Secretara, Rene Knight

 .........................................

4.

                Lady Appleton avea aproape 90 de ani și părea fragilă. Mergea cu două bastoane, iar diformitatea coloanei sale vertebrale era vizibilă prin țesătura matisată a cămășii sale în carouri.

    Nu era impunătoare, dar se deplasa cu demnitate, îmbrăcată în pantalonii făcuți pe comandă și cu balerinii închiși cu arici. Îi dădeau un aer obișnuit și-i făceau pe membrii juriului, sunt sigură, să se gândească la propriile bunici. Părul ei alb era tuns ordonat și legat în două cocuri la spate. Avea ochi albaștri că ai fiicei sale, un nas delicat și o gură fermă.
   - Lucruri nenorocite.
   Poate că părea fragilă, dar glasul i-a răsunat în sala de tribunal, iar simpatia și admirația i-au cuprins pe toți cei ce o priveau luptându-se cu bastoanele ei, în timp ce se îndrepta spre boxa martorilor.
   - Să vă ajut, Lady Appleton?
   - Nu, mă descurc, mulțumesc.
   Mărturia ei a fost scurtă. A fost chinuitor să stea în picioare atâta timp la bară, dar a refuzat să se așeze.
   - Fiica mea are o viață foarte aglomerată, totuși își găsește timp să vină și să mă viziteze. Veneam și eu în Anglia când puteam, dar în ultimii ani mi-a fost din ce în ce mai greu să călătoresc. Cu toate astea am fost mereu foarte apropiate. Mina are atât de multe obligații - afacerea, firește, dar și activitatea ei caritabilă - așa că nu-i e ușor să călătorească la Geneva și totuși reușește. Își face timp mereu pentru bătrâna ei mamă.
   A făcut o mică pauză.
   - Am ales să mă mut în străinătate - mă rog, spun că am ales, deși circumstanțele nu au fost vrerea mea. În orice caz, Elveția e casa mea de foarte mulți ani. Aerul e mai bun acolo. Clima mi se potrivește. Medicul îmi spune că mi-am dublat capacitatea pulmonară de când m-am stabilit acolo.
   Și-a sprijinit mâna cu vene albăstrui pe piept, ca să i se vadă verigheta.
   Asta spunea mult membrilor juriului - acea bandă îngustă de platină. Vorbea despre o promisiune încălcată, despre o femeie trădată de un bărbat care, poate, nu fusese atât de onorabil pe cât încercase să-l descrie acuzarea.
   Lady Appleton trăia în exil, în timp ce soțul ei își continuase relația cu secretara sa.
   Jenny Haddow privea din public. Elegantă ca întotdeauna. Din punctul meu de vedere ei i se potrivea mai degrabă titlul de Lady Appleton, și nu femeii modest îmbrăcate din boxa martorilor.
   - Lady Appleton, puteți confirma că Mina a fost cu dumneavoastră în zilele amintite?
   - Da, pot. E o prostie imensă să sugerați altceva. A fost cu mine de fiecare dată când a venit la Geneva. Sunt supărată pe secretara ei pentru că a creat o asemenea confuzie, dar niciodată n-a fost un om de încredere. Am și eu o fată care are grijă de programul meu și nu și-ar lua niciodată libertatea pe care și-o ia secretara fiicei mele. Mina nu vrea să audă nicio vorbă urâtă despre ea, în ciuda faptului că mi-a recunoscut că e o creatură exasperantă, dar fiica mea e prea naivă. E bolnav de loială, de fapt. Adevărul este că nu există niciun motiv real pentru care Mina ar vrea să acopere faptul că m-a vizitat.
   - Ca să ne lămurim, Lady Appleton, puteți confirma că ați fost împreună cu fiica dumneavoastră în zilele respective?
   - Da, cu certitudine. Am jurat pe Biblie să spun adevărul, și exact asta fac. Mina a venit la mine direct de la aeroport și a plecat seara înapoi spre Londra. A rămas cu mine toată ziua. Dacă ar fi dispărut ca să facă nu știu ce înșelătorii la bancă, aș fi știut. E o fiică bună. Mereu a fost așa.
   Înainte de a părăsi boxa, am văzut cum Lady Appleton s-a întors spre Mina, iar privirea pe care au schimbat-o m-a înfiorat.

   Ca de obicei, am încercat să mă furișez afară pe nesimțite la finalul zilei, dar Sandra Tisdale m-a prins.
   - Te simți bine, Christine?
   Își dădea seama că nu eram bine. Ochii i se plimbau peste chipul meu și voia să știe cu disperare ce se întâmpla în mine.
   - Trebuie să mă duc la toaletă, asta-i tot. Ne vedem mâine, am zis, întorcându-mă, dar ea m-a luat de mână.
   - Încearcă să nu-ți faci griji. Toată lumea înțelege, să știi. Presiunea de a sta în fața curții. Membrii juriului pot fi surprinzător de empatici, mai ales față de cineva ca tine, care nu e obișnuit cu expunerea publică.
   S-a apropiat de mine și mi-a șoptit la ureche cu răsuflarea ei fierbinte.
   - Suntem foarte încrezători.
   Am dat fuga la toaletă, am împins ușa, bucuroasă că nu era nimeni acolo, și m-am încuiat într-o cabină. Inima îmi duduia în timp ce scotoceam în geantă după pastile. Devenisem dependentă de ele, mă bazam să-mi încetinească ritmul inimii și mă învăluiau într-o pătură de calm ca să pot continua. Am așteptat o clipă, apoi am tras apa bateriei antice, care a răsunat zgomotos în încăperea acoperită cu gresie și faianță. Poate că de aceea nu am auzit când s-a deschis ușa și a intrat cineva.
   Când am deschis ușa cabinei, Lady Appleton stătea în fața unei chiuvete, privindu-se în oglindă. Bastoanele erau sprijinite în apropiere. Am fost uimită de postura ei, dreaptă, robustă, cu coloana țeapănă. S-a uitat la mine în oglindă, studiindu-mă în timp ce o studiam și eu.
   - Întotdeauna m-am întrebat unde a dispărut. E un rubin, să știi.
    Nu eram sigură despre ce vorbește, dar ochii ei au sclipit nerăbdători.
   - Piatra de pe broșa pe care o porți. Aur de 18 carate, cu cadru pe perle de cultură. Trebuie să fie foarte valoroasă acum. Presupun că Mina ți-a dăruit-o, iar tu nu te-ai putut abține.
   Nu avea niciun sens să-i răspund.
   - Te întreb pentru că era un obiect pe care i-l dăruisem eu. Mi-a spus că a pierdut-o, dar iat-o. Prinsă la pieptul tău. Ce drăguț. Mina a fost întotdeauna o mincinoasă îngrozitoare, încă din copilărie. Are o inimioară înghețată, să știi.
   O vedeam pe acea Lady Appleton pe care mi-o imaginasem de-a lungul anilor. Impunătoare, rece. Mi-am amintit fotografia pe care o găsisem pe masa de toaletă a Minei de la Fincham. Mina copil stând la picioarele mamei sale, imitând-o, cu o ceșcuță de ceai ținută ca un pahar de cocktail, cu un creion pe post de țigară. Imagini în oglindă. Mina trebuie să fi învățat la o vârstă foarte fragedă că oamenii ca ei pot scăpa basma curată din orice încurcătură.
   Lady Appleton și-a deschis geanta și a scos un ruj. S-a răsucit, și-a întredeschis gura și s-a aplecat spre oglindă. Buzele ei palide și subțiri au devenit roșii, iar culoarea s-a scurs în ridurile din jurul gurii sale. S-a întors în profil, pe o parte și pe alta, studiind rezultatul.
   - Poate că nu, a zis.
   A întins o mână.
   - Vrei să-mi dai niște șervețele?
   Mi s-a adresat în oglindă, fără să se obosească să se răsucească, și mi-am dat seama că nici nu-i trecea prin minte că aș putea-o refuza. Am rupt niște hârtie igienică din rolă și i-am întins-o. Și-a șters rujul până când n-a mai rămas decât o vagă pată purpurie.
   - Cred că lucrurile au mers bine, nu-i așa?
   Și-a examinat chipul.
   - Gata. Sunt pregătită de prim-plan.
   Mi-a întins șervețelul ca să-l arunc. Când l-am luat, i-am dărâmat bastoanele. Am privit împreună cum au lovit podeaua.
   M-am aplecat și le-am ridicat, deși bănuiesc că era perfect capabilă să și le ridice singură.
   - Ușa?
   I-am ținut ușa, pe care am auzit-o scârțâind când s-a închis în urma ei.
   M-am uitat la șervețelul din mâna mea, pătat cu rujul ei roșu, și mi s-a făcut scârbă de mine însămi.
   Sperasem că lumea plecase înainte să ies din toaletă, dar erau încă acolo.
   Era un adevărat circ, Mina și mama ei înconjurate de jurnaliști. Lady Appleton, Lady Appleton. Ce mai vedetă era! Cât de mult o iubeau! A zâmbit, ridicând bărbia și uitându-se la camerele de luat vederi.
   - Ce credeți că ar fi făcut soțul dumneavoastră în cadrul acestui proces, Lady Appleton?
   - Soțul meu, John, a fost întotdeauna mândru de fiica noastră. Știu că ar fi sprijinit-o. Cum fac și eu.
   A bătut-o ușor pe Mina pe mână.
   - Ce planuri aveți acum, Lady Appleton? Veți rămâne în țară pentru restul procesului?
   - Desigur. E prioritatea mea, a zis ea, mângâind din nou mâna fiicei sale, apoi sprijinindu-se de ea ca să coboare scările. O fiică are nevoie de mama ei în momente ca acesta. Acum, dacă ne iertați...
   Și-a luat bastoanele și a fluturat unul dintre ele, într-un gest ghiduș.
   Jurnaliștii și fotoreporterii i-au făcut loc, iar ea și Mina s-au alăturat restului familiei, pe trotuar.
   Eram fascinată: Mina ajutând-o pe mama ei să se așeze pe scaunul din față, apoi luând loc în spate, alături de soțul ei. Cei trei nepoți erau în taxiul din spatele lor. Pășisem printr-o oglindă într-o lume care nu era nimic din ce crezusem eu. Asta mă includea, se pare, și pe mine.

39

   În ultimele câteva săptămâni ale procesului, mulți au depus mărturie pentru acuzare și apărare, dar declarațiile lor mi-au intrat pe o ureche și mi-au ieșit pe cealaltă. Eram prezentă, dar nu prea.
    Mi-l amintesc pe Rupert French, directorul financiar al Minei, care a dat un spectacol convingător în boxă, insistând că nu știa nimic despre conturile din băncile elvețiene sau despre firmele-fantomă. În timp ce explica în detalii chinuitoare structura împrumuturilor către diverși furnizori, am ridicat privirea în tavan și mi s-a părut că o rafală de hârtiuțe albe plutea în jos, îmbrăcând sala de tribunal într-un strat de zăpadă proaspătă, îngropându-mă, cu juriu cu tot.
   Cred că Stella fusese cea care o avertizase pe Mina, care s-a consultat, cred, cu Douglas Rockwell, care, la rândul lui, vorbise cu Sandra Tisdale.
   Eram vulnerabilă sau fragilă sau poate eșuam, acesta era cuvântul pe care-l foloseau, probabil. Oricum ar fi fost, erau evident îngrijorați că-mi pierdeam rezistența. Nu înduram procesul atât de bine pe cât se așteptaseră ei.
   Stella n-ar fi putut fi mai atentă cu mine. Se ocupa de mine în fiecare seară, se asigura că mâncam cum trebuie, mă consola când plângeam și-mi transmitea mereu mesaje de încurajare și sprijin din partea Minei.
   N-am mai luat trenul până la tribunal. Stella mi-a spus: Mina insistă să ai o mașină la dispoziție, așa că în fiecare dimineață mă lua un taxi care mă aducea acasă la finalul zilei.
   Avocatul meu, domnul Anderson, s-a adresat judecătorului Beresford: Procesul își spune cuvântul asupra clientei mele sau ceva de genul acesta, și mi s-a dat voie să stau afară din boxă, lângă podium, pentru tot restul procesului. Separată de Mina și Dave, am simțit că devin invizibilă. Lângă podium am dispărut din peisaj. Chiar judecătorul, în sinopsisul final, mi-a greșit numele. Christine Baker, a spus, dar apoi s-a corectat, cerându-și scuze cu o privire care părea sinceră.
   Teme-te de ce-i mai rău, dar speră la ce-i mai bun, mi-a spus avocatul meu pledant când juriul s-a retras pentru verdict. M-a avertizat că așteptarea ar fi putut fi stresantă și că nu trebuia să mă îndepărtez prea mult de tribunal.
   - Să nu mergi mai mult de 15 minute, Christine.
   Sandra Tisdale voia să mă țină alături de ea, dar trebuia să fug și am asigurat-o din răsputeri că mă simțeam bine. Voiam aer, voiam să stau afară, dar când am ieșit, nu știam unde să mă duc. Îmi amintesc că am umblat aiurea pe străzile din jurul tribunalului în cercuri din ce în ce mai strânse.
   Apoi am ridicat privirea și am zărit catedrala Saint Paul, așa că m-am adăpostit acolo.
   Am îngenuncheat și mi-am sprijinit fruntea de banca din fața mea, savurând atingerea lemnului dur, lipit de craniul meu. În jurul meu am auzit murmurul turiștilor care intrau și ieșeau. Am închis ochii în speranța că liniștea se va scurge în mine și îmi va da putere. Când a sunat telefonul, l-am smucit din geantă cu degete tremurătoare.
   - Mamă, unde ești?
   N-o văzusem și nici nu vorbisem cu Angelica din ziua în care venise la tribunal. În acea zi pleca să călătorească alături de prietenii ei. Un an de pauză, după facultate.
   - Mamă?
   - Da. Sunt aici.
   Ochii mă usturau din cauza lacrimilor.
   - Unde? a repetat Angelica.
   - La catedrala Saint Paul. Ești la aeroport?
   - Nu încă. Voiam să te văd înainte să plec, așa că am venit la tribunal. Credeam c-o să fii acolo. Vine eu la tine. Rămâi unde ești.
   Părea disperată. M-am așezat pe băncuță și am plâns. Credeam că Angelica renunțase la mine.
   Mi-am șters ochii, m-am ridicat în picioare și am ieșit din catedrală. Îmi simțeam telefonul greu în buzunar și am decis că, dacă suna cineva înaintea venirii Angelicăi, aveam să ignor apelul. L-am închis, refuzând să renunț la acest moment cu fiica mea.
   De dimineață se anunțase că avea să plouă în sud-est, iar cerul se întunecase, gata de o aversă. Nu încă, totuși. Vedeam o rază mică de soare în spatele unui nor. Am așteptat pe trepte, cercetând fețele din mulțime ca s-o găsesc pe a Angelicăi.
   Apoi am zărit-o alergând spre mine și am simțit cum mi s-a aruncat în brațe. Am strâns-o îndelung la piept. Un lucru pe care credeam că n-o să-l mai fac vreodată. Niciuna dintre noi nu putea vorbi, așa că am mângâiat-o pe spate, așa cum făceam când era copil.
   - Trebuia să te văd înainte să plec. În caz că... a spus ea.
   În caz că aș fi fost găsită vinovată. În caz că m-aș fi dus la închisoare.
   - Unde ți-e bagajul, iubito?
   Mi-am făcut brusc griji că s-a răzgândit în privința plecării, din cauza mea.
   - La tata și la Ursula. Mă duc ei la aeroport. Când le-am zis de dimineață că vreau să te văd, au spus că mă aduc ei la tribunal mai întâi, dar tu nu erai acolo...
   A început să plângă, așa că am luat-o de mână și am dus-o după colț. Am găsit o bancă și am luat loc.
   - Deci, la ce oră ai avion?
   - Pe la 5.
   - Frumos din partea tatei și a Ursulei că au făcut gestul ăsta. Tata urăște să conducă în Londra.
   Ea a zâmbit.
   - Doamne! A condus o veșnicie într-o agitație, neștiind unde să parcheze, apoi a lăsat mașina într-o parcare supraetajată la 100 de kilometri de tribunal. Așa că am luat un taxi până acolo, iar eu am mai luat unul până aici...
   - Săracul tata.
   O țineam de mână și nu mai voiam să-i dau drumul.
   - Sunt atât de fericită că ești aici. Doar să te văd...
   Degetele îi tremurau. Am simțit pe dinăuntru un val de furie din cauza suferinței pe care i-o provocasem.
   - Îmi pare atât de rău, Angie, am zis. Pentru tot ce s-a întâmplat. Pentru că te-am făcut să treci prin toate astea, să mă vezi în fața instanței de judecată. Te-am dezamăgit în toate felurile posibile.
   - Nu, mamă. Nu suportam să nu te văd înainte să plec. Nu voiam să crezi că mai sunt supărată. Sau că nu-mi pasă.
   - Iubito, am zis, strângând-o și mai tare la piept. Îmi doresc să dau timpul înapoi, dar nu pot. Te iubesc atât de mult! Știu că nu prea m-am priceput să-ți arăt asta, dar te iubesc mai mult decât orice din lumea asta.
   Și-a rezemat capul pe umărul meu, iar eu i-am inspirat parfumul.
   - Îmi amintesc parfumul ăsta, am zis. Nu ți l-am adus eu dintr-o delegație? Cred că aveai vreo 14 ani. Chanel No. 19?
   - Da. Îl port numai în ocazii speciale.
   Și-a luat mâna, dar apoi și-a împletit degetele cu ale mele. Eram unite.
   - Îți amintești că aveam caietul acela cu tăieturi din ziare, mamă?
   - Da, îmi aduc aminte.
   - Ai crezut că îl țineam pentru că Mina era celebră, nu-i așa?
   - Da, așa e.
   - Nu ăsta era motivul. L-am găsit zilele trecute, când m-am întors de la tribunal, și l-am răsfoit. Mi-am amintit că asta făceam când eram mică, atunci când erai plecată sau întârziai la serviciu. Când mi-era dor de tine. Mă uitam la pozele ei din ziarele pe care le decupam și-mi spuneam că e importantă, că de-asta trebuia să fii cu ea, și nu cu mine. Aveai o meserie.
   Asta îmi spusesem și eu am la rând.
   - Îmi pare foarte rău, Angie. Te-am dezamăgit.
   - Nu. Ea te-a dezamăgit, mamă. De ce ai lăsat-o să se poarte așa cu tine?
   M-am uitat, rușinată, în altă parte.
   - Nu știu.
   - E ciudat, dar când am fost la tribunal mă uitam la tine și parcă aveai sindromul Stockholm sau ceva de genul ăsta. Ca și cum te ținea prizonieră de ani întregi, iar tu erai spălată pe creier.
   Am izbucnit în râs.
   - Gata, acum sunt liberă. Și să știi că nu mi-e teamă, Angie. Sunt pregătită pentru orice decizie a juriului. Vreau să știi lucrul ăsta. Deci, cât vei fi plecată, nu trebuie să-ți faci griji în privința mea. O să fiu în regulă. Serios.
   - Știu că e vinovată, mamă, dar vreau să scape. Nu vreau să te duci la închisoare.
   Am cuprins-o cu un braț și am tras-o mai aproape de mine.
   - Cel mai ciudat lucru e că nu mă deranjează să merg la închisoare, iubito. Chiar nu mă sperie. În fața curții s-au spus foarte multe minciuni. Acum vreau adevărul.
   I-am luat fața în palme și am sărutat-o.
   - Acum ar trebui să te pun într-un taxi și să trimit înapoi la tata, ca să nu se panicheze. Le mulțumești lui și Ursulei din partea mea?
   A dat din cap.
   - Înțeleg, Angie, de ce ai dorit să stai cu ei. Ursula e o femeie de treabă. Tata e mult mai fericit și să știi că și pe mine mă ajută să știu că ești, cu ei, într-un cămin iubitor. Să nu-ți pară niciodată rău pentru asta.
   Ne-am ținut de mână cât am mers pe stradă și, când am văzut un taxi, mi-am vârât degetele în gură și am fluierat. Asta a făcut-o pe Angie să râdă și a fost un mod superb de a ne lua la revedere. Încă o îmbrățișare, încă un sărut, apoi i-am făcut cu mâna. Am așteptat ca taxiul să dispară din raza mea vizuală și de-abia apoi am redeschis telefonul.
   Nu ratasem apelul. A mai trecut o oră până când am fost sunată. Mâncam un sandviș într-o cafenea și, când am răspuns, aveam o voce echilibrată. Mă simțeam straniu de calmă. Adevărul e că de-abia așteptam s-o văd pe Mina trimisă la închisoare.
    Pe drumul de întoarcere a început să plouă. Am deschis umbrela și mi-am golit mintea.

