„Le sunt recunoscător tuturor celor care m-au refuzat în viață. Datorită lor am reușit pe cont propriu.”
                Albert Einstein

Iubire capricioasă, Barbara South

 1-3

CAPITOLUL I

      Lila Drake era mai fericită decât visase vreodată că este posibil.

   Investițiile financiare pe care părinții ei le făcuseră cu 10 ani în urmă începeau să fie rentabile, oferindu-i posibilitatea să renunțe la o slujbă care n-o mai interesa și să se mute dintr-un oraș care nu-i mai plăcea. Găsise chiar curajul să rupă relația cu Carl, logodnicul ei, care ajunsese atât de gelos în ultimele luni încât aproape fusese nevoită să renunțe la visul ei de a deveni scriitoare.

   Dar, chiar când începuse să cedeze pretențiilor lui cicălitoare, norocul i-a surâs și situația s-a schimbat. Editura Bessit și-a manifestat interesul pentru cartea ei, și dacă corectura mergea bine, urma să fie curând publicată.

   Îi mulțumea îngerului ei păzitor pentru acest noroc, pentru noul curs pe care viața ei îl lua. Perseverența, iată cheia norocului!

   Zâmbea fericită în timp ce-și conducea automobilul galben, decapotabil. Viră spre magistrala Westheimer și trecu pe lângă centrul comercial Galleria.

   Căldura și umiditatea erau chinuitoare și-și aminti că adesea la Houston, erau veri tropicale. Se bucura că-și legase părul bogat cu o panglică și că-și pusese un tricou ușor de bumbac și fustă. Din fericire, sandalele, albe cu toc înalt, îi dădeau o notă de eleganță necesată totuși ocaziei. Spera ca absența ciorapilor să nu-i ofenseze pe prietenii mătușii Margaret.

   Scumpa mătușă Margaret! Când Lila venise cu puțin timp în urmă la Houston s-o viziteze, a decis numai după 3 zile să rămână să stea cu ea.

   Bătrâna, de 75 de ani, singura ei rudă în viață, tocmai plecase să-și cumpere un costum de baie pentru un weekend în insula South Padre.

   Mătușa Margaret Drake era incredibilă! Era atât de preocupată de nepoatele prietenilor ei încât aproape că o implorase pe Lila să-i ajute. La început a refuzat, apoi s-a răzgândit.

   Situația ei financiară era solidă, în ciuda călătoriilor și a cumpărăturilor pe care și le permisese în străinătate. Onorariul generos care i se oferea pentru câteva ore, de două-trei ori pe săptămână, ar fi ajutat-o să-și mențină siguranța financiară și i-ar fi dat libertatea de carea avea nevoie pentru scris.

   În plus, simțea că fetițele îi vor plăcea și că meditarea lor va fi o variație binevenită în activitatea de scriitoare.

   În timp ce conducea, Lila urmărea cu interes restaurantele și magazinele pe lângă care trecea. Houston devenise înfloritor în anii în care ea lipsise.

   Observă un magazin cu antichități și se hotărî să hoinărească puțin prin el înainte de a merge la întâlnirea cu prietenii mătușii sale.

   Magazinul avea mai multe încăperi. Lila a fost informată de către o vânzătoare tânără că articolele mai valoroase se aflau în încăperile din față, în timp ce chilipirurile în cele din spate. Se gândi să înceapă cu aceastea.

   Examină cu plăcere paturi metalice, suporturi pentru pălării, candelabre, accesorii pentru șemineuri, ceasuri vechi și alte obiecte. Avansă încet spre articolele mai pretențioase. Aici erau măsuțe europene din secolele al XVIII-lea și XIX-lea, lavabouri de marmură, canapele, porțelanuri și argintărie fină.

   - E un magazin minunat, îi spuse ea tinerei vânzătoare în timp ce admira niște ceasuri desăvârșite. Bănuiesc că este o plăcere să lucrezi aici.

   - Cred că recunosc vocea asta și aș vrea să văd persoana căreia îi aparține, auzi ea pe cineva spunând în spatele ei.

   - Hunter Matthews! exclamă ea întorcându-se și îmbrățișându-l pe cel mai bun prieten din anii de colegiu.

   - Lila Drake! Ce faci aici? Când te-ai întors? Unde ai fost și ce-ai făcut? o copleși el cu întrebări.

   - Ar fi multe de povestit, răspunse ea neștiind cu ce să înceapă.

   - Hai să mergem să bem ceva și să stăm de vorbă.

   O luă de braț și o conduse spre iieșirea magazinului. Pe cealaltă parte a străzii era un restaurant mexican.

   - Îți place mâncarea mexicană?

   - O ador!

   Intrară în localul decorat vesel și se așezară la o masă lângă o fereastră imensă.

   - Sunt prea emoționată ca să pot mânca! Aș dori doar o salată tradițională și un ceai cu gheață.

   - Este cea mai nimerită alegere. Voi face aceeași comandă și pentru mine.

   În câteva clpe, salatele bine condimentate, însoțite de porumb copt, erau în fața lor.

   - Acum, povestește-mi! Lila, îți dai seama? Nu ne-am văzut de 6 ani!

   - Da, a trecut mult timp, iar acum e o încântare să te văd din nou.

   Lila sorbi ceaiul rece privindu-l fericită pe Hunter.

   - Deci, spune-mi ce faci aici?

   - M-am întors la Houston.

   - Ca să rămâi?

   - Da, ca să rămân.

   - Știam că ai plecat la New York după absolvire. Ai stat acolo în toți acești ani?

   Lila își aminti de clipele petrecute împreună cu Hunter când visau să trăiască în orașele de pe Coasta de Est și să călătorească în țări străine. Înțelegea, din felul în care el o întreba, că el nu-și realizase acest vis și se simțea puțin stânjenită.

   - Am locuit la New York 4 ani, apoi m-am mutat la Boston. Să știi că m-am gândit adesea la tine în acești ani.

   - Ai fost plecată și în străinătate?

   - Da, am fost în multe din locurile despre care vorbeam odinioară. Am văzut Big Ben-ul la Londra, am văzut parcurile și grădinile din Stuttgart, coastele din Franța, Parisul și alte câteva orașe europene. Am călătorit prin Canada și prin Caraibe.

   - Pare extrem de palpitant!

   - Așa a fost. Am avut nevoie de asta după pierderea pe care am suferit-o acum 5 ani când părinții meu au murit într-un accident de mașină.

   - Da, am aflat. Eram în Mexic în luna de miere, dar am aflat despre accident și m-am întors. Am încercat să te contactez atunci dar n-am reușit. Am încercat să vorbesc cu mătușa ta, Margaret, dar era plecată. Îmi pare rău pentru părinții tăi.

   - Îți mulțumesc. Mă bucur că ți-o amintești pe mătușa Margaret, schimbă Lila subiectul discuției, la unul mai plăcut.

   - Bineînțeles că mi-o amintesc. E o persoană fermecătoare.

   - Va fi încântată să afle că n-ai uitat-o. Locuiesc acum la ea, până când voi găsi un loc unde să mă stabilesc. Ce-ar fi să vii împreună cu soția ta la cină? Apropo! Cu cine te-ai însurat? O cunosc?

   Hunter se întristă și rămase pe gânduri câteva clipe.

   - Nu, Lila, n-o cunoști. O cheamă Sarah Bell și e din Utah. Din păcate, suntem despărțiți... Mi-ar face plăcere să vin la cină într-o seară.

   - Îmi pare rău, spuse Lila regretând că-l întristase.

   Își terminară salata și își băură ceaiul răcoritor. Buna dispoziție le reveni și se priviră zâmbind bucuroși de revederea neașteptată.

   - Spune-mi, Lila! Cum e posibil ca o fată ca tine să nu fie măritată? Pe unde ai umblat erau bărbații orbi sau aveau ceva împotriva căsniciei?

   Lila râse amuzată. Nimeni nu-i mai pusese o întrebare atât de directă.

   - Cred că eu sunt de vină, nu bărbații. Am fost logodită dar am ajuns la concluzia că nu era omul potrivit pentru mine. Nu mă grăbesc. Am 27 de ani și am un viitor ca scriitoare. Important este că sunt fericită cu viața mea, așa cum este.

   - Asta e bine! Mă bucur că ești fericită.. Spune-mi, de fapt, unde mergi acum?

   Lila se simți ușurată că discuția revenea la un subiect mai puțin incomod.

   - Mă duc să mă întâlnesc cu niște prieteni ai mătușii Margaret. M-au solicitat pentru niște meditații.

   - Așa e! Uitasem! Mi-a spus cineva că ai luat un doctorat în pedagogie, sau așa ceva.

   - Zvonul e cam umflat. Am luat o licență în pedagogie, la Boston.

   Râseră veseli privindu-se cu plăcere ca altădată.

   - Timpul zboară. Îți dau adresa mea și numărul de telefon al mătușii. Aș fi dezamăgită să nu ne cauți.

   Părăsiră restaurantul, traversară strada și ajunseră în parcare lângă mașina Lilei.

   - A fost o mare bucurie să te întâlnesc, Lila! Îți doresc succes la scris și la meditații. Te voi suna cât de curând.

   - Aștept telefonul tău. La revedere!

   Lila porni motorul și intră în traficul aglomerat. Își aruncă privirea la ceas. Era ora două și ca să nu întârzie ar fi mai bine să se grăbească. Schimbă banda și acceleră.

   Mergea deja pe bulevardul Elgin și urma să facă dreapta pe Caroline. Intră în intersecție pe culoarea roșie a semaforului, ceea ce în Texas este legal, pentru virajul la dreapta. O mașină Mercedes Benz de culoare castanie care făcea stânga tot spre strada Caroline, trecu la distanță de câțiva centimetri, speriind-o. Opri mașina, încă tremurând, apoi își sprijini capul de volan.

   Șoferul celeilalte mașini opri și el, văzând că o pusese în dificultate. Coborî din mașină și se apropie.

   - E în regulă? întrebă el cu glas adânc.

   - Da, nu s-a întâmplat nimic.

   - Nu m-ați observat?

   Lila ridică privirea și fu surprinsă de înfățișarea lui plăcută. Costumul îi era perfect croit pe statura înaltă și suplă iar cămașa bleu pe care o purta îi scotea în evidență fața bronzată și expresia ușor arogantă.

   - Acum ați avut noroc, dar sper ca în viitor să deschideți ochii bine, domnișoară.

   Se îndepărtă și porni mașina în viteză.

   Lila își redobândi calmul, se mai uită o dată la cartea de vizită pe care i-o dăduse mătușa ei și porni cu grijă. Adresa pe care o căuta era la capătul străzii. Era un conac maiestuos, așezat între niște stejari imenși. Câteva trepte de piatră urcau spre un portal de lemn masiv.

   Lila își mai verifică fardul în oglindă, își aranjă lănțișoarele pe care le purta la gât și sună. Ușa se deschise și o întâmpină o doamnă în vârstă, căruntă, cu o expresie veselă.

   - Ești Lila Drake, nu-i așa?

   - Da, eu sunt.

   - Aș fi recunoscut-o oriunde pe nepoata lui Margaret. Eu sunt Katherine Tobias. Intră, te rog!

   - Mătușa mea îmi vorbește mereu despre dumneavoastră. Este o plăcere să vă cunosc!

   Katherine îi strânse mâna cu căldură și o conduse prin hol într-o încăpere care era evident biblioteca.

   - Fă-te comodă, o îndemnă ea pe Lila, arătându-i canapeaua. Scuză-mă, mă duc să-i spun lui Jason că ai venit.

   Plecă foarte vioaie pentru vârsta ei. Lila rămase privind admirativ rafturile, din podea până-n tavan, pline cu cărți.

   Pe peretele opus erau atârnate mai multe hărți vechi, alternând cu ferestrele mari cu draperii bej lângă care erau așezate mai multe plante decorative. Într-o partea se afla o masă masivă de mahon și câteva scaune îmbrăcate în piele de antilopă. Pe celălalt perete se afla un șemineu, iar nu departe de el, o măsuță plină de fotografii de familie, înrămate. Se apropie de ele și ridică una pentru a o vedea mai bine.

   - Iată că ne întâlnim din nou, auzi Lila un glas parcă cunoscut.

   Se întoarse și făcu ochii mari, recunoscându-l pe bărbatul din Mercedesul maro.

   - Dumneavoastră sunteți Jason Tobias?

   - Eu sunt, răspunse el cu aroganță.

   Lila avea acum ocazia să-l vadă mai bine. Purta niște pantaloni largi de gabardină, o cămașă albă de bumbac și sandale de piele în picioarele goale. Părul brunet și ondulat îi încadra fața chipeșă și deschisă.

   Lila îl găsea chiar mai atrăgător decât atunci când îl văzuse prima dată.

   - Am venit în legătură cu meditarea fetițelor, reuși ea să spună, străduindu-se să nu pară intimidată.

   - Știu, domnișoară Drake. Luați loc, vă rog!

   Cu mâna, arătase spre canapeaua de lângă el, dar ea preferă să se așeze pe un scan.

   Doamna Katherine reveni, aducând o tavăcu băuturi reci și prăjituri. Puse tava pe măsuța de lângă canapea și se așeză.

   - Nu sta acolo, draga mea. Vino lângă mine.

   Lila urmă îndemnul ei, conștientă de privirea cercetătoare a lui Jason, care o urmărea în timp ce ea traversa camera.

   - Știm totul despre tine, draga mea. Margaret este foarte mândră de tine și o înțeleg acum foarte bine. Nu-i așa că e adorabilă, Jason?

   - Desigur, așa este.

   Lila se simțea foarte stânjenită de atenția exagerată cu care era privită de amândoi și încerca cu disperare să nu întâlnească ochii lui Jason.

   - Suntem atât de norocoși că ai acceptat să ne ajuți! Ești exact persoana de care aveam nevoie.

   Jason rămase rezervat și-și încruntă sprâncenele gânditor.

   Katherine simți că îi datora Lilei o explicție a ostilității aparente a nepotului ei și continuă:

   - Jason a vrut inițial să angajeze o profesoară pensionară. Se gândea că tu vei fi prea preocupată de scris și că nu-ți vei da suficient interesul. Eu cred însă că fetele au nevoie de o companie tânără și sunt sigură că-ți vei da toată silința.

   - Voi face tot ce pot.

   - Înseamnă că totul e aranjat.

   Jason nu părea tot atât de convins ca mătușa lui.

   - Sunteți sigură că veți avea destul timp pentru noi?

   - Da, sunt sigură!

   - De fapt, de ce acceptați să ne ajutați?

   Lila își redobândi stăpânirea de sine, se uită direct la el și răspunse cu un glas ferm:

   - Înainte de toate, domnule Tobias, vreau să mă ocup de nepoatele dumneavoastră, deoarece îmi place să lucrez cu copiii. Am lucrat 2 ani cu copii de vârsta lor și din câte mi-a spus mătușa mea despre ele, cred că voi reuși ceea ce v-ați propus pentru vara asta. În al doilea rând, mă interesează salariul pe care îl oferiți și fiți sigur că n-am de gând să iau niște bani pe care să nu-i merit!

   - Înțeleg!

   Ochii negri se îngustară încă o dată și privi insistent, adânc în ochii ei.

   - Bine! În cazul ăsta, totul e în ordine, concluzionă Katherine punându-și paharul pe tavă. Pe mine vă rog să mă scuzați. Am o întâlnire.

   Îi sărută pe Lila și pe Jason pe obraji și se îndreptă sprintenă spre ușa mare unde se opri pentru o clipă.

   - Jason, să nu mă aștepți la cină. Mă întâlnesc cu Margaret și cu ceilalți și mâncăm în oraș.

   Rămasă singură cu Jason, Lila se simți din nou crispată de purtarea lui insolentă. Își termină repede prăjitura și își goli paharul.

   Jason se ridică și făcu câțiva pași prin cameră.

   - Nu știu cât de multe v-a spus mătușa mea despre Daisy și Violet. Trebuie să știți că au avut o experiență dură. Părinții lor au murit într-un accident nautic, acum câteva luni, și au rămas orfane. Am decis să-mi asum responsabilitatea de tutore, eu fiind cea mai apropiată rudă în viață. Tatăl lor era fratele meu iar mama lor n-a avut frați sau surori. Am preluat o sarcină care este neliniștitoare pentru mine. Nu este simplu să crești și să educi două fetițe gemene de 9 ani...

   - Din câte știu, sunteț psihiatru. Mi se pare că sunteți chiar potrivit pentru această treabă.

   - Teoria nu poate înlocui practica, domnișoară Drake. Aș dori ca din toamnă să frecventeze școala Smith, dar testele pe care le-au dat sunt foarte slabe. De aceea avem nevoie de ajutorul dumneavoastră.

   Își puse paharul cu băutură pe tavă și mai făcu câțiva pași spre fereastră.

   - Înțeleg. Cred că de două ori pe săptămână câteva ore, vor fi suficiente pentru testele de admitere din toamnă.

   - Consilierul școlii a sugerat că ar fi nevoie să muncească zilnic, o contrazise cu un ton controlat, începând din nou să se plimbe.

   - Zilnic?! Nu cred că pot...

   Lila rămase pe gânduri, negăsind pe moment cuvintele cu care să-și susțină obiecția.

   - Avem nevoie de dumneavoastră în fiecare zi, domnișoară Drake.

   Jason se oprise chiar în fața ei și o ațintea cu privirea.

   Lila era conștientă de pretențiile lui prea mari și n-ar fi vrut să-și pericliteze ocazia de a deveni scriitoare pierzând timpul cu drumul spre și de la reședința Tobias.

   - Nu cred că este posibil... E un drum prea lung de făcut...

   - Asta nu e o problemă. Mutați-vă aici! Avem destule camere. Oricum, locuința mătușii Margaret este prea mică pentru două persoane.

   Lila înțelese că Jason era decis să aranjeze lucrurile conform dorinței lui, dar ea nu voia să se lase manevrată și rămase pe poziție mai ales că perspectiva de a fi constant în preajma unui om atât de tiranic nu era deloc atrăgătoare.

   - Aveți dreptate, locuința ei este prea mică, dar în curând voi găsi un loc în care să mă stabilesc, răspunse ea triumfătoare.

   - Până atunci, considerați această casă locuința dumneavoastră.

   Se întoarse spre ea privind-o provocator dar zâmbind seducător.

   Tentativa ei de a protesta a fost întreruptă de glasurile vesele ale fetițelor care intrau în cameră.

   - Unchiule Jason!

   - Bună ziua, fetelor!... Domnișoară Drake, vă prezint nepoatele mele, Violet și Daisy Tobias... Fetelor, dânsa este domnișoara Lila Drake. Va locui la noi în timpul verii și va face cu voi lecții de matematică,s scris și citit. O să vă placă?

   Două perechi de ochi căprui se întoarseră ezitant spre ea și o priviră cu interes.

   Lila deschise gura, încercând să protesteze, dar Violet nu-i dădu ocazia.

   - Ești drăguță! Mă bucur că vei sta cu noi.

   - Unde vei dormi? interveni și Daisy, curioasă.

   Situația evoluase prea repede și Lila realiză că îi scăpase complet de sub control.

   - Cred că cea mai potrivită cameră ar fi camera care are ferestrele spre grădină și spre piscină, clarifică Jason lucrurile, zâmbind plin de încredere.

   - Aceea de lângă camera ta? întrebă Violet.

   - Exact, aceea!

   - E o cameră foarte frumoasă. Hai să i-o arătăm, se oferiră fetele, bucuroase.

   - De acor, încuviință Jason îndreptându-se spre ușă, cu fetele țopăind în urma lui.

   Lila rămase țintuită în mijlocul bibliotecii, incapabilă să împiedice incredibila evoluție a situației.

   Jason se întoarse și o privi nemulțumit.

   - Ceva nu e în regulă? întrebă el cu uimire.

   - Da, ceva este total în neregulă. Nu cred că este normal, că este decent să locuiesc aici.

   - Domnișoară Drake, începu Jason.

   Dar Lila îl întrerupse enervată:

   - Te rog să îmi spui Lila, izbucni ea, obosită de felul sarcastic în care el păstra distanța, spunându-i pe numele de familie.

   - Lila, repetă el. Trebuie să-ți amintesc că mătușa Katherine locuiește cu noi, ca și domnul și doamna Cobine, care sunt grădinarul, respectiv menajera familiei. Nu e nimic nelalocul lui să locuiești aici. Vino, te rog!

   Lila își îndesă mâinile în buzunarele fustei și îi urmă.

   Ajunsă în hol urcară scara interioară de lemn sculptat. O luară spre stânga printr-un hol lung și intrară în camera care îi era destinată.
   Pereții erau zugrăviți în alb și roz. Patul imens era acoperit cu o cuvertură de dantelă albă. Pe perete, deasupra patului, era agățat un tablou cu bărci pe mare, iar alături de pat erau o noptieră și un scris. Spre stânga era o altă cameră de zi, cu o sofa pe care erau așezate perne roz, și o masă cu două scaune împletite. Câteva plante de diferite specii și mărimi decorau camera.

   - Vino să vezi piscina, o invită Violet care alergase la fereastră și trăsese perdelele.

   Lila păși pe covorul gros de culoare roz și privi afară, grădina de trandafiri și ademenitoarea piscină înconjurată de o pajiște presărată cu boschete de plante perene.

   - Crezi că vei putea să stai cu noi 3 luni? o întrebă Jason, de astă dată cu o notă de speranță în vocea gravă și ochii întunecați.

   Lila se simți prinsă în capcană de oferta lui tentantă și mai ales de promisiunea făcută mătușii de a-i ajuta pe prietenii ei. Nu era posibil să refuze doar pentru că îl considera pe Jason un tip înfumurat cu care n-ar fi vrut să aibă de-a face. Și astfel, în loc să spună „nu”, se trezi spunând „da”.

   - Ura! strigară fetele și săriră s-o îmbrățișeze.

   Lila se aplecă, le îmbrățișă cu căldură și le sătură pe obraz.

   - Unchiule Jason, tu n-ai de gând s-o pupi pe Lila? întrebă Daisy.

   - Iată o idee bună!

   Jason se apropie și își trecu brațul în jurul taiei ei zvelte.

   Respirația ei se opri când îi simți buzele atingându-i obrazul.

   - Acum trebuie să-i dai pupicul înapoi, o auzi Lila pe Violet.

   - O idee și mai bună decât prima!

   Jason rămase cu brațul în jurul taliei ei și își întinse obrazul spre ea. Apoi, deși Lila își pusese mâinile pe pieptul lui și-l împingea pentru a evita o apropiere mai strânsă, el găsi momentul și pentru o clipă buzele lui se lipiră de buzele ei.

   Fetele chicotiră înveselite și o traseră pe Lila de mână afară din cameră.

   - Când te muți la noi? doriră ele să știe.

   - Nu știu.

   - Hai s-o facem weekendul acesta. Ai multe lucruri? interveni Jason.

   - Nu prea multe. Hainele, mașina de scris și alte câteva lucruri personale.

   - Bine. Voi veni împreună cu fetele să te luăm sâmbătă dimineața.

   - Am și eu mașină, refuză ea propunerea hotărâtă să nu-i permită acestui bărbat să se obișnuiască s-o manipuleze din nou.

   - Îmi dau seama, dar nu cred că este suficient de încăpătoare pentru toate lucrurile.

   - Așa e, acceptă ea.

   - Atunci, vom veni la ora 8 să te ajutăm.

   - La 9, îl corectă ea, încercând să păstreze cât de cât controlul asupra propriului ei program.

   - Să fie la 9!

   Îi zâmbi cu căldură în timp ce o conducea spre ieșire.

CAPITOLUL II

   Mutarea se făcuse fără un efort prea mare, se gândi Lila în timp ce își aranja lucrurile.

   Își atârnă buzele, rochiile, fustele și pantalonii pe umerașe și-și aranjă cutiile cu pantofi pe raftul de sus. Își puse nenumărate tricouri colorate și lenjeria în sertarele scrinului și-și așeză mașina de scris pe o măsuță pliantă în camera de zi. Alături își puse cu grijă foile scrise din romanul la care lucra și un vas de ceramică plin cu creioane și pixuri.

   Obiectele de toaletă și fardurile le duse în baia pe care urma s-o folosească împreună cu Jason. Aflase despre asta în ultima clipă; oricum era provizoriu și se datora unor lucrări de renovare care se făceau în baia lui.

  Își luă valiza și gențile goale și le duse într-o mică debaza din hol.

   Auzind mișcare, Jason ieși din camera lui. Purta pantaloni albi și o bluză dintr-un tricot bleu, mulată pe trupul musculos.

   - Se apropie ora prânzului. Aș vrea să ieșim. Eu fac cinste!

   Încercă să-i prindă privirea dar Lila evită să-i dea satisfacție.

   - Nu m-am gândit la prânz; de altfel, nu mi-e foame.

   - Îți va fi până când vom ajunge pe insula Galveston, insistă el.

   Ideea unui prânz la restaurantul de pe insulă era tentantă, mai ales că nu mai fusese acolo de 6 ani.

   Totuși, compotarea lui arogantă o făcea să aibă îndoieli că ar fi o companie agreabilă.

   - Mai am treabă, așa că voi prânzi mai târziu.

   Jason i se opri în față, blocându-i trecerea spre camera ei.

   - Ești îngrozitor de nesociabilă. Cred că un prânz împreună ne va ajuta să începem cum se cuvine colaborarea noastră care va dura o vară întreagă.

   Lila acceptă ideea că poate se pripise în a-l judeca. Își aminti că recent, el suportase o presiune nervoasă mare prin pierderea fratelui și prin asumarea responsabilității de a-și crește nepoatele și probabil din cauza asta fusese crispat și se purtase neelegant. Era posibil ca prânzul cu el să dezvăluie și o latură pozitivă a personalități lui.

   - Bine, m-ai convins.

   Jason zâmbi triumfător și arătă cu mâna spre scară.

   - Să mergem!

   - Stai puțin, trebuie să mă schimb.

   - Îți acord 10 minute, spuse el îndepărtându-se.

   - Am nevoie  de mai mult decât atât! strigă ea în urma lui, hotărâtă să nu-i permită să-i ordone ca unui copil.

