„Dacă adăugăm unei case o bibliotecă, îi dăm casei un suflet.”
                           Cicero

Femei imperfecte, Araminta Hall

 1-5
ELEANOR

      - Eleanor?

   S-a ridicat în capul oaselor - răspunsese la telefon fără măcar să-și fi dat seama - iar bezna nopţii era încă deplină și nimic nu avea noimă. Totul se învârtea în jurul ei și Eleanor și-a lăsat bărbia în piept ca să-și revină și lucrurile să rămână la locul lor.
   - Robert?
   - Îmi pare rău că te-am trezit.
   - Cât e ceasul?
   - E 4 și câteva minute.
   - Dumnezeule, s-a întâmplat ceva?
   - Nu. Mă rog, nu știu. Nancy nu-i aici. Cred că am adormit citind... iar când m-am trezit adineauri, am văzut că nu s-a întors. Iar pe telefon intră direct căsuţa vocală.
   Lumina felinarelor stradale se strecura printre draperii, iar Eleanor a încercat să se concentreze asupra fâșiei de lumină artificială, de parcă însemna ceva.
   - Tu nu știi unde e? A venit cumva la tine după cină?
   Vocea lui era la fel de încordată ca un elastic întins la maximum.
   - Nu, nu, n-a venit.
   Și-a coborât picioarele peste marginea patului și toată enervarea pe care i-o provocase Nancy în seara precedentă, pe care i-o provoca, de fapt, de foarte mult timp, s-a topit într-o băltoacă la picioarele ei.
   - Știi ce? Într-un sfert de oră sunt la voi.
   - O, Doamne, nu e nevoie să...
   - Nu e nicio problemă, Robert. Mă îmbrac și urc în mașină.
   Elasticul încordat din vocea lui a plesnit.
   - Of, Dumnezeule, atunci crezi că... Să sun la poliţie?
   - Nu, așteaptă-mă!
   Eleanor și-a tras blugii pe ea în timp ce vorbea, iar enervarea i s-a transformat în furie. Îi venea să dea cu ceva de perete. Îi venea să-i urle ceva lui Nancy în faţă, în faţa ei perfectă. Nu avea de gând să lase de la ea de data asta. O să-i povestească totul, fiecare secundă dureroasă, și nu o să omită nici cel mai mic detaliu.
   Pe drumul de câteva mile dintre micul ei apartament și conacul lui Nancy, Eleanor și-a ales cu grijă toate cuvintele pe care avea să i le spună, cu prima ocazie, prietenei ei. Cum avea să-i ceară lui Nancy să termine cu aceste jocuri idioate la care îi supunea pe toţi și să recunoască, naibii, odată ce făcuse, ca să-și vadă cu toţii de viaţă. De-a lungul anilor, Eleanor o văzuse pe Nancy cum crea mereu mici drame în viaţa ei, culminând acum cu o dramă mare, și nu putea să nu se întrebe dacă nu cumva făcea asta ca să adauge un pic de sare și piper unei vieţi care nu era nici pe departe atât de plină pe cât ar fi putut fi. Uneori se întreba cum era oare să ai un creier sclipitor ca al lui Nancy și să nu îl folosești niciodată cu adevărat.
    Nancy chiar ar fi putut să fie și să facă orice, însă fusese în repetate rânduri incapabilă să se dedice din toată inima unui lucru. Uneori părea că Nancy se extrăsese din povestea propriei sale vieţi, iar acesta era, categoric, un act de sabotaj.
   S-a oprit la culoarea roșie a semaforului și trei adolescente au traversat strada împleticindu-se, înlănţuite, cu chipurile schimonosite de râs. Și atunci s-a întristat deodată, pentru că i s-a părut că apăruseră ca un mesaj din trecutul ei, sau dintr-o ruptură în urzeala timpului, fiindcă erau exact ca ea, Nancy și Mary, în urmă cu 30 de ani.
   Când au trecut prin faţa mașinii, una din fete s-a întors și i-a întâlnit privirea lui Eleanor, iar zâmbetul i s-a șters pentru o clipă, după care a fost atrasă din nou în conversaţie de una din prietenele ei.
    Arătau ca studentele care fuseseră Nancy, Mary și ea când se cunoscuseră, în prima zi a Săptămânii Bobocilor, și nu le venise să creadă ce norocoase erau că se găsiseră așa de repede.
   Eleanor s-a întrebat dacă fetele astea se întorceau într-un apartament vraiște, unde o să râdă de întâmplările nopţii trecute și apoi o să vorbească despre ce fel de oameni vor deveni, despre iubirile pe care le vor trăi, despre ce viaţă vor avea.
   Când a pornit din nou, a încercat să-și aducă aminte ce credeau ele la vremea aia că vor realiza. A presupus că nu deviase prea mult de la planul de-atunci, deși cândva își imagina că pe la vârsta asta avea să fie în fruntea organizaţiei Oxfam și membră prin diverse comitete, nu în fruntea micii organizaţii de caritate înfiinţate de ea. Mary își dorise să rămână pentru totdeauna în lumea zeilor Greciei și ţintea la o viaţă în mediul academic. Însă Eleanor avea impresia că, în realitate, viaţa lui Mary aducea mai degrabă cu o pedeapsă primită de la un zeu grec, cu căsnicia ei îngrozitoare care parcă o sleise de orice strop de viaţă, deși nu putea nega nimeni că își adora copiii, care acum nici măcar nu mai erau copii - naiba știe când zburase timpul! Abia dacă-și mai amintea ce-și dorise Nancy să fie. Eleanor avea impresia că era ceva legat de jurnalism, scopul suprem fiind poziţia de redactor de ziar, dacă nu o înșela memoria, cu toate că acum toate astea păreau teribil de fanteziste, fiindcă ideea ca Nancy să fie vreodată mulţumită de ceva nu părea deloc plauzibilă.
   Casa lui Nancy și Robert era luminată ca un pom de Crăciun.
   Eleanor și-a dat seama încă din stradă că Robert o căutase pe Nancy în fiecare încăpere, după cum strălucea clădirea pe aleea întunecată de parcă era gata de petrecere. Robert a apărut la fereastra cu arcadă a livingului și a deschis ușa când ea urca treptele, s-au îmbrăţișat în loc de salut, apoi el a tras-o în casă, așa cum făcea de fiecare dată.
   - Să pun de ceai? a întrebat el în timp ce coborau spre bucătăria din subsol.
   - Pun eu. Stai jos! a spus Eleanor.
   A ascultat-o, prăbușindu-se pe un scaun, obosit și frecându-se la ochi, lucru care nu l-a ajutat să arate mai bine, dimpotrivă. Părul lui blond era ciufulit, ca atunci când dormi, a presupus Eleanor, iar asta a stârnit în ea valul familiar de tandreţe pe care o simţea pentru el.
   Au stat și și-au băut ceaiul și niciunul din ei nu a spus nimic, fiindcă niciunul nu voia să fie cel care rostea cuvintele, niciunul nu voia să știe ori să spună. Eleanor s-a gândit că, pentru o clipă, ai fi zis că erau doar un cuplu ca oricare altul, pregătindu-se să pornească devreme spre serviciu, bând un ceai în casa lor, un spaţiu familiar și confortabil.
   - Știi unde e? a întrebat în cele din urmă Robert.
   - Nu sunt sigură.
   Eleanor a cuprins cana de ceai în palme și a încercat să-și imagineze cum să-i spună ce știa.
   - Dar există un alt bărbat, nu-i așa?
   A pus întrebarea privind-o drept în ochi.
   - Of, Doamne, Robert, îmi vine s-o omor pe Nancy!
   Nu putea fi ea cea care-i spunea lui Robert, dar, pe de altă parte, nici nu-l putea minţi în faţă.
   - De când e cu el?
   - Discuţia asta trebuie s-o porţi cu ea.
   - Dar nu am cum, fiindcă nu e aici.
   Eleanor s-a gândit că Nancy o pusese în situaţii proaste cam toată viaţa lor, dar probabil că aceasta era cea mai proastă. De data asta, probabil că nu avea să o mai ierte.
   - Of, Robert, îmi pare nespus de rău!
   - La el s-a dus aseară?
   - Când ne-am despărţit, a spus că se duce să se întâlnească cu el. Pe cuvântul meu că nu am știut până atunci!
   - Nu e vina ta, Eleanor, a zis el, însă vocea lui era mai aspră ca niciodată. Deci asta crezi că s-a întâmplat? A fugit cu el?
   - Sinceră să fiu, nu cred. Încerca să o termine cu el, dar el refuza să o lase să-l părăsească.
   Pentru prima dată, Eleanor a simţit un vag fior de frică străbătându-i măruntaiele, fiindcă Nancy tot încerca de ceva timp să pună capăt relaţiei extraconjugale și nu-și putea imagina ce ar fi putut să-i spună celălalt bărbat ca să o facă să-și schimbe decizia așa de radical. Nancy nu era rea și, cu siguranţă, nu era genul de persoană care să nu se mai întoarcă acasă, la soţul cu care era de peste 20 de ani. A vorbit din nou, ca să-și alunge temerile.
   - Nu mi-a spus mai nimic despre el, doar că există. Aseară era supărată. Chiar încerca de mai mult timp să o rupă cu el.
   - Cine e?
   Eleanor a simţit un val de greaţă odată cu ceaiul cald.
   - Nu știu, pe cuvânt! Tot ce mi-a spus e că-l cheamă David și că l-a cunoscut la o chestie legată de muncă.
   Auzind aceste detalii, el a tresărit ca ars.
   - Dar relaţia e suficient de serioasă încât să facă asta, să plece de acasă?
   Eleanor s-a gândit la chipul palid al lui Nancy din seara precedentă, de fapt din seara asta, ceea ce era absurd. Era adevărat că voia să rupă relaţia, dar în același timp era și vădit îndurerată, iar la Nancy fusese întotdeauna teribil de greu să-ţi dai seama ce era real și ce era teatru.
    Eleanor s-a liniștit spunându-și că Nancy era impetuoasă și îndrăzneaţă. Nu ar fi fugit de acasă, dar era posibil să fi făcut vreo prostie. Eleanor s-a uitat iar la Robert și la ochii lui albaștri, scrutători, la fiinţa lui solidă, concretă, și nu a reușit să înţeleagă de ce omul acesta nu-i fusese de ajuns lui Nancy. Se culcase măcinată de remușcări fiindcă nu se purtase mai frumos cu prietena ei, dar acum și-a spus că poate nu fusese suficient de dură cu ea.
   - Nu știu. E cu el de vreun an.
   Cuvintele ei l-au făcut să se clatine și să facă un pas înapoi.
   - Dar, serios, voia să se despartă de el, sau cel puţin asta încerca. Vrea să încerce să refacă relaţia cu tine.
   O, Doamne, Nancy nu merita nici pe departe atâta efort!
   - Deci asta ar putea fi doar o ultimă...
   Cuvintele lui au rămas în aer, iar sordidul a maculat perfecţiunea bucătăriei lui Nancy.
   - Of, Robert, e o situaţie scârboasă ca dracu’. Nu meriţi asta. Îmi pare tare rău.
   Eleanor s-a gândit de câte ori stătuse la masa asta și mâncase mâncarea lui Robert și îi băuse vinul, s-a gândit la weekendurile petrecute la casa lor din Sussex, la paturile confortabile și băile fierbinţi, la discuţiile din faţa șemineului și la plimbările lungi. Și s-a simţit rușinată că îi trădase prietenia.
   - Oricine ar fi făcut la fel în situaţia ta. Adică... Nancy e prietena ta.
   - Dar și tu ești prietenul meu, a spus ea atingându-i mâna și minunându-se de fineţea pielii lui.
   El i-a aruncat un zâmbet forţat și crispat.
   - Dacă te face să te simţi mai bine, să știi că i-am spus încă de la început cât de tare dezaprob ce face. Nu am încurajat-o niciodată.
   El s-a uitat la ceasul de deasupra ușii, iar Eleanor i-a urmărit privirea.
   - Cred că ar trebui să mă duc să mă pregătesc de lucru.
   - Dar e abia 5:30.
   - Lucrăm la un caz important.
   - Și totuși... azi? Chiar te duci la birou?
   - Nu pot să-mi petrec ziua plimbându-mă prin casă. Și prefer să nu iau nicio decizie până nu vorbesc cu Nancy. E mai bine să-mi ţin mintea ocupată.
   - Deci ai s-o ierţi? a întrebat Eleanor pe un ton care până și ei i s-a părut strident. Fără să ai toate informaţiile?
   Viaţa fermecătoare a lui Nancy a reverberat în jurul ei și, pentru o clipă, Eleanor nu a mai suportat, a simţit că se sufocă la gândul că Nancy avea să scape basma curată și din situaţia asta. Dar și-a alungat gândul, fiindcă nu trebuia să mai permită ca lucrurile întâmplate în ultimul an să-i otrăvească sentimentele pentru Nancy.
    O iubea pe Nancy și o preţuia... Nancy o făcea să râdă, răspundea întotdeauna când o suna și avea deseori grijă de ea.
   - N-am spus asta.
   Eleanor a simţit furia pură din vocea lui. Mâna lui era încleștată de marginea mesei și venele îi ieșeau în relief.
   - Dar suntem împreună de foarte mulţi ani. Și mai e și Zara. Nu arunci așa pe fereastră peste 20 de ani de căsnicie.
   Momentul i se părea ireal, poate pentru că era așa devreme și afară încă era întuneric ca în miez de noapte. Eleanor și-a înghiţit nodul de lacrimi din gât, odată cu rușinea - bineînţeles că nu știa cum era cu genul acesta de lucruri, cu ceilalţi oameni, cum era să iubești pe cineva ani în șir. Dar atunci Robert s-a ridicat, așa că Eleanor a făcut la fel, fiindcă era clar că voia să o vadă plecată.
   - Îţi mulţumesc că ai venit, a spus Robert când urcau scările.
   S-au oprit în faţa ușii.
   - De unde ai știut că are o aventură?
   Robert a ridicat din umeri și și-a ferit privirea.
   - Era evident de la o vreme că ceva nu era în regulă. Cred că pur și simplu e una din explicaţiile la care te gândești într-o astfel de situaţie.
   Eleanor l-a prins compătimitor de braţ.
   - O să treceţi voi și peste asta. Sper din toată inima.
   El a deschis ușa de la intrare lăsând să intre frigul primelor ore ale dimineţii.
   - Dacă primești azi vreo veste de la ea, să mă anunţi, fiindcă pe mine s-ar putea să nu mă sune.
   - Sigur că da. Și tu pe mine.
   Tremura de frig, dar Robert nu a părut să observe.
   - În fine..., a mai adăugat ea.
   S-a întors și a dat să plece, dar, tocmai atunci, o mașină albă a oprit în faţa casei. S-a uitat peste umăr la Robert, iar expresia de pe chipul lui i-a spus că nu se înșela. În neclintirea tăcută, vâscoasă a acelui început de zi, au privit împreună cum doi poliţiști au coborât din mașină și au pornit spre casa lui Robert.
