultimii 10 ani. Dar poate că vrea să-mi facă o surpriză. Poate că cerealele sunt modul lui Fredrik de a indica un nou început.

   Înainte să mă întorc la parter, mă asigur că și Anton și Smilla sunt în paturile lor. Anton tresare când deschid ușa, dar nu se trezește. Smilla doarme buștean.

   Tocmai când sunt pe care să închid ușa, gândul îmi fuge la Jennifer. Nu trebuia să rămână peste noapte?

   Întredeschid din nou ușa, mă uit de jur-împrejur pe jos, dar nu descopăr nicio Jennifer printre numeroasele mormane de haine. Nu e nici în pat, așa că bănuiesc că a preferat să meargă acasă. Poate că am și întâlnit-o înainte de a pleca de la familia Wiksell. Ce jenant este să ai asemenea pierderi de memorie.

   După ce îl caut pe Fredrik în camera de oaspeți și în garaj, dar nici urmă de el, începe să mă roadă neliniștea.

   Dacă s-o fi întâmplat ceva? Dacă, până la  urmă, chiar a plecat să cumpere cereale, dar a făcut vreun atac de cord și zace inconștient undeva pe șosea? Benzinăria nu este departe. Dacă s-a dus acolo, ar fi trebuit să se fi întors acasă până acum.

   Mă duc în dormitor și iau telefonul, dar ecranul este negru, nu am mesaje noi. Îngrijorarea se îmbină cu furia. Orice-ar fi, noi de obicei ne spunem unul altuia dacă ieșim din casă. Ce naiba pune la cale? O fi supărat pe mine pentru că am băut prea mult aseară?

   După un duș rapid, arunc cămașa de noapte în coșul de rufe și mă îmbrac în trening.

   Telefonul mobil zace pe blatul din bucătărie în timp ce eu fac cafea și curăț ultimele rămășițe ale petrecerii Smillei: deschid mașina de spălat vase, pun înăuntru paharele lipicioase și închid ușa ca să nu miroasă. Pun sticlele de vin într-o pungă de hârtie pe care o duc lângă ușa de la intare.

   Când dau să mă întorc în bucătărie, ceva mă oprește în loc. Pantofii lui Fredrik. Atât încălțările elegante, cât și pantofii sport sunt la locul lor, pe suport. Îmi mut privirea spre cuierul de haine și observ că și geaca atârnă acolo unde a fost agățată. Un fir lung iese din țesătură, una dintre curăturile laterale pare să se fi destrămat.

   Gândul de aseară, cel care doar m-a străfulgerat și pe care apoi l-am lăsat să treacă, a revenit. Acum plutește insistent și îmi face din nou inima să bată cu  putere. Să aibă Fredrik o aventură?

   Fără pantofi în picioare. Și fără geacă.

   Bineînțeles că nu. Mi-e rușine de suspiciunile mele. Trebuie să existe o explicație. Calmează-te, Nina, mă îndemn singură.

   Bea o cafea, bagă ceva în stomac, respiră.

   Tresar când telefonul anunță un SMS.

   La mulți ani! Ne vedem sâmbătă! Îmbrățișări. C

   Soră-mea a atașat o fotografie cu ea, soția ei belgiană și fiica lor de 4 ani. Toate trei în rochii frumoase. Claudia arată ca și cum ar fi dintr-o revistă de modă. Cu 3 ani mai mică decât mine, a moștenit părul negru de la tata și ochii albaștri de la mama. E trasă prin inel și dă impresia că nu transpiră niciodată. Pauline, fiica ei, este copia fidelă a Claudiei. Cel puțin în aparență.

   Monique, pe care Claudia  a întâlnit-o când lucra pentru Uniunea Europeană la Buxelles, arată destul de anost, dar, dacă e să ne luăm după Claudia, este cea mai bună soție și mamă din lume. Eu nu amnicio părere în privința asta, pentru că ne întâlnim foarte rar și e greu să te apropii de cineva când nu vorbești aceeași limbă.

   Mulțumesc, la fel. Zbor plăcut și salutări familiei. Mă BUCUR că ne vedem! Îmbrățișări.

   Las mesajele deoparte și intru pe Facebookși văd fotografia cu mine și Lollo.

   Nu-mi vine să cred că ne cunoaștem de aproape 30 de ani. Totuși, în ultima vreme părem niște străine. E normal să te îndepărtezi de prietenii din liceu. Dar, dintr-un motiv oarecare, poate din cauza mahmurelii, mi se pare extrem de trist.

   Prima dată am văzut-o pe Lollo într-o zi toridă de august, la sfârșitul anilor 1980.

   La Școala Borgar s-a strigat catalogul. Cum niciuna dintre noi nu cunoștea pe cineva din noua clasă, am devenit colege de bancă dintr-o coincidență. Malena s-a așezat lângă Lollo. Se simțea pierdută în școala aia mare și ni s-a alăturat la prânz în sala de mese.

   După câteva pauze de prânz era deja clar că toate trei eram înnebunite după Madonna, ceea ce a fost suficient pentru a forma un trio indistructibil pentru tot restul anilor de liceu.

   Știam totul una despre cealaltă. Lollo și Malena mă cunoșteau mai bine decât proprii mei părinți.

   Studiez părul blond și fața bine machiată a lui Lollo. Petrecem timp împreună pentru că ne simpatizăm reciproc? Sau ca să ne etichetăm una pe cealaltă în fotografiile de pe Facebook? Ori este doar un obicei vechi?

   Am continuat să ne vedem și după liceu, dar nu la fel de des. Serile de discuții intime între fete au fost înlocuite de petreceri și cine de cuplu. Cred că pe-atunci a început să se slăbească legătura dintre noi.

   Poate are de-a face cu faptul că bărbații din viețile noastre erau atât de diferiți. Bărbați Malenei au venit și au plecat. Max și Fredrik au rezistat de-a lungul anilor și și-au găsit cumva propriul mod de a interacționa. Poate că au reușit chiar să se aprecieze reciproc din când în când.

   Dar până și aseară Fredrik era gata să pună punct relației dintre ei, deși presupun că toate exagerările lui Max vor fi băgate sub preș, ca de obicei. Știm bine ce convingeri are Max și întotdeauna am închis ochii.

   Max este unul dintre puținiii oameni care scapă ieftin în cele mai multe situații. E generos și stăpânește arta de a-și binedispune oaspeții. Nimeni nu vrea să fie cel care strică o seară frumoasă.

   Cred că l-am suportat pe Max de dragul lui Lollo, gândindu-mă că, în primul rând, ea e prietena mea. Max a venit la pachet cu Lollo și am încercat să-l șin la distanța potrivită. Desigur, lui Fredrik i-a fost mai dificil să facă același lucru.

   Eu, Lollo și Malena nu ne vedem prea des în ultimul timp. Când Smilla, Jennifer și Theo erau mici, am avut o scurtă perioadă în care legătura a fost destul de strânsă, mai mult de dragul copiilor.

   Acum ne vedem de Sânziene și de Anul Nou. „Vechea gașcă”, așa ne spunem.

   Nu pot separa tradiția de voință. Vreau cu adevărat să petrec timp cu oamenii ăștia? Mă fac fericită? Mă motivează?

   La ușa de la intrare de aude un zăngănit.

15

Lollo

   Chanel stă sub pat și schelăie. Îmi iau telefonul. Zece și jumătate. E în regulă.

   - Bravo, fetițo!

   Mă ridic și deschid ușa din sticlă. Chanel se aruncă în iarba neîngrijită de ianuarie; e clar că trebuie să-și facă nevoile. După ce se eliberează, începe să adulmece pământulși dispare sub tufișurile de lângă magazie.

   E plăcut să ai grădina închisă. E plăcut și să ai un câine care nu trebuie plimbat kilometri întregi în fiecare zi. Chanel apucă să mai alerge câteva minute înainte de a primi un mic-dejun cu hrană uscată în bucătărie.

  Pe drum înapoi spre pat, mă strecor în baie. Suprinzător, sunt mulțumită de ceea ce văd în oglindă.

   Chipul meu nu prezintă semne evidente de la petrecerea de aseară. Ochii îmi sunt luminoși și limpezi, pielea netedă. Să te oprești din consumat alcool imediat după miezul nopții e un truc vechi, dar subestimat. Nu am vreme să fiu mahmură. Dar azi o să-mi aloc puțin timp în plus sub plapuma caldă.

   Mă bag în pat lângă Max. Sforăie ușor, stă întins pe spate, cu brațele depărtate de corp. Chiar și în poziția asta defavorabilă, se vede că e chipeș: nasul dreptul, părul des și umerii largi. Am făcut o olegere bună când m-am căsătorit cu Max. Mi-a oferit viața pe care mi-am dorit-o dintotdeauna.

   Cu o mișcare grăbită, iau telefonul, umflu pernele de la spate și mă afund în ele.

   Mai întâi deschid Instagramul iar apoi Facebookul. Postarea de ieri a primit numeroase like-uri și mai multe persoane au lăudat felinarul de gheață. Bine. Mă asigur că le mulțumesc tuturor cu o inimioară sau cu o salutare personalizată.

   Mulțumesc, scumpo! Îți urez un An Nou minunat! Te aștept la butic - deschis mâine, ca de obicei!

   Lisen a postat o fotografie neclară de pe ringul de dans, cu textul Petrecere la cel mai simpatici vecini! Lollo și Max, mulțumesc pentru o seară minunată! Eu scriu Invitații fac petrecerea! și adaug câteva inimioare.

   Un click, iar poza de profil a Ninei apare pe ecran. Pare-se că și ea s-a trezit. Mă întreb cum se simte. Draga de Nina. Păcat că trebuie să bea cantități atât de mari de alcool pentru a se elibera de anxietatea care pare să se agraveze odată cu vârsta.

   Nina a fost întotdeauna cea mai așezată din gașca noastră. Mama noastră. În liceu, eu și Malena acceleram, în timp ce Nina frâna. Și poate că am avut noroc; altfel, cine știe unde am fi ajuns?

   Dimineața devreme pe Amiralsbron. Fusesem la o petrecere la Lund.

   Am coborât din autobuz pe strada Drottninggatan și mergeam desculțe, cu pantofii cu tocuri înalte atârnându-ne în mâini. Soarele deja răsărea, noi chicoteam și ne prosteam. Încă îmi amintesc sentimentul ăla de libertate totală. În scurt timp urma să terminăm liceul și aveam toată viața înainte.