   - Să fie 12, adăugă el în timp ce cobora scara.

   Lila intră în camera ei și se întrebă dacă nu făcuse o greșeală acceptând invitația lui. Era cu siguranță un bărbat capricios. Totuși, în timpul dimineții fusese maleabil și acceptase toate indicațiile ei când o ajutase să se mute.

   Își puse în grabă un șort alb, un tricou roșu și o pereche de sandale albe fără toc. Se gândi să-și lege părul cu o panglică, dar ca să nu mai piardă timp, îl lăsă liber să atârne pe umeri. Coborî alergând scările și ieși.

   - Ai întârziat 3 minute și 12 secunde, îi reproșă Jason sarcastic în timp ce urca în mașină.

   - Scuzați, maiestatea voastră, replică Lila pe același ton.

   Mașina porni și în curând ajunseră pe șoseaua care ieșea din oraș.

   - Ți-ai luat costum de baie?

   - Bineînțeles, răspunse ea arătând spre sacoșa pe care o pusese pe bancheta din spate.

   - E o vreme superbă. Ar fi păcat să nu facem baie în golf.

   Lila se bucura acum că acceptase să vină. Datorită ajutorului lui Jason, mutarea n-o obosise și se simțea foarte bine.

   Își aminti, amuzată, cum în timpul dimineții, cele două fetițe se străduiseră să fie de folos cărând cu grijă mici obiecte de-ale ei, făcând însă tot timpul glume de care râdeau din toată inima.

   Aveau un deosebit simț al umorului și veselia lor se transmisese celor din jur. Erau delicioase și Lila era acum sigură că relația cu ele va fi plăcută.

   De-a lungul șoselei se înșirau centre comerciale noi și zone rezidențiale care se construiseră recent și pe care Lila nu le mai văzuse.

   - Totul îmi pare foarte diferit. Parcă n-aș fi în orașul în care am crescut!

   - Într-o oarecare măsură, așa și este. Houston-ul a crescut foarte mult în ultimii ani. A ajuns să aibă peste două milioane de locuitori și zilnic vin alții în căutarea norocului; și adevărul este că eu de ce să vină, căci se fac investiții în toate domeniile.

   - Se vede. De fapt, atmosfera de progres pe care am simțit-o a fost unul din motivele pentru care m-am decis să trăiesc din nou aici.

   - Ai dreptate, aprobă Jason. Este o ambianță sănătoasă și plăcută. Mă bucur că ai hotărât să te întorci și să rămâi aici.

   Lila nu comentă ultima lui afirmație, dar se întrebă dacă conținea oare și o nuanță de implicare sinceră din partea lui.

   Treceau deja podul care lega insula de țărm și amândoi respirau cu plăcere aerul sărat al măriii.

   Insula Galveston era în golful Mexic, la 50 de mile distanță de Houston. Era un loc istoric și o stațiune pe care Lila o îndrăgea foarte mult.

   Iubea plajele întinse cu nisip fin și aleile mărginite cu leandri de toate nuanțele posibile între roșu-purpuriu și alb imaculat. Catedrala, conacele și câteva vile restaurate cu migală aduceau parfumul trecutului, sporind farmecul insulei.

   Jason opri mașina în fațea restaurantului Insula Mării, un local mic și rustic renumit pentru specialitățile sale culinare din fructe de mare. Intrară și se așezară la o masă pentru două persoane într-un separeu.

   După o scurtă dezbatere asupra meniului, se hotărâră să comande crabi cu garnitură de legume.

   - Ai locuit întotdeauna în Houston? se interesă Lila, curioasă în legătură cu trecutul lui.

   - Nu. Am frecventat și am absolvit facultatea pe Coasta de Vest și o perioadă am practicat acolo.

   - Și cum de n-ai rămas?

   - N-am reușit să fac ceea ce doream. Profesia este foarte importantă pentru mine. În ultimii 3 ani m-am specializat în consultanță conjugală și împreună cu asociatul meu, ama vut mai multe succese, de care sunt foarte mulțumit.

   În timp ce povestea, Jason o privea intens, deși era într-o dispoziție relaxată și prietenoasă.

   Lila află câte ceva despre el dar se întreba dacă profesia fusese singurul motiv pentru care el se întorsese la Houston.

   Terminară mâncarea delicioasă savurând fiecare înghițitură și ieșiră să se plimbe. O luară de-a lungul falezei, intrând în unele buticuri și galerii de artă.

   După puțin timp, la propunerea lui Jason, au închiriat o trăsură cochetă de agrement cu care se putea explora o arie mai întinsă. Se plimbară cu ea o oră, bucurându-se de briza proaspătă și peisajul încântător.

   - Ce-ai zice de o baie în golf?

   - Propunerea vine exact la momentul potrivit, acceptă Lila cu entuziasm.

   Își luară sacoșele și gențile și coborâră spre plajă.

   Lila se duse la cabine și-și puse un bikini verde. Își ridică părul și-l legă într-un mic coc. Avea astfel fața degajată iar ochii mari migdalați, nasul mic și buzele bine conturate ieșeau în evidență, făcând-o mai atrăgătoare. Ieși apoi să-l întâlnească pe Jason.

   - Aici sunt! o strigă el făcându-i semn cu mâna.

   Întinsese deja o rogojină pe nisip și-și pusese slipul. O cercetă pe Lila cu ochi admirativi din cap până-n picioare și o ajută să-și aranjeze lucrurile.

   - Arăți superb.

   - Hai să intrăm în apă, îl întrerupse ea dorind să prevină alte complimente dezarmante.

   Alergară în apă și începură să se stropească, să se joace și să râdă. Săreau pe creasta valurilor, făceau pluta pe spate și se zbenguiau ca niște copii veniți la scăldat în prima zi de vacanță.

   Când s-au simțit obosiți și răcoriți, înotară spre țărm. Ieșiră din apă și se întinseră la soare.

   - Dorești puțin vin? îi oferi Jason în timp ce scotea o sticlă aburită și două pahare de cristal dintr-un coșuleț.

   - Câteva picături. Te gândești la toate, adăugă ea zâmbind.

   Jason turnă vin în pahare și se așeză lângă ea oferindu-i unul dintre ele.
   Surprinsă de apropierea lui, Lila se încordă.

   - Să știi că nu mușc, o liniști el, mângâind-o ușor.

   - Sunt convinsă, dar aș prefera să te oprești.

   - Ai prefera poate să fac asta...

   Jason puse paharul alături și îi cuprinse fața cu palmele. Sărutul era tandru și cald și Lila nu putu decât să-l accepte.

   El se opri o clipă, îi luă paharul din mână și i-l așeză alături de celălalt, apoi o sărută din nou, cu trupul lipit de al ei. O săruta mai arzător, mai pasionat, în timp ce îi mângâia ceafa și spatele.

   Lila primea sărutările și mângâierile și-i răspundea cu buze pătimașe și murmure de satisfacție.

   Deodată tresări speriată și sări din brațele lui.

   Un cățeluș durduliu își lipise botul rece și umed de picioarele ei și acum le cerceta sacoșele.

   Jason se întoarse să-l gonească, răsturnă paharele și acestea se sparseră. Se apucă să strângă cu grijă cioburile din nisip în timp ce îl cerceta pe micul intrus.

   Lila se bucura și-i era recunoscătoare pentru că-i deranjase. Își simțea inima bătând năcalnic și-și reproșa ușurința cu care cedase avansurilor lui. Se ridică în picioare, hotărâtă să profite de această ocazie și să se îndepărteze de el ca să se liniștească.

   - Mă duc să mă plimb puțin.

   - Așteaptă o clipă, să termin cu asta și vin și eu cu tine.

   - Nu, nu. Te rog, aș vrea să fiu o clipă singură.

   Porni de-a lungul țărmului pe nisipul umezit de valurile care se prelingeau înspumate. Briza răcoroasă o liniști și-i potoli emoțiile. Începu să culeagă scoici, pietricele și bucăți de lemn aduse de valuri. Se uita în zare și admira ambarcațiunile și vapoarele care treceau aproape de linia orizontului.

   Știa acum că nu trebuie să-l mai lase pe Jason s-o sărute. Efectul era distrugător!

   - Nu vreți ceva în care să puneți astea?

   Un tânăr cu ochii albaștri strălucitori îi întindea o pungă de plastic. Era foarte bronzat, suplu și musculos, și nu avea mai mult de 20 de ani.

   - Mulțumesc, îmi prinde bine.

   Lila luă punga și-și puse în ea comoara pe care o adunase din nisip.

   - Mă numesc Ron. Sunt salvamar, se prezentă el, aranjându-și o șuviță de păr blond de pe frunte.

   - Eu sunt Lila.

   - Am observat că îți plac scoicile și lemnul. Faci obiecte decorative din ele?

   - Nu. Le culeg dacă sunt deosebite și le etalez pentru frumusețe.

   - Și mie îmi plac. Am făcut obiecte decorative și am vândut câteva, dar de fapt, este un hobby.

   Începură să se plimbe căutând alte scoici și discutând.

   - E totul în regulă, Lila? îl auzi ea pe Jason în spatele ei.

   - Da, desigur. El este Ron, salvamarul plajei. Ron, el este Jason Tobias... Ron și cu mine căutăm scoici.

   - Chiar așa!? exclamă Jason privindu-l suspicios pe celălalt bărbat.

   Lila nu mai găsi nimic de spus și situația deveni stânjenitoare.

   Deodată, Jason apucă prosopul mare de plajă care-i atârna pe umeri și-l înfășură cu un gest ostentativ în jurul taliei Lilei, acoperindu-i astfel picioarele până la glezne.

   Rămase împietrită, făcu ochii mari și se înroșii, simțindu-se umilită. Se întooarse și porni alergând spre lucrurile rămase pe lajă. Într-o clipă, Jason o ajunse din urmă. Lila își smulse prosopul din jurul taliei și i-l aruncă în față.

   - Ce-a fost asta? întrebă ea mânioasă.

   - Simpaticul Ron avea probleme de vedere.

   - Și ce dacă?

   - Este responsabilitatea mea să te protejez de indiviziii libidinoși.

   - De ce ți-ai asumat o astfel de responsabilitate?

   Jason o apucă de umeri obligând-o să se oprească și să-l prievască în față.

   - Din clipa în care ai acceptat să vii cu mine și ai urcat în mașina mea, eram responsabil să te protejez de golani de soiul ăsta.

   - Ron nu era nici golan, nici libidinos, replică ea oarecum amuzată de grija lui exagerată.

   Începură să-și strângă lucrurile iar Jason înfășură rogojina.

   - Vrei să plecăm?

   - Da, răspunse el rece. Am o întâlnire la Houston.

   Dispoziția i se schimbare complet și se purta de parcă ea nici n-ar fi fost prezentă. Se duseră să se schimbe și se îndreptară spre mașină.

   Cățelușul care-i deranjase mai devreme apăru în urma lor lătrând de zor. Lila încercă să-l gonească înapoi spre plajă crezând că  al cuiva care poate că-l căuta, dar cățelul nu pleca. Se oprea dând din coasă, cu limba scoasă, și pornea după ei îndată ce se mișcau.

   - Vreau să-l iau și să i-l dau salvamarului, spuse Lila în timp ce-l lua în brațe. Ar fi păcat să-l lovească vreo mașină în parcare. Poate că stăpânul lui va întreba de el.

   - Vin cu tine, acceptă Jason propunerea ei.

   Își puseră lucrurile în portbagaj și merseră la salvamar.

   - Cred că s-a pierdut și stăpânul lui îl caută.

   - Nu, Cherries își caută un stăpân. A fost abandonat aici, acum câteva luni; un bătrân care mai vine câteodată îi aduce mâncare, dar chiar el m-a rugat să-i găsesc pe cineva care să-l ia și să-l îngrijească.

   - Ce spui, Jason? Nu s-ar bucura Violet și Daisy de asemenea surpriză?

   - Să știți că nu v-ar face probleme, adăugă Ron. Am avut eu grijă și i-am făcut toate vaccinurile și cum vedeți, e foarte prietenos.

   - De ce îi spui Cherries? dori Jason să știe.

   - Bătrânul acela l-a numit așa și deja s-a obișnuit să răspundă la numele ăsta.

   - Este drăguț... îl vom lua pentru nepoatele mele. Îți plătesc pentru el. Cât?

   - Nici vorbă, nu se pune problema. Și eu și bătrânul vom fi încântați că și-a găsit niște stăpâni buni.

   - Îți mulțumim. Și...

   Jason ezită un moment.

   - Adineauri am fost cam crispat. Te rog să mă scuzi dacă te-am făcut să te simți stânjenit.

   Ron zâmbi prietenos și întinse mâna.

   - Nicio problemă. Se întâmplă....

   Se îndepărtară urmați de cățelul care lătra vesel, parcă bucurându-se că a fost adoptat.

   - A fost un gest frumos din partea ta că ți-a cerut scuze față de Ron, îl lăudă Lila pe Jason în timp ce urcau în mașină.

   - Mă bucur că apreciezi. De altfel, este cazul să-mi cer scuze și față de tine că m-am enervat prea ușor și am fost cam brutal.

   Ajunseră în linște la Houston.

   Jason opri în fața casei, lângă o mașină sport roșiie, decapotabilă, care era deja parcată acolo. Intrară, Lila ducându-l în brațe pe Charles.

   Găsiră fetele în bucătărie, jucând Monopoly cu doamna Cobine.

   - Un cățel, un cățel! exclamară fericite și începură să țopăie încântate. Nu știam că ai un cățel, Lila. Este atât de drăguț!

   - Nu este al meu. Unchiul Jason l-a adus pentru voi.

   - Mulțumim, unchiule Jason, reușiră ele să spună, deja prea ocupate să se joace și să alinte cățelul.

   - Trebuie să-i mulțumiți Lilei, preciză Jason. A fost ideea ei să vi-l aduc. Îl cheamă Cherries, dar dacă vreți, puteți să-i dați un alt nume.

   - Cherries, Cherries... Este un nume drăguță. Doamnă Cobine, vă rugăm să-i dăm niște lapte.

   - Oh, aici erai, dragule! Mi s-a părut că am auzit mașina. Sper că n-au uitat că cinăm împreună astă-seară?

   O brunetă atrăgătoare apărută ca din senin se îndrepta cu brațele întinse spre Jason. Acesta o îmbrățișă și o sărută pe obraji.

   - Bineînțeles că n-am uitat! Nikki, aș vrea să-ți prezint musafira casei, meditatoarea fetelor, domnișoara Lila Drake. Lila, ea este Nikki Jocksay, colega mea.

   - Oh, ea este persoana de care îmi spunea. Sunt încântată.

   Doamna Cobine tuși înfundat.

   - Pentru câte persoane să pregătesc cina, domnule Tobias și la ce oră doriți să fie servită?

   - Fetele au mâncat? întrebă el.

   - Da, acum o jumătate de oră.

   - Înseamnă că suntem trei persoane și se poate servi îndată ce este gata.

   - Sper că nu mă incluzi și pe mine, Jason, încercă Lila să se eschiveze simțind că nu i-ar face plăcere compania înfumuratei Nikki Jocksay. Eu voi...

   - Desigur că te includ și pe tine, o întrerupse el și ieși urmat de Nikki.

   - Nu te lăsa intimidată, domnișoară Drake, o încurajă doamna Cobine. Du-te, schimbă-te și simte-te cât mai degajată.

   În camera ei, Lila se gând că era ultimul lucru pe care și-l dorea, să cineze cu Jason și cu prietena lui. I se părea nostim că o prezentase ca fiind colega și asociata lui când era evident mai mult decât atât. Își aminti cum o sărutase pe plajă și se gândi că bărbații sunt imposibili.

   Se hotărî să nu-l lase să-i strice ziua. I se făcuse foame, așa că va cina cu ei, fie ce-o fi!

   Își perie părul și-și puse o rochie de mătase cu dungi albe și galbene. Își încălță sandalele albe cu toc înalt și coborî la cină.

   Când intră în sufragerie, Jason și Nikki erau deja așezați la masă.

   Doamna Cobine începu să servească salata.

   - Mi-a spus Jason că scrii o carte, o abordă Nikki imediat ce Lila se așeză. Despre ce este vorba?

   - Este un roman romantic, răspunse ea laconic, nefăcându-i plăcere să fie interogată de Nikki.

   - Ficțiune? întrebă ea cu o girmasă. Ce dezamăgire! adăugă privind printre genele puternic fardate. Credeam că scrii ceva ce necesită talent. Ceva realist.

   - Dragă Nikki, interveni Jason amuzat, cum poți să-i desconsideri astfel pe Shakespeare, Sartre, Mitchell și alți mari maeștri ai genului?

   - Nu-i desconsider deloc, se explică ea încurcată. Credeam doar că Lila scrie ceva ce necesită cercetare, studiu... Sunt sigură, de altfel, că Lila este o fată foarte talentată, adăugă ea râzând nervos.

   - Cu siguranță.

   Doamna Cobine veni aducând un platou cu pui fript, cu cartofi și morcovi. Își completară cina cu fructe proaspete și cu o conversație ceva mai agreabilă. Se duseră apoi în bibliotecă pentru băuturi.

   - Cina a fost perfectă. Delicioasă și ușoară, tocmai potrivită pentru silueta mea, aprecie Nikki adresându-i o privire siropoasă lui Jason și punându-și provocator un picior peste celălalt.

   - Da, se vede că ai probleme cu greutate, lansă Lila o săgeată înmuiată în aceeași miere cu care își însoțise și cealaltă remarcile anterioare.

   Lila înțelese că nimerise la țintă căci Nikki roși.

   - Vă rog să mă scuzați, spuse Lila ridicându-se. Aș vrea să mă duc să lucrez.

CAPITOLUL III

   Stătea întinsă în cada de baie de modă veche, pe care o umpluse cu apă fierbinte și o parfumase cu aromă de lămâie.

   Se săpunise bine și acum se relaxa cu ochii închiși, inspirând adânc. Se gândi la săptămâna care trecuse și la noul program în care i se încadra viața.

   Ziua începea cu o jumătate de oră de înot în piscină, după care urma micul dejun împreună cu fetele și cu Katherine. Urmau două ore de lecții. Daisy și Violet erau sârguincioase și Lilei îi făcea plăcere să lucreze cu ele.

   După lecții, fetele rămâneau în grija doamnei Cobine, iar Lila era liberă. Era un timp pe care ea îl petrecea în cea mai mare parte în fața mașiniii de scris. Astfel lucrul la romanul ei avansase foarte bine.

   Era mulțumită și simțea că are nevoie de o pauză. Cina împreună cu mătușa Margaret și cu Hunter, la care se pregătea să meargă, era exact ceea ce avea nevoie.

   Mătușa Margaret, Katherine și alți prieteni ai lor urmau să plece vinerea viitoare într-o excursie de câteva săptămâni prin Europa, și asta era seara pe care o petreceau împreună înainte de plecare. Lila știa că îi va duce dorul, dar se bucura că la vârsta ei, mătușa avea o viață atât de activă și bogată.

   În timpul săptămânii care trecuse îl întâlnise  singură dată pe Jason, când cinase cu familia miercuri seara. În rest era tot timpul plecat, fiind foarte ocupat cu serviciul.

   Absența lui îi convenea căci o scutea de a-și ocupa mintea cu strategii pentru a se eschiva și a evita prezența lui arogantă și agresivă. Bănuia că își pierde timpul cu Nikki și zâmbi la gândul că felul lor de a fi asemănătos îi făcea să fie potriviți.

   Ieși din baie, se șterse și începu să se îmbrace. Își puse o rochie ușoară de mătase de culoarea caisei, se fardă ușor și se pieptănă.

   Mai aruncă o privire de control în oglindă, luă poșeta sub braț și ieși din cameră.

   Din cauză că mașina Lilei era la reparat, mătușa Margaret se oferise să vină s-o ia cu mașina ei.

   - Ce bine arăți, draga mea! o lăudă Katherine când intră în bibliotecă.

   - E pur și simplu frumoasă, adăugă mătușa Margaret. Mergem?

   - Sunt gata.

   - Cum te întorci, Lila? se interesă Katherine.

   - Nu-ți face probleme, Hunter mă va duce cu mașina lui.

   - Vă doresc distracție plăcută, le ură Katherine conducându-le.

   Hunter veni la cină cu un buchet de trandafiri și o sticlă de vin.

   Mătușa Margaret se bucură să-l vadă din nou după atâta timp. Își depănară cu plăcere amintirile și-și povestiră planurile de viitor în timp ce mâncau.

   Lila remarcă buna dispoziție și însuflețirea cu care Hunter vorbea, și se bucură că prietenia cu el se reînfiripa, mai ales că mătușa Margaret urma să plece în vacanță.

   Savurau vinul adus de Hunter când auziră soneria de la intrare. Lila se duse să deschisă și făcu ochii mari, perplexă, căci în fața ei stătea Jason.

   - Nu ai de gând să mă inviți să intru? întrebă el cu un zâmbet cinic.

   Îl conduse în sufragerie unde i-l prezentă pe Hunter.

   - Ia loc să bem împreună un pahar de vin, îl invită mătușa Margaret.

   Jason se așeză vizavi de Hunter, iar Lila îi întinse un ppahar cu vin, însoțit de o privire rece, distantă.

   - Mătușa Katherine era îngrijorată cum ai să te întorci și m-a rugat să te aduc eu, dar dacă aș fi știut că invitatul este prietenul tău intim, nu v-aș fi deranjat, spuse Jason cu insolență, făcându-l pe Hunter să roșească.

   - Nici vorbă să ne deranjezi, interveni în grabă mătușa Margaret. Ne pare bine că ai venit, dar este de făcut o clarificare. Hunter este un vechi prieten de familie, și nu iubitul Lilei.

   Lila se simți deranjată că mătua ei îi explica lui Jason relația ei cu Hunter, dar înțelese că o făcea de dragul lui și pentru că îl știa pe Hunter căsătorit. Oricum, situația era atât de stânjenitoare încât Lila se ridică și se duse la bucătărie să facă ordine.

   Katherine îl rugase pe Jason să vină după ea, deși îi explicase clar că Hunter o va aduce. Se întrebă dacă nu cumva cele două bătrâne își asumaseră rolul de pețitoare, mai ales că și mătușa ei intervenise atât de prompt pentru a explica relația ei cu Hunter.

   - Cred că s-a făcut cam târziu. Ar fi cazul să ne retragem, să te lăsăm să te odihnești, îi spuse Lila mătușii sale când reveni în sufragerie.

   Hunter se ridică și o sărută pe Margaret pe obraji.

   - A fost o seară minunată. Mulțumesc pentru invitație. Când vă întoarceți din călătorie, am să vin să-mi povestiți impresiile.

   - Foarte bine! Va fi un motiv excelent pentru următoarea invitație.

   Râseră toți, bine dispuși, și cei trei ieșiră împreună.

   - Cu tine mă văd la petrecerea de săptămâna viitoare, îi spuse Hunter Lilei.

   - Care petrecere?

   - Petrecerea lui Jason, de sâmbătă seara, o lămuri Hunter nedumerit de mirarea ei. M-a invitat când erai în bucătărie. Vei fi și tu acolo, nu-i așa?

   - Bineînțeles că va fi, răspunse Jason în locul ei, doar locuiește cu noi.

   Hunter lecă cu mașina lui, iar Jason și Lila îl urmară pe magistrala Westheimer.

   - Îți mulțumesc pentru grațioasa invitație, rupse ea tăcerea. Ai fi putut să mi-o adresezi personal.

   - Nu este târziu nici acum.

   Jason parcă în fața unui mic bar de noapte.

   - Ce faci? De ce ne oprim?

   - Ai nevoie de relaxare înainte de a ajunge acasă. N-aș vrea să afle Katherine că grija ei te-a supărat atât de mult!

   - Știi bine că nu este adevărat. Katherine știa că urma să mă întorc cu Hunter.

   Intrară și comandară câte un pahar de vin alb.

   - Credeam că ești la curent cu faptul că mătușile noastre își fac planuri în legătură cu noi! Katherine m-a trimis după tine, dar n-am știut că invitatul e o veche pasiune a ta, se dezvinovăți Jason zâmbind sardonic.

   - Te asigur că Hunter nu este o veche pasiune și ar fi bine să le rogi pe mătușile noastre să nu-și mai bată capul cu noi.

   - Bineînțeles! Amândoi sunte conștienți că ideea ca noi să fim împreună este absurdă!

   - Mă bucur că suntem de acord în privința asta. Te-aș ruga să mergem acasă, acum.

   Își băură vinul și plecară. Jason conducea în tăcere.

   - De ce l-ai invitat pe Hunter? dori Lila să știe.

   - Era un mijloc sigur de a te face să vii și tu.

   - Găsesc că este incorect să te folosești de oameni în felul ăsta, Jason. Și apoi, nu înțeleg de ce vrei atât de mult să particip și eu? A refuzat Nikki invitația, cumva?

   - Nicidecum, Nikki va fi acolo și tu de asemenea.

   Lila se simți iritată de siguranța lui.

   - Bănuiam că nu va merge prea bine conviețuirea noastră și văd că te străduiești să-mi dai dreptate. Nu pot accepta ordinele tale și amestecul în viața mea personală. Și în plus, nu pot tolera să abuzezi de prietenii mei, așa că mă voi muta îndată ce voi găsi un loc potrivit.

   - Cred că te pripești și uiți motivul principal pentru care ai acceptat să locuiești cu noi, dar dacă te hotărăști să-ți abandonezi responsabilitățile pe care ți le-ai luat față de Violet și Daisy, lucru pe care și eu l-am bănuit, eu voi fi cel care te va ajuta să împachetezi și să te muți.

   Cuvintele lui o loviră ca niște cuțite ascuțite și își dădu seama că din nou, Jason reușise s-o manevreze.

   - Nu le voi părăsi pe Violet și Daisy, dar nici nu am de gând să-ți satisfac orice capriciu.

   Ajunși în fața casei, Lila se grăbi să coboare și intenționă să intre fără să-l mai aștepte pe Jason, dar în fața ușii își dădu seama că nefiind nevoie să-și ia cheile mașinii, le uitase și pe cele de la intrare.

   - Mă așteptai? Ce drăguț din partea ta!