   - Doamne, Dumnezeule! a spus Robert în spatele ei.
   În timp ce urcau treptele, uniformele celor doi s-au contopit cu întunericul.
   - Domnul Hennessy? a întrebat unul din ei.
   - Da, a răspuns Robert.
   - Putem intra în casă, vă rog?
   Robert a făcut un pas înapoi și asta i-a amintit lui Eleanor de regula cu vampirii care trebuie să fie invitaţi în casă, fiindcă altfel nu pot intra.
   S-au întors în holul de la intrare și lui Eleanor îi venea să-i zgâlţâie pe toţi, să-i întrebe pe poliţiști de ce nu era surprinsă să-i vadă aici înainte să se crape de ziuă. Nu voia să facă parte din lumea lor, în care totul și orice era mai mult decât posibil, era probabil.
   - Putem să ne așezăm undeva? a întrebat poliţistul.
   Robert a deschis ușa salonului cu pereţi vopsiţi în galbenul-aprins pe care Nancy îl iubise întotdeauna. În ecare casă ar trebui să existe o cameră mereu însorită, a auzit-o Eleanor spunând în timp ce se așeza pe canapea, de parcă erau un grup de prieteni care, întâmplător, se întâlneau înainte să se trezească majoritatea oamenilor.
   - Și dumneavoastră cine sunteţi? a întrebat-o poliţistul.
   - A, scuze, dânsa e Eleanor Meakins. E o bună prietenă a soţiei mele.
   Fără explicaţia necesară, propoziţia a rămas suspendată înfricoșător în aer.
   - Vă rog să luaţi loc, domnule Hennessy, a spus poliţistul.
   - Nu, a răspuns Robert. Prefer să rămân în picioare.
   Poliţistul și-a scos șapca, iar colegul lui i-a urmat exemplul.
   - Îmi pare foarte rău. Cu numai o oră și ceva în urmă a fost găsit cadavrul unei femei cu vârsta între 45 și 50 de ani și avem motive să credem că e soţia dumneavoastră, Nancy Hennessy.
   La auzul acestor vorbe, Robert s-a așezat lângă Eleanor; ea a simţit cum s-a lăsat perna canapelei și cum trupul lui s-a lipit de al ei. S-a concentrat cât a putut de mult asupra acestui lucru, în timp ce restul lumii se învârtea în jurul ei.
   - De ce credeţi că e Nancy? a întrebat într-un târziu Robert.
   - Avea poșeta la ea și i-am găsit permisul de conducere în poșetă.
   Al doilea poliţist încă nu scosese nicio vorbă, iar Eleanor s-a întrebat dacă nu cumva era acolo ca parte a vreunui exerciţiu de instruire.
   - Dumnezeule mare! Ce-a păţit?
   Mintea lui Eleanor era complet fixată pe gândul că Nancy își petrecuse noaptea afară pe gerul ăsta.
   - Deocamdată nu știm prea bine. Dar se pare că a suferit o traumă craniană.
   Eleanor a încercat să priceapă vorbele pe care le auzea.
   Pomeniseră de Nancy rostind cuvântul cadavru și acum vorbeau despre o traumă craniană. Era imposibil să-i fi făcut cineva vreun rău, trebuia să fie o greșeală la mijloc, nu? Gândul o umplea de o furie oarbă și de dorinţa disperată să alerge la prietena ei și să-i aline suferinţa.
   - Unde e? a întrebat Eleanor. E moartă?
   Atât poliţiștii, cât și Robert s-au întors să se uite la ea ca la o proastă.
   - Da, a spus în cele din urmă poliţistul care vorbea. Îmi pare rău, credeam că aţi înţeles...
   Obrajii i-au devenit de un stacojiu intens.
   - Acum e la morgă.
   - Unde a fost găsită? a întrebat Robert.
   - Pe malul râului, lângă Hammersmith. Îmi cer scuze că vă întreb, dar aveţi cumva o fotografie recentă cu soţia dumneavoastră?
   Robert nu părea că are de gând să se miște, așa că Eleanor s-a ridicat și a luat o fotografie de pe șemineu. A ales una recentă, în care Nancy o ţinea pe după umeri pe Zara. Nu existau fotografii proaste cu Nancy, dar aceasta era deosebit de luminoasă, fiindcă soarele era în spatele ei și îi accentua perfecţiunea, conturând-o, aproape ca o aură. I-a dat-o poliţistului, iar acesta a privit-o dând din cap.
   - Domnule Hennessy, o să vă rugăm să veniţi să identificaţi cadavrul. Sau poate aveţi pe cineva care s-o facă în locul dumneavoastră?
   Robert a scos un geamăt profund, ca un mârâit de urs.
   - Pot să mă ocup eu, a spus Eleanor.
   - Nu, a spus Robert. Eu trebuie s-o fac.
   Când a spus asta, privirile li s-au întâlnit, iar Eleanor s-a simţit străbătută de un fulger de groază când și-a dat seama că moartea lui Nancy, și tot ce însemna ea, era mai cumplită decât orice altă moarte, de oriunde în lume. Toţi aveau să sufere și nimic nu avea să mai fie vreodată la fel.

   În timp ce îl aștepta pe Robert pe unul din scaunele reci de plastic de pe coridorul încăperii de vizionare, nu reușea să-și amintească cum ajunseseră la morgă.
    A încercat să refacă drumul în minte, să-i dea o oarecare continuitate, dar nu a găsit nicio informaţie. Robert s-a întors destul de repede, dar avea o privire pierdută și părea să tremure din tot trupul.
   - Te deranjează dacă intru și eu? s-a auzit Eleanor spunând, spre propria ei surprindere, iar el i-a făcut semn să intre, așa că a simţit că făcea ce trebuia.
   Încăperea era întunecată, sau cel puţin luminile erau slabe, cu flori artificiale prăfuite în vaze și un fotoliu de catifea bleumarin într-un colţ. Pe pat, acoperit cu un cearșaf, se vedea conturul unui trup, care, a presupus Eleanor, era al lui Nancy. O femeie stătea în picioare lângă pat, iar când a intrat Eleanor, a înclinat din cap, iar ea i-a răspuns la fel. Femeia s-a aplecat și a ridicat cearșaful, rulându-l în jos, iar Eleanor nu și-a dat seama ce face decât când a fost prea târziu, luând-o pe nepregătite pentru ce urma să vadă.
   Nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să se apropie și să se uite la prietena ei. Preţ de o clipă, a simţit un val de ușurare, fiindcă era clar că se înșelaseră, nu era ea. Era doar o imitaţie a lui Nancy, o păpușă de ceară, o siluetă de carton. Lui Eleanor i-a venit să întindă mâna să-i atingă pielea, care deja arăta ca și cum era golită de orice sens. Frumuseţea, care fusese o prezenţă atât de importantă în viaţa ei, dispăruse de parcă știa ce avea să vină, de parcă nu suporta să se lase descompusă, să putrezească și să fie mâncată de viermi. Eleanor a suspinat, șocată de propriile gânduri, iar femeia care ţinea cearșaful și-a ferit privirea, deși probabil că văzuse tot ce se putea vedea în această încăpere oribilă. Ce slujbă!
   Părea imposibil ca cineva să vrea o astfel de slujbă.
   Eleanor s-a apropiat mai mult fiindcă ceva nu era în regulă, sau poate că ceva lipsea cu totul, nu-și dădea seama ce. Obrazul stâng al lui Nancy era umflat și o vânătaie galbenă se întindea în sus, până sub bizara chestie ca un turban pe care o purta. Și maxilarul arăta ciudat, ca și cum Nancy fusese la dentist și medicul îi lăsase acolo tampoanele de vată pe care le folosise. Îi venea să-și ferească privirea, fiindcă toate astea spuneau că prietenei ei i se întâmplase ceva foarte urât, și nu suporta să se gândească la violenţa care trebuie să-i fi lăsat acele semne. Ultimele ei clipe fuseseră pline de durere, asta era limpede ca lumina zilei.
   Dar la drept vorbind, cel mai ciudat lucru era că Nancy nu avea deloc păr, sau mai degrabă faptul că avea capul acoperit cu turbanul bizar. Nancy avea întotdeauna părul auriu, lung și drept în facultate, apoi ridicat, ondulat, iar în ultima vreme avea părul până la umeri, tuns bob. Ca lovită de trăsnet, Eleanor și-a dat seama că așa avea să fie pentru totdeauna părul ei, că aceasta o să fie ultima ei tunsoare.
   Dar printre toate aceste gânduri era și cel de necontestat că Nancy se întâlnise cu amantul ei... nu cumva el îi făcuse asta? Dacă Eleanor ar fi putut să o oprească pe Nancy, dar nu o făcuse? Și-a dat seama că nici măcar nu încercase. I s-a făcut greaţă și s-a înfuriat pe această femeie cu care împărţise o mare parte din viaţa ei... a simţit că se prăbușește sub povara rușinii. Eleanor o iubise pe femeia asta și nu făcuse nimic ca să împiedice să i se întâmple una ca asta.
   - De ce are chestia aia în jurul capului? a arătat Eleanor spre turban de parcă ar fi avut vreo importanţă.
   - Rana de la ceafă e foarte mare, așa că am pansat-o ca să-i ţinem capul strâns, a răspuns femeia.
   - O să-i faceţi autopsie?
   - Probabil că da.
   - Deci o să fie tăiată? N-o să mai arate niciodată așa?
   Eleanor nu înţelegea de ce contau toate astea, dar îi alimentau disperarea ce se acumula în sufletul ei. Își dorea din toată inima să se aplece și să sărute obrazul de alabastru al lui Nancy, dar nu a îndrăznit, nu numai fiindcă era privită, ci și fiindcă se temea de sentimentele pe care gestul le-ar fi putut dezlănţui în ea.
   - Sunt profesioniști adevăraţi. Iar în astfel de cazuri e cu adevărat crucial, fiindcă ne ajută să recuperăm toate probele.
   Eleanor a încuviinţat din cap, fiindcă... ce altceva mai era de zis?
   În timp ce ieșea, a știut că femeia întindea cearșaful la loc.
   I-a dus acasă un poliţist, sau, în fine, acasă la Nancy, casă care deja părea pustie fără prezenţa ei ori iminenţa întoarcerii ei. Erau poliţiști peste tot, și afară, și înăuntru, toate încăperile erau pline de oameni. Afară erau și câţiva gură-cască, din care vreo doi cu aparate de fotografiat atârnate la gât, iar unul dintre ei s-a repezit și l-a întrebat pe Robert dacă voia să declare ceva, dar a fost repede împins într-o parte.
    Odată ajunși înăuntru, o poliţistă l-a întrebat pe Robert dacă voia s-o anunţe ei pe Zara, a spus că puteau trimite la ea la cămin un ofiţer specializat în comunicarea cu familiile, care avea să aibă grijă de ea. Dar Robert a spus nu, el trebuia să facă asta, lucru de care nu prea părea capabil în momentul acela. S-a gândit să se ducă la facultate, să îi spună faţă în faţă, dar Eleanor l-a făcut să se răzgândească și au ajuns la un compromis - ofiţerul de comunicare avea să fie trimis la facultate ca să fie acolo după ce Zara primea vestea prin telefon. Eleanor l-a lăsat singur și s-a dus în bucătărie cu un alt poliţist, unde a pus de ceai, conștientă că nu putea face nimic cu adevărat folositor și că poate de acum înainte toate sarcinile aveau să i se pară fără sens.
   Era absurd că totul era la fel: că tot trebuia să iei un pliculeţ de ceai din cutia din bufet, să îl pui într-o cană, să umpli ceainicul și să ridici butonul, să asculţi susurul apei dând în clocot, să torni apa, să scoţi pliculeţul, să adaugi lapte. S-a urmărit pe sine însăși executând aceste acţiuni, însă i se păreau la fel de irelevante ca și pliculeţul maro folosit pe care l-a aruncat la gunoi.
   S-au așezat și și-au băut ceaiul în bucătărie, iar Eleanor și-a spus că era doar un moment din viaţa ei, atâta tot. Și avusese o mulţime de momente groaznice în viaţa ei. Probabil că niciunul chiar așa de groaznic și ireal ca acesta, însă chiar și așa, era încă un moment prin care trebuia să treacă, la fel ca toate celelalte. Important era să reţină că nu ea era personajul principal în această situaţie, ci Nancy, Robert și Zara. Nu avea voie să se gândească la cina luată cu Nancy în seara precedentă, nici la ce se spusese acolo sau nu se spusese. Nu putea să se piardă cu firea, nu încă.
   - Pot să vă pun câteva întrebări? a spus poliţistul, dând buzna în gândurile ei.
   Afară cerul se luminase, devenind de un cenușiu-mort și, când a ridicat privirea spre fereastră, a văzut copacii golași, desfrunziţi, de pe stradă și picuri mărunţi de ploaie bătând în geam.
   - Sunt sergent-detectiv Daniels și experienţa ne arată că, dacă începem să lucrăm repede la aceste cazuri, avem rezultate mult mai bune.
   - Cum adică? Ce cazuri?
   Pentru o clipă, lui Eleanor i-a scăpat complet înţelesul spuselor poliţistului.
   - Morţi în împrejurări suspecte.
   Poliţistul părea exasperat și asta a făcut-o pe Eleanor să-și dea seama că situaţia se transformase în mod oficial în altceva.
   - Păi, deci credeţi că a fost ucisă? Vreau să spun, nu e posibil să fi căzut sau așa ceva?
   Numai că o văzuse pe Nancy, și faţa ei spulbera această teorie, însă se agăţa cu încăpăţânare de ea, fiindcă era cea mai acceptabilă opţiune dintr-o serie de opţiuni oribile.
   - În acest stadiu, orice e posibil, a spus calm sergentul Daniels. Dar există indicii care ne fac să credem că nu a fost o moarte accidentală.
   - O, Doamne!
   Lumea părea să dispară din jurul ei, iar ei să pășească pe un tărâm nou.
   - Știm că aţi luat cina aseară cu doamna Hennessy.
   - Da.
   - De aceea, tot ce ne spuneţi e extrem de important.
   - Probabil că da.
   Se auzea vorbind, dar totul părea ireal.
   - Cum vi s-a părut doamna Hennessy? Știţi unde s-a dus după cină? La ce oră aţi plecat de la restaurant?
   Eleanor a tras adânc aer în piept, fiindcă știa că acesta era momentul când putea să schimbe totul.
   - Am plecat pe la 10 și Nancy s-a dus să se întâlnească cu amantul ei.
   Sergentul Daniels s-a aplecat în faţă, incapabil să-și ascundă entuziasmul.
   - Amantul? Și cine e acesta?
   - Nu știu.
   Eleanor s-a simţit deodată atât de sleită de puteri, că s-a temut că avea să adoarmă pur și simplu, pe loc. Erau prea multe de spus și prea puţin timp.