   La mijlocul podului, mie și Malenei ne-a venit ideea să înotăm în canal. Era cât pe-aici să sărim peste balustradă, când Nina a început să plângă de disperare.

   - O să vă sinucideți! Sau cel puțin o să vă schilodiți pe vață! Mai vreți să ajungeți la bal sau nu?

   Situația cam scăpase de sub control, ne-am oprit și am continuat să mergem ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

   Amintirea revine din când în când și de fiecare dată îi trimit un gând de recunoștință minunatei mele prietene. A avut perfectă dreptate. N-ar fi fost deloc o idee bună - nici atunci și nici acum - să sărim în canal.

   Dau din nou click pe Facebook și mă întind pe pat. Îmi trosnesc mai multe părți ale corpului, cu siguranță din cauză că am dansat atât de mult. Nu mai sunt obișnuită cu asta.

   Sforăielile lui Max se intensifică, dar se întrerup brusc când se întoarce pe o parte. Îmi răsare în minte o amintire vagă - cum că m-am trezit căutându-i mâna, dar el nu era la locul lui. Bineînțeles, este posibil să fi fost un vis.

   E timpul să mă ridic din pat.

   În drum spre bucătărie, mă uit la telefon să văd dacă Jennifer a dat vreo veste. Niciun semn. Cred că și ea, și Smilla dorm neîntoarse acum. Nici măcar nu are rost să încerc să iau legătura cu ea înainte de ora 3. Căci, da, adolescenții pot lenevi la nesfârșit.

   În weekenduri, când Jennifer doarme până la prânz sau chiar până mai târziu, îmi vine de multe ori să intru și să o scutur. Vreau să îmi apuc copila strașnic de umeri și să îi explic că viața este prea scurtă pentru a fi trăită în pat. Dar până și eu dormeam mult și bine la vârsta aia. Și e ușor să-mi dau seama ce reacție aș primi. S-ar uita la mine ca la o idioată, s-ar întoarce cu fața către perete și s-ar culca la loc.

   Privirea aia, care spune că eu sunt tâmpită și nu înțeleg nimic, mă poate înnebuni. Deocamdată am trăit mai mult decât dublu față de ea și aș putea să-i spun câteva lucruri despre viață. Dar, de cele mai multe ori, când vorbesc cu Jennifer parcă aș vorbi cu pereții.

   Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu vorbim niciodată despre nimic. De obicei eu strig către ușa închisă că masa e gata. Ea strigă că vine și apoi se așază tăcută la masă, mestecând cu privirea în farfurie, abia răspunzând când i se adresează cineva. Uneori mă întreb dacă merită deranjul.

   Dacă mama mea ar fi în viață, aș întreba-o. Aș întreba-o cum m-a suportat în adolescență. Pentru că presupun că ar fi făcut-o, într-un fel sau altul, dacă ar fi ajuns să trăiască până atunci.

   După moartea mamei, stăteam deseori trează noaptea, având conversații lungi cu ea. Puneam întrebări și îmi imaginam răspunsuri care mi se potriveau. Acolo, în întuneric, sub plapuma moale, ea mi-a fost mereu alături.

   Încarc aparatul de cafea cu o capsulă de cappuccino, scot niște croasante din congelator și le pun în cuptor. Când în sfârșit mă activez, dau drumul la storcătorul de fructe. Lui Max îi place fresh-ul de portocale.

   De la fereastra bucătăriei se vede cerul, deprimant de gri. Ploaia atârnă în aer, iar vântul sfâșie coroanele golașe ale copacilor.

   Pe trotuar se plimbă trei fetițe cu căciuli la modă. Merg aproape una de cealaltă, capetele lor cu căciuli de blană se leagănă în ritmul pașilor lor. Fata din mijloc ține un telefon mobil, iar celelalte două se apleacă să vadă și ele.

   Una dintre fete îmi amintește de Jennifer când era mică. E mai înaltă decât celelalte două, iar sub căciulă i se vede părul lung, de culoarea mierii.

   Timpul trece repede. Și știu că nu este ușor să fii adolescentă. Dar, la naiba, nu e ușor nici să fii mamă de adolescentă. Nu faci doi bani, tot ce spui este greșit.

   Noroc că uneori primești niște inimioare prin SMS. Trebuie să însemne ceva, nu?

16

Fredrik

   Închid ușa ușor și mă aplec în față, sprijinindu-mi mâinile de genunchi. Picături mici de sudoare aterizează pe podea.

   - Unde ai fost?

   Nina stă pe treapta din capătul holului și eu înjur în gând. Sperasem că e încă în pat.

   - Tu ce crezi?

   Soția mea mă privește din cap până în picioare și expresia de pe fața ei se transformă din reproș în surpriză.

   - Ai fost la jogging?

   Mă aplec ca să-mi dezgleg șireturile.

   - Da.

   - În ziua de Anul Nou?

   - Da.

   - Ți-ai pierdut mințile?

   Vocea Ninei urcă o octavă.

   - Poate fi periculos!

   - Periculos?

   Îmi îndrept spatele și încep să-mi dau jos hainele de antrenament.

   - În ce sens periculos?

   - N-o face pe prostul. Ești profesor de educație fizică și ar trebui să știi că e periculos să-ți forțezi inima atunci când ai mult alcool în corp.

   - Dar nu am deloc alcool în corp.

   Îmi iau hainele de pe podea, trec pe lângă ea pe treapta din hol și mă îndrept spre baie.

   - Cum adică nu... continuă Nina. Auzi, poți să stai puțin locului când vorbesc cu tine?

   Mă întorc.

   - Ieri nu am băut aproape nimic. Și eu te-am adus acasă cu mașina. Dar poate că nu-ți amintești prea multe din acel drum?

   Întrebarea o zăpăcește puțin și următoarea replică este mai puțin ofensatoare.

   - Ai condus până acasă?

   - A fost vina mea că nu am rezervat un taxi.

   Încerc să nu par iritat.

   - Și mi-am dat seama că ar fi un demers fără speranță să încerc să găsesc o mașină, așa că am decis să conduc eu.

   - Aha...

   - E în regulă dacă fac un duș acum?

   Mâna mi se odihnește pe clanță.

   - Mi-e frig.

   Ușa se închide cu zgomot, iar tăcerea care urmează este insuportabilă. În timpul joggingului, adrenalina și muzica dată tare au reușit să țină gândurile la cutie, dar acum revin cu toată forța.

   Sângele din chiuvetă.

   Ridic capacul coșului de rufe, dar în același timp îmi întrezăresc chipul în oglindă și mă dau înapoi. E chipul unei epave.

   Noaptea a fost groaznică, m-am zvârcolit între cearșafuri, înghețând și transpirând în toate felurile. A fost imposibil să mă calmez. Cu totul imposibil. Nu știu de câte ori am fost pe care să o trezesc pe Nina și să-i povestesc totul.

   Dar cum aș fi putut face asta fără să mă afund și mai mult în rahat?

17

Nina

   Ivanhoe rulează de ceva vreme când Smilla coboară scările. E palidă ca o fantomă.

   - Bună dimineața, draga mea.

   Sunt pe jumătate întinsă pe canapea, cu o pătură pe picioare.

   - Sau bună ziua, poate.

   - Ziua.

   Cască.

   - Bună nu sunt sigură că este.

   - V-ați distrat bine aseară?

   Bat în scaunul de lângă mine ca să vină și să se așeze, dar Smilla dă din cap.

   - Trebuie să fac un duș, spune ea și se grăbește spre baie.

   Mă întreb de ce sunt atât de dezamăgită de fiecare dată când se întâmplă asta. Pentru că știu că un interogatoriu nu e calea de urmat. Smilla nu-mi povestește niciodată nimic la cerere, ci vrea să aleagă ea momentul și locul rarelor ocazii în care noi, părinții, să putem afla câte ceva despre viața ei.

   Mă afund înapoi în perne și îl văd pe Anthony Andews, cu chipul său de băiețandru, în prim-plan pe ecranul televizorului. E ciudat că mă holbez la filmul ăsta dur an de an. Deși presupun că e cam tot ceea ce pot face după o noapte nebună de petrecere. Un film a cărui fiecare replică e stocată în cortexul cerebral îmi permite să-mi pierd din când în când concentrarea.

   Vilgot se așază pe un colț al canapelei și se joacă un joc cu Bamse pe iPad. Anton e la etaj, cu siguranță purtând căștile mari și jucându-se ceva complet diferit. Astăzi e încă o zi în care nu există limite privind timpul petrecut în fața ecranelor.

   Cât despre Fredrik, habar n-am cu ce se ocupă. Pare că s-a trezit pe partea greșită a patului, spune că nu a dormit bine și răspunde monosilabic și disprețuitor atunci când încerc să vorbesc cu el.

   Chiar și atunci când am încercat să aduc în discuție unul dintre subiectele preferate ale lui Fredrik, și anume Max și previziunile sale privind colapsul sistemic iminent al Suediei, am primit un răspuns tăios. De obicei e un pariu sigur dacă vreau ca soțul meu să se ambaleze. Iar după noaptea trecută există mult combustibil nou gata să fie aruncat pe focul vechi.

   Flmul e foarte apăsător în acest an. Scot telefonul și mă uit pe Facebook.

   În curțnd văd un tipar. Toți par să fi fost la petreceri minunat, cu cei mai buni prieteni și cu mâncare delicioasă. Acum sunt mahmuri, se uită la Ivanhoe și tânjesc după pizza.

   Aș putea să scriu același lucru, dar nu mă interesează să mă expun pe rețelele de socializare. Nu ca Lollo.

   Telefonul zbârnâie și pe ecran apare un mesaj.

   Bună, Nina! Mulțumesc pentru ziua de ieri! Cum te simți? Nu prea bine, poate ;-) Fetele s-au trezit deja? Am încercat să-i trimit un mesaj lui Jennifer, dar nu răspunde. Vrei să o rogi să mă sune? Te pup, Lollo

   Un tremur începe în stomac și se propagă prin corp. Mă ridic de pe canapea și mă duc în bucătărie, acolo unde Smilla ia micul-dejun.

   - Auzi... Lollo întreabă de Jennifer. Nu trebuia să doarmă aici?

   Smilla nu-și ia ochii din telefon.

   - A plecat acasă.

   Tremuratul revine.

   - Dar...

   Mă uit din nou la ecran.

   - Nu e acasă. Lollo credea că este încă la noi.