   - Mi-am uitat cheile.

   Amuzat, Jason se așeză pe treptele de la intrare.

   - Nu am chef să intru, încă.

   Lila se apropie de el pentru a protesta, dar el o trase de mână și o sili să se așeze alături.

   - Este necesar să faci asta, Jason?

   - Da, este foarte necesar.

   Căldura trupului lui și delicatețea sărutărilor o învăluiră, făcând-o să-și uite mânia și să-i cuprindă gâtul cu brațele. Rațiunea îi cerea să se opună și totuși se pomeni lipindu-se și mai strâns de el și răspunzând pasionat sărutărilor lui. Îi simți mâinile mângâindu-i fața, gâtul, umerii, și aproape că-i auzea bătăile inimii.

   Fărâma de rațiune rămasă trează îi dădu putere să se retragă, să se ridice și să meargă în fața ușii.

   - Te rog, Jason. Aș dori să intrăm!

   Jason se apropie încet și descuie ușa.

   Înainte de a o lăsa să treacă pragul, o îmbrățișă și o sărută cu blândețe.

  - Noapte bună, Lila.

   Rămase o clipă agățată în brațele lui, apoi se desprinse și urcă în fugă scara interioară, conștientă de ochii lui întunecați care o urmăreau.

   A doua săptămână pe care Lila a petrecut-o în casa Tobias a fost semnificativ diferită de prima.

   Deși Jason nu-i mai făcuse avansuri, începuse în schimb să ia micul dejun și cina cu familia, deci în prezența ei, lucru care, desigur, o bucura pe Katherine teribil. La început, prezența lui o tulbura pe Lila, dar când se obișnui, își recâștigă stăpânirea de sine și compania lui deveni ceva normal.

   Vineri după-amiază cele două mătuși plecară spre Europa și toți le-au condus la aeroport.

   Fetele au fost foarte emoționate și prinse de febra plecării, astfel că doriră să plece și ele undeva în vacanță. Jason le promise căd acă Lila va considera că au progresat mulțumitor, în a doua jumătate a lunii viitoare, va avea în vedere dorința lor. Ele au fost foarte stimulate de această perspectivă și au promis că se vor strădui să lucreze cât mai bine în săptămâna următoare.

   Conversația zgomotoasă a invitațiilor abia lăsa să răzbată muzica de dans care se auzea în surdină, când Lila coborî la petrecere.

   Cercetă mulțimea cu privirea, în căutarea unei figuri familiare, și îl zări pe Hunter. Își făcu loc și se apropie de el.

   - Începusem să cred că nu mai vii, o întâmpină el zâmbitor.

   - Poate era mai bine. Jason a invitat destulă lume. Are o mulțime de prieteni, remarcă ea privind în jur.

   - Da, dar dintre toți, tu arăți cel mai bine, o complimentă Hunter, privind admirativ rochia ei de seară din șifon verde cu alb.

   - Mulțumesc!

   - Vrei să dansăm? o invită el.

   - De ce nu?

   Hunter o conduse spre mijlocul camerei și începură să danseze în ritmul lent al unei melodii de dragoste.

   Pentru o clipă, îl observă pe Jason, dar se prefăcu că nu-l vede și-i zâmbi cu căldură partenerului ei.

   - N-am mai dansat de ani de zile.

   - Ai rămas la fel de bun, îl lăudă ea.

   - Bună seara, bună seara! Bun venit la petrecere, pasăre întârziată, o întâmpină Jason cu ironie și îi întinse un pahar de șampanie. Mă temeam că te-ai hotărât să eviți societatea astă-seară!

   - Ai avut grijă să te asiguri de prezența mea...

   - Bună seara, Lila! îl întrerupse Nikki, care apăruse lângă Jason și îl luase de braț. Este foarte drăguț din partea ta că ai venit la petrecerea în cinstea zilei mele de naștere.

   Evident șocată, Lila se uită neîncrezătoare la Jason, apoi la Nikki.

   - Așa este, confirmă Jason. Am omis să-ți spun că sărbătorim ziua ei de naștere. Mi-a scăpat doar fiindcă am avut atâtea pe cap...

   - Jason e un scump, îl alintă Nikki, apoi, cu ochi mari, se întoarse din nou spre Lila. Sper că-mi vei spune și tu „La mulți ani!”, nu-i așa?

   - La mulți ani! reuși Lila să pronunțe cu răceală, din vârful buzelor.

   - Cred că este momentul ca toată lumea să facă această urare, interveni Jason.

   Ceru tuturor liniște și începu să cânte: „Mulți ani trăiască”.

   Invitații i se alăturară, iar doamna Cobine apăru aducând un imens platou cu un tort festiv ornat cu lumânări. Nikki le stinse pe toate, apoi tăie tortul în felii și invită musafirii să se servească.

   Jason porni din nou muzica și o cuprinse pe Nikki în brațe. Mijlocul sugrageriei se golise, iar ei doi, privind zâmbind unul în ochii celuilalt, începură să danseze. Toată lumea îi admira și-i aplauda, astfel că, nebăgată în seamă, Lila reuși să se retragă și să se strecoare în bucătărie.

   - Ceva nu e în regulă? se interesă doamna Cobine.

   - Dacă aș fi știut că serata este în cinstea lui Nikki, n-aș fi acceptat să particip.

   - Îmi pare rău că te văd nefericită. Înceacă să nu pui lucrurile la inimă și distrează-te cu ceilalți tineri.

   - Nu cred că pot! Este mai bine să mă retrag. Noapte bună!

   Trecând neobservată, Lila urcă scările și se duse în camera ei. Se apucă se scris, dar gândurle îi erau invadate de imaginea lui Jason dansând cu Nikki. Se duse la fereastră și privi afară. Cerul era înstelat.

   O ușoară bătaiie în ușă o făcu să tresară.

   - Sper că nu te deranjez, spuse Hunter, sfios. Mi-a zis doamna Cobine unde te-ai ascuns. Cred că-ți va face plăcere ce ți-am adus.

   Scoase de la spate o sticlă de șampanie și două pahare.

   - Oh, grozav! se bucură ea. Vino și stai jos. Îmi pare rău că am plecat fără să te anunț, dar n-am vrut să-ți stric buna dispoziție.

   Se așezară și-și turnară în pahare.

   Hunter se simțea într-adevăr foarte bine și-și exprimase admirația față de petrecere și față de Jason, nebănuind rezervele Lilei. Apoi, se interesă de cartea ei și dori să afle detalii. Era un subiect care-i convenea Lilei, astfel că timpul trecu pe neobservate.

   Lila îi citi câteva pasaje și-i ceru părerea despre ele.

   - Este minunată! Când va fi publicată, sper că primesc și eu un exemplar cu autograf.

   - Cu siguranță, promise ea.

   După o scută bătaie în ușă, aceasta se deschise și în prag apăru Jason. Se vedea că era încordat și se încruntă când îl zări pe Hunter.

   - Văd că ai organizat o petrecere separată, spuse el cu răceală.

   Lila era suprinsă să-l vadă și mai ales contrariată de atitudinea lui.

   - Ceea ce fac în camera mea nu-i treaba ta Jason, replică ea cu calm.

   - Dimpotrivă! Tot ceea ce se întâmplă în casa mea, este și treaba mea! Nu cred că e normal să primești bărbați în dormitorul tău, domnișoară Drake. Nu este un exemplu bun pentru nepoatele mele.

   - Nu se poate spune că primesc bărbați în camera mea, protestă ea, enervându-se.

   Hunter, uluit de apariția atât de brutală, după ce se uită la ceas și observă cât de târziu era, interveni și el în discuție:

   - Au plecat ceilalți invitați?

   - Da, domnule Mathews. Petrecerea s-a terminat și acum trebuie să se termine și ceea ce faceți aici.

   Lila nu se mai abținu și izbucni furioasă:

   - Cum îndrăznești să faci astfel de insinuări dezgustătoare...

   - Ce impresie și-ar face cineva găsindu-vă la ora asta, în felul acesta? Ați dispărut acum câteva ore, chiar credeam că el a plecat! Ce ați putut face atâtea ore?

   Lila se duse și deschise ușa, trântindu-o de perete.

   - Ce gândire meschină și josnică! Te rog să ieși.

   Doamna Cobine, care auzise gălăgia, urcase să vadă ce se întâmplă. Înțelese din starea nervoasă a Lilei că se certaseră și încercă să-i potolească.

   - Ar fi bine să plecați, îi sfătui ea pe cei doi bărbați, apoi o ajută pe Lila să se dezbrace și să se bage în pat.

   Lila încercă să doarmă, dar îi era imposibil.

   Se ridică din pat și începu să se plimeb prin cameră, frământându-și mintea cu ultimele evenimente. Se repezi la ușă când auzi bătăi scurte, crezând că doamna Cobine revenise s-o vadă.

   Era Jason.

   - Pot să intru?

   - Nu-mi este permis să primesc bărbați în camera mea. Ce dorești?

   - Vreau să vorbim. Să-mi cer scuze. Am fost irațional... Te rog să mă ierți.

   - Cum rămâne cu Hunter? Sunt sigură că l-ai făcut să se simtă îngrozitor.

   - Îl voi suna mâine și-mi voi cere scuze, promise el.

   Rămaseră tăcuți, uitându-se câteva clipe unul la celălalt.

   - Mă duc să înot. Vino și tu!

   Lila se uită la ceas.

   - Este ora 4 dimineața!

   - Știu, dar câteva bazine ne vor alnga insomnia. Ai să vezi ce bine îți va face!

   Lila consideră că era nevoie de un efort de reconciliere și din partea ei, iar ideea de a se răcori și de a-și relaxa mușchii și nervii era cu adevărat tentantă.

   - Ne întâlnim la piscină, acceptă ea propunerea lui.

   Își scoase cămașa de noapte și își puse costumul de baie. Coborî în liniște din casă.

   Noapte era caldă. Luna și stelele luminau feeric grădina, ca într-o scenă de film romantic. Simți mângâierea răcoroasă a apei când intră în piscină și începu să înoate. Era deosebit de plăcut și se miră că nu-i venise și ei ideea de a înota noaptea târziu. Auzi un plescăit și în câteva clipe, Jason era alături de ea. Își zâmbiră și continuară să înoate.

   După câteva bazine, Lila se cățără pe marginea bazinului, simțindu-se deja obosită. Jason o urmă și se așeză alături de ea. Lumina lunii aluneca pe pielea lor udă, făcându-i să pară niște creaturi dintr-o altă lume.

   - A fost grozav! Înoți adesea noaptea târziu?

   - De obicei. Cele mai bune idei îmi vin când înot noaptea sau dimineața în zori!

   - Și acum este aproape dimineață.

   - Este o dimineață superbă, așa cum ești și tu.

   Jason îi cuprinse fața cu mâiniile iar buzele lui le atinseră pe ale ei.

   Se ridică în picioare și o luă în brațe. O duse și o așeză cu blândeșe pe unul dintre șezlongurile din apropiere și se întinse și el lângă ea. Cu mișcări lente, începu să-i mângâie obrajii, gâtul, umerii și sânii, iar ochii lui întunecați deveniră niște torțe care o ardeau chiar fără s-o atingă.

   Lila își apropie trupul suplu de trupul lui musculos și buzele lor se lipiră ca două metale încinse. Își deschise ochii să-i vadă fața dar fu orbită de prima rază de soare. Se smulse din îmbrățișarea lui și sări în picioare.

   - Este dimineață! Răsăritul soarelui este fascinant!

   - Exact cum ești și tu, o aprobă el, ridicându-se.

   Îi cuprinse din nou fața în palme și o sărută delicat, apoi luuând-o de mână, intrară în casă. În fața ușii camerei ei, se opri și o sărută pe frunte.

   - Sunt bucuros că m-ai însoțit și că am salutat împreună soarele de dimineață. Îți mulțumesc!

   Lila intră în cameră, se șterse cu un prosop uscat, își puse cămașa de noapte și se strecură în pat.

   Simțea o oboseală plăcută și era într-o dispoziție sufletească plăcută, deși își dădea seama că îi permisese prea multe lui Jason. Îi era clar că el era încurcat cu Nikki Jocksay; relația lor părea chiar foarte serioasă.

   Închise ochi și de data asta imaginea lui Jason îi reveni în minte. Era cea a lui Jason ținând-o în brațe.

   Adormi cu el în gând iar când se trezi soarele era deja sus.

   Se uită la ceas și sări din pat. Era deja ora prânzului. Se spălă, se aranjă și făcu ordine, apoi coborî. Îi era foame și voia să le întâlnească pe gemene.

   Se opri o clipă înainte de a ieși și se gândi la sfârșitul nopții trecute, ca la un vis frumos.

CAPITOLUL IV

   - Bună dimineața! Se vede că ai dormit bine. Ești proaspătă și bine dispusă, remmarcă doamna Cobine. Bănuiam eu că viața nu poate părea frumoasă decât după un somn bun.

   - Așa este! Mă simt excelent, deși mi-e foame.

   - Prânzul e gata în câteva minute. Fetele se schimbă și îndată ce sunt gata, puteți mânca. Ziarul de dimineață este în bibliotecă, așa că până coboară fetele, poți să arunci o privire prin el.

   Lila spera să-l găsească în bibliotecă pe Jason, dar, spre dezamăgirea ei, încăperea era goală. Lua ziarul și-l răsfoi cu gândul în altă parte.

   - Bun ziua, Lila, o salutară fetele, intrând în bibliotecă. Ne-a trimis doamna Cobine să te chemăm.

   - Minunat, le întâmpină ea și le sărută pe obraji. Mor de foame. Jason nu prânzește cu noi?

   - Unchiul Jason este plecat, îi răspunse Violet. Tocmai ieșea când noi ne-am întors de la biserică.

   - Ați fost și voi plecate, deci!

  - Am luat micul dejun, am fost la biserică, și de când ne-am întors, am văzut desene animate, iar tu abia te-ai sculat. Ești o somnoroasă! o dojeni Daisy râzând.

   Se așezară toate trei la masa frumos aranjată în sufragerie. Doamna Cobine aduse salată de crudități, apoi friptură de rață cu fasole verde.

   - Când se întoarce Jason? o întrebă Lila pe doamna Cobine.

   - Nu a precizat, deci, probabil că se întoarce foarte târziu.

   - Înseamnă că suntem libere să facem ce vrem, le spuse ea fetelor, prefăcându-se bucuroasă pentru a-și masca regretul.

   - Ai uitat, Lila? Noi mergem la petrecerea lui Mary Ann. Este ziua ei de naștere. Ne duc domnul și doamna Cobine!

   - Așa este, uitasem. Se pare că trebuie să mă distrez singură.

   - Dacă vrei, rămânem noi cu tine, se oferiră fetele pline de compasiune.

  - Nu se poate! Sunteți drăguțe, dar nu trebuie să vă faceți griji. Voi găsi eu ceva de făcut, le asigură ea, mișcată de atașamentul lor.

   Doamna Cobine aduse prăjitura cu brânză pe care o mâncară sporovăind vesele despre petrecerea la care urmau să participe.

   Ziua era prea frumoasă ca să rămână în casă. Urcă în mașină și porni să se plimbe.

   Ieși pe șoseaua U.S. 290 și trecu prin orășelele Prairie și Navasota. Peisajul era superb și o ajuta să nu se mai gândească la Jason. Spre sfârșitul după-amiezii ajunse la parcul național Washington-on-the-Brazos, considerat ca fiind locul de naștere al repuublicii Texas. Parcă mașina și se duse să viziteze muzeul Texas.

   În același complex vizită Casa Bartington, mobilată cu piese din perioada pionieratului, și Casa Independenței unde urmări o prezentare de diapozitive despre istoria Texasului. Spre seară, porni înapoi spre Houston și ajunse acasă mult după căderea întunericului.

   Casa era cufundată în tăcere, probabil că toți se culcaseră deja.

   Lila se strecură spre camera ei și obosită de călătorie, făcu un duș și se culcă.

   Trecuseră câteva zile în care Lila a fost nevoită să se adapteze iar atitudinii distante și capricioase a lui Jason.

   Prezența lui era sporadică și reușea să-l vadă doar uneori la prânz, când atenția lui se focaliza doar asupra fetelor.

   Lila se mira cum putea să se poarte astfel, de parcă ar fi uitat complet noaptea magică în care înotaseră împreună. Își dădea seama că fusese o proastă răspunzând avansurilor lui pe care ea le luase în serios, în timp ce pentru el fusese doar o joacă!

   Când Hunter sună s-o invite să iasă în oraș să cineze și să vadă un film împreună, acceptă bucuroasă, fără să stea pe gânduri.

   Cina la un restaurant pescăresc și comedia pe care au văzut-o împreună, a fost ceea ce Lila avea nevoie.

   Când Hunter o conduse acasă, se opriră la intrare și se așezară pe marginea treptelor să mai discute.

   După scurt timp, apăru Mercedesul maro. Jason îi salută distant, schimbă câteva amabilități cu ei și intră în casă.

   Imediat, Hunter plecă iar Lila intră și ea. Jason era în sufragerie și o chemă să stea de vorbă. Îi oferi și ei un pahar cu limonadă rece și se întinse pe sofa.

   - A fost o seară plăcută? se interesă el, sorbind din băutură.

   - A fost minunat, exageră ea intenționat, supărată și dezamăgită că el nu se arătase deloc deranjat de faptul că ieșise să se distreze cu Hunter.

   - Mă bucur... Le-am promis fetelor că le duc la teatrul de vară din parcă, să vadă Peter Pan, mâine seară. Aș vrea să știu, vei să vii cu noi?

   - Desigur, mi-ar face plăcere! Voi pregăti niște sandvișuri să le luăm cu noi, să cinăm în parc la iarbă verde, înainte de spectacol.

   Se ridică de pe sofa, se apropie de ea și o sărută pe obraz, dorindu-i noapte bună.

   Lila urcă în camera ei și se apucă de scris. Era total derutată de felul în care Jason se comporta față de ea. Nu reușea să se concentreze și făcu mai multe greșeli decât de obicei.

.................................

        „Poți dori ceva așa de chinuitor și de tare, încât, îndeplinindu-ți-se, nu te mai bucuri: te-a costat prea mult suflet.”
           Lucian Blaga

29 de secunde, T.M. Logan

 ........................................................

4.

      Făcu așa cum îi spuse şi se aşeză în faţa lui, întrebându-se dacă să-i spună adevărul. Tot adevărul.

   Nu ştia cum ar fi putut explica armele pe care le lăsase prin casă, bărbatul de care se temea că se va întoarce şi ce i-ar putea face. Senzaţia de neajutorare desăvârşită şi deplorabilă pe care o avusese când el fusese în casa ei pentru prima dată.
   Sarah luă cana cu ceai cu ambele mâini şi bău o gură. Era fierbinte şi dulce; în mod normal, nu punea zahăr, dar de data asta îl aprecia.
   - Mersi!
   - Sarah, îmi fac griji pentru tine.
   Ea nu zise nimic.
   - Cred că a venit timpul să-mi spui ce se întâmplă.
   Sarah clătină din cap, amintindu-şi cuvintele lui Volkov. Să nu spui nimănui.
   - Nu pot.
   - Nu poţi sau nu vrei?
   - Aş vrea să pot, tati. Chiar aş vrea.
   Liniştea dintre ei se întinse până la un minut, până ce în sfârşit el se aşeză lângă ea şi o îmbrăţişă. Rămaseră aşa pentru o vreme, înainte ca Sarah să-i dea drumul, apoi reveniră amândoi pe locurile lor.
   Tatăl ei bău o gură mare de ceai.
   - Ştii, s-ar putea să te surprindă puţin, dar, după ce a murit mama ta, am făcut un lucru foarte rău.
   Sarah se uită la el, aşteptându-se să-i spună că glumeşte.
   - Ce? Ce ai făcut?
   - Nu am mai povestit nimănui asta, aşa că trebuie să promiţi că nu vei spune nimănui.
   - Promit.
   - Mai ales surorilor tale.
   - Desigur.
   - Şi nici Laurei sau oricăror altor prieteni sau colegi de la serviciu.
   Ea se încruntă, temându-se de ce avea să urmeze.
   - Bine, zise ea încet.
   - În regulă. După ce a murit mama ta, eu...
   Ezită, dar numai o secundă.
   - Am petrecut 6 luni plănuind cum să omor un om.

Capitolul 59

   Sarah tuşi şi aproape că îşi vărsă ceaiul.
   - Ce? Nu ai făcut asta. Despre ce vorbeşti?
   - E adevărat.
   - Tati, nu te prosti. Nu ai avut niciodată de gând să omori pe cineva.
   - Lee Goodyer.
   Se uită la el brusc. Tatăl ei nu mai vorbise despre accident de mulţi ani.
   Vorbea despre soţia lui decedată - mama lui Sarah - în mod frecvent, dar nu şi despre circumstanţele morţii ei. Nu mai făcea asta. Şi niciodată, absolut niciodată, nu îl auzise pronunţând numele bărbatului care îi luase viaţa: Lee Goodyer, un agent comercial de 32 de ani, a cărui grabă de a ajunge la următoarea sa întâlnire se încheiase printr-o tragedie. Goodyer depăşise un camion în mod periculos şi nesăbuit, ca să mai economisească doar câteva minute din drum. Mama lui Sarah, care venea din direcţia opusă, fusese forţată să schimbe direcţia ca să-l evite. Intrase într-un alt camion, care venea din direcţia opusă.
   Murise pe loc.
   Juraţii îl găsiseră vinovat pe Goodyer pentru că provocase moartea cuiva din cauza şofatului periculos şi judecătorul îl condamnase la 4 ani de închisoare.
   - A stat închis 2 ani, apoi a fost eliberat pentru bună purtare, zise Roger cu amărăciune. Doi ani nenorociţi pentru că a luat o viaţă. Nu a fost de ajuns, nici măcar pe aproape. Aşa că imediat ce a fost trimis la închisoare, am început să mă gândesc la ce am de gând să fac.
   - Te-ai retras de tot. Noi am crezut că sufereai în urma morţii ei.
   - Am suferit. Dar m-am folosit de suferinţă ca să creez un plan.
   Clătină din cap, încă străduindu-se să creadă ceea ce recunoştea el.
   Acesta era tatăl ei, cel care îşi petrecuse toată cariera ocupându-se de asigurări maritime şi care nu primise niciodată o amendă pentru depăşirea vitezei.
   - Dumnezeule, tată! Ce aveai de gând să faci?
   - Aveam mai multe planuri diferite - toate implicau posibilitatea ca eu să fiu prins, dar în momentele acelea nu-mi mai păsa. Deja mi se întâmplase cel mai rău lucru, aşadar, ce-mi mai păsa dacă eram prins? Trebuie să înţelegi - am fost atât de furios, încât am simţit că după moartea mamei tale nu îmi mai rămăsese decât furia.
   - Ne aveai pe noi. Pe Lucy, pe Helen şi pe mine.
   - Ştiu, ştiu. Am fost un prost. Dar tu şi surorile tale eraţi adulte, nu mai depindeaţi de noi. Eu şi mama ta fuseserăm căsătoriţi 33 de ani, iar el i-a luat viaţa în numai câteva minute. A primit 2 ani de închisoare, apoi a putut să se bucure de restul vieţii. Am vrut să plătească pentru ce a făcut. Aşa cum ar fi trebuit să o facă.
   Sarah se uită la tatăl său, cel mai bun bărbat pe care îl cunoscuse vreodată, şi văzu că avea ochii înlăcrimaţi. Se aplecă şi îl îmbrăţişă din nou, frecându-l pe spate, de parcă ar fi liniştit un copil.
   - Ce te-a făcut să te răzgândeşti?
   Se retrase din îmbrăţişarea ei şi zâmbi, o lacrimă curgându-i pe obraz.
   - Tu!
   Sarah se încruntă şi băgă mâna în buzunar după un şerveţel, ca să i-l dea.
   - Eu? Cum am reuşit să fac aşa ceva?
   - Poate că nu tu neapărat. Ci Grace.
   - Dar ea nici nu se născuse când a murit mama.
   - Prima dată când am văzut-o pe Grace în spital, prima dată când am ţinut-o în braţe, spuse el, ştergându-se la ochi, am ştiut că trebuia să iau o decizie. Dacă mă duceam să mă răzbun pe acel om, aveam şanse mari să fiu prins şi să ajung la închisoare. Aşa, nu mai aveam cum s-o văd crescând - poate că nu ar fi ştiut niciodată cine sunt. Toate planurile pe care le făcusem legate de Goodyer, toate listele, hărţile, fotografiile şi informaţiile pe care le adunasem despre el, le-am aruncat în foc şi au ars toată noaptea. Apoi m-am îmbătat rău de tot. Şi, dimineaţa, v-am adus pe amândouă acasă de la spital.
   - Nu voiai cu adevărat să-i faci rău lui Lee Goodyer după ce era eliberat.
   - Ba da, absolut. Dar Grace m-a salvat. Tu m-ai salvat, zâmbi tatăl ei. Oferindu-mi-o pe prima mea nepoată, chiar dacă poate că a fost puţin mai devreme decât ai fi vrut.
   Sarah clătină din cap.
   - Eu nu pot să salvez pe nimeni. Nu pot să mă salvez nici măcar pe mine.
   Ridică privirea spre el, tatăl ei bun şi blând, văzându-l acum într-o lumină nouă.
   - De ce nu mi-ai mai spus asta niciodată?
   El ridică din umeri.
   - Nu am spus nimănui.
   - Şi încă mai vrei să te răzbuni?
   - Am vrut, timp de vreo 4 ani după moartea ei. Dar Grace m-a menţinut pe drumul cel bun şi drept. Iar apoi, şi Henry.
   - Dar acum?
   - Chestia e că m-am gândit că mă va face să mă simt mai bine dacă mă răzbun pe Goodyer. Dacă-l rănesc. Poate chiar dacă-l omor. Dar asta nu ar fi dat timpul înapoi până în perioada când mama ta era în viaţă. Ştiam că trebuie să scap de furie, căci altfel avea să mă mănânce de viu în cele din urmă.
   - De ce îmi spui asta?
   - Pentru că a trebuit să învăţ să merg mai departe, să fac faţă vieţii aşa cum e, chiar dacă nu e aşa cum vreau eu.
   Arătă spre ea.
   - Şi tu trebuie să faci la fel. Şi, acum, că îmi ştii secretul, a venit timpul să mi-l spui şi tu pe al tău.

