vineri, 29 decembrie 2023

Un an nou fericit, Malin Stehn

 1-7
2018, ajunul Anului Nou
Luni
1
Fredrik

      Când Nina intră în dormitor, eu stau în fața dulapului.
   - Arăt grasă în asta? întreabă ea. 
   Mă uit rapid către soția mea.
   - Arăți minunat.
   Îmi întorc privirea la dulap și la cele 3 cravate care atârnă înăuntru. Cea verde-mentă, de la absolvire, iese clar din calcul. Cea de la înmormântare se potrivește cu starea mea de spirit, dar nu și cu cămașa.
   Cu un oftat, o iau pe cea bleu cu dungi argintii, primită cadou de Crăciun de la soacră-mea acum 5 sau 6 ani și care părea demodată încă de-atunci.
   - De-abia te-ai uitat.
   Nina s-a mutat la oglinda mare de pe podea. Se învârte de la brâu în sus, privindu-se încruntată.
   - Se potrivește perfect.
   Nina își aranjează rochia. Mă alătur și eu la oglindă, simțind mirosul familia. Soția mea are același parfum de mulți ani, de atât de mult timp încât până și eu îmi amintesc cum se numește: Acqua di Gio.
   Ea trage din nou de rochie, chicotește și murmură ceva imperceptibil. Eu încerc să fac nodul la cravată, dar nu reușesc prea bine.
   - Ai de gând s-o porți și anul ăsta?
   Nina e încă întoarsă spre oglindă, dar și-a mutat atenția de la rochie la cravată.
   - Alta n-am.
  Face un pas mare spre dulap, dar renunță când vede ce mai atârnă în cui.
   - La anul chiar trebuie să investești în una nouă.
   Dau din cap și în același timp aud soneria de la ușă.
   - Sigur e Jennifer.
   Nina se întoarce spre ușa deschisă.
   - Smilla! Deschizi tu?
   Se aude un zgomot la etaj, picioarele Smillei tropăie în jos pe scări și în curând se aud două voci pe hol.
   Nina se uită la mine.
   - Cât e ceasul?
   - Cinci și 20.
   - Și 20?
   Se repede la comodă și începe să răscolească printre ciorapi. O pereche după alta aterizează pe podea, la picioarele ei.
   - La naiba! De ce uit mereu să cumpăr ciorapi?
   Un minut mai târziu, Nina părăsește camera cu ceva negru în mână.
   - Băieții ce mai fac? întreabă ea în timp ce iese pe hol. S-au îmbrăcat?
   - Mă duc să văd.
   - Vilgot să-și ia cămașa! strigă Nina din baie. E pe scaun.
   Îmi închei pantalonii, îmi pun haina și verific rezultatul în oglindă.
   Cravata mă face să arăt ca un clovn. Doar nasul roșu îmi lipsește.

   Vilgot și hainele de petrecere nu sunt o combinație fericită. Copilul nostru de 6 ani ar putea trăi bine mersi într-o pereche de pantaloni de trening și uneori mă întreb de ce tot insistăm să-l îmbrăcam elegant.
   Anton a devenit mai maleabil cu privire la acest aspect. Îi place să se îmbrace frumos și diminețile stă în fața oglinzii și-și aranjează părul. Influența de la școală.
   - Frumoasă cămașă, spun, în timp ce coborâm scările.
   Anton ridică din umeri, dar îmi zâmbește, ceea ce face foarte rar.
   Mă opresc în dreptul bucătăriei, mă uit la cele două fete de lângă chiuvetă și încerc să-mi calmez bătăile inimii. Jennifer nu e un monstru. E doar o adolescentă obișnuită, prietena fiicei mele.
   Trebuie să-mi dreg de mai multe ori vocea ca să pot vorbi.
   - La revedere.
   Jennifer nu reacționează, pare hotărâtă să nu audă. Continuă să taie salata cu spatele la mine. Rochia scurtă și mulată lasă foarte puțin loc imaginației și fac tot posibilul să nu-mi pironesc privirea în vreun loc nepotrivit.
   Cu toate astea, mă simt prins în flagrantcând Smilla se întoarce către mine. Radiază. Dă mai încet volumul boxei portabile și vine la mine.
   - Pa.
   Primesc o îmbrățișare aspră.
   - Mulțumesc că m-ai ajutat și ai convins-o pe mama.
   De parcă aș fi avut de ales.
   Cu brațele în jurul fetei mele de 17 ani, mă cuprinde un gând prostesc, dar care tot revine, și anume posibilitatea de a-ți păstra copiii neschimbați, așa cum sunt atunci când au 9 ani.
   La vârsta aia, copiii sunt creaturi perfecte. Sunt inteligenți și rezonabili, dar au totuși credința de nezdruncinat că părinții pot rezolva totul.
   - Știi ce-am spus.
   Fac un pas înapoi și îmi încrucișez privirea cu cea a fiicei mele.
   - Nu lăsați înăuntru pe nimeni care nu este invitat, pe nimeni care...
   Smilla își astupă urechile.
   - Știu!
   Își lasă mâinile în jos.
   - De două săptămâni mă tot cicăliți.
   Îi dau drumul din brațe.
   - Doar ne facem griji pentru tine.

2
Nina

   Mașina este pe alee și lumina albăstrie de la 3 ecrane îi luminează interiorul.
   Deschid portiera și mă afund în scaunul din dreapta și pun plasa cu desertul din seara asta pe jos, între picioare, pentru ca bolul din interior să nu se răstoarne.
   - Of.
   Mă uit la soțul meu.
   - Aproape că regret.
   Fredrik apasă pe butonul de pornire și mașina demarează.
   - Ce anume?
   - Petrecerea. Petrecerea lor. Cât de proști putem fi să lăsăm 20 de adolescenți să sărbătorească Anul Nou la noi acasă?
   Fredrik oftează.
   - O să fie bine. Smilla și Jennifer se descurcă.
   O luăm pe strada Agnesfridsvagen, trecem pe lângă școală și pe lângă piața Videdal. După sensul giratoriu se vede clădirea cu 9 etaje de la Vita Hoja. Ferestrele luminate formează un mozaic galbem în spatele verdelui strălucitor al siglei magazinului Coop.
   Îmi freamătă stomacul. Chiar nu vreau să stric seara făcându-mi griji din cauza fetelor, dar odată cu distanța dintre noi și casă, crește și neliniștea.
   Acum câteva momente mă aflam în fața ușii de la intrare. Dintr-odată, aș fi vrut să-i spun atât de multe lucruri fiicei mele. Că băuturile tari sunt foarte perfide, că nu trebuie să accepte niciodată ceva care nu i se pare în regulă, că este foarte frumoasă și că fiecare - într-o lume perfectă - ar trebui să se poată îmbrăca așa cum vrea, dar că bluza transparentă poate transmite semnale nedorite. Și câte și mai câte.
   Bineînțeles, este prea târziu pentru a veni cu o grămadă de avertismente în acel moment. Iar fetele știu exact despre ce e vorba: maximum 20 de persoane, fără droguri, doar cidru sau bere. Barul e încuiat, iar cheia e în portofelul meu.
   Mă întorc spre Fredrik.
   - Poate că Smilla și Jennifer se descurcă. Însă noi nu-i cunoaștem nici măcar pe jumătate dintre cei care vin. Smilla susține că au invitat doar colegi de clasă, dar sigur că poate veni oricine.
   - Trebuie să avem puțină încredere în ea.
   - În Smilla putem avea încredere, dar în Jennifer.
   Încerc să-mi găsesc cuvintele potrivite.
   - Jennifer a fost întotdeauna... fără limite. Știi și tu cât de dificilă era când era mică, toată prostiile pe care le inventa. Iar Smilla îi ținea isonul.
   - Acum au 17 ani, subliniază Fredrik. Nu 11.
   Oftez. Această discuție este inutilă, mai ales acum, când toate deciziile au fost deja luate.
   Există multe motive pentru a nu-i lăsa pe tineri să organizeze petreceri fără părinți înainte de a împlini 18 ani. Dar scepticismul meu cu privire la petrecerea fetelor are o singură cauză: nu-mi place Jennifer. Nu am încredere în ea și nu-mi e simpatică.
   Mi-e greu să recunosc asta. Lucrez cu copii și de obicei pot găsi chei pentru toate inimioarele. Cel puțin reușesc să le descui pe parcurs.
   Dar inima lui Jennifer a fost întotdeauna închisă pentru mine. Când era mică, era sălbatică, gălăgioasă și trebuia să se afle în centrul atenției.
   Când Jennifer și Smilla se jucau, eram mereu îngrijorată că se va întâmpla ceva rău. Mai târziu, când au devenit adolescente, eram speriată de moarte. I-am trasat Smillei reguli clare și i-am spus ce se va întâmpla dacă le va încălca.
   Prietenia dintre fete a fost un exercițiu de echilibru dificil. N-am vrut niciodată ca sentimentele mele să se răsfrângă asupra Smillei. Jennifer i-a fost ca o soră. Iar Fredrik a crezut întotdeauna că exagerez. Mereu i-a luat apărarea lui Jennifer.
   Cred că e bine că fetele nu se văd atât de des în ultima vreme. Ideea unei petreceri comune de Anul Nou a venit ca o mică surpriză. Una neplăcută.
   - E vorba despre libertate în responsabilitate, spune soțul meu, de parcă mi-ar fi citit gândurile.
   Libertate în responsabilitate. Fredrik repetă mantra din discuțiile ultimelor săptămâni și trebuie să-mi mușc limba ca să nu repet și eu propriile obiecții avute în acele momente.
   Trebuie să recunosc că Fredrik n-a fost în totalitate de acord cu petrecerea. Dar a susținut în mod constant că e mult mai bine ca fetele să rămână acasă, în cartierul cu case înșiruite, decât să „umble aiurea prin oraș”.
   Înțeleg acest argument. Problema e că n-avem niciun control asupra lor. Vom fi la o altă petrecere, într-o altă parte a orașului. Și acum, că acel moment a sosit, mă pot gândi la o mie de lucruri care ar putea merge prost la o petrecere de Anul Nou cu Jennifer Wiksell. Chiar dacă se află într-un cartier cu case înșiruite.
   Mă răsucesc și mă uit peste umăr. Două perechi de ochi sunt fixate pe ecrane luminate, iar căștile din plastic alb sunt înfipte în urechi. Renunț la tentativa de a intra în contact cu băieții și mă întorc cu fața înainte.
   E trafic intens pe Inre Ringvagen*, majoritatea oamenilor sunt probabil în drum spre vreo petrecere de Anul Nou.
   *centura orașului Malmo
   Sper că mousse-ul e bunicel. Va fi servit cu fructul pasiunii și cu prăjiturele de ovăz. La început, în semn de protest copilăresc, plănuisem să cumpăr prăjiturele gata făcute. Dar în ultima clipă m-am răzgândit și le-am făcut singură. Să fi mers la Lollo și Max pentru cina de Anul Nou cu prăjituri cumpărate ar fi echivalat cu o sinucidere socială.
   Mă uit cu coada ochiului la soțul meu. Nu cu mult timp în urmă, i-aș fi împărtășit gândurile. Am fi glumit despre casa perfectă a prietenilor noștri și despre haosul de la noi, iar Fredrik m-ar fi consolat. Ar fi spus, în primul rând, că Lollo și Max o au numai pe Jennifer, și, în al doilea rând, că designul interior și gătitul sunt principalele hobbyuri ale lui Lollo.
   Tare ne plăcea să discutăm despre plusurile și minusurile prietenilor noștri și îmi dau seama că în mare parte o făceam ca să ne reamintim de propria noastră perfecțiune. Pentru că ajungeam întotdeauna la concluzia că modul nostru de viață era cel mai bun.
   În utlima vreme, conversațiile au dispărut. Nu vorbim niciodată despre prieteni, despre noi, despre nimic altceva. Singurul lucru cu care ne ocupăm e logistica de familie, adică ceea ce ține de copii. MI-e dor de conversațiile noastre, mi-e dor de noi.
   Am putea da vina pe faptul că avem copii mici. Dar Vilgot a început școala în toamna asta și e aproape independent. Anton e în clasa a VII-a, iar Smilla va împlini în curând 18 ani. Aș spune că nu mai avem copii mici.
   - Ajungem curând?
   Un deget mic mă zgândăre în haină și mă întorc.
   - Curând. Nu mai recunoști drumul?
   - Nu.
   Buclele aurii ale lui Vilgot se ridică în timp ce dă din cap.
   - E întuneric beznă.
   - Vezi acolo, unde e un pic mai multă lumină?
   Îi arăt cu degetul.
   - E Klagshamn*.
   *cartier al orașului Malmo
   Vilgot pare să fie mulțumit de răspuns și își deschide din nou iPad-ul.
   Mă uit pe geamul lateral și văd cum șesul întins freamătă. Câmpiile sunt mărginite de rânduri de sălcii golașe care se apleacă în direcția opusă mării. Văluri de ceață atârnă peste pământul noroios, e greu de distins unde începe și unde se termină cerul. Iarna în Skane*.
   *cea mai sudică provincie a Suediei, unde se află și orașul Malmo
   - Ce vreme groaznică.
   Fredrik aprinde farurile de ceață, dar le stinge din nou, deoarece nu au niciun efect.
   - Oricum în seara asta nu vom putea vedea focurile de arificii.
   - Chiar trebuie să fii atât de pesimist? îl întreb.
   - Pesimist? Eu doar spun lucrurilor pe nume.
   - N-au interzis focurile de artificii? se aude de pe bancheta din spate o voce în schimbare, de adolescent.
   - Rachetele sunt interzise, spune Fredrik, în timp ce o ia spre sat. Dar nu și artificiile.
   Se uită la mine.
   - Cred că Max și-a făcut stoc din cele mai periculoase artificii pe care le putea procura.
   Lui Max îi place să se dea mare, iar lui Fredrik i-a fost întotdeauna greu să accepte asta.
   Max conduce o agenție imobiliară de succes în centrul orașului Malmo, o afacere începută de tatăl său. Max Wiksell probabil că n-a citit nicio carte în viața lui, dar are simțul afacerilor și este extrem de ambițios. Lollo zice că muncește tot timpul. Pare să merite.
   Max conduce mașini noi, bea whisky vechi și poartă ceasuri scumpe. Și, deși Fredrik spune că lui nu-i pasă de acești indicatori de statut, e cât se poate de evident că simte nevoia să se afirme când e în preajma lui Max. De cele mai multe ori, prn a fi exact opusul lui.
   Uneori, prin a se da mare cu cunoștințele sale în domeniile în care Max vrea să pară foarte bine pregătit (whisky), dar unde, de fapt, nu are prea multe de spus.
   Eu, spre deosebire de Fredrik, pot să fac mișto de Max atunci când începe s-o dea în fanfaronadă sau atunci când se transformă în Domnul Atotștiutor.
   Parcăm puțin mai jos pe drum, pentru că aleea spațioasă a familiei Wiksell e în întregime ocupată de mașinile lor. O mulțime de candele sunt aprinse în fața marii vile albe, în timp ce dincolo de fereastra panoramică a livingului se văd oameni cu cupe de șampanie în mâini.
   Iat-o pe Malena cum îli dă capul pe spate într-una dintre faimoasele ei chicotel.
   Pentru prima dată, după mult timp, simt atmosferă de sărbătoare.
   Poate că, până la urmă, seara asta nu va fi atât de nasoală. Vom sărbători intrarea în Anul Nou alături de prieteni buni. Băieții sunt noi, iar Smilla... Ei bine, de fapt e aproape adultă. Trebuie să tai cordonul ombilical.
   - Îmi pare rău.
   Pun o mână pe coapsa lui Fredrik.
   Se uită la mine.
   - Pentru ce?
   - Uf, a fost nedrept să spun că ești pesimist. Ai dreptate. Vremea e groaznică.
   Zâmbește, dar zâmbetul nu i se reflectă în ochi.
   - Uitasem deja de asta.