   - Domnul Hennessy știe de amant?
   - Da. Mă rog, acum știe. M-a sunat azi-dimineaţă la ora 4, fiindcă Nancy nu se întorsese acasă, așa că am venit încoace și i-am spus. Dar se prinsese deja.
   - Cum se prinsese?
   S-a uitat la bărbatul zelos care scria în carnetul lui și a șocat-o din nou să-și dea seama că pentru el situaţia aceasta era doar o sarcină de serviciu, poate și o promovare dacă totul mergea bine.
   - Nu prea știu. A spus că, de la o vreme, nu se mai înţelegeau și că asta bănuiești de obicei că se-ntâmplă.
   - Și ziceţi că nu cunoașteţi identitatea amantului?
   - Corect. Lui Nancy îi era foarte rușine de toată situaţia. Singurul motiv pentru care a vorbit cu mine despre relaţia asta e că se simţea groaznic de vinovată, dar nu mi-a dat niciodată detalii.
   Eleanor și-a amintit cum arăta Nancy în primele zile ale aventurii ei, când practic trebuia să o tragă de mânecă să-și revină ca să poată schimba două vorbe cu ea; dar, pe de altă parte, voia și să o protejeze pe Nancy de ceea ce știa că o să gândească toată lumea, fiindcă nu acesta era adevărul despre prietena ei.
   - Nu mi-a spus decât că îl chema David și că l-a cunoscut la muncă.
   - Nimic altceva? Niciun nume de familie?
   - Normal că v-aș spune dacă i-aș ști numele de familie.
   - Dar sunteţi sigură că se numește David?
   - Da, e singurul detaliu pe care mi l-a spus vreodată despre el. Și numai pentru că am întrebat-o de nenumărate ori. Mi-a zis că nu-l cunosc, așa că nu avea niciun rost să-mi dezvăluie mai multe.
   Dar atunci Eleanor și-a amintit ceva din seara trecută, care părea să fie la o mie de ani depărtare.
   - A, ba nu, am întrebat-o aseară pe Nancy dacă e însurat și are copii și a zis că da.
   - Asta e tot ce a spus? Nu v-a zis numele soţiei lui sau câţi copii are?
   - Nu.
   Eleanor și-a concentrat atenţia asupra unui șir de puncte roșii de pe-o parte a bărbiei poliţistului, care păreau a fi o iritaţie de la bărbierit.
   - Știţi cumva de când avea această relaţie?
   - Din câte știu eu, de un an și un pic.
   - Deci e posibil să fi fost și mai veche de atât?
   - E posibil, da.
   Dar Nancy nu era capabilă să ţină ceva doar pentru ea, așa că lui Eleanor i se părea foarte puţin probabil.
   - Și cu cine a mai vorbit Nancy despre asta?
   - Nu știu. Nu cred că a mai vorbit cu altcineva. Poate cu prietena noastră, Mary, dar cred că aș ști dacă i-ar fi spus.
   S-a gândit la Mary care își trăia liniștită viaţa și i s-a părut absolut incredibil că aceasta nu era deja distrusă.
   - Îi era foarte frică să nu afle Robert, așa că-mi imaginez că n-a mai spus la nimeni.
   Sergentul Daniels a notat în carnet.
   - Și a zis că l-a cunoscut prin intermediul serviciului?
   - Da. Cred că a pomenit ceva de o petrecere.
   - Unde lucra doamna Hennessy?
   - Păi, de fapt lucrează mai mult de-acasă. Traduce cărţi. Vorbește fluent franceza, așa că, dacă o editură cumpăra drepturile de publicare ale unei cărţi în franceză, ea o traducea în engleză.
   Lui Eleanor i s-a părut că poliţistul părea descurajat la gândul nenumăratelor piste pe care trebuia să le investigheze din cauza răspunsului ei.
   - Și când aţi plecat aseară de la restaurant, Nancy v-a spus unde se întâlnea cu acest David? Sau aţi văzut în ce direcţie a luat-o?
   Eleanor a simţit că-i iau foc obrajii când și-a amintit cum se despărţiseră.
   - De fapt, Nancy a plecat înaintea mea. Eu am rămas să plătesc, așa că nu, nu am văzut încotro a luat-o.
   Eleanor s-a întrebat dacă poliţistul înţelegea ce prietenă oribilă era.
   - Aţi plătit dumneavoastră fiindcă Nancy nu avea bani la ea?
   - Nu, adică n-am întrebat-o, pur și simplu m-am oferit să plătesc eu, a zis Eleanor și asta a făcut-o să se simtă puţin mai bine. Nancy avea întotdeauna bani la ea.
   - Credeţi că e posibil să fi avut la ea bani gheaţă?
   - Nu știu. De ce mă întrebaţi?
   S-a văzut că nu voia să-i spună de ce, totuși i-a explicat:
   - Când a fost găsită, poșeta era lângă ea, deschisă, și nu avea în ea nici bani, nici carduri.
   - Categoric ar fi trebuit să aibă la ea cel puţin un card.
   - Avea și telefon?
   - Da, sigur. Și telefonul a dispărut?
   - Nu l-am găsit. Aţi văzut aseară că avea telefonul?
   Eleanor a scormonit prin memorie, dar nu vedea decât chipul rugător al lui Nancy.
   - Nu, îmi pare rău. Dar sunt absolut sigură că îl avea mereu la ea.
   - Da, ca majoritatea oamenilor.
   - Doar nu credeţi că bărbatul cu care se vedea ar fi jefuit-o?
   Categoric, era mai bine să nu fie ucisă de amant, Eleanor s-ar fi simţit mai puţin vinovată.
   Poliţistul a clătinat din cap, dar apoi i-a spulberat sentimentul de ușurare spunând:
   - Jaful nu e singurul motiv pentru care cineva ar fi putut să-i ia tot din geantă.
   - Vai de mine, adică putea s-o jefuiască pentru că erau mesaje de la el în telefonul ei? Nu-l puteţi localiza, cumva, sau nu puteţi citi mesajele chiar și fără telefon?
   - Avem o echipă care se ocupă de asta chiar acum, dar nu e așa simplu ca-n serialele poliţiste, a zis el și s-a îndreptat de spate, abia abţinându-se să nu-și întindă oasele. În fine, ne-aţi fost de mare ajutor, domnișoară Meakins.

   Eleanor a rămas până când Zara a venit acasă, după care i-a lăsat singuri - lacrimile lor de durere o făceau să se simtă ca o intrusă.
   Și oricum, mama lui Nancy, Pearl, era pe drum, iar în clipa aia, să dea ochii cu ea era peste puterile ei. A promis că se întoarce dimineaţă, fără să știe dacă era nevoie de ea sau dacă era dorită prezenţa ei acolo, numai că Robert părea că-i este așa de recunoscător, încât Eleanor s-a gândit că trebuia să se întoarcă.
   Când a plecat, se făcuse întuneric și, de data asta, nu a mai oprit-o nimic; ai fi zis că era o reluare a acelei dimineţi și că poate Nancy nu era moartă, iar timpul avea să explice toată încurcătura asta... dar indiferent cum ai fi privit lucrurile, nimic nu avea să mai fie vreodată la fel.
   A stat în mașină cu mâinile pe volan, simţindu-și trupul strivit, de parcă trecuse peste ea o mașină, apoi dăduse înapoi, și iar înainte și înapoi, peste ea, iar și iar și iar. Avea gura uscată și inima îi bubuia să-i spargă pieptul, transpirase abundent la subsuori, simţindu-și propriul miros. Mary încă nu știa. Nu era o veste pe care să fie în stare să i-o dea la telefon, dar poliţistul o avertizase că avea să apară la toate știrile de seară - se apropia ora 6, dar se îndoia că Mary se uita la știri așa devreme, totuși nu poţi să știi niciodată.
    A pornit mașina și a virat spre Kilburn, înaintând încet în trafic, bară la bară, era oră de vârf, bărbaţi și femei închiși în propriile lor vieţi personale, nimic ieșit din comun.
   Poarta casei lui Mary atârna aiurea în balamale, așa cum era de ani întregi. Grădina din faţa casei era tot o mare încâlceală de buruieni, iar ochiul de geam spart de la ușă era tot fixat cu scotch.
   A sunat la ușă și i-a deschis Maisie, ceea ce însemna că trebuia să zâmbească.
   - Bună, Ellie.
   Maisie - cu coșurile ei de adolescentă recent apărute - i-a zâmbit înapoi lui Eleanor.
   - Nu știam că treci pe la noi.
   - Nici eu n-am știut că o să trec. Mă rog, nimeni n-a știut...
   - Mamă, a strigat Maisie, a venit Ellie!
   Mary a ieșit din bucătărie ștergându-și mâinile de fustă, cu șuviţe lungi de păr atârnându-i pe faţă, iar Eleanor s-a trezit gândindu-se că ar putea s-o tundă ea, de parcă asta ar fi rezolvat ceva.
   - Ellie, ce surpriză plăcută! a zis venind spre ea. S-a întâmplat ceva? N-arăţi prea bine.
   Eleanor și-a dat seama că are un nod în gât, așa că, deși a deschis gura să vorbească, tot ce a reușit să facă a fost să înceapă să plângă.
   - Mimi! a strigat Mary în sus, către etaj, ia vino!
   S-a auzit o bufnitură și Mimi a apărut, fixând-o cu privirea pe Ellie împreună cu sora ei mai mică, iar Eleanor și-a dat seama că totul era greșit, că nu făcea asta așa cum ar fi trebuit.
   - Ia-o pe Maisie și mergeţi să vă uitaţi la televizor sau căutaţi-vă ceva de lucru, a spus Mary. Nu veniţi în bucătărie.
   Apoi a luat-o pe Eleanor de cot și a condus-o în încăperea încinsă, plină de abur, cu miros de carne tocată.
   - Stai jos, i-a ordonat, iar Eleanor s-a supus, fiindcă altfel ar fi leșinat oricum. Ce să-ţi dau?
   - Vin. Sau whisky. Sau ce ai.
   Mary a deschis frigiderul.
   - Howard are aici o bere.
   - Bună și aia.
   Mary i-a dat cutia rece, neagră și s-a așezat lângă ea.
   - Els, ce naiba s-a-ntâmplat?
   A încercat să găsească cel mai bun mod de a-i spune ce știa, dar nu exista așa ceva.
   - A murit Nancy. Poliţia pare să creadă că a fost omorâtă.
   Berea avea gust de drojdie și-i amintea de ce nu îi plăcea, dar măcar o ajuta să se oprească din plâns.
   - Ce, Doamne iartă-mă, spui acolo?
   În spatele ochelarilor, ochii lui Mary erau căscaţi, făcând-o să arate ca un personaj din desene animate.
   - Of, Doamne, Mary, a murit!
   Mary s-a lăsat moale în scaun și a început să plângă așa cum își dorea și Eleanor să poată plânge, brusc și din toată inima, cu hohote și lacrimi și mucozităţi. Și-a tras scaunul mai aproape și a îmbrăţișat-o pe vechea ei prietenă, și au rămas așa, într-o tăcere întreruptă doar de gemetele și suspinele lui Mary.
   Într-un final, hohotele lui Mary s-au mai potolit și, când s-a desprins din îmbrăţișare, avea ochii umflaţi și obrajii plini de pete roșii.
   - Dar cum? Adică... de ce? Când?
   - Au găsit-o la primele ore ale dimineţii, pe o cărare de lângă râu, în Hammersmith, lângă pod. A murit din cauza unei răni mari la cap.
   Mary și-a acoperit gura cu mâna făcută căuș, de parcă îi venea să vomite.
   - Doamne ferește! Totuși cine e ucigașul? Se știe de ce a fost omorâtă?
   - Nu!
   Eleanor a simţit pe umeri greutatea tuturor conversaţiilor pe care le purtase în ziua aceea.
   - A fost violată?
   Întrebarea a șocat-o.
   - Doamne, nu știu! Nu cred. Adică mă gândesc că poliţiștii ne-ar fi spus.
   Deși poate că îi spuseseră lui Robert, iar gândul acesta i-a făcut stomacul ghem.
   - Atunci a fost un jaf care s-a sfârșit prost sau ce?
   - S-ar putea. Avea poșeta lângă ea, dar banii și telefonul au dispărut.
   - Dumnezeule mare, nu se poate să fi fost omorâtă pentru un iPhone.
   Eleanor a luat-o de mână pe prietena ei.
   - Știai că avea o aventură amoroasă?
   - Nu. Dumnezeule mare, ţi-a zis ea?
   Și Eleanor și-a spus că, chiar și după atâta amar de ani, posibilitatea geloziei era mereu prezentă într-o prietenie.
   - Da, dar numai fiindcă era disperată.
   - Deci poliţia crede că el a omorât-o?
   - Da, posibil. M-am văzut aseară cu Nancy, iar după aceea ea voia să se întâlnească cu el. Încerca să rupă relaţia, de vreo două luni, dar el nu accepta despărţirea.
   - Cine e?
   - Nu știu. Nu mi-a zis.
   - De când știi?
   - De vreun an.
   - De 1 an e cu el?
   - Nu știu. Cred că da, cam așa.
   Mary s-a uitat la ea așa cum se uitase toată lumea la ea în ziua aceea. Știa de un an așa ceva despre una din cele mai bune prietene ale sale și nu o făcuse să-i spună cine era tipul ăla? Ce fel de prietenă era? Ce fel de om? A simţit că mai are puţin și leșină.
   - Trebuie să-ţi fi spus ea ceva!
   - Nu prea vorbea despre asta. Știu că-l cheamă David și că l-a cunoscut la muncă, dar asta nu ne ajută cu nimic.
   - Doamne, săracul Robert! a spus Mary într-un târziu. Cum se simte? Și Zara?
   - Groaznic, cum e de așteptat.
   Mary s-a încruntat și a început să plângă iar.
   - Of, nici nu pot să mă gândesc prin ce trec!
   Eleanor a mai luat o gură mare de bere, înghiţind greu.
   - Nu pot să cred că se-ntâmplă asta! a spus Mary.
   - Mary Mary Mary!
   Fără nicio pauză între ele, cuvintele s-au rostogolit pur și simplu pe scări în jos și au dat buzna pe ușa bucătăriei.
   - Ce caută Howard acasă?
   Eleanor nici nu s-a obosit să-și ascundă tonul aspru.
   - A fost acasă toată ziua. Are viroză sau ceva de genul ăsta.
   Numele lui Mary a continuat să bubuie în ușă și Eleanor s-a uitat la prietena ei cum s-a ridicat automat.
   - Pentru Dumnezeu, spune-i să tacă! i-a spus ea, în timp ce Mary s-a oprit șocată în drum spre ușă, fiindcă prietenei ei nu îi stătea deloc în caracter să vorbească așa.
   Dar măcar a făcut-o pe Mary să se așeze la loc.
   - Trebuia să faci asta acum mulţi ani.
   - Ce?
   - Să nu-i răspunzi.
   - Dar e bolnav.
   - Da, mă rog, azi e bolnav. Eu vorbesc în general.
   Mary s-a aplecat peste masă, părul gras revărsându-i-se peste braţe.
   - Of, Doamne, Ellie, te rog, nu acum! Întâi să trecem peste nenorocirea asta.
   În cele din urmă, Eleanor a ajuns acasă relativ devreme, puţin după 8:30, dar se simţea așa de pierdută, încât nici timpul nu i se mai părea ceva real. Se trezise că îi era imposibil să rămână la Mary, fiindcă găsea oarecum grotesc faptul că, cu toată durerea profundă, Mary tot trebuia să tragă de ea și să se ocupe de altele.
   Cu o casă plină ca a ei, era imposibil să nu fii conștient că viaţa avea să continue și că cele mai multe lucruri aveau să rămână la fel. Iar lui Howard îi tot trebuiau chestii, pe care Mary prea i le ducea fără să crâcnească, după părerea lui Eleanor, deși prietena ei avea dreptate, nu era momentul să redeschidă vechea discuţie. Și oricum, antipatia ei pentru Howard era nesemnificativă în comparaţie cu durerea pe care o simţea din cauza celor întâmplate cu Nancy.
   Așa că Eleanor s-a scuzat și a plecat, promiţând să sune dimineaţă. Dar când a descuiat ușa casei și a pășit în holul anost pe care îl împărţea cu Irena, vecina de la parter, a fost copleșită de groază la gândul că avea să deschidă ușa și să fie întâmpinată de apartamentul ei pustiu. Venind pe aleea casei, văzuse lumină în camera din faţă a Irenei și acum stătea în faţa ușii ei cu mâna ridicată, neștiind dacă să bată sau nu.
   Apartamentul lui Eleanor era la etajul unei case care-i aparţinuse cândva Irenei în întregime, o casă în care femeia trăise peste 50 de ani, de când venise din Polonia cu noul ei soţ, cu atâta vreme în urmă, în care își crescuse copiii și își construise o viaţă. O viaţă în care avusese parte de destule pierderi și greutăţi zdrobitoare - părinţii ei fuseseră uciși în război, iar apoi, când cei doi copii erau încă foarte mici, își îngrijise soţul bolnav de o maladie fatală.
   De aceea, Eleanor ezita să o mai împovăreze și cu tristeţea ei, dar, pe de altă parte, avea o nevoie disperată ca Irena să o înţeleagă.
   Stând în faţa ușii, și-a amintit cum, cu 15 ani în urmă, făcuse o ofertă pentru apartament și agentul imobiliar îi spusese jenat că, înainte să-i poată lua în considerare oferta, trebuia să se întâlnească cu Irena. Trebuiau descurajaţi ceilalţi potenţiali cumpărători, îi mai spusese agentul, iar ideea îi plăcuse lui Eleanor și acceptase imediat, a doua zi se dusese la Irena și fusese invitată în bucătăria caldă, cu parfum de scorţișoară, unde stătuseră de vorbă și râseseră împreună, ca apoi, acasă, să aștepte lângă telefon, ca o școlăriţă entuziastă, disperată să afle dacă dorinţa i se îndeplinea.
   Ea și Irena fuseseră întotdeauna mai mult decât vecine, mai mult decât oameni care schimbau 3 vorbe politicoase când se întâlneau. Stătuseră una în bucătăria celeilalte și aflaseră tot felul de lucruri una despre alta, se ajutaseră la greu, își aduseseră una alteia la ușă lapte și medicamente și se incluseseră una pe alta în momentele festive.
    Apoi, cu câţiva ani în urmă, fiica Irenei, Sarah, o sunase pe Eleanor ca să-i spună că începuse să se îngrijoreze pentru mama ei fiindcă locuia singură, ea și fratele ei fiind la mai mult de o oră distanţă în direcţii diferite, dar că Irena refuza să se mute. Eleanor o înţelesese perfect că nu voia să se mute și totodată o îngrozise gândul că Irena ar fi putut să nu mai fie lângă ea, așa că îi spusese lui Sarah că putea să o sune oricând își făcea griji pentru mama ei și că avea să meargă ea să o vadă pe Irena cel puţin o dată pe săptămână. Așa că acum, dacă nu era plecată sau prinsă cu munca, lua cina cu Irena în fiecare joi, iar ziua asta devenise o mică oază în mijlocul săptămânii, de care uneori, i se părea, avea mai multă nevoie decât Irena.
   Azi nu era joi, ci marţi, dar lui Eleanor îi era dor de Irena, așa că a rămas în faţa ușii ei până ce becul de pe coridor s-a stins. Îi era dor de ea așa cum îi era pe vremuri dor de mama ei, care cu 5 ani în urmă își pierduse de tot minţile - dar de multă vreme nu mai era tocmai întreagă la cap - iar acum nu o mai recunoștea, și nici nu mai putea vorbi. Eleanor a bătut la ușă încercând să nu izbucnească în plâns. Dar de cum a văzut-o pe Irena în ușă, sprijinită în baston, și atmosfera plăcută din apartamentul ei a izbit-o în faţă, nu s-a putut abţine și colţurile gurii pur și simplu i-au căzut, iar lacrimile i-au ţâșnit din ochii umflaţi.
   - Eleanor, Eleanor, a spus Irena cu accentul ei care încă îi dădea în vileag rădăcinile poloneze, copilă, ce-ai păţit?
   Dar Eleanor nu putea nici să se oprească din plâns, nici să rostească propoziţii coerente, așa că Irena a apucat-o de cot și Eleanor a lăsat-o pe femeia mărunţică, care o luase șchiopătând înaintea ei, să o conducă până în bucătăria micuţă din spatele casei.
   - Stai jos, a spus Irena arătând cu bastonul către un scaun, pe care Eleanor s-a lăsat recunoscătoare. Vrei ceai? Sau vodcă?
   - Vodcă, a spus Eleanor cu un scurt hohot de râs.
   Irena s-a aplecat și a scos dintr-un bufet o sticlă prăfuită și două păhăruţe nu prea bine spălate pe care le-a pus pe masă, după care s-a așezat și ea.
   - Așa, spune-mi ce s-a întâmplat!
   Eleanor a luat păhăruţul unsuros de amprente și vechime și a dat pe gât lichidul cald, care a început să-i gonească prin vene.
   - O știi pe prietena mea, Nancy?
   - Aia cu casa mare și care se plânge tot timpul?
   Lui Eleanor i-a fost rușine că felul în care ea o descrisese pe Nancy o făcuse pe Irena să o vadă astfel.
   - Da. A murit azi-noapte.
   - Doamne ferește!
   Irena și-a împreunat degetele osoase pe pieptul scobit și gestul a făcut-o pe Eleanor să se gândească la inima ei și la câtă tristeţe fusese nevoită să îndure, și s-a întrebat cum reușise.
   - Îmi pare tare rău! Cum a murit?
   - Cred că e posibil... adică poliţia pare să creadă că a fost ucisă.
   Conceptul încă i se părea lui Eleanor complet străin; doar crima era ceva ce li se întâmpla altora, nu?
   - Femeia de lângă râu? Am auzit la știri în seara asta.
   - Da.
   Lui Eleanor îi secaseră lacrimile, dar trupul ei se zguduia de un tremur interior. A mai turnat vodcă în ambele pahare, pe care le-au dat amândouă pe gât.
   - Nu știu ce să fac, Irena.
   - În noaptea asta, nimic, doar să plângi. Apoi mâine te trezești și faci ce ai de făcut.
   Și-a pus mâna pe braţul lui Eleanor - pielea bătrânei era ca hârtia cerată.
   - Nu, nu înţelegi. Am văzut-o aseară și nu m-am purtat frumos cu ea, a spus ea, simţind cuvintele ca pe cuţite în piept.
   - V-aţi certat?
   - Nu tocmai, nu. A fost o discuţie în contradictoriu pe care o tot avem de ceva vreme. Să zicem că nu prea eram de acord cu felul în care trăia și eram furioasă pe ea că nu părea în stare să-și facă ordine în viaţă.
   - Aha...
   Eleanor a făcut un efort să se uite în ochii Irenei, căutând toată dezaprobarea care credea că ar fi trebuit să fie acolo, însă nu a văzut decât îngrijorare, ba chiar blândeţe.
   - Știi, nu ne batem capul să ne certăm decât cu oamenii pe care-i iubim, a adăugat, iar Eleanor a încercat să zâmbească, dar o durea prea tare faţa. Când copiii erau mici și-mi spuneau că sunt rea fiindcă ţipasem la ei că nu se purtaseră frumos, ori nu le dădusem voie să mănânce dulciuri la micul dejun, ori toate celelalte lucruri care le supără pe mame, le spuneam că e nevoie de mult mai mult efort să fii sever decât să spui mereu da și că dacă aș fi vrut să am o viaţă ușoară, i-aș fi lăsat să facă tot ce voiau. Dar le mai spuneam și că-i iubeam prea mult ca să spun mereu da, că dedicam timp și energie ca să-i dojenesc și să mă cert cu ei ca să înveţe ce e bine și ce e rău. Mânia nu e întotdeauna semn de cruzime, Eleanor, de cele mai multe ori e semn de iubire.
   - Dar ultimele lucruri pe care i le-am spus au fost tare aspre. Mă simt oribil.
   Irena a clătinat din cap.
   - Nu cred că ţi-am mai spus asta, Eleanor, dar după ce a murit soţul meu, m-am simţit vinovată luni întregi. Mă gândeam întruna că aș fi putut să-i alin mai mult durerea, că aș fi putut să-i spun mai des că-l iubesc sau că aș fi putut să-mi ascund mai bine tristeţea. Am făcut tot ce mi-a trecut prin cap ca să mă torturez singură. Până ce, într-o zi, mi-am dat seama că nu făceam decât să mă ascund de durere. Că vinovăţia mă lăsa să mă concentrez asupra mea, nu asupra faptului că-l pierdusem pe el.
   Eleanor a încercat să lase vorbele Irenei să-i pătrundă în suflet, dar durerea parcă îi pustiise inima, de parcă o consumase cu totul și acum Eleanor trebuia să se agaţe de ceva, orice, care să o tragă afară din adâncurile hăului.
   - Nu știu cum am să trec peste asta.
   S-a detestat că i-a spus asta Irenei, o femeie care trecuse prin greutăţi incredibile, dar nu se putuse stăpâni.
   Irena a cuprins în palmă obrazul lui Eleanor, forţând-o astfel să se uite la ea.
   - Vei trece peste asta, fiindcă trebuie!
   - Cum ai reușit, Irena?
   Vocea lui Eleanor era doar o șoaptă și parcă întreaga lume se contractase, iar ele erau în centrul ei. A scrutat chipul ridat al Irenei, de parcă adânciturile pielii ei lipsite de fermitate ascundeau secrete de preţ.
   - Îmi amintesc că nu sunt cu nimic ieșită din comun. Am în minte imaginea lumii cu toate luminile ei orbitoare. Cu toate lucrurile ei bune. Și asta îmi amintește că ceea ce mie mi se pare o tragedie cumplită, raportată la scara întregului univers, nu e decât o mică tristeţe.
   - Cum adică? s-a mirat Eleanor, iar în acest moment, ideea că durerea ei era măruntă nu avea nicio noimă.
   Ochii roșii, ca de șoarece, ai Irenei lăcrimau, ceea ce se întâmpla des.
   - Într-un fel, tristeţea înseamnă sacrificiu. Noi, ca femei, o absorbim pentru ca alţii să nu o simtă. Dar într-o zi facem un pas înapoi și spunem gata, mi-am făcut datoria, e rândul altcuiva să preia povara. Așa că o dăm mai departe, următoarea femeie preia ștafeta și totul o ia de la capăt. La urma urmelor, toate tristeţile și sacrificiile noastre sunt mărunte, și e foarte bine așa. Așa merg lucrurile în lume.

   A doua zi dimineaţă, la Eleanor a sunat alarma, ca întotdeauna, pentru știrile de la ora 7.
   Însă de data asta, nu i-au intrat pe o ureche și i-au ieșit pe alta, nici nu au enervat-o, nici nu i-au atins coarda sensibilă, ca altădată. În schimb, au făcut-o să sară din pat cuprinsă de teroare și, cu inima bubuind să-i spargă pieptul, a ascultat detaliile pe care deja le știa despre prietena ei, însă acum, că le auzea la radio, păreau absolut certe. S-a îmbrăcat repede și s-a dus la micul magazin de familie de lângă casă, unde a fost întâmpinată de chipul lui Nancy aflat pe coperta majorităţii publicaţiilor, de unde zâmbetul ei orbitor radia de parcă nu avea nicio grijă pe lume. Părea deja că se cunosc toate detaliile și Eleanor s-a întrebat cum era posibil ca nimic să nu mai rămână personal ori trecut sub tăcere.
   I-a vibrat telefonul în buzunar și a ieșit din magazin cu mâna goală, fiindcă nici nu-și dorea, nici nu-i trebuia un suvenir al acestei zile oribile.
   - Toate programele de știri numai despre ea vorbesc, a spus Mary.
   - Da, știu.
   - Cum, Doamne iartă-mă, știu deja de amant? Și de unde au luat o poză cu ea?
   - E poza ei de profil de pe Facebook... ieri casa era plină de poliţiști, iar afară erau deja ziariști, deci probabil că cineva le-a spus ceva.
   Secţiuni întregi de viaţă, care până acum îi fuseseră complet străine, păreau să facă parte din noua ordine a lumii.
   - Te duci azi iar acolo?
   - Da, sunt pe drum.
   - Of, Doamne! a spus Mary, exprimând întocmai sentimentele lui Eleanor.
   În faţa casei lui Nancy, numărul tinerilor și tinerelor în costume ieftine se dublase faţă de ziua precedentă. Când a urcat treptele casei, câţiva au strigat la ea punându-i întrebări, iar în spatele ei chiar s-a declanșat un bliţ. Dar înăuntru, casa parcă fusese conservată în aspic. Totul era exact la fel, tot cumplit, tot sfâșietor, tot oribil.
   Pearl, mama lui Nancy, ajunsese deja și probabil că era în biroul lui Nancy, așa că Eleanor s-a dus să o caute, cu toate că îi era teamă de ce avea să găsească. Ultima dată o văzuse pe Pearl la înmormântarea tatălui lui Nancy, iar asta fusese în urmă cu vreo 10 ani.
   Urcând scările către birou, Eleanor și-a amintit că o enervase cât de repede își găsise Nancy serviciu după pauza de aproape un deceniu pe care și-o luase după ce o născuse pe Zara. Când Nancy îi arătase încăperea intimă, cu pereţi de culoarea oului de raţă și cu un birou din lemn deschis la culoare, o apucaseră nervii gândindu-se la sediul ei anost, cenușiu, dintr-o clădire municipală, unde ea chiar le dădea de lucru unor oameni, ori la faptul că dacă lucra de acasă, trebuia să stea la masa din bucătărie, fiindcă apartamentul era foarte mic. Dar și-a amintit și că Nancy fusese întotdeauna foarte conștientă că era uneori enervantă. Și cum, coborând scările, îi spusese:
   - Mă simt ca o impostoare cu biroul ăsta așa pus la punct, când nu am decât vreo două proiecte.