   Smilla ridică din umeri, părând neinteresată.

   - Nu știu unde e. A spus că se duce acasă.

   Dezinteresul mă provoacă.

   - Smilla, uită-te la mine când vorbesc cu tine.

   Sunt întâmpinată de o privire întunecată, dar continui:

   - Când a plecat Jennifer, mai exact?

   Smilla oftează și dă din brațe.

   - Nu știu, ți-am mai spus!

   De necrezut. Încerc să nu-mi dau ochii peste cap.

   - Dar trebuie să știi ora aproximativă.

   - Poate pe la 23.30.

   - Atât de devreme? Ești sigură că se ducea acasă?

   Alt oftat.

   - A spus că se duce acasă. Dar poate că s-a dus acasă la Ali, nu ștkiu.

   Nu vreau să pară un interogatoriu, dar din moment ce fiica mea nu-mi întinde decât degetul mic, trebuie să continui să pun întrebări.

   - Și cine e Ali?

   - Un băiat din clasa ei, murmură Smilla.

   Se uită din nou la telefon, iar părul umed îi cade în fața ochilor.

   - E prietenul lui Jennifer?

   - Poate. Nu știu.

   - Haide, Smilla.

   Mă îndrept spre masă.

   - Ce știi, de fapt? Ați fost la aceeași petrecere? Sunteți prieteni?

   Smilla își închide telefonul în mod demonstrativ și îl aruncă astfel încât să alunece pe tăblia mese. Se uită la mine.

   - La A răspund „nu prea mult”, la B sunt „da” și la C răspund „nu știu”.

   Acum trebuie să-mi dau ochii peste cap.

   - Nu știi dacă sunteți prieteni?

   - Nu suport să vorbesc despre asta.

   Smilla își ia telefonul și se ridică greoi de pe scaun.

   - Jennifer se ducea acasă, asta e tot ce știu.

   Paharul gol de suc aterizează în chiuvetă și în momentul următor Smilla e pe scările care duc la etaj.

   Rămân pironită pe podeaua bucătăriei și privirea îmi care pe un Amaryllis ofilit. Clopoțeii cândva magnifici se sting cu tristețe și au mai și umplut pervazul ferestrei cu semințe galbene strălucitoare. A sosit momentul să dăm jos ornamentele de Crăciun.

   - Fredrik?

   Singurul sunet provine de la câteva trâmbițe, de la un turnir în desfășurare la televizor. Arunc o privire în dormitorul nostru. Nici urmă de Fredrik. Nu e nici în camera de oaspeți și nici în baie. A ieșit din nou?

   Îngrijorarea pentru Jennifer este amestecată cu iritarea față de comportamentul ciudat al soțului meu.

   - Fredrik?

   O voce slabă întrerupe sunetul televizorului. Ies prin cămară și deschid ușa garajului.

   E așezat pe vechiul scaun de birou de lângă bancul de tâmplărie, dar mâinile nu îi sunt ocupate cu nimic special. Pare complet devastat și mă opresc în prag.

   - Ce faci? S-a întâmplat ceva?

   Își trece degetele prin păr, iar șuvițele fug în toate direcțiile.

   - Nu.

   Ochii roșii.

   - Nu, nu s-a întâmplat nimic. Sunt... doar foarte obosit.

   - Dar de ce stai aici?

   În privirea lui Fredrik e ceva care mă înspăimântă iar durerea de stomac devine mai intensă.

   Se gândește să mă părăsească? Oare stă aici și plănuiește cum să scape de mine? Nu îndrăznesc să-l întreb, realizând că sunt îngrozită de răspuns.

   - Vin, spune el fără să se uite la mine. Vin curând.

   Mă răsucesc ca să mă întorc înăuntru, dar mă opresc.

   - Auzi, apropo. Tocmai mi-a scris Lollo și voia să ia legătura cu Jennifer. Trebuia să doarmă aici peste noapte. Dar Smilla zice că Jennifer a plecat acasă încă de la 23.30. Nu e de bine. Adică... Dacă s-a întâmplat ceva?

   Fredrik îmi aruncă o privire rapidă.

   - Ei, știi cum pot fi adolescentele. Probabil s-a dus acasă la vreun tip.

   - A spus că se duce acasă. La ea.

   - Poate că nu a vrut să-i spună Smillei cine e tipul.

   Îmi las ochii să rătăcească de la blatul cu scule de deasupra bancului de tâmplărie la raftul cu cutii de carton, oale vechi, patine și cești de diferite dimensiuni. Scara măgarului.

   În mintea mea se instalează un gând ciudat. Gândul că toată viața mea este acolo, înaintea ochilor. Ca o expoziție într-un muzeu, în ordine cronologică din diferite epoci. Copilărie, adolescență, studenție, maternitate....

   Un sunet venit dinspre Fredrik mă readuce în prezent.

   - Smillei i s-a părut că s-au certat, spun eu. Adică Smilla și Jennifer.

   - Ei, vezi?

   Fredrik se ridică în picioare.

   - Încă un motiv pentru care Jennifer nu a vrut să zică unde se duce. Sunt sigur că va apărea către seară.

   Există o urmă de adevăr în raționamentul lui Fredrik. Și e tipic pentru mine să mă gândesc mereu la ce este mai rău. Chiar ar fi bine să n-o panichez prea tare pe Lollo.

   Bună, Lollo! Noi suntem cei care ar trebui să vă mulțumim. Extraordinară petrecere! Nu m-am simțit grozav de dimineață, dar acum sunt mai bine. Jennifer nu a dormit aici - poate că avea alte planuri ;-) Sigur o să dea de veste în curând. Vă dorim un An Nou fericit! Cu drag, Nina! (F vă salută, bineînțeles)

18

Lollo

   Citesc mesajul Ninei, dar am dificultăți în a înțelege ce scrie. E ca și cum creierul meu face asta în mod deliberat, ca și cum ar încerca să mă protejeze de informații.

   Dar când în sfârșit reușesc să pun cuvintele laolaltă într-o propoziție coerentă, mesajul devine foarte clar.

   Jennifer nu a dormit aici.

   Mă holbez la ecran. Ce vrea să spună? Dacă Jennifer nu a dormit la ei... Mă ridic de pe scaunul din bucătărie și mă grăbesc pe scări până în camera de zi.

   - Jennifer n-a dormit la Smilla azi-noapte!

   Max stă întins pe canapea. La televizor rulează scena finală din Ivanhoe, iar pe masă se află un pahar de Coca-Cola.

   - Cum?

   Ochii îi sunt mici și obosiți.

   - Cine n-a dormit?

   - Jennifer a dispărut!

   Vântur telefonul.

   - N-a dormit la Smilla, așa cum ne-am înțeles.

   - Calmează-te, Lollo.

   Max se ridică în șezut.

   - La naiba, capul meu.

   Își freacă tâmplele și se uită la mine.

   - Cum adică a dispărut? Ai încercat să o suni?

   Mă uit fix la el.

   - Bineînțeles că da. Am trimis mesaje și am sunat ore întregi.

   Max își ia propriul telefon mobil, care se află pe masă.

   - Poate mi-a trimis mie ceva.

   Știu că Jennifer nu i-a trimis nimic lui Max. Eu sunt liantul în familia noastră, iar Jennifer a apelat mereu la mine, probabil pentru că Max de-abia răspunde.

   Nu înțeleg cum poate să îi fie atât de greu să trimită un SMS când primește o întrebare simplă. De obicei dă vina pe faptul că se află la vizionări de case sau că e semnalul prost pe terenul de golf.

   Max clatină din cap.

   - Nu, n-a scris nimic.

   - Dar... încerc să alung panica. Acum ce facem?

   Max ia o înghițitură de Coca-Cola și pune din nou paharul pe masă.

   - Zic să așteptăm.

   - Să așteptăm?

   Mă holbez la el.

   - S-ar putea să se fi întâmplat ceva. Lui Jennifer nu-i stă în fire să-mi ignore mesajele.

   - Acum exagerezi, Lollo. Mereu te plângi că nu răspunde.

   - Da, dar...

   Vântur din nou telefonul.

   - Acum e altceva. E o mare diferență între a nu-mi răspunde înainte de cină și a nu dormi unde a spus că va dormi, fără să mă anunțe. În plus, reușesc să iau legătura cu ea după o vreme. Acum este tăcere totală de dinainte de miezul nopții.

   - Sun-o pe Smilla, sugerează Max. Jennifer trebuie să-i fi spus Smillei unde se duce.

   Mă întorc în bucătărie și încep să mă uit în lista de contacte. Numărul Smillei nu e salvat în telefon, așa că trebuie să o sun pe Nina. Unghiile mâinii mele stângi bat pe baltul din bucătărie în timp ce telefonul sună.

   - Bună, Lollo.

   Vocea Ninei sună de parcă s-ar afla în apropiere.

   - Ai reușit să dai de Jennifer?

   - Nu, de aceea te sun... E acasă? Smilla?

   Vocea îmi e stridentă, cuvintele ies în ordine greșită și brusc mă simt aiurea.

   Nu-mi stă în fire să mă îngrijorez așa. Îngrijorarea este specialitatea Ninei. Și cine oare, în urmă cu nici 24 de ore, încerca să o convingă pe Nina că fetele sunt suficient de mari pentru a-și purta singure de grijă?

   Respir adânc și o iau de la capăt.

   - Voiam doar să vorbesc puțin cu Smilla. Poate că știa ceva despre planurile lui Jennifer.

   Nina nu răspunde imediat. Când deschide din nou gura, vocea îi pare forțată, prea grăbită.

   - Absolut! Bineînțeles că trebuie să vorbești cu Smilla. Așteaptă un minut.

   Aud foșnetul produs de Nina în timp ce se mișcă prin casă. Apoi aud vocea Smiillei. Mi-e imposibil să înțeleg ce spun, dar e clar că mama și fiica sunt supărate una pe cealaltă.

   După un timp care pare o eternitate, se aude o pocnitură în receptor.

   - Bună, Smilla. Ce mai faci?

   - Bine.

   Aștept să continue, dar evident că îmi dă un răspuns la fel de „detaliat” cum face Jennifer de obicei.

   - Auzi, voiam doar să verific.. Jennifer urma să petreacă noaptea la tine, dar, din câte am înțeles, nu a rămas acolo. Ți-a spus unde se duce?

   Înainte să vină răspunsul, se face liniște pentru o clipă.

   - A spus că se duce acasă.