3
Fredrik


   Peste 6 ore se termină totul. Sau nu, peste 7 ore.
   Că doar n-o să plecăm acasă imediat după miezul nopții. Dar în cel mult 7 ore voi merge din nou pe aleea asta - în direcția opusă. Iar 7 ore, dacă ne gândim bine, trec destul de repede. E ca o zi de lucru scurtă. O să reușesc.
   În 7 ore, toate candelele vor fi ars. Îl voi purta în brațe pe Vigot, adormit, iar taxiul va fi afară.
   Dar stai puțin. Grăbesc pasul.
   - Ai rezervat un taxi?
   Nina se oprește și se întoarce. E coafată de petrecere și are sclipici pe pleoape.
   - Dar tu trebuia să faci rezervarea.
   La naiba! Cum am putut să uit așa ceva, când nu-mi doresc decât să plecăm de-aici?
   Se holbează la mine.
   - Doar n-ai uitat să rezervi mașină?
   - O să fie bine. Rezolv eu.
   - Și cum ai de gând să rezolvi?
   Nina ridică din sprâncene.
   - De obicei trebuie să faci rezervarea cu o săptămână înainte. Cel puțin.
   - Ți-am spus că rezolv.
   Trebuie că se întâmplă ceva foarte grav cu creierul meu. Am început să uit lucruri. Lucruri importante. Nu-mi stă în fire, iar asta mă sperie de moarte. Oare o să fac Alzheimer?
   Nina oftează.
   - Că doar n-o să târăsc doi copii morți de oboseală la vreun autobuz în mijlocul nopții. Ca să știi.
   Își strânge buzele. Anton se uită la noi.
   - Deci rămânem aici peste noapte?
   - Nu, spune Nina cu fermitate. Mergem acasă.
   Îmi aruncă o privire tăioasă.
   - Tata rezolvă situația.
   Ușa de la intrare se deschide și Lollo își face apariția, zâmbind larg. În brațe o ține pe Chanel, pudelul familiei, care în cinstea acestei seri are un moț în vârful capului, cu o fundă mare și strălucitoare.
   - Salut și bine ați venit!
   Rochia lui Lollo seamănă cu cea a lui Jennifer, e neagră și minimalistă.
   - Intrați, intrați.
   Gazda ne face loc, iar noi o urmăm.
   - Uau, ce repede creșteți, băieți! Anton, ești aproape la fel de înalt ca tatăl tău. Și Vilgot! Cât ești de drăgălaș.
   Lollo o lasă pe Chanel pe podea și ne îmbrățișează rând pe rând. Nina, care îi înmânează mai întâi un buchet de flori elaborat, învelit în țiplă, primește o îmbrățișare interminabilă.
   - În sfârșit, ne întâlnim.
   Lollo îi dă drumul, dar pune o mână pe umărul Ninei.
   - Ce nebunie, cum zboară timpul. Când ne-am văzut ultima oară? Chiar nu ne-am mai văzut de la Sânziene?
   Știu că așa e, dar nu vreau să comentez. Nina obiectează imediat, spunând că trebuie să ne mai fi văzut.
   În timp ce ele se ciondănesc, eu agăț geaca lui Vilgot în cuier. El stă în continuare în picioare lângă raftul de pantofi, brusc timorat de toate chipurile noi și de cele revăzute după multă vreme.
   Îmi șterg pantofii pe preșul din hol.
   - E în regulă dacă rămân încălțat?
   - Bineînțeles.
   Lollo zâmbește.
   - Nu există sărbători fără încălțări!
   Mă întreb dacă a inventat asta acum sau dacă zicala e comună și acceptată. Oricum, tot o prostioară e.
   Nina își înlocuiește cizmele cu pantofi cu tocuri înalte și apoi îi împinge pe Vilgot și Anton în sufragerie.
   - Haideți, îi îmbie ea, când Vilgot ezită. Cu siguranță Lollo a pus chipsuri și băuturi răcoritoare pentru voi.
   Funcționează. Radarul de gustări al mezinului nostru se declanșează.
   O admir pe soția mea pentru capacitea de a se descurca cu copiii mici. Când vine vorba despre copii, are o răbdare incredibilă. E făcută să fie educatoare, își iubește meseria  și știu că este apreciată atât de copii, cât și de părinți și colegi.
   - Fredde!
   Max mă lovește puternic pe spate.
   - Ce mai faci?
   Nimeni în afară de Max nu-mi spune Fredde.
   - Foarte bine. Tu?
   - Bine. Super. Ai băut ceva? Șampania e aici.
   Max își întinde brațul lung și ia un pahar.
   - Poftim.
   Dom Perignon, bineînțeles. Nu face rabat de la calitate; altfel, lumea ar putea crede că-i merg prost afacerile.
   - Mulțumesc.
   Ridic paharul.
   - Iată-ne iarăși în ajunul Anului Nou.
   - Și suntem din ce în ce mai tineri.
   Max se aplacă în față și adaugă în șoaptă:
   - L-ai văzut pe noul prieten al Malenei?
   Îmi plimb privirea prin cameră, dar nu o văd nici pe Malena, nu văd nici pe altcineva care ar putea fi prietenul ei.
   Nina îl ajută pe Vilgot să toarne Coca-Cola. În fața lor sunt două cupluri care au fost prezente și ultima dată când am sărbătorit Revelionul aici. Toți sunt vecini cu Max și Lollo și îmi amintesc că am stat la masă cu una dintre femei. Din păcate, nu-mi amintesc cu care dintre ele. Arată aproape la fel și anul ăsta: păr blond, rochii negre, pantofi negri.
   Pe de altă parte, pe soții lor îi pot deosebi. Jens Stenman e aproape la fel de lat pe cât e de înalt, în vreme ce Mangus Goransson e mai degrabă slabă. Împreună parcă sunt Stan și Bran.
   - Prietenul Malenei e musulman, șoptește Max, uitându-se la mine cu nerăbdare.
   Îl cunosc pe Max Wiksell, știu exact ce reacție vrea de la mine. Și, ca să fiu sincer, sunt și eu deja foarte curios în ceea ce-l privește pe prietenul Malenei. Dar a da frâu liber unor astfel de gânduri n-ar face decât să-i legitimeze lui Max modul deja îngust de a privi lumea.
   - Și ce-i cu asta? spun eu. Jumătate dintre elevii mei sunt musulmani.
   - Da, da. Dar cu Malena, aici, în casa noastră. Adică nu m-aș fi gândit niciodată că aș putea sărbători Anul Nou cu un...
   - E religios? îl întrerup eu.
   Max se încruntă.
   - Cum adică. E musulman.
   - Da, dar e musulman patricant? Merge la moschee? Se roagă zilnic? Bea alcool?
   - Habar n-am, spune Max ridicând din umeri. N-ai decât să-l întrebi.
   Fix atunci, Malena intră în sufragerie însoțită de un bărbat brunet. Nu știu la ce m-am așteptat, dar arată ca un tip obișnuit, de vârstă mijlocie, la o petrecere de Anul Nou. Costum, cămașă și cravată.
   - Fredrik!
   Malena se îndreaptă spre noi.
   - Mă bucur să te văd.
   Mă îmbrățișează lung și apoi se întoarce spre noul ei iubit.
   - El e Adem.
   Ne strângem mâna, iar Max profită de ocazie pentru a pleca la ceilalți musafiri.
   - Malena insistă să mă prezinte drept Adem, spune bărbatul, cu un puternic accent de Malmo. Dar nu ezita să-mi spui Adde. Așa îmi spune toată lumea.
   - Fredrik, zic eu. Încântat de cunoștință. Sunt căsătorit cu Nina, uite-o acolo, cea cu rochie verde.
   Soția mea a avansat de la bufetul de gustări la cele două cupluri vecine. Râde și dă noroc. Toți ciocnesc paharele deodată.
   În timp ce ne întoarcem spre micul grup, privirea nou-venitului pare că devine a mea. Am senzația că o văd pe Nina pentru prima dată și mă surprinde cât este de frumoasă.
   O iubesc - conștientizarea asta aproape că mă surprinde - și îmi place să aud râsul acela zglobiu. Oare când l-am auzit ultima dată?
   - Deci ele sunt Nina și Lollo, fostele mele colege din liceu, îi explică Malena lui Adde.
   El zâmbește.
   - Companioanele tale la făcut nebunii, din câte am înțeles.
   - Exact.
   Malena îi aruncă o privire îndrăgostită.
   - Eram periculoase în dolescență.
   Se întoarce spre mine.
   - Și acum înțeleg că Jennifer și Smilla au preluat ștafeta. Sper că ați încuiat barul.
   - Câți ani au? întreabă Adde.
   - Șaptesprezece, răspund eu. Smilla va împlini 18 în februarie.
   - Cea mai frumoasă perioadă a vieții, spune Adde cu un zâmbet.
   - Poftim?!
   Malena se preface că se simte jignită.
   - Am crezut că cea mai frumoasă perioadă e acum, când m-ai cunoscut pe mine.
   Adde o sărută pe obraz.
   - Bineînțeles. Cea mai frumoasă perioadă e acum.