40

   Sandra Tisdale mă aștepta la intrare. Am intrat împreună în sala de judecată.
    Câteva semne galbene de plastic fuseseră înșirate de-a lungul coridorului, avertizându-ne că pe jos era umed și alunecos. Îmi amintesc că m-am gândit că desenul acela, un om alunecând într-un fel comic, părea nelalocul lui printre statui și coloane. Tălpile pantofilor mi-au scârțâit din cauza marmurei umede. Dacă aș fi fost găsită nevinovată, ar fi fost ultima oară când m-aș fi plimbat pe coridoarele acelea. Am privit în jur, admirând stilul arhitectural clasic.
   Dave era deja acolo, cu mâinile într-o permanentă mișcare. Podeaua era plină de bucățele argintii de hârtie de la Mentosanele pe care le mâncase.
   Preț de o clipă, am fost doar noi doi și m-am uitat la el, dar își ținea ochii în jos. Apoi a venit Mina. Țin minte că m-a mângâiat cu mâna pe spate când a trecut pe lângă mine și s-a așezat.
   Inima îmi bătea atât de tare încât mi-am prins încheietura cu degetele, ca să-mi verific pulsul. Bătea cu o viteză demnă de cartea recordurilor. Mina stătea neclintită, cu degetele subțiri sprijinite pe biroul din fața ei. Avea mai multă culoare în obraji decât în mod obișnuit, dar nu-mi dau seama dacă era naturală sau de la cosmetice. Am văzut-o uitându-se înspre public, acolo unde era adunată familia ei, mama, soțul și cei trei copii.
   Cele două verdicte ale Minei au fost primele citite: sperjur și influențarea cursului justiției. Am închis ochii și m-am rugat să fie găsită vinovată.
   Învingem împreună sau cădem împreună, fraza care-mi fusese inoculată, mi se repeta la nesfârșit în cap. Îmi doream să cădem.
   Când i-am auzit spunând: Nevinovată la ambele capete de acuzare, mi s-a făcut rău. Mi s-au înmuiat genunchii. M-am rezemat de birou și mi-am ținut ochii închiși. Nici măcar n-am auzit verdictul meu și al lui Dave. Nu mai era nevoie. Învingem împreună sau cădem împreună. Când am deschis ochii, cele trei echipe de avocați își strângeau deja mâinile și se felicitau între ei. O treabă excelent făcută.
   M-am uitat la domnul James Maitland, procurorul de ședință, care-și făcea de lucru, strângea hârtiile și amâna cât putea de mult momentul în care trebuia să dea mâna cu partea adversă. Echipa acuzării părea că dispăruse, ca și cum robele li s-ar fi mărit brusc.
   Valurile de recunoștință pluteau din public către membrii juriului. Chiar credeau că fusese făcută dreptate? Jenny Haddow era singura care nu se ridicase în picioare. M-am uitat la ea și am scuturat din cap, îmi pare rău, și am sperat că înțelege. Și apoi Mina m-a tras lângă ea și m-a îmbrățișat.
   Un ziar a descris acel moment drept cele două femei care s-au sprijinit una pe alta. Nu era deloc așa. Ochii ei mi-au căutat privirea, dar eu nu i-am permis. Îmi dorisem detenția. Voisem să fim închise. Un nou început, un strop de ordine impusă. Dreptate înfăptuită. Dar acum m-am trezit aruncată în libertate.
   - Un rezultat excelent. Bravo! Sper că vei sărbători.
   Avocatul meu pledant și consiliera mi-au strâns mâna, surâzând și felicitându-mă, deși eram sigură că observaseră că nu am acolo pe nimeni cu care să sărbătoresc. Cred că-i făceam să se simtă jenați, îngrijorați că ar putea fi obligați să bea cu mine un pahar de șampanie.
   - Poate mai târziu. Acum nu vreau decât să merg acasă și să dorm. Mulțumesc, am zis, ca și cum s-ar fi oferit să mă ia pe sus și să sărbătorim victoria cu șampanie.
   Le-am simțit ușurarea din clipa în care și-au luat la revedere de la mine.
   Am ieșit din clădire, adăpostindu-mă de ploaie sub o arcadă ca să-mi aștept mașina. Mina a trecut pe lângă mine, învăluită de familia ei ca într-un cocon. Andy îi ținea umbrela. Am privit cum fotografii și reporterii s-au strâns în jurul lor. Iar ea le-a oferit ceea ce-și doreau. Câteva fraze alese - ... timp petrecut alături de familie... sprijinul unor prieteni... poate un pahar sau două de șampanie... Clanul Appleton a intrat apoi în mașini și a demarat, făcând ca apa de pe jos să se împrăștie în toate direcțiile.
   Am rămas acolo unde eram, neobservată de Dave, care s-a repezit pe trotuar și a chemat un taxi. S-a întors și i-a făcut semn soției sale, a deschis portiera taxiului, apoi a urcat în urma ei. Le-am urmărit cu privirea capetele care se vedeau prin luneta mașinii până când au dispărut din raza mea vizuală. Cred că erau fericiți și ușurați. Bieții de ei! Habar nu aveau că inima lui Dave urma să cedeze.
   Am stat acolo de una singură. Ploua din greu, iar eu îmi uitasem umbrela pe undeva. M-am întrebat dacă exista vreun birou de obiecte pierdute la Old Bailey și dacă umbrela mea avea să fie adăugată la teancul de lucruri uitate acolo. M-am imaginat și pe mine alăturându-mă acestora, ghemuindu-mă pe un raft, așteptând să vină cineva și să mă recupereze.
   Am coborât treptele și am mers pe stradă, căutându-mi mașina. Poate că întârzia din cauza ploii. Nu știam exact pe cine să sun, mașina fusese acolo de fiecare dată, chemată pentru mine, nu de mine. Am încercat la Stella Parker, dar a intrat direct căsuța vocală. Am așteptat o jumătate de oră, până când mi-am dat seama că nu mai exista nicio mașină la dispoziția mea.
   Atunci a început să mă roadă această milă dezgustătoare față de mine însămi care mă mușca pe dinăuntru și care îmi consuma puținul respect de sine care-mi rămăsese.
   M-am retras într-un prag, aplecându-mă ca să-mi schimb pantofii, ușurată să scap de tocuri. Însă când am încercat să-mi leg șireturile adidașilor, bucla îmi tot scăpa din mâini. Părea că eram incapabilă să fac chiar și un lucru neînsemnat. Voiam să mă ia cineva de-acolo, să mă urce într-o mașină și să mă ducă acasă, apoi să mă urce în pat și să stea cu mine până mi se închideau ochii.
   Telefonul mi-a bâzâit din geantă și am văzut că aveam un mesaj de la Mike, altul de la Angelica. Amândoi se bucurau pentru mine, așa că le-am răspuns la repezeală. Ce ușurare. Plec să sărbătoresc cu avocații mei. Apoi l-am închis. Mi-aș fi putut comanda singură un taxi, dar efortul pe care-l presupunea asta - să ridic mâna, să-i spun șoferului unde mergeam, să bag mâna în geantă, să scot portofelul și să plătesc - părea exagerat. Am plecat pe jos spre Euston, aruncându-mi pantofii cu tocuri - special cumpărați pentru acest proces, costaseră 150 de lire - într-un coș de gunoi de pe drum.
   Cred că arătam spectaculos. Ploaia îmi lipise părul de scalp, pătrunzându-mi în haine. Era în același timp o binecuvântare, îmi răcorea pielea încinsă.
   Când, în cele din urmă, am ajuns în tren, am închis ochii și m-am prefăcut că dorm, evitând privirile celorlalți pasageri, deși niciunul nu știa cine sunt sau de unde vin. Pânza aspră a scaunului îmi zgâria pielea prin hainele ude și de-abia așteptam să ajung acasă și să scap de ele. Am închis ușa de la intrare în urma mea și am rămas neclintită preț de o clipă. Motanul mieuna la ușa din spate, așa că m-am dus și l-am lăsat să intre. Era încântat să mă vadă și a alergat înăuntru, așa cum făcea de obicei. I-am pus un castron cu mâncare și altul cu lapte.
   Nu-mi amintesc prea multe din primele 24 de ore după proces, dar încă mai simt în mine un soi de senzație din acea perioadă. Îmi amintesc că mi-am scos hainele ude și am rămas despuiată în fața oglinzii din hol. Îmi amintesc cât de revoltată am fost de cum arătam. Aveam răni roșii, cu crustă, pe piele, și m-am scărpinat cu furie pe gât, la încheieturi, în interiorul coatelor. Cu cât mă atacam mai tare, cu atât îmi deschideam mai multe guri însetate pe propria-mi carne ofilită, strigând după ajutor.
   Îmi amintesc motanul care mi se freca printre picioare. Apoi a alergat la etaj, așteptându-mă să-l urmez. Pastilele de pe noptieră au fost cele care m-au tras acolo sus. Voiam să dispar în somn. Când m-am urcat în pat, torsul motanului și dorința lui de afecțiune n-au făcut decât să mă irite, așa că l-am dat jos.
    Am luat patru pastile, am închis ochii și am așteptat mântuirea.

   M-au trezit gunoierii de afară și așa am știut că era joi dimineața.
   Dormisem mult, dar nu mă simțeam revigorată. Mi-am găsit geanta la parter și mi-am deschis telefonul. M-am așezat la baza treptelor, așteptând să se trezească la viață. Nimeni nu încercase să mă contacteze. Niciun text, niciun apel ratat. M-a copleșit un val de nefericire. Se ținea tare acea senzație de autodispreț.
   Apoi m-a izbit un miros, o duhoare care mi-a întors stomacul pe dos.
   Preț de o clipă m-am întrebat dacă nu cumva venea de la mine, dar în cele din urmă mi-am dat seama că era motanul. Cred că a plâns ore întregi ca să-i dau drumul afară. Își făcuse nevoile. Erau fecale pe preșul de lângă ușa din spate, urină pe podea și țin minte că m-am gândit cât de repede se duce naibii totul. Nu era vina lui, cu toate astea l-am pedepsit. I-am zgâlțâit castronul și a venit în fugă de pe unde se ascundea. L-am apucat de ceafă și i-am băgat botul în mizerie, am deschis ușa și l-am aruncat afară. Am stat la fereastră și l-a privit cum se îndepărta în beznă. Nu s-a mai întors niciodată și nu pot spune că-l învinovățesc.
   M-am bucurat că n-a fost nimeni martor la declinul meu din următoarele săptămâni. Am permis casei, trupului, minții mele să se deterioreze, să mă umple de mizerie. Eram înfășurată într-o ceață groasă, până când n-am mai putut vedea poteca din fața mea și eram prea înspăimântată să privesc înapoi.
   E ciudat să-mi reamintesc acum, dar Mina a fost cea care m-a ajutat să ies din bezna aceea. Câteva cuvinte pe care le-a scris, pe un bilețel pe care mi l-a trimis după proces.
    O schimbare de peisaj îți va face bine, Christine.
A   vea dreptate. O schimbare de peisaj era lucrul de care aveam nevoie. Așa am ajuns la The Laurels.

41

   Și aici sunt și acum. Așezată în scaunul meu obișnuit, cu o ceașcă de ceai, privind afară, în grădină. Destul de relaxată.
    Noaptea e senină, luna strălucește, așa că văd dincolo de mestecenii plantați ca să-mi protejeze vecinii de ochii curioși. De aici am o vedere perfectă, mai ales acum, iarna.
   Las ceașca jos, îmi iau binoclul și observ o lumină în camera roz - încăperea în care dormeam când lucram până târziu la Minerva. Dormitorul lui Christine, așa i se spunea. Sau poate doar Margaret îi spunea așa. Da, mi-am petrecut mult timp la fereastră, stând, privind, așteptând.
   Când am intrat prima oară la The Laurels, nu pot să spun că am fost dată pe spate. Nu era un loc tocmai confortabil. Ca multor proprietăți închiriate, îi lipsea aerul personal, deși încercasem din răsputeri s-o transform într-un cămin. Nu i-am cunoscut pe proprietari - locuiesc în străinătate - dar sunt sigură că vor primi referințe excelente despre mine din partea agenției imobiliare. Sunt o chiriașă bună. Liniștită, curată, pregătită să plătească în plus pentru intimitate. Proprietarii sunt niște necunoscuți pentru mine, dar îi admir în tăcere. Știu că sunt încăpățânați, că au principii solide și îi plac pentru asta. E bine de știut că mai există oameni pregătiți să-i spună nu Minei Appleton. Au refuzat să-și vândă pământul, iar asta mi-a permis să închiriez acest spațiu pe care să-l bântui în libertate.
   Privind înapoi, primele zile la The Laurels par un vis, suspendate între trecut și prezent. Am plutit din cameră în cameră, neștiind unde sau cum să mă instalez. Trebuia să-mi impun un program, așa că am început să mă trezesc devreme și să fac o plimbare înainte de micul dejun.
    Dintotdeauna îmi plăcuse la nebunie acest moment al zilei. Un moment de liniște între casă și serviciu. La The Laurels, plimbările din zori mă revigorează, mă ajută să-mi limpezesc mintea după nopțile nedormite. Refuz să mai iau pastile, dar n-a fost ușor să mă descotorosesc de ele.
   Faptul că sunt atât de aproape de Minerva îmi stârnește, inevitabil, amintirile. Sunetul ceasului, mirosul parfumului Minei, gustul whisky-ului - simplul gând la aceste lucruri mă îmbolnăvește. Mă bântuie și zgomotul pantofilor mei uzi pe coridoarele de marmură de la Old Bailey, dar și verdictul. S-au înșelat. Mina Appleton nu e nevinovată, și nici eu nu sunt.
   Și, deși nu mai sunt dependentă de pastilele prescrise de medic, încă sufăr de un alt fel de adicție.
   Mi-am adus cu mine suvenirele din perioada când lucram la Appleton’s.
   Le păstrez într-o tavă de copt prăjituri pe care mi-a dăruit-o Mina mai demult și mă uit prin ele mai des decât ar fi sănătos, probabil. Felicitările de Crăciun și de ziua mea pe care mi le-a trimis, bilețelele pe care le-a scris, chiar și prima ofertă de muncă din partea ei. Sper să spui da. Toate cele bune, M. Unele sunt rupte din carnețele, altele sunt scrise pe post-it - bucățele de cuvinte scrise în grabă și semnate cu un M caligrafic și, uneori, cu un sărut. Printre ele e și scrisoarea de condoleanțe după moartea tatei, încă împăturită în plicul ei.