   - Acasă?

   Panica explodează. Pompează în fiecare vinișoară, călătorește pe fiecare venă și se răspândește în tot corpul.

   - Acasă?

   - Da.

   Smilla continuă:

   - A spus că se duce acasă, dar poate că s-a răzgândit. Dar i-am spus deja mamei toate astea.

   Închid ochii și respir pe nas, încercând să nu țip la copilă. Conversația asta e ca o farsă nenorocită.

   - Și când a plecat? reușesc în sfârșit să rostesc. Jennifer, la ea mă refer.

   - La 23.30.

   La celălalt capăt se aude un oftat ușor.

   - Așa cred. Sau poate la 23.45.

   - Și voia să ia autobuzul?

   - Cred că da.

   - Bine.

   Răbdarea mea se epuizează. Cum poate Smilla să fie atât de nepăsătoare, când cea mai bună prietenă a e lipsește?

   - Mulțumesc, Smilla. Măcar acum știu. Ai grijă de tine.

   - Și tu...

   Tonul ei e șovăitor, așa că nu închid imediat telefonul. Și, chiar cum am anticipat, mai urmează ceva.

   - Și eu am încercat să dau de Jennifer, spune Smilla. Dar... Ei bine, nici mie nu mi-a răspuns.

   Mă așez, încercând să mă liniștesc. Pentru a mia oară deblochez ecranul și caut vreun semn de viață de la Jennifer.

   Cel mai recent mesaj e urarea de Anul Nou de la ora 23.56. Nu mai sunt alte mesaje, nu mai există nimic pe WhatsApp și niciun mesa nou pe Instagram.

   De ce a plecat de la petrecere de lângă toți prietenii ei încă de la 23.30? Înainte de miezul nopții!

   Trebuie să se fi întâmplat ceva. Și Smilla trebuie să știe ce s-a întâmplat. Doar era acolo. Nu părea oare un pic agitată?

   Poate că Jennifer s-a dus în oraș să petreacă la vreun club și i-a cerut Smllei să nu spună nimic despre asta? Dacă Smilla minte ca să o protejeze pe Jennifer... Dacă aceste două domnișoare au pus la cale vreo poveste pentru a ascunde adevărul, să fiu a naibii dacă nu o vor încurca. Așa ceva nu se face! Pur și simplu nu se face.

   23.56. A trecut mult timp de-atunci. Multe ore. Jennifer ar fi putut fi victima unui violator. Sau a mai multor violatori. E posibil să fi fost răpită, închisă, drogată...

   Inima îmi bate cu putere.

   Imagini îngrozitoare îmi trec prin fața ochilor. Nu știu de unde provin, dar fluxul e de neoprit, imaginile se revarsă ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna, așteptând să fie eliberate. Părți de corp rănite, sânge, lacrimi. O voce slabă care strigă după mama.

   Înghit în sec și trebuie să mă țin de marginea mesei ca să nu cad. Și pentru prima dată înțeleg de ce Nina o ține din scurt pe Smilla.

19

Fredrik

   - Strigăm numărul dumneavoastră când sunt gata pizzele.

   Dau din cap și mă așez pe un scaun lângă perete, frecând între degetele transpirate hârtiuța galbenă cu numărul primit. Înainte și înapoi. Înainte și înapoi.

   În ultimii ani, pizzeria noastră din cartier a rezolvat problema aglomerației din ziua de anul Nou într-un mod pragmatic. Poți alege din 3 feluri de pizza și nu poți plasa o comandă prealabilă la telefon; toate comezile trebuie făcute la fața locului.

   Sistemul îmi pică bine anul ăsta. Trebuia să ies din casă, îmi era greu să respir înăuntru.

   De când Lollo a sunat-o pe Nina mai devreme în după-amiaza asta, am tot așteptat, cu pulsul în urcare, un telefon de la poliție. Sau cel puțin m-am pregătit pentru a primi o alertă pe telefon despre dispariția unei fete de 17 ani.

   Pun mâna pe un tabloid și mă afund adânc în scaun, pretinzând că sunt foarte interesat de două celebrități de reality-show - de altfel, total necunoscute mie - și nunta lor iminentă. Ziarul ar trebui să împiedice toate formele de contact, să elimine riscul de a fi nevoit să fac conversație cu vecini vorbăreți.

   Locuitorii din Husie, privind în gol, în pantaloni de trening și haine groase, fac un rând la casa de marcat. Cumpără pizza și sticle de 2 litri de Coca-Cola, pe care le duc în aerul înghețat de seară.
   Îi urmăresc cu privirea din spatele ziarului și aproape că începe să-mi placă locul în care stau.

   Aș putea să mă imaginez stând aici pentru totdeauna. Să citesc bârfe și să nu fiu nevoit să comunic cu lumea exteroară. Să nu trebuiască să merg acasă și să mă confrunt cu îngrijorarea și supărarea Ninei. Să nu trebuiască să fiu un tată fericit. Sunt un nemernic.

   - Cincizeci și trei!

   Mă ridic de pe scaun cu reticență, îmi iau pizzele și plătesc.
   La ieșire mă întâlnesc cu Jona, unul dintre cei mai vorbăreți vecini ai noștri. Reușesc să evit discuțai zâmbind, arătând spre cutii și mormăind ceva despre faptul că tuturor celor de-acasă le este foame.

   - Poftă bună, spune vesel Jonas. Și la mulți ani!

   Primul lucru pe care îl văd e mașina. Jeepul negru al lui Max e parcat pe alee și face ca brakul nostru de dimensiuni rezonabile să arate ca o mașină de jucărie.

   Inima îmi bate de parcă ar vrea să-și părăsească locul din piept. Aș vrea să las pizzele pe trotuar, să mă urc la voolan și să conduc încotro văd cu ochii. Dar asta nu ar da bine. Trebuie să mă comport normal. Altfel, aș putea la fel de bine să merg direct la cea mai apropiată secție de poliție.

   Respir adânc de câteva ori, încerc să-mi fac mușchii feței să se relaxeze și deschid ușa de la intrare.

   - Ce ți-a luat atât de mult?

   Nina se uită la mine printre scândurile peretelui de lemn despărțitor dintre hol și bucătărie.

   Îmi dau jos pantofii, urc treapta din hol cu geaca pe mine și pun cutiile de pizza pe masă. Privirea îmi alunecă peste cele trei chipuri.

   - Dacă aș fi știut că sunteți aici, aș mai fi cumpărat câteva.

   - Nicio problemă.

   Max face un gest disprețuitor.

   - Plecăm curând.

   - Apropo, mulțumesc pentru ieri, spun.

   Mulțumirile mele se îndreaptă către Lollo. Pare terminată în ciuda înfățișării prezentabile, ochii îi sunt goi.

   Mi se face rău când mă gândesc că trebuie să înfrunt frica lui Lollo. Îmi dau jos geaca și cobor repede în hol. Cu fața la cuier, zic ceea ce trebuie spus:

   - Am auzit despre Jennifer. Deci încă nu ați luat legătura?

   - Nu, răspunde Max din fața peretelui despărțitor. Lollo e îngrijorată, a vrut să vină aici să vorbească cu Smilla. Eu nu vreau să mă gândesc la ce este mai rău. Doar știm cu sunt adolescenții. Poate că telefonul lui Jennifer s-a descărcat. Poate ă s-a dus acasă la vreo prietenă și... Ei bine, nu știu.

   Revin în bucătărie, evitând privirea goală a lui Lollo și mă întorc spre Max.

   - Sunt de acord cu tine. E o prostie să ne ambalăm inutil. Poate că Jennifer a dormit o jumătate de zi și apoi a uitat să dea de veste.

   Max îmi zâmbește recunoscător și o bate ușor pe braț pe Lollo.

   - Auzi, dragă.

   Lollo nu zâmbește.

   - Totuși, aș vrea să mai vorbesc o dată cu Smilla, spune ea.

   - Bineînțeles.

   Nina se uită la mine cu o privire greu de interpretat.

   - Mă duc după ea.

   În timp ce soția mea dispare la etaj,eu mă ocup mult prea mult timp de farfurii și pahare. Între timp, creierul încearcă frenetic să se gândească la ceva de spus. Ceva banal, ceva ce nu are nimic de-a face cu Jennifer.

   - Sigur nu vreți și voi?

   Arăt spre cutiile de pizza.

   - Stai liniștit.

   Max se trage de păr și nu pare atât de calm pe cât pretinde că este.

   - Hai că luăm niște felii acasă.

   Nina s-a întors, iar Smilla este în spatele ei. Așteaptă pironită sub arcada de la intrarea în bucătărie.

   - După cum îți poți imagina, sunt îngrijorată din cauza lui Jennifer, spune Lollo, fără a pierde timpul cu amabilități. M-am gindit că... Cum era când a plecat?

   Smilla ridică din sprâncene.

   - Ce vrei să spui?

   Observ că Lollo trebuie să se abțină să nu arate cât e de iritată.

   - Vreau să spun exact ceea ce spun. Cum era? Fericită? Supărată? Furioasă?

   - Era... Ăăă...

   Smilla se uită în jos, la podea.

   - Era... Ca de obicei.

   - Ca de obicei?

   Smilla dă din cap.

   - Ascultă-mă, te rog.

   Vocea lui Lollo era tăioasă.

   - E foarte important. Nina zicea că v-ați certat. Așa a fost?

   Smilla oftează brusc. Își pune mâinile în fața ochilor și suspină. În momentul următor, izbucnețte în plâns.

   Picioarele mele nu funcționează, dar Nina se grăbește spre ea.

   - Ce e, draga mea? S-a întâmplat ceva aseară? În acest caz, trebuie să ne spui, înțelegi? Suntem cu toții îngrijorați din cauza lui Jennifer.

   Smilla își îndepărtează mâinile de pe față și se uită la Lollo înainte de a se prăbuși în brațele mamei sale.

   - Îmi pare rău!

   Îi tremură umerii.

   - E vina mea! E numai vina mea.

   - Fetița mea.

   Nina o mângâie pe Smilla pe păr.

  -  Care e vina ta?

   Lollo e albă la față, dar nu spune nimic, doar se uită fix la Smilla.

   - Care este vina ta? repetă Nina, aruncându-mi o privire care spune în mod clar că ar trebui să sar în ajutor, să-mi asum responsabilitatea și să fac ceva în situația asta.

   Fac un pas spre fiica mea, dar nu reușesc să o ating, simțind că tot ceea ce ating e contaminat să piară.