4
Lollo

   Nina stă sub arcada care dă spre bucătărie. Într-o mână ține o cupă de șampanie, iar în cealaltă niște arahide unsuroase.
   Rochiar verde de nuanța mazării o prinde bine, arată neobișnuit de vioaie în seara asta. Vioaie, dar prea grasă. Ninei i-a lipsit întotdeauna voința. E ciudată că nu se poate controla. Arăta trăsnet când avea 10 kilograme în minus.
   - Ai nevoie de ajutor?
   - Mulțumesc, sunt bine, spun eu. Malena a pregătit antreul, e deja pe masă. Situația e sub control.
   Nina ia o arahidă în gură, face un pas mai aproape de mine și își coboară vocea.
   - Ai vorbit cu noua vedetă? Parcă Adde îl cheamă, nu-i așa?
   - Ne-am salutat doar. Dar pare drăguț.
   - Și chipeș, spune Nina zâmbind.
   Deschid robinetul și îmbib laveta cu apă fierbinte.
   - Așa sunt de obicei. Chipeși, vreau să spun.
   - Să sperăm că de data asta va dura.
   Prietena mea oftează ușor.
   - Cel puțin de dragul lui Theo.
   - Da, într-adevăr.
   Storc laveta și încep să frec cele câteva pete maronii care par deja să se fi impregnat în blatul de marmură albă.
   - Apropo, Theo și Anton sunt sus? Au grijă de Vilgot?
   - Adineauri am fost acolo.
   Nina aruncă o privire spre tavan.
   - Theo și Anton sunt ocupați cu jocuri video, iar Vilgot stă și se uită. Până acum pare că e foarte mulțumit.
   Soarbe din șampanie și se uită de jur-împrejurul bucătăriei.
   - Ce frumos a ieșit cu faianța asta cu model. E mai viu.
   - Știu, îmi place la nebunie! Fabricată manual, importată direct din Maroc.
   Nina urmărește modelul zimțat.
   - Pare scump.
   - Am luat-o prin intermediul companiei, fără TVA, spun eu și mă enervez pe mine însămi în același timp.
   De ce încerc să mă apăr? Întotdeauna ajungem acolo și nu știu dacă e vorba despre curiozitate sau despre gelozie din partea Ninei. Ea și Fredrik trebuie că sunt destul de strâmtorați cu două salarii de profesor și trei copi. Dar asta este alegerea lor.
   Fredrik a renunțat la jobul lui de inginer când Smilla era mică. Pentru că voia să facă ceva mai „semnificativ”. Pentru mine n-are niciun sens. Cum poate să aleagă cineva să renunțe la jumătate din salariu? Nina ar fi trebuit să-l oprească.
   Mă uit la ea și adaug:
   - Max a fost de părere că întregul proiect nu e necesar. Faianța veche avea doar 3 ani. Dar am reușit să-l conving.
   Nina zâmbește.
   - Tu te pricepi la asta.
   - Cu toții avem talentele noastre.
   Clătesc o farfurie și o pun în chiuvetă. Nu o să dezvălui faptul că a trebuit să plâng ca să obțin plăcile alea de faință. Și asta nu din cauza costului, banii fiind rareori o problemă pentru Max. Mai degrabă pentru că el nu înțelegea de ce.
   - Și tu ai multe talente.
   Nina mai ia o înghițitură de șampanie și se sprijină de chiuvetă.
   - Cum merge blogul?
   Nimeni nu pare să înțeleagă câtă muncă presupune să vii cu teme, să faci fotogafii, să încarci imaginile, să scrii și să editezi. Cred că petrec 15 ore pe săptămână pe nenorocitul ăla de blog - deși până acum de-abia dacă are câțiva cititori.
   Nina nu așteaptă răspunsul.
   - Faci fotografii profesionale, continuă ea. Am intrat de câteva ori pe blog și m-am uitat.
   - Nu uita să distribui postările mele pe Facebook, îi spun. Clientele sunt în mare parte femei ca noi și chiar mai în vârstă. Spre deosebire de copii, noi încă ne mai petrecem timpul pe-acolo din când în când.
   - Apropo de copii...
   Nina se încruntă.
   - Ai ceva vești de la Jennifer?
   - Nu. Dar ăsta ar trebui să fie un semn bun.
   Nina dă din cap, dar nu pare convinsă, începe să se învârtă înainte și-napoi prin fața mesei din bucătărie.
   - Eu și Fredrik n-am prea fost de acord.
   - Cu ce?
   Mă șterg pe mâini și atârn prosopul la loc.
   - Dacă ar trebui să lăsăm sau nu 20 de adolescenți în casă. Printre altele.
   Deci acum asta-i problema. Sigur am dezbătut subiectul petrecerii fetelor, dar am vorbit doar despre băutură și droguri. Nina n-a spus niciun cuvânt despre faptul că „sala de petreceri” ar fi o problemă.
   - Da, deci așa...
   Zâmbește și dă din mâini.
   - Am aprobat totul, așa că nu mai e nimic de făcut... Dar, știi tu. Sunt totuși neliniștită.
   Încerc să nu oftez cu voce tare. Nina este expertă în îngrijorare. Săraca Smilla, nu poate fi ușor să ai o mamă așa de protectoare ca Nina.
   Trebuie să poți avea încredere în copiii tăi, mai ales când au vârsta fetelor. Și ei trebuie lăsați să facă propriile greșeli. Dacă tot timpul îi cocoloșești, cum se vor descurca mai târziu în viață?
   - Ah, deci aici erați, la o bârfă.
   Malena intră dansând pe acordurile melodiei Happy New Year a celor de la Abba, care se aude în fundal. Rochia cu paiete este poate un pic cam exagerată, dar i se potrivește bine.
   - Pot să mă alătur și eu? întreabă ea.
   - Bineînțeles că poți.
   Dau din cap în direcția Ninei.
   - Pentru început, poți s-o faci pe prietena ta să nu se mai îngrijoreze atât.
   Malena își pune o mână sub bărbie și se preface că o studiază pe Nina amănunțit, din cap până-n picioare.
   - Ia să vedem...
   Își lasă bărbia în jos și ridică un deget arătător în aer.
   - Analiza mea atentă îmi spune că te îngrijorează toată distracția de care Smilla și Jennifer au parte în seara asta. Am dreptate sau nu?
   Nu-mi pot stăpâni râsul. Eu și Malena am semănat întotdeauna în această privință. Opinia noastră comună este că nu există niciun motiv să-ți faci griji în avans. E complet inutil. Și foarte plictisitor. Fără noi, Nina ar fi murit de îngrijorare până acum.
   - Ce?
   Nina îmi aruncă o privire întunecată.
   - Ce-ai așa de ciudat că sunt puțin îngrijorată? Sigur, Smilla a mai fost la petreceri, dar e prima dată când se strâng la noi acasă și...
   - Of.
   Malena pune o mână pe brațul Ninei.
   - Oricum ar fi, o să fie bine. În curând vor fi majore. În plus, gândește-te la ceea ce făceam noi când eram de vârsta lor.
   Nina face o grimasă.
   - Exact la asta mă gândesc.
   Malena izbucnește în râs și mă alătur și eu. Până și Nina râde. Dar apoi devine din nou serioasă.
   - Apropo, ce mai face Theo?
   Malena pare că nu înțelege.
   - Theo?
   - Da.
   Nina se înroștește.
   - Anton spunea ceva despre Theo, că trece prin momente dificile. Nu prea am priceput despre ce e vorba, dar...
   - Ah, la asta te referi.
   Malena face un semn din mână.
   - A fost puțin mai greu în toamnă, odată cu mutarea. Clasă nouă, o mulțime de oameni noi... Ei bine, îl știți pe Theo.
   Zâmbește larg.
   - Dar să nu mai stăm să ne văcărim. Haideți să mergem să dăm noroc cu ceilalți.
   Șampania Ninei se varsă când Malena o prinde de braț și ne trage în sufragerie.
   - Gata cu grijile din cauza fetelor, Nina! țiipă Malena, pentru a se face auzită peste muzică și peste zgomotul din ce în ce mai mare. Ai încredere în ele. Cât timp nu avem vețti, înseamnă că totul e în regulă.