   Eleanor și-a amintit și ce îi răspunsese și că rostise cuvintele calde din toată inima:
   - Ei bine, n-ai de ce. E foarte frumos.
   - Însă sunt tare bucuroasă că am făcut-o, spusese Nancy coborând în spatele ei. Am amânat mult prea mult. De ani întregi tot vreau să mă întorc la muncă, dar când Zara era mică mă simţeam vinovată. Iar după aceea mi-am pierdut încrederea și n-am crezut că o să mai vrea să mă angajeze cineva. Bine, s-ar putea să nu mă angajeze nici acum, dar măcar încerc. Și, știi, uneori mă trezesc bântuind prin casă și am impresia că o să-mi pierd minţile din cauză că nu am nimic de făcut. Sau, în orice caz, nimic care să conteze, cât de cât.
   Ajunseseră la poalele scării și Eleanor se întorsese și văzuse că Nancy era roșie ca focul.
   - Doamne, ce rușine îmi e să recunosc asta în faţa ta, care ai o carieră așa de grozavă!
   - Ce vrei să spui?
   Lui Eleanor i se părea ciudat că putea gândi așa urât despre Nancy, dar când aceleași gânduri erau rostite chiar de Nancy, voia să o protejeze de ele.
   - Te referi la faptul că-ţi crești copilul și te ocupi de casă?
   - Da.
   - Sigur că contează!
   Nancy aproape că avea ochii în lacrimi.
   - Știu, dar ai idee ce greu e să te agăţi de ideea asta, când numai asta faci? Când unde te întorci dai de femei care „le fac pe toate“, cum le place să spună, care se grăbesc la ședinţe, în costum elegant și cu un copil în braţe? Viaţa casnică nu a fost niciodată apreciată la justa valoare.
   Auzind vorbele lui Nancy, era greu să nu se gândească la Mary, care era așa de prinsă în capcana vieţii domestice, încât uneori treceau săptămâni în șir fără ca Eleanor să o vadă, iar când în sfârșit o vedea, ori o călărea vreun copil, ori era neatentă, distrasă de problema vreunui membru al familiei.
   - Interesant e că multe dintre ţările în care am lucrat și pe care le considerăm lumea a treia pun mare preţ pe viaţa domestică. E adevărat că femeile tinere și necăsătorite sunt situate de obicei pe cea mai de jos treaptă a societăţii, dar mamele sunt aproape idolatrizate.
   - Da, dar aici idolatrizăm banii, așa că bineînţeles că cei care-i produc sunt mult mai preţuiţi.
   Atunci, Eleanor simţise un val de rușine dându-și seama că și ea gândea uneori așa și despre Mary, și despre Nancy, deși despre Mary mai puţin, fiindcă avea trei copii mici și niciun ban, ceea ce cumva făcea ca toată situaţia ei să pară mai merituoasă. Era foarte derutant, fiindcă în facultate toate trei păreau absolut egale din toate punctele de vedere, dar acum, ce-i drept, ocupau poziţii care nu aveau nicio legătură cu cine erau ele de fapt. Pentru o femeie, nimic nu era vreodată simplu, și încercase să găsească un mod de a-i spune asta lui Nancy.
   - Știi, mă apropii de vârsta la care toată lumea mă întreabă dacă am copii, și când spun că nu, mă întreabă de ce nu am, ori dacă-mi doresc, întrebări pe care nu le-ar pune niciodată unui bărbat. Iar prin întrebarea asta, într-un fel, mă judecă pentru că, după părerea lor, nu-mi îndeplinesc îndatorirea de femeie dacă nu fac copii. Iar pe de altă parte, lucrez cu o mulţime de femei care au copii și se simt tot timpul vinovate că nu stau destul cu ei și cu siguranţă sunt judecate pentru asta de aceiași oameni care mă judecă pe mine că nu am copii, ori pe tine că nu ai serviciu.
   - Cum de ni s-a întâmplat așa ceva? spusese Nancy, iar lui Eleanor i se păruse că vede în ochii ei frică adevărată și-i venise s-o strângă la piept și să-i spună că totul avea să fie bine.
   În schimb, făcuse un pas spre ea și-i pusese mâna pe braţ.
   - Știi ceva, Nance? Ești minunată și tot restul sunt tâmpenii. Sincer, poţi să faci ce vrei. Și nu trebuie să te simţi prost pentru niciuna dintre alegerile tale.
   Dar Nancy scuturase brusc din cap, atât de vehement, încât Eleanor își amintea că o înduioșase valul de profundă iubire pentru prietena ei. Vulnerabilitatea lui Nancy era așa de evidentă, încât parcă radia din ea, făcea parte intrinsecă din ea, și nu avea să fie niciodată altfel.
   Pearl stătea neclintită, cu palmele pe biroul lui Nancy și privirea aţintită pe fereastră, către grădină. Încăperea era îmbibată de mirosul lui Nancy, ca un strat de trandafiri încălzit de soare. S-a întors când a intrat Eleanor, iar aceasta i-a văzut pielea palidă și moale, ochii roșii, umezi. Fără să se ridice din micul fotoliu de la birou, a întins braţele și Eleanor a prins-o de mâini.
   - Îmi pare așa de rău! a spus Eleanor. E îngrozitor!
   Pearl a dat din cap, făcând bijuteriile al căror nume îl purta să zăngăne aprobator la urechile și gâtul ei.
   - Nu reușesc deloc să înţeleg, a șoptit prăbușită de disperare, dar chipul ei arăta de unde moștenise Nancy frumuseţea. Știai de celălalt bărbat?
   - Da. Câte ceva. Nu mi-a spus niciodată mare lucru despre el.
   - Doar că îl chema David?
   - Da.
   - Și n-ai idee cine e?
   - Îmi pare rău, sincer, dar nu am.
   Pearl s-a lăsat pe spătar, fără să dea drumul mâinilor lui Eleanor.
   - Totuși ce era în mintea ei, prostuţa de ea?
   Eleanor a încercat să prindă dojană în tonul lui Pearl, dar nu era nici urmă. Începea să se simtă infectată de secretul lui Nancy, de parcă ea era cea care îi trădase pe toţi.
   - Mary știa?
   - Nu.
   Eleanor și-a răsucit pe deget inelul de argint. Și-l cumpărase din Jaipur în urmă cu 15 ani, iar ticul ăsta o liniștea.
   - Să știi că încerca să termine cu el.
   - Poliţia crede că de-aia a omorât-o, nu-i așa? a spus Pearl. O criză de gelozie, sau ceva de genul ăsta.
   - Asta spun poliţiștii acum, că sigur el e făptașul?
   Eleanor avea o mulţime de întrebări, dar știa că trebuia să le păstreze pentru poliţie.
   - Ei, nu spun nimic categoric, dar mi se pare evident.
   - Ce-i drept, Nancy mi-a spus că el n-a reacţionat prea bine când ea i-a zis că vrea să rupă relaţia.
   Un poliţist o sunase pe Eleanor în acea dimineaţă ca să o anunţe că trebuia să vină la sediu, să răspundă oficial la niște întrebări.
   Trebuia să-și pregătească în minte o poveste coerentă.
   - Pur și simplu, nu-mi vine să cred că a făcut așa ceva. Sărmanul Robert!
   - Cum se mai simte în dimineaţa asta?
   - Groaznic! Acum e cu poliţia. Și Zara e, bineînţeles, neconsolată.
   Eleanor s-a gândit la toţi oamenii pe care îi văzuse de-a lungul anilor devastaţi de o pierdere. Locuri în care pământul se cutremurase, ori apele mării înghiţindu-i. Femei și bărbaţi care pierduseră tot, care-și pierduseră apropiaţii. Și-a dat seama că privise întotdeauna ușor dispreţuitor durerea oamenilor din Occident, așa cum o știa ea. Când citea articole despre vreo crimă sau despre vreun adolescent mort din cauza unei supradoze, fusese uluită de amploarea reacţiei și îi venea să-i ducă pe autorii articolelor în locurile știute de ea, locuri în care cuvântul „dezastru“ putea fi folosit la adevărata lui valoare. Dar ce nu știuse ea niciodată până acum era cum te simţi în mijlocul unui moment ca acesta, când niciun cuvânt nu pare suficient ca să cuprindă grozăvia situaţiei și când senzaţia că este sfârșitul lumii e atât de reală.
   - Doamne, ce mă bucur că Hank a murit înainte să vadă asta, a spus Pearl. Ar fi fost tare bine dacă ar mai fi așteptat și ea câţiva ani, ca să mă fi dus și eu.
   Eleanor s-a uitat lung la Pearl, năucită de strania monotonie a vocii ei când rostise acele vorbe pe care îi era aproape imposibil să le înţeleagă. S-a gândit la propria ei mamă, care se afla în azilul din Devon, eliberată de povara sănătăţii mintale, și s-a întrebat dacă ar înţelege că îi murise unul dintre copii.
   Mama ei îi venea în minte în cele mai ciudate momente și șocul că nu mai era mama pe care o știa ea o izbea de fiecare dată cu o forţă și mai mare. Eleanor și-a imaginat cum ar fi să o poată suna acum ca să vorbească despre Nancy și câtă alinare i-ar aduce.
   Capacitatea ei fenomenală de a oferi alinare fusese una dintre marile calităţi ale mamei ei, iar durerea pură, absolută, a lui Eleanor a transportat-o înapoi în timp, în casa copilăriei, în prezenţa exuberantă, efervescentă, a mamei ei. A auzit râsul din toată inima al mamei plutind în sus pe scara în spirală a casei, pe unde erau mereu curenţi de aer rece, trecând pe lângă biroul tatălui ei, prin camerele aflate în dezordine, peste vasele nespălate și suprafeţele pline de praf. Întotdeauna există lucruri mai bune de care să te ocupi decât să faci curățenie, spunea mama, alergând de la o întrunire caritabilă la alta, trăgându-le după ea pe Eleanor și pe sora ei când erau prea mici ca să fie lăsate singure. Mama ei o plăcuse întotdeauna pe Nancy, dar ar fi dezaprobat opulenţa în care trăia, fapt care probabil că o influenţase pe Eleanor în felul în care o vedea pe prietena ei.
   - Înainte de Nancy, am încercat 10 ani să facem un copil, a spus Pearl, iar Eleanor și-a dorit să nu o mai audă. Iar apoi a apărut ea și, cu mâna pe inimă îţi spun, nici nu am fi visat să avem un copilaș perfect, cum era ea. Numai că a avut întotdeauna latura asta pe care nu am înţeles-o niciodată, nevoia de a împinge mereu lucrurile prea departe, nu crezi?
   - Probabil.
   - Chiar și cu facultatea. Nici nu mai ţin minte de ce s-a dus la facultate. Tu de ce te-ai dus, Eleanor?
   - Fiindcă am..., a zis Eleanor și s-a uitat la propriile mâini, părându-i-se mai mici decât ţinea ea minte. Fiindcă am vrut să-mi continui studiile. Nu știu...
   - Uneori mi se pare că lucrurile mergeau mai ușor când femeile nu aveau atâtea studii.
   Dar Pearl s-a oprit și Eleanor s-a gândit că femeia învăţase să uite de perioada în care se născuse și să poarte prezentul ca pe un pulover care îţi irită pielea. Și-a șters o lacrimă cu un gest iute și a clipit repede ca să și le stăpânească pe cele care-i umpleau ochii.
   - Și știi ceva? Adevărul e că știu de unde a moștenit asta. Exact așa era Hank - se încuia mereu în biroul lui și se lăsa pradă toanelor lui, cum le spuneam noi. Numai că el avea voie să se poarte așa, toţi consideram că asta face parte din geniul lui. Mă asiguram că avea tot ce-i trebuie și că viaţa îl aștepta gata să-l primească atunci când el se hotăra să deschidă ușa. Dar, desigur, Nancy era femeie, deci nu avea această opţiune.
   Izbucnirea lui Pearl o cam stupefiase pe Eleanor, așa că a spus ceva complet inofensiv, care până și ei i-a sunat enervant.
   - Ce-ai zice să coborâm, să bem un ceai sau vedem noi ce?
   Pearl s-a ridicat oftând.
   - Nu mai vreau să pun gura în viaţa mea pe niciun nenorocit de ceai.
   Zara era în bucătărie, așezată turcește pe jos, cu câinele în poală, plângând cu faţa îngropată în blana lui. Avea părul ciufulit și era îmbrăcată în ceva ce Eleanor a presupus că era halatul lui Robert.
   Când le-a văzut intrând, a urlat de durere, a ţâșnit în picioare și s-a aruncat în braţele lui Eleanor, care s-a clătinat și a făcut un pas în spate. A mângâiat-o pe Zara pe păr, șoptind tot felul de platitudini.
   - Nu mai pot, nu mai pot! repeta Zara la nesfârșit, ca pe o nenorocită de incantaţie.
   Eleanor a împins-o către un scaun și a așezat-o la masă, iar Zara s-a prăbușit cu capul pe tăblia din lemn. Pearl s-a așezat lângă ea, incapabilă să o consoleze. Eleanor a pus ceainicul pe foc. Parcă era în iad.

   Când Robert s-a întors, Pearl și Eleanor își băuseră ceaiul, dar al Zarei se răcise în faţa ei.
   Plânsul ei devenise un fel de fundal sonor pentru gândurile lui Eleanor, care goneau și se răsuceau prin nesfârșite cotloane ale memoriei. Stătuse odată într-o groapă imensă, uitându-se cum un gropar arunca nenumărate trupuri mutilate în centrul gropii. Oameni care trebuiau îngropaţi ca să nu se răspândească boala, însă familiile lor nu aveau să afle niciodată unde ajunseseră cadavrele lor. Pe atunci de-abia ieșise de pe băncile facultăţii și încă nu se întărise în faţa tragediilor. În seara aceea, le scrisese părinţilor o scrisoare care probabil că oricum nu ajunsese la ei decât după moartea tatălui ei.
   - Acum vor să vorbească cu tine, i-a spus Robert lui Eleanor, cu colţurile gurii lăsate și ochii înfundaţi în orbite.
   - Cu mine?
   S-a ridicat, simţindu-se încă nepregătită.
   - Se pare că au transformat salonul într-un fel de sală de interogatoriu. Vor să vorbească azi cu noi toţi.
   - De ce, Doamne iartă-mă? a întrebat Pearl.
   - Ca să-și facă o imagine completă.
   Robert a rostit cuvintele de parcă erau încadrate în ghilimele, ca un citat, iar furia și frustrarea lui bolboroseau așa de aproape de suprafaţă, că lui Eleanor i se părea că și vedea undele de șoc gonind pe sub pielea lui.