Capitolul 60

   - Nu pot să-ţi spun, refuză ea. Chiar nu pot.
   - Eu ţi-am spus secretul meu. Nu pot să cred că ar putea fi ceva mai rău decât faptul că am încercat să o răzbun pe mama ta.
   Sarah râse, dar fără umor în glas.
   - Ai fi surprins, tată.
   - Draga mea, la vârsta mea nu mă mai surprinde nimic.
   - Dacă-ţi spun, nişte oameni ar putea fi răniţi.
   El arătă din nou spre şirul de arme întinse pe masă.
   - Mie mi se pare că oricum cineva o să fie rănit.
   - Mă refer la copii. Copiii ar putea să fie răniţi.
   Roger se îndreptă de spate.
   - Eşti ameninţată? Harry şi Grace sunt în pericol?
   - Nu şi dacă păstrez secretul.
   - Ce secret? Despre ce vorbeşti? Mie mi se pare că ar trebui să sunăm la poliţie.
   Sarah puse mâna pe braţul lui.
   - Nu, tati! Nu! Nu la poliţie!
   - Atunci, spune-mi!
   Se uită la el, la tatăl ei iubitor, la îngrijorarea de pe faţa lui. La dragostea din ochii săi. Şi simţi că-i vine din nou să plângă, ochii înţepând-o până când cedă şi începu să plângă cu putere, cu pieptul ridicându-i-se, săptămâni şi luni întregi de emoţii revărsându-se acum din ea.
   - Tati, am provocat un dezastru, zise ea printre bocete. Totul s-a dus pe apa sâmbetei, şi e numai vina mea.
   Tatăl ei o strânse tare în braţe.
  - Ce s-a dus pe apa sâmbetei, Sarah?
   - Totul.
   Aşteptă o clipă, apoi adăugă încet:
   - Tot ce ştiu e că nu poţi să continui să fii aşa cum ai fost în ultimele 6 săptămâni. Şi asta, făcu semn spre arme din nou, nu e o viaţă normală. Aşa că, de ce nu îmi povesteşti, Sarah?
   - Tati, trebuie să-mi promiţi că n-o să mai spui nimănui. Niciodată. Nici lui Helen sau lui Lucy, nici prietenilor mei, nici celor de la serviciu - şi, în mod cert, nici poliţiei.
   - Promit.
   - Jură! Pe vieţile nepoţilor tăi.
   Se gândi bine la asta. În cele din urmă, tatăl ei încuviinţă.
   - Jur că nu voi spune!
   - Am făcut un lucru rău, tată. Un lucru foarte rău. Şi acum, totul se dezlănţuie. Devine din ce în ce mai rău, şi nu ştiu cum să fac ca să opresc lucrurile.
   Se aşezară la masa din bucătărie şi Sarah îi povesti totul: comportamentul lui Lovelock din ultimii doi ani, regulile şi cât de dificil îi fusese să lucreze cu el. Îi povesti despre refuzul de a o promova şi despre planurile de a o da afară din departament, despre Volkov şi oferta sa şi tot ce se petrecuse în ultimele două săptămâni, de când efectuase acel apel.
   El nu o întrerupse, o lăsă să vorbească. Într-un final, după ce termină, văzu că are şi el lacrimi în ochi. În mai bine de 3 decenii, foarte rar îl văzuse supărat - îşi aducea aminte să fi fost aşa doar de vreo două sau de trei dăţi. El era cel practic, cu capul pe umeri, agentul de asigurări care avea un răspuns logic pentru orice.
   Dar acum era supărat. Mânia ieşea din el în valuri.
   - Iisuse Hristoase, Sarah! Îmi vine să mă duc să-l omor cu mâna mea pe nenorocitul ăla.
   Foarte rar înjura.
   Sarah îi dădu un şerveţel şi îşi luă şi ea unul.
   - Tati, nu ştiu ce să fac. Nu pot să îndrept lucrurile şi nici nu pot să le fac să dispară. Situaţia se înrăutăţeşte din ce în ce mai mult.
   - De ce nu mi-ai povestit mai demult? Aş fi putut să te ajut.
   - Ţi-ai fi făcut griji, şi nu-mi doream asta. Am vrut să fii mândru de mine, de tot ce am realizat.
   - Sunt mândru de tine. Mai mândru decât vei şti tu vreodată.
   - Vreau doar să repar totul. Vreau să ştiu cum să îndrept lucrurile.
   Roger păstră liniştea pentru câteva clipe, ţinând-o de mână pe Sarah. Apoi se ridică şi mai făcu nişte ceai.
   - O să vedem noi cum facem, zise el până la urmă, înconjură masa şi o mai îmbrăţişă o dată.
   - Dar mai întâi trebuie să stabilim care sunt opţiunile pe care le ai. Lasă-mă să mă mai gândesc.

Capitolul 61

   Sarah o urmă pe detectiv Rayner printr-un labirint de coridoare de la secţia de poliţie Wood Green până când ajunseră în dreptul unei uşi nemarcate, complet goală, cu excepţia unei tastaturi electronice.
   Detectivul tastă o serie de cifre şi lacătul se deschise. Apăsă pe mâner şi intră, iar Sarah o urmă înăuntru.
   Detectiv Rayner o sunase ca să o întrebe dacă ar putea trece pe la secţie în drum spre serviciu. „Durează doar douăzeci de minute”, promisese ea, fără să-i spună lui Sarah de ce trebuia să se afle acolo. Se aşezară faţă în faţă la o masă gri, din metal, într-o cameră cu puţină mobilă.
   - Mulţumesc pentru că aţi venit, deşi v-am anunţat din scurt, începu detectivul. Sper că până acum aţi aflat că a fost găsit teafăr şi nevătămat colegul dumneavoastră.
   - Da, am auzit, zise Sarah, forţându-se să zâmbească. Nişte veşti grozave.
   - Sunteţi bine? Păreţi palidă.
   - Bineînţeles! Sunt doar uşurată. Cu toţii am crezut că Alan era... ei, bine, că s-ar putea să i se fi întâmplat ceva.
   - Cum ar fi?
   Sarah fu surprinsă de întrebarea ei.
   - Nu ştiu... presupun că, având în vedere că nimeni nu mai auzise nimic de el, ne-am gândit la ce e mai rău.
   - Aveaţi vreun motiv anume să credeţi asta?
   - Nu, nu chiar. Dar nu-i stă deloc în fire să nu ţină legătura cu nimeni.
   Femeia o studie preţ de o secundă înainte să continue.
   - Aşa cum am spus, este ceva confidenţial, aşa că aş aprecia discreţia dumneavoastră. Dar avem nişte informaţii care sugerează că profesorul Lovelock s-ar putea să fi fost ţinta unui sindicat criminal rus. Din motive necunoscute - momentan.
   - Înţeleg, răspunse Sarah, simţind fiori pe şira spinării. Ce vă face să credeţi asta?
   - O să vă arăt.
   Detectivul Rayner o conduse până la geamul lung de pe peretele îndepărtat, şi Sarah văzu acum că era un panou cu vedere într-o altă cameră.
   - L-aţi mai văzut pe acest bărbat până acum?
   Bărbatul cu cicatrice stătea dincolo de geam.
   Sarah se uită la el. Părea calm. Nu avea geacă şi mânecile le ţinea suflecate, lăsând la vedere o serie de tatuaje închise la culoare şi neuniforme, pe ambele braţe, o combinaţie de simboluri religioase şi alte lucruri pe care Sarah nu le recunoştea.
   O serie de întrebări îi făcură inima să-i bată mai repede.
   Ce au aflat? Ce le-o fi spus deja?
   Şi, mai presus de toate, replica cu care Lovelock o ameninţase cu o zi în urmă: „Poliţia este uite atâtica de aproape să te aresteze, Sarah”.
   Detectivul se mişcă puţin lângă ea.
   - Doamnă Haywood?
   În timp ce Sarah îl privea, bărbatul cu cicatrice se întoarse încet în scaun şi păru că se uită fix la ea. Sarah privi imediat în altă parte.
   - Poate să ne vadă?
   - Nu. E geam cu efect de oglindă. Şi cu izolare fonică. Aducem diverse persoane din departamentul dumneavoastră, ca să vedem dacă l-a zărit cineva pe individul acesta în campus în ultimele săptămâni.
   Sarah inspiră, chinuindu-se să-şi menţină vocea calmă. Gândeşte-te!
   - Cine este?
   - Momentan, nu ştim. Nu avea la el niciun act de identitate când a fost arestat - numai nişte teancuri de bancnote şi în baza de date nu i-am găsit amprentele şi nici ADN-ul. Dar avem nişte surse care sugerează că a fost implicat în organizaţii criminale din Rusia. Tatuajele indică acest lucru. E posibil ca persoana aceasta să fi urmărit mişcările profesorului Lovelock în zilele premergătoare răpirii sale. Aşa că este probabil să existe o legătură, ori ceva, ori cineva care să-l lege pe profesor de suspectul nostru. Doar că nu ştim ce sau cine încă. Îl recunoaşteţi?
   Făcu un efort deliberat să se uite din nou la bărbat, de parcă ar fi fost prima dată când îl vedea. Acum, el se uita din nou la peretele opus, inexpresiv.
   Faptul că l-ai văzut nu dovedeşte nimic.
   - Da, cred că da. El este bărbatul pe care l-am văzut acum câteva zile. L-am denunţat la vremea respectivă.
   Detectiv Rayner se uită într-un dosar pe care-l avea în mână.
   - V-aţi făcut griji că ar putea fi un urmăritor periculos.
   - Da.
   Femeia făcu semn spre bărbatul aflat dincolo de geamul oglindă.
   - Sunteţi sigură?
   - Cred că da. Ce a făcut?
   - Păi, se poate ca bărbatul pe care l-aţi văzut să nu vă fi urmărit pe dumneavoastră, ci pe profesorul Lovelock.
   - Deci este implicat în ce i s-a întâmplat lui Alan?
   - Da. Dar asta rămâne confidenţial.
   - Desigur.
   Sarah îşi puse palma sub bărbie.
   - Uau! Cum l-aţi prins?
   - A fost o întâmplare norocoasă. A fost oprit de un ofiţer pentru că folosea telefonul mobil la volan. Poliţistul l-a pus să tragă pe dreapta şi, în timp ce îl mustra, a auzit nişte zgomote din spatele vehiculului. A deschis portbagajul şi l-a găsit pe colegul dumneavoastră, legat la mâini şi la ochi, şi cu gura astupată. Asta a fost la 5 zile după ce a dispărut, şi încă nu suntem siguri de ce a fost ţinut captiv. Este posibil să fi vrut să ceară o răscumpărare la un moment dat - în stadiul acesta nu ştim încă.
   - Îngrozitor, zise Sarah, încercând să pară şocată. Şi el ce a declarat despre asta?
   - Suspectul? Până acum, nimic, nu face decât să stea acolo ca o piatră. Dar până la urmă o să vorbească.
   Răsfoi carneţelul până la o altă pagină.
   - Deci aţi spune că profesorul Lovelock avea duşmani?
   - Duşmani? repetă Sarah.
   - Oameni care i-ar fi dorit răul.
   - Presupun că ar putea avea rivali din punct de vedere academic - oameni care ar putea să se implice într-o cursă cu el pentru fonduri de cercetare şi alte lucruri de genul. Şi sunt câţiva oameni din cadrul comunităţii universitare care poate că nu ar vorbi frumos despre el. Dar nu i-aş numi chiar duşmani.
   - Credeţi că vreunul dintre aceşti rivali academici şi-ar putea dori ca el să nu mai existe?
   Sarah se prefăcu că se gândeşte pentru o clipă înainte să clatine din cap.
   - Eu nu aş crede asta. Există dovezi în acest caz?
   - Facem investigaţii. Şi în alte aspecte ale anchetei, inclusiv răpirea pentru răscumpărare, având în vedere averea destul de mare a profesorului şi a familiei sale. Dar se pare că nimeni nu are nimic rău de zis despre el.
   Poate c-ar trebui s-o întrebaţi pe Gillian Arnold.
   - Sunt sigură că e adevărat.
   Sarah simţi ochii detectivei asupra ei.
   - Am înţeles că şi dumneavoastră aţi avut o ceartă cu profesorul Lovelock de curând. Ceva legat de o potenţială finanţare pentru cercetări, din SUA?
   - Nu a fost o ceartă. Doar o mică neînţelegere.
   - Dar v-a supărat foarte tare felul în care a procedat profesorul?
   - Nu aş spune asta. Eu...
   - L-aţi acuzat că este un trişor şi un mincinos. Într-o şedinţă deschisă.
   - Nu am spus niciodată asta!
   - Ceva de genul acesta? Aşa am auzit.
   - Nu e adevărat.
   - Sunteţi sigură de asta?
   Sarah trase aer adânc în piept, apoi expiră uşor. În adâncul său, i se aprinse o luminiţă - două, trei, patru informaţii care se uneau şi se potriveau unele cu altele ca piesele de puzzle. Acum, că putea să vadă întregul, era surprinsă că nu-şi dăduse seama înainte.
   Dumnezeule! Vai. De. Mine. De ce mi-a luat atât timp să-mi dau seama?
   Rayner se apropie de ea.
   - Doamnă Haywood? insistă ea. Sunteţi sigură?
   - Îmi cer scuze - da, am fost puţin dezamăgită. Am sperat că mă va lăsa să mă ocup eu, dar, în cele din urmă, a preluat el totul.
   - Cred că aţi fost totuşi supărată.
   - Iniţial, da, dar nu a fost mare lucru. Întregul departament va avea de beneficiat dacă va reuşi să ne aducă acea sponsorizare, va fi bine pentru noi toţi, şi pentru întreaga universitate.
   Brusc, îşi dădu seama de ceva.
   - Ar trebui să am un avocat cu mine pentru asta?
   - Depinde de dumneavoastră, zise detectivul, luând o gură de ceai. Niciunul dintre colegii dumneavoastră nu a simţit că ar fi necesar până acum, dar, dacă vreţi, puteţi face asta. Nu este un interogatoriu oficial, încercăm doar să aflăm care este legătura dintre domnul cu cicatrice şi universitatea. De fapt, că tot veni vorba, ar mai fi ceva.
   - Ce anume?
   - Un apel.

Capitolul 62

   Sarah simţi o presiune în piept.
   - Când l-au oprit pe suspect, continuă detectivul, au dus maşina la centrul nostru, ca să fie cercetată de criminalişti. Portbagajul în care a fost găsit colegul dumneavoastră a fost acoperit în întregime cu plastic de unică folosinţă - pentru a limita depunerea ADN-ului victimei, am presupus noi - dar nu au mai găsit nimic util în maşină. Cu toate acestea, am reuşit să descoperim dovezi folositoare pe baza raportului întocmit de ofiţerul care l-a arestat.
   - Ce fel de dovezi?
   - Ofiţerul a raportat că suspectul mesteca de zor la început, când l-a abordat. S-a descoperit că lipseau cardurile SIM din ambele telefoane pe care le avea în posesie.
   - Le mâncase?
   - Le-a mestecat şi le-a înghiţit. Dar am reuşit să obţinem bucăţile - nu vreţi să ştiţi cum. Cardurile SIM de ultimă generaţie sunt mult mai rezistente decât s-ar crede. Oamenii noştri de la laborator au reuşit să extragă o parte din datele de pe unul dintre cardurile SIM, şi am analizat apelurile şi mesajele, de unde au venit apelurile, numărul apelantului şi aşa mai departe.
   Sarah se cutremură fără să vrea. Poliţia se juca acum cu ea?
   Ştiu că tu eşti! Ştiu că tu eşti!
   - Acest număr a primit un singur apel, continuă Rayner. Unul singur. Un apel de 29 de secunde, realizat de pe un telefon mobil, din partea de est a campusului universităţii. Cu 5 zile înainte de răpirea profesorului Lovelock.
   Îşi impuse să rămână calmă.
   - Aha! De la cine?
   - Un alt telefon cu credit. Nu l-am găsit încă, dar urmărim numărul şi, imediat ce va fi folosit din nou, îl vom găsi.
   Sarah îşi aduse aminte de telefonul înfăşurat în punga din plastic în care pusese pietre ca să se ducă la fundul iazului din parcul Hampstead Heath în timp ce copiii ei hrăneau raţele de la marginea podului.
   Pe o voce liniştită, întrebă:
   - Nu puteţi să găsiţi proprietarul telefonului prin compania de telefonie,  sau ceva de genul ăsta?
   - Nu e atât de uşor cu un telefon cu credit, dar înseamnă că avem o legătură directă între telefonul suspectului şi campusul universităţii.
   Sarah simţi noduri în stomac. Avea gura uscată. Îşi umezi buzele.
   - Asta e de bine, nu-i aşa? Adică, se fac progrese.
   - Ar putea fi legătura pe care o căutăm: pare foarte improbabil ca suspectul să fi luat legătura cu o persoană de la universitate din alt motiv. De aceea v-am întrebat dacă profesorul Lovelock a avut inamici.
   - Avem mii de studenţi şi angajaţi în campus în timpul sesiunilor.
   - În ce zonă a campusului e situată clădirea dumneavoastră?
   - Biroul meu?
   - Da.
   - Facultatea de Artă. În partea de nord a campusului.
   - Dar uneori parcaţi în partea de est?
   - Poftim?
   - Uneori parcaţi în partea de est a campusului. Lângă clădirea Facultăţii de Inginerie.
   Sarah inspiră.
   - Uneori. Adesea nu mai sunt spaţii de parcare în apropiere de biroul meu când ajung eu. Clădirea ingineriei are cea mai mare parcare.
   - De acolo a fost efectuat apelul. La ora 5 şi 26 de minute după-amiaza - la sfârşitul programului. Poate de către cineva care se ducea la maşină, în drum spre casă.
   - Da.
   - Cercetăm înregistrările de pe trei camere de luat vederi din acea parte a campusului. Vom vedea dacă aflăm ceva cu ajutorul lor.
   - Cât de mare e aria staţiei de comunicaţie?
   Detectivul ridică din umeri.
   - O rază destul de mare, probabil jumătate din campus şi casele care se află pe artera de pe partea cealaltă.
   - Deci, mulţi oameni.
   - Şi este doar unul dintre aspectele anchetei. Vă sună cunoscut următorul număr de telefon?
   Îi citi un număr de 11 cifre de două ori, privind în sus din când în când ea să-i vadă reacţia.
   Sarah clătină din cap, încercând să facă asta fără grabă şi cât mai natural posibil.
   - Nu ştiu multe numere pe de rost, dar acesta nu-mi sună cunoscut.
   Cu un val năucitor de adrenalină, îşi aduse aminte că scrisese numărul lui Volkov pe o hârtiuţă înainte să arunce telefonul în apă. Hârtiuţa se afla încă în buzunarul interior al portofelului, lipită de o carte cu timbre, iar portofelul era în geanta care acum se afla pe marginea mesei, cam la 30 de centimetri de mâna stângă a poliţistei.
   Sarah se uită la ceas cu subînţeles.
   - Îmi cer scuze, dar chiar trebuie să plec, am un seminar la ora 10. E în regulă?
   - Desigur, zise Rayner, privind-o în ochi. Mulţumesc pentru că aţi venit fără preaviz. Dacă vă mai aduceţi aminte ceva, orice credeţi că ar putea fi relevant, să mă sunaţi. Orice credeţi că ar trebui să ştim.
   Sarah încuviinţă şi se ridică, sperând că picioarele ei moi nu o vor trăda în drum spre ieşire.

Capitolul 63

   După seminar, Sarah se retrase la ea în birou, stând nemişcată şi tăcută, cu uşa închisă şi încuiată, şi cu luminile stinse, astfel încât să nu bată nimeni la uşa ei ca s-o deranjeze.
   Prânzul ei - un sandvici cu brânză - stătea neatins pe birou, lângă ea. Nu avea deloc poftă de mâncare. Nu voia decât să fie singură, să aibă timp să se gândească la situaţia sa. La ce să facă în continuare. Nu putea să se gândească decât la conversaţia pe care o avusese cu tatăl ei cu o seară în urmă, la modul calm, metodic şi raţional în care disecase opţiunile ei. Fusese o uşurare să poată împărţi povara cu el, să-i împărtăşească secretul ei, dar acum ştia că trebuia să aleagă o cale...
   Se auzi un ciocănit încet la uşă, urmat de vocea înăbuşită a unei femei.
   - Sarah?
   Înlemni, sperând că persoana va renunţa şi va pleca.
   - Eşti acolo? Sunt Marie.
   Sarah rămase perfect nemişcată.
   Marie ciocăni din nou, de data aceasta mai tare, după care zise:
   - Ştiu că eşti înăuntru.
   Sarah oftă, se ridică în picioare şi descuie uşa.
   Marie stătea pe coridor, cu o casoletă din plastic într-o mână şi cu telefonul în cealaltă.
   - Bună, o salută ea. Iei prânzul?
   - Cred că o să mănânc aici, în birou.
   - Te deranjează dacă mănânc şi eu cu tine?
   - Nu?
   Sarah deschise uşa mai larg şi Marie se aşeză pe un scaun pliabil dintr-un colţ, între două teancuri de cărţi. Sarah închise uşa în urma ei şi se duse la birou.
   - Eşti bine? întrebă Marie. Pari puţin distrasă. E întuneric aici. Ţi s-a ars becul?
   - Mă doare capul. N-am dormit prea bine azi-noapte, asta e tot.
   - Harry are iar coşmarul ăla?
   - Care coşmar?
   - Cel cu hamsterul uriaş?
   Lui Sarah îi luă o clipă să-şi amintească la ce se referea colega ei: în vară, de-a lungul unei săptămâni, Harry se trezise de cel puţin trei ori pe noapte, în fiecare noapte, insistând că avea un hamster uriaş sub pat.
   - A, da, minţi ea. Acela.
   Marie scoase capacul casoletei.
   - Deci, ce părere ai?
   - Despre ce?
   - Alan.
   Sarah se foi neliniştită în scaun. Ce ştia Marie? Ce bănuia?
   - La ce te referi?
   - Care e problema lui?
   Sarah încercă să schiţeze un zâmbet, dar nu reuşi.
   - Poveste lungă.
   Marie pufni, înfigând furculiţa în pastele vegane.
   - Nu-i aşa? Dar, vreau să spun, de când s-a întors după ce... i s-a întâmplat chestia aia.
   - Răpirea.
   - E diferit parcă. La fel, dar diferit.
   - Vrei să spui că e mai rău ca înainte?
   Marie încuviinţă.
   - E ca şi cum... i-ar lipsi o doagă, de parcă ar fi trecut dincolo de orice limită. Dacă mă întrebi pe mine, eu zic că s-a întors prea repede la serviciu.
   - Marie, de mult timp îi lipseşte o doagă, doar că foarte mulţi oameni nu au văzut asta niciodată.
   - Ştiu, dar pare mai nebun ca înainte. E tensionat, de parcă toate trăsăturile lui cele mai rele ar fi fost date la volum maxim şi nu ar mai şti cum să le dea înapoi.
   Sarah îşi luă sandviciul şi se gândi puţin. Îl puse apoi din nou jos.
   - Presupun că n-are cum să nu te afecteze dacă te răpeşte un rus şi te aruncă în portbagajul maşinii sale.
   Marie se încruntă.
   - Era rus, nu-i aşa?
   Sarah simţi un semnal de alarmă. Ai grijă, ai grijă!
   - Asta a spus poliţia.
   - Mie nu mi-au spus.
   Arătă cu furculiţa spre Sarah.
   - Cum se face că tu ai mereu cele mai bune bârfe, doamnă Haywood?
   - De fapt, nu-mi mai aduc aminte de unde am auzit asta.
   - Nu contează de unde a venit tipul cel rău, cred că experienţa asta l-a adus la limită pe Alan.
   Mestecă gânditoare.
   - Poate că suferă de stres posttraumatic?
   - Poate.
   - Ar fi bine dacă i s-ar da liber o lună sau două, nu-i aşa?
   Sarah îi aruncă un zâmbet neliniştit.
   - Probabil că nu ajută nici faptul că bea, deşi e atât de devreme.
   Marie vorbea în timp ce mânca.
   - Ce au mai zis poliţiştii când te-au chemat?
   Sarah simţi cum i se încordează stomacul de frică. Ai grijă!
   - Presupun că aceleaşi lucruri pe care le-au spus şi celorlalţi.
   - Ai auzit ultimele veşti? Alan a zis că poliţia mai are puţin şi arestează pe altcineva care a fost implicat în răpire. Un complice.
   Sarah înghiţi în sec şi se întoarse într-o parte, prefăcându-se că se uită la telefon.
   - Serios? îngăimă ea.
   - Se pare că e doar o chestiune de timp – cel puţin, aşa zice el. Ştii ce cred eu?
   - Ce crezi?
   - Nu cred că vor trebui să caute prea departe ca să găsească un complice.
   - Ce?
   Sarah începea să se înfierbânte la faţă.
   - Ce vrei să spui?
   - Nu a fost vreo persoană oarecare, nu-i aşa?
   - Chiar nu înţeleg despre ce vorbeşti.
   - Soţia lui. Caroline. S-a săturat să-l vadă cum încearcă mereu să facă sex cu toate şi a decis să-i dea o lecţie. Întotdeauna e soţul – sau, în cazul ăsta, soţia.
   - S-ar putea, zise Sarah încet.
   - Sau poate că a fost Gillian Arnold – are un motiv destul de bun.
   - Asta aşa e.
   Marie băgă ultimele paste în gură şi ţinu furculiţa ca un dirijor.
   - Ştii, m-am gândit că toată treaba asta îl va şoca suficient de mult încât să o lase mai moale. Nu ştiu, să-l încurajeze să facă un pas înapoi, să devină o persoană mai bună într-un fel. Dar nu s-a întâmplat asta, nu?
   - Nu, a devenit şi mai rău. Mult mai rău.
   Făcu o pauză pentru o secundă.
   - Asta te face să te întrebi, Marie.
   Marie se uită la ea confuză.
   - Ce să mă întreb?
   - Dacă se va ţine de partea lui de târg.