   - Smilla, știi că poți să ne spui orice, se aude o voce care este a mea, dar care nu pare a mea. Nu contează ce spui, atât timp cât spui adevărul. Adevărul va ieși întotdeauna la iveală.

   Lumea devine neclară. Nu aud decât bătăile inimii, care îmi bubuie în urechi. Mă întorc în grabă spre Nina.

   - Să-i chem pe băieți îaninte să se răcească pizza?

   Soția mea mă țintuiește cu privirea.

   - Poți să aștepți câteva minute?

   Mă forțez să stau locului, frecându-mi palmele umede de blugi.

   Lollo dă cu pumnul în masă. Se ridică de pe scaun și se apropie de Smilla.

   - Spune-mi ce s-a întâmplat! Jennifer a dispărut iar tu trebuie să spui tot ce știi. Tot! Înțelegi?

   Max pune o mână pe brațul lui Lollo.

   - Liniștete-te!

   - Să mă liniștesc?

   Îi dă mâna la o parte.

   - Cum aș putea să mă liniștesc, când fiica mea a dispărut?

   Vocea i se frânge.

   - Explică-mi cum să mă liniștesc!

   Max își înfățoară brațele în jurul soției sale. Mie mi se pare mai degrabă o cămașă de forță decât o îmbrățișare, dar funcționează.

   - Îmi pare rău, șoptește ea, cu capul lipit de pieptul lui Max. Îmi pare rău. Sunt atât de...

   - E în regulă, Lollo. Înțelegem, spune Nina.

   O conduce pe Smilla spre un scaun, se ghemuiește lângă ea și o mângâie din nou pe păr.

   - Draga mea, acum spune-ne tot ce știi. Cu siguranță o să te simți mai bine după aceea.

   Smilla își șterge ochii cu mâneca puloverului și se uită la noi cu disperare în privire. Mi se strânge stomacul. Cât o fi știind ea cu adevărat?

   Smilla nu știe nimic, încerc să spun. Absolut nimic.

   - Am certat-o, spune în cele din urmă Smilla. M-am supărat că băuse prea mult și nu voia să mă ajute să fac curățenie.

   Umerii mi se prăbușesc. Smilla începe să povestească despre o petrecere haotică, cu invitați nepoftiți și cu beție.

   - Îmi pare rău, tată.

   Prinde cu limba niște secreții nazale care îi curgeau pe buza superioară.

   - Au deschis încuietoarea de la bar și au băut aproape tot. Promit că plătesc eu.

   - E în regulă.

   Încerc să zâmbesc, dar buzele îmi sunt amorțite și imposibil de controlat.

   - Rezolvăm noi.

   Nina se ridică în picioare, cu o mână pe umărul Smillei, dar cu privirea la mine.

   - Ce ți-am spus? Știam că așa va fi.

   - Dar ai fost și tu de acord, spun eu.

   - Pentru că m-am simțit forțată! scuipă Nina cuvintele. Smilla s-a ținut de mine ca o lipitoare, iar tu ai fost de acord cu ideea, de la început până la sfârșit. N-am avut nicio șansă împotriva voastră. Libertate în responsabilitate. A ieșit grozav, nu-i așa?

   - Scuzați-mă.

   Vocea lui Lollo e din nou tăioasă.

   - Ați putea să vă certați pe tema asta puțin mai târziu?

   Nina se înroșește.

   - Scuze, Lollo. Bineînțeles...

   - Deci...

   Max îi dă drumul lui Lollo.

   - Să ne înțelegem.

   Își plimbă privirea prin cameră și se oprește asupra Smillei.

   - Zici că voi două v-ați certat. Și că a pornit de la faptul că voiai să te ajute să faci curățenie?

   Smilla încuviințează din cap.

   - Dar asta a fost înainte de miezul nopții.

   Lollo se alătură conversației.

   - De ce voiați să faceți curățenie atunci?

   - Eu am fost cea care...

   Smilla tace și apoi o ia de la capăt:

   - Arăta ca la război, lumea vomita și nu-mi doream decât să plece toți acasă. Lui Jennifer nu i-a păsat, zicea să ne distrăm mai departe.

   Max își trece degetele prin păr, care i se pleoștește imediat. Probabil că a uitat să se dea cu chestia aia cleioasă care de obicei îi face părul creț să stea pe spate, strălucitor și lins.

   - Jennifer a plecat imediat după ce v-ați certat? întreabă el.

   Smilla încuviințează din nou din cap.

   - A plecat în grabă. A spus că se duce acasă.

   - Și tu nu ai încercat să o oprești?

   Întrebarea lui Lollo are un ton acuzator.

   - Ba da. I-am spus că-mi pare rău. Am rugat-o să rămână. Dar n-a fugit după ea. Aveam atât de multe de făcut aici.

   Smilla suspină, se uită la mama ei.

   - Mă temeam că nu voi avea timp să fac curățenie, așa cum am promis...

   Mâna Ninei strânge umărul Smillei.

   - Cât de bine trebuie să te fi străduit, draga mea. Arăta foarte bine aici azi-dimineață.

   Nu pot să nu remarc felul în care Lollo strâmbă din gură.

   Max își drege vocea și se întoarce spre Smilla.

   - Ai spus că ai crezut că Jennifer a băut prea mult. Deci era beată când a plecat?

   Smilla se uită mai întâi în jos, la masă, dar apoi își ridică privirea.

   - A băut mult, dar nu știu cât de beată era când a plecat.

   - Avea telefonul mobil la ea? întreabă Lollo.

   - Cred că da.

   - Dar dacă nu era trează...

   Lollo se uită la Max.

   - Of, Doamne! Poate că a căzut și zace undeva în vreun șanț. Cineva ar fi putut să o ademenească...

   Îl apucă pe Max de braț.

   - Trebuie să sunăm la poliție! Acum.

   - Dar stai puțin.

   Nina se încruntă.

   - Smilla, tipul pe care l-ai menționat... Nu e posibil ca Jennifer să se fi dus la el acasă?

   Lollo se uită fix la Nina și apoi la Smilla.

   - Ce tip?

   - Ah.

   Smilla își plimbă privirea de colo-colo.

   - Un tip din clasa lui Jennifer. Nu știu dacă sunt împreună, dar... Am văzut că... se sărutau.

   - Of, Doamne! exclamă Lollo. Și abia acum spui asta?

   - Eu... Nu credeam că...

   Ochi Ninei sclipesc.

   - De unde să știe Smilla în ce ordine să spună lucrurile? La urma urmei, ea răspunde la întrebările voastre.

   - Cum îl cheamă? o întrerupe Max, scoțând imediat telefonul mobil din buzunar.

   - Ali, murmură Smilla.

   - Ali?

   Ceva se schimbă în privirea lui Max, maxilarele i se strâmbă sub pielea arsă de soare.

   - Ali și mai cum?

   - Habar n-am, răspunde repede Smilla. Dar e în clasă cu Jennifer. Dacă aveți o listă cu colegii de clasă sau ceva de genul ăsta...

   - Bine, bine. O să verificăm acasă.

   Picăturile de pe fruntea lui Max par a fi aproape de a exploda, pete roșii se întind deasupra gulerului cămășii.

   - Haide, Lollo. Să mergem.

   Aproape că își trage soția afară din bucătărie. Lollo se întoarce în grabă și se uită la Smilla.

   - Îmi pare rău. Habar n-aveam că se vede cu un tip și...

   - E în regulă.

   - Și îți mulțumesc că ne-ai povestit, continuă Lollo. Îmi pare rău că v-ați certat, dar... Sigur puteți rezolva problema, nu?

   Smilla nu pare pe deplin convinsă.

20

Nina

   - De ce sună Lollo la poliție?

   Anton se uită la mine în timp ce împăturește o felie mare de pizza și o bagă cu totul în gură.

   - Cine a spus asta? Că o să sune la poliție.

   - Vilgot.

   Anton mestecă și înghite.

   - Deci este adevărat?

   Dar din cap, neștiind ce să spun. Cât de mult ar trebui să le povestim băieților? Sunt sigură că Jennifer va veni acasă curând și mi se pare inutil să facem din țânțar armăsar.

   - O să sune?

   Anton nu se dă bătut și mă întorc spre Fredrik, cu speranța că el are pregătit un răspuns suficient de ambiguu. Dar Fredrik pare că nici măcar nu a auzit întrebarea. Stă pe scaun și privește în gol, drept în față, parcă ar fi totul într-o altă lume.

   Serios, ce-o fi cu el? Pe tot parcursul petrecerii de Anul Nou a fost o acritură și nici azi nu este cu mult mai bine. Oare se gândește la căsnicia noastră?

   Îl cunosc pe Fredrik de o jumătate de viață și pot să-l citesc ca pe o carte deschisă. Dacă el crede că nu bag de seamă, se înșală. Nu poți păstra secrete față de o persoană alături de care trăiești de peste 20 de ani.

   Categoric, trebuie să îl întreb direct. Dar nu în fața copiilor.

   - Hei, o să sune?

   - Poate, îi răspund diplomatic. Lollo e puțin îngrijorată pentru că Jennifer n-a dat nicio veste. Dar sigur va fi bine. Dar cum v-ați distrat voi aseară? Tu și Theo.

   Anton ridică din umeri.

   - E mai bine acum?

   Da, pescuiesc informații sensibile. Și da, poate că e greșit să folosesc copii în acest scop. Dar încerc să mă conving că este o chestiune de compasiune din partea mea, faptul că îmi pasă de Theo.

   Malena nu a vrut niciodată să vorbească despre cum îi merge și cred că ea vede problema fiului ei ca pe un eșec personal. Și totuși, nu e un secret faptul că Theo a fost uneori ostracizat sau chiar victimă a bullyiungului.

   Soluția standard a Malenei a fost să îl mute într-o altă clasă sau la o altă școală. Poate că asta a funcționat când era mai mic, dar să schimbe clasa între a VIII-a și a IX-a nu este soluția optimă pentru nimeni, cu atât mai puțin pentru un băiat ca Theo. Să sperăm că și el a fost de acord și că au avut un motiv întemeiat.

   Având psihologia drept hobby, am propria mea teorie în legătură cu asta: unul dintre motivele nesiguranței lui Theo e faptul că Malena își schimbă iubiții ca pe ciorapi. Și mai am impresia că Theo e uneori puțin lăsat deoparte. Malena este mai preocupată, de obicei, de propria ei viață amoroasă decât de rolul de mamă.