5
Fredrik

   - Și știi ce-am spus atunci? răcnește Stenman. Ei bine, am spus că pentru suma asta de bani nu poți lua naibii nici măcar o barcă cu pânze.
   Tipul e deja bine cherchelit. E roșu la față și râde atât de tare, încât cămașa îi alunecă peste burta care îi tresaltă. De cel puțin 10 minute îmi povestește cum a procedat vara trecută pentru a-și vinde barca.
   - Da, ce naina, spune Mangus Goransson. În ziua de azi, oamenii habr n-au. Își imaginează că se pot târgui pentru orice.
   Stenman se clatină, dar se prinde de blatul mesei.
   - Dacă cel care sună nu vorbește suedeză, închid imediat. Vreau să spun că ei provin din culturi mai primitive. Locuri în care oamenii merg prin piețe și se târguiesc tot timpul.
   - Exact.
   Mangus se entuziasmează și se apleacă în față.
   - Un sfat. Când mi-am vândut Arcona 465, am folosit un broker. A fost grozav, că am scăpat de toată bătaia de cap. Brokerii serioși au contacte în toată Europa și pot, de asemenea, să urce frumușel prețurile. Așa că merită.
   Îmi ridic paharul.
   - Mă duc să-mi mai torn.
   Picioarele mele navighează pe parchetul de stejar vopsit în negru și pe covoare pufoase, departe de clubul admirației reciproce.
   Nina, Malena și blondele care sunt căsătorite cu Jens și, respectiv, cu Mangus stau într-un colț al încăperii. Râsetele continuă, dar eu ocolesc grupul, având sentimentul că prezența mea ar strica buna dispoziție.
   Lollo se foiește de colo-colo între camere.
   - Ai nevoie de ajutor?
   - Categoric nu.
   Zâmbește, dar nu se oprește.
   - Mai ia niște șampanie și relaxeaz-te, Fredrik.
   Nu mă pot relaxa. Mă mănâncă sub gulerul cămășii, trebuie că a mai rămas vreo etichetă lipită de el.
   Ies pe hol, deschid ușa de la intrare și mă așez pe scări. Aerul rece de decembrie îmi amintește că vom pleca în curând, au mai rămas doar câteva ore.
   Respiră, Fredrik. Respiră.
   Mă duc înăuntru, îmi pun paharul pe dulapul de lângă oglindă și mă strecor sus.
   Theo și Anton stau pe canapea. Fiecare își manevrează joystickul cu dexteritate. Vilgot stă cu ochii ațintiți în televizor, trăind fiecare viraj al traseului sinuos. În mijlocul mesei ovale de sticlă se află un bol neatins cu chipsuri.
   - Salut, băieți.
   Mă așez lângă Anton.
   - Cum merge treaba?
   - Grozav.
   Anton nu-și pierde concentrarea nici măcar o secundă.
   - Imediat câștig.
   - In your dreams, boscorodește Theo.
   În timp ce zgomotul de la parter crește, mă las pe spate și mă uit la traseul mașinilor de cursă, dorindu-mi să pot sta aici toată noaptea. Dar, când îmi ridic privirea, văd direct în camera lui Jennifer și regret imediat.
   Theo înjură cu reținere în timp ce mașina lui se prăbușește într-o prăpastie. Steaguri albe cu negru flutură pentru Anton.
   - Așa cum era normal! strigă el.
   Mă întorc spre Theo.
   - Va trebui să îl învingi în runda următoare. Altfel o să și-o ia în cap.
   Theo îmi aruncă un zâmbet grăbit, întimp ce Vilgot îi smulge joystickul lui Anton. Anton se împotrivește, dar Theo i-l dă imediat pe al lui.
   - O tură, mârâie Anton la fratele său mai mic. Doar una, ai înțeles?
   Theo a fost întotdeauna amabil cu Vilgot, lăsându-l să se joace împotriva protestelor lui Anton. Probabil că asta se datorează faptului că Theo nu are frați sau surori cu care să se confrunte. Dar e și un copil bun.
   Theo îi arată lui Vilgot cum să conducă. Are o voce blândă, iar ochii îi sunt parțial ascunși de bretonul șaten.
   Și deodată nu mai e Theo cel care stă acolo. E Simon.
   Clipesc de câtea ori pentru ca imaginea lui Theo să-mi reapară în fața ochilor, realizând în același timp că are exact aceeași vârstă pe care o avea Simon atunci când a murit. Fratele meu mai mic era, de asemenea, un băiat timid și tăcut.
   - Și altfel ce mai mzici?
   Trebuie să fac un efort ca să nu-mi tremure vocea.
   - Altfel?
   Theo întinde mâna peste masă, spre chipsuri.
   - Ai schimbat școala, nu? Te simți bine în Tygelsjo?
   El ridică din umeri.
   - Haide, tată.
   Anton îmi dă un ghiont în coaste.
   - Este ajunul Anului Nou. Jucăm acum. Chiar trebuie să stai aici?
   - Relaxează-te.
   Mă ridic în picioare.
   - Plec imediat.
   Ușa deschisă este ca un magnet, privirea mea o caută. Nu mă pot stăpâni.
   Un sutien din dantelă albă atârnă pe tăblia de la capul patului. Pare că a fost aruncat acolo în grabă, în drum spre duș. Dar e posibil să fi fost pus acolo și deliberat.
   Înghit în sec și mă grăbesc să cobor scările.

6
Nina

   - Acum cred că a venit momentul să dăm cu toții noroc!
   Ivanka se ridică în picioare în fața scaunului și vântură un pahar de vin în aer.
   Nici eu nu sunt complet trează, dar sunt în urmă în comparație cu Ivanka Stenman. Pleoapele îi atârnă pe trei sferturi și un ruj roșu aprins i-a mânjit dinții din față.
   - Bună inițiativă.
   Max se ridică și el în picioare.
   - Dar nu ar trebui mai întâi să cântăm?
   - Bineînțeles că da.
   Mangus Goransson strigă atât de tare, încât mă lasă surdă de urechea dreaptă.
   - Haide, Ankan. Hai cu cel mai porcos cântec pe care-l știi.
   Ivanka chicotește și își netezește rochia scurtă.
   - Dar eu nu știu niciun cântec porcos.
   - Haide, Ankan! Haide! scandează Mangus.
   Jens Stenman se alătură aclamațiilor în timp ce dă cu pumnul în baltul mesei.
   - Alooo.
   O voce încordată sparge zarva.
   - Țineți cont de faptul că sunt de față și copii.
   Pentru o clipă se face o liniște mormântală în încăpere și toată lumea se întoarce spre voce.
   Îi aparține soțului meu. Încerc să stabilesc un contact vizual, dar Fredrik se uită direc la Max și la Ivanka, părând că vrea să-i ucidă. Ce-o fi cu el?
   - Am eu o sugestie.
   Vecinul meu de masă sparge tăcerea.
   - Aș putea cânta eu ceva tare porcos. În arabă.
   - Oh, nu.
   Îl înghiontesc pe Adde în coaste.
   - Asta înseamnă să trișezi. Cum o să știm că e cu adevărat porcos?
   Zâmbește larg și se ridică de pe scaun.
   - Va trebui să aveți încredere în mine.
   Cu paharul de vin într-o mână și cu cealaltă pe post de baghetă, Adde începe să cânte. Eu încep să bat din palme, Lisen fredonează și Ivanka se unduiește în ceea ce probabil ar trebui să reprezinte un dans din buric.
   Nu trece mult timp până când toți se ridică în picioare în fața propriilor scaune, dansând liber din buric sau bătând din palme. Toți cu excepția lui Anton, Theo și Vilgot, care se dezlipiseră de jocurile video ca să vină la cină. Fredrik, desigur, nu participă nici el.
   - Ei bine, aceste imagini vor rămâne în istorie! strigă Lollo, cu telefonl mobil în mână.
   Ivanka, dornică să pozeze, dansează atât de intens, încât cade lată.
   - Noroc, fir-ar să fie! spune Max, trăgând-o în picioare.
   Mă așez, îmi șterg lacrimile de râs cu șervețelul și iau o înghițitură serioasă de vin alb. Are un gust delicios. Nu e nici prea sec, nici prea dulce, și, pe deasupra, e bine răcit.
   - Mamă.
   Vilgot se strecoară între mine și Mangus.
   - Pot să plec acum?
   Când întorc capul ca să încuviințez, lumea se leagănă cu mine. Ups! Câte pahare de șampanie am băut, de fapt, înainte de cină? Le-am pierdut șirul.
   - Bineînțeles că poți.
   Încerc să-i dau lui Vilgot un pupic pe obraz, dar el se strecoară pe dedesubt și pleacă. Mă întorc din nou spre Adde.
   - Un vin foarte bun. Și un antreu bun.
   Devorez un clțunaș mic și-mi trag scaunul mai aproape de masă.
   - Despre ce-a fost vorba? În cântecul pe care l-ai cântat?
   - Nu pot să-ți spun.
   Ochii negri ai lui Adde sclipesc.
   - Nu e potrivit pentru urechile tale inocente.
   - Inocente?
   Sughiț.
   - Scuze. Întotdeauna se întâmplă asta când beau.
   - A fost un cântec de leagăn, spune el.
   - Poftim?
   Râsul bolborește în mine.
   - Pe bune?
   Adde dă din cap și ia câteva măsline din farfurie.
   - Dar acum trebuie să-mi spui ceva despre Malena.
   Bagă o măslină în gură și se lasă pe spate.
   - Ceva de-a dreptul rușinos.
   - Chiar am de unde alege.
   Mă întorc cu fața spre încăpere.
   - Malena! Pritenul tău vrea să-ți dau în vileag toate păcatele tinereții.
   Ea își întrerupe conversația cu Lisen.
   - Ce vrei să spui? Trecutul meu e complet imaculat.
   Toată lumea râde și, în același timp, încăperea se umple de vocea impunătoare a lui Jens Stenman.
   - Noroc.
   Stenman s-a ridicat în picioare și bâjbâie de câteva ori înainte să-și găsească paharul de vin. Apoi continuă:
   - Noroc în cinstea frumoasei noastre gazde și a petrecerii de Anul Nou!