   Draga mea Christine,
   Nu voi uita niciodată forța și loialitatea pe care mi le-ai arătat în aceste momente dureroase. În tine, tatăl tău a avut o fiică de care poate fi mândru. Sunt sigură că nu a avut motive să se îndoiască de devotamentul pe care i l-ai arătat de-a lungul anilor.
   Nu te învinovăți că nu i-ai fost alături când a murit. Nu avea nevoie să te vadă, căci sunt convinsă că ai fost o prezență constantă în inima lui, după cum și el a fost în inima ta. Ai fost acolo cu sufletul, draga mea Christine. Alături de el la final.
   Cu toată dragostea mea, Mina

   Mi-ar plăcea să cred că acele sentimente erau sincere, dar adevărul este că eu am scris acea scrisoare. Una pe care mi-ar fi plăcut să cred că am primit-o de la Mina. Totuși, gestul de a o scrie imitând stilul elaborat al Minei, apoi recitind-o, mi-a oferit un strop de consolare la momentul respectiv.
   Mina e cunoscută pentru felicitările și bilețele sale atente. Este unul dintre lucrurile pentru care oamenii o admiră. Faptul că Mina Appleton își amintește mereu de lucrurile mărunte. Modul de a-i face pe oameni să se simtă mai bine cu câteva cuvinte, alese cu mare grijă. Cuvinte care deseori îmi aparțineau. De-a lungul anilor am scris atâtea scrisori în numele Minei, de ce să nu-mi trimit și mie una? Când a murit tata, am primit de la ea un SMS. Mă gândesc la tine, M. Îmi amintesc că am fost recunoscătoare pentru cele două săruturi.
   Ultima scrisoare pe care am primit-o de la Mina a venit după proces și, când am citit-o, n-am avut niciun dubiu că era din partea ei. N-am avut nicio îndoială că fiecare cuvânt îi aparținea. I-am recunoscut scrisul de pe plic de cum a aterizat pe preșul meu de la intrare. A trebuit s-o citesc de câteva ori ca să înțeleg ce voia să spună și, când am făcut-o, m-am gândit că nu era o scrisoare căreia i-aș fi permis să plece spre destinatar fără s-o îndrept puțin. Îi lipsea rafinamentul.
   Scrisoarea aceea poartă semnele furiei mele - e lipită cu bandă adezivă după ce am rupt-o în zeci de bucăți minuscule.

   Dragă Christine,
   Am decis să mă retrag, deocamdată, de la Appleton’s. Prin urmare, n-o să mai am nevoie de serviciile tale în viitorul apropiat. Te sfătuiesc să-ți iei și tu o binemeritată vacanță. Sunt convinsă că o schimbare de peisaj îți va prinde bine, Christine.
   În semn de apreciere pentru toți acești ani în care ai lucrat pentru mine, am aranjat să primești o compensație financiară care, sunt sigură că vei fi de acord, va fi mai mult decât suficientă ca să te poți gândi la ce vei face în viitor. Îți doresc toate cele bune.
   Salutări,
   Mina

   Suma era, într-adevăr, mai mult decât suficientă, de-a dreptul generoasă.
   Dacă aș fi fost atentă, aș fi putut să nu mai lucrez vreodată, deși nu puteam suporta o astfel de perspectivă asupra vieții mele. Am rupt furioasă scrisoarea, un imbold de forță care s-a evaporat în câteva secunde, lăsând o gaură neagră în locul unde odinioară fusese viitorul meu. M-am gândit la John Fraser și la disperarea care-l cuprinsese - cum moartea ar fi fost o soluție și pentru mine.
   Încă sunt rănită de părțile care lipsesc din acea scrisoare. De cuvintele care nu sunt acolo. Nu tu cu dragoste sau cele mai frumoase gânduri. Nici măcar un mulțumesc. Fusesem concediată, fără îndoială, dar de-abia acum îmi văd concedierea ca pe un soi de libertate. Să vin și să plec după cum am chef, să am propriul program, fără să mai fiu la dispoziția altora.
   Gardul care despărțea The Laurels de Minerva nu mai există. S-a prăbușit, nemaifiind reparat de multă vreme. Totuși, nu e un lucru cu care să-mi deranjez proprietarul. Era oricum fragil. Zilele acestea l-am depășit doar ca să-mi prelungesc plimbările. De două ori pe zi. Am adăugat programului meu o plimbare noaptea târziu. Mi se pare că mă ajută să dorm dacă fac un pic de mișcare înainte de culcare.

42

   În dimineața asta am tras lozul câștigător.
    O fotografie de-a Minei Appleton într-o pagină de tabloid. E la un eveniment caritabil și stă lângă ministrul Sănătății. Umerii li se ating și capul Minei e înclinat într-o parte.
   Arată cochet, lucru care, dacă stai să te gândești, e oarecum grotesc pentru o femeie de vârsta ei. Se pare că a fost invitată să se alăture unei campanii guvernamentale pentru a îmbunătăți dieta copiilor. Este prima dovadă despre intenția ei de a se întoarce în forță în viața publică.
   Pentru o scurtă vreme, după proces, aproape dispăruse din ziare. O depistasem în câteva articole, fără fotografii, doar cu numele. Emisiunea ei TV era încă suspendată, dar agentul ei lucra temeinic ca să readucă Mina at Home pe micile ecrane. Probabil fusese sfătuită să se apropie tiptil, îmi imaginez. N-ar fi dat bine dacă Mina și-ar fi revenit prea repede. La urma urmelor, mai sunt câțiva cinici pe-acolo, printre ei și domnul Ed Brooks de la Business Times, care nu cred că Mina Appleton e nevinovată de infracțiunile de care a fost achitată. Nu au nicio dovadă însă, iar eu nu sunt încă dispusă să vorbesc.
   În timp ce tai și lipesc fotografia în caiet, o văd cum se insinuează la loc ca și cum n-ar fi ieșit niciodată din scenă. Ca și cum totul va fi dat uitării și refăcut pentru a i se potrivi noii ei imagini. Acum nu mai era femeie de afaceri, ci mai degrabă filantroapă. Uitându-mă la acea poză, nu m-ar fi surprins dacă s-ar fi gândit și la o carieră în politică. Cât de bine pare că se simte, acolo, în sufletul unui ministru. Nu lângă un membru al cabinetului, totuși ea crede probabil că e suficient, deocamdată. Cunosc semnele pe care le transmite Mina când se simte încrezătoare. Văd asta în felul în care-și înclină capul și o simt și când mă aventurez dincolo de granițele casei The Laurels și mă plimb printre mestecenii argintii care împrejmuiesc Minerva.
   O pot mirosi în aer. Îndreptățirea. Mulțumirea de sine.
   Securitatea ei devenise mai relaxată. Existase o perioadă când trei oameni patrulau proprietatea, dar acum a rămas unul singur, și acela cam leneș. Se duce în locuința de vară, între două și patru dimineața, să tragă un pui de somn. L-am văzut, mort de oboseală, cu căștile în urechi, absolut inutil, surd față de orice sunet scos de vreun pericol din afară. Încă sunt camere de supraveghere pe zidul exterior și presupun că ar putea surprinde un intrus care nu știe unde se află acestea. Alarma nu mai funcționează; a trecut o săptămână de când am tăiat firul și nimeni nu pare să fi observat.
   Șoarecii au fost dintotdeauna o problemă la Minerva. N-ar fi fost pentru prima oară când ar fi ros vreun cablu. Pe vremea mea, mă asiguram că sistemul este verificat periodic, dar nu mai sunt acolo ca să sun la compania de securitate - ca problemă urgentă - și ei să-l repare în aceeași zi.
   Biata Margaret, cred că-și smulge părul din cap. Mă bucur să văd că în rutina ei nu există schimbări. Are liber duminica, o dată la două săptămâni și, în weekendurile în care lucrează, există oaspeți pentru care trebuie să gătească. Am observat că totuși nu sunt la fel de mulți ca odinioară. E totuși devreme, au trecut doar două luni de la proces. Mina își începe ascensiunea.
    Încet-încet.
   Duminica trecută a avut o mică adunare. Am auzit mașinile sosind pe la ora 12 și nu mi-a fost greu să-mi imaginez scena. La venire, oaspeții erau duși pe verandă pentru un pahar de bun-venit. La unu, prânzul era servit în salon, apoi, la 3, îi va conduce în sufragerie, la cafea. Pe la 3 și jumătate, am plecat la o plimbare - ținându-mă aproape de mestecenii argintii - curioasă să văd dacă mi se confirmă previziunile.
   Mi s-au confirmat. La perfecție. La 3:45, am auzit vocile printre copaci.
   După cum mă așteptam, Mina le făcea musafirilor să-i turul proprietății, după masa de prânz. Râdea, iar zgomotul acela a răsunat printre pomi, până a ajuns la urechile mele. Râsul acela. Nu-mi dădusem seama până acum cât de pătrunzător era. Mi-a strepezit dinții și m-a făcut să mă retrag, iute, la loc, în liniștea de la The Laurels.
   Deci, da, cunosc programul de la Minerva, deși a trebuit să mă obișnuiesc cu noul șofer al Minei. Bietul Dave e tot în stare critică, la spital, deci n-ar fi trebuit să fiu surprinsă să descopăr că a fost înlocuit. Totuși, eram. De atunci mi-am propus să ascult mașina plecând în fiecare dimineață și întorcându-se în fiecare seară.
   Am rămas surprinsă să aflu că Mina nu schimbase parola computerului ei, dar nu sunt acolo ca să am grijă de detalii. Mă păstrez la curent cu agenda ei de pe laptopul meu, logându-mă și privind cum întâlnirile apar și dispar. De-a lungul ultimelor câteva săptămâni, văd că au fost ieșiri la teatru, prânzuri, întâlniri cu agentul ei, una cu editorul, programările lunare la The Haven și acum cu noua fundație caritabilă. Fără muncă în televiziune și mi-am imaginat că-i lipsește să apară în fața camerei de filmat. Cred că-i dădea o senzație de dispariție din peisaj.
   Ca în cazul lui Dave, era inevitabil ca și eu să fiu înlocuită și caut în permanență semnele noii fete. Cred că i-am auzit glasul în grădină, o dată sau de două ori. Pare foarte tânără, probabil are vârsta la care eu am început să lucrez pentru Mina. Mi s-a părut că o văd o dată, stând la fereastra dormitorului roz. Se uita printre copaci, spre The Laurels. Mi-a luat ani de zile să obțin acest privilegiu, dar iat-o pe ea, după câteva săptămâni, simțindu-se ca acasă. Am ridicat binoclul cu mâini tremurătoare.
   Când m-am uitat în acea direcție, nu mai era nimeni acolo. Îmi închipuisem. S-a întâmplat de câteva ori de atunci și acum am înțeles că, de fapt, mă văd pe mine. Amintirea că am fost acolo, în acea perioadă, revenindu-mi la nesfârșit.
   E aproape ora prânzului. E momentul să fac o pauză. Când aud mașina Minei plecând și zumzetul porților care se închid în spatele acesteia, mă hotărăsc să profit de absența ei și să fac o plimbare prin grădină. Și atunci îmi zăresc înlocuitoarea. În loc de resentimentele și invidia pe care mă așteptam să le simt, mă copleșește mila. Iat-o. Ca o mică pasăre, cocoțată pe banca de lângă ușa bucătăriei, mâncând un sandviș pe care, în mod evident, și l-a adus de acasă. Lângă ea e o cutie Tupperware de mărimea unui sandviș. Stau acolo o vreme, printre carpenii întrepătrunși care mărginesc grădina, privind-o. Nu are idee că sunt aici, dar pare agitată. Dacă bat din palme, sunt sigură că-și va lua zborul. Cu siguranță fata asta nu-mi poate lua locul. Chiar și cu Sarah încurcând borcanele la birou, Mina are nevoie de cineva mai capabil să preia ștafeta de la mine. Mâna asta de fată nu are mai mult de 20 de ani, e mult prea lipsită de experiență. De fapt, n-aș fi deloc surprinsă să descopăr că e o angajată temporară de la agenția pe care o foloseam.
   Să nu uit. Să sun la agenție și să aflu.

43

   Începuse ploaia și o priveam cum cade, o ascultam cum curge din burlan, savurând senzația de a fi ghemuită înăuntru, la căldură, la biroul meu.
    Îl aranjasem frumos, cu tot ce avea nevoie un birou eficient. Un telefon fix, un laptop, hârtie. Mi-a făcut o adevărată plăcere să le aleg, mereu fusese un răsfăț de-al meu - pixuri scumpe, hârtie de bună calitate. Secretară ești, secretară rămâi. Când îmi privesc biroul, îmi dau seama că nu e cu mult diferit de cel de la Minerva. Afaceri, ascunse sub vălul vieții domestice. În dimineața asta, am găsit o altă nestemată.
   Mina Appleton semnează un contract cu o sumă de șase cifre pentru drepturile cărții sale de memorii.
   Ideea ca Mina să-și scrie singură memoriile pare atât de absurdă, încât aproape că mă face să surâd. Cuvântul scris n-a fost niciodată punctul ei forte și mă-ndoiesc că angajata temporar o să-i fie de ajutor în această privință.
   Trag draperiile și mă așez confortabil la birou. Se lasă seara și, înainte de finalul zilei, îmi îndrept atenția spre o sarcină pe care am tot amânat-o. Îmi trec degetul peste listă. Verificare conturi bancare. A schimbat parolele, cu siguranță, și, dacă a făcut-o, mă-ntreb dacă am curajul să sun la bancă dis-de-dimineață. Mi-am notat câteva fraze ca să nu mă bâlbâi când sun.
    Da, știu că tocmai le-am schimbat, dar cu câte se întâmplă în ultima vreme, Mina a devenit foarte atentă la măsurile de securitate. Nu vrem să ne asumăm niciun risc. Mi-e teamă că va trebui, probabil, să vă deranjez din nou, peste câteva zile. Aveți foarte multă răbdare cu noi, domnule Oakshott.
   Tastez codul de client - acesta nu se va schimba - inspir profund, apoi introduc parola de patru cifre. Pagina se deschide și în stomac simt cum mi se formează un nod de remușcare. Aș fi simțit un strop de satisfacție dacă și-ar fi luat măsuri de siguranță. Măcar atunci aș fi știut că mă consideră un pericol. Genul de persoană care ar abuza de o poziție de încredere. În schimb, se dovedește că ea nici nu s-a mai gândit la mine. Crede că sunt inofensivă, iar insulta depășește încântarea de a avea acces la conturile ei bancare.
    Încerc să privesc partea bună a lucrurilor. Cel puțin mă mai pot bucura de privilegiul de a fi încă asistenta personală numărul unu a Minei Appleton, chiar dacă nu mai sunt angajata ei. Are încredere în mine. Tai apelul la bancă din lista de sarcini pentru mâine și încep să lucrez.
   Îi verific conturile personale, cercetând mai întâi plățile bancare directe.
   Iat-o pe Stella Parker. Cât de bine a câștigat cu acel timp petrecut cu mine în timpul procesului - plățile spre ea au crescut considerabil. Mă-ntreb cum s-ar simți dacă acestea s-ar opri brusc și, preț de o clipă, mă gândesc s-o tai de la plăți. Dar nu e decât o angajată oarecare. Își face doar meseria.
   Sunt surprinsă să-mi văd numele pe declarația bancară personală a Minei. Am presupus că plățile către mine veneau de la Appleton’s, dar nu, iată-mă aici. Probabil că voia să țină acest lucru secret. Și numele lui Dave era acolo, dar Mina nu fusese corectă. Dave primise mai puțini bani decât mine și sunt tentată să îndrept injustețea trimițându-i o altă sumă substanțială. Măcar atât poate face Mina. Nu pot risca însă.
   Totuși, cel mai mult mă interesează plățile spre Elizabeth Appleton.
   Lady Appleton. Mama Minei. Pe vremuri eram tulburată când Mina transfera atât de mulți bani în contul mamei sale, în fiecare lună. Știam că Lordul Appleton îi dăduse fostei sale soții o alocație substanțială în timpul vieții lui și că-i lăsase și prin testament o sumă mare de bani și diverse proprietăți. Mina ignorase întotdeauna acest fapt. Mami are gusturi scumpe. Mereu a fost o femeie teribil de vanitoasă. Presupun că acest lucru era adevărat. Cred că Lady Appleton a depus ceva efort ca să pară atât de ștearsă și de inofensivă în fața instanței.
   Mă uit în josul paginii, urmărind plățile, și observ că au urcat înainte de proces, apoi au revenit la normal, după care au urcat din nou, după terminarea acestuia, în mod considerabil. Fără îndoială, partea de profit a lui Elizabeth Appleton sau, pur și simplu, răsplata pentru că și-a jucat atât de convingător rolul de la proces. Bănuiesc că ambele variante sunt adevărate.
   Mă tentează să le opresc pe amândouă, dar banca i-ar trimite Minei un mesaj și asta n-ar fi bine. Mă deloghez și mă cuprinde o senzație familiară, senzația pe care o aveam odinioară la finalul unei zile satisfăcătoare de lucru.
   Îmi pregătesc cina: niște conserve din mulțimea pe care am adus-o cu mine. Nu prea pot să cumpăr alimente proaspete; trebuie să aștept ca să fiu sigură că Mina e plecată, apoi să sar în mașină ca să mă aprovizionez.
   Uneori sunt obligată să mă duc noaptea târziu, să conduc kilometri întregi până la un hipermarket deschis non-stop. Nu la Appleton’s. Și savurez oarecum faptul că aduc mărcile rivale la mine-n bucătărie.
   Mă așez în salon și o sun pe Angelica. În ultima poză pe care mi-a trimis-o stă alături de cele două prietene ale ei pe o plajă albă, cu marea turcoaz în spatele lor, zâmbind. Parcă ar fi în paradis. Nu mă aștept să-mi răspundă și, când îi aud glasul, rămân fără suflu.
   - Mamă, ce mai faci?
   Pe fundal se aude muzică.
   - Foarte bine, draga mea. Tot în Sydney ești?
   Mă uit la fotografia ei de pe telefonul meu, zâmbitoare, fericită, văzându-și mai departe de viața ei.
   - Da, e ultima noapte aici. Mâine plecăm de-a lungul coastei cu mașina.
   E obligată să vorbească tare pentru a acoperi zgomotul. Un pahar de la revedere într-un bar, iar mâine ea și prietenele ei vor porni la drum cu rulota pe care au cumpărat-o.
   - Ce mișto! Mă rog, voiam doar să-ți spun la revedere.
   - Poftim?
   Mă aude cu dificultate.
   - Voiam doar să-ți spun la revedere. Înainte să pornești la drum. Distracție plăcută! Asta voiam să-ți spun... E tot ce vreau să-i spun.
   - Mulțumesc, mamă. Cum îți merge la noul loc de muncă?
   Ea crede că lucrez pentru o mică firmă din Hertfordshire. E doar o minciună nevinovată. Lucrez. Sunt în Hertfordshire. Și vreau să creadă că sunt ocupată. Știe că sunt cea mai fericită când sunt ocupată.
   - Ocupată. De-asta te-am și sunat. Nu știu sigur când mai prind ocazia.
   - Păi, mă bucur că-ți place, mamă. Uite, o să-nchid. Îți scriu un mesaj când ajungem la Melbourne. Te iubesc.
   Se grăbește să se-ntoarcă la prietenele ei. Mă bucur. Așa trebuie să stea lucrurile. Poate că n-am fost o catastrofă totală, la urma urmelor, ca mamă.
   - Distracție frumoasă. La revedere, scumpa mea. Te iubesc!
   Nu-i spun că mi-e dor de ea, pentru că n-ar fi adevărat. O iubesc pe Angelica mai mult decât am iubit pe oricine vreodată, dar nu mi-e dor de ea și mă consolez cu ideea că nici ei nu-i e dor de mine. Fiica mea și cu mine ne-am obișnuit cu mulți ani în urmă să trăim una fără cealaltă.
    Aud mașina Minei intrând pe alee. Mă uit la ceas, e 1 dimineața, apoi mă uit la noaptea de afară. Sunt condiții perfecte de plimbare. A plouat toată ziua și pământul de sub tălpi va fi moale.
   Închid ușa din spate și ies din casă. Încă burnițează ușor și ridic fața ca să simt intemperiile, apoi scot o lanternă din buzunar și îmi croiesc drum prin grădină, ațintind lumina spre picioarele mele în timp ce calc prin iarba udă.
   Mă-ndrept spre gard. Merg printre mestecenii argintii până când ajung în partea cealaltă și pot vedea grădina Minervei.
   Sting lanterna, rămânând în umbra copacilor, și-mi arunc privirea peste peluză, spre casă. Draperiile sunt trase, dar se văd lumini în două încăperi: în birou și în bucătărie. Paznicului nu-i place ploaia și s-a retras în locuința de vară, așa cum eram sigură că va face. Înaintez totuși cu precauție până la banca mea obișnuită, de unde se vede în întregime casa. Pentru o clipă, mă mulțumesc să stau jos și să inspir aerul jilav. Lumina din birou se stinge și, peste scurt timp, se stinge și cea din bucătărie. Aștept și văd cum casa adormită deschide un ochi, la etaj.
   Mă ridic de pe băncuța mea și mă apropii de casă, evitând potecile cu pietriș. Zgomotul pașilor mei e absorbit de iarba udă. Ajung la fereastra Minei și ridic privirea. Încă mi se pare ciudat să mă gândesc că e de partea cealaltă a zidului, pregătindu-se de culcare, fără să-și imagineze că sunt aici, jos. Încă pare ciudat, deși nu e prima oară când stau sub geamul ei, ascunsă de umbra magnoliei.
   E singură în casă. Margaret a plecat aseară, iar angajata temporar nu s-a mai întors încă de la prânz. Era ultima ei zi. O fată neexperimentată, am descoperit când am vorbit, mai devreme, cu cei de la agenție. A fost în regulă, le-am zis, scoțând tot felul de sunete încurajatoare, pentru că nu voiam să fiu incorectă, dar de mâine nu mai avem nevoie de ea. Ar fi bine să plece la prânz. E vineri, La urma urmelor. Mina plecase de la miezul zilei și luni absența angajatei ei temporar va fi ultimul lucru la care se va gândi.
   E ora 3 dimineața când, în cele din urmă, stinge luminile. Presupun că e obosită. Șoferul a adus-o la ora unu, apoi Mina a stat două ore în birou, lucrând probabil la cartea de memorii. Apoi s-a dus la bucătărie și, în final, la culcare.
   E momentul să merg și eu la somn. Mă răsucesc ca să mă-ntorc la The Laurels. Când ajung la mesteceni, aud ușa locuinței de vară deschizându-se și mă răsucesc din nou. Îl văd pe paznic ieșind. Luminează peluzele cu lanterna, apoi începe să circule prin grădini. Văd că nu are deloc chef de asta. O ia mereu pe același traseu, habar nu are că sunt acolo, croindu-mi drumul la loc prin pădure, pe pământul jilav, fără vreascuri care să-mi trosnească sub tălpi.