   - Cum adică dacă e mai bine? întreabă Anton.

   - Spuneai că are probleme la școală sau ceva de genul ăsta...

   Ridic o coajă de pizza pe jumătate mâncată, care aterizase pe masă, și o pun înapoi în farufria lui Vilgot.

   - Dar asta a fost cu ceva vreme în urmă, așa că sigur s-a rezolvat între timp.

   - Habar n-am, spune Anton. N-am vorbit, ne-am jucat.

   Smilla se ridică.

   - Mulțumesc pentru masă.

   - Ai terminat deja?

   Mă uit la ea.

   - Nu mai vrei?

   - Nu.

   Împinge scaunul sub masă, se îndreaptă spre chiuvetă și deschide ușa de la mașina de spălat vase.

   - De-aia plec.

   - Nu poți rămâne să vorbești cu noi un minut? Povestește-ne cum v-ați distrat ieri.

   Smilla trântește ușa de la mașina de vase și iese din bucătărie fără a scoate un cuvânt.

   Vilgot se întoarce și o urmărește pe sora sa cu privirea.

   - De ce e supărată Smilla?

   - Smilla e mereu supărată, spune Anton, întinzând mâna spre o cutie de carton.

   Mă uit pe fereastră, văd luminile de pe alee cum formează un șir de puncte galbene încețoșate în întunericul compact. Îmi scapă un oftat adânc.

   E evident că nu numai Fredrik s-a trezit astăzi cu fața la cearșaf. Dar în cazul Smillei e clar că are legătură cu Jennifer.

   Sper din suflet că e sinceră când spune că nu știe unde e Jennifer. Adolescenții trebuie să păstreze secrete față de părinții lor, face parte din procesul de emancipare. Dar, dacă i-a mințit pe Lollo și pe Max în față, ar fi cam brutal. Doar a văzut cât de îngrijorați erau.

   Petrecerea aia blestemată. Cu cât mă gândesc mai mult la ea, cu atât mă enervez mai tare. A ieșit ceva bun din toată treaba asta? Nimic, după cum văd eu lucrurile.

   Smilla camuflase perfect jaful din bar, pe care îl închisese bine de tot. O simplă încuietoare se pare că nu e îndeajuns pentru adolescenții însetați.

   Anton și Vilgot pleacă de la masă, eu și Fredik rămânem așezați. În farfuria lui mai sunt două felii mari de pizza. Ambele sunt aproape neatinse.

   - N-ai mâncat aproape nimic.

   - Nu prea mi-e foame.

   Lui Fredrik îi e mereu foame. Îi examinez fața palidă.

   - Și ești sigur că nu ești mahmur?

   - Foarte sigur.

   Fredrik se ridică în picioare.

   - Ai terminat?

   Fără să aștepte un răspuns, ia ambele farfurii și le duce la chiuvetă.

   Îmi urmăresc soțul cu privirea. Mișcările grăbite și hotărâte, precum și umerii cocoșați mă duc cu gândul la umerii lui Leif, tatăl lui Fredrik. Asemănarea îmi crează disconfirt. Oare ne transformăm în Leif și Pirjo?

   Socrii mei nu au fost nicodată oameni veseli, dar, după ce s-a întâmplat cu Simon, umblă de colo-colo prin vila lor enormă ca niște morți vii. Durerea și amărăciunea s-au imprimat pe chipurile lor, lăsând urme adânci în locuri nepotrivite. Probabil că le-ar fi fost mai bine dacă ar fi luat-o pe căi separate.

   - Te întâlnești cu cineva?

   Îi pun întrebarea lui Fredri, care e cu spatele. Se întoarce încet.

   - Ce-ai spus?

   Mi se încălzește fața. Am sentimentul că am declanșat ceva radical, ceva care ar putea sfârși într-un dezastru total. Oare chiar sunt pregătită pentru asa?

   Poate că nu. Dar Fredrik m-a auzit, vrea doar să câștige timp; și oricum nu mai pot da înapoi acum. Nu va exista niciodată un moment propice pentru dezastre.

   -  Te-am întrebat dacă te întâlnești cu altcineva.

   - Te rog, Nina.

   Fredrik pleacă de lângă mașina de spălat vase și vine la mine.

   - Cum...? De ce? De unde naiba ți-a venit ideea asta?

   - Te întâlnești?

   Nu am de gând să dau înapoi.

   - Bineînțeles că nu.

   Își trage scaunul lângă al meu, îmi ia mâinile în ale sale.

   - Cum poți să crezi așa ceva? Te iubesc.

   Când privirile ni se întâlnesc, văd sinceritate în ochii lui Fredrik, o sinceritate pe care nu am mai văzut-o la el de foarte mult timp. Și încă o dată mi-e rușine de suspiciunile mele.

   - Iartă-mă.

   Încep să plâng.

   - Of, Doamne. Iartă-mă. Nu știu ce mi-a venit, dar... Cred că... Ai fost un pic... absent în ultima vreme și... Azi te-ai comportat foarte ciudat și...

   - Șșșș.

   Fredrik se apleacă și îmi sărută lacrimile de pe obraji.

   - Eu sunt cel care ar trebui să-ș ceară iertare, murmură el. Am... fost stresat la serviciu... Am avut atâtea pe cap.

   Vocea i se frânge.

   - Ieri mi-am dat seama cât de mult vă iubesc pe tine și pe copii și cât de greu trebuie să vă fi fost cu mine în ultima vreme.

   Ochii îi sunt goi.

   - Iartă-mă.

   Bărbatul meu cel mare și puternic pare fragil. Iubitul meu Fredrik.

   În clipa următoare cădem unul în brațele celuilalt, tremurând de plâns. Îmbrățișarea e stângace, barba lui Fredrik se freacă de obrazul meu, iar respirația lui îmi gâdilă urechea.

   - Poți să mă ierți? spune el.

   - Bineînțeles că pot.

   Mă aplec puțin pe spate ca să mă uit din nou în ochii lui.

   - Dar de ce nu ai spus nimic? Despre stresul de la serviciu. Lucrurile astea se pot rezolva întotdeauna, nu?

   Dă din cap, pufnește și mai tragem o tură de plâns. E unsentiment ciudat, dar eliberator în același timp. Fredrik mă iubește. Nu minte. Îl cunosc suficient de bine ca să știu asta.

   După ce ne linștim, ne ștergem lacrimile și ne aranjăm hainele. Deși strângem masa în liniște, am impresia că suntem conectați, că suntem apropiați cum n-am mai fost de foarte mult timp.

   Îl privesc pe Fredrik cum îndoaie cutiile goale de pizza și deodată simt ceva asemănător cu dorința. E un sentiment neobișnuit.

   - Te iubesc, îi șoptesc, strecurându-mă lângă el, lipindu-mă de spatele lui.

2007, ajun de Sânziene

Fredrik

   Sunt pe punctul de a ieși pe terasa de lemn cu un coș de pâine, dar mă opresc când aud vocea iritată a lui Max.

   - Dă-mi drumul, Jennifer.

   Duce o tavă mare plină de shot-uri și e obligat să facă un pas în lateral pentru a evita răbufnirea fiicei sale.

   - Vreau să vii acum!

   Jennifer îl trage pe Max de cămașă, el înjură, dar reușește să pună tava pe masă, fără a răsturna paharele. Apoi se întoarce violent.

   - Nu pot să vin acum. Trebuie să înveți să aștepți.

   - ACUM! răcnește Jennifer, lovind cu pumnul în masă, astfel încât shot-urile sar în sus. Acum, acum, acum!

   - Chiar trebuie să stai în drum, dragule?

   Nina apare dintr-odată în spatele meu, cu câte un platou de hering în fiecare mână. Își coboară vocea.

   - De ce nu putem servi heringul direct din borcanele de sticlă? Treaba asta e tipică pentru Lollo. Chiar dacă toată lumea e înfometată și în pragul unei căderi nervoase, masa trebuie să fie aranjată ca într-o revistă de lux.

   - ACUM!

   Fața pistruiată a lui Jennifer e acum de o nunață de roșu aprins.

   - Sunt în vacanță, îmi șoptește Nina la ureche. N-am niciun chef să fac pe educatoarea azi.

   În momentul următor, Lollo trece pe lângă noi. Sandalele cu tocuri înalte păcănesc pe scândurile din lemn, iar gura ei pare o linie îngustă. O apucă pe Jennifer de braț și o trage către ea.

   - Încetează odată, șuieră Lollo. Dacă nu termini, n-o să dansezi în jurul stâlpului și n-o să primești bomboane diseară. Ai auzit?

   - Au!

   Lacrimile se revarsă din ochii lui Jennifer.

   - Mă doare.

   Lollo îi dă drumul și se întoarce spre noi cu un zâmbet crispat pe buze.

   - Întotdeauna trebuie să exagereze. N-a durut-o nimic.

   Jennifer tropăie pe treptele din lemn în timp ce îi curg lacrimile.

   - Ba da, m-a durut.

   Dă cu șutul într-un pcior al mesei.

   - Jennifer!

   Vocea lui Lollo este stridentă.

   - N-ai auzti ce-am spus adineauri?

   Mă îndrept săre masă, pun jos coșul cu pâine și mă așez pe vine în fața fetei.

   - Ai nevoie de ajutor la ceva?

   Jennifer își schimbă imediat centrul de atenție, luându-mă de mână.

   - O să jucăm crochet, dar nu știm cum să punem bețele albe.

   Mă trage spre scări.

   - Smilla spune că ar trebui să stea ca niște cruci, dar eu nu cred asta! Nu ne ajung bețele.

   - Doar poarta din mijloc trebuie să fie înformă de cruce, spun eu. Haideți, vă arăt.

   Jennifer pare mulțumită. Îmi dă drumul la mână, își șterge ochii și o ia la fugă înainte, trecând de colțul casei.

   În spate îi găsesc pe Smilla și Theo. 

   Theo a pus mâna pe o crosă de crichet și se antrenează din greu trăgând la țintă. Țipă de încântare de fiecare dată când o minge se ciocnește de pinii bătuți de vânt de la marginea terenului.

   Malena și noul ei iubit, al cărui nume l-am uitat, stau aproape înlănțuiți pe mobilierul lounge de pe terasa de lemn. Au ochi doar unul pentru celălalt și par să fi ratat complet drama de la crochet.