Capitolul 64

   Marie îşi încrucişă braţele la piept.
   - Ce vrei să spui?
   - Târgul pe care l-ai făcut cu Lovelock. Când te-ai decis, mai exact, să mă faci să par vinovată?
   - Nu ştiu - nu sunt sigură la ce te referi, Sarah.
   - Să ştii că în ziua aia, când m-am dus să-l reclam pe Lovelock la Resurse Umane, ai spus ceva care m-a tot deranjat până acum, dar nu mi-am dat seama de ce. Ai zis că, dacă înclin barca, o să avem cu toţii de suferit.
   Marie se foi neliniştită pe scaun.
   - Nu-mi aduc aminte să fi spus asta.
   - O, ba da. Eram prea concentrată pe propria mea furie la vremea respectivă, încât nu m-am gândit că ar fi ceva mai mult decât o solidaritate frăţească. Dar apoi am început să mă gândesc la asta în pat, într-o seară, şi nu am putut să înţeleg ce ai vrut să spui cu asta. De ce am ajunge cu toţii să pierdem?
   - Sarah?
   - Şi apoi mi-am dat seama că nu a fost vorba despre solidaritate, nu-i aşa? A fost propriul tău interes. Ai crezut că o să fii băgată în aceeaşi oală cu mine, că vei fi considerată vinovată prin asociere. Şi asta ţi-ar fi pus în pericol târgul pe care l-ai încheiat cu el.
   - Sarah, îţi spun sincer că nu ştiu despre ce vorbeşti. Suntem prietene, nu?
   Sarah ridică o mână.
   - Stai puţin că nu am terminat. Lovelock ştia că noi două suntem prietene. În noaptea aceea, în Edinburgh, a zis că suntem ca două surori. Probabil că a presupus că, dacă voi depune o plângere oficială, tu mă vei încuraja, şi asta ţi-ar fi spulberat şansele de a primi promovarea pe care ţi-o promisese. Era mai bine să stăm cu toţii liniştiţi, cuminţi şi ascultători, şi să-l lăsăm să se ocupe de formulare fără ca nimeni să facă o plângere oficială, şi astfel întregul proces s-ar fi oprit.
   Chiar şi în întunericul biroului ei, Sarah vedea cum Marie începea să se înroşească. Continuă, cu o furie calmă în voce.
   - N-am reuşit să-mi dau seama de unde făcea rost de informaţii. M-am plâns lui Clifton că Alan mi-a furat ideea legată de noua sponsorizare din Boston, şi a doua zi Alan a ştiut totul despre asta.
   - Probabil că i-a zis Clifton, spuse Marie pe o voce slabă. Sunt prieteni vechi.
   - Nu, cred că nici măcar nu i-ar fi trecut prin minte să-i transmită asta. Nemulţumirile din departament sunt prea mici pentru el. Dar tu ai fost acolo, exact după ce am vorbit cu Clifton. Tu ai apărut de nicăieri. Ne-ai ascultat conversaţia pe furiş, nu-i aşa?
   Marie clătină din cap, dar tăcu mâlc.
   - Îţi spusesem că aveam de gând să mă duc la Resurse Umane, continuă Sarah. Dar Lovelock a ajuns acolo înaintea mea, ca să pregătească terenul, prezentându-mă ca pe o problemă. Când am ajuns la şedinţă, era înăuntru cu Webster. Sigur i-a zis că sunt nebună, instabilă, predispusă la toate porcăriile de care a acuzat-o pe Gillian Arnold. Când Alan m-a chemat la el, mai târziu, în după-amiaza aceea, era cu un pas înaintea mea încă o dată - ştia că plănuiam să înregistrez întrunirea. Întâmplarea face să-ţi fi spus ţie ce plan aveam. Şi tot tu ai spus poliţiei că am o relaţie cu Alan.
   Marie nu răspunse.
   - Iisuse Hristoase! exclamă Sarah. Nu pot să cred că te-ai întors împotriva mea astfel. Cum rămâne cu regulile? Le-am stabilit împreună.
   - Ştiu.
   - Deci, ce te-a determinat să faci asta?
   Marie făcu o pauză înainte să vorbească, stând pe scaun, cu umerii căzuţi. Vorbi fără să-şi ridice privirea din podea.
   - Mi-a zis că urmează să aibă loc o restructurare, că postul meu e în pericol, deoarece am contract temporar. Că voi fi una dintre primele persoane propuse pentru a fi date afară. Asta s-a întâmplat acum câteva săptămâni, cam atunci când a dat petrecerea.
   - Şi mie mi-a zis asta.
   - A promis că, dacă-l ajut, mă va pune într-un post bun, dacă-i dau anumite informaţii. Dacă sunt cu ochii pe unii oameni.
   - Inclusiv pe mine.
  Marie ridică privirea şi încuviinţă.
   - Te-a declarat ca fiind o persoană problematică.
   - Pentru că n-am vrut să mă culc cu el?
   - A zis că eşti o persoană care trebuie să fie pusă la locul ei, într-un fel sau altul.
   - Aşa că ai încheiat un târg cu el.
   - N-am vrut, dar cariera mea era în joc.
   - La fel şi a mea, ce naiba!
   Marie tresări din cauza supărării lui Sarah.
   - Dar tu ai copii şi o casă frumoasă, şi tot restul. Eu nu. Eu am doar asta, cariera mea. Am dat totul pentru ea, iar el a zis că o să mi-o distrugă, că trebuie să iau o decizie. Şi, când am văzut-o pe Gillian Arnold la petrecerea lui, am ştiut că nu vreau să ajung ca ea. Orice, dar nu asta.
   - Gillian nu a greşit cu nimic.
   - Ba da, a greşit - a încercat să-l doboare. Văzând-o pe ea, am învăţat că nu există nicio cale prin care să te poţi lupta cu el şi să câştigi. Am încercat să-ţi spun asta, am încercat să te ţin departe de o bătălie pe care nu ai fi avut cum s-o câştigi, dar nu m-ai ascultat.
   Se făcu linişte preţ de câteva clipe, apoi Marie se ridică în picioare, luându-şi geanta şi haina şi îndreptându-se spre uşă.
   Sarah clătină din cap. După atacul de furie, era ostenită. Era obosită din cauza înşelăciunii şi a trădării, obosită din cauza încercării de a şti în cine poate avea încredere. Mai presus de toate, era tristă pentru prietena ei. Tristă pentru că fusese împinsă în această poziţie. Tristă că, acum, se pierduseră una pe cealaltă.
   Mai avea doar o singură întrebare de pus.
   - Marie, zise Sarah neliniştită. Ai făcut sex cu el?
   - Nu a fost...
   - Ştii ce? o întrerupse Sarah, ridicând o mână. Nu răspunde, nu vreau să ştiu. Hai, pleacă!
   Marie ieşi pe coridor şi trase încet uşa după ea.

Capitolul 65

   Roger îşi împreună mâinile pe masa veche din stejar aflată în bucătărie şi se aplecă spre fiica sa cea mică.
   Sarah venise acasă pe la jumătatea după-amiezii, Grace şi Harry erau la after-school, iar casa fusese oarecum aranjată după dezastrul pe care-l lăsase Sarah.
   - Bun, începu Roger. M-am mai gândit de când am vorbit despre situaţia ta, seara trecută.
   - O.K., zise ea.
   - Mi se pare că acum contează o singură întrebare, Sarah.
   - Numai una? Eu am un milion de întrebări, dar niciun răspuns.
   El clătină din cap.
   - Doar o singură întrebare este importantă.
   Sarah oftă şi închise ochii.
   - O să-mi placă întrebarea asta?
   - Nu e relevant dacă-ţi place sau nu. Singurul lucru relevant e acesta: eşti într-o situaţie proastă şi probabil că o să se înrăutăţească.
   - Grozav! Deja mă faci să mă simt mai bine.
   - Nu poţi da timpul înapoi, Sarah. Nu te poţi întoarce la vremea dinainte de tot ce s-a întâmplat, înainte de târgul încheiat cu rusul. Acea uşă e închisă acum - trebuie să mergi înainte, să te confrunţi cu lumea aşa cum e ea. Deci, iată întrebarea: ce o să faci în privinţa asta?
   Sarah ştia că tatăl ei avea dreptate. Ştiuse de câteva zile, de săptămâni chiar. De când efectuase acel apel care o trimisese într-o altă lume.
   - Să fac? repetă ea. Ce aş putea face?
   - Ei, bine, trebuie să faci o alegere. Ca atunci când aveai 16 ani şi a trebuit să decizi pe care drum să o apuci. Acum, te afli la o altă răscruce de drumuri, şi mie mi se pare că ai trei variante.
   Sarah bău puţin ceai, simţind cum i se duce în stomac fierbinţeala. Tatăl ei, calm şi metodic, fusese mereu la fel. Bărbatul care îşi petrecuse cariera ca analist de riscuri, veşnic priceput la descompunerea unei situaţii şi analizarea ei din toate unghiurile posibile. Veşnic priceput la înlăturarea tuturor elementelor care nu erau relevante şi la evidenţierea celor de bază.
   - Viaţa nu e atât de simplă, se plânse ea.
   - Viaţa poate fi complicată dacă noi alegem asta. Dar nu trebuie să fie aşa.
   - Deci, care sunt aceste trei variante?
   - Eşti sigură că vrei să le auzi?
   - Nu.
   Oftă.
   - Da. Hai, spune-le!
   - E evident că nu e o idee bună să nu faci nimic.
   - Corect. Nici nu merită să mă gândesc la asta.
   - Aşa că prima opţiune este cea evidentă: poţi să te opreşti aici şi să fugi, să recunoşti că uneori sistemul dă eroare, că se întâmplă lucruri rele oamenilor buni, că şansele sunt împotriva ta în situaţia actuală. Să recunoşti că, uneori, pur şi simplu nu există o soluţie eficientă şi corectă - să accepţi că aşa e viaţa. Să o iei de la zero în altă parte, într-un domeniu diferit, un alt oraş. Pot să te ajut să faci asta.
   - Aşa, voi pierde toate lucrurile pentru care am muncit aici.
   - Da. Va trebui s-o iei de la zero.
   Sarah se lăsă pe spătar, oftând.
   - Fie că mă crezi sau nu, nu sunt înnebunită după varianta asta, tati.
   - Ştiu.
   - Vine o vreme când începi să te simţi prea bătrân ca să o mai iei de la zero. Care e varianta a doua?
   - Să-ţi pui încrederea în puterile care există. Să faci reclamaţie la universitate şi să o faci şi publică, dacă trebuie. Să găseşti un avocat bun şi să te pregăteşti ca Lovelock să se arunce asupra ta cu acuzaţia legată de rus. Să negi că l-ai întâlnit vreodată, să rămâi fermă pe poziţie şi să încerci să te menţii puternică mai mult timp decât poate el să o facă. Sper că nu există nicio dovadă că tu şi Volkov aţi purtat vreo conversaţie.
   - Să am încredere într-un proces cu probleme în timp ce mint printre dinţi? Aş face mai bine să mă predau acum.
   - Nu e chiar aşa.
   Bărbatul o privi pieziş.
   - Dar să ştii că predarea nu este întotdeauna cea mai rea opţiune. Aşa, poţi scăpa de multă durere şi suferinţă, şi de traume inutile.
   Ridică privirea spre tatăl ei, cu ochii înroşiţi.
   - Dar tu nu te-ai preda niciodată, nu-i aşa?
   - Când a fost vorba de Lee Goodyer, m-am predat. Uneori, e alegerea cea mai bună, asta încerc să-ţi spun.
   Sarah închise ochii, bucurându-se de întunericul temporar.
   - Care e a treia variantă? întrebă ea.
   - A treia e cea mai grea, Sarah.
   - Mai grea decât să fug sau să mint pentru tot restul vieţii?
   - Ei, bine, depinde din ce punct de vedere o priveşti.

Capitolul 66

   Sarah puse sacoşele de cumpărături în portbagajul maşinii, mişcându-se rapid şi fiind cu ochii în patru.
   Parcarea cu mai multe etaje a mallului Brent Cross era aproape plină şi nu voia să dea nas în nas cu o persoană cunoscută, cineva de la serviciu, care i-ar fi pus întrebări stânjenitoare, indiferent cât de improbabil ar fi fost asta la ora 7 seara, într-o zi de miercuri. Mallul din Wood Green era mai aproape de casa ei, dar Sarah era disperată să evadeze din propriul cartier, să fie anonimă, să facă tot ce putea pentru a-şi distrage atenţia de la probleme, chiar şi pentru o jumătate de oră.
   Îi lăsase pe copii acasă, cu tatăl ei, ca să se ducă la cumpărături.
   Nu voia să discute cu nimeni. Nu voia decât să se facă mică într-un colţ şi să se ascundă.
   Închise portbagajul şi duse căruţul până la locul de colectare, după care se întoarse repede la maşină, abia aşteptând să iasă din locul acela claustrofobic. Maşinile erau parcate atât de înghesuit, încât cineva ar fi putut să se furişeze spre tine şi nu ai fi observat decât când ţi-ar fi apărut în faţă. Avea deja nervii întinşi la maximum, şi fiecare secundă în plus pe care trebuia s-o petreacă în parcarea cu multe etaje era prea mult. Ajunsese să urască locurile cu o singură ieşire. Era mai bine să fie două, de preferat chiar trei. Cu cât mai multe, cu atât mai bine, dacă trebuia să scape de undeva - sau de cineva - în grabă. Parcarea aceea avea însă o singură ieşire: rampa din beton care ducea la parter. Cu cât ieşea mai repede de acolo, cu atât mai bine.
   Îl vedea peste tot. Pe Lovelock. Îl zărea plimbându-se prin mulţimi, în capătul culoarului din supermarket, pe strada ei, privind-o prin geamuri. Ceafa lui, sau mersul său distinct, vocea răsunătoare; şi, de fiecare dată, simţea un mic junghi de teamă în stomac. Ştia că nu era el, nu cu adevărat, ci doar imaginaţia ei, doar mintea ei extenuată, care-l vedea în orice bărbat înalt ce-i ieşea în cale.
   Totuşi, ştia şi că putea fi el, în orice moment, în orice zi. Şi, într-o zi, avea să fie el.
   Trebuia să ajungă acasă. Să tragă draperiile. Să încuie uşa. Să-şi pună telefonul pe modul silenţios.
   Băgă cheia în contact, porni Fordul Fiesta şi începu să dea înapoi când zări cu coada ochiului o străfulgerare de metal gri şi auzi un scârţâit de frâne răsunând în tavanul jos al parcării. Din instinct, apăsă pe frână şi maşina ei se opri, la câţiva centimetri de cealaltă. Un automobil 4×4, imens şi gri, se oprise în spatele ei şi acum stătea acolo, nemişcat, blocându-i calea. Geamurile erau atât de negre, încât nu putea să vadă nimic înăuntru.
   Fără să stea să se mai gândească, apăsă pe claxon cu palma, sunetul răsunând cu putere.
   Într-o zi obişnuită, ar fi considerat că e doar o altă întâmplare stupidă dintr-un oraş cu oameni plini de ei. Dar asta nu era o zi obişnuită. Nu fusese o săptămână obişnuită şi nicio lună obişnuită.
   Maşina gri rămase pe loc. Nu ieşi nimeni afară.
   Sarah simţi fiori de teamă pe şira spinării. Ce naiba?
   Claxonă din nou, zgomotul ţipător răsunând şi mai tare în acea linişte.
   Autoturismul nici nu se clinti.
   Sarah se întoarse într-o parte şi într-alta, sperând cu disperare că mai era cineva acolo, un martor, cineva care s-o ajute.
   Nu era nimeni.
   Teama curgea prin ea în valuri acum şi îi venea rău de la stomac. I se făcea greaţă.
   Preţ de o secundă nebunească se gândi să calce pe acceleraţie şi să încerce să dea la o parte maşina. Dar era de două ori mai mare decât Fiesta ei şi probabil cântărea şi de două ori mai mult. Nu ar fi funcţionat. Cu mâini tremurânde, băgă mâna în geantă după telefon, îl găsi şi decise să fugă.
   Avea să sune la 112, apoi să iasă afară şi s-o ia la fugă...
   Chiar atunci, un bărbat înalt, cu barbă şi ochelari, coborî de pe scaunul din dreapta şoferului, îmbrăcat cu blugi şi cu un sacou închis la culoare.
   Dădu ocol Mercedesului şi deschise portiera din spate, după care veni la ea şi îi deschise portiera. De aproape, arăta imens, muşchii de pe gât şi de pe spate întinzându-i sacoul.
   Întinse mâna şi opri motorul, băgând cheile în buzunar, apoi îi făcu semn spre portiera deschisă a Mercedesului.
   Sarah rămase pe loc, paralizată de frică.
   Bărbatul cu barbă se aplecă spre ea şi se întinse în maşină deasupra ei.
   Avea faţa la câţiva centimetri de a ei şi maşina fu imediat acaparată de mirosul amestecat de ţigară, de transpiraţie şi de aftershave mult prea dulce.
   Sarah se împinse în scaun, strângând mâinile pumn ca să-l lovească sau ca să claxoneze, sau amândouă. Apoi văzu că avea un pistol pe sub sacou şi înlemni.
   Îi scoase centura şi se ridică, făcând din nou semn spre Mercedes.
   Sarah ieşi afară încet şi bărbatul închise portiera. Îi luă telefonul din mână şi arătă din nou spre maşina care stătea la câţiva metri distanţă. Sarah vedea interiorul alb, cremos. Părea să se afle o persoană pe bancheta din spate.
   Bărbatul cu barbă o luă de umăr şi o conduse spre automobil. Sarah mai avu timp doar să arunce o privire disperată în parcare, căutând pe cineva, pe oricine, care ar fi putut să-i audă strigătele de ajutor, să sune la poliţie sau să încerce să intervină ca să o ajute.
   Dar nu era nimeni.
   Apoi, bărbatul puse mâna pe spatele ei şi o împinse în Mercedes.
   Intră.

Capitolul 67

   - Bună, Sarah!
   Volkov stătea acolo, relaxat, picior peste picior, îmbrăcat cu o cămaşă albă şi blugi albastru închis, în interiorul spaţios al maşinii.
   Ea se aşeză în capătul opus, inima bătându-i nebuneşte.
   - Ce se întâmplă?
   - Pune-ţi centura!
   - Ce?
   Făcu semn spre umărul ei.
   - Centura de siguranţă. Lui Nikolai îi place să conducă repede.
   Se întinse şi îşi puse centura, lipindu-se de uşă ca să se poată uita la el mai bine. Bărbatul cu barbă se urcă pe scaunul din dreapta, în faţă, şi maşina porni lin, lăsând în urmă Fiesta ei. Şoferul o luă în jos pe rampă şi ieşi afară în traficul serii.
   Volkov apăsă un buton de pe portieră şi se ridică un geam între compartimentul şoferului şi restul maşinii. Era şi mai linişte acum, zgomotul motorului şi al lumii exterioare fiind redus la un zumzet îndepărtat. Sarah îl privi fix pe rus tot timpul, încercând să-l citească şi să-şi dea seama încotro se îndrepta maşina.
   Dacă aveau de gând să te răpească, nu ar fi făcut asta într-un loc public. Sunt camere de supraveghere în parcare. Şi nu ţi-ar fi lăsat maşina acolo.
   - Ai de gând să-mi spui ce se întâmplă?
   - Ce mai faci, Sarah? Arăţi obosită.
   - Sunt bine. Mai bine ca oricând. Cum ai ştiut unde să mă găseşti?
   Ridică din umeri, ca şi cum răspunsul ar fi fost evident.
   - Cum poţi găsi orice în ziua de azi?
   - Am crezut că ai spus că nu ne vom revedea niciodată.
   - Aşa am spus, dar circumstanţele în care ne aflăm ne obligă să ne adaptăm. Sarah, adevărul este că-mi fac griji pentru tine.
   - Pentru mine? De ce?
   - Ai dormit în ultima vreme?
   Fu dezarmată pentru o clipă de întrebarea lui.
   - Cât de cât.
   - Şi, ai vorbit cu poliţia ieri dimineaţă, nu-i aşa? Cu inspectorul Katy Rayner?
   - De unde ştii asta?
   - Eu ştiu multe lucruri. Cum a decurs conversaţia?
   - A vrut să vorbim despre Alan.
   - Şi ce i-ai zis?
   - Le-am zis că nu ştiu nimic despre ce s-a întâmplat.
   - Şi despre mine ce ai zis?
   - Nimic. Absolut nimic.
   - Dar cu telefonul pe care ţi l-am dat ce ai făcut?
   - Am scăpat de el.
   Bărbatul se gândi puţin.
   - În regulă. Totuşi, consideră asta un avertisment şi o garanţie personală. Dacă spui poliţiei un singur cuvânt despre conversaţia noastră, despre oferta mea, o să aflu. Îţi promit, o să aflu. Înţelegi ce înseamnă asta?
   Sarah încuviinţă, aducându-şi aminte de pozele cu şcolile copiilor ei, pe care i le arătase ultima oară când se văzuseră. Grace, fotografiată în mijlocul terenului de joacă fără să ştie.
   - Da.
   - Bine. E bine că ne înţelegem.
   - Dar omul tău? L-a prins poliţia. L-au găsit pe Lovelock în portbagajul maşinii lui.
   - Ce e cu el?
   - Dacă vorbeşte el cu poliţia?
   Volkov pufni, de parcă ar fi fost ceva amuzant.
   - Lasă-mă să-ţi povestesc despre Yuri - despre cum şi-a căpătat cicatricea. Unul dintre rivalii mei din Moscova a trimis patru oameni să-l omoare, acum câţiva ani. Pe unul dintre ei l-a omorât şi un altul a stat în spital o lună. Ceilalţi l-au bătut cu bâte din fier până a rămas inconştient, apoi l-au dus într-un depozit, unde l-au bătut timp de alte 3 zile. I-au smuls toate unghiile, una câte una, şi l-au ars cu ţigara pe răni. I-au tăiat trei degete de la picioare. L-au torturat, folosind curent electric. I-au tăiat scalpul de la o ureche...
   A făcut semn cu degetul din partea de sus a capului.
   - ...şi i l-au smuls peste frunte, ca să-l ardă cu ţigările pe craniu. Şi, în tot acel timp, în tot acel timp, nu le-a spus niciun cuvânt. Nici măcar un singur cuvânt.
   - Ce voiau de la el?
   - Informaţii despre mine şi familia mea - ca să poată ajunge la mine. Dar deşi l-au torturat trei zile, tot nu le-a zis nimic. Aşa că răspunsul la întrebarea ta e „Nu!” Nu va vorbi cu poliţiştii tăi britanici, chiar dacă vor încerca să-l forţeze. A văzut cele mai rele lucruri pe care le pot face oamenii şi tot a rămas tăcut. Va îngheţa iadul şi diavolul va implora în genunchi pentru iertare înainte să se întâmple asta. Ai face bine să-i urmezi exemplul.
   - Nu am nimic de câştigat dacă vorbesc cu poliţia. Şi am totul de pierdut.
   - E bine. Atunci ne înţelegem.
   Sarah se uită la tapiţeria din piele a maşinii scumpe, la ecranele din spate şi la minibar. Ascultă zumzetul puternic şi uşor al motorului în timp ce mergeau pe străzile aglomerate din nordul Londrei.
   Vorbi fără să se uite la el.
   - Deci, ce naiba s-a întâmplat?
   - Ce vrei să spui?
   - Omul tău, Yuri, bărbatul cu cicatrice. Cum de a reuşit să fie arestat cu Alan legat şi închis în portbagaj?
   Volkov ridică din umeri.
   - De obicei, aşteptăm câteva zile după ce răpim persoana respectivă, aşteptăm să se mai calmeze atenţia iniţială. Aşteptăm până când subiectul este slăbit şi mai docil. Numai că, de data aceasta, când Yuri ieşea din oraş ca să îndeplinească sarcina, a avut parte de ghinion - se mai întâmplă. Uneori intervine soarta. Îmi cer scuze pentru asta.
   - Păi, oricum, mă bucur.
   Volkov se încruntă.
   - Te bucuri că profesorul e încă în viaţă?
   - Da! Nu! Nu chiar! Încă-l urăsc de mama focului, dar presupun că mă bucur că nu e mort. Mă bucur că nu sunt responsabilă pentru asta.
   - Acum două săptămâni îl voiai dispărut.
   - Ştiu. Am fost furioasă.
   - Eşti o femeie schimbătoare.
   Zâmbi uşor, dar cu tristeţe.
   - Soţia mea era la fel.
   Maşina se opri şi Sarah se uită pe geam. Se întorseseră înapoi în parcare, unde Fiesta ei albastră rămăsese la locul ei. Şoferul ieşi afară şi veni la portiera ei, scană împrejurimile şi apoi o deschise pentru ea.
   Volkov întinse mâna.
   - La revedere, doamnă Haywood! Mult noroc!