44

   E luni dimineață, iar eu sunt deja trează. Am fluturi în stomac când mă gândesc ce zi mă așteaptă.
    Mă uit în oglindă. Sunt nemachiată, nu am niciun pic de eczemă, iar părul meu s-a întors, în cele din urmă, la culoarea lui naturală. Șuvițele argintii îi dau un luciu care-mi place. Distins și elegant. Îl prind cu o agrafă, nu departe de stilul în care Jenny Haddow își prindea părul.
   Traversez peluza și tocurile mi se afundă în pământ. Mi-am pus problema să port balerini, dar voiam să arăt cât mai bine posibil în prima mea zi, așa că m-am oprit la niște pantofi eleganți cu tocuri. Mă șterg de noroi și iarbă plină de rouă, apoi apăs mânerul ușilor franțuzești, sperând că Margaret și-a amintit să le lase descuiate.
   Când intru în birou, simt același fior de energie ca atunci când am călcat pentru prima oară la Minerva. Totul pare atât de familiar, și totuși mi se pare că văd acest loc pentru prima oară. Zăbovesc o clipă ca să mă uit în jurul meu, apoi mă așez la birou.
   Mă bucur să văd că vechea agendă de birou e tot acolo. O deschid la data de azi. Nimic până la prânz. Se potrivește cu agenda de la serviciu pe care am verificat-o de dimineață. Paul Green. După câte se pare, o scoate la prânz. Șoferul, văd că-l cheamă Keith, trebuie s-o ia pe Mina la ora 11. Mă uit peste zilele următoare, încercând să nu fiu distrasă de scrisul angajatei temporar sau de faptul că a folosit pix albastru, în locul stiloului negru pe care-l preferam eu.
   Lângă telefon e un teanc ordonat de hârtii. Mă uit printre ele și găsesc contractul cu editura pentru cartea ei de memorii. Trebuie să predea prima versiune până la sfârșitul anului și mă-ntreb cum se descurcă. Nu e niciun semn de progres în teancul de pe birou. Deschid sertarul și-i scot laptopul, apoi închid ochii în timp ce tastez parola. Când îi deschid, descopăr că am intrat. Nici pe asta nu s-a gândit s-o schimbe. Câtă neglijență!
   Sunt încă la birou când ușa din spatele meu se deschide, o oră și ceva mai târziu. Mă răsucesc și expresia de pe chipul ei a meritat toată așteptarea. E îmbrăcată, machiată, parfumul ei bine cunoscut plutește spre mine, dar, ca și în cazul casei înseși, mă simt de parcă aș vedea-o pentru prima oară. E cu aproape 15 ani mai mare decât mine, dar cine ar intra ar presupune că eu sunt mai în vârstă. E ciudat felul în care se pare că am depășit-o. Poate că are legătură cu toate acele minute și ore pe care i le-am dedicat atâția ani. Tot timpul pe care l-am făcut să apară ca prin minune.
   Am îmbătrânit în timp ce Mina pare să fi rămas la fel. Minionă, brunetă, tânără.
   Totuși, când o privesc mai atent, văd că e o trișoare. Are o moliciune a pielii și o strălucire pe care odinioară le credeam sănătoase, dar acum îmi dau seama că sunt rezultatele unei intervenții prea însemnate în procesul natural al îmbătrânirii. Mă face să mă gândesc la o statuie de ceară.
   A trecut timp de când n-am mai fost împreună și-i ofer o clipă să se adune. Pare obosită, iar eu zâmbesc.
   - Cafea?

45

   - Margaret?
   Face un pas în spate, cu mâna încă pe ușă, apoi o strigă din nou. Îi privesc chipul când își dă seama că nu e nimeni care să-i răspundă.
   - Margaret are o zi liberă. Îți aduc eu cafeaua. Nicio problemă.
   Zâmbesc, în dorința de a o liniști, dar e foarte agitată.
   - Ce mama dracului crezi că faci? Unde e Becky?
   - Becky? Angajata temporar?
   Îmi păstrez calmul, deși mă jignește felul în care a ridicat glasul.
   - A terminat vineri. Am sunat la agenție ca să-i anunț că nu mai avem nevoie de serviciile ei.
   Nu-i place că stau pe scaunul ei, îmi dau seama de asta. Privirea ei zboară dintr-un loc în altul, întrebându-se, fără îndoială, dacă am scotocit pe-aici.
   - Mai bine închide ușa și ia loc, spun eu și ceva din tonul meu o face să mă asculte.
   Adică închide doar ușa, dar apoi se uită în jur, întrebându-se unde să se așeze. Fără niciun dubiu, se așteaptă să mă ridic de pe scaunul ei. Nu o fac; în schimb îi arăt scaunul pe care, odinioară, stăteam eu.
   Se uită la mine, trecându-și privirea peste chipul meu, peste păr și peste haine. Chiar și pantofii mei par s-o intereseze.
   - Nu arăți prea bine, Christine, spune ea, în cele din urmă.
   - Serios? Nu m-am simțit în viața mea mai bine. Ai avut dreptate, Mina, schimbarea de peisaj mi-a prins extraordinar de bine.
   E curioasă în privința ținutei mele. Știam c-o va lua prin surprindere.
   - Nu-ți place? Am stat mult timp să mă gândesc cu ce să mă îmbrac.
   Poate că asta o deranjează. Bluza roz-deschis, cu nasturi mici aurii. La fel cu cea pe care o purta ea. Costumul gri cu cusătură albă - și el o veche ținută preferată. Armani. Nu, n-o să-i convină că m-am îmbrăcat în Armâni. Și pantofii sunt asemănători cu cei pe care-i păstra în birou. Numeroase perechi, în culori variate. Încearcă din greu să-și ascundă furia, dar eu o deslușesc, aproape la suprafață. Își încrucișează picioarele și-mi zâmbește.
   - Iartă-mă, Christine. M-ai luat prin surprindere când am intrat și te-am găsit aici.
   Îi zâmbesc și eu.
   - Ce mai faci? Pe bune, întreabă și ea, de parcă i-ar păsa.
   Încearcă să câștige timp. Se gândește că șoferul va ajunge s-o ia dintr-un moment în altul.
   - Bine, mulțumesc, Mina, deși trebuie să-ți spun că pari foarte obosită.
   - Chiar sunt. Am ajuns acasă târziu azi-noapte. Și mă așteaptă o zi aglomerată, așa că... de ce nu bem repede o cafea, povestim puțin, apoi îți dau o mașină să te ducă acasă, bine?
   - Ai ajuns târziu, nu-i așa? Era după miezul nopții când te-a adus mașina. Și ai stat trează, muncind în birou, înainte să te duci la etaj. Cred că era trecut de 3 când ai stins, în sfârșit, lumina. Deci nu sunt deloc surprinsă că acum ești obosită. Ai luat vreo pastilă? Și pe mine mă lăsau destul de amețită.
   Îi simt fiorul rece de pe șira spinării când își dă seama că am urmărit-o.
   Deschide gura să spună ceva, dar eu duc un deget la gură și o închide la loc.
   - Îl mai ții minte pe avocatul meu pledant? Domnul Anderson? Era foarte bun. Mi l-ai ales foarte bine. Urmărirea propriului interes e mult prea prezentă în epoca în care trăim. Îți amintești pledoaria finală în apărarea mea? Eu da. Cât de ușor putem uita că în jurul nostru există oameni care-și trăiesc viața fără să se pună pe primul plan. Christine Butcher este unul dintre acei oameni. Este o femeie obișnuită care provine dintr-un mediu modest și care, cu umilință, își duce existența într-un mod exemplar. E o tragedie... o adevărată tragedie că o femeie atât de decentă și de bună a ajuns în fața instanței. Asta e adevărata influențare a cursului justiției.
   Mina trage aer în piept pentru a mă întrerupe, dar eu clatin din cap, iar ea înghite în sec. Spun mai departe:
   - Ce bine ar fi dacă ar exista mai multe Christine Butcher în lume. E o femeie decentă care s-a pomenit în mijlocul unei furtuni de acuzații false, doar pentru că și-a făcut datoria. N-a fost corect din partea ta, Mina, să mă pui în situația asta. Mi-ai exploatat loialitatea.
   O privesc cu atenție. Își umezește buzele. Are gura uscată. Așteaptă să-i spun ce vreau, dar îmi amintesc de puterea tăcerii. Felul în care o folosea ca să-i facă pe oameni, inclusiv pe mine, să încerce s-o umple, bătând câmpii, făcându-se de râs, în timp ce ea stătea și privea. Nu spun nimic, în schimb o cercetez din cap până-n picioare, așa cum a făcut ea când m-a văzut în dimineața asta. Probabil că încă nu e înspăimântată, dar agitată e, cu siguranță.
   Ascultăm împreună ticăitul ceasului, secunde și minute care numără tăcerea. Își răsucește capul ca să vadă cât e ceasul. Apoi o văd. Îi văd frica.
   I-am văzut-o și altă dată, dar nu așa. Mă-ntreb, dacă mă duc la ea și mă apropii mai mult, o să-i simt această teamă în răsuflare, aceeași nuanță acidă pe care am simțit-o și în trecut?
   Poate că-i e teamă că-i voi face și ei ce i-am făcut cadranului ceasului. L-am acoperit, l-am lipit cu bandă adezivă. Presupun că e o posibilitate.
   - Cred că e în jur de 10 și jumătate, zic. Îmi dau seama după umbrele din cameră, deși e cam mohorât azi, deci 10 și jumătate sau ceva pe-acolo. Nu e important. Timpul. Nu trebuie să fii sclavul lui. Eu nu mai sunt. Am renunțat să mai port ceas. E atât de eliberator. Desigur, pentru tine e diferit, nu-i așa? Tu nu a trebuit să-ți faci niciodată griji pentru timp. M-am asigurat eu mereu că nu-ți lipsește.
    E înspăimântată că, acum, timpul ei se apropie de sfârșit? Zâmbesc, merg spre ea și-ntind mâna.
   - Mai bine-mi dai mie ăsta. Știi cât de neglijentă ești cu ele.
   Șovăie, dar doar pentru o clipă, apoi îmi dă telefonul. Credea că nu văd cum își foiește degetele elegante prin buzunar, încercând să sune după ajutor. Verific și văd că nu a reușit, pentru că mâna îi tremură. Schimb parola. Telefonul îi este acum inutil.
   - Acum. Ce zici de cafeaua aceea? spun eu.
   - Cum ai intrat?
   Sunt șocată de tonul imperativ și indignat pe care-l folosește. Deloc înțelept. Îi ignor întrebarea și îi bag telefonul la mine-n buzunar.
   - Am adăugat e-mailurilor tale mesajul că ești plecată de la birou și ți-am anulat prânzul. Le-am spus tuturor că îi vom suna mai târziu, pe parcursul săptămânii, ca să restabilim întâlnirile. Hai să bem cafeaua la bucătărie. E mai cald acolo.
   Observ că s-a sprijinit cu ambele mâini de scaun ca să se ridice. Da, îi tremură mâinile.
   - Unde-i Margaret? face ea din nou și mă-ntreb dacă e îngrijorată pentru siguranța menajerei sau se gândește la propria siguranță.
   Varianta din urmă, fără-ndoială.
   - E acasă, cred. Am vorbit aseară. A fost foarte bucuroasă când a aflat că mă-ntorc. Știi cât de mult detestă schimbările. Ca să fiu sinceră cu tine, credea că angajata temporară e vai de capul ei, așa că s-a bucurat când a auzit că „vacanța mea prelungită” s-a terminat. După tine, spun, și o urmez către ușă.
   Merg în spatele ei în timp ce se îndreaptă spre bucătărie, privind în jurul meu. Nimic nu pare să se fi schimbat de când am fost aici ultima oară.
   Trecem prin verandă și-mi amintesc cum Dave și cu mine luam acolo prânzul, uitându-ne în grădină.
   - Știi că Dave a fost în spital? întreb.
   Ea întoarce capul și-i zăresc curba familiară a pometelui.
   - Desigur.
   - Din cauza procesului. Obligația de a minți pentru tine în fața tribunalului.
   - Ah, Christine. Nu e deloc adevărat. Tatăl lui Dave a avut un atac de cord la exact aceeași vârstă. Sunt surprinsă că nu știi asta.
   Aș vrea s-o plesnesc.
   - E trist, dar nu are nimic de-a face cu procesul.
   - Voi trimite flori și o scrisoare din partea ta. Ar trebui să le arăți membrilor familiei că te gândești la ei.
   - Ești foarte grijulie, dar ne-am ocupat deja de asta.
   Mă apropii și mai mult și ajung în spatele ei. E atât de subțire. Omoplații îi străpung puloverul, ca niște aripi diabolice.
   E întuneric când ajungem în bucătărie. Aprind luminile și mă așez la masă.
   - Nu te deranjează să faci o cafea, nu-i așa? Trebuie să dau câteva telefoane.
   Umple ibricul cu apă, iar eu n-o scap din ochi. N-am încredere în ea. Un lucru trist. Când îți pierzi încrederea în cineva. Observ cum zăbovește pe lângă aragaz când pune ibricul pe foc. Deci îi e frig. Foarte bine. Mă-ntreb preț de o clipă dacă știe unde e cafeaua, dar, în cele din urmă, se desprinde de aragaz și ia cafeaua dintr-un dulap. Pune trei lingurițe pline în cafetiera mică. Pare să facă eforturi pentru mine: să pună zahăr în castron, să găsească cleștele de argint, carafa ei preferată pentru lapte. A avut întotdeauna lucruri atât de frumoase. Observ cuțitul cu mâner de sidef pe care l-am văzut pentru prima oară în bucătăria ei din Notting Hill. Mă-ntreb dacă va tăia niște fructe pentru amândouă.
   Scot telefonul ei. Șofer Keith. iată-l.
   - Bună dimineața, Keith.
   Ea se răsucește la auzul glasului meu și se repede în față. Dar e atât de micuță încât se poticnește când întind mâna ca s-o opresc. E la fel de surprinsă ca mine când o ating.
   - Christine Butcher sunt. Asistenta Minei.
   N-a auzit niciodată de mine. Îl pun la curent.
   - Doamne, nu. Nu sunt nouă. Mina și cu mine am lucrat împreună mulți ani. Am fost în concediu, atâta tot. Becky mi-a ținut locul cât am fost plecată. Oricum, Keith, te-am sunat să te anunț că Mina s-a hotărât să lucreze de acasă astăzi. Scuze că nu a sunat mai devreme, dar de-abia mi-a spus și mie.
   Deja e pe drum.
   - Îmi pare rău. Dacă aș fi în locul tău, m-aș întoarce imediat și m-aș duce acasă, înainte să se răzgândească. Știi cum e ea.
   Cât de repede s-a întors vechea și eficienta mea variantă. Acea autoritate din umbră. Doar când îmi aud glasul, vorbind la telefon, mă-ntreb cum de mi-am putut pune vreodată poziția la îndoială.
   - De-abia aștept să te cunosc. La revedere.
   Văd cum Minei îi tremură mâna când toarnă apa fiartă în cafetieră.
   - Ai grijă, zic. Nu vrei să te arzi.
   Aduce tava la masă.
   - Ce anume vrei, Christine?
   - Ce anume vrei, Christine? o imit.
   E incredibil de vanitoasă. O văd cum se mișcă prin bucătărie și observ cum se admiră în fiecare suprafață care o reflectă și pe lângă care trece, orice obiect făcut din crom strălucitor. Nu se poate abține.
   - Mai ții mine, Mina? Când m-ai intervievat pentru slujbă? Eram în bucătăria ta din Londra. Mi-ai făcut cafea, iar eu am stat la masă și m-am uitat la tine. Eram atât de impresionată. Nu mă aflasem niciodată într-un loc ca acela, într-o încăpere unde totul era, cum să spun, cam așa. Era adorabil. Iar tu erai foarte amabilă. M-ai făcut să mă simt atât de bine primită, atât de acasă. Eram teribil de emoționată, știi bine, dar tu m-ai liniștit.
   - Țin minte, spune ea și toarnă cafeaua.
   Ezită și-mi dau seama că a uitat cum o beau.
   - Cu lapte, fără zahăr.
   - Desigur, spune ea.
   Desigur. Îmi place cum sună aceste cuvinte pe buzele ei. Adaugă lapte și-mi întinde o ceașcă.
   - Erai emoționată, Christine? N-am remarcat asta, dar îmi amintesc că mă gândeam că ești oarecum rezervată, dacă nu te superi că spun asta. Îmi plăcea asta la tine. O vedeam ca pe un soi de integritate. Faptul că nu ai exagerat.
   Își ia cafeaua și mă privește peste ceașcă. Ochii aceia albaștri. Mă uit în altă parte. Încearcă să mă vrăjească.
   - Nu ești prea singură aici?
   E atât de eliberator să pot pune toate întrebările pe care n-am îndrăznit să le pun vreodată. Toate lucrurile care m-au măcinat de-a lungul anilor.
   - Adică, n-o să auzim cheia soțului tău în ușă, nu-i așa? Am văzut în agenda ta că o să vină niște prieteni în vizită weekendul următor, deci presupun că atunci va fi și el aici.
   - Avem un aranjament. Ne convine amândurora. Nu e ceva neobișnuit. El are viața lui și eu o am pe a mea.
   Îmi amintesc că mama ei a descris-o drept rece și distantă.
   - Un aranjament? De parcă ar fi un angajat, așa mi se pare. De care te poți descotorosi. Și copiii? Și cu ei ai un aranjament?
   Mâinile i se odihnesc pe masă și, pentru un moment, parcă aș fi din nou în sala de tribunal, amintindu-mi cum îi urmăream degetele lungi care alergau pe tastatură sau pe care și le sprijinea în poală. Când vedeam cât este de calmă, mă calmam și eu. Cât de controlată! Acum mâinile îi tresar.
   Bate cu unghiile în masă. Mi se pare un gest enervant, așa că-mi pun mâna peste mâinile ei și-i țintuiesc degetele într-un loc.
   - Pot să spun ceva, Christine? întreabă ea, trăgându-și mâna de sub a mea.
   - Te rog.
   - Juriul m-a găsit nevinovată. Pe tine la fel. Nu sunt o infractoare, Christine. Nici tu nu ești. Nici tu, nici Dave, nici eu nu am fost găsiți vinovați. Dar ceea ce faci tu acum e o infracțiune. Ai intrat în casa mea prin efracție. Mă ții prizonieră împotriva voinței mele.
   Ochii îi sclipesc. Sunt lacrimi? Cu siguranță pare disperată.
   - Mi-aș încredința viața lui Christine. Viețile copiilor mei. Țin foarte mult la ea, e o persoană în care am încredere. Am vorbit serios, Christine.
   A vorbit la repezeală.
   - Dar ai greșit puțin, Mina. Ai spus mai multe lucruri. A început să facă o grămadă de greșeli la birou. Sarah, cealaltă secretară, a trebuit să repare foarte multe din acestea. Nu era ceva neobișnuit pentru Christine să priceapă lucrurile pe dos.
   - Dar sunt sigură că ai înțeles că nu voiam să spun asta. Așa mi-a zis Douglas Rockwell să declar. N-am avut de ales. Am avut mereu încredere în tine, Christine, dar ce faci acum e greșit. Ne putem preface că nu s-a întâmplat niciodată. Nu ești o infractoare. Asta nu ești tu.
   Ah, ba da, sunt.