   Jennifer se grăbește direct către Smilla, care stă în mijlocul gazonului, cu fruntea încruntată.

   - N-ai avut dreptate.

   Jennifer stă cu picioarele depărtate, cu mâinile în șolduri.

   - Știam că n-ai dreptate.

   Smilla se uită fix la prietena ei.

   - Știu că trebuie să facem cruci!

   - Da, dar tatăl tău spune că...

   - Am văzut cum se face, o întrerupe Smilla. Am făcut cruci data trecută.

   - Haideți, fetelor.

   Mă așez între ele pentru a preveni o încăierare.

   - Nu vă certați. Amândouă aveți dreptate.

   Strâng porțile și le împart astfel încât fetele să primească fiecare un număr egal. Apoi, facem împreună un traseu potrivit pentru copii.

   - Perfect, spun. Pe ăsta l-ați făcut bine.

   Jennifer radiază de fericire.

21

Lollo

   - Ali.

   Max plesnește cu o mână volanul.

   - Să fiu al naibii.

   - Dar e în regulă dacă e cu el, spun eu. Adică e mai bine să fie cu un tip decât să i se fi întâmplat ceva.

   Veștile despre Ali mi-au dat ceva speranță. Poate că tăcerea lui Jennifer era legătură cu ideea de a-și ține noul iubit secret. Își cunoaște tatăl, poate că a înțeles că nu ar fi fost de acord cu Ali.

   Max pufnește.

   - Deci nu crezi că se poate întâmpla ceva în casa lui Ali ăla?

   - Ba da... Bineînțeles că s-ar putea, dar dacă e prietenul ei...

   - Eu atât am de spus.

   Max se întoarce spre mine.

   - Dacă nenorocitul ăla i-a făcut ceva lui Jennifer, dacă i-a atins măcar un fir de păr din cap... La naiba, îl omor.

   Max continuă tot așa de când am plecat de la familia Anderson.
   Îmi astup urechile și mă uit prin parbriz, văd câmpiile pline de noroi, care se întind de ambele părți ale drumului. Simt junghiuri în piept când îmi dau seama că Jennifer ar putea fi undeva acolo, în întuneric. Singură, înfrigurată, poate rănită...

   Deși să sperăm că nu e rănită. Doar proaspăt îndrăgostită și nechibzuită.

   Sigur asta trebuie să fie.

   Mă agăț de această speranță. În adâncul sufletului, știu că ar putea fi taman pe dos, dar trebuie să rezist, trebuie să mă mențin la suprafață.

   O să sunăm la poliție. Pentru orice eventualitate. Sigur ne pot ajuta să localizăm telefonul sau... Ei bine, nu știu. Dar cu siguranță trebuie să poată face ceva.

   E posibil să creadă că ne facem griji inutile. Poliția din Malmo are mult de lucru, ca să spunem așa. Și nu vreau să părem isterici. În același timp, ar fi groaznic dacă am aștepta prea mult - în cazul în care se dovedește că ar fi trebuit să sunăm imediat.

   Dar mai întâi să vedem dacă îl putem găsi pe Ali în catalogul clasei. Dacă ne va întreba poliția, ar fi jenant să nu le putem da numele complet al posibilului iubit al fiicei noastre.

   Chiar înainte de a pleca, Nina m-a întrebat dacă am luat legătura cu vreunul dintre ceilalți prieteni ai lui Jennifer. Mi-am dat seama atunci că nu știu cine sunt. Nu mai aduce deloc prieteni acasă în ultima vreme, spunând mereu că nimeni nu poate veni așa departe, până la noi. De altfel, după ce ajunge acasă, și ea se întoarce rar în oraș.

   Credeam că e din cauza școlii, că nu mai are timp să se vadă cu prietenii acum, că e la liceu. Dar, dacă mă gândesc bine, stătea mai tot timpul în camera ei, chiar și în weekenduri. Oare să nu aibă deloc prieteni? Să fie victimă a bullyingului? Oare de ce nu am întrebat-o?

   Max virează pe alee și motorul se oprește. Mă uit la el.

   -  Ai vreo idee cum îi cheamă pe prietenii lui Jennifer?

   Pare confuz, de parcă ar fi uitat cine sunt.

   - Hmmm, nu... Ce vrei să spui?

   Sunt pe cale să repet ceea ce i-am zis adineauri și Smillei, că vreau să spun exact ceea ce spun, dar îmi dau seama că e mai bine să nu provoc. Trebuie să rămânem uniți acum.

   - Păi, m-am gândit... Nu știu cu cine se vede. Mă simt... ca o proastă.

   Max ridică din umeri.

   - Habar n-am. Cred că are...

   Tace o clipă.

   - Nu are o prietenă pe nume Emma?

   - Cred că e o Emma în clasa lui Jennifer.

   Deschid portiera și îmi târăsc picioarele afară din mașină.

   - Dar nu știu dacă se văd după școală.

   - Dacă o găsim pe Emma în catalog, o putem suna, spune Max, mergând pe alee.

   Dau din cap, strângând telefonul în mână.

   În drum spre ușa de la intrare, Max își scoate telefonul, dar îl pune imediat înapoi în buzunar. Mișcările îi trădează dezamăgirea și frustrarea.

   Mă simt ca un intrus în camera lui Jennifer.

   Max nu pare să aibă același sentiment. Se mișcă de colo-colo ca o tornadă. Deschide sertarele biroului, scotocește în dulap, umblă în genți și coșuri. Părul îi e dezordonat, iar ochii îi strălucesc. E greu de spus dacă îi strălucesc de furie, frică sau hotărâre.

   - Unde naiba a pus catalogul?

   Ochii îmi cad pe raft și pe cele câteva cărți de acolo. Pe unul dintre cotoare scrie LICEUL DIN MALMO cu majuscule albe. Catalogul liceelor din Malmo nu e un catalog, e la fel de gros ca o Biblie și are coperți rigide.

   - Acolo.

   Arăt cu degetul.

   - E pe raft.

   Max scoate catalogul și, câteva minute mai târziu, treizeci de fețe tinere se uită la noi de pe birou.

   Eu o văd doar pe Jennifer, pare că se ridică de pe hârtie și devine reală. Părul lung îi e aranjat la fel ca acela al tuturor fetelor de aceeași vârstă. Nasul drept, pistruii de vară care încă mai erau acolo când a fost făcută fotografia, la sfârșitul lui august, zâmbetul.

   Mă învăluie brusc mirosul parfumului ei și îmi mușc buza ca să nu izbucnesc în plâns.

   Trebuie să mă adun. Nu au trecut nici măcar 24 de ore de când Jennifer a dispărut. Totul face parte din capriciile unei tinere. De ce am gânduri negre?

   Degetul arătător al lui Max alunecă pe hârtia albă, trecând de la un nume la altul și oprindu-se asupra lui Ali Hassan. Nu mai există un alt Ali în clasă. Își scoate imediat telefonul mobil. Apasă câteva butoane și geme.

   - E absolut incredibil. Sunt 145 de Ali Hassan în orașul ăsta.

   - Verifică vârsta, îi sugerez eu.

   Max atinge ecranul pentru o clipă înainte de a murmura ceva despre faptul că probabil trebuie să ai 18 ani ca să apari pe hitt.se. Îmi cere să o contactez pe Smilla.

   - Nu am numărul ei de telefon, spun eu. Și nu mai rezist să vorbesc din nou cu Nina. Sunt sigură că la o adică poliția îl poate găsi pe Ali.

   După câteva minute de păreri împărțite, întorc la întâmplare o bucată de hârtie care se află pe biroul lui Jennifer.

   Se dovedește a fi o listă de invitați scrisă de mână, intitulată Revelion 18/19, urmată de vreo 10 nume împărțite în două categorii: Din clasă și Altele. Primul nume din categoria Din clasă e Emma Lundberg, iar două rânduri mai jos îl găsim pe Ali Hassan. Ali este unul dintre cei 3 invitați al căror nume de telefon e scris pe margine.

   Max își pune telefonul la ureche.

   - Îl suni?

   Mă uit fix la soțul meu.

   - Nu e mai bine să lăsăm asta în seama poliției?

   Max îmi face semn să tac, și când cineva răspunde la celălalt capăt, se duce în camera de zi. Nu vreau să îl urmez până acolo, dar stau în ușă ca să aud ce spune.

   La început, conversația pare foarte confuză. Tipul, care se pare că e într-adevăr Ali pe care îl căutăm, nu pare să priceapă cine e Max. Apoi înțeleg că Ali neagă tot ce încearcă Max să îl facă să recunoască.

   - O să chemăm poliția, continuă Max. Așa că, dacă ști ceva, ai face bine să-mi spui acum.

   Cealaltă voce se aude tot mai tare, dar nu reușesc să deslușesc niciun cuvânt.

   - Știu unde locuiești, încheie Max.

   Închide telefonul și lovește cu piciorul în canapea.

   - Ce bufon nenorocit!

   Se uită la mine și continuă într-o suedeză stricată:

   - „Mă jur, omule. Jur pe mama mea.”

   Revine la accentul său obișnuit:

   - Cum naiba poți să vorbești așa? Ce-i asta, „jur pe mama mea”? Ce porcărie! La dracu`, doar suntem în Suedia.

   - Da, dar ce a spus? Știa ceva despre Jennifer?

   - Nimic.

   Max oftează.

   - Micul Ali Baba a fost la petrecere, dar spune că Jennifer a plecat înaintea lui. Și că a plecat singură. Oricum, nu am încredere în puștiul ăsta nici măcar o secundă. O să mă asigur că poliția va merge la Lindangen și îl va speria de moarte.

   - Pot să o sun pe Emma, spun eu, ca să evit alte discuții de acest gen.

   Max intră și iese din cameră în timp ce eu îi scriu Ninei un SMS prin care îi cer ajutorul Smillei.

   Nu trec multe minute și numărul de telefon al Emmei Lundberg apare pe ecran. Introduc cifrele și, cu fiecare clic, inima îmi bate tot mai tare.

   Doamne, fă să fie Jennifer acolo. Te rog, fă să fie acolo.

   Dar, la fel ca Ali și Smilla, Emma spune că Jennifer a plecat de la petrecere cu puțin timp înainte de miezul nopții și că nu a mai văzut-o de atunci.

   - Nu ți-a trimis niciun mesaj? o întreb eu. Sau vreun Snap ori ceva de genul ăsta?