7
Fredrik

   E fascinant cum oamenii pot sta nemișcați în același loc atât de mult timp, vorbind absolut nimic și părând să se distreze. Mă uit în jurul mesei mari din sufragerie și nu pot găsi nicio persoană, în afară de mine care să pară să suferă de plictiseală.
   Profitând de prezența nou-venitului în grup, Max scoate de la naftalină toate vechile pățanii din tinerețe. Poveștile devin din ce în ce mai dramatice de fiecare dată când sunt repetate și, având în vedere că îl cunosc pe Max Wiksell de peste 20 de ani, încep să se apropie de poveștile eroice clasice.
   Nimeni de la masă nu dezvăluie că poveștile sunt vechi. În schimb, toți participă și râd cu poftă ori de câte ori e cazul. Adde râde și el copios. Sau poate că el chiar crede că sunt amuzante.
   Nina stă la masă cu noul iubit al Malenei și par să se simtă bine împreună. Când Max ia o pauză de la povestit, își apropie capetele și, din câte îmi dau seama, au discuții intime. Se vede că Nina a băut câteva pahare, pentru că gesturile îi sunt exagerate și râde mai afectat.
   Mă simt exclus. Și sunt conștient de ce: pentru că toată lumea bea alcool. Toată lumea în afară de mine.
   Am luat decizia după paharul de bun-venit. Mi-am dat seama că Nina avea dreptate, va fi imposibil să găsim un taxi. Să rămânem să dormim aici nu este o opțiune, 7 ore sunt suficiente. Și eu am fost cel care a uitat să rezerve o mașină.
   Așa că, în loc să-mi petrec seara descărcând aplicațiile tuturor companiilor de taxi din oraș, am decis să o las mai moale cu băutura. Un păhărel n-ar trebui să fie o problemă să conduc până acasă.
   - Ești profesor, nu-i așa?
   Tovarășa mea de masă s-a întors spre mine. Am schimbat câteva amabilități în timpul serii și totuși nu am reușit să-mid au seama dacă e aceeași femeie care mi-a fost vecină la masă și acum 2 ani. Dar cam așa pare.
   - Exact. Sport și matematică. La liceu.
   - Și îți place?
   Își înclină capul.
   - De cele mai multe ori auzim lucruri rele despre școală în ultima vreme. Copii care nu știu să se poarte, profesori care sunt prea ocupați. Fiica noastră cea mică a absolvit liceul acum 5 ani, așa că a cam pierdut legătura cu școala. Situația e chiar atât de rea pe cât pare?
   - Eu cred că este perfect în regulă. Sigur că depinde de locul în care lucrezi, de cât de bine te simți acolo, dar noi avem la școală un director bun, care gestionează neplăcerile care apar. Problemele nu pot lipsi în totalitate atunci când ai peste 200 de adolescenți sub același acoperiș. Și îmi plac colegii.
   - Dar s-au schimbat lucrurile? Crezi că tinerilor le lipsește respectul pentru adulți?
   Ridic din umeri.
   - Trebuie să și câștigi respectul ăsta. Dar, sigur, există o diferență față de acum 10 ani.
   Mă gândesc din răsputeri la ce aș putea spune ca să schimbăm subiectul. Nu mă mai amuză să vorbesc despre meseria mea. Sunt un profesor bun și întotdeauna am considerat că e distractiv și stimulant să petrec timp cu tinerii.
   Conversația îmi amintește dureros de intens de petrecerea care are loc la noi acasă chiar acum.
   Mă uit la Nina și constat că alcoolul pare să aibă un efect calmant. Mie îmi vine să urc în mașină, să merg direct acasă și să pun capăt petrecerii. Oricine a trecut de 17 ani știe că petrecerile de la vârsta aia au fost de departe cele mai proaste. Sau cele mai bune. Depinde de perspectiva din care privești lucrurile.
   Vecina mea de masă deschide gura să mai spună ceva, dar Lollo mă salvează de la un alt interogatoriu.
   - Toată lumea, atenție!
   Se ridică în picioare și ciocnește cu putere lingurița de desert de paharul de vin.
   - Ținem un discurs? se bâlbâie Max. La naiba, ce pacoste! Măcar să fie rapid.
   Toată lumea râde. Poate pentru a îndulci felul în care a vorbit Max.
   - Da, dar e aproape...
   Lollo se uită la ceasul de mână și zâmbește larg.
   - Peste o oră e Anul Nou!
   Se stârnește o mare veselie, așa că gazda trebuie să facă o pauză până când se așterne din nou liniștea.
   - Și m-am gândit ca fiecare să povestească ceva despre anul care a trecut. Poate despre cel mai bun lucru care vi s-a întâmplat? Și apoi am putea spune ceva despre așteptările pentru anul viitor. N-ar fi distractiv? Ceva scurt.
   Se întoarce spre soțul ei.
   - Mă auzi, Max? Scurt și la obiect, poți s-o faci?
   Toată lumea râde din nou.
   Întreaga mea ființă protestează în fața sugestiei. Capul îmi zvâcnește, palmele îmi sunt lipite de sudoare și ochii mi se zbat. Vreau să scap, dar rămân împietrit pe perna pufoasă a scaunului.
   - Ce idee bună! exclamă vecina mea de masă. Pot să încep eu.
   - Perfect.
   Lollo zâmbește.
   - Dă-i drumul, Lisen.
   Lisen. Deci așa.
   Și Lisen începe să vorbească. Face o prezentare lungă și plictisitoare despre un loc nou de muncă și despre unul sau mai mulți nepoți. Urmează apoi speranțe pentru diverse călătorii și așa mai departe, la nesfârșit.
   Îmi mai torn apă din carafa aflată în fața mea și mă rog puterilor superioare să urmeze persoana din dreapta și să nu ajungem niciodată să facem turul complet al mesei.
   Dar când Lisen termină, Lollo arată, bineînțeles, spre mine.
   - E rândul tău, Fredrik.
   Inima îmi bate cu putere, încerc să zâmbesc, dar simt cum gura opune o rezistență activă, transformându-se într-o grimasă rigidă.
   - Haide, domnule profesor, zice Max din cealată parte a mesei. Cadavrul din dulap, nu?
   Mă ridic de pe scaun.
   - Mă duc să văd ce fac băieții. Mi s-a părut că l-am auzit pe Vilgot strigând. Puteți continua în cealaltă direcție.
   - Să nu crezi că scapi! rânjește Max.
   Îmi vine să-l sugrum încet, dar bâigui ceva cum că mă întorc imediat, după care mă grăbesc să ies din cameră.