Capitolul 68

   Se holbă la el.
   - Deci, gata? Asta a fost tot? Ai vrut doar să mă avertizezi să nu spun nimic poliţiei?
   Se simţea ca o înotătoare care lăsase valul să o ducă atât de departe, încât nu mai putea să atingă pământul. Înotând printr-o apă rece, luptându-se cu panica şi încercând să-şi ţină capul la suprafaţă. Dar cât timp putea să facă asta?
   Volkov dădu din cap o dată.
   - Asta, zise el, a fost tot.
   Nu poţi înota la infinit. Mai devreme sau mai târziu, te vei duce la fund. Doar dacă nu te apuci de ceva, de orice, care să te ţină la suprafaţă.
   I se formase un mic plan în minte, atât de îndepărtat, încât practic dispărea la orizont. Dar disperarea aduse supărare în vocea ei.
   - Am crezut că eşti un bărbat care-şi respectă promisiunile.
   - Sunt.
   - Ba nu. Mi-ai făcut o promisiune şi ai încălcat-o.
   Văzu cum chipul i se întunecă de mânie, dar tot continuă.
   - Ai zis că eşti un bărbat de onoare, un bărbat care ştie ce înseamnă să-şi plătească datoriile.
   El făcu semn şoferului şi omul închise portiera din nou.
   - Lucrurile s-au schimbat, îi aminti el. Circumstanţele s-au schimbat.
   - Circumstanţele mele nu s-au schimbat, i-o aruncă Sarah. De fapt, s-au schimbat - sunt de zece ori mai rele. Şi datoria ta nu a fost plătită.
   Volkov se încruntă. Furia îi părăsi chipul şi încuviinţă încet.
   - Asta e adevărat. Datoria nu a fost plătită.
   - Când mi-ai făcut oferta asta, ai zis că nu există cale de întoarcere.
   Asta a fost una dintre condiţiile tale.
   - Aşa e.
   - Dar nu te-ai ţinut de cuvânt. Asta ai făcut.
   Volkov arătă spre ea.
   - Mă bucur să văd că tigrul s-a întors. Dar adineauri ai zis că te bucuri că profesorul e încă în viaţă.
   - Tot trebuie făcut ceva. Lucrurile nu pot continua aşa.
   - Volshebnikul nu poate face trucul cu dispariţia o perioadă.
   - Ştiu asta, dar sunt alte metode prin care poţi face pe cineva să dispară.
   - În lumea mea, nu. În lumea mea, există o singură cale. Cea veche.
   - Vorbesc despre lumea mea.
   Volkov o analiză preţ de o clipă.
   - Şi cum se întâmplă în lumea ta?
   - Lasă-mă pe mine să mă gândesc la asta.
   Volkov se gândi puţin.
   - Acum sunt intrigat. Spune-mi mai multe.
   - Sunt mai multe căi de a face pe cineva să dispară. Am nevoie să faci ceea ce mi-ai promis. Am nevoie să îţi plăteşti datoria faţă de mine, dar nu în felul tău, ci în al meu.
   Rosti singura propoziţie în rusă pe care o învăţase, încercând să imite cât mai bine accentul.
   - Ugovor dorozhe deneg.
   El râse şi bătu din palme.
   - Ha! Foarte bine, îmi place. Ştii şi ce înseamnă?
   Ea ridică din umeri.
   - Un târg e un târg.
   - Da. Şi cuvântul unui bărbat e reputaţia sa. E ceva foarte important.
   Îi zâmbi.
   - Dar trebuie să mai lucrezi puţin la accent.
   - Deci... mă vei ajuta?
   Se uită la ea cu ochii săi întunecaţi.
   - Depinde, doamnă Haywood. De ce ai nevoie?
   - Îmi trebuie ceva pentru care ţara ta este faimoasă.
   - Suntem faimoşi pentru multe lucruri, zise el, întinzând mâinile. Va trebui să fii un pic mai precisă.
   Sarah îi spuse.
   El o ascultă, fixând-o cu privirea. Nu îşi notă nimic, dar Sarah ştia că avea să-şi aducă aminte fiecare cuvânt din conversaţia lor.
   În cele din urmă, dădu din cap.
   - O să mă gândesc, promise Volkov.
   - Dă-mi lucrurile de care am nevoie şi asta e tot ce-mi trebuie. O s-o fac cu mâna mea.
   - Există multe riscuri.
   - Cel mai mare risc pentru mine este să nu fac nimic.
   El reflectă la asta.
   - Poate. Aşa cum am zis, o să mă gândesc.
   - Cum o să mă anunţi odată ce te-ai decis? Cum o să te contactez din nou?
   - Nu mă vei contacta. O să te contactez eu dacă sunt de acord.
   Bărbatul deschise compartimentul central aflat între ei pe bancheta din spate. Înăuntru se aflau câteva telefoane mobile identice, închise în pungi vidate din plastic, ca nişte felii de carne. Alese unul şi i-l dădu.
   - Telefon de unică folosinţă. Să-l încarci şi să-l ţii pornit tot timpul. Să nu-l foloseşti pentru nimic altceva. Dacă faci asta, vom afla şi, atunci, se va termina totul.
   Se aplecă în faţă.
   - Dar dacă mă decid să te ajut în felul sugerat de tine, unul dintre colegii mei te va contacta până mâine seară la şase. Apoi, să scoţi cartela SIM şi să distrugi atât cartela, cât şi telefonul.
   - Şi dacă nu mă contactează?
   - Atunci, îţi urez succes, doamnă Haywood.
   Se părea că întâlnirea se terminase.
   Sarah coborî din maşină şi închise portiera în urma ei. Mercedesul plecă, frânele scoţând un scârţâit, şi dispăru în josul rampei de ieşire, lăsând în urma lui un ecou ce răsuna în pereţii joşi din beton.

Capitolul 69

   Sarah îşi adună cărţile şi hârtiile întinse pe masa din sala de curs, în timp ce ieşeau şi ultimii studenţi din anul terminal.
   Era o clasă bună, studenţi în anul trei, inteligenţi, care erau cu adevărat interesaţi de materie, dar ea nu putuse să se concentreze pe nimic decât la nivel superficial. Îi lăsase mai mult pe ei să vorbească, participând şi ea suficient de mult încât să menţină discuţia până când se termina ora. Îşi strânse ultimele hârtii şi auzi un clic din dreptul uşii din spatele ei. Înlemni, o teamă animalică inundându-i venele, ştiind deja cine era acolo fără să se întoarcă să vadă.
   - Mă bucur să te văd înapoi pe cai, Sarah, spuse Lovelock, vocea lui groasă, de bariton, invadând fiecare colţ al încăperii.
   Era marţi dimineaţa, a doua zi la muncă după ziua în care o atacase în sufrageria propriei sale case. Era determinată să-l evite cât mai mult posibil - să limiteze la maximum contactul lor - în timp ce încerca să pună totul la locul său.
   Se întoarse spre el, cu geanta strânsă la piept.
   - Trebuie să ajung la următoarea oră, anunţă ea încet.
   El încuie uşa şi se sprijini de ea, blocându-i ieşirea.
   - Nu-ţi face griji, n-o să dureze mult. Vreau doar să clarific aranjamentul nostru, după conversaţia de ieri.
   - Bine.
   - Vezi tu, ştiu cum sunt femeile ca tine. Ştiu cum funcţionează minţile voastre.
   - Serios?
   Sarah făcu tot posibilul să-şi menţină vocea calmă.
   - A, da. Crezi că poţi să pleci în altă parte şi să fugi de micul dezastru pe care l-ai creat aici. Să demisionezi.
   - Nu, răspunse femeia.
   - Bine atunci, pentru că, dacă decizi să demisionezi, o să-mi aduc aminte dintr-odată ce a spus prietenul nostru rus, şi va trebui să-i povestesc şi inspectorului Rayner. Imaginează-ţi ce o să se întâmple atunci.
   Sarah simţea că e în cădere liberă, că se prăbuşeşte, şi puse o mână pe biroul de lângă ea, ca să se stabilizeze.
   - Vrei să spui că nu pot pleca?
   - Tu poţi să faci tot ce vrei, rosti el, încrucişându-şi braţele pe piept. Îţi spun doar care vor fi consecinţele.
   - Până când?
   - Până când mă plictisesc de micul nostru aranjament săptămânal.
   - Deci, practic, nu o să-mi dai un post permanent, dar nici n-o să mă laşi să renunţ.
   - Urăsc cuvântul ăsta. A renunţa. Eu nu am renunţat niciodată în viaţa mea. Şi, gândeşte-te aşa: dacă vei alege acel drum şi vei ajunge la închisoare pentru că ai complotat ca să comiţi o răpire, ce crezi că se va întâmpla cu copiii tăi?
   - Ce? Ce e cu ei?
   O lăsă să se gândească puţin la idee înainte să continue.
   - O să ţi-i ia şi o să-i dea soţului tău infidel şi plimbăreţ, care probabil că o să divorţeze de tine. Micile obrăznicături vor fi nevoite să înveţe să trăiască fără mami. Şi, cine ştie? Cu o condamnare penală, poate că n-o să-i mai vezi niciodată.
   Printre toate evenimentele din ultimele săptămâni, toate alegerile pe care le făcuse, nu îşi dăduse seama niciodată că acţiunile ei îi puteau afecta copiii. Că ei ar fi avut cel mai mult de pierdut, fiind despărţiţi de mamă şi rămaşi cu tatăl lor inept şi incapabil. Ce speranţe ar mai fi avut ei? Sarah îşi spuse că tot ce făcuse, totul, fusese pentru a le apăra viitorul, pentru a face tot ceea ce putea să facă în calitate de mamă pentru a-i creşte pe Grace şi pe Harry. Ca să aibă stabilitatea şi siguranţa necesare pentru a avea grijă de mica sa familie de una singură, dacă era nevoită.
   Şi acum, asta.
   Se holbă la el, simţind cum creşte furia în ea.
   Şi, în acel moment, în acea clipă, barajul care-i ţinuse în frâu toate emoţiile adunate se sparse şi totul se revărsă în ea ca nişte valuri puternice - disperare, teamă, furia nemărginită a unei mame încolţite, ai cărei copii erau ameninţaţi. În acel moment, Sarah ştiu cu o siguranţă absolută că putea să-l ucidă pe bărbatul ăsta dacă era nevoită. Avu nevoie de tot autocontrolul pe care-l mai avea ca să nu se arunce asupra lui, urcându-se pe birou şi înjunghiindu-l în inimă cu orice obiect pe care ar fi apucat să pună mâna.
   Să-i rupă gâtul, să-şi bage degetele în ochii lui şi să...
   Lovelock îşi continuă monologul, dar Sarah abia dacă-l mai auzea din cauza sângelui care-i vuia prin urechi şi a furiei care-i apăsa tâmplele.
   - Şi din punctul de vedere al carierei? zise el. Poţi să uiţi de asta. Vei fi complet distrusă, Sarah. Nu va mai vrea nimeni din domeniul academic să se apropie de tine. Poate că o să ajungi să lucrezi cu nişte copii de 16 ani, cu bube pe faţă, la colegiul local, dar poţi să-ţi iei adio de la orice post într-o universitate. Nu vei mai avea niciodată parte de aşa ceva.
   Fii calmă! Menţine-te în linie dreaptă!
   Înghiţi în sec.
   - Îmi dau seama de asta.
   - Bun. Mă bucur că ne înţelegem reciproc. Văd că eşti supărată pe mine, dar nu e vina mea, nu-i aşa? Trebuie să ne gândim la consecinţele faptelor noastre.
   Arătă spre un tablou de pe perete, o copie a celei mai faimoase lucrări a lui Christopher Marlowe.
   - Faust a ştiut asta când şi-a vândut sufletul diavolului. Ar fi trebuit să ştii şi tu asta când te-ai aliat cu rusul.
   - Ştiu cum să îndrept lucrurile.
   - Grozav! Deci, rămâne pe sâmbătă seara. Vii la mine acasă, aşa cum ai sugerat tu.
   Marie avea dreptate, se gândi ea. Răpirea l-a împins dincolo de pragul nebuniei.
   - Aşa cum am stabilit, răspunse Sarah pe o voce joasă. Ai putea să-mi trimiţi pe e-mail adresa ta din nou?
   El zâmbi, clătinând din cap.
   - Drăguţă încercare, Sarah, dar ar fi mai bine să nu existe nicio dovadă electronică a noului nostru aranjament, nu-i aşa? Hai să rămână totul între noi: comunicăm numai prin vorbe. Sunt sigur că-ţi aduci aminte adresa mea, de atunci, de la petrecere.
   Sarah îi evită privirea, ruşinată că se prinsese.
   - O să găsesc invitaţia.
   - Caroline e plecată sâmbătă noapte, se duce în Devon. Aşa că noi doi vom inaugura noul nostru aranjament săptămânal.
   Se aplecă şi îi şopti la ureche:
   - Cu tine în genunchi.
   Sarah ridică privirea şi încuviinţă.
   - Voi fi acolo.

Capitolul 70

   Purta peste tot cu ea micul telefon cu clapă, rugându-se să sune. Era un alt Alcatel extrem de comun, mic şi cu aspect ieftin, puţin mai mare decât o cutie de Paracetamol.
   Îl deschise pentru a zecea oară. Încă n-o sunase nimeni, nu primise niciun mesaj. Plecase de la serviciu, spunând că se simţea rău din nou, şi stătea acum în bucătăria ei liniştită, în semiîntuneric, cu micul mobil în mână, rugându-se ca acesta să prindă viaţă. Rusul promisese că avea să sune până în ora 6 dacă se decidea să o ajute, şi mai rămăseseră doar câteva ore.
   Te rog! Pot face asta, dar am nevoie de ajutorul tău.
   Tresări când sună telefonul fix de pe blat. Un număr pe care nu-l ştia.
   Poate că era cineva de la serviciu? Era mai bine să nu răspundă. Aşteptă până când se opri.
   Sună din nou. Îl ignoră şi a doua oară.
   Un minut mai târziu, se auzi o bătaie la uşă. Ciocăni de patru ori tare, apoi urmă o pauză, apoi ciocăni încă de patru ori.
   Aşteptă ca vizitatorul să se plictisească şi să plece, dar acesta ciocăni din nou.
   Urcă scările şi intră în dormitorul care dădea spre stradă, privind după perdea în jos, pe alee.
   Nu era nimeni la uşă.
   Îi vibră telefonul mobil pe noptieră, acolo unde-l lăsase la încărcat.
   Primise un mesaj.
   Doamnă Sarah, deschideţi uşa! Kate R.
   Sarah coborî la parter, simţindu-se ca o proastă pentru că fusese prinsă, şi deschise uşa. Era detectivul Rayner.
   - Îmi cer scuze, zise ea înroşindu-se. Am crezut că sunteţi de la Martorii lui Iehova.
   - Am fost la biroul dumneavoastră, dar mi-au zis că sunteţi bolnavă şi că aţi plecat acasă. Pot să intru?
   - Tocmai făceam ceva.
   - Durează doar 10 minute.
   Sarah trase lanţul de la uşă şi o lăsă pe poliţistă să intre. Detectivul Rayner refuză să bea cafea şi cele două se aşezară în sufrageria întunecată din cauza draperiilor trase, faţă în faţă, pe cele două canapele mici.
   Rayner scoase un carneţel şi un pix din geantă.
   - Sunteţi bine? Păreţi extenuată.
   - Nu prea am dormit în ultima vreme. Am luat pastile, dar devin din ce în ce mai puţin eficiente pe măsură ce se prelungeşte...
   Se opri, dându-şi seama că spusese prea multe deja.
   - Pe măsură ce se prelungeşte ce anume, doamnă Sarah?
   - Totul. Viaţa.
   Căută o minciună convingătoare.
   - Eu şi soţul meu am cam avut nişte... probleme. Nu e aici momentan.
   - Da, îmi aduc aminte că aţi spus asta. Dar şeful dumneavoastră?
   Sarah ridică privirea.
   - Ce e cu el?
   Detectivul Rayner îşi împreună degetele şi o privi pe Sarah cu simpatie profesională.
   - Ştiu totul, Sarah! Ştiu totul!
   Sarah îşi simţi inima în gât.
   - Despre ce?
   - Despre cum e el. Cum e în realitate. Nu personajul de la televizor. Nu academicianul sclipitor. Nu filantropul neobosit. Bărbatul adevărat din spatele acestor imagini, cel pe care cei mai mulţi oameni nu l-au văzut niciodată. Am mai întâlnit asta la Jimmy Savile şi la alţii.
   Se aplecă în faţă.
   - L-aţi văzut pe adevăratul Alan Lovelock, nu-i aşa?
   Sarah încuviinţă, fără să spună nimic.
   - Ştiu că nu v-a fost uşor, continuă Rayner. Sunt o mulţime de nenorociţi ca el în poliţie, credeţi-mă! Bărbaţi care-ţi vorbesc de sus, te tratează ca pe un nimic, doar pentru că eşti femeie. Bărbaţi care presupun lucruri despre tine pe care nu le-ar presupune niciodată despre ele un coleg bărbat.
   Făcu o pauză, susţinându-i privirea lui Sarah.
   - Bărbaţi de care vrei să te asiguri că nu eşti niciodată singură cu ei.
   Sarah îi evită privirea.
   - Ştiu cum este să ai de-a face cu astfel de bărbaţi, zi după zi. Aşa că, acum, ce-ar fi să-mi spuneţi ce s-a întâmplat între voi doi?
   - Nu s-a întâmplat nimic, răspunse ea pe o voce monotonă.
   - A venit timpul să recunoaşteţi, Sarah!
   - Să recunosc?
   Începu să sune un telefon. Un mobil. Soneria înăbuşită era ca o imitaţie ieftină după tonul standard de la iPhone, Marimba, dar Sarah nu o folosise niciodată. Presupuse că era telefonul lui Rayner, dar detectivul nu făcu nicio mişcare să răspundă. Tresărind, Sarah îşi dădu seama de unde venea sunetul: micul mobil cu clapă pe care i-l dăduse Volkov cu o zi în urmă. Era la doar câţiva metri de locul în care stăteau ele, pe o măsuţă de lângă canapea.
   Simţi cum i se scurge tot sângele din obraji şi se rugă ca apelantul să închidă şi să lase un mesaj.
   Cele două femei se uitară una la cealaltă, conversaţia fiind oprită acum că soneria răsuna de zor.
   - Vreţi să răspundeţi? o întrebă poliţista.
   - Nu, e în regulă.
   - Sunteţi sigură?
   - O să lase un mesaj dacă e ceva important.
   În cele din urmă, telefonul se opri din sunat.
   - Vreţi să vedeţi cine a fost?
   - O să mă uit mai târziu. Ce ziceaţi?
   - Ziceam că e timpul să spuneţi ce aveţi pe suflet.
   Lui Sarah încă îi bătea inima tare din cauza apelului pierdut. Aşteptă o clipă, până ce respiraţia îi reveni la normal.
   - Faceţi să pară totul foarte simplu.
   - Poate fi simplu: spuneţi-mi ce s-a întâmplat de fapt între dumneavoastră şi Alan Lovelock. Lăsaţi să se afle adevărul, adăugă detectivul şi puse o mână pe braţul lui Sarah. Vă promit, vă garantez că va fi mai bine odată ce veţi face asta. Dumneavoastră veţi fi mai bine.
   - Ce v-a spus soţul meu când aţi vorbit la telefon cu el?
   - De ce?
   - Aş vrea să ştiu.
   - A zis că Lovelock v-a provocat multe dificultăţi la serviciu. I-aţi cerut vreodată lui Nick să-l confrunte?
   - Nu.
   - De ce nu?
   - Soţul meu nu e genul acela de om.
   - Aşa că aţi găsit pe altcineva care să facă asta.
   - Nu.
   - Cineva care să-i dea o lecţie lui Lovelock?
   - Nu!
   Rayner o luă de mână pe Sarah. Avea ochi mari şi blânzi şi sprâncenele încruntate de îngrijorare. Şi, deodată, nevoia de a-i spune deveni copleşitoare. Problema era că avea dreptate, iar Sarah ştia asta. Ştia că avea să se simtă mai bine dacă dezvăluia secretul, acea povară grea pe care o căra de foarte mult timp, chiar şi dacă lăsa pe altcineva să o ridice.
   - Sunt de partea dumneavoastră, Sarah. Vreau să vă ajut.
   Nevoia de a mărturisi era aproape o forţă fizică, apăsând-o în piept.
   Uită ce aveai de gând să faci. Spune-i odată! Spune-i!
   Sarah se uită în pământ, ca să nu mai trebuiască să-i susţină privirea lui Rayner. Dintr-odată, camera păru înăbuşitoare, prea mică pentru ele două.
   Exista o cale onorabilă: să mărturisească, să divulge totul. Rayner înţelegea clar cum era, ştia cum erau bărbaţii ca Lovelock, şi nu ar fi primit o audienţă mai dreaptă din partea nimănui. Sarah simţea că merge pe o frânghie care urma să se termine. Simţi brusc nevoia să-i povestească tot. Să verse tot. Până şi cel mai mic detaliu.
   Apoi, ridică privirea şi văzu că expresia de compasiune din ochii poliţistei era înlocuită de intensitatea concentrată a unui vânător care aşteaptă ca prada să apară în vizorul puştii. Anticiparea unui leu pe cale de a ucide. Un mic licăr, dar era de ajuns. Masca îi alunecase de pe chip, chiar dacă numai pentru o clipă.
   Până să şi-o pună la loc, Sarah văzuse deja ce avea nevoie să vadă. Se lăsă la loc pe spătar, cu braţele strânse la piept.
   Să nu ai încredere în ea. Să nu ai încredere în niciunul dintre ei. Nu-ţi e prietenă.
   - Nu e nimic de zis. Nu a fost nimic între mine şi Alan. A avut o anume reputaţie, dar nu am suferit mai rău decât altele.
   - Ştiu că e mai mult de atât. Cred că am o idee destul de clară despre cum e el de fapt.
   Sarah clătină din cap.
   - Credeţi-mă, nu aveţi.

Capitolul 71

   Sarah o conduse pe femeie până afară, încuie uşa în urma ei şi privi pe geam cum aceasta se urca în maşină şi pleca.
   Numai atunci luă telefonul de la Volkov şi îl deschise. Pe ecran apărea un apel pierdut. Apelantul nu lăsase un mesaj vocal şi numărul său era ascuns - dar primise un mesaj scris.
   Niciun cuvânt, numai un număr de telefon mobil. Sarah sună la acel număr şi duse telefonul la ureche.
   - Vorbeşte, rosti o voce de bărbat.
   - M-ai sunat mai devreme.
   - Care e data şi ora naşterii fiicei tale?
   Avea accent rusesc, dar nu mai auzise acea voce. Era un bărbat mai tânăr.
   - Poftim?
   - Data şi ora. Fiica ta. Fără ezitări, te rog.
   Sarah îşi aduse aminte.
   - S-a născut pe 17 decembrie 2009, la ora 11 şi35 de minute dimineaţa.
   - Ce greutate a avut?
   Confuzia îi dispăru. Mă testează. Îmi verifică identitatea.
   - Ăă, 3 kilograme şi jumătate.
   Urmă o pauză, apoi:
   - Bine.
   - De unde ştii că aşa e?
   - Baza de date a spitalului, zise el de parcă nu ar fi fost mare lucru. Acum, ascultă: aceeaşi maşină ca înainte. Acelaşi etaj, acelaşi loc. Într-o oră.
   - Asta înseamnă că...
   Dar era prea târziu. Deja închisese.
   Intră în parcarea de la Brent Cross 55 de minute mai târziu, găsi un loc în apropiere de cel în care venise maşina 4×4 deunăzi şi parcă.
   Se dădu jos şi începu să se plimbe în sus şi-n jos pe coridorul plin de vehicule parcate, ca să vadă dacă era cineva în vreunul dintre ele.
   O dubiţă albă trase lângă Fiesta ei. Şoferul era un bărbat cu ochelari, pe care nu-l mai văzuse înainte. Sarah se strădui să vadă dincolo de el, dar părea să fie singur în partea din faţă a dubiţei. Uşa laterală se deschise lângă ea, şi văzu o masă mică în capăt. La masă stătea tânărul cu părul prins în coadă, cu un laptop şi alte lucruri în faţa sa. Îi făcu semn. Haide! Intră!
   Sarah ieşi din maşină şi se urcă în dubiţă, stând în faţa tânărului rus.
   Închise uşa cu forţă în spatele ei.

Capitolul 72

   Imediat ce se întoarse acasă, Sarah se puse pe treabă. Mai avea câteva ore până când trebuia să-i ia pe copii de la after-school.
   Mai întâi, dădu patru telefoane, notând ora, locurile şi alte detalii. Aranjă două întâlniri pentru ziua următoare şi o programare. Deschise laptopul, se logă în contul ei bancar şi făcu un transfer într-un alt cont, tastând numerele cu atenţie, de pe o hârtiuţă pe care le notase. Apoi se duse la şifonier şi îşi alese trei ţinute, întinzându-le pe toate pe pat. Una elegantă, pentru o ieşire în oraş, seara, formată dintr-o geacă neagră şi o fustă suficient de lungă încât ar fi aprobat-o şi mama ei, şi o ţinută de zi, pe care ar fi putut să o poarte la muncă. Pentru această ţinută, avea pregătiţi nişte ochelari şi o căciulă din lână cu bor, pe care începuse s-o poarte din nou acum, că venise iarna. A treia ţinută consta în vechea salopetă de lucru a lui Nick, pe care o folosea când făcea diverse lucruri prin casă şi prin grădină.
   Apoi, căută vechiul ei telefon mobil în sertarul noptierei, un Sony Xperia. Găsi încărcătorul şi îl băgă în priză, apoi se aşeză pe pat cu 4 coli A4 în faţă, făcând liste şi plănuind ce mai avea de făcut. Notând ore pentru lucrurile pe care se gândise să le facă.
  Dormi cu pauze.
   A doua zi, vineri, avu un curs şi două seminare dimineaţa, dar, imediat ce plecă şi ultimul student, se furişă afară din departament şi conduse până la gara din Enfield Chase. Cumpără un card de călătorie pentru o zi, cu bani cash şi prinse următorul tren spre Finsbury Park, de unde luă apoi metroul, pe linia Piccadilly, până în Holborn. Avea un număr de lucruri pe lista de cumpărături. Erau magazine şi în apropiere de campus, şi în apropiere de casa ei, dar riscul de a da peste cineva cunoscut era mult prea mare, şi nu voia să fie văzută nicăieri în apropiere de locuinţa sau de serviciul său. Era mai bine să se afle undeva unde erau mulţi oameni, unde putea să se piardă în mulţime.
   Găsi un magazin mic de telefoane şi, urmând instrucţiunile lui Volkov, plăti cash pentru trei telefoane cu credit, cele mai ieftine pe care le găsi, şi un nou card SIM, cu credit, pe care să-l pună în vechiul telefon.
   Ajunse cu 15 minute mai devreme la întâlnire, aşa că se duse la cafeneaua micuţă din Russell Square. Era ascunsă pe o stradă lăturalnică, în afara drumului principal al turiştilor, şi destul de liniştită în acalmia după-amiezii, între prânz şi ora plecărilor de la serviciu.
   Obişnuia să se întâlnească şi cu Nick aici, în primul lor an după ce absolviseră, când el făcea primii paşi spre actoria profesionistă şi când ea se pregătea pentru doctoratul la UCL. Era un local italian prietenos, cu lumini joase, separeuri confortabile şi cea mai bună cafea pe care o gustase Sarah vreodată. Comandă un cappuccino şi se aşeză într-un separeu ca să aştepte.
   Între timp, îşi scoase noul card SIM şi vechiul Sony Xperia din geantă, dădu jos capacul telefonului şi băgă cardul, după care îl închise la loc.
   Ecranul prinse viaţă şi telefonul se deschise cu o nouă - şi, cel mai important, anonimă - identitate electronică.
   Fragmentele planului său începeau să se îmbine. Un plan care, chiar şi atunci când mintea sa conştientă nu o simţise, se crease în tăcere în străfundul minţii sale, din clipa în care realizase că Lovelock era încă în viaţă. Un plan care ştia că avea să fie ultimul ei zar aruncat.
   Primul vizitator sosi exact la timp. Sarah zâmbi şi îi făcu semn spre locul liber din faţa sa.
   - Bună din nou. Mulţumesc pentru că ai venit, deşi te-am anunţat din scurt. Să-ţi iau ceva de băut?
   După exact o oră şi jumătate, ajunse şi cel de-al doilea vizitator. O conversaţie diferită, acelaşi scop.
   Rămase datoare. Ceru ajutor. Tot ce-i rămânea de făcut acum era să ofere şansa mântuirii - sau a răzbunării.