46

   Îi e foame, sărăcuța. Nu a luat micul dejun, iar cafeaua pe stomacul gol nu i-a priit niciodată Minei. Organismul ei este foarte sensibil.
   Eu, pe de altă parte, mi-am început ziua cu ceai, pâine prăjită, un ou fiert și jumătate de grepfrut. Văd că suferă. E amețită, cu o migrenă pe care încearcă s-o alunge masându-și tâmplele cu vârful degetelor. Dacă nu mănâncă în curând, i se va face greață. Pe vremuri îi aduceam un platou cu fructe pe birou, ca să-i crească glicemia. Degetele mele ard să ia cuțitul ei drăgălaș de fructe. Nu o fac. În schimb, privesc și aștept. Apoi, în cele din urmă, cedează.
   - Christine, mă-ntreb dacă pot să-mi fac niște pâine prăjită. N-am mâncat nimic dimineață.
   Se împinge cu scaunul în spate.
   - Ah, dă-mi voie, spun eu ridicându-mă în picioare și ducându-mă spre blatul de tăiat pâine.
   Îmi permite s-o fac, presupunând, cred, că încă sunt incapabilă să rezist dorinței de a mă face utilă.
   Scot cuțitul din suport, tai două felii de pâine cu maia și le pun în toaster.
   Când sunt gata, le ung cu unt și le sărez puțin - exact cum îi plac ei - apoi le duc la masă.
   - Mulțumesc, Christine, spune ea, luând o îmbucătură și ștergându-și un strop de unt din colțul gurii cu un deget.
   Nu se grăbește. Mestecă. Înghite.
   - Mulțumesc, repetă, aproape înecându-se în propriile cuvinte.
   Poate că e din cauza cuțitului din mâna mea. O neliniștește. E doar un cuțit de pâine, un instrument din bucătărie. Mi-l așez în poală, pe sub masă, ca s-o fac să creadă că nu e acolo. În ce lume cu susul în jos s-a trezit!
   Secretara ei de încredere, o femeie despre care nu visa că ar atinge-o măcar cu un deget, stă în bucătărie, cu un cuțit în mână.
   - Ai dreptate, Christine. Sunt cam singură, dar compensez cu munca.
   Bravo, Mina! Trebuie să-i admir efortul pe care-l face să-și ascundă emoțiile. Crede că e o greșeală să-și arate slăbiciunea. Eu totuși i-o remarc și aud acel ton convingător pe care-l folosește când încearcă să câștige un adversar încăpățânat. A funcționat mereu de minune cu membrii consiliului de administrație. Poate c-ar trebui să mă simt flatată că-l testează pe mine.
   - Cred că tu înțelegi asta mai bine ca oricine, Christine. Amândouă suntem niște profesioniste care muncim din greu. Iar copiii mei? Poate că a fost un semn de egoism prezența lor la tribunal, dar nu-i condamn pentru asta.
   Mă așteaptă să reacționez, iar eu o fac cu o bătaie de cuțit pe dedesubtul mesei. Ea continuă.
   - Știi, copiii s-au aflat acolo, la tribunal, și pentru tine. Cottie mai ales. Mereu a ținut foarte mult la tine. De la bun început. Mai ții minte? Cum a venit în bucătărie și mi s-a așezat în poală, ascultându-ne conversația? După aceea mi-a spus cât de drăguță credea că ești. A fost unul dintre motivele pentru care ți-am oferit slujba. Era important pentru mine ca ei să te placă.
   - Sigur că le plăcea de mine. Am făcut multe pentru ei când erau mici. Când i-ai expediat la internat, eu eram cea care le scria. Scrisori pe care le semnam ca și cum le-ai fi trimis tu. Și pachețele - dulciuri pe care le făceam în weekend: torturi, biscuiți. Îți acopeream absența, îi făceam să creadă că-ți pasă de ei. Nici nu ai idee câte am făcut pentru tine.
   Vorbesc ca și cum m-aș afla în defensivă și simt cum pielea parcă îmi ia foc. Îmi dau seama că observă aceste lucruri. Scutură din cap și-mi trimite un zâmbet trist.
   - Știam asta, Christine. Copiii mi-au mulțumit odată când i-am sunat. Ar fi trebuit să-ți mulțumească ție, nu mie. Dar n-ai fi vrut să le spun, nu-i așa? S-ar fi stricat tot farmecul, nu crezi? Tot efortul pe care l-ai făcut ca să rămână totul secret. Cu siguranță ideea era să se simtă iubiți și prețuiți, iar tu ai reușit. Ai umplut golurile absențelor mele. Și da, ți-am fost recunoscătoare, dar probabil că nu ți-am arătat asta suficient. Îmi pare rău. Știu cât de mult a însemnat pentru ei și cât de meticuloasă erai.
   Nu mă pot controla. Mă afectează s-o aud vorbind așa. Am așteptat multă vreme ca să aud aceste vorbe.
   - Și mai îmi pare rău, Christine, pentru lucrurile pe care le-am spus la tribunal. N-am avut de ales. Am făcut-o pentru toți, pentru tine și pentru Dave, dar și pentru mine. Cu toții am înțeles, nu-i așa? Toți trei. Câștigăm împreună sau cădem împreună.
   - Ar fi trebuit să-mi spui adevărul de la bun început.
   - Dar ți l-am spus.
   - Nu. Nu-ți vizitai mama la Geneva.
   - Ba da.
   Prind cu fermitate mânerul cuțitului și-l scot de sub masă. Să nu ne mai prefacem că nu e acolo. Mina tresare.
   - Minciuna numărul unu, zic eu și cioplesc o crestătură în lemn. Ți-ai plătit mama ca să mintă pentru tine la tribunal. Alocația lunară s-a dublat după ce a apărut ca martor al apărării tale. Suma din contul lui Elizabeth Appleton s-a mărit considerabil după proces.
   Tic, tic, tic. Face eforturi cumplite să-și dea seama de unde știu. Apoi i se aprinde beculețul. Sigur că da. A avut încredere în mine cu totul, nu s-a îndoit niciodată. De ce ar fi făcut-o? Nu i-a trecut niciodată prin cap că eu, secretara ei, Christine Butcher, aș putea deveni, într-o bună zi, o amenințare.
   Acum înțelege și ea cât de neglijentă a putut fi.
   Am lucrat timp de 18 ani pentru ea, însă ea habar nu are cine sunt. Mă-ntreb dacă s-a obosit să citească fragmentele despre mine în articolele din ziar. Secretara Minei Appleton a fost un personaj singuratic la tribunal.
   Când procesul s-a terminat, paragrafe întregi ne erau dedicate mie și lui Dave. Istoria vieții noastre spusă în 150 de cuvinte.
   Șoferul - David Santini: Fostul gardian David Santini n-ar fi visat vreodată, atunci când Mina Appleton s-a așezat pe bancheta din spate a taxiului lui londonez, că într-o bună zi... etc., etc.
   Secretara - Christine Butcher: Când poliția a făcut o razie acasă la Christine Butcher la ora 5, într-o duminică dimineață, ea nu s-a speriat și nici nu s-a scandalizat, cum ar face majoritatea oamenilor, în schimb, i-a întâmplat pe ofițeri cu o tavă plină cu băuturi calde...
   Doamna Butcher a stat alături de șefa ei pe toată durata procesului...
   A fost întotdeauna mai mult decât o secretară.
   I s-au încredințat cele mai intime aspecte ale vieții Minei Appleton, de la conturile bancare ale acesteia la bunăstarea celor trei copii ai săi...
   Nu, Mina a zburat razant pe lângă noi, mai interesată de paginile duble în care scria despre ea, cariera sa lăudată și triumful din final.
   Îmi dau seama că acel cuțit o deranjează de-a binelea. Pupilele i s-au micșorat până au ajuns niște puncticele. Scot telefonul Minei. Mângâi cuțitul cu marginea palmei, iar cu degetele mari tastez ceva. În câteva secunde îmi ajunge un mesaj. Întorc telefonul, ca să poată citi. E din partea băncii ei. Plata obișnuită către Elizabeth Appleton clin contul dumneavoastră care se termină...165 a fost oprită, așa cum ați solicitat.
   - Nu va descoperi că plățile au fost stopate până săptămâna viitoare. Dar poate că are acces la acele conturi numerotate din Elveția. Se poate autoservi? Nu știu cum funcționează treburile astea.
   - Ah, Christine. Nu există conturi numerotate.
    Minciuna numărul doi.
   Fac o altă crestătură pe masă.
   - Nu te poți opri din mințit, nu-i așa? Nici măcar acum.
   Privește cum scot o bucată de hârtie din buzunar. Vede pătrățelul jerpelit și pare să nu-l recunoască. Aparențele pot fi însă înșelătoare, așa că netezesc pliurile cu podul palmei. Acum vede ce scrie acolo. O listă cu numele foștilor furnizori ai firmei Appleton’s. Care nu mai există acum, victime ale lăcomiei ei. Lângă fiecare nume, câte-un desen. Mă-ntreb dacă mai ține minte că a desenat acele creaturi, că a atribuit un animal simbolic fiecăruia dintre furnizorii ei sortiți pieririi.
   - O veveriță, un iepure, un bursuc, o căprioară, un arici și o nevăstuică.
   Îmi trec degetul peste fiecare.
   - Am dormit în vechiul tău dormitor de la Fincham. Ți-am văzut animalele de porțelan de pe măsuța de toaletă. Și cum le-ai numit pe toate, atât de grijuliu: Brownlow, Percival, Simpson, Lancing, Hogarth și McTally. Aceleași nume pe care le-ai folosit pentru companiile-fantomă. Nu poate fi o coincidență. Au fost acolo, mereu, în mintea ta, rupte din amintirile tale.
   Ea clatină din cap, de parcă ar fi dezamăgită.
   - Asta e? Asul tău din mânecă? E o hârtiuță neînsemnată, Christine. Nici măcar nu este datată. Cine poate stabili când a fost scrisă?
    Văd cum își dă ochii peste cap în timp ce mă privește cum împăturesc la loc hârtia și o vâr din nou în buzunar.
   - E o dovadă.
   - Dovadă a cărei fapte? Ah, Christine. Nu dovedește nimic. O listă cu furnizori și niște mâzgălituri, nimic mai mult decât niște simple desene.
   Folosește glasul rațiunii, dar eu știu cum îi lucrează mintea. Crede că va fi cuvântul ei împotriva cuvântului meu și cine mă va crede pe mine?
   Irațională, tulburată, fragilă.
   - Nu-mi spune că ai și figurinele în buzunar.
   Acum zâmbește.
   - Te rog! Hai să ne oprim. Te pot ajuta. Haide, lasă-mă să am grijă de tine.
   Îmi vorbește de parcă aș fi un copil de 6 ani.
   - Dacă e atât de neînsemnată, de ce m-ai rugat să mă descotorosesc de ea? Era în cutia din arhivă, printre actele pe care m-ai rugat să le ard.
   Încă zâmbește, deși acum cred că-și pune probleme. Dacă am păstrat acea bucată de hârtie, oare cu ce anume o mai am la mână?
   - Eu nu te-am rugat să arzi nimic, Christine.
   - M-ai rugat să mă descotorosesc de acele cutii, nu să le ard, e adevărat. Sugerai să le arunc la un coș de gunoi pe drum spre casă. Așa cum l-ai rugat pe Dave să arunce laptopul și alte probe incriminatorii la o benzinărie.
   Zâmbetul îi dispare de chip. Ura îi ia locul și mă-ntreb dacă m-a simpatizat vreodată, cu adevărat. Pun telefonul ei la loc în buzunar. Număr în gând până la 15 înainte de a vorbi din nou.
   - Am păstrat și un stick de memorie. Sunt o mulțime de dovezi acolo, dintr-unul din laptopurile pe care le-ai rătăcit cu atâta nepăsare.
   - Habar nu am despre ce anume vorbești.
   Ba are, dar eu nu spun nimic și ea cade în capcana tăcerii.
   - Tu mi l-ai dat. Îmi amintesc. Era un singur stick de memorie și tu mi l-ai pus în mână. Mi-ai spus că nu mai există altele. Am avut mereu încredere în tine, Christine, mă-ndoiesc că m-ai mințit în privința asta.
   Deși spune asta, eu îi ghicesc nesiguranța.
   - E-mailuri, acte, toate astea lasă urme. Chiar și în cazul companiilor-fantomă. Computere, telefoane... conținutul lor va duce înapoi la dumneavoastră. Așa că v-ați instruit șoferul și secretara să scape de aceste dovezi.
   Pe vremuri o amuza felul în care citam minutele ședințelor din memorie, țineam minte numere de telefon, recitam pagini întregi din agenda ei, din urmă cu câteva luni. Însă acum ținerea mea de minte nu i se mai pare distractivă. Și îmi dau seama că-și face griji și în privința altor lucruri pe care le-aș mai avea întipărite în creier. Convorbiri telefonice auzite fără voia mea. Ședințe la care am fost prezentă, dar ignorată.
   Eram acolo, în inima evenimentelor, tăcută ca un șoricel.
   - Christine, am lucrat împreună timp de 18 ani. Nu m-ai trăda acum, nu-i așa?
   Își asumă riscul și se-ntinde după mâna mea. O scurtă atingere, piele lipită de piele. Îmi las palma între mâinile ei pentru o clipă, suficient cât să-i simt transpirația.
   - Mina, știi bine cât sunt de meticuloasă. Nu mi-aș fi făcut treaba ca lumea dacă n-aș fi făcut copii de rezervă. Am auzit cu toții în fața curții cât ești de neglijentă. Pierzi mereu câte ceva. Mi-am făcut griji că ai rătăcit și stick-ul de memorie, așa că i-am făcut și lui o copie.
   Deschid palma și i-l arăt și, încă o dată, îl privește ca pe un soi de insectă ciudată.
   - M-am gândit că, într-o bună zi, vei avea nevoie de vreun lucru de pe laptopurile pierdute, așa că le-am păstrat eu în siguranță pe toate pentru tine. După cum se vede însă, eu, nicidecum tu, am nevoie de ele.