8
Nina

   - Atunci e rândul tău, dragă.
   Lollo se uită la mine.
   - Ia să auzim. Care a fost cel mai bun lucru din acest an? Ce speranțe ai pentru anul care urmează?
   Iau o înghițitură din vinul de desert ca să trag de timp. Când a început turul mesei, am privit totul ca pe o chestie amuzantă, ceva tipic pentru Lollo, dar dintr-odată mi se pare important să pot spune ceva de bine.
   În câteva minute va fi Anul Nou - ocazia perfectă pentru a ne debarasa de ornamentele de Crăciun și de a planta lalele proaspete. Dar de ce m-oi fi gândind la flori? Se vede că am băut mult prea mult, încă mă simt un pic amețită.
   Adde mă înghiontește.
   - Alo, vecina de masă. Ai trac?
   Nu vreau să chicotesc, dar o fac oricum, ca o prelungire a crizelor de râs pe tot parcursul serii. A trecut mult timp de când nu m-am mai distrat așa la o petrecere. Adde e și simpatic, și amuzant.
   - Da, dar..., îi zâmbesc lui Lollo, încercând să-mi adun gândurle. A fost un an bun, dar nu știu dacă pot evidenția ceva în mod special.
   Lollo dă din cap.
   - Trebuie să existe măcar un lucru bun la care să te poți gândi, nu?
   Dar cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai greu devine.
   Anul trecut, la drept vorbind, nu a fost foarte bun. Eu și Fredrik ne-am învârtit unul în jurul celuilalt, ori în tăcere, ori ciondănindu-ne. Vilgot a avut patru infecții la ureche, cu Smilla m-am certat cam pe orice temă pe care ne puteam certa, iar vacanța a trebuit să ne-o întrerupem din cauza unei scurgeri de apă în bucătărie.
   - Bine, spun în cele din urmă. Cel mai bun lucru este că toată lumea din familie e bine și că avem prieteni atât de buni.
   Se aude un fluierat scurt, probabil de la Max, care a înghițit imediat complimentul.
   - Iar pentru anul viitor, sper...
   Privirea îmi rătăcește de-a latul mesei și se oprește asupra scaunului gol al lui Fredrik.
   - Sper că vom continua să fim bine.
   Dumnezeule! Pe o scară de la 1 la 10, cât de plictisitoare sunt? Să fie bunăstarea familiei singura speranță pe care o am pentru viitor? Ce jalnic! Toți ceilalți au vorbit despre noi provocări la locul de muncă, despre călătorii interesante și maratoane.
   M-am transformat într-o tanti? Probabil că da. Oare de-aia nu mai vrea Fredrik să stea de vorbă cu mine? Poate crede că am devenit bătrână și plictisitoare? Și urâtă?
   Nu ne mai culcăm niciodată împreună în ultima vreme. Înainte n-am reflectat asupra vieții noastre sexuale inexistente, dar acum mă lovește brusc revelația: de fapt, nu avem o viață sexuală.
   Avem copii în casă de atâta vreme, încât dorința a fost mai mult sau mai puțin suprimată. Și, ca să fiu sinceră, nici nu mi-a prea lipsit sexul. Sunt atât de multe lucruri care se întâmplă în capul meu: serviciu, logistica familiei și Dumnezeu mai știe ce. Să reușesc să mă relaxez în această situație și să mă dedau plăcerii pare adesea o ecuație imposibilă.
   Dar când ne-am culcat ultima dată împreună? Să fi fost acum 6 luni? Dacă este așa, probabil că este o pauză record. Nici măcar după nașteri nu a durat atât de mult celibatul.
   Soțul meu este încă în formă, șuvițele lui cărunte sunt fermecătoare. Se îmbracă sport, destul de tineresc. Eu am mai pus câteva kilograme pe mine de când ne-am cunoscut, iar părul meu grizonat nu e nici pe departe la fel de fermecător ca al lui.
   Mă izbește un gând venit de nicăieri: oare Fredrik mă înșală? Se vede cu altă femeie? Una mai tânără, mai slabă și mai simpatică?
   Ridic unul dintre paharele pe jumătate pline și iau o înghițitură zdravănă. Vinul e încă bun. Privirea îmi alunecă în jos și îmi aranjez rochia, care se încrețise în tale. Constat că măcar nu e nimic în regulă cu sânii mei. Și nic teribil de grasă nu sunt.
   - Bine! țipă Lollo. Frederik s-a ascuns, așa că Max trebuie să termine.
   Se uită la soțul ei.
   - Și ai la dispoziție 3 minute, nicio secundă în plus. E musai să avem timp să ieșim pe terasă înainte de miezul nopții.
   Nimeni altcineva nu s-a ridicat în picioare în timp ce și-a ținut micul discurs, dar Max se ridică. Începe prin a-și drege glasul foarte teatral.
   - Dragi prieteni.
   Se uită de jur-împrejurul mesei ca și cum el ar fi preot, iar noi, evlavioșii săi credincioși.
   - A fost un an formidabil! Afacerile au mers ca de obicei și am avut multe oportunități. Exact cum îmi place mie, știți prea bine.
   Își găsește paharul de vin, ia o înghițitură sănătoasă și-l pune înapoi pe masă.
   - În plus a fost un an bun și la golf. Mă apropii de 6,2.
   Cineva aplaudă, iar Max continuă:
   - Iar în anul care vine, sper ca guvernul nostru jenant să închidă complet granițele. Abia mai poți să ieși în oraș pe jos.
   Lollo îl înghiontește în coaste.
   - Fără discuții politice plictisitoare, dragule.
   Max ignoră comentariul.
   - Și nu este nevoie de o nenorocită de diplomă de doctor ca să-ți dai seama că Suedia are probleme. Străzle sunt pline de cerșetori și de alte gunoaie care nu contribuie cu nimic în societate.
   - Ajunge.
   Lollo vorbește mai apăsat de datat asta și Max dă din mâini, uitându-se la ea cu o privire dulceagă.
   - Dar ăsta e adevărul gol-goluț.
   - Nu lua în seamă ce spune, îi șoptesc lui Adde la ureche. Max a băut mult. De obicei, nu...
   - Tatăl meu a prevăzut acest lucru deja acum 20 de ani.
   Max are aplomb acum, gesticulând din brațe.
   - A văzut că Suedia se duce direct în iad. Și situația nu s-a îmbunătățit. La naiba, în curând vom sărbători mai degrabă Anul Nou musulman.
   Malena se ridică în picioare.
   - Scuză-mă, dar, din întâmplare, avem un musulman aici în seara asta. Poți să-ți îndrepți ura direct spre el dacă vrei. Dă-i drumul!
   Max pare puțin stânjenit pentru o clipă, dar își revine repede în fire.
   - Of, ce naiba, Malena!
   Se întoarce spre Adde și afișează un zâmbet larg.
   - Bineînțeles că nu mă refer la tine. Tu vorbești suedeză, ai serviciu și plătești impozite. Vorbesc despre ceilalți, cei care trăiesc din ajutoare sociale și...
   - Ajunge!
   Fredrik stă în pragul ușii.
   - Ești beat, Max, și vorbești numai prostii. Ne-am săturat să ascultăm tâmpenii.
   - Haide, Fredde.
   Max zâmbește.
   - La naiba, nu mai fi atât de corect politic. Deschide ochii, recunoaște că Suedia are probleme. Probleme mari.
   Fredrik face un pas spre masă și-l țintuiește cu pirivrea pe Max.
   - Cea mai mare problemă a acestei țări sunt oamenii ca tine...
   - Alo!
   Lollo bate disperată cu lingurița în paharul de vin.
   - Au mai rămas doar 10 minute din acest an și vă propun să ieșim pe terasă. În curând vine șampania.
   Ne despărțim rapid, fiecare urnindu-se mai repede sau mai încet de la masă. O conversație discretă, dar aprinsă, are loc între Adde și Malena.
   Fredrik vine spre mine cu pași mari.
   - Vino, îmi spune. Plecăm.
   - Acum?
   - Da.
   Clocotește de furie.
   - Acum. La naiba, nu mai putem sta aici niciun minut.
   Îi pun o mână pe braț. Asta și pentru că podeaua se leagănă sub picioarele mele.
   - Calmează-te, dragule. Nu putem să plecăm așa de-aici. Lollo a pregătit o mulțime de lucruri pentru miezul nopții, nu e vina ei că Max se comportă ca un nesimțit când bea prea mult.
   - Întotdeauna e nesimțit, murmură Frederik. Dar de cele mai multe ori reușește să-și țină gândurile penibile pentru el însuși.
   - Hai să dăm mai întâi noroc. Apoi mergem acasă.
   Îi dau soțului meu un sărut pe obraz și îl trag în hol. În fața ușii se află Anton și Theo. Și-au luat gecile pe ei, în așteptarea spectacolului de artificii care va urma.
   - Vilgot doarme? întreabă Frederik, iar Anton dă din cap.
   Câteva minute mai târziu ne găsim pe terasa pe care Lollo, cu ajutorul ghirlandelor luminoase și al felinarelor, a transformat-o într-o lume care pare de basm.
   Felinarele sunt grupate pe podeaua din lemn, aranjate cu gust, alături de plante de iarnă în ghivece acoperite cu pânză de sac. Lollo, îmbrăcată în ceva cu blană, toarnă șampanie în cupele înalte. Observ un felinar din gheață impresionant, din care trandafiri albi înghețați se topesc pe masă, lângă pahare. Cum o fi reușind?
   Cele două familii din vecini s-au grupat în fața ușii de la terasă, iar Adde și Malena stau singuri puțin mai departe. Malena gesticulează sălbatic în timp ce Adde îi pune o mână pe braț, părând că încearcă să o calmeze. Max, cu a sa cutie de artificii, se află în mijlocul peluzei. Figura lui aplecată se profilează pe acoperișul piscinei.
   - Nu vă apropiați prea mult!
   Fredrik încearcă să intre în vorbă cu băieții și apoi se întoarce spre mine.
   - N-ar trebui să facă asta în starea în care e.
   Mă uit la Max. Din părul dat cu gel pe spate i s-au desprins câteva șuvițe, care acum îi cad peste un ochi. Se chinuie cu o cutie de chibrituri și înjură la greu. Pare că este dificil să aprindă bețele în aerul umed.
   - O să fie bine, spun, întinzându-i un pahar soțului meu. Noroc că rachetele periculoase sunt interzise.
   Frigul m-a mai dezmeticit puțin. De-acum încolo, după fiecare pahar cu băutură va urma unul cu apă.
   Chiar atunci, Lollo strigă „La mulți ani!” și izbucnește un tumult controlat.
   Eu și Fredrik ne amestecăm printre ceilalți petrecăreți. Dăm noroc, ne îmbrățișăm și ne urăm un început bun de an.
   Max reușește în cele din urmă să aprindă un chibrit și stele de diferite culori se ridică înspre cerul negru-cenușiu. Aplaudăm și strigăm cu prea mult entuziasm de fiecare dată când o nouă cascadă strălucitoare de stele se ridică deasupra noastră.
   Țin paharul de marcă al lui Lollo între degetele înghețate și mă sprijin cu spatele de fredrik și mă culcușesc în brațele lui calde. Studiem în tăcere artificiile vecinului, nici pe departe la fel de grandioase, pocnind deasupra gardului viu.
   Mă răsucesc puțin, căutând privirea lui Fredrik.
   - La mulți ani!
   Îmi zâmbește.
   - La mulți ani, Nina!
   Dăm noroc.
   Sunt pe cale să spun că anul care a trecut a fost de tot rahatul, dar mă răzgândesc în ultimul moment. A începe primele minute trepidante ale noului an cu un momentariu amar mi se pare o fatalitate, ca și cum amărăciunea ar putea să se instaleze și să dea tonul pentru minutele care vor urma. Poate că, fix acum, chiar în acest moment, avem șansa de a lăsa balastul în urmă și de a reîncepe de la zero.
   Calendaru este, desigur, o invenție umană. Știu că noua zi nu este diferită de cea pe care tocmai am încheiat-o. Dar poate că simbolismul - an nou și posibilități noi - poate fi de ajutor măcar o dată. Poate că ne putem folosi de el entru a găsi o cale de întoarcere unul către celălalt.
   Mă ridic pe vârfuri și îl sărut pe Fredrik. Dăm noroc din nou și o voce din interior îmi spune că totul va fi bine, că, de fapt, nu poate decât să fie mai bine.

9
Fredrik

   Plec de pe terasă sub pretextul că trebuie să merg la toaletă. De fapt, nu pot suporta privirile drăgăstoase ale Ninei. Nu sunt demn de ele.
   În spatele ușii încuiate aterizez pe capacul toaletei, mă aplec înainte și-mi odihnesc capul în mâini.
   Cum de-am ajuns aici? În situația asta. Dacă n-aș fi făcut-o... Oftez adânc. Oare pentru a câta oară gândesc așa? Dacă n-aș fi făcut-o... N-are niciun rost, la naiba!
   Gândurile îmi sunt brusc întrerupte când, din buzunarul de la geacă, telefonul începe să cânte melodia mea prefeerată. Stomacul îmi zvâcnește. S-a întâmplat ceva acasă?
   Ridic telefon, văd pe ecran un număr necunoscut și respir ușurat. Dar ușurarea se risipește la fel de repede cum a venit.
   Un număr necunoscut ar putea însemna că mă sună vreun prieten de-al Smillei - pentru că Smilla a băut atât de mult, încât nu mai știe de ea. Sau ar putea fi vreun vecin care vrea să mă anunțe că au sunat la poliție din cauza muzicii zgomotoase sau a focurilor de armă.
   Def Leppard cântă în continuare. Mă uit la șirul lung de cifre de parcă ar fi un cod. Dar cifrele nu-mi spun nimic și, în cele din urmă, pun telefonul la ureche.
   La început se aude doar un sunet ca un hârșâit, ritmic. Poate pași. Apoi se aude zgomotul unei rafale de vânt care șuieră lângă microfon.
   - Alo?
   Vocea mi se îneacă într-un plescăit le celălalt capăt al firului.
   - Bună, Fredrik.
   Înlemnesc.
   - Jennifer?
   Ea chicotește.
   - În carne și oase.
   - S-a întâmplat ceva? Unde ești?
   - Ajung acasă în curând.
   - Acasă?
   Încerc să înțeleg ce vrea să spună.
   - Ești pe drum încoace? Acasă la tine?
   Se pare că se poticnește și dispare de pe radar pentru o clipă. La scurt timp după aceea, îi aud din nou respirație în ureche.
   - Da.
   - Dar de ce nu mai ești la petrecere?
   Înghit în sec.
   - Cu Smilla?
   - Pff, petrecerea e nașpa... Și apoi m-am gândit să stăm puțin de vorbă
   - Ddd... De vorbă?
   Buzele mele nu se supun.
   - Da. De vorbă.
   La naiba! Mă uit de jur-împrejur prin baia mare. De parcă ar putea exista o ușă secretă care să ducă într-un loc în care să mă pot ascunde pe termen nelimitat.
   - Jennifer, unde ești, mai exact?
   - În stația de autobuz.
   - Care din ele?
   Jennifer oftează.
   - Ți-am spus că...
   - Ești în Klagshamn?
   Mă plimb înainte și înapoi între ușă și jacuzzi.
   - La ultima stație?
   - Da, dar de ce...
   La naiba!
   - Jenniffer, ascultă-mă cu atenție.
   Încerc să par ferm.
   - Stai acolo unde ești și vin după tine.
   - Ce? Dar...
   - Rămâi acolo, șuier printre dinți. Ai auzit ce-am spus? Nu te mișca din loc. Ajung în câteva minute.
   Ceilalți sunt încă pe terasă, așa că pot să-mi iau neobservat geaca și să mă strecor pe ușa din față. Singura care mă vede este Chanel. Stă întinsă în coșul ei, tremurând, cu ochii larg deschiși. Cineva ar fi trebuit să fie înăuntru cu bietul câine în timp ce artificiile explodau cu putere.