Capitolul 73

   - Ei, bine? întrebă Laura, desfăcând o sticlă de Pinot, mai târziu, tot în acea zi.
   - Mi-a ajuns.
   - În sfârşit!
   - Şi am un plan. Dar o să am nevoie de ajutorul tău. Şi de al tatei.
   - Poţi să te bazezi pe mine, spuse Laura.
   Desfăcu dopul cu zgomot şi umplu paharul lui Sarah.
   - Nu vrei să auzi despre ce e vorba, înainte să iei o decizie?
   - Orice ar fi, mă bag.
   Îşi umplu şi ea paharul.
   - Deci, care e planul?
   - O să fac ce mi-ai propus tu în tot acest timp, ce mi-ai spus să fac încă de anul trecut. E vorba despre dovezi, nu-i aşa? O să ofer universităţii ceva ce nu va putea ignora.
   - Cum?
   - O să-l înregistrez pe Lovelock spunându-mi că trebuie să mă culc cu el ca să-mi păstrez locul de muncă.
   - Bineeee, zise Laura. Şi dacă universitatea va încerca să ascundă totul, aşa cum au făcut înainte?
   - Atunci, o să apelez la jurnalişti. Cei de la Guardian vor fi încântaţi de o astfel de ştire.
   Laura lăsă paharul jos.
   - Tu vorbeşti serios?
   - Foarte serios.
   - Fir-ar! Chiar vorbeşti serios, nu? Ce te-a făcut să te răzgândeşti?
   - Lucrurile s-au înrăutăţit, explică Sarah, ridicând paharul. Foarte tare. A întrecut măsura în ultimul hal.
   - De când cu răpirea?
   Sarah dădu din cap.
   - Da, de atunci.
   - Deci, ai un amic la MI5 care poate să-i pună un microfon în birou?
   - Nu chiar. O să-l înregistrez eu.
   - La următoarea voastră întrunire?
   Sarah clătină din cap.
   - N-o să vorbească despre asta la serviciu, nu acum, dar s-ar putea s-o facă dacă e acasă la el şi-şi lasă garda jos. Dacă e nervos. Dacă suntem doar noi doi şi crede că eu o să fac ce vrea el.
   - Hei! exclamă Laura, ridicând o mână-n aer. Stai aşa. Ce-ai zis?
   - Acasă la el.
   - Cred că glumeşti! Asta înseamnă că vei încălca în mod deliberat fiecare regulă.
   - Da.
   Tatăl ei intră în cameră, ducând un deget la buze.
   - Copiii dorm.
   - Mersi, tată!
   Laura îi făcu semnul cu degetul mare în sus şi se întoarse spre prietena ei, vorbind mai încet.
   - Şi cum ai de gând să-l faci să creadă că o să faci tot ce vrea el?
   Sarah ridică din umeri.
   - O să mă port aşa cum trebuie. O să spun lucrurile care trebuie. O să aleg rochia potrivită.
   - Dumnezeule! exclamă Sarah, ridicând din nou vocea.
   Îşi aruncă mâinile în aer.
   - Scuze, dar ai fumat ceva?
   - Ştiu că sună a nebunie curată, dar ascultă-mă - are logică. Hai să analizăm lucrurile mai întâi: care e primul lucru pe care-l ştim despre el? Care e esenţa fundamentală a profesorului Alan Lovelock?
   - E un mare nemernic? zise Laura.
   - Adevărat, dar nu mă refeream la asta.
   Urmă o pauză cât timp se gândiră la întrebarea lui Sarah.
   - Orgoliul lui, răspunse Roger. Are un orgoliu cât Big Ben de mare.
   Sarah arătă cu degetul spre tatăl ei, zâmbind.
   - Absolut. Ceea ce înseamnă...?
   El ridică din umeri.
   - O încredere în sine colosală, de nestrămutat.
   - Exact. Continuă.
   - Aşa că, în ciuda felului în care te-ai comportat, încă mai crede că în adâncul tău eşti atrasă de el. Pentru că, fireşte, eşti atrasă de el, nu-i aşa? Eşti o femeie, ce femeie nu ar fi atrasă de el?
   - Bingo! zise Sarah. Se crede irezistibil. Asta e slăbiciunea lui.
   - Şi e un mare nemernic, adăugă Laura.
   - Asta îmi oferă o şansă, o cale de a-i exploata slăbiciunea, dar va trebui să fac asta în mod convingător.
   Laura îşi strânse braţele la piept.
   - Şi cum o să faci asta?
   - O să joc un rol. Aşa cum a jucat şi Nick faţă de mine în ultimii ani.
   - O să joci teatru?
   - Da, o să-i ofer spectacolul vieţii lui.
   - Vrei să-l prinzi în capcană.
   - Vreau să obţin dovezi. Ca să-mi salvez locul de muncă - şi sănătatea mintală.
   Laura vorbi mai calm, pe o voce moale şi îngrijorată.
   - Ştii, la serviciu trebuie să clasificăm potenţialele probleme de reputaţie ale companiei în categoriile: risc minim, mediu, mare sau critic. Din ce mi-ai spus tu până acum, acest plan al tău s-ar clasa undeva la nord de critic, probabil în categoria „nebunie curată şi tâmpită”. Mă urmăreşti?
   - Ştiu că riscurile sunt mari, Loz, dar nu mai am alte opţiuni. Dar parcă ai spus că te bagi oricum?
   Laura se încruntă.
   - Da, bineînţeles că mă bag. Toată viaţa a jucat murdar - de ce să nu jucăm şi noi murdar? Totuşi, cum ai de gând să-l înregistrezi?
   - M-a invitat la el acasă sâmbătă seară. Bine, m-am cam autoinvitat.
   - Şi soţia lui?
   - E plecată în vest, la mama ei, iar el le-a spus tuturor de la serviciu că în weekendul ăsta se închide în casă ca să-şi termine cartea - fără vizite, fără telefoane, fără distrageri. A zis că va petrece două zile într-o izolare splendidă pentru a-şi termina capodopera.
   - Stai puţin, te duci sâmbăta asta? Adică mâine?
   - Da.
   Luă cutia pe care i-o dăduse Mikhail în parcarea de la Brent Cross, punând-o pe masă şi desfăcând-o cu un cuţit subţire.
   - Aşa că nu avem prea mult timp ca să ne pregătim.

Capitolul 74

   - E o idee foarte proastă, comentă Roger. E mult prea periculos.
   - Sunt de acord, spuse Laura.
   Sarah îi privi pe fiecare în parte.
   - Ştiu că există riscuri, zise ea calmă, dar e cea mai bună variantă a mea. Şi e cel mai bun plan pe care-l pot încropi. Poate că o să ajung numai o dată în casa lui, aşa că trebuie să profit de această şansă, s-ar putea să fie singura. Acum ori niciodată.
   Tatăl ei se aplecă în faţă, cu un chip sumbru.
   - De ce trebuie să fie la el acasă?
   - Pentru că acela e domeniul lui, regatul lui; e locul cel mai probabil în care îşi va lăsa garda jos.
   - Mi se pare că o să pici exact în mâinile lui.
   - Uite, am o idee mai bună, interveni Laura. Facem asta într-un loc public, într-un parc, poate, sau o cafenea, sau chiar în biroul tău, şi noi doi te vom aştepta după colţ în tot acel timp, pregătiţi să intervenim dacă se întâmplă ceva rău. Am putea sta la 20 de metri de tine, nu la câţiva kilometri blestemaţi.
   - Sunt de acord, zise Roger, dând din cap.
   - Nu o să funcţioneze, îi contrazise Sarah. E prea deştept pentru asta. O să-şi dea seama imediat că e ceva în neregulă. Trebuie să fie în propria lui casă, cu suficient alcool încât să-şi dea drumul la limbă.
   - Dar exact de asta o să fie şi mai periculos pentru tine, draga mea, interveni Roger, ridicând tonul. Riscurile sunt prea mari.
   - Riscurile sunt necesare, răspunse Sarah pe un ton monoton. Tată, tu eşti cel care mi-a spus ce opţiuni am. Asta e opţiunea pe care o aleg.
   - Sunt de partea tatălui tău, spuse Laura.
   Sarah îşi încrucişă braţele.
   - Uitaţi, o să fac asta, fie că mă ajutaţi sau nu. Cred că o să am şanse mai mari dacă voi avea întăriri, dar o voi face oricum. Am instrumentele necesare şi o să le folosesc. Singură, dacă e nevoie.
   - Nu poţi reuşi singură.
   - O să vedeţi.
   Tatăl ei şi cea mai bună prietenă a sa se holbară la ea, apoi se uitară unul la celălalt.
   În cele din urmă, tatăl ei dădu din cap.
   - Bine, atunci. Ai face bine să ne arăţi echipamentul ăla.
   - Vulpea maro şi rapidă a sărit peste câinele leneş, zise tatăl lui Sarah.
   - Ploaia din Spania cade mai ales pe câmpii, răspunse ea.
   El vorbi puţin mai încet:
   - Ce-i prea mult strică.
   Sarah făcu o pauză.
   - Lasă-te pe spate puţin şi repetă asta.
   El făcu aşa cum îi spuse şi se priviră în timp ce repeta aceeaşi propoziţie.
   Sarah ridică telefonul care stătea pe măsuţa de cafea dintre ei, şi-l mută pe braţul canapelei de lângă ea.
   - Încearcă din nou! strigă Laura din camera cealaltă. Sarah, pe tine te aud bine, dar tatăl tău se aude foarte neclar.
   Îşi repetară replicile din nou şi, un minut mai târziu, Laura intră în cameră cu laptopul şi se aşeză.
   - Va trebui să ţii telefonul cât mai aproape de el, mai ales dacă sunt zgomote de fundal.
   - De asta am şi celălalt echipament.
   - Da, legat de asta...
   Laura deschise încă o fereastră pe ecranul laptopului oferit de rus, afişând o imagine a camerei în care se aflau acum. Selectă opţiunea de redare şi imaginea se dădu înapoi, mişcându-se în sus şi-n jos. Apăsă butonul de pauză şi singurele lucruri vizibile care apărură fură genunchii lui Roger, măsuţa de cafea şi o parte din covor.
   - Sunt prea multe mişcări pe camera asta mică. Nu prea e bine.
   Se uită cu atenţie la broşa prinsă de bluza lui Sarah.
   - Va trebui să o prindem cumva ca să fie mai stabilă. Şi va trebui să stai cât mai nemişcată, să te mişti încet şi cu stabilitate, altfel calitatea imaginii va fi de rahat.
   - Loz, trebuie să mă mişc. Nu o să pot să stau acolo ca o statuie.
   - Cu cât te mişti mai puţin, cu atât va ieşi mai bine filmarea. Asta e tot ce spun.
   - Uşor de zis, greu de făcut.
   - Ideal ar fi să preluăm înregistrarea video de pe camera din broşă şi înregistrarea audio de pe telefon, apoi să le cuplăm şi să avem imaginea completă a ce se întâmplă de fapt. Mai ai şi geanta, dar nu cred că ar trebui să ne bazăm pe ea.
   - Dar toate înregistrează bine?
   - Da. Pistele audio şi video sunt transmise fără cablu şi capturate chiar aici.
   Laura mângâie laptopul.
   Roger se ridică în picioare şi se îndreptă spre bucătărie.
   - O să pun ibricul să fiarbă.
   După ce plecă din cameră, Laura spuse, mai încet:
   - Ar trebui să avem şi un cuvânt de cod.
   - Ce anume?
   - Un cuvânt care să poată fi folosit pentru a da alarma, pe care să-l arunci în mijlocul conversaţiei fără ca el să-şi dea seama. Ceva inofensiv, care să nu-i trezească suspiciuni.
   - Dacă ajung în stadiul ăla, probabil că oricum va fi prea târziu.
   - Dar avem nevoie de o cale prin care să ne anunţi dacă ai probleme - dacă ai nevoie de ajutor. Şi, când vom auzi acel cuvânt, sau dacă i-l vei trimite printr-un mesaj tatălui tău, uităm de orice plan şi venim să te scoatem de acolo.
   - Ce o să faceţi, o să spargeţi uşa?
   - Poate, răspunse Laura. Sau o să sunăm la poliţie.
   Sarah clătină din cap.
   - Nu. Nu sunaţi la poliţie.
   - Nu poţi să nu iei şi asta în considerare. Dacă se întâmplă ceva rău sau devine violent, sau altceva?
   - Mă descurc eu.
   - Prostii! exclamă Laura, cu mâinile în aer. E o mare prostie, şi ştii asta.
   - Fără poliţie! repetă Sarah.
   - De ce?
   - Ştii de ce.
   Laura nu putea să-şi ascundă exasperarea.
   - Planul ăsta al tău ar putea cu uşurinţă să ajungă într-un punct fără posibilitate de întoarcere. Adică, ar putea să fie foarte naşpa dacă îşi dă seama ce se întâmplă.
   - Cred că ştim cu toţii asta deja, zise Sarah pe o voce joasă.
   - Vreau să spun că ar putea să fie catastrofal de naşpa. Ştii asta, nu?
   Sarah privi în pământ.
   - Da. Ştiu.
   Laura îşi coborî vocea.
   - Ar putea să încerce să te violeze. Ar putea face orice.
   - Trebuie să mă confrunt cu el.
   - Şi, dacă se întâmplă ceva foarte rău, dacă lucrurile merg prost, va fi foarte greu de explicat de ce te-ai dus la el acasă de bunăvoie, într-o seară de sâmbătă, când soţia lui nu era acolo. Ştii la ce mă refer, nu?
   - Da.
   - Ştii cât de riscant este?
   Sarah dădu din cap, dar nu putu să spună nimic. De când inventase acest plan, nu prea se mai gândise la alte lucruri.
   - Dumnezeule! spuse Laura. Vino aici!
   Se duse la prietena ei şi o îmbrăţişă. Cele două rămaseră acolo, în mijlocul sufrageriei lui Sarah, fără să vorbească, încercând să se consoleze una pe cealaltă.
   - Îmi pare rău, spuse Laura într-un final. Dar nu-mi place ideea că tu vei merge la nenorocitul ăla acasă, singură, fără niciun ajutor. E a treia oară, dar tot încerc să te conving să nu dai înainte cu planul ăsta nebunesc. Pentru că este o nebunie curată.
   Sarah o îmbrăţişă şi ea.
   - Ştiu, dar pe asta mă bazez. Dacă n-ar fi puţin nebunesc, şi-ar da seama foarte repede că pun ceva la cale.
   - Uneori, am impresia că eşti mai încăpăţânată decât mine.
   - Nicio şansă.
   - Ar trebui totuşi să ne gândim la un cuvânt de cod. Trebuie să fie ceva suficient de neobişnuit încât să nu-l foloseşti într-o conversaţie normală. Aşa, vom şti ce înseamnă când îl vom auzi.
   - Cum ar fi?
   - Cum ar fi ceva de-a face cu telefonul tău? Atunci voi şti că vrei să dai un telefon, dar nu poţi. Ai putea să foloseşti cuvintele „telefon nou-nouţ”, exact în ordinea asta.
   Roger se întoarse în sufragerie cu trei căni de ceai fierbinte.
   - Presupun că e destul de în regulă, răspunse Sarah. Ce se întâmplă dacă spun asta?
   Roger se încruntă.
   - Dacă spui asta, o să conduc direct până la casă şi o să bat tare la uşă până mă lasă să intru. O să aştept în capătul străzii, în parcarea de la pub - ajung la casă în două minute de acolo.
   Laura ridică o mână.
   - Staţi puţin, dacă dă semnalul de alarmă, planul nostru de salvare va fi să baţi pur şi simplu la uşă? Şi dacă te ignoră?
   - Ai o idee mai bună? replică Roger.
   - Ia un baros cu tine. Sparge uşa.
   Sarah clătină din cap.
   - E din stejar solid şi are 6 centimetri grosime. Nu are cum să spargă cineva uşa de la intrare.
   - Bine, zise Laura, dar atunci de ce să mai alegem cuvinte de cod dacă nu poate nimeni să intre să te scoată de acolo?
   - Să sperăm că nu se va ajunge la asta. Să ne ţinem de plan: tu mă suni pe mobil la ora 8 şi 10 minute, îmi spui că Harry a căzut pe scări şi că sunteţi într-o ambulanţă în drum spre spital. Îmi spui că tata vine să mă ia cu maşina.
   - De ce la 8 şi 10?
   - Ora e importantă: eu ajung la 7 şi 30 de minute, şi aşa voi avea la dispoziţie 40 de minute ca să obţin ce am nevoie.
   - Multe lucruri pot merge prost în patruzeci de minute.
   - Ştiu asta, aşa că, dacă mă auziţi spunând cuvintele „telefon nou-nouţ” la un moment dat, mă sunaţi imediat pe mobil, îmi povestiţi despre Harry şi ambulanţă, şi ne oprim acolo.
   - Şi dacă nu poţi să răspunzi?
   - Nu-ţi face griji. O să ţin telefonul aproape de mine tot timpul.

Capitolul 75

   Se aşezară toţi trei la masa din bucătărie. Mai aveau o oră până la momentul stabilit şi totul era pregătit.
   Laura stătea cu laptopul în faţă, pe ecran apărând înregistrările video şi audio în direct, cu un telefon conectat prin cablu USB şi pregătit să înregistreze totul. Tatăl ei avea haina pe el şi era încălţat, cu cheile în mână şi arătând exact ca persoana care era: un pensionar nevinovat, de vreo şaizeci şi cinci de ani. Sarah purta un sacou elegant, o bluză şi o fustă lungă pe care nu o mai scosese din dulap de câteva luni. Dacă înainte sacoul îi venea numai bine, acum stătea cam larg pe ea. Era consecinţa săptămânilor în care abia dacă mâncase ceva. O broşă nouă din cristal decora o parte a sacoului, în dreptul inimii.
   - Arăţi fabulos, scumpo, o complimentă Laura, luând-o de mâini.
   - Mersi! răspunse Sarah.
   - Mi-aş dori să pot veni cu tine, dar, dacă nu mă laşi, mai am ceva pentru tine în geantă. O mică asigurare.
   - O să fiu bine.
   - La naiba cu asta! răspunse Laura.
   Băgă mâna în buzunar şi scoase un obiect subţire din plastic negru, apăsând pe butonul dintr-un capăt. O lamă ascuţită de zece centimetri ieşi din mâner.
   - Fir-ar să fie! răsuflă Sarah. Un briceag?
   - A fost al fratelui meu. I l-am furat într-o zi, când eram mici, şi a rămas la mine de atunci.
   - Nu sunt ilegale?
   Laura ridică o sprânceană.
   - Cred că nu mai e cazul să vorbim de ilegalitate, nu-i aşa?
   Băgă lama înapoi în mâner şi-l puse în geantă.
   - Mersi! spuse Sarah. Aveţi amândoi telefoanele de unică folosinţă pregătite?
   Ridicară cele două mobile ieftine.
   - De ce avem nevoie de astea, de fapt? întrebă Laura.
   - Pentru că, dacă merge prost ceva, voi putea declara că voi nu aţi fost implicaţi şi că nu aţi avut nimic de-a face cu asta - şi nu vor exista date mobile care să mă contrazică. Am luat aceste numere pentru orice eventualitate, dar, orice s-ar întâmpla, mâine, ambele telefoane vor ajunge în Tamisa şi nu vor mai fi văzute niciodată.
   - Nu-mi place să mă gândesc că ar putea merge prost ceva.
   - Nu o să meargă prost, Loz.
   Laura dădu din cap şi-i aruncă un zâmbet crispat.
   - Bine, zise ea. Deci, suntem pregătiţi? Toată lumea ştie ce are de făcut?
   - Tu eşti pregătită? întrebă tatăl ei.
   - Nu chiar, dar dacă am aştepta până când am fi pregătiţi, nu am mai ajunge nicăieri, nu-i aşa?
   - Şi eşti sigură, eşti absolut sigură, că vrei să treci prin asta?
   Sarah se ridică în picioare.
   - Da, sunt sigură.
   Îşi luă geanta.
   - Să mergem!

Capitolul 76

   Sarah merse cu grijă spre casa cu 6 dormitoare a lui Lovelock, tocurile ţăcănindu-i pe pietriş.
   Se bucura că haina îi venea mai largă acum pe corpul ei subţire. Aşa, avea mai mult spaţiu în care să ascundă obiectele pe sub bluză. Îşi prinsese părul, iar în mâna stângă avea geanta ei nou-nouţă. Era puţin mai mare decât ce ar fi ales în mod normal, şi nu prea se potrivea cu restul ţinutei, dar era destul de sigură că un bărbat ca Alan Lovelock nu ar fi observat asta.
   Când se apropie, un bec cu senzor se aprinse, aruncând o lumină cu halogen puternică. Casa din spatele ei era o clădire imensă, învăluită în umbre, profilându-se ameninţătoare în frigul serii de noiembrie. Singura lumină pe care o mai vedea strălucea uşor la una dintre ferestrele de pe holul lung, restul casei fiind cufundată în întuneric.
   Era a doua oară în câteva săptămâni când se afla aici. Prima dată, la petrecerea anuală de strângere de fonduri a lui Lovelock, casa fusese gălăgioasă din cauza discuţiilor şi a muzicii, iar Sarah sperase că invitaţia ei prevestea nişte veşti bune pentru slujba şi cariera sa.
    Cum ne păcălim singuri, se gândi ea în timp ce se apropia de uşa de la intrare. Măcar era recunoscătoare pentru un lucru: la petrecere, o întâlnise pe Gillian Arnold, o femeie cu care avea multe lucruri în comun.
   Seara aceea avea să fie diferită. Acum, casa nu avea să mai fie plină de oaspeţi. Nu mai avea siguranţa mulţimii. Nu mai existau martori care să-i controleze comportamentul profesorului. Sarah nu mai avea o colegă alături de ea, un bodyguard pregătit s-o apere. De fapt, încălca regulile atât de tare, încât se gândea că probabil le încălca şi pe cele noi, la care nici nu se gândise încă. Urma să fie singură cu Lovelock, în spatele unei uşi închise, el cel mai probabil avea să fie beat şi stăpân pe teritoriul său. Dacă Marie ar fi ştiut ce avea de gând să facă, ar fi rugat-o stăruitor, ar fi implorat-o să nu facă asta. Dar, desigur, nu îşi mai vorbeau.
   Oricum, Marie nu ştia de asta, şi aşa trebuiau să rămână lucrurile.
   Se uită în sus şi văzu camera mică de supraveghere din suportul său discret aflat deasupra uşii, ascunsă prin iederă. Luminiţa ei roşie, care nu clipea deloc, indicând că înregistra în direct şi că îi filma pe toţi cei care veneau pe alee. Ăsta va fi spectacolul vieţii mele, îşi reaminti ea.
   Tocurile ţăcăneau pe dalele lustruite, în timp ce Sarah urca treptele late care duceau până la uşa flancată de două coloane mari, în stil roman. Ridică mâna spre soneria din alamă...
   Şi se opri. Stătu pe covorul lat, care-i ura bun venit, cu degetul la câţiva centimetri de sonerie. Două secunde, cinci secunde. Zece.
   E ultima ta şansă să te întorci. Nu trebuie să intri în bârlogul leului. Ai putea să pleci chiar acum. Care e cel mai rău lucru pe care ar putea să ţi-l facă?
   Ultima şansă.
   Spuse o rugăciune în şoaptă şi apăsă pe sonerie.

Capitolul 77

   Lovelock o întâmpină cu un zâmbet leneş, conducând-o spre sufragerie şi făcându-i semn să se aşeze pe canapea.
    Purta nişte pantaloni maro din catifea reiată şi o cravată băgată într-o cămaşă albă, descheiată la gât, cu o curea care-i strângea burta. Era abia ora 7 şi 30 de minute, dar deja era roşu în obraji din cauza alcoolului. Buştenii ardeau şi trosneau în şemineul imens, şi o muzică discordantă de jazz se auzea încet în difuzoarele montate pe tavanul din stejar, muzica fiind dată atât de încet, încât abia dacă se auzea. Draperiile groase erau trase, ascunzând întunericul de afară, făcând ca încăperea să pară închisă ermetic faţă de lumea exterioară.
   Sarah nu se mai simţise niciodată atât de singură. Îşi impuse să fie calmă, inspirând şi expirând încet, ca să-şi calmeze inima care-i galopa nebuneşte.
   Lovelock o privi din cap până-n picioare aprobator.
   - Gin tonic, nu-i aşa?
   - Te rog!
   Îi pregăti ginul în dreptul unui dulap mare cu băuturi, înainte să-i ofere un pahar din cristal, aproape plin.
   - Mersi!
   Sarah se aşeză pe canapeaua din piele, încălţămintea scufundându-i-se în covorul crem, gros, şi-şi puse telefonul cu grijă pe măsuţa de cafea, între ea şi paharul mare de whisky al lui Lovelock. Îşi aşeză geanta lângă el. Geanta avea un fund plat, aşa că stătea dreaptă pe masă şi putea s-o aşeze astfel încât un capăt să fie poziţionat direct spre fotoliul din piele aflat în faţa ei.
   Sarah presupunea că el avea să se aşeze acolo mai întâi, apoi, după puţin timp, urma să se aşeze lângă ea pe canapea. Normal că asta va face.
   - Deci, iată-ne aici, începu ea.
   Lovelock îşi aduse paharul şi se cufundă în fotoliul din piele, aşa cum prevăzuse ea, şi puse picior peste picior.
   - Într-adevăr.
   - Suntem doar noi doi?
   - Caroline e în Exeter, în vizită la mama ei, aşa cum ţi-am spus, şi am trimis-o acasă pe bucătăreasă.
   Îşi puse un braţ pe spătarul fotoliului.
   - Deci suntem doar noi doi.
   Sarah se strădui să nu aranjeze geanta pe masă. Care era raza camerei? Şaizeci de grade? Nu mai putea să-şi aducă aminte ce-i spusese Mikhail, dar nu îndrăznea să pună mâna pe ea, de teamă că ar fi fost prea evident.
   - Casa e mult mai liniştită decât data trecută când am fost aici.
   - La petrecere? Da. Ce păcat că a fost puţin distrusă la sfârşit de un oaspete neaşteptat.
   Bărbatul făcu o pauză şi-şi împreună mâinile, de parcă ar fi început să se roage.
   - Sarah, în primul rând, te rog să mă laşi să-ţi spun ceva.
   Femeia îşi schimbă poziţia pe canapea.
   - Bine.
   - Vreau să-mi cer scuze pentru comportamentul meu.
   Era ultimul lucru la care se aşteptase. Nu-l mai auzise niciodată cerându-şi scuze faţă de nimeni, pentru nimic.
   - Scuze?
   - În ziua aia, m-am lăsat puţin... dus de val.
   Ce mai exprimare, îşi spuse Sarah.
   - Nu contează, răspunse ea.
   - O, ba da. Am vrut să mă asigur că nu ai înţeles greşit.
   - E în regulă, Alan.
   - Eşti sigură?
   - Da.
   - Minunat.
   Bărbatul zâmbi şi se lăsă pe spătarul fotoliului mare.
   - Deci, fata mea, despre ce să vorbim noi doi?
   Femeia luă o gură de băutură. Avea atâta gin în el, încât abia dacă mai simţea gustul de tonic şi de lămâie. Mai avea şi altceva în el? Ceva subtil, ascuns de gin?
   - Despre ce vrei tu, Alan.
   - Ce zici de excursia în Boston – te-ai decis, ai putea să mergi?
   - Chiar m-am gândit la asta şi am decis...
   Sună soneria, un clopoţel care răsuna în holul mare de la intrare.
   Sarah înlemni, panica fiind evidentă pe chipul ei.
   - Cine e? întrebă ea în şoaptă. Am crezut că ai aranjat să fii complet singur weekendul acesta, ca să poţi scrie.
   Lovelock ridică o mână, calm.
   - Nu-ţi face griji. O să scap de oricine o fi la uşă.
   Sarah îşi acoperi gura.
   - Dumnezeule, dacă e Nick?
   - Ştie că eşti aici?
   - Nu. Cel puţin... nu cred.
   Lovelock îi aruncă un zâmbet leneş.
   - Mă bucur să aud asta.
   Îşi lăsă băutura pe masa joasă din sticlă şi se ridică în picioare.
   - Rămâi aici. Oricine ar fi, o să scap de persoana respectivă.
   Ieşi pe hol. Sarah auzi uşa de la intrare deschizându-se, după care urmă un schimb de replici şi uşa se închise la loc. Zgomotul metalic de zăvor închizându-se la loc, apoi cel al lanţului de la uşă. O secundă mai târziu, Lovelock reapăru, ducând în mâini un pachet de mărimea unei cutii de încălţăminte. Îl aruncă într-o parte pe masă şi, ignorând fotoliul pe care stătuse mai înainte, se aşeză pe canapea lângă Sarah.
   - Nu-ţi face griji, n-a venit iubiţelul după tine. Era un curier.
   Sarah se lăsă pe spătar, punând picior peste picior şi întinzându-şi fusta lungă peste genunchi. Dădea agitată dintr-un picior.
   - Era ceva important?
   - Livrarea zilnică a lui Caroline. Chiar nu ştiu ce făcea toată ziua înainte să fie inventate cumpărăturile on-line.
   Îşi luă paharul cu whisky.
   - Dar iubiţelul unde crede că eşti acum?
   - El nu... momentan petrecem un timp separaţi.
   Lovelock zâmbi, arătându-şi dinţii mici şi îngălbeniţi.
   - Serios? Luaţi o pauză, deci?
   - Ceva de genul ăsta.
   - Probabil că e o decizie înţeleaptă.
   Sarah se uită în pahar, încercând să treacă peste disconfortul de a-i oferi acestui bărbat nişte detalii atât de personale. Totuşi, trebuia să vorbească deschis, să-şi lase garda jos, astfel încât, atunci când venea momentul, să facă şi el la fel.
   - A plecat din nou, zise ea. S-a dus să stea cu cineva. A zis că încearcă să se găsească pe sine, nu ştiu ce o mai însemna şi asta.
   - Cu o femeie?
   - Poftim?
   - S-a dus să stea cu o femeie?
   - Da. A întâlnit-o la o audiţie anul trecut.
   - Ce păcat, comentă el, fără convingere. Probabil că te simţi singură.
   - Mi-e greu, cu copiii şi toate celelalte lucruri. Dar avem parte de timp de gândire, numai aşa vom putea să rezolvăm câteva lucruri. Să ne dăm seama ce o să se întâmple în continuare.
   - Şi tu ce vrei să se întâmple în continuare?
   Sarah mai luă o gură din băutură, ginul înţepându-i limba. Aruncă o privire ceasului de deasupra acvariului: 7 şi 42 de minute.
   Mai avea 48 de minute.
   Aruncă momeala! Fă-o acum!
   - Am decis că sunt pregătită să fac tot ce trebuie să fac, recunoscu ea cu resemnare în voce. Vreau să merg la Boston împreună cu tine. Doar noi doi.

Capitolul 78

   - A! exclamă el, bătând din palme o dată. Până la urmă, te-ai decis să mi te alături. Mirific!
   - Vreau să îi întâlnesc pe cei de la Atholl Saunders, vreau să te ajut cu această sponsorizare şi să lucrez alături de tine la acest proiect.
   - Deci, în sfârşit, ai ajuns la vorbele mele. Ştiam că o vei face până la urmă! Sarah, mă încântă nespus ce-mi zici.
   - Înţeleg situaţia. Aşa cum am spus: sunt pregătită să fac tot ceea ce trebuie.
   - Să te laşi purtată de val?
   - Da.
   Rânjetul lui nu mai fusese niciodată atât de lăbărţat, un rictus imens al victoriei. Sarah se abţinu să nu se cutremure.
   - Asta e fata mea! o complimentă el.
   Ea înghiţi în sec, căutând cuvintele potrivite.
   - Ai spus că va fi un lucru bun pentru cariera mea să mă întâlnesc cu fondatorii şi să îmi fac câteva relaţii în cadrul fundaţiei.
   El se mută mai aproape de ea, punându-şi un braţ lung pe spătarul canapelei.
   - Fără îndoială. Şi, pe lângă asta, o să ne distrăm pe cinste, tu şi cu mine. Luni, la prima oră, o să îi spun lui Jocelyn să-ţi cumpere un bilet de avion şi să facă rezervarea la hotel. O să primim camere alăturate, nu-i aşa?
   Sarah se trezi că dă din cap, de parcă ar fi fost pe pilot automat.
   - Nu cunosc deloc oraşul Boston.
   - A, e un oraş extraordinar.
   Lovelock se aplecă în faţă.
   - Va fi plăcerea mea să îţi ofer un tur privat.
   - Grozav!
   O studie cu atenţie, părând extrem de satisfăcut, şi bătu din palme din nou.
   - Sunt foarte încântat că eşti de acord cu ideea mea, Sarah. Va fi o excursie minunată.
   Ridică paharul şi îl ciocni de al ei.
   - Noroc!
   - Noroc! răspunse Sarah.
   Acum, obţine ce ai nevoie. Pentru asta ai venit aici.
   - Abia aştept să văd oraşul Boston, comentă ea, luând o gură de gin.
   Era atât de tare, încât o făcu să se strâmbe.
   - A, o să-l adori. În februarie va avea loc o conferinţă în Chicago, ar trebui să vii şi atunci. Te voi prezenta unor membri fascinanţi ai Academiei americane. Ai mai fost în Chicago?
   - N-am ajuns niciodată în America, Alan. Nu am avut această ocazie. 
    - Ei, bine, zise el, toastând din nou, acum o vei avea, draga mea.
   Fă-l să vorbească în continuare.
   - Pe ce dată va fi?
   - De azi în patru săptămâni. La clasa business, normal că o să-ţi trimită Jocelyn toate detaliile. Bostonul în luna ianuarie e absolut special, te asigur.
   - Va trebui să citesc despre el.
   - A, nu trebuie să-ţi baţi capul cu asta, comentă el, ridicând din sprânceană, zeflemitor. Eu voi fi ghidul tău. O să-ţi arăt tot ce merită văzut.
   Sarah duse paharul la buze şi mai bău puţin.
   - Voiam să vorbesc cu tine despre... termenii aranjamentului nostru.
   Îi mai pieri zâmbetul.
   - Termenii? La ce te referi?
   Ştii exact la ce mă refer, se gândi ea, aducându-şi aminte de cuvintele lui din urmă cu doar câteva zile.
   O dată pe săptămână, în fiecare săptămână, o să vii la mine în birou. O să încuiem uşa, eu o să stau pe scaun şi tu o să te pui în genunchi în faţa mea şi o să-ţi faci treaba. Sau o să stai pe spate. Sau pe burtă. Poate toate trei.
   - Mă refer la ce se va întâmpla după seara aceasta, răspunse ea, alegându-şi cuvintele cu grijă. Ai vorbit despre un aranjament săptămânal, nu? Legat de schimbările din departament.
   - Stai uşor, Sarah. M-ai pierdut.
   Ea se dădu mai aproape de el, mutându-şi corpul în aşa fel încât să fie cu faţa la el.
   Haide! Spune-o!
   - Restructurarea din departament. Acum ceva timp, ai spus că unii oameni îşi vor pierde locurile de muncă, şi că numele meu era în partea de sus a listei.
   Lovelock era atât de aproape de ea acum, încât Sarah îi simţea izul învechit de whisky.
   - E clar că vor fi luate nişte decizii grele.
   - Ai spus că slujba mea este în pericol.
   - Aşa este. La fel ca slujbele altora.
   - Dar ai menţionat un lucru pe care aş putea să-l fac ca să evit să fiu dată afară.
   Conversaţia lor despre bărbatul cu cicatrice îi rămăsese întipărită în minte.
   - Şi ca tu să ţii unele lucruri ascunse, să nu le spui poliţiei.
   Bărbatul dădu pe gât restul de whisky şi se îndreptă spre dulapul cu băuturi ca să-şi mai toarne. Sarah îl privi: punea vreo două degete de whisky şi două degete de apă din carafe de cristal identice. Se întoarse la canapea, desfăcându-se la al doilea nasture al cămăşii albe din in.
   - Nu e nevoie să vorbim despre lucrurile astea acum, nu? Ce-ar fi să discutăm... mai târziu. După?
   - Dacă e în regulă pentru tine, aş prefera să le discutăm acum.
   Chipul lui fu cuprins de o urmă de supărare şi Sarah crezu că avea să refuze din nou, dar apoi el ridică din sprânceană.
   - Bineînţeles, de ce nu?
   Se aşeză picior peste picior pe canapea, aproape de ea, astfel încât picioarele lor mai aveau puţin şi se atingeau.
   - Ce ai vrea să ştii?

Capitolul 79

   - Vreau să ştiu dacă locul meu de muncă va fi în siguranţă, spuse Sarah.
   - Oare are cineva un loc de muncă asigurat?
   - Alan, ştii la ce mă refer. Mi-ai zis-o în biroul tău, te-ai exprimat foarte clar.
   - E bine să ne exprimăm clar, nu-i aşa? „O chestiune care devine clară nu ne mai îngrijorează.”
   - Poftim?
   - Friederich Nietzehe.
   - Îţi mai aduci aminte că mi-ai spus că, odată ce începem acest nou aranjament, o să te asiguri că nu voi suferi în urma restructurării? Că ameninţarea va dispărea dacă facem sex.
   - Ţi-e foame? întrebă el brusc.
   - Poftim?
   - Am câteva bucăţi de antricot delicios şi o sticlă de vin Mouton Rothschild minunată, din ’91. Să mă anunţi când ţi-e foame.
   Adu-l din nou la subiect.
   Voia să-l determine s-o spună, să repete cuvintele pe care i le zisese cu doar câteva zile în urmă. Ceasul de pe perete arăta ora 7 şi 56 de minute. Mai avea paisprezece minute până când o suna Laura pe mobil ca să-i transmită mesajul prestabilit ce avea să fie semnalul ei de evadare.
   - Aş prefera mai întâi să stabilim totul clar. Dacă începem aranjamentul în seara aceasta, aşa cum mi-ai spus, ce va urma?
   Se imagină stând într-o cameră de şedinţe cu Peter Moran, managerul şcolii, decanul şi directorul de la Resurse Umane, în timp ce îi punea să asculte înregistrarea acelei conversaţii. Expresiile de pe feţele lor, în timp ce înţelegeau ce însemna: mai întâi, nu le-ar fi venit să creadă, apoi ar fi negat totul. Dar, imediat după, s-ar fi panicat. Acele priviri, acel moment, puteau să pună capăt coşmarului pe care fusese nevoită să-l trăiască în ultimii doi ani.
   Lovelock se lăsă pe spate, trecându-şi mâna peste chelie.
   - Vrei să semnez cu sânge, nu-i aşa?
   - Vreau doar să mă asigur că suntem pe aceeaşi lungime de undă. Vreau să te aud spunând-o.
   - Spunând ce, mai exact?
   - Că pot să-mi păstrez locul de muncă dacă sunt de acord cu aranjamentul. Dacă sunt de acord să mă culc cu tine.
   Spune-o, măcar o dată. Asta e tot ce-mi trebuie.
   El zâmbi. Un zâmbet lung şi leneş care nu-i ajungea la ochi.
   - Apropo, îmi place ţinuta ta.
   Sarah fu dată peste cap pe moment din cauza schimbării direcţiei conversaţiei.
   - Mersi!
   - Şi ador cum te-ai coafat şi cum te-ai machiat. Nu-mi aduc aminte să te fi văzut vreodată arătând mai bine de atât.
   Sarah se forţă să-i întoarcă zâmbetul.
   - Încercam să fac un efort. Să mă arăt dispusă.
   - Există o singură problemă, Sarah.
   Ea se foi neliniştită pe canapea.
   - O problemă?
   - Mă tem că da.
   Simţi un fior de teamă în stomac.
   Brusc, Lovelock se ridică şi ieşi din cameră, dispărând pe hol. Urmă un moment de linişte, apoi auzi zgomotul metalic şi greoi al unui zăvor pus la locul său. Apoi încă unul.
   Uşa de la intrare. Încuie toate yalele.
   Bărbatul se întoarse în sufragerie, băgând în buzunar un set de chei.
   Închise uşa în urma lui şi se aşeză din nou lângă ea pe canapea.
   - Aşa. E mai bine acum.
   Sarah simţea cum inima mai are puţin şi-i sare din piept.
   Acum, eşti blocată.
   - Ce s-a întâmplat, Alan?
   Ochii lui lacomi se plimbară pe corpul ei.
   - Sarah, uite ce e. Ai făcut o treabă minunată cu machiajul, părul, ţinuta, pantofii, parfumul. Eşti absolut superbă.
   Se mai holbă la ea puţin.
   - Singura problemă este că nu te cred.

Capitolul 80

   Sarah se uită şi ea la el.
   - Nu înţeleg.
   - E foarte simplu.
   Dădu din mână spre bluza ei.
   - Nu cred că ai venit aici, gătită cu ţinuta ta frumoasă, cu cei mai buni pantofi şi cu cel mai scump parfum pe care-l ai. Eram sută la sută sigur că vei anula vizita în ultima clipă, că vei inventa vreo scuză legată de una dintre obrăznicăturile tale, că s-a îmbolnăvit sau ceva de genul. Nu am crezut că vei veni şi, cu siguranţă, nu am crezut că vei veni arătând aşa.
   - Asta am stabilit.
   El clătină din cap.
   - Ai renunţat prea uşor. Mult prea uşor. Cred că, în adâncul tău, în inima ta, crezi că eşti mai presus de toate. Te crezi prea bună, prea virtuoasă ca să trebuiască să faci aşa ceva.
   Sarah începea să se panicheze. Avertizarea Laurei îi răsuna în minte: „Planul ăsta al tău ar putea să meargă foarte prost dacă-şi dă seama ce se întâmplă. Vreau să spun, catastrofal de prost”.
   Ceasul de pe perete indica ora 7 şi 59 de minute.
   Trecuseră 29 de minute de când ajunsese, şi mai avea 11 până când primea apelul salvator al Laurei.
   Unsprezece minute erau prea multe. Mult prea multe.
   - Prea bună pentru ce, Alan? Nu înţeleg despre ce vorbeşti.
   - Adevărul este că toţi facem sacrificii. Toţi suntem nişte păcătoşi, Sarah. Toţi. Marlowe a spus-o chiar el: „Dacă spunem că nu avem niciun păcat, ne păcălim singuri”.
   - Ai înţeles greşit...
   Îi duse un deget la buze. Ochii lui străluceau cu o intensitate stranie, pupilele lui fiind reduse la nişte punctuleţe negre.
   - Acum, taci!
   Pleacă de aici! Foloseşte cuvântul de alertă acum! Pleacă de aici!
   Deschise gura ca să vorbească, dar el înşfacă o telecomandă neagră de pe masă şi apăsă pe un buton. Muzica de jazz din difuzoarele de pe tavan se auzi din ce în ce mai tare, până când deveni aproape asurzitoare, un atac de trompete şi saxofoane.
   - Ce faci?
   Sarah abia dacă îşi mai auzea vocea din cauza zgomotului.
   El apucă telefonul ei mobil de pe masă, îl deschise şi se aruncă pe canapea lângă ea. Îi luă mâna dreaptă, apucându-i degetul mare şi apăsându-l pe butonul pentru amprentă de pe telefonul Sony Xperia.
   Aparatul se deblocă. Încercă să i-l ia din mână, dar el o împinse şi analiză ecranul. Găsi ceea ce căuta şi îi arătă şi ei.
   Aplicaţia de înregistrare era pornită, cronometrul digital arătând că trecuseră 30 de minute de când mergea. Apăsă pe butonul de oprire şi cronometrul se opri. Se dădu aproape de ea şi îi ţipă în ureche:
   - Ce aveai de gând să faci cu înregistrarea asta!?
   Inima lui Sarah bătea atât de tare, încât abia dacă mai putea să scoată un cuvânt.
   - Nimic.
   - Nimic util, în orice caz! strigă el.
   Ea clătină din cap.
   Lovelock intră în managerul de fişiere al aplicaţiei şi şterse înregistrarea cu discuţia lor.
   - Nu mai contează. S-a dus acum.
   El închise telefonul şi se îndreptă spre acvariul cu peşti tropicali, ţinându-l deasupra apei.
   - Alan, nu face asta!
   Aducându-şi aminte de cuvântul de alertă, ţipă:
   - E telefonul meu nou-nouţ!
   El ridică din umeri şi-l aruncă în acvariul cu peşti.
   - Ups! zise el în timp ce telefonul se scufunda.
   Oare Laura reuşise să audă ce spusese, în ciuda zgomotului? Probabil că nu.
   Lovelock se întoarse la masă şi-i luă geanta, căutând prin ea şi pipăind căptuşeala. Analiză briceagul, după care-l puse în buzunarul pantalonilor, apoi îşi îndreptă atenţia asupra genţii, uitându-se cu atenţie la ceea ce părea a fi un element de decor, studiindu-l din toate unghiurile. Într-un sfârşit, ridică o sprânceană şi dădu din cap încet.
   Aruncă geanta şi conţinutul său în acvariul cu peşti înainte să se aşeze lângă ea din nou.
   - Camerele astea mici de spionaj sunt extraordinare, nu-i aşa? Sunt practic invizibile dacă nu ştii ce cauţi. Nu mai poate să mă vadă şi să mă audă nimeni acum, nu? Prietenii tăi? Nu pot să te audă nici pe tine.
   Mai rămăsese o cameră. O ultimă şansă ca planul ei să funcţioneze.
   - Alan, te rog! ţipă ea ca să acopere cacofonia asurzitoare şi nebunească a muzicii.
   - Hai să vorbim!
   - Ridică-te!
   - De ce?
   - Fă cum îţi spun, draga mea!
   Se ridică în picioare, făcând un pas în spate.
   El o analiză, privind-o pieziş. Îi apăruseră broboane de transpiraţie pe frunte.
   - Întoarce-te! Încet!
   Sarah îl ascultă, căutând cu privirea ceva ce ar fi putut folosi drept armă.
   Un vătrai din şemineu. O vază de deasupra şemineului. Îşi termină pirueta şi ajunse din nou faţă în faţă cu el.
   Bărbatul părea triumfător.
   - Ştiam eu, zise el încet. E broşa, nu-i aşa? Nu prea se potriveşte cu restul ţinutei. E pe aproape, dar nu chiar.
   - A fost a mamei, inventă Sarah.
   Nici ei nu i se părea că sună convingătoare minciuna.
   - De ce să distrugi un sacou drăguţ cu o chestie mică şi pompoasă ca asta?
   Făcu semn din mână.
   - Dă-o jos!
   - Nu vreau să stri...
   - Dă-o jos! urlă el.
   Sarah începu să bâjbâie, încercând să desfacă broşa, cu degetele tremurânde, ştiind că nu putea s-o facă, deoarece ar fi fost confirmarea finală a motivului pentru care venise acolo.
   - S-a blocat, nu pot s-o dau jos.
   Îi tremura vocea.
   - O să stric sacoul. Te rog, Alan!
   Se apropie de ea şi apucă broşa mică din argint, rupând-o şi lăsând o gaură în materialul sacoului. O ţinu în mână pentru o clipă, studiind-o cu atenţie. Un fir negru, minuscul, era conectat de broşă şi ducea în sacoul ei. Trase de el, trăgând-o astfel şi pe ea.
   - Exact ce am crezut: o altă nenorocită de cameră.
   Îi scoase briceagul din buzunar şi-l desfăcu. Zece centimetri de oţel, periculos de ascuţit, cu un vârf ca de ac.
   - De ajuns cu prostiile astea.
   Sarah încercă să se gândească la ce opţiuni avea şi să facă faţă groazei ce-i stătea la baza gâtului. Aruncă o privire ceasului de pe perete: 8 şi două minute.
   Dar asta nu o să te ajute cu nimic: nu mai poţi primi apelul Laurei.
   - Alan, te rog!
   El o ignoră, folosindu-se de cuţit ca să taie firul ataşat de broşa ei.
   Azvârli camera ascunsă în foc, unde fu imediat cuprinsă de flăcări.
   Arătă cu lama cuţitului spre ea, focul reflectându-se în lama lustruită din oţel.
   - Deci, ce alte dispozitive ascunse o să mai găsesc, târfă diabolică ce eşti?
   - Nimic, Alan! Jur!
   - Hmm! Din păcate, s-a cam pierdut încrederea dintre noi doi, nu-i aşa? Aşa că nu-mi dai de ales.
   Făcu un pas spre ea şi împunse cu un deget noua gaură din sacoul ei.
   - Va trebui să dai jos totul. Absolut totul.

Capitolul 81

   Sarah îşi încrucişă braţele la piept şi făcu un pas înapoi.
   - Ce vrei să spui?
   - Ştii foarte bine ce vreau să spun. Dezbracă-te în momentul ăsta.
   - Nu, refuză Sarah.
   - Poftim?
   - Am spus nu. Nu o să fac asta.
   - M-ai înţeles greşit, draga mea. Nu a fost o rugăminte, ci un ordin.
   Scoase telefonul din buzunar.
   - Dacă nu faci tot ce-ţi spun, va trebui să o sun pe prietena mea, inspector detectiv Rayner, şi să-i spun că mi-am adus aminte de ceva legat de prietenul nostru rus. Am toate numerele ei salvate în telefon.
   Sarah simţi un val de panică rece ca gheaţa.
   Lovelock făcu semn spre ea cu cuţitul.
   - Nu o să repet.
   Se mai uită la el pentru o clipă, lăsând furia să crească în ea, după care se descălţă. Îşi aruncă sacoul de pe umeri. Îşi scoase bluza, apoi desfăcu fermoarul fustei, lăsând-o să cadă pe jos. Rămase în faţa lui, cu obrajii arzându-i, în nimic altceva în afară de sutien, chiloţi şi dres.
   Se simţea mai singură şi mai vulnerabilă ca oricând.
   Lovelock o privi cu ochi înfometaţi, înroşindu-se puternic la faţă şi pe gât.
   - Întoarce-te din nou.
   Un transmiţător subţire, fără cablu, şi un mic acumulator erau prinse de dosul sutienului cu o bucată groasă de bandă adezivă înfăşurată în jurul abdomenului. Lovelock smulse dispozitivele electronice şi le aruncă în foc.
   Mulţumit în cele din urmă că nu mai era înregistrat, luă telecomanda neagră şi opri muzica.
   Camera se scufundă în linişte.
   Sarah se îndepărtă de el, pe lângă canapea. El o urmă. Ea mai făcu un pas înapoi, mişcându-se astfel încât bărbatul să nu mai fie între ea şi uşa care dădea în hol.
   - Şi restul, spuse el pe o voce groasă acum. Restul