   - Iar cât ei fac asta, ticălosul care a omorât-o probabil că ia un avion spre Acapulco.
   - Sunt sigură că știu ce fac, a încercat Eleanor să-l calmeze.
   Bine măcar că Zara se oprise deocamdată din plâns și chiar ridicase capul să se uite la tatăl ei.
   El a făcut semn către scări.
   - Te așteaptă.
   A ieșit având impresia că era furios pe ea, că poate el se grăbise aseară când o absolvise de orice vină pentru ce se întâmplase cu Nancy.

   În salon o aștepta sergentul Daniels, cu care vorbise în ziua precedentă, însă cel care nu scosese o vorbă dispăruse și în locul lui era un alt bărbat, mult mai sever, îmbrăcat nu în costum, ci într-o uniformă elegantă.
   - Domnișoară Meakins, a spus sergentul-detectiv Daniels. Luaţi loc, vă rog!
   Era straniu să fie invitată să ia loc în salonul lui Nancy. Eleanor s-a lăsat pe marginea unui scaun, cu faţa la ei.
   - Așa, a zis el și s-a uitat în jos, pe notiţe. O cunoașteţi pe Nancy Hennessy de 28 de ani, cred.
   - Da, ne-am cunoscut la facultate.
   - Și aţi fost întotdeauna apropiate?
   - O, da, aproape din prima zi, Nancy, Mary și cu mine.
   - Domnul Hennessy a pomenit de Mary, a zis el și s-a uitat iar pe carnet. Mary Smithson. O vom contacta azi.
   - Am fost aseară la ea.
   A simţit privirile lor îndreptate asupra ei și parcă nimic din ce spunea nu suna cum trebuie.
   - E foarte îndurerată.
   A ignorat-o.
   - Aţi zice că toate trei sunteţi cele mai bune prietene?
   Eleanor s-a uitat la bărbatul în uniformă, dar privirea lui scrutătoare era impenetrabilă.
   - Da, categoric.
   - Vă spuneţi totul una alteia?
   - Păi... probabil că...
   - Vedeţi dumneavoastră, s-a aplecat el în faţă, când nevastă-mea se așază la vorbă cu prietenele ei, n-o mai oprești. Trăncănesc ore în șir și mă îndoiesc că mai rămâne vreun subiect nediscutat. Dacă una dintre ele și-ar înșela bărbatul, sub nicio formă nu ar reuși să păstreze secretul.
   Eleanor a simţit că îi năvălește sângele în obraji de furie.
   - Nu toate femeile sunt la fel.
   Celălalt bărbat a tușit.
   - Nu, sigur că nu, îmi cer scuze, domnișoară Meakins. Ce-i drept, am o nevastă tare guralivă.
   A încercat să-și ascundă jena râzând, dar a ieșit complet aiurea, ca un chicotit de școlar.
   - Adevărul e că mi-e greu să cred că voi trei eraţi așa de apropiate, dar Nancy nu v-a spus mai nimic despre aventura ei. Poate i-a dat mai multe detalii doamnei Smithson?
  - Mary nu știa nimic despre asta. Și eu de ce aș minţi? Adică dacă aţi ști cine era amantul ei, l-aţi putea aresta, nu?, și atunci toate astea s-ar termina.
   Deodată, îl ura și pe el, și pe tipul ăla stupid în uniformă, care era clar că făcea un fel de demonstraţie de putere, destul de jalnică, cu tăcerea aia a lui. S-a întors spre el.
   - Scuze, dumneavoastră cine sunteţi?
   El i-a întins mâna.
   - Inspector-șef Farrelly. Îmi cer scuze, dar deocamdată sunt doar observator.
   Ea i-a strâns mâna, era fierbinte și moale.
   - Cum adică?
   Avea din nou senzaţia că situaţia asta era folosită drept exerciţiu de antrenament.
   - Păi, e cazul detectivului Daniels, dar ca ofiţer de investigaţii superior, sunt responsabil de operaţiune, ca să zic așa. În cazul ăsta, încă avem multe întrebări fără răspuns și deocamdată asta e prioritatea numărul unu pentru noi.
   Eleanor s-a gândit că individul vorbea ca la o întâlnire de vânzări.
   - E imperativ să aflăm identitatea bărbatului cu care Nancy avea o aventură, a spus detectivul Daniels. Uneori credem că facem ce trebuie dacă protejăm pe cineva și e de înţeles, desigur.
   - Ce Dumnezeu vreţi să spuneţi cu asta? a zis Eleanor abia abţinându-se să nu ţipe. Pe cine să protejez?
   - Cât de bine credeţi că-l cunoașteţi pe domnul Hennessy?
   - Pe Robert?
   Schimbarea subiectului a luat-o prin surprindere.
   - Îl cunosc foarte bine. Îl cunosc de aproape tot atât timp ca pe Nancy.
   - Desigur, fiindcă eraţi toţi colegi de facultate, nu?
   Lui Eleanor i s-a părut că detectează în vocea lui o urmă de ironie.
   - Da. Dar și lucrăm în același domeniu, eu și Robert, așa că...
   Eleanor a lăsat fraza în suspensie, furată de gânduri.
   Considerase întotdeauna că avea o relaţie specială cu Robert; ba chiar se simţea ușor posesivă când se afla în preajma lui. Odată, cu mulţi ani în urmă, când Nancy trecea printr-o perioadă groaznică după nașterea Zarei, Robert o sunase și stătuseră de vorbă mai bine de o oră despre care ar fi putut fi cauza suferinţei lui Nancy.
   După aceea, Eleanor se simţise josnică, dându-și seama că se grăbise mult prea tare să fie de acord cu viziunea exasperată a lui Robert despre prietena ei, în loc să-i spună cum era să fii femeie.
   Cum pentru femei nu era deloc așa simplu - să îţi dorești să fii într-un fel și apoi să te apuci, pur și simplu, să fii așa. Cum îţi ieșeau în cale numeroase obstacole și sentimentele te puteau abate din drum, cum viaţa părea deseori ca un cuţit care-ţi julea pielea.
   - Cu ce vă ocupaţi, domnișoară Meakins? a întrebat detectivul Daniels, întrerupându-i șirul gândurilor.
   - Conduc o organizaţie caritabilă care oferă ajutoare umanitare peste hotare.
   El a dat din cap aprobator.
   - Și fiindcă domnul Hennessy e avocat specializat în drepturile omului, vă vedeţi datorită serviciului, la asta vă referiţi?
   - Da, l-am ajutat de-a lungul anilor la câteva cazuri. Trafic de persoane și alte lucruri de genul ăsta.
   - Deci probabil că aţi petrecut împreună foarte mult timp, dumneavoastră, domnul și doamna Hennessy, nu?
   - Mă rog, eu călătoresc foarte mult. Dar da, sigur că ne-am văzut des.
   - Și n-aţi fost niciodată...?
   S-a înroșit când a rostit cuvintele, dar Eleanor s-a ţinut tare, refuzând să-i ușureze situaţia. Renunţase de mult să mai facă asta pentru oameni.
   - Voiam să vă întreb... aţi avut vreodată soţ?
   Aproape că a apucat-o râsul.
   - Nu, nu am fost căsătorită niciodată.
   - Femeie de carieră, a spus el zâmbind, iar ea s-a gândit că încerca să fie drăguţ, săracul, fiindcă îi era milă de ea.
   Îi era milă că niciun bărbat nu o ridicase vreodată pe piedestalul de soţie. A refuzat să bage în seamă ce a vrut el să spună, iar el a bolborosit mai departe:
   - Cum aţi spune că era relaţia dintre domnul și doamna Hennessy?
   A simţit că se înroșește, fără să-și dea seama de ce. Răspunsul ei părea important, dar totodată și absurd, fiindcă cum naiba se așteptau să cuprindă tot ce știa despre Nancy și Robert în doar câteva propoziţii?
   - Au avut perioade bune și perioade proaste, ca orice cuplu. Cu toate astea, relaţia lor a fost întotdeauna solidă, ceea ce știu că sună improbabil din cauza aventurii ei extraconjugale, dar e adevărat. Nu cred că l-ar fi părăsit vreodată.
   - Și atunci de ce îl înșela?
   - Nu știu. Așa era Nancy, impetuoasă. Confortul vieţii casnice nu a fost niciodată suficient pentru ea, deși îi iubea pe Robert și pe Zara.
   Detectivul Daniels s-a lăsat pe spătar și și-a frecat rădăcina nasului; Eleanor și-a spus că juca teatru.
   - Trebuie să recunosc că toate astea mă nedumeresc profund. Domnul Hennessy a spus cam același gen de lucruri. Mi-e greu să înţeleg.
   Eleanor nu s-a clintit.
   - De ce credeţi că domnul Hennessy v-a sunat pe dumneavoastră când și-a dat seama că Nancy nu venise acasă?
   - Fiindcă în seara precedentă ieșisem la cină cu Nancy. Se întreba dacă nu venise să doarmă la mine.
   A simţit urcând în ea un val de căldură.
   - Mai făcuse asta?
   - Nu, în ultimii 25 de ani.
   - Ieri mi-aţi spus că Nancy a plecat de la restaurant înaintea dumneavoastră și că aţi rămas să plătiţi nota. Sunteţi absolut sigură că așa a fost și că nu aţi plecat împreună?
   Eleanor a scos un hohot de râs.
   - Ce Dumnezeu vreţi să insinuaţi?
   El a clătinat din cap.
   - Absolut nimic. Doar că știm că, în situaţii foarte tulburătoare, oamenii uită deseori diverse lucruri sau le încurcă.
   - Ei, eu nu fac nici una, nici alta. Cum spuneam, Nancy a ieșit singură din restaurant pe la 10 fără un sfert, eu am rămas ca să plătesc nota și am ieșit și eu la vreo 10 minute după ea, iar ea deja nu mai era acolo.
   - Spuneaţi ieri că domnul Hennessy știe că Nancy avea o aventură?
   - Mă rog, n-am spus tocmai că...
   Se împotmolea în propriile cuvinte și nu-și dădea seama de ce.
   - Am spus că a zis că o bănuia că avea o aventură.
   - Mai discutase despre aceste bănuieli cu dumneavoastră?
   - Nu.
   Poliţistul a scris ceva în carnet.
   - Aţi mai spus ieri și că doamnei Hennessy îi era frică să nu afle soţul de relaţia extraconjugală. Mă întrebam ce aţi vrut să spuneţi cu asta.
   Eleanor s-a uitat și la unul, și la celălalt, însă niciunul nu a privit-o în ochi.
   - Voiam doar să spun că Nancy nu voia să-și strice căsnicia, așa că nu voia să afle Robert. În caz că n-ar fi putut s-o ierte, presupun.
   Detectivul Daniels a ezitat o clipă.
   - Dar aţi folosit cuvântul „frică“. Aţi zice că domnul Hennessy e un bărbat gelos?
   Încăperea a devenit difuză. Părea imposibil ca ei să creadă asta, însă, pe de altă parte, bineînţeles că da, asta insinuau. Și-a amintit de o statistică pe care o citise cu ani în urmă, care zicea ceva de genul că circa 90 la sută dintre crime sunt comise de persoane apropiate nouă.
   - Nu, n-aș zice că e gelos.
   El și-a ridicat iar privirea și atmosfera din cameră s-a modificat.
   - Și, în final, domnișoară Meakins, puteţi să-mi confirmaţi informaţia pe care ne-aţi dat-o despre bărbatul cu care doamna Hennessy avea o relaţie extraconjugală? a zis el și s-a uitat la ea, iar ea a încuviinţat din cap. Se numește David, l-a cunoscut la o petrecere de serviciu, e însurat și are copii, corect?
   - Da.
   Informaţiile erau teribil de firave și își dorea să fi avut mai multe să le ofere, mai ales lui Robert și Zarei, împietriţi de durere în încăperea de la parter.
   - Sunteţi absolut sigură că nu a intrat în mai multe detalii? Despre ocupaţia lui, unde locuiește, sau ceva despre familia lui? Ceva, orice v-ar fi spus, indiferent cât de nesemnificativ vi se pare.
   Eleanor se simţea sleită de puteri.
   - Îmi pare rău, chiar nu mi-a zis nimic altceva.
   - Mulţumesc, domnișoară Meakins.
   Detectivul și-a închis carnetul, semn că discuţia se încheiase, dar Eleanor a rămas în continuare pe scaun, ţintuită în loc de povara tuturor lucrurilor pe care voia să le știe.
   - Ne-aţi fost de mare ajutor, a spus el, cu vădita speranţă că ea avea să plece.
   Eleanor a simţit că se înroșește, dar s-a ţinut tare și s-a forţat să vorbească, fiindcă se simţea pierdută. Erau așa de multe posibilităţi și variabile legate de moartea lui Nancy, iar ea nu reușea să-și facă nicio idee despre toate astea, nu reușea să priceapă nici măcar cu ce aveau de-a face.
   - Mă întrebam dacă nu aţi putea să-mi spuneţi... ce s-a întâmplat cu Nancy, mai exact?
   - Vă referiţi la rănile ei, la cum a murit?
   Detectivul Daniels i-a aruncat o privire bărbatului tăcut, care a dat din cap.
   - Da.
   Eleanor avea senzaţia că îi rămăsese în gât o coajă de pâine. În același timp, îi venea să-și pună palmele pe urechi ca să nu audă nimic.
   A auzit un scrâșnet sec, probabil mișcarea maxilarului lui când a deschis gura ca să vorbească.
   - Doamna Hennessy a murit din cauza unei răni de mari dimensiuni în ceafă. Deocamdată, nu putem să ne pronunţăm dacă această lovitură a fost provocată de o armă sau s-a lovit la cap când a căzut. Dar i-a declanșat o hemoragie internă, în creier, în urma căreia oricum nu și-ar mai fi putut reveni.
   - A murit pe loc?
   - Probabil că și-a pierdut cunoștinţa în câteva minute.
   Eleanor s-a gândit cât de rar primeai răspunsuri directe la o întrebare.
   - Am văzut niște semne pe faţa ei.
   Detectivul Daniels s-a bâlbâit puţin când i-a răspuns.
   - Există indicii că a avut loc o luptă. Așa e, avea câteva răni pe faţă, ca și cum ar fi fost lovită. Nu erau răni care i-ar fi putut provoca moartea, dar evident că arată că moartea nu a fost accidentală.
   Eleanor și-a împreunat mâinile încordate.
   - Și a fost cumva... A fost violată sau ceva de genul ăsta?
   - Nu, vă asigur că nu a avut loc nimic de genul ăsta.
   El a zâmbit, ca și cum tot era o ușurare, ceea ce probabil că era, și-a spus ea.
   Zilele erau monotone. Dacă ar fi întrebat-o cineva pe Eleanor cum se simţea, ar fi spus că trăia într-o bulă, că lumea ei se dezintegra, că nu putea să respire, că timpul nu mai avea nicio noimă. Dar n-a întrebat-o nimeni pe Eleanor cum se simţea; în schimb, o întrebau mereu ce făceau Robert și Zara, iar la asta era aproape imposibil să răspundă. Nici nu-și dădea seama cum devenise îngrijitoarea lor oficială, cum ajunsese cumva să se mute în casa lor, cum de era ea persoana care îi proteja de ziariștii din faţa ușii.
    Îi era dor de micul ei apartament, cu pereţii albi, imaculaţi, și de vesela desperecheată și de cuvertura matlasată de pe pat, care fusese a bunicii ei. Îi era dor să se întoarcă la birou și să se ocupe de urgenţele acelea de peste mări și ţări, care pentru ea fuseseră întotdeauna mai reale decât orice altceva. Îi era dor să termine de citit volumul de Doris Lessing pe care îl abandonase pe la jumătate, să zacă în minunata ei cadă adâncă, a cărei instalare costase aproape la fel de mult ca și cada în sine, să adoarmă seara în patul ei moale, ascultând Radio 4, cu o ceașcă de ceai de mușeţel lângă ea.
   Îi mai era dor și de vremurile când Nancy nu era o prezenţă constantă în conștiinţa naţională. Era bizar, fiindcă, într-un fel, Nancy fusese așa o candidată perfectă la celebritate, încât poate că viaţa pur și simplu complotase să i-o ofere, poate că soarta decretase că chipul ei frumos trebuia publicat în toate ziarele și pe toate ecranele televizoarelor și că toţi comentatorii trebuiau să discute la nesfârșit despre viaţa ei.
    Eleanor își amintea că o privea pe Nancy la clubul de dezbateri de la facultate și că prezenţa ei umplea încăperea. Își amintea cum gesticula vehement cu mâinile în timp ce vorbea cu convingere, cum îi străluceau ochii, cum îi vibra tot corpul. Cum toată asistenţa părea cumva în suspans, de parcă își ţineau cu toţii respiraţia ca să audă fiecare silabă, ca să poată aproba energic tot ce spunea ea. La vremea aceea, era foarte mândră că era prietena ei; adevărul era că se simţise deseori mândră să fie prietena lui Nancy.
   Robert era deja oarecum cunoscut în cercuri foarte înalte, exclusiviste chiar, iar lui Eleanor i se părea că detectează în tonul presei o anumită satisfacţie, provocată de faptul că unor oameni intangibili ca el li se putea întâmpla ceva așa de sordid. În plus, subiectul era absolut fenomenal: o aventură amoroasă și destrămarea unei vieţi perfecte.
   Nancy Hennessy - citea ea nesfârșite variaţiuni ale aceleiași știri - fusese „ucisă cu brutalitate într-un atac bestial ce avusese loc pe o alee întunecată“. Ucigașul îi rupsese hainele și o lovise în zona feţei, poliţiștii declarând că fusese „unul dintre cele mai violente atacuri din ultimii ani“ - o descriere care nu se potrivea deloc cu felul în care arăta Nancy când o văzuse Eleanor la morgă.
   O sursă din interiorul anchetei spunea că „are toate caracteristicile unei crime pasionale“. Femeile de la talk show-urile de după-amiază discutau în detaliu despre pericolele aventurilor extraconjugale și apoi deviau în conversaţii despre parteneri găsiţi pe internet și site-uri unde puteai întâlni oameni ca să faci sex fără obligaţii, de parcă Nancy făcuse așa ceva. Se întrebau dacă o omorâse amantul când ea îl anunţase că voia să-l părăsească, ori poate soţul dorise să se răzbune. Toate îi păreau zgomot de fond, ca un scârţâit pe care Eleanor îl auzea mereu fie că voia, fie că nu voia.
   Dar toţi fuseseră nevoiţi să-l asculte, fiindcă nu se putea face nimic până nu avea loc înmormântarea, și a durat ceva vreme până când cadavrul a fost înapoiat familiei. Odată eliberat din custodia autorităţilor, Eleanor a planificat totul cu Zara, care slăbise și acun semăna șocant, oribil de tare cu Nancy. Zara avea o mulţime de opinii despre ce i-ar plăcea mamei ei, iar Robert a acceptat absent toate sugestiile ei și i-a spus că nu conta, orice alegea avea să fie minunat.
    Eleanor a găsit agenda lui Nancy într-un sertar al biroului și a sunat la toţi cei de acolo ca să-i invite la înmormântare, recunoscătoare că, datorită publicităţii, toţi știau de moartea ei.
   Eleanor se simţea zvârlită în miezul incandescent, arzător, al iadului. Se trezea în fiecare dimineaţă cu inima strânsă și o durere surdă de cap, care creștea în intensitate și se întindea pe tot parcursul zilei. Și nu doar pentru că unul din oamenii pe care îi iubea cel mai mult pe lume fusese smuls de lângă ea, ci și pentru că era într-o permanentă stare emoţională intensă. Nu mai exista nicio certitudine, zilele ei nu mai aveau nicio structură, nu mai era nicăieri la adăpost de sentimentul de deznădejde, care ameninţa s-o tragă în adâncuri și s-o sufoce.
   Eleanor crezuse întotdeauna că alesese o viaţă necomplicată, fără relaţii și fără copii, tocmai ca să poată oricând să-și facă bagajele și să alerge spre necunoscut. Numai că în fosta ei viaţă nu se simţise niciodată așa, nu avusese niciodată senzaţia asta stranie de cădere liberă, nu îi fusese niciodată imposibil să știe ce avea să simtă de la o oră la alta. Își păstrase capul pe umeri în ţări unde cutremurele dislocaseră pământul, ori fuseseră devastate de cicloane, ori sfâșiate de războaie, și nu se simţise niciodată pe cale să se dizolve, așa cum se simţea acum.
   Pentru prima dată după o veșnicie, Eleanor s-a trezit că se gândea obsesiv la moartea tatălui ei, petrecută în urmă cu 25 de ani, exact când ea pornea în viaţă, după absolvirea facultăţii. Se topise și murise sub ochii lor, devorat de un cancer cumplit, neiertător. Eleanor auzea iar șuieratul pompei de oxigen și bipul aparatului care împărţea morfina ca pe bomboane, toate mereu însoţite de plânsul mamei ei, care atunci înlocuise pentru totdeauna faimosul ei râs. Când Eleanor plângea noaptea, în pat, uita uneori pentru care dintre ei plângea.
   A devenit mai ușor să își umple pur și simplu timpul, ceea ce însemna să-și petreacă vremea acasă la Nancy, unde era mereu nevoie de ea și era mereu ceva de făcut.
   Robert și-a angajat un avocat. S-a întors de la interogatoriul poliţiei și și-a anunţat intenţia, tare și acuzator, de parcă Eleanor îl bănuia, nu poliţia.
   - Nu au spus-o direct, dar e evident că sunt suspect, a spus el în timp ce mâncau ceva comandat la nimereală. Mă tot întreabă la nesfârșit dacă știam de aventură și ce am simţit când am aflat.
   Eleanor își simţea respiraţia ca pe o forţă fizică înlăuntrul ei.
   - Ce vor să sugereze?
   - Presupun că se gândesc că, dacă știam că Nancy mă înșală și voia să mă părăsească, atunci aș fi avut un motiv s-o omor.
   - Dar nu știai. Eu ţi-am spus, în noaptea când s-a întâmplat.
   Era așa de încordat, că Eleanor a simţit o fluturare rapidă în piept. De zile întregi, Robert parcă nu mai era el, dar bineînţeles că așa ceva era de așteptat, nu?
   S-a frecat la ochi - avea cearcăne vinete de parcă fusese bătut.
   - Știu. Dar nu sunt sigur că mă cred.
   - Dar de ce să nu te creadă?
   Alunecaseră în vizuina iepurelui și acum nimic nu mai era la fel.
   - Nu se poate să creadă că ai vreo legătură cu asta.
   Robert s-a aplecat și mai tare peste caserola de plastic și a băgat în gură câteva linguri de mâncare.
   - Nu am un alibi, a spus în cele din urmă. Adică nu m-a văzut nimeni în noaptea aia. Când am ajuns eu acasă de la muncă, Nancy plecase deja să se vadă cu tine și nu am mai vorbit cu nimeni până te-am sunat pe tine, la 4 dimineaţa.
   Spune-mi doar că n-ai nicio legătură cu asta, îi venea lui Eleanor să ţipe la el, sperând că asta îi atenua senzaţia de neliniște, dar în spatele ei s-a auzit un zgomot și, când s-a întors, a văzut-o pe Zara în ușă, cu o expresie hotărâtă pe chip și încruntată.

   În ziua înmormântării a plouat, iar cerul era așa de negru și ameninţător, că parcă întreaga lume era în doliu. Au venit mulţi oameni, deși Robert hotărâse să ţină ceremonia în Sussex, la reședinţa lor de la ţară.
    Eleanor nu a putut să nu-și spună că Nancy ar fi fost foarte încântată de numărul impresionant de oameni aflaţi acolo, de profunzimea durerii lor. S-a uitat în jur, la mulţimea de femei și bărbaţi mohorâţi, toţi în negru, toţi cu ochii roșii, și s-a întrebat de unde cunoștea Nancy atâţia oameni.
   Eleanor s-a gândit fără să vrea la propria ei înmormântare și la cât de puţină lume ar veni, iar apoi s-a întrebat de ce fusese mereu perfect mulţumită să se ţină la distanţă de toată lumea.
   În biserică, Robert și Zara stăteau pe rândul din faţă, cu umerii aduși, zdrobiţi de o durere viscerală, însă oamenii tot se duceau la ei și îi băteau pe spate sau îi făceau să se ridice ca să îi îmbrăţișeze, ceea ce a făcut-o pe Eleanor să-și dea seama că Nancy fusese parte integrantă dintr-o comunitate. Iar la acest gând, a apărut panica pe care credea că și-o înăbușise, acea senzaţie crescândă de imponderabilitate, care ameninţa mereu să se învârtă din creștet în jos, tot mai iute, până o transforma în pulbere.
   A simţit o mână pe braţ și, când s-a întors, a văzut-o pe Mary așezându-se lângă ea. Prietena ei a sărutat-o pe obraz și căldura atingerii a fost suficientă ca să o readucă pentru o vreme cu picioarele pe pământ. A strâns-o de mână pe Mary.
   - Ești singură? a întrebat Eleanor.
   - Nu, fetele sunt în spate cu Howard. El se simte în continuare foarte rău, așa că s-ar putea să fie nevoit să plece.
   Eleanor s-a întors și l-a văzut pe Howard într-o strană, lângă ușă.
   Arăta șocant de rău, cu obrajii supţi, adus de spate, o imitaţie proastă a bărbatului pe care îl cunoștea de o viaţă. Până și barba îi albise, îmbătrânindu-l cu zeci de ani.
   - Dumnezeule, arată groaznic! E bolnav din seara aia, de când am venit să-ţi spun de Nancy?
   Eleanor și-a dat seama că nu întrebase de el nici măcar o dată, deși vorbise de multe ori cu Mary de atunci.
   Mary a dat din cap.
   - Pur și simplu, nu reușește să-și revină. Doctorii nu știu ce are. Acum vorbesc chiar de o formă de cancer. Săptămâna viitoare trebuie să se interneze în spital pentru analize.
   - Of, Mary, îmi pare rău! Habar n-am avut că mai treci și prin asta.
   Părea groaznic de nedrept că Mary nu putea să o jelească pe Nancy cum trebuia, fără să mai aibă și altă grijă pe cap. Deși era o răutate să gândească așa, având în vedere că nici măcar Howard n-ar fi putut să planifice o boală astfel încât să coincidă cu asta.
   Eleanor a încercat să stoarcă din ea o brumă de compasiune pentru omul ăsta, dar știa prea multe despre el pentru ca sentimentul să fie cu adevărat sincer.
   De-a lungul anilor, se certase de câteva ori cu Nancy din cauza lui Howard, fiindcă Nancy nu reușea să înţeleagă de ce omul o călca așa de tare pe nervi pe Eleanor, lucru pe care, în schimb, Eleanor îl înţelegea, fiindcă Howard arăta lumii o faţă desăvârșită.
   Ar fi fost mult mai ușor pentru prietenia dintre ele dacă Mary i-ar fi mărturisit și lui Nancy cum se purtase Howard în ultimii 10 ani, deși Eleanor înţelegea și de ce nu o făcuse. E greu să recunoști în faţa cuiva care părea să aibă atât de multe, ca Nancy, că viaţa ta s-a transformat într-un mare rahat.
   Mary s-a aplecat spre urechea ei:
   - Mi-e groaznic de milă de el, se simte așa de rău!
   - Da? Ţi-e milă de el?
   Eleanor și-a regretat pe loc vorbele. Poate că ar fi bine să ia exemplul lui Nancy și să fie mai mărinimoasă în chestiunea cu Howard, fiindcă era un mod de a-și susţine prietena. S-a uitat iar în spate și le-a văzut pe fiicele lui Mary și Howard stând de-o parte și de alta a tatălui lor, dar fiul lor nu se vedea nicăieri.
   - Unde e Marcus?
   - N-am idee.
   - Dar Nancy n-a fost nașa lui, ca și mine?
   Din ochii lui Mary au ţâșnit lacrimi.
   - Ba da. Nu știu ce se întâmplă cu el. Știi că de vreun an încoace se poartă tot mai aiurea! Ei bine, deodată, e mult mai rău. I-am amintit ieri de înmormântare și a zis că vine, dar aseară n-a venit acasă și n-a răspuns toată dimineaţa la telefon.
   Însă atunci s-a așternut tăcerea peste toată adunarea și vicarul și-a ocupat poziţia în faţă, iar Eleanor a auzit-o pe Zara trăgând adânc aer în piept, apoi hohotind încet, fără să se mai oprească.
   - Nancy ar fi fost foarte încântată să vadă că aţi venit așa de mulţi aici, a spus Robert, iar lui Eleanor nu i-a venit să creadă că ajunseseră deja la partea asta.
   Probabil că intonase și ea imnurile atent alese, însă nu-și amintea să o fi făcut.
   - I-au plăcut întotdeauna la nebunie petrecerile și probabil că e foarte enervată că o pierde pe asta.
   S-au auzit râsete discrete, iar Mary a strâns-o de mână.
   - De fapt, la o petrecere am și cunoscut-o pe Nancy. O remarcasem cu luni înainte și mi se părea pur și simplu cea mai frumoasă fată pe care o văzusem în viaţa mea. M-am ţinut după ea ca un câine până când mi-am făcut, în sfârșit, curaj să vorbesc cu ea. Însă mi-am dat seama foarte repede că Nancy era mult mai mult decât prezenţa ei fizică frapantă.
   S-a uitat în jos și a înghiţit în sec, ceea ce a făcut-o pe Eleanor să-și dorească să se ducă la el și să-l strângă în braţe.
   - Era înţeleaptă, avea umor, era un spirit viu, iar compania ei era extraordinar de amuzantă.
   S-a uitat la fiica sa și buzele lui au schiţat un zâmbet forţat.
   - A fost, totodată, o mamă minunată pentru Zara, lucru pentru care îi voi fi întotdeauna extrem de recunoscător.
   Eleanor vedea umerii slăbuţi ai Zarei scuturându-se de plâns în haina de catifea neagră a lui Nancy.
   - Când Zara a călcat pe urmele lui Nancy și a mers la școală la St. Hilda, îmi amintesc cât de mândră a fost Nancy de ea.
   S-a oprit și și-a pus mâna pe frunte. Eleanor îl auzise în nopţile anterioare plimbându-se prin camera lui și îi auzise prin pereţi vocea scăzută și tonul apăsat și și-a dat seama că probabil repeta acest discurs. Numai că acum părea pierdut, aproape ca și cum uitase nu doar cuvintele, ci și unde se afla, ba chiar și cine era. S-a uitat prin încăpere și i-a întâlnit privirea, iar ea i-a zâmbit blând, deși era foarte posibil ca el să se fi uitat prin ea.
   - Timpul e așa de ciudat, nu-i așa? a spus el, lăsându-și mâinile să cadă pe lângă corp. Totul parcă s-a petrecut doar cu un minut în urmă și totuși acum... acum s-a terminat.
   I s-a înecat vocea și expresia i s-a schimbat.
   - O să ne fie tuturor teribil de dor de ea, a spus el, apoi s-a îndreptat clătinându-se spre scaunul lui.
   Eleanor nu s-a putut uita cum era coborât sicriul în groapă, așa că a rămas puţin mai în spate, după un bărbat înalt care îi bloca vederea. Nancy dispăruse de mult, încă din ziua în care fusese dusă la morgă, însă tot părea imposibil ca trupul ei să putrezească pur și simplu în pământ. Pearl stătea la capătul gropii, ţinând-o de braţ pe Zara, iar imaginea lor era poate și mai sfâșietoare decât acel gând. Eleanor s-a gândit că tot ce era Nancy era ca o piatră aruncată într-un iaz, din care reverberau cercuri concentrice tot mai îndepărtate de ea.
   Au mers cu toţii ca un cârd de lebede negre pe potecă, de la biserică spre casă, bătuţi de vânt și stropiţi de noroi pe pantaloni și ciorapi, arătând ca membrii unei societăţi secrete. Dacă ar fi trecut cineva prin zonă, s-ar fi holbat la ei, minunându-se de strania procesiune, apoi și-ar fi întors privirea, ca să nu fie contaminaţi de durere.
   În casa insuportabil de aglomerată era groaznic de cald, în ciuda gerului de afară. Robert și Zara stăteau la ușa de la intrare, primind condoleanţe și îmbrăţișări și invitaţii, ascultând anecdote. Era evident că amândoi băuseră ceva, fiindcă pentru prima dată de la moartea lui Nancy aveau culoare în obraji. Câteva persoane aveau ochii umezi, dar sentimentul general era de eliberare, iar murmurul conversaţiilor începea să aducă a petrecere.
   Mary a găsit-o în mulţimea de oameni, nici nu-și scosese paltonul.
   - Nu stau. Am vrut doar să vorbesc cu Robert și cu Zara, a zis Mary.
   - Mi-ar plăcea să pot pleca și eu, a răspuns Eleanor. Dar nu cred că pot să-i las singuri.
   - Cât mai stai?
   Eleanor se întrebase același lucru.
   - Nu știu.
   Mary i-a pus mâna pe braţ.
   - Trebuie să fug. Howard e în mașină și nu e deloc bine. Dar vorbim mâine!
   S-a aplecat și și-a lipit ușor buzele de obrazul lui Eleanor.
  - Te iubesc.
  - Și eu pe tine.
   Nancy începuse tradiţia asta, și-a spus Eleanor urmărind-o pe Mary cum se strecura cu greu printre grupurile de oameni.
   Niciuna dintre ele n-ar fi fost suficient de curajoasă ca să-și declare iubirea, însă lui Nancy o astfel de declaraţie îi zbura de pe buze cu naturaleţe. Doamne, uneori am impresia că vă iubesc pe voi două mai mult decât pe Robert, spunea Nancy.

   Cât o să mai stea acolo?
    În zilele următoare, întrebarea asta i-a tot dat târcoale lui Eleanor. S-a întors la muncă, dar stătea puţin și oamenii ei preluau cea mai mare parte a sarcinilor. O asigurau că nu îi deranja, dar credea că probabil erau doar politicoși, fiindcă fiecare avea viaţa lui și nu poţi purta la nesfârșit povara durerii altuia, la un moment dat devine enervantă. A mai petrecut câte o noapte și acasă, iar o dată a ieșit la cină cu o prietenă, dar s-a simţit vinovată.
    Într-o duminică, a ieșit la plimbare cu Mary, dar ea nu voia să vorbească decât despre faptul că Howard se simţea tot mai rău, cu toate că analizele făcute în spital încă nu scoseseră la iveală nimic grav, sau, în orice caz, nimic fatal. Cu toate astea, Eleanor se simţea deseori atrasă de casa lui Nancy, așa cum încă o mai considera, și de nefericirea ce o umplea, de parcă le datora ceva celor care locuiau acolo, de parcă faptul că păstrase secretă aventura lui Nancy o condamnase să fie pentru totdeauna la dispoziţia lor. Nu că ei ar fi făcut-o să se simtă așa. O făceau să simtă că făcea parte din familie, că era singura persoană în faţa căreia puteau lăsa garda jos, că era importantă pentru ei. Iar acel sentiment era îmbătător, ba chiar periculos.
   În seara celei de-a noua zile după înmormântare, a intrat în casă și a simţit că ceva se schimbase în atmos feră. Zara a ieșit din salon, a luat-o de mână și a tras-o după ea înainte să apuce să-și scoată haina. Robert stătea în mijlocul camerei, cu braţele încrucișate la piept și ochii aţintiţi la televizor. A durat o clipă până ce Eleanor să reușească să se concentreze la ce se uitau ei, adică la imaginea neclară a unui bărbat care era băgat într-o mașină de poliţie, în timp ce parcă o mie de bliţuri i se declanșau în faţă. Apoi camera s-a mutat pe un tânăr reporter cu chip sever și părul lipit de cap de ploaia torenţială.
   - Scriitorul francez Davide Boyette, în vârstă de 55 de ani, a fost arestat în această după-amiază la ora 4, în legătură cu ancheta aflată în desfășurare asupra morţii lui Nancy Hennessy, ucisă luna trecută. Doamna Hennessy, care avea o relaţie extraconjugală începută cu un an în urmă, a fost găsită pe o potecă de pe malul Tamisei, în Londra, omorâtă în bătaie, într-un atac descris de poliţie ca fiind prelungit și violent. Doamna Hennessy lucra ca traducătoare de cărţi din franceză în engleză și se pare că a tradus și câteva din romanele domnului Boyette. Era fiica lui Sir Hank Rivers, compozitorul imnului reginei, și a lăsat în urmă un soţ, Robert Hennessy, avocat specializat în drepturile omului, și pe fiica lor de 19 ani, Zara. Davide Boyette e căsătorit cu britanica Wendy Harper și cei doi locuiesc în Harrogate împreună cu cele două fiice. Poliţia a refuzat să dea declaraţii.
   - Poftim?
   Eleanor a simţit că o lasă brusc picioarele, așa că a trebuit să se așeze pe canapea.
   - L-au găsit pe bărbatul cu care avea mama o aventură, a spus Zara cu ochii mari și arzători.
   - Dar... adică cine e?
   S-a uitat la Robert, dar acesta rămăsese în aceeași poziţie, numai că acum avea privirea pironită în podea.
   - Ei, îl știi, a spus Zara. Nu se poate să nu fi auzit de el, scrie sub numele D.H. Boyette. Cărţile alea cu crime.
   - Vai, Doamne, da, sigur că da!
   Tras la faţă și palid, Robert a închis televizorul.
   - Știai de asta? a întrebat Eleanor.
   - A trecut poliţia pe aici azi-dimineaţă, a răspuns el. Se pare că au verificat toţi scriitorii cu care a lucrat Nancy. Tradusese patru din romanele lui și îl întâlnise de câteva ori la editura cu care lucra. Anul trecut au participat amândoi la petrecerea de Crăciun de la editură, ceea ce se potrivește cu cronologia evenimentelor. Și, desigur, îl cheamă David, mă rog, Davide, dar asta îţi spusese deja, de parcă era suficient ca să fie clar cine era. Și e căsătorit și are doi copii.
   În mod inexplicabil, s-a simţit jignită că Robert n-o sunase mai devreme să-i spună.
   - Și sunt siguri că el e?
   - Dumnezeu știe, a spus el.
   - Dar a recunoscut?
   Lui Eleanor îi venea să leșine.
   - Nu, neagă tot. Spune că abia dacă o știa. Spune că s-au întâlnit de vreo două ori la editură și că a fost la petrecerea de acum un an, dar că nici măcar n-a văzut-o acolo, darămite să vorbească cu ea. Poliţia interoghează oameni ca să afle dacă i-a văzut cineva împreună, dar deocamdată nimic.
   - Păi și atunci, cum? Adică... de ce?
   - Acum e într-un turneu de promovare a unei cărţi, a spus Zara, și, în noaptea când s-a întâmplat totul, el era într-un hotel din Richmond, însă nu l-a mai văzut nimeni după ora 9. Trebuia să participe la o cină, dar a spus că îl doare capul și că se duce să se culce. Și, după spusele soţiei lui, a mai avut și alte aventuri.
   Eleanor s-a uitat pe lângă Zara la Robert, care cu fiecare cuvânt auzit parcă se cufunda și mai mult în adâncul său.
   - Adu-i tatălui tău ceva de băut, a spus ea ridicându-se și luându-l de braţ.
   L-a condus la un scaun și l-a obligat să se așeze, deși nu a fost greu, fiindcă părea ascultător. Zara i-a dat două pahare cu whisky și le-au băut amândoi dintr-o înghiţitură, simţind căldura cum se răspândea cu iuţeală în trup.
   - Arată ca un idiot patentat, a spus Robert.
   Telefonul a sunat în hol și Zara s-a dus să răspundă. Cu paharul gol în mână, Eleanor s-a ridicat și s-a uitat în jos, la creștetul lui Robert.
   - Ellie! a strigat Zara. E Mary!
   Nu existau suficiente dovezi ca să îl pună sub acuzare pe Davide Boyette. Nici ca să îl pună sub acuzare pe Robert. Nu aveau nici amprente, nici martori, ceea ce nu era deloc surprinzător, având în vedere că și cel mai amator infractor știa să își pună mănuși, iar noaptea în care murise Nancy fusese așa de geroasă, că trebuia ori să fii nebun, ori să fii pus pe fapte rele ca să stai pe-afară. Telefonul lui Nancy scosese la iveală mesaje șterse de la amantul ei, ceea ce dovedea că încercase să o rupă cu el și că el fusese foarte furios.
   Dar telefonul folosit de amant era un prepay care nu fusese niciodată conectat la internet, deci nu putea fi localizat, iar în agenda ei era trecut doar ca D. Totodată, nu mai fusese folosit din noaptea crimei și nu își spuneau numele în niciun SMS. Cât despre Robert, nu exista nicio probă care să-l plaseze pe malul râului, iar el susţinea în continuare că nu știuse sigur de aventură până ce nu i-o confirmase Eleanor, moment în care Nancy era deja moartă.
   Lăsând la o parte faptul că niciunul din prietenii și colegii lui Robert nu îl considera capabil de violenţă și în căsnicia lui nu fusese niciodată nici cea mai vagă urmă ori sugestie de violenţă.
   Dar poliţia dădea foarte clar de înţeles tuturor că făptașul era sigur fie soţul, fie amantul. Și toţi erau dispuși să-i asculte, fiindcă deja devenise subiectul despre care vorbea toată lumea. Ziarele trânteau pozele celor implicaţi pe prima pagină de atâtea zile, că nu mai era posibil să spui că în curând totul avea să fie dat uitării.
   Vieţile lor sau cel puţin fragmente din vieţile lor au devenit proprietate publică. Reporterii au urmărit-o pe Zara chiar și când s-a întors la Oxford, iar ea i-a spus lui Eleanor că îi venea să leșine de fiecare dată când ieșea din casă. Soţia lui Davide Boyette a apărut la televizor și a spus că, deși era convinsă că nu era capabil să omoare pe nimeni, fusese un coșmar să trăiască cu un fustangiu și că avea să facă tot ce-i stătea în putinţă ca el să nu-și mai vadă niciodată fiicele.
    Publicul a ovaţionat, oameni care nu îi cunoscuseră niciodată. Comentatorii au început să se întrebe pe ton voit insinuant dacă Robert era în stare să facă fericită o femeie atât de frumoasă cum era Nancy sau să discute despre furia pe care o percepeau ascunsă în privirea lui rece, albastră. Părea că nu avea să se mai oprească ori să dispară niciodată și că nimic bun nu avea să se mai întâmple vreodată. Iar în tot timpul acesta, lui Eleanor îi era dor de prietena ei, cu o durere adâncă care uneori o lua prin surprindere, părând că nu o s-o părăsească niciodată.
   - Vrei să mergi diseară la operă? a întrebat-o Robert într-o zi, când a sunat-o la serviciu.
   - Credeam că merge Zara cu tine.
   Și-a frecat fruntea, acolo unde începea să se înteţească durerea.
   Adevărul era că trebuia să stea la muncă până târziu, ca să termine rapoartele.
   - Tocmai m-a sunat să anuleze întâlnirea.
   I-a auzit respiraţia în telefon și și l-a imaginat singur, închis în birou.
   - De fapt, nu vine acasă weekendul ăsta.
   - Sunt sigură că e doar ocupată.
   - Nu, știi bine că e mai mult decât atât. E furioasă pe mine.
   - Păi, nu are niciun drept să fie.
   Eleanor și-a lăsat bărbia în piept, încercând să elibereze tensiunea din ceafă și umeri.
   - Mă învinovăţește, și probabil că are dreptate. Vreau să spun că dacă aș fi fost mai plăcut și afectuos, Nancy nu ar fi simţit nevoia să mă înșele cu bărbatul acela îngrozitor.
   Eleanor a închis ochii ca să alunge imaginea lui Robert așezat la birou, întârziind plecarea către casa mare și goală care îl aștepta.
    - Sau poate chiar mă crede vinovat. O mulţime de oameni cred asta. Acum, când intru în întâlniri, cele mai multe femei mă privesc aspru printre gene și-mi dau seama că deja m-au judecat.
   - Termină, Robert! Sigur că Zara nu crede asta. Uite, bine, merg. La ce oră vrei să ne vedem?
   - La 7:30, la metrou, la Covent Garden.
   - Bine. Ne vedem acolo.
   - Mulţumesc, Ellie, a spus el, iar respiraţia ei s-a accelerat, fiindcă el nu-i mai spusese niciodată așa.

............................................