   Afară, pe stradă, e complet pustiu.
   În timp ce alerg pe trotuar, vocile de la petrecere devin tot mai îndepărtate, pentru ca, în cele din urmă, să se lase complet liniștea.
   În adâncul sufletului am știu că va veni și ziua asta. Toată toamna am așteptat ca bomba să explodeze. Și nu înțeleg de ce nu am dezamorsat-o imediat.
   Ar fi trebuit să vorbesc, să explic și să îndrept lucrurle. În schimb, mi-am băgat capul în nisip, gândindu-mă că timpul va vindeca eventualele răni. Sau că, cel puțin, le va estompa.
   Se pare că nu a făcut-o.
   Nu ajung prea departe și o văd, ieșind din desiș, clătinându-se pe tocurile înalte. Evident că nu a rămas în stația de autobuz.
   - Ți-am spus să stai pe loc.
   Zâmbește. Sub pleoapele pe jumătate închise se văd niște pupile uriașe. O fi drogată?
   - Pari nervos, Fred... rik.
   Vocea îi e tărăgănată.
   - Nu sunt nervos. Cred doar că ai ales o ocazie tare proastă pentru a sta de vorbă. Și chiar nu e necesar să vii acasă și să faci o scenă când aveți musafiri. Dacă asta ai de gând să faci.
   - N-o să fac nicio scenă.
   Jennifer chicotește ca și cum tocmai a spus ceva foarte amuzant.
   - Vreau să vorbim. Doar să vorbim.
   - Dacă are vreo legătură cu ce s-a întâmplat vara trecută...
   - Exact.
   Se oprește din chicotit, face un pas în direcția mea.
   - Te-ai ajucat cu mine, Fredrik. M-ai călcat în picioare.
   - Te rog, Jennifer...
   La naiba. E beată și pare drogată. Ce-ar trebui să spun? Cum să o fac să înțeleagă?
   - Jennifer, încep din nou. Înțeleg că ești dezamăgită. Și ți-am spus deja cum stau lucrurile: te plac. Întotdeauna te-am plăcut. Dar tu amesteci merele cu perele.
   Se uită țintă la mine.
   - Cum adică?
   - Nu contează. Ceea ce încerc să spun este că cineva poate fi amabil fără să se interpreteze neapărat că ar fi în căutare de dragoste fizică. La naiba, Jennifer, ar fi trebuit să vorbesc cu tine despre asta imediat.
   - Dragoste fizică?
   Jennifer zâmbește bucuroasă.
   - Câteodată vorbești ca un profesor. Dar nu scapi așa de ușor. Pentru că, din câte îmi amintesc, ai fost foarte fizic.
   - Dar tu ai fost cea care... încerc eu din nou.
   Băuserăm, fumaserăm. A fost o greșeală pe care o regret mai mult decât orice în viața mea.
   Trece pe lângă mine și se îndreaptă spre casă. Întind o mână, nu vreau să ne apropiem nici măcar la 1 metru de vila familiei Wiksell, dar nu reușeșc să-i apuc decât haina subțire, descheiată.
   - Dă-mi drumul.
   Se eliberează și continuă să meargă.
   - Oprește-te!
   De data asta reușesc să o prind de braț. Jennifer se opune, dar o pot trage înapoi în desiș.
   Stăm față în față pe una dintre multele poteci bătătorite dintre copaci. Un felinar din apropiere îi luminează slab fața. I-a curs rimelul și se leagănă încoace și încolo, dând impresia că ar putea cădea în orice moment.
   - Jennifer.
   Mă străduiesc să par calm, coborându-mi vocea.
   - Stăm de vorbă cu drag, dacă asta vrei. Dar trebuie să te trezești. Putem merge la o plimbare și apoi te pot duce cu mașina înapoi la Smilla. Știe că ai plecat?
   Jennifer nu pare să asculte. Încearcă să se desprindă din strânsoarea mea, iar unghiile ei ascuțite îmi sfâșie încheietura mâinii.
   - Dă-mi drumul!
   Jennifer țipă acum. Urlă.
   - Moș libidinos ce ești! Să nu mă atingi! Auzi?
   - Încetează, Jennifer.
   Vreau să îi imobilizez brațele, dar e imposibil, se agită ca o moară de vânt.
   - Vrei să iasă toți vecinii dn case și să te vadă în starea asta? Asta vrei?
   Ea chicotește.
   - Nu dau doi bani pe ei.
   Jennifer se smucește atât de violent, încât îmi scapă din strânsoare. Iar când nu mai are sprijin, cade pe spate în hățișul întunecat.
   Totul se petrece în câteva secunde, dar eu văd întreaga succesiune de evenimente ca și cum ar avea loc cu încetinitorul. Mirarea din ochii ei albaștri, haina neagră ca o pânză fluturând în jurul trupului ei.
   S-a făcut liniște deplină, întreaga lume pare să-și țină respirația.
   În realitate, doar eu am încetat să mai respir, iar când vocea lui Jennifer sparge tăcerea, simt o ușurare enormă.
   - Of, la dracu`!
   Se ridică în fund, strângându-și capul în mâini.
   - Cum te simți?
   Mă așez pe vine.
   - Lasă-mă să văd.
   - Ți-am spus să nu mă atingi!
   - Hai sus.
   Întind mâna ca să o ajut să se ridice în picioare.
   - Nu te purta ca un copil. Nu poți sta aici toată noaptea.
   Își întoarce încet fața spre mine. Privirea îi este întunecată.Și plină de dezgust.
   - Pleacă, Fredrik. Lasă-mă în pace.
   - La naiba, Jennifer.
   Sunt pe cale să mă ridic, dar geaca mea se agață de ceva și îmi pierd echilibrul, cât pe-aici să cad grămadă peste ea.
   - Scuză-mă.
   - Cretinul naibii! Sun la poliție!
   Vocea lui Jennifer străpunge zona rezidențială pustie.
   Îmi smulg geaca și mă ridic în picioare. Inima îmi bate cu putere în coșul pieptului și pentru o clipă am senzația că suntem urmăriți, că văd umbre rătăcitoare printre copaci.
   - Renunță, spun eu. N-a fost...
   - O să suporți consecințele, Fredrik.
   Jennifer reușește să se ridice în picioare neașteptat de repede. Face un pas în direcția mea, se apleacă și este atât de aproape, încât pot să-i simt mirosul de alcool din răsuflare.
   - Știi asta, nu-i așa?

10
Lollo

   - Îmi mai torni puțin?
   Lisen îmi întinde paharul de parcă aș fi o servitoare.
   - Bineînțeles.
   Torn pentru amândouă și-mi cobor vocea.
   - Îmi cer scuze pentru Max, el...
   - Ei, nu te mai gândi la asta.
   Lisen zâmbește conspirativ.
   - De fapt, probabil că toți simțim același lucru, dar sunt puțin cei care îndrăznesc să fie sinceri. Nici n-apuci bine să zici ceva despre problemele de integrare în orașul ăsta, că cineva o să joace o carte raristă.
   Pleacă mai departe și eu mă uit în jur. Unde-or fi Malena și prietenul ei? Că doar n-or fi plecat acasă?
   Max este încă pe gazon, măturând resturile de artificii.
   Nu înțeleg de ce și-a expus părerile tocmai în seara asta, în fața noului prieten al Malenei. Malena părea gata să ucidă. Și Fredrik ar fi fost fericit s-o ajute. Omul ăsta e obositor de bun la suflet uneori.
   Sunt clar de acord că Max a întrecut măsura. A exagerat, dar așa face întotdeauna când e beat. În plus, prietenul Malenei pare perfect normal - a băut vin la cină și a fost cât se poate de simpatic, nu a ieșit în evidență în niciun fel.
   - Dragă Lollo, mulțumesc pentru o seară absolut fantastică.
   Nina stă în fața mea. Are obrajii roz, părul i s-a ondulat la vârfuri din cauza ploii mărunte, iar ochii dezvăluie că are la bord câteva pahare și că a amestecat băuturile.
   - Eu îți mulțumesc, spun. Desertul a fost foarte bun.
   Nu a fost, dar de ce aș spune altceva? A spune adevărul și a întrista lumea în același timp n-a fost niciodată punctul meu forte.
   Nina își plimbă privirea peste terasă.
   - Unde sunt Adde și Malena?
   Eu dau din cap, iar ea chicotește.
   - N-a fost prea grozav din partea lui Max să...
   - Știu, spun eu. E o tâmpenie să începi să vorbești despre politică atunci când ai băut prea mult.
   - După părerea mea, este o tâmpenie aproape întotdeauna.
   Nina se apleacă și își apropie gura de urechea mea.
   - Ți-am spus că eu sunt de părere că politica este extrem de plictisitoare?
   Nina e foarte amuzantă când e beată.
   - Nu, nu mi-ai spus. De fapt, credeam că tu și Fredrik dezbateți problemele lumii 24 de ore din 24.
   Dintr-odată pare serioasă.
   - Nu prea vorbim în ultima vreme.
   - Cum așa? S-a întâmplat ceva? V-ați certat?
   - Nu. Nu, nimic de genul ăsta. Doar că suntem căsătoriți de mult timp și cu trei copii... Ei, știi tu, tot aceleași chestii.
   Nina schițează un zâmbet.
   - Dar n-o să stau aici să mă plâng. An nou și începuturi noi, nu?
   Umplu paharele și fac un selfie în timp ce ciocnim, atentă ca felinarul de gheață să fie vizibil înfundal.
   Pictograma roșie de lângă simbolul pentru mesaje arată că am primit două SMS-uri. Sunte de la Agneta și Jennifer, ambele mi-au scris chiar înainte de miezul nopții. Sper că sunteți bine! scrie mama mea vitregă și ne transmite salutări de la tata. Jennifer mi-a trimit o inimă roșie și textul La mulți ani! Raspunsul meu conține mai multe inimi.
   - Poți să nu-ți faci griji.
   Ridic telefonul în fața Ninei.
   - Jennifer tocmai mi-a trimis un mesaj. Se simt bine la voi acasă.
   Nina pare atât de ușurată, încât mă face să mă simt vinovat. Jennifer nu a spus nimic despre cum se simte. Dar nici eu nu mint. O persoană care trimite un SMS și scrie cuvintele corect nu poate să fie beată criță.
   Ne mutăm la căldură. Max și-a asumat rolul de DJ, Lisen și Ivanka se bălăngănesc pe podeaua din sufragerie, Jens s-a prăbușit pe canapea și, per ansamlu, arată rău.
   Postez rapid selfie-ul pe Instagram și Facebook cu un text scurt: La mulți ani vouă, tuturor cei minunați! Postările personale primesc de obicei multe like-uri. Oamenilor le place să mă vadă pe mine, persoana din spatele brandului, nu doar poze cu rame de tablouri și huse de perne.
   - Ce frumoase suntem.
   Nina mi se lasă pe umăr.
   - Cine-ar crede că peste câțiva ani împlinim 50?
   - Nu-i așa?
   Îi dau un ghiont ușor.
   - Și nu-mi aminti de asta.
   - Of!
   Nina zâmbește larg.
   - Vârsta e doar un număr. Important e felul în care te simți aici... arată ea spre cap. Asta contează.
   Nu pot decât să fiu de acord. Zâmbetul Ninei este contagios, și pe neașteptate sunt cuprinsă de recunoștință pentru tot ceea ce am: familia mea, prietenii mei, casa mea frumoasă.
   - Hai să o căutăm pe Malena.