47

   Închid stick-ul de memorie în pumn și o văd cum deschide gura ca să vorbească. Ridic o mână, iar ea se oprește.
   E mult mai ușor decât anticipasem. Pe stick-ul acesta nu e nimic, nicio dovadă solidă, dar Mina nu știe cum arăt când mint, iar eu am devenit o expertă în înșelătorii. Am învățat de la cei mai buni. Adică de la ea: în trecut nici nu mi-ar fi trecut prin cap să-i ascund ceva. Pe atunci eram corectă până-n măduva oaselor.
   - Vrei să-ți aduc niște apă?
   E palidă și mi-e teamă că va leșina. Cu unghia degetului mare își jupoaie pielița arătătorului. Peste câteva clipe, n-am nicio îndoială, o să-nceapă să-și smulgă părul din cap.
   - Ce vrei de la mine, Christine?
   Cuțitul din mâna mea îi dă, cu siguranță, un indiciu. E un cuțit pentru pâine, dar e tăios și poate fi mortal. Nemțesc. Gamă de top. Profesional. A folosit unul asemănător la emisiunea ei. Uneori chiar glumea că-ți poți reteza degetul cu el. O privesc și sunt de-a dreptul fascinată. Se străduie din răsputeri să mă deslușească. Să-și dea seama ce se întâmplă în mintea mea.
   Habar nu are. Nici cea mai vagă idee.
   Cu toate astea eu o văd mai limpede ca niciodată. Mie nu mi-e deloc greu s-o citesc. Mi-am petrecut întreaga carieră făcând acest lucru. M-am armonizat cu fiecare tresărire a ei, mi-a fost de ajuns o nuanță din tonul ei ca să-i descifrez starea de spirit, am răspuns nevoilor ei. Iar acum dispar toate astea. Se trage cu degetele de șuvițele de păr, până când își rupe câteva fire. Unul i se așază pe umăr, celelalte plutesc până la podea.
   Telefonul ei îmi vibrează în buzunar, iar eu îl scot și-i privesc ecranul.
   Sarah. Chiar mă-ntrebam ce face Sarah.
   - Bună dimineața, Sarah, ce mai faci? Christine la telefon.
   Îi aud uimirea din glas. Lama cuțitului îmi sclipește în cealaltă mână, iar Mina se foiește în scaunul ei.
   - Un concediu prelungit, da. Medicul a spus că e epuizare. În orice caz, acum mă simt excelent. Mulțumesc de întrebare.
   Agenția i-a scris lui Sarah despre angajata temporară. Vor confirmarea că nu mai avem nevoie de ea.
   - Becky, da. Am vorbit chiar eu cu ea, vineri. Cred că i se părea o slujbă descurajantă, a fost ușurată când am anunțat-o.
   Mă uit la Mina în timp ce o ascult pe Sarah.
   - Îmi pare rău, Sarah. Mina a spus c-o să discute cu tine. Știi cum e ea. Am vorbit despre asta cu ea acum mai puțin de o săptămână.
   O văd pe Mina încordându-se. Pare să-și fi pierdut admirația pentru lipsa de sinceritate.
   - Așadar, tu ce mai faci?
   Vorbesc cu Sarah ca și cum aș vorbi cu o aliată pentru prima oară. Colega mea de muncă. Două angajate de aceeași parte a baricadei.
   - Cred că-n curând pleci în concediu de maternitate. Ceilalți doi copii ce mai fac? Cred că sunt entuziasmați de bebeluș.
   Îi place la nebunie să vorbească despre copiii ei, dar eu n-am fost niciodată interesată până acum.
   - Mă bucur să aud asta. Da, e momentul potrivit. Știi, după toate câte s-au întâmplat, nu eram sigură că vreau să mă-ntorc, dar m-a convins Mina.
   Sarah înțelege. Știe și ea cât de convingătoare poate fi Mina. Mai stăm un minut la telefon. Îmi transmite câteva mesaje, iar eu îi spun că Mina vrea să lucreze de la Minerva pentru restul săptămânii.
   - Speram să vă văd pe toți la birou, dar cred că nu trece pe-acolo atât de des zilele astea, nu-i așa? Vrei să vorbești cu ea? E la etaj. Pot să-i duc telefonul... nu? Înțeleg. Pa, atunci, vorbim cât de curând.
   Las jos telefonul și zâmbesc. Mina descoperă ce bine mă pricep s-o protejez de intrușii nedoriți.
   - Vrei să lucrăm din birou? zic și mă ridic.
   O aștept să se miște, apoi o urmez, lăsând cuțitul de pâine acolo unde e.
   În trecere, iau cuțitul de fructe. Îl strecor cu ușurință în buzunar.
   Străbatem coridorul, iar eu privesc pe ferestruica de la capătul holului și văd că a ieșit soarele. Grădina sclipește după un weekend întreg cu ploaie.
   În depărtare lucrează un grădinar și mă-ntreb dacă l-a văzut și ea. Dacă i-a trecut prin cap să-ncerce să ajungă afară și să ceară ajutor. Sunt sigură că da.
   Însă n-am terminat cu ea deocamdată. Pe amândouă ne așteaptă o după-amiază aglomerată.
   Închid ușa biroului și mă uit unde se duce. Oare se va așeza la birou? Sau poate la fereastră, vechiul meu loc preferat. Cât de comod stăteam în colțișorul acela.
   Se duce direct la birou și ia loc. Nu mă supăr. E încă al ei, la urma urmelor. Îmi apropii scaunul de ea.
   În cele din urmă îmi observă caietul cu tăieturi din ziare. Era acolo de la prima oră. Frumos, legat în piele.
   - Uită-te. Îl făceam pentru mine, dar de fapt cred c-o să fie folositor pentru memoriile tale. Un strop de documentare. În caz că ai uitat ceva.
   Mina îl trage spre ea și-l deschide. La o poză de-a ei alături de tatăl ei.
   Mina Appleton și tatăl ei, Lordul John Appleton, scrie în explicație. În fundal e o siluetă ștearsă care sunt eu, cu fața încercuită cu pix roșu.
   Împinge caietul cât colo. De parcă i-ar fi teamă ca paginile să nu fie cumva înmuiate în otravă. Ca și cum cea mai mică atingere a hârtiei îi va fi fatală.
   - Poate te uiți mai târziu prin el. Am lăsat câteva pagini goale la sfârșit. Contez pe câteva titluri senzaționale în zilele care urmează.
   Devine dintr-odată palidă.
   - În orice caz, cât te-am așteptat de dimineață, mi-am luat libertatea să citesc ce-ai scris până acum și, dacă nu te superi, cred că memoriile tale au nevoie de puțină editare. De ce nu începem? La urma urmelor, ai un termen de predare.
   Îi pun laptopul în față.
   - Știi, cred că publicarea cărții tale va stârni un val de interes. Ți se vor solicita interviuri. Nu m-ar mira nici dacă se va face un film.
   Nu are chef de glume. O văd cum tastează parola. Respinsă. Încearcă din nou, apoi se-ntoarce spre mine cu o privire neajutorată. Zâmbesc și mă-ntind s-o ajut. Niciodată nu s-a descurcat cu tehnologia.
   Cât timp ea zăbovea în pat de dimineață, eu i-am resetat parolele și i-am citit cartea. N-a ajuns foarte departe cu scrisul - vreo 2500 de cuvinte, nu foarte iscusite. Dar e numai o primă versiune, deocamdată.
   - Am scris câteva gânduri.
   Îi dau paginile pe care le-am printat mai devreme și o privesc cum le răsfoiește. Memoria ei nu a fost niciodată la fel de bună ca a mea și văd că i-am reamintit de câteva lucruri pe care le uitase.
   - De ce nu faci corecturile?
   Se supune și-mi amintesc cât de surprinsă am fost la tribunal de viteza degetelor ei pe tastatură. Cât de repede îi zburau peste litere. Stau suficient de aproape ca să zăresc cuvintele ce apar pe ecran, ca să mă asigur că nu sunt greșeli de tipar și, totodată, că nu încearcă să trimită vreun SOS pe e-mail.
   - De ce te-ai oprit? întreb.
   Dar știu de ce.
   - Nu e o descriere corectă?
   Trag cu ochiul la notițele mele de pe birou, de parcă n-aș ști deja ce scrie acolo.
   - Am greșit cu ceva? Sunt sigură că așa ai descris-o pe Lady Appleton. Mama mea e îngrozitor de vanitoasă, așa mi-ai spus odată. Și cu altă ocazie, cred că imediat după moartea tatălui tău, ai zis: Nu suntem apropiate, Christine. Mama e o femeie distantă. N-a fost niciodată alături de mine când am avut nevoie de ea, nici măcar în copilărie. E important să oferi o imagine adevărată, nu crezi? E o parte din tine, din personalitatea ta, nu-i așa, Mina? Uite, lasă-mă să te ajut.
   O dau la o parte și-mi așez mâinile peste ale ei. Degetele noastre dansează împreună peste tastatură. Citesc cu voce tare în timp ce scriu: îi datorez mult mamei mele. Încă din copilărie, am învățat cât de important e să te pui întotdeauna pe primul plan. Și poate că ar trebui s-o creditez pe mama mea, pentru că datorită ei am descoperit că oamenii ca noi pot scăpa basma curată din orice.
   - Gata, e al tău, spun și mă dau la o parte. Mi s-a părut că ar fi păcat să nu incluzi și o descriere a figurinelor pe care le țineai pe măsuța de toaletă. Cum le-ai dat nume - acele mici etichete pe care le-ai scris. Genul ăsta de detalii îi dau gata pe cititori.
   Continuă să copieze de pe notițele mele. De câte ori șovăie, îmi lovesc stick-ul de memorie de dinți, cum aș face cu un pix. Relaxat, de parcă mă gândesc ce mai am de făcut. Funcționează de minune. Imediat, degetele încep să alerge din nou pe tastatură: Brownlow, Percival, Simpson, Lancing, Hogarth și McTally.
   Am rugat-o pe Margaret să ne lase prânzul în frigider și mâncăm la birou. Draga de Margaret, a fost atât de încântată să primească vești de la mine aseară. Nu avea idee că mă-ntorc la muncă și i-am spus ce-i spusesem și lui Sarah. Că a trebuit să fiu convinsă.
   Am așteptat cu nerăbdare după-amiaza asta și am petrecut ceva timp pregătindu-mă pentru ea. Am scris și am printat ce trebuie să-i spună la telefon directorului ei financiar. Mina citește ce am scris, apoi pune foaia deoparte, iar eu aștept să ia telefonul. În schimb, se răsucește spre mine și zâmbește.
   - Mi-e teamă că asta n-o să meargă, Christine.

48

   Simt schimbul de putere dintre noi, cum trece dinspre mine înspre ea.
   Acel mic zâmbet al ei m-a făcut întotdeauna să mă simt mică. Odinioară mi-aș fi ferit privirea, aș fi încercat să descifrez ce anume am greșit. E zâmbetul adresat cuiva care nu se ridică la înălțimea ta. Condescendent. Așa e zâmbetul acela. Încerc să-mi păstrez o expresie neutră, dar ea mi-a detectat o slăbiciune și încrederea în sine îi revine.
   - Nu mai am puterea să dau aceste instrucțiuni. Am fost de acord să fac un pas în spate la Appleton’s, credeam că știi asta. Așa că, oricât de bine-intenționat e planul tău, n-o să meargă. Rupert French o să-mi râdă pur și simplu în nas dacă îi înaintez solicitarea ta.
   E un lucru foarte mic pe care i l-am cerut. Măcar atât putea face și ea.
   Îmi scrisesem rugămintea cu mare grijă: o solicitare de a plăti compensații furnizorilor pe care i-a dus la faliment. Bani în conturile acestora din partea companiei Appleton’s. Am calculat toate sumele, până la ultimul bănuț, cifre primite de la domnul Ed Brooks. Acum îmi dau seama că a existat o înțelegere. Mina și-a cedat autoritatea consiliului de administrație în schimbul mărturiei în favoarea ei din partea directorului financiar, în fața instanței. Îmi doream foarte mult ca banii să vină chiar de la Appleton’s, pentru a fi văzuți drept o recunoaștere publică a practicilor neloiale ale firmei. E o mare dezamăgire, totuși reușesc să-i zâmbesc și eu.
   - Atunci trebuie să suni la banca ta din Elveția, cu aceeași rugăminte. Banii aceia nu-ți aparțin.
   Nu se mișcă, mă privește de parcă nu-i vine să creadă și, când clatină capul, văd ceva în acel gest - părul care-i zboară peste umeri, ochii ce i se închid. Zâmbetul acela felin și apoi o mică încruntare care-l transformă în milă. Pentru mine. Pentru sărmana, bătrâna, proasta Christine.
   - Văd că nu pricepi cum merg lucrurile astea, Christine. Pur și simplu nu pot să fac tranzacții cu banca elvețiană la telefon. Trebuie să merg acolo în persoană. Adică trebuie să călătoresc la Geneva.
   Simt cum mă înroșesc. Ca de obicei, pielea mă dă de gol. Desigur, are dreptate. Nu pricep cum merg lucrurile astea.
   Ochii îi alunecă spre stick-ul de memorie din mâna mea. Mi-e teamă că Mina poate vedea prin mine. Că poate înțelege că pe stick nu e nimic. Îl bag în buzunar, iar acesta se lovește zgomotos de lama cuțitului de fructe. Pe măsură ce încrederea mea în propria persoană se prăbușește, văd cum a ei se împrospătează. Ridică din nou bucata de hârtie.
   - ’Neața, Rupert...
   Are o falsă voioșie în glas.
   - Mă gândeam la foștii noștri furnizori. Nu sunt mulțumită de felul în care ne-am purtat cu ei... bla, bla, bla...
   Mototolește foaia cu vorbele mele, apoi o aruncă la coșul de gunoi.
   - Pe bune, Christine. Chiar crezi c-o să spun așa ceva? C-o să-ți urmez instrucțiunile? Ar însemna că-mi recunosc public vinovăția, iar asta n-o să se întâmple niciodată.
   Nu spun nimic, iar ea se uită la mine de parcă aș fi retardată.
   - Sunt afaceri. Așa merg lucrurile. Da, am dus fermele acelea la faliment și, da, le-am cumpărat pământurile. A fost o afacere bună. A adus un profit zdravăn. Scutit de taxe. Nu e ilegal, nimic din practicile mele profesionale n-a fost ilegal.
   - Ai mințit în fața instanței. Ai comis sperjur. Tot ce a scris ziarul acela era adevărat.
   Se înclină spre mine și mă privește fix. În ochii ei văd acea rază de oțel cenușiu care pătrunde prin nuanța albastră.
   - Da. Dar și tu ai mințit, nu-i așa?
   Își încrucișează picioarele și se face comodă.
   - Chiar te consideri nevinovată? Biata secretară care-și făcea doar treaba? Cine mama naibii te crezi? Robin Hood, în pizda mă-sii?
   Bate cu pumnul în birou.
   - Mi-ai spart contul bancar personal! Dumnezeu știe cu câți bani te-oi fi autoservit de-acolo. Așa că nu te mai preface că ești pe cale să-ndrepți lucrurile. Pleacă și gata. Dacă pleci acum, sunt gata să pretind că nimic din toate astea nu s-a întâmplat.
   Se răsucește în scaun, astfel încât ajunge cu spatele la mine, dar nu de tot. Așa a făcut mereu când m-a pus pe liber - semnalul ei că ar fi cazul să ies din încăpere. Văd că-mi urmărește reflexia din fereastră, așteptând să mă ridic și să plec.
   Mă ridic și mă-ndrept spre ușă, apoi aud foșnetul scaunului. S-a răsucit pentru a se uita la mine. Nici nu are idee ce dispreț simt pentru ea. Pentru lipsa ei de imaginație și pentru faptul că și-a pierdut controlul. Încui ușa și iau cheia, apoi mă-ntorc zâmbind.
   - Hai să bem ceva. E momentul.
   Bat cu lama cuțitului de fructe într-un pahar, ca și cum aș dori să rostesc un toast.

49

   Afară e întuneric. Ceasul poate fi oricât, de la 3 și jumătate la 9.
   Habar nu are. Probabil că e dezorientată, deși i-am oferit un indiciu solid.
   Ora băuturilor. Cu siguranță își poate da seama că e în jur de 6.
   - Christine, spune-mi odată ce vrei.
   Pare epuizată. Nu răspund, dar îi torn un pahar de whisky cu gheață. Și eu sunt puțin obosită și-mi înăbuș un căscat. Va fi o noapte lungă.
   Îi întind paharul, iar ea înghite o gură consistentă de alcool. Văd cum aceasta îi trece prin gâtlejul nefiresc de neted. Se uită-n altă parte - stânjenită de privirea mea scrutătoare - apoi se trântește pe un scaun. Eu mă așez pe locul de la fereastră, descălțându-mă și vârându-mi picioarele sub mine. Cred că văd lacrimi din nou în ochii ei, deși încearcă să și le ascundă. Se uită fix la pahar, amestecând gheața din el. Trebuie să fiu atentă. Am fost mereu impresionată de rarele clipe de fragilitate ale Minei.
   Mai ales când încearcă să-și pună o mască a curajului, așa cum face acum.
   Mă privește, cu ochii albaștri înecați în lacrimi. Cu toate astea, nu simt mila pe care ar trebui s-o am față de ea. Mi-e puțin milă, dar nu foarte mult.
   - Tu nu bei? întreabă ea.
   - Mulțumesc, ba da, de ce nu?
   Nu mă mișc din loc și îi ia un minut să priceapă că vreau să mă servească. Când, în cele din urmă, îi pică fisa, se-ndreaptă cu demnitate spre dulap, luând un pahar de cristal identic cu al ei. Îl umple cu puțină gheață și cu prea mult whisky. Încearcă să mă îmbete, apoi observ că-și toarnă și ei o cantitate generoasă. Se întoarce și vine spre mine, întinzându-mi băutura, dar nu ciocnește cu mine, așa cum făcea odinioară. Nu spune „noroc”. Așa că spun eu în locul ei și-mi ciocnesc paharul de al ei. N-o să beau nicio picătură, deși mă-ndoiesc că va observa. Cuțitul de fructe îmi odihnește în poală. Mina se așază din nou.
   - Îmi pare rău, Christine, spune după o vreme.
   Biata Mina, merge pe bâjbâite. Nu mai are cuvinte și în mintea ei se derulează diverse scenarii. Se pare că s-a decis să-l adopte pe cel în care continuă să vorbească, pentru că o menține implicată.
   - N-ar fi trebuit să-ți vorbesc așa. Știi că urăsc înjurăturile.
   Ochii ei albaștri mă sfredelesc, iar acum nu mai e nici urmă de lacrimi în ei.
   - Știu că ai dreptate. În privința furnizorilor. Sunt de acord cu tine. Ar trebui compensați.
   Ia o gură mare de whisky.
   - Sunt sigură că noi două vom găsi o soluție. Regret că nu ți-am spus tot la momentul respectiv, să știi. Chiar dacă nu mă crezi, trebuia s-o spun. Și nu doar pentru că ne aflăm acum aici, în aceste circumstanțe. Vorbesc serios. Au fost nenumărate momente în timpul procesului când mi-aș fi dorit să fiu deschisă cu tine. Dar deja era prea târziu. Mă simțeam prinsă în capcană. A fost o perioadă îngrozitoare pentru noi toți, Christine.
   Eu nu-mi aduc aminte ca lucrurile să fi stat așa.
   Picioarele mi-au amorțit, așa că le descolăcesc și-mi întind degetele.
   Apoi îmi pun pantofii la loc. Ea așteaptă să mă liniștesc din nou, apoi continuă:
   - Ar avea sens dacă tu și cu mine am zbura împreună la Geneva. De ce nu te gândești la asta? Îți voi explica bucuroasă cum merg toate lucrurile astea. De fapt, nu-i așa de complicat.
   Observ că-și aruncă privirea peste umărul meu. Perdelele sunt deschise și poate vedea în grădină - toate acele luminițe care sclipesc drăgălaș. Dar nu de ele e interesată. Se-ntreabă dacă grădinarul mai e acolo și când va apărea paznicul. Speră să-l vadă, patrulând cu lanterna. Mă-ntorc și trag perdelele.
   - Să-ți mai torn niște whisky, spun, apoi sar de pe scaun și-i iau paharul, de parcă am fi revenit la vechile noastre roluri.
   Poate că asta vreau. Ca lucrurile să fie din nou cum erau odinioară. Îi torn un alt pahar generos.
   - Mulțumesc, Christine, spune ea, de parcă ne-am fi întors în timp și bem un pahar la finalul unei zile aglomerate de muncă - ea, stăpână, eu, servitoare. Și tu? Tu nu mai bei un pahar?
   Un pahar. Unul singur. Ca și cum aș fi pe picior de plecare.
   - Mă cunoști, prefer să beau moderat.
   - Deci, ce părere ai? Îți convine ideea asta? Tu și cu mine? Să mergem la Geneva împreună?
   - O, Doamne. A început să plouă din nou, zic eu.
   Îmi place la nebunie zgomotul ploii care cade pe aleea acoperită cu pietriș. Îmi ridic din nou picioarele, fără să mă mai obosesc să-mi scot încălțările, și mi le întind. Aud cum mușcă nervoasă dintr-un cub de gheață.
   Nu mă voi lăsa zorită.
   Mă gândesc cum ar fi să-i stau din nou alături, la clasa întâi în avion. N-am fost niciodată la Geneva și-mi imaginez cum m-aș plimba cu ea pe malul lacului, în aerul ciupitor de rece, sub cerul albastru, cu soarele sclipind în apă. Am sta umăr lângă umăr și ne-am uita în depărtare. Și-ar admira propria reflexie, iar eu aș fi tentată s-o împing, s-o privesc cum se îneacă în propria imagine. Dar nu vreau să fie așa. Mai bine să-mi închipui că suntem într-o cafenea, cu ochelarii de soare la ochi, la o cafea tare. Pe farfurioare sunt bomboane de ciocolată învelite în folie aurie, iar marginile li se topesc din cauza cafelei fierbinți.
   Clipesc ca să alung această imagine și mă simt copleșită de nevoia de a ieși de-acolo. Casa asta își strânge pereții în jurul meu. Mă mănâncă de vie.
   Mă simt prea relaxată în scaunul acesta de la fereastră.
   Mă ridic și mă duc la birou, închid laptopul și așez hârtiile într-un teanc ordonat. Pun pixurile la loc în suportul lor, fac curățenia obișnuită de la finalul unei zile de muncă. Ea mă privește cum îi pornesc telefonul. Acesta se trezește la viață, exact ca ochii ei. Alerți, căutând o oportunitate. A primit câteva mesaje, dar mesajul că nu se află la birou i-a ținut pe majoritatea musafirilor la distanță. Nu e nimic ce nu poate aștepta. Îl închid din nou și-mi iau geanta. Îi simt privirea ațintită asupra mea în timp ce mă duc spre ușă. Scot cheia din buzunar și descui.
   - Mergem? spun eu.
   E confuză.
   - La o plimbare prin grădină. De dragul vremurilor de odinioară.
   - Da, bună idee.
   Încearcă să vorbească normal, dar cuvintele îi ies poticnit. Aproape că se-mpiedică în graba ei de a scăpa din încăpere. Mă-ntind s-o prind, dar se strecoară pe lângă mine în hol.
   - O să ai nevoie de haină, strig în urma ei în timp ce se împleticește spre ușa de la intrare.
   O văd cum se-ntinde după mâner, îl răsucește, trage de ușă. Nu se deschide. A fost unul dintre primele lucruri de pe lista mea de treburi de dimineață. Cheile de la toate ușile care dau în exterior sunt vârâte în siguranță la mine-n geantă. Casa e destul de protejată.
   - Uite, zic eu, întinzându-i haina. Dă-mi voie să te ajut.
   Își strecoară brațele în mânecile pardesiului.
   - Hai să ieșim prin spate, îi spun și-o urmez pe coridor, înspre bucătărie.
   Cuțitul de pâine e tot pe masă, acolo unde l-am lăsat, îl iau înaintea ei și-l așez la loc, în suport. Ea se repede spre ușa din spate, trăgând și împingând de clanță. Ar trebui să țină minte cât sunt de meticuloasă.
   - Uite, îi zic, întinzându-i și cizmele. E umezeală afară.
   Se apleacă să le încalțe, iar eu observ că tremură.
   Cred că a și amețit. Va regreta cel de-al treilea pahar de whisky. Am adăugat ceva în sticlă, n-ar fi trebuit să fie atât de lacomă. O privesc, întrebându-mă când efectele o vor lovi în plin. Sedare, relaxare musculară, reducerea anxietății. Nu pot spune că e foarte relaxată. Aveți grijă să nu acceptați băuturi de la străini, am citit asta pe internet. Dar eu nu sunt o străină. Totuși, au dreptate să-i avertizeze pe oameni: Rohypnol e un drog surprinzător de ușor de obținut.
   Buzele i se mișcă. Încearcă să spună ceva. Mă-nclin ca s-o aud mai bine.
   - Aer curat, cred că spune.
   Mai are viață în ea. Mintea ei încă lucrează, deși nu e la fel de agilă ca de obicei.
   Îmi caut cizmele din priviri, dar nu sunt acolo. Cineva le-a aruncat afară sau le-a încurcat cu altele. Se sprijină de ușă ca un câine disperat după plimbare. Clatin din cap. Mina trage de mâner. Dar eu nu vreau să-mi înnămolesc pantofii cei noi și, în plus, o să-ncerce s-o ia la goană. Nu c-ar ajunge prea departe. Chiar și așa, nu am energia s-o fugăresc.
   - M-am răzgândit, hai să stăm la căldură.
   Expresia ei dezamăgită e o adevărată bucurie pentru mine.

50

   O conduc până la un scaun din sufragerie, iar ea se prăbușește în el.
   - Ai înghețat, îi spun, strângând-o de mâna mică și rece.
   Pe spatele unui scaun e o pătură frumos strânsă, pe care i-o aduc. I-o înfășor în jurul umerilor și-mi amintesc de șalul pe care-l purta la tribunal.
   - Mereu ai fost friguroasă. Mai pune și tu niște carne pe oase.
   Îi frec mâinile între palmele mele ca s-o încălzesc, dar încă îi clănțăne dinții. Are nevoie de un strop de coniac, așa că deschid dulapul și găsesc o sticlă.
   - Asta ar trebui să te dezmorțească.
   Îi lipesc paharul de buze, cu toată puterea, până deschide gura și-l dă pe gât.
   - Mai vrei?
   Scutură din cap și spune ceva indescifrabil. Vorbirea e printre primele lucruri care dispar. Cred c-o uimește faptul că nu se poate auzi.
   Mă privește cum mă învârt prin cameră. Aprind luminile, fac camera primitoare, mă fac comodă, trântindu-mă pe canapea și ridicându-mi picioarele.
   - A fost o zi grea, spun eu. Cred că ți-e foame. Margaret n-a lăsat cina, dar aș fi bucuroasă să-ți pregătesc ceva. O să-ți aduc o tavă la pat. Ți-ar plăcea asta, nu-i așa?
   Nu-mi răspunde.
   - Haide atunci să te duc sus.
   Părăsesc canapeaua confortabilă și o ajut să se ridice în picioare, aranjându-i pătura în jurul trupului. Pare decisă să-ncerce să meargă neajutată, așa că rămân în urma ei, așteptând-o să cadă. Se dovedește mai puternică decât credeam. Se clatină puțin, dar ține capul sus și o admir pentru asta.
   Reușește să ajungă la scări. Se sprijină cu mâna de balustradă și văd ce eforturi face pentru a-și ascunde slăbiciunea. Mergem pe coridor, iar eu trag cu ochiul în camera roz. Cât de ademenitor arată patul! Și eu sunt obosită, mi-ar plăcea să mă întind și să dorm, dar trebuie s-o conving să mănânce ceva. Apoi mai am ceva de făcut.
   Când mă răsucesc la loc, ea deja a ajuns în camera ei. Știu că vrea să-mi închidă ușa în nas, să se încuie pe dinăuntru, dar sunt mai rapidă ca ea. Îmi vâr mai întâi piciorul, blocând ușa înainte s-o trântească. Încui ușa și vâr cheia în buzunar. Când mă-ntorc cu fața, Mina e întinsă pe pat, îmbrăcată din cap până-n picioare.
   - Nu vrei să te dezbraci?
   Clatină din cap și se-ntoarce pe-o parte, cu fața înspre cameră, cu ochii deschiși. Mă urmărește cu privirea cât timp îi culeg de pe jos hainele de azi-dimineață, un lucru pe care l-ar fi făcut Margaret, dacă ar fi fost aici. Le adun la un loc, gata să le duc la parter. Trag perdelele, aprind veiozele, reducând noaptea la tăcere. Știu că mai are un mobil ascuns pe undeva și-l găsesc într-un sertar al măsuței de toaletă. Îl pornesc. Un mesaj de la Andy, care o anunță că a fost abordat de o revistă pentru un interviu. Firește, trebuie să-i ceară mai întâi permisiunea. Absolut, sigur că da, îi răspund.
   Îmi imaginez că o să primească foarte multe solicitări în următoarele câteva săptămâni.
   Privesc în jur, iau perna de pe scaunul de lângă fereastră și o întorc cu modelul ei paisley cum trebuie, cu partea mai groasă în sus. Vântul bate din ce în ce mai tare. Bate pe la ferestre. Aud sunetul familiar al crengilor magnoliei care zgârie geamul. Afară stă să-nceapă furtuna. Nicio șansă să apară paznicul. Cât de frustrată trebuie să se simtă; toți banii pe care i-a plătit pentru măsurile de securitate, de-a lungul anilor, iar acum, când are nevoie de ele, nu vine nimeni.
   - Mă duc până jos. Nu stau mult, îi zic, închizând ușa și încuind-o înăuntru.
   E un sentiment straniu, să fiu de capul meu la Minerva. Nu chiar de una singură, știu, dar aproape simt că e casa mea. Că, în sfârșit, aparțin acestui loc. Nu mai sunt mâncată de vie, ci dimpotrivă, apărată și protejată.
   Ajunsă în bucătărie, scot din congelator un vas Tupperware plin cu supa de legume a lui Margaret și o dezgheț pe aragaz. Mă gândesc să mănânc și eu un castron, dar nu pot mânca. Mai torn o doză în castron. Nu e otravă, n-o va ucide. O va ajuta să se relaxeze, atâta tot. O va ajuta să doarmă.
   Flunitrazepam. Din aceeași familie cu medicamentele cu care obișnuia să mă îndoape Stella Parker. Scot cuțitul pentru fructe din buzunar și tai un măr, punând feliile pe o farfurie. E în continuare minunat de tăios. A fost bine îngrijit de-a lungul anilor. Scot o tavă și o duc la etaj, așezând-o pe podea, lângă camera ei, cât descui ușa.
   Când intru n-o găsesc în pat. O descopăr în baie. Cred că s-a târât până acolo, de-a lungul covorului, căci mi-e greu să cred că a găsit forța de a merge până acolo pe propriile picioare. Pe podea, în jurul ei, sunt numai cioburi. Văd că a spart fereastra cu taburetul drăgălaș pe care stătea un ghiveci cu plante. E pământ de flori peste tot și biata ferigă zace pe o parte, părând aproape la fel de răvășită ca Mina, care s-a ghemuit lângă cadă, tremurând. Mă las jos, pe podea, lângă ea. Are ochii deschiși, dar nu se uită la mine.
    O ajut totuși să se ridice și o prind de subsuori. O așez pe picioare, apoi o târăsc la loc în pat. Mă gândesc s-o dezbrac și să-i pun o cămașă de noapte, dar nu are niciun sens. În schimb o așez ca pe o păpușă, proptind-o între perne.
   - Uite.
   Îi pun tava în poală. E prea slăbită ca să ridice lingura, așa că o hrănesc eu, ca pe un copil. Pe rând, câte o lingură.
   - E supa de casă a lui Margaret. Va veni mâine-dimineață. Margaret va fi cea care te va găsi, îi zic.
   Răsucește capul, refuzând să mai mănânce. Cu siguranță nu poate mânca fructul, dar îi pun farfuria lângă ea, poate-poate. Capul îi cade, gâtul nu-l mai poate susține. Iau tava și mă așez pe marginea patului. I-aș putea face tot ce mi-aș dori, dar, deocamdată, vreau doar să-i vorbesc.
   - Ai fost vreodată în pădurea Swainston, Mina?
   E o întrebare retorică.
   - Eu am fost. E foarte frumos. Cel puțin așa era în ziua când m-am dus acolo. Soarele strălucea și m-am plimbat până-n mijlocul pădurii, până în inima ei. Era ziua în amiaza mare, soarele strălucea cu toată puterea, dar când am ridicat privirea, parcă dispăruse și-mi amintesc că era foarte frig. Mi-am spus că ăsta trebuie să fie locul. Acolo trebuie să se fi întâmplat. Am început să tremur, exact cum am făcut la tribunal când am aflat că John Fraser s-a sinucis.
   Am făcut o scurtă pauză.
   - Era săptămâna de după proces și mă simțeam îngrozitor. Nu mai vedeam niciun sens în nimic. Stăteam și mă uitam la copaci și mi s-a părut că aud ecoul unei împușcături, ca o lovitură de bici. Am închis ochii și am fost sigură că auzisem arma lui John Fraser. M-am întors în timp și l-am zărit, cu țeava lipită de bărbie și apăsând pe trăgaci. Acea amintire, captivă în pădurea aceea, repetându-se la nesfârșit. Am văzut păsările zburând în toate direcțiile, țipând alarmate, apoi revenind și țopăind pe cadavrul lui, așa cum fac păsările, cu ochii lor strălucind de curiozitate.
   Imaginea asta fusese vie în mintea mea la momentul respectiv și voiam s-o evoc și pentru Mina. Ca să simtă aceeași rușine care m-a cuprins pe mine. Citisem articolul din acel ziar local, câteva fraze reci care vorbeau despre moartea unui bătrân.
   - Știai că tatăl lui John Fraser, Malcolm, a venit din Scoția în timpul războiului? A cumpărat o bucată de pământ în Kent și l-a cultivat, a construit un lucru pe care să-l lase moștenire fiului său. Sub conducerea lui John, Fraser’s a crescut și atunci Clifford a preluat afacerea. Clifford a fost un fermier priceput, Mina. Afacerea a înflorit în mâinile lui. Și-a pus tot sufletul în ferma aceea.
   M-am oprit preț de o clipă.
   - Clifford are trei fii. Ferma era moștenirea lor. Era viitorul lui, dar ai venit tu și l-ai distrus. Mi-ar fi plăcut să fii cu mine în ziua aceea, Mina.  Dacă ai fi simțit ce am simțit eu, poate că s-ar fi cutremurat ceva în tine, poate ți s-ar fi trezit conștiința. Și poate că ai fi îndreptat lucrurile.
   O privesc. Are ochii închiși, dar vorbesc mai departe.
   - Am luat o frânghie cu mine în pădurea Swainston. Aveam de gând să mă spânzur. Voiam ca trupul meu să fie găsit în același loc cu cel al lui John Fraser. Voiam ca oamenii să facă legătura între el, mine și tine. Eram furioasă că nu erai acolo să vezi. Și asta m-a făcut să plec din pădure și să mă duc acasă. Eram mânioasă pe absența ta. De atunci asta m-a făcut să merg mai departe.
   O ciupesc de carnea de pe partea interioară a brațului. Nici nu tresare. Nu mai simte nimic.

51

   Aștept la ușa ei și trag cu urechea. Nimic.
    Duc tava la parter și mă duc în birou. Strâng paharele murdare și mă-ntorc în bucătărie. Pun castronul, lingura și paharele în mașina de spălat vase și o pornesc. Pare o risipă pentru atât de puține obiecte, dar totul trebuie să fie imaculat. Tigaia și lingura de lemn le spăl de mână.
   Ploaia s-a oprit și văd cum stropii de apă cad de pe o frunză lată în lumina aruncată de unul dintre cele două becuri de-afară. Pare magic. Văd că paznicul se mișcă. Lumina lanternei acestuia pare eterică prin umezeala cețoasă, își străbate de formă traseul, nu se grăbește, croindu-și drum pe potecile grădinii. Se-ndreaptă spre casă. În curând mă va vedea la fereastră, iar eu îi voi face cu mâna și el, fără-ndoială, mă va saluta cu o mișcare a capului. Va presupune că sunt Mina sau poate Margaret. Intrușii tind să nu spele vasele. Viața domestică e un camuflaj minunat.
   Îmi șterg mâinile pe un prosop, apoi fac un tur la parter, punând cheile la locurile lor. Totul trebuie să pară în regulă dimineață, când va sosi Margaret.
   Termin turul în birou. Luminile sunt aprinse, perdelele trase și zgomotul apei care se prelinge din burlan mă liniștește, ca de obicei. Scot telefoanele Minei și le pornesc. Mesajele sosesc imediat, iar eu le arunc o privire rapidă, dar nu le deschid. Un mulțumesc de la Andy, celelalte toate legate de muncă, chiar și invitațiile la cină sunt legate de afaceri, nu de prieteni, deși în lumea ei cele două sunt despărțite de o graniță foarte tulbure. Ca acele case pe lângă care treceam în drum spre Appleton’s - locuințe sau birouri - greu de diferențiat, cu geamurile lor pătrate și drăgălașe și cu ușile lor de la intrare, negre și lucioase.
   Mă așez la birou și deschid laptopul Minei. Citesc modificările pe care le-am adus împreună memoriilor sale dis-de-dimineață. Mi-a plăcut să-i privesc chipul pe măsură ce le scria și-ncerc că-mi imaginez expresiile celor ce le vor citi mai târziu. Îi introduc parola ei inițială, apoi procedez la fel cu telefoanele ei. Nu mai am niciun motiv să-i blochez accesul la ele.
   Scot laptopul meu din geantă, îl deschid și încep să tastez: Mă numesc Christine Butcher și am lucrat pentru Mina Appleton timp de aproape 18 ani...
   Răspund tuturor întrebărilor ce mi-au fost puse în fața instanței, dar de data spun adevărul. Este doar mărturia unei secretare, dar povestesc cât de bine pot. Tot ce știu, tot ce am auzit, tot ce am văzut, tot ce mi s-a cerut să fac și tot ce am făcut. Va fi suficient să dezvălui lumii că Mina Appleton e o mincinoasă și o persoană capabilă de a-i manipula pe alții și de a-i face să mintă pentru ea. E o femeie cu o putere extraordinară de convingere. Sunt sigură că vor înțelege acest lucru. Scot stick-ul de memorie din buzunar și-l încarc cu confesiunea mea, apoi printez paginile și le semnez pe toate. Le țin în mână și simt cum mânia îmi dispare.
    Când scot telefonul, mâna nu-mi tremură. Ed Brooks răspunde imediat. Îmi aștepta apelul.
   - Doamna Butcher? Christine?
   - Da.
   Mă roagă să-i spun Ed.
   - Am scris totul, am printat și am semnat. Cinci pagini. O să le pun la poștă diseară.
   El vrea să i le trimit și pe e-mail, pentru orice eventualitate. Simt că suntem doi colegi care lucrează până târziu, la birou.
   - Ai reușit să înregistrezi întreaga conversație cu ea? întreabă el și e foarte încântat când îi spun că da. Bravo. Știu că nu are cum să fi fost ușor.
   Nu-i răspund.
   - Christine? Te simți bine?
   - Nu chiar.
   - Faci ceea ce trebuie făcut, spune el.
   - Așa sper. Dar nu mă pot abține. Încă simt c-ar trebui să-i fiu loială. Vezi tu, am mințit de multe ori pentru Mina. Dar niciodată n-am mințit-o pe Mina.
   El încearcă să mă liniștească, dar eu îl întrerup.
   - Degeaba. Am lucrat prea mult timp pentru ea. Ar fi trebuit măcar s-o avertizez în privința articolului tău.
   Devine agitat. Își face griji că Mina ar putea obține o interdicție.
   - Nu înțelegi, spun. Nu sunt obișnuită să păstrez secrete față de ea. Am decis să mă-ntorc în seara asta la Minerva. Poate că de data asta mă va asculta. Poate va fi de acord să îndrepte lucrurile.
   - Christine, te rog să nu faci asta. O să pună presiune pe tine ca să retractezi. Îmi pare rău, dar te va juca pe degete.
   - Dar dacă-ți trimit mai întâi totul? E o cutie poștală chiar după colțul casei mele.
   Chiar este.
   - Promit că n-o să discut cu Mina până când nu sunt toate expediate în siguranță. Ar trebui să fie pregătită, asta e tot, Ed.
   - Nu. Ar fi o greșeală. Nu-i datorezi nimic, Christine.
   - Îmi pare rău. Dar m-am hotărât.
   Nu e deloc mulțumit. Ne luăm la revedere și-mi spune că speră să ne cunoaștem, într-o bună zi.
   - Da, mi-ar plăcea, zic, dar nu am nici cea mai vagă intenție de a mă întâlni vreodată cu domnul Ed Brooks.
   Închei convorbirea, apoi ascult din nou înregistrarea de pe telefon și glasul Minei răsună în cameră.
   Da, am dus fermele acelea la faliment și, da, le-am cumpărat pământurile. A fost o afacere bună. A adus un profit zdravăn. Scutit de taxe. Nu e ilegal, nimic din practicile mele profesionale n-a fost ilegal.
   Ai mințit în fața instanței. Ai comis sperjur. Tot ce a scris ziarul acela era adevărat.
   Da. Dar și tu ai mințit, nu-i așa?... Sunt sigură că noi două putem ajunge la o înțelegere. Christine, am lucrat împreună timp de 18 ani. Nu m-ai trăda acum, nu-i așa?
   Mă tulbură să-i aud vocea în încăpere, știind că e pentru ultima oară.
   Descarc materialul audio și i-l trimit lui Ed, iar el îmi răspunde imediat.
   E suficient s-o aducem din nou în fața tribunalului, zice el. În coșul de gunoi zăresc hârtia pe care o scrisesem pentru Mina ca să i-o citească directorului ei financiar. Mototolită și aruncată. O hârtiuță pe care s-o găsească poliția. O vor desface, o vor citi și vor observa că am încercat s-o conving să îndrepte lucrurile.
   Introduc mărturia mea scrisă la computer într-un plic capitonat, laolaltă cu stick-ul de memorie, acum plin. Țin pachetul în mâini, îi estimez greutatea, apoi lipesc timbrele. O scurtă plimbare înainte de culcare îmi va prinde bine.
   Cutia de scrisori se află la numai câteva sute de metri distanță. Introduc plicul în ea. De-abia intră prin orificiul cutiei.
   La întoarcere, trec pe lângă The Laurels și-mi iau mașina ascunsă într-un colț. Proprietarii vor crede că au avut o chiriașă-model, chiar dacă nu-mi vor afla vreodată numele adevărat. Când am închis ușa azi-dimineață, am lăsat casa curată lună. Toate lucrurile mele au dispărut, hainele, cărțile, tot ce m-ar fi putut da de gol. Le-am aruncat pe toate într-un lac ornamental, de dimineață, în drum spre Minerva și am privit cum totul s-a dus la fund.
   Poate că mi-a scăpat ceva. Nu pretind că sunt un geniu criminal. Chiar deloc. Într-o zi, cineva poate că-mi va găsi lucrurile în lac. Dar de ce s-ar mai deranja să le caute? Și dacă o vor face, ei bine, va fi o enigmă fascinantă pe care vor încerca s-o rezolve. Îmi place ideea că undeva, în toată povestea asta, există o nuanță de mister. Ca în vechile povestiri polițiste pe care le-am citit la The Laurels. Un cadavru în dormitor. Semne de luptă în baie. Bucăți dezlânate pe care cineva trebuie să le așeze cap la cap.
   Mă-ntorc la Minerva, tastez codul porții electrice și intru. Parchez mașina pe alee. Aștept preț de o clipă și aud bufnitura metalică a porților ce se închid în urma mea.

52

   Intru și las cheile deoparte.
    Merg și sting veiozele din birou. Mă gândesc la nopțile petrecute afară, în grădină, observând luminile aprinzându-se și stingându-se în diverse camere, urmărind mișcările femeii dinăuntru. Acum acea femeie sunt eu.
   Nu mă grăbesc. Mă duc din nou la etaj, simțind fiecare fir din covorul luxos, trecându-mi mâna de-a lungul balustradei, savurând netezimea lemnului. Va fi ultima oară când fac acest drum. Din capul scărilor, privesc în jos, dar e întuneric. Mă uit fix la acesta, dar se transformă într-o ceață care pare să vină după mine pe scări. Mă plimb pe întregul palier, uitându-mă din nou în camera roz, dar acum ideea de a mă vârî în acel pat nu mă atrage. Așa că mă duc spre camera Minei, descui ușa și intru.
   Încă respiră, pulsul îi e surprinzător de vioi. Cât de neobosită e. Își sucește capul dintr-o parte în alta pe perna de mătase, încercând, îmi imaginez, să găsească un loc mai răcoros pe care să se odihnească. Mă ridic și intru în dressingul ei. Atât de multe haine, atât de mulți pantofi, dar știu exact ce va dori să poarte. Ceva simplu. O rochie bleumarin cu guler alb. O agăț pe spatele ușii, aleg lenjeria, încălțările și le așez deoparte.
   Mă așez la măsuța ei de toaletă și mă uit prelung și critic la mine, cea din oglindă. Încerc să rămân obiectivă, să văd dacă a mai rămas vreo urmă din vechea Christine Butcher și cred c-o simt undeva, înăuntru, tremurând. E un pic înspăimântată, probabil. O privesc în ochi și-i spun că nu trebuie să-i fie teamă. Și eu tremur, așa că înghit niște pastile și mă hotărăsc că o baie mă va ajuta să mă relaxez. Fierbinte și adâncă.
   Mă dezbrac - atentă să nu calc în cioburile încă risipite pe podea - și-mi împăturesc hainele, așezându-le pe capacul închis al WC-ului, apoi intru în cadă, strecurându-mi trupul în apă. Zac acolo, servindu-mă dintr-o sticlă cu ulei luxos de baie de-a Minei, iar aroma acestuia umple spațiul. Îmi mai permit câteva clipe, ridicând brațul sub nas și inspirând acest miros delicios.
   Pielea îmi e atât de catifelată și, când ies din apă și mă șterg, sunt lucioasă ca un cal de curse. Mă-ntorc în dormitor și mă-mbrac. Bluza roz-pal, costumul gri.
   Soarele va răsări în curând. Trag din nou perdeaua și văd culoarea mov intens a cerului. Mă-ntreb dacă această casă va arăta diferit în zori. Dacă nu cumva, peste noapte, a devenit mai urâtă. Sper că nu. Vreau să arate cât se poate de bine. Mi-ar plăcea ca din fotografii să se vadă o casă frumoasă, cu soarele care-i mângâie zidurile de cărămidă, cu perdelele trase, cu Mina ghemuită înăuntru.
   O aud în spatele meu, mormăind în somn. Oare e somn? Nu sunt sigură, așa că mă apropii mai mult ca s-o privesc. S-o studiez. Când mă uit la ea, mai de-aproape, văd cât e de artificială. Îi văd pielea nenaturală.
   Îi prind fața în mâini și o răsucesc, într-o parte și în cealaltă, și ceva se mișcă sub stratul de la suprafață. Toate chestiile pe care și le-a injectat de-a lungul anilor, alunecând și clipocind. Îi șerpuiesc pe sub piele ca și cum ar fi niște ființe vii care trăiesc înăuntrul ei, mișcându-se, încercând să se stabilească undeva. Dar nu își găsesc liniștea. Murmură ceva, ce anume, habar nu am.
    Șșș, spun, apoi trag de așternuturi și o dezbrac. Îi las hainele într-un morman, așa cum ar fi făcut ea, așteptând ca altcineva să i le ridice de pe jos, și o îmbrac în ținuta pe care i-am ales-o. Are membrele moi, ușor de manevrat. Cu toate astea, mă trezesc transpirând de oboseală, după ce o întorc pe toate părțile, fac patul la loc și o așez din nou în vârf. Mă duc în partea cealaltă și mă întind, cu capul pe pernă, lipit de-al ei.
   - Taci acum, sunt aici, îi spun. Urăsc ideea că oamenii pot muri singuri.
   O prind de mână și o țin strâns.

   Margaret va fi prima care va ajunge la fața locului. Va intra și va da cu ochii de o natură moartă care, la început, nu va avea niciun sens pentru ea.
   Îi va lua o clipă până când creierul îi va traduce acest decor. Când o va face, va scăpa tava cu micul dejun al Minei, un morman de văsărie spartă. Ceai și suc de portocale, pătând covorul. Și va țipa la nesfârșit.
   Sau poate cea care va țipa va fi Mina. Poate că se va trezi înainte de venirea lui Margaret. Va fi plină de sânge, iar în jurul ei totul va fi îmbibat de sânge. Va deschide ochii și toate simțurile îi vor spune că s-a întâmplat ceva rău. Dar nu-și va aminti decât frânturi. Deloc suficient ca să le pună cap la cap. Totul va fi un caleidoscop de culori și forme care nu vor avea nicio logică. Asta e faza cu Rohypnolul - amnezie puternică. Memorie limitată sau inexistentă. Pentru Mina, ultimele 12 ore vor fi goale. Le va spune la infinit: nu-mi amintesc, nu-mi amintesc. Se vor strădui s-o creadă.
   Este o femeie care, toată lumea va afla până atunci, nu poate fi crezută. Va spune: am fost drogată, m-a drogat. Nu va exista nicio dovadă în acest sens.
   Până la ora la care o vor testa, nu-i va mai rămâne nicio urmă de drog în organism.
   Iar eu voi fi, de asemenea, acolo. Cu ochii închiși, îmbrăcată ca pentru o zi la birou. Cu un costum elegant, pantofi dichisiți, cu broșa pe care mi-a oferit-o Mina prinsă la rever. Arăt împăcată, deși sunt acoperită de propriul sânge. Voi fi sângerat timp de ore întregi, zăcând în pat lângă Mina.
   La început, va părea că am fost ucisă. Va fi o clipă în care se vor uita la Mina și o vor crede capabilă de crimă. Răzbunare? Furie incontrolabilă? Un moment de nebunie din cauza trădării secretarei sale? Lucrurile vor deveni și mai tulburi când mă vor examina. Vor descoperi câte o tăietură la fiecare încheietură. Vor afla și că am înghițit un cocktail de benzodiazepine. S-a sinucis? Probabil. Va fi urât și complicat până vor pune piesele enigmei cap la cap. Un haos. Îmi place ideea aceasta. Și, pentru prima oară, nu voi face eu ordine și curățenie.
   Afară, ziariștii vor începe să se adune și nu vor pleca până când Mina Appleton nu va fi scoasă din casă. Va oferi o imagine șocantă, murdară de sângele meu. Probabil va fi încătușată. Așa sper. Cu siguranță va fi escortată de polițiști.
   Mai târziu, cadavrul meu va fi și el scos, probabil închis într-un sac negru. Minerva va deveni un loc al crimei - casa Minei plină din nou de polițiști.
   Poate nu va fi judecată pentru omor, dar domnul Ed Brooks se va asigura că se va face dreptate. Reputația ei va fi distrusă. Va avea pe veci o pată.
   Îmi iau mâna din mâinile ei și îi cuprind cu degetele cuțitul de tăiat fructe. Folosind mâinile ei, îmi spintec încheietura. O amestecătură de amprente. După părerea mea, un strop de îndoială face povestea mai bună.
   Și e o poveste pe care n-o va putea șterge și nici n-o va putea manipula - va fi acolo, în ochii publicului, mereu cu noi informații și controverse.
   Oamenii vor prinde aceste informații din zbor, le vor examina pe fiecare în parte, le vor ridica în lumină și le vor discuta. Vor încerca să le așeze cap la cap, ca să obțină o versiune a celor petrecute în acea noapte. Dar în final nu va conta care este adevărul. Oricum va fi spusă povestea, Mina Appleton este mereu femeia cu mâinile pătate de sânge. O imagine care va rămâne pentru totdeauna. O imagine pe care n-o va putea șterge niciodată.
   Un singur fapt va rămâne incontestabil. Scris peste tot, la nesfârșit:
   Trupul neînsuflețit al secretarei sale a fost găsit la ea în casă.

SFÂRȘIT