   Nu prea înțeleg eu cum funcționează Snapchat. Deși am instalat aplicația, nu o folosesc niciodată. Jennifer, pe de altă parte, este o utilizatoare asiduă.

   - Nu, răspunde Emma. Credeți că s-a întâmplat ceva?

   Când Max sună la poliție, câteva minute mai târziu, mă cuprinde o puternică senzați de irealitate. Nu-mi vine să cred că se întâmplă asta, că soțul meu sună la poliție ca să anunțe că fiica noastră a dispărut.

22

Fredrik

   Respirația lui Vilgot a devenit mai greoaie și aș putea pleca de aici fără să se trezească. Dar nu vreau să plec, nu suport să fiu în preajma Ninei și a Smillei. Îmi amintesc mult prea multe despre anumite lucruri de care nu vreau absolut deloc să mi se amintească.

   Am senzația că mă topesc în interior, ca și cum tot ce am fost eu a început să putrezească. Probabil că e doar o chestiune de timp până când corpul meu se va prăbuși. Care organ va ceda mai întâi? Inima? Creierul? Plămânii?

   Vilgot se răsucește neliniștit în somn. Îi mângâi părul încâlcit, simt căldura repirației lui pe gât. Corpul mi se îngreunează și, dintr-odată, sunt din nou în întuneric. Simt umezeala și aud zgomotul loviturilor pe pământul rece. Inima mea o ia la goană.

   Doamne Dumnezeule, ajută-mă!

   Rugăciunea e imbecilă. Înainte de 2001, credeam în Dumnezeu. Sau, mai degrabă, aveam o speranță că există ceva mai presus de noi, ceva pe care noi, oamenii, ne putem baza când suntem la ananghie. Dar această speranță a fost spulberată în momentul în care Simon s-a sinucis. E pur și simplu jalnic să încerc să găsesc calea de întoarcere spre credință în acest moment.

   Nimeni nu mă poate ajuta acum. Dumnezeu, în niciun caz.

   Îmi vine din nou să plâng. Aș putea să plâng la infinit.

   A fost plăcut să o întâlnesc pe Nina în bucătărie. Fiecare a plâns din diferite motive, dar presiunea din interior s-a mai domolit pentru puțin timp. Nina a părut ușurată după aceea, iar eu m-am simțit bine că am putut răspunde măcar o dată sincer la o întrebare: nu există nimeni altcineva în afară de ea.

   Tresar când aud voci la parter. Inima își schimbă din nou ritmul bătăilor, începe să pompeze frenetic. Au venit iar Lollo și Max? Prietenii Smillei? Poliția?

   Îmi țin respirația, ascult. Aud un bărbat și o femeie. Nu au voci de adolescenți, nu par a fi de vârsta Smillei. Trebuie să fie poliția!

   La naiba!

   O parte din mine vrea să năvălească în jos pe scări și să relateze totul, să scoată la iveală toată povestea, de la început până la sfârșit, să se lepede de povară. Cealaltă parte vrea să se ascundă în dulapul lui Vilgot, să stea acolo, în întuneric, și să devină invizibilă pentru lumea exterioară.

   Toate părțile din mine stau încă în pat. Nu e o decizie voită, sunt cumva paralizat. Să stau nemișcat e probabil cel mai bun lucru pe care îl pot face. Nimeni nu mă poate învinovăți că am rămas cu fiul meu.

   Pulsul îmi bâzâie în urechi. Aud pași pe scări, pași repezi, și ușa care se deschide.

   - Fredrik? șoptește Nina. Dormi?

   Închid ochii.

   - Fredrik.

   Mă înghiontește.

   - A venit poliția.

   Încerc să par amețit.

   - Sunt doi polițiști în hol.

   Nina vorbește forțat.

   - Îi vor pune întrebări Smillei. Vreau să fii și tu prezent.

   Îi arunc o privire lui Vilgot.

   - Dar Vilgot...

   - A adormit.

   Îmi aruncă o privire iritată.

   - Hai odată. Ne așteaptă.

   Nu pot da ochii cu doi polițiști. E imposibil. Dar bineînțeles că nu am de ales.

   În timp ce cobor scările, frica este înlocuită de furie. Nenorocita de Jennifer! Îmi strâng pumnul drept, îmi vine să îl înfig direct în perete. Nenorocita de Jennifer! E vina ta că s-a întâmplat asta!

   O voce din cap îmi amintește:

   Nu ai făcut nimic, Fredrik.

   Doar ai stat de vorbă cu Jennifer.

   Și apoi ai condus până acasă.

   Cuvintele devin o carapace protectoare, un scut în spatele căruia mă pot ascunde.

   Când ajung jos, soția mea, fiica mea și doi polițiști în civil stau așezați în jurul mesei din bucătărie. Mi se pare că aerul din cameră e apăsător, ca și cum anxietatea și gravitatea situației ar afecta moleculele, făcându-le să se miște mai încet.

   Smilla stă gârbovită pe scaun, cu un aer nefericit. Nina, îmbrăcată în pantaloni de trening și cu părul prins într-un coc neglijent, o ține de umeri.

   Îi întind mâna celui mai apropiat polițist, încercând să o fac cu fermitate.

   - Fredrik. Da, deci... tatăl Smillei. Îmi pare rău, am adormit din greșeală... încercând să-l adorm pe băiatul cel mic.

   - Marko Stojkovic, spune polițistul.

   Ochii lui căprui îi întâlnesc pe ai mei și am senzația că poate vedea prin mine.

   Mi-e rău de la stomac, iar amețeala, care a tot apărut și dispărut pe parcursul zilei, e din nou prezentă. Reușesc cumva să ajung de cealaltă parte a mesei, pentru a o saluta și pe polițistă.

   - Helena Svardh.

   Are părul blond prins în coadă de cal și ochi albaștri strălucitori. Arată spre scaunul gol de lângă Nina.

   - Luați loc.

   Mă prăbușesc pe scaun, recunoscător că nu mai trebuie să stau pe picioarele tremurânde.

   - Așadar, vizita noastră are de-a face cu Jennifer Wiksell, continuă Helena Svardh. Venim de la casa părinților ei și am înțeles că Jennifer a fost văzută ultima dată aici, la dumneavoastră acasă.

   Încuviințez din cap, fără să scot niciun sunet.

   Marko Stojkovic își îndreaptă atenția spre Smilla.

   - E în regulă dacă îți mai punem câteva întrebări?

   Smilla răspunde afirmativ cu o voce atât de subțire, încât de-abia se aude.

   - Scuzați-mă, dar...

   Nina se uită la ambii polițiști.

   - O interogați?

   Helena Svardh zâmbește și ridică un caiet de notițe.

   - Da, spune ea. Dar asta înseamnă doar că notăm ceea ce discutăm. Iar Smiilla nu este suspectată de nimic. Vrem doar să o ascultăm, ca dă adunăm informații.

   Nina pare mulțumită de răspuns.

   - În regulă, Smilla, reia Marko Stojkovic. Deci tu și Jennifer Wiksell ați dat o petrecere aici aseară. Poți să-mi povestești despre asta?

   Smilla se sucește pe scaun.

   - Ce să vă spun?

   - Cine a fost aici, de exemplu, spune polițistul. Dacă s-a întâmplat ceva deosebit în timpul serii. La ce oră a plecat Jennifer, de ce a plecat și așa mai departe.

   Smilla începe să vorbească. De data asta povestește mai detaliat decât atunci când de partea cealaltă a mesei se afla Lollo.

   Vreau să o ascult, dar mi-e greu să mă concentrez. Îmi adun toată energia pentru a rămâne pe scaun și a încerca să par îngrijorat, dar nu panicat. Nu reușesc să văd expresia de pe chipul Ninei, dar simt că este din ce în ce mai supărată.

   Soția mea chiar a primit apă la moară în ceea ce privește petrecerea de Anul Nou a fetelor și știu că voi plăti pentru că am încurajat-o. În diverse moduri.

   Nina a avut întotdeauna opinii ferme. Ăsta a fost unul dintre lucrurile care m-au făcut să mă îndrăgostesc de ea.

   Primesc un ghiont în coaste și devin conștient că toții ochii sunt pe mine.

   - Fredrik, asculți?

   Nina pare uluită.

   - Scuzați-mă.

  Fața mi se înfierbântă.

   - Cred că mă gândeam la atceva... Ce...?

   - Am întrebat la ce oră ați ajuns azi-noapte acasă.

   Marko Stojkovic îmi aruncă o privire cercetătoare.

   - Soția dumneavoastră nu a putut preciza ora, așa că...

   - Ah...

   Încerc să zâmbesc, simțind o tresărire necontrolată într-un colț al gurii.

   - Ei bine, știu că am început să-i pregătesc pe la ora două, dar nu cred că am plecat până pe la două și jumătate. Deci probabil că am ajuns acasă cu puțin înainte de ora trei.

   Mă uit la Nina.

   - Cum așa s-ar potrivi, nu?

   - Exact.

   Evită să mă privească în ochi.

   - Pe la trei, cam așa s-ar potrivi.

   - Deci dumneavoastră ați condus?

   Stojkovic nu prea pare să creadă că am rămas trez și mi-am condus familia acasă cu propria mașină, chiar în noaptea de Anul Nou.

   - Da, am uitat să rezerv un taxi, așa că mi-a revenit mie sarcina să conduc.

   - Înțeleg.

   - De obicei nu stăm atât de mult, dar a fost o petrecere frumoasă și... Ei bine, doar o dată pe an e Revelionul.

   Nu știu de ce turui atât, dar mi-o ia gura pe dinainte.

   - Băieții dormeau, bineînțeles. Vilgot a picat încă de dinainte de miezul nopții. Există un autobuz care ne-ar fi dus până aproape de casă, dar nu mi s-a părut corect față de copii să-i trezim și să ne zdruncine autobuzul aproape o...

   - Mai voiați să întrebați ceva?

   Nina mă întrerupe, întorcându-se spre cei doi polițiști.

   - Încă un lucru.

   Marko Stojkovic se uită la Smilla.

   - În ce stare era Jennifer.

   - V-am spus că a băut.

   Smilla pare iritată.

   - Nu știu cum se simțea când a plecat, dar probabil că era destul de beată.

   - Îmi pare rău.

   Polițistul zâmbește.

   - Am fost puțin neclar. Mă gândeam mai mult la starea psihică a lui Jennifer. Dacă s-a purtat ca de obicei. Vă cunoașteți destul de bine, nu-i așa?   

...........................................