11
Fredrik

   Plouă, o ploaie măruntă pe care abia o simți, dar care se vede în lumina felinarelor de pe stradă.
   Petrecerea trebuie să se fi mutat înapoi înăuntru, și totuși muzica de la uriașul sistem de sonorizare al lui Max poate fi auzită de la mare distanță. Mă obosește până și gândul de a mă întoarce la petrecăreții beți.
   Ușa de la intrare se deschide cu un clic. Chanel îmi urmărește mișcările, de la cuierul de sub raftul cu pălării până la baie. După ce încui ușa, mi se înmoaie picioare. Voci conflictuale se ceartă în capul meu. Respir adânc, încercând să le fac să tacă.
   E imposibil.
   „Întoarce-te”, șoptește o voce. „Arată că ești bărbat, preia controlul.”
   „Du-te acasă”, strigă cealaltă voce. „Du-te acasă și speră că va fi bine.”
   Habar n-am cât timp am stat jos, dar în cele din urmă reușesc să mă ridic.
   Cu picioarele tremurânde, mă îndrept spre chiuvetă, deschid robinetul și las apa fierbinte să curgă până ies aburi. Mă uit cum murdăria dispare încet în jos prin sită. Tresar când râulețe de ceva rozaliu își croiesc brusc drum de-a lungul porțelanului alb.
   Aveam sânge pe mâine.
   Mai mult săpun. Scot mult lichid din prostia de bidon cu pompă al lui Lollo, înmoi periuța de unghii și îmi frec mâinile până când pielea începe să mă usture. Cam în același timp îmi dau seama ce am făcut.
   Muzica răsună din sufragerie și nici acum nu întâmpin vreo problemă, mă strecor încă o dată afară nevăzut. Chanel nu se sinchisește să-și ridice capul când mă furișez spre ușa de la intrare.

12
Nina

   - Salut, Nina. Pot să o tentez pe doamna cu ceva gustos.
   Max îmi întinde un pahar cu picior înalt. O felie de lămâie e înfiptă pe marginea lui.
   - Ce este?
   Accept paharul și gust.
   - Doamne, ce bun e! Ești cu adevărat grozav la pregătit băuturi.
   - Știu.
   Zâmbește.
   - Am ani de practică.
   - Mmm.
   Mai beau puțin.
   - Fantastic. Cum ai zis că se numește?
   - Gin sour.
   Din difuzoare răsună I Wanna Dance with Somebody, melodia lui Ehitney Houston. Fac un pas pe podeaua din sufragerie, închid ochii și las muzica să-mi cuprindă tot corpul. 
   Ar trebui să mergem mai des la petreceri. Dacă stăm acasă și nu facem nimic, este ușor să uităm cât de minunată poate fi viața.
   Deschid ochii, le văd pe Lollo și Ivanka la fereastră și mă alătur lor.
   - Știi cumva unde e soțul meu? îi strig în ureche lui Lollo.
   Ea clatină din cap.
   - Nu l-am mai văzut de ceva vreme.
   - E în regulă, spun eu. Fredrik e mai sec decât băutura asta. E plictisitor.
   Lollo râde și se uită în jur.
   - Trebuie să fie pe aici pe undeva, spune ea apoi. Dar Malena și Adde nu mai sunt, l-au luat pe Theo și au plecat cu ceva timp în urmă. Probabl au rezervat un taxi dinainte.
   - Am avut impresia că se certau, spun eu.
   - Adde și Malena?
   Lollo ridică din sprâncene.
   - Când?
   Trebuie să mă gândesc un moment.
   - Afară, pe terasă. Dar sunt sigură că nu a fost nimic grav. Trebuie să fie atentă cu el. Adde e un tip foarte simpatic.
   - Într-adevăr.
   Lollo zâmbește.
   - Printre cei mai simpatici de până acum.
   Iau o înghițitură din băutură, apoi îmi pun paharul pe masă și plutesc pe podea în acordurile melodiei Moonlight Shadow.
   Cum se face că toată muzica bună a fost lansată când eram noi tineri?

13
Fredrik

   Când mă întorc, toată lumea dansează nebunește pe niște hituri ale anilor 1980 puse de Max.
   „Toată lumea” în acest caz înseamnă Lollo, câte o persoană din fiecare cuplu din vecini și Nina. Adde și Max par să fi părăsit la timp corabia care se scufundă.
   O bat pe Nina pe umăr.
   - Trebuie să plecăm.
   - Aici erai!
   Soția mea se luminează la față.
   - Vino și dansează.
   Se aruncă în jurul gâtului meu și îmi dă un sărut umed pe obraz.
   - E aproape 1.30.
   Mă desprind din strânsoarea ei.
   - E timpul să ducem băieții la culcare.
   - Haide, Fredrik.
   Își ține gura ca o fetiță bosumflată de 3 ani.
   - Nu fi așa de groaznic de plistisitor. Încă un cântec. Te rog.
   Trebuie să mă abțin să nu țip și să nu o trag cu forța de pe ringul de dans. Îi spun cu un calm greu stăpânit că mă duc acum după băieți și că apoi trebuie să vină și ea.
    Chiar atunci începe piesa La Isla Bonita a Madonnei și Nina exultă. Scoate un mic țipăt de încântare, sare spre Lollo și îi dă prietenei sale un ghiont lateral cu șoldul. Se îmbrățișează, râd isteric și încep să danseze.
   Părăsesc discoteca și urc la etaj. În camera de zi este întuneric, transmisia pare să fie blocată într-un generic final. Găsesc un întrerupător și aprind lumina din tavan, de deasupra măsuței de cafea.
   Theo nu e nicăieri, dar fiii mei sunt pe canapea, unul lângă celălalt. Mâna mică și moale a lui Vilgot se odihnește în mâna mai mare și puternică a lui Anton. Au chipurile relaxate și, din senin, simt o bubuitură în piept, ca și cum inima și-ar fi dat singură knockout.
   Îl trezesc pe Anton. Dă din cap amețit când îi cer să ia cu el telefonul mobil, iPad-ul lui Vilgot și eventualele încărcătoare.
   Nu va fi deloc o misiune ușoară să o facă pe Nina să părăsească sufrageria. O să-și ia la revedere și o să ofere îmbrățișări de două ori.
   Rămân în pragul ușii, simțind cum mi se strânge nodul din piept. Lisen e cât pe ce să se prăbușească peste mine în timp ce dansează. Max rânjește, ridică paharul și face un gest semnificativ către Jens Stenman, care zace întins pe canapea, cu gura întredeschisă.
   Când în sfârșit reușesc să o duc pe Nina la mașină, burnița se transformă în ploaie în toată regula. Soția mea chicotește, e moleșită și aterizează ca un pietroi pe scaunul din dreapta. Umezeala înghețată îmi biciuiește obrajii.
   Cinci minute mai târziu, Vilgot e prins în centurile de siguranță. Nina doarme deja adânc și un firicel de salivă îi strălucește într-un colț al gurii. Anton își sprijină capul de geamul mașinii. Sforăie ritmic. Conduc până la intersecție și apoi o iau spre est. Sunt extrem de recunoscător că nu trebuie să vorbesc.
   Mașina alunecă aidoma unei nave-fantomă pe strada liniștită, plină de vile. Cei mai mulți oameni din zonă par să se fi băgat deja de mult în pat. La foarte puține ferestre mai luminează câte o veioză în formă de sfeșnic.
   La răscruce arunc o privire în stânga și tresar, pentru că mi se pare că văd o figură cunoscută pe drumul îngust. În următoarea secundă nu se vede nimic viu, doar ceața care dansează deasupra solului.
   Nu întâlnim nicio mașină și în curând suntem pe autostradă. Când ajungem pe Inre Ringvagen, câte un taxi răzleț străbate ploaia.
   Privesc prin parbriz, încercând să mă gândesc doar la ceea ce văd. Asfaltul întunecat, liniile albe de demarcație, felinarele de pe străzi, casete luminoase ale taxiurilor.
   Nu ai făcut nimic, Fredrik.
   Doar ai stat de vorbă cu Jennifer.
   Și apoi ai condus până acasă.

2019, ziua de Anul Nou
Marți
14
Nina

   Mă blestem, îngenuncheată în fața toaletei. N-o să mai fac așa ceva niciodată! N-o să mai beau niciodată. Nici măcar o picătură. Amintirea șampaniei pe care am turnat-o în mine aseară îmi întoarce stomacul pe dos.
   După mult timp în care am stat cu spatele sprijinit de faianță, hotărăsc să mă ridic în picioare. Îmi clătesc fața cu apă rece ca gheața, mă spăl pe dinți, înghit un analgezic și ies din baie cu picioarele tremurânde.
   Abia în pragul dormitorului îmi dau seama că patul e gol.
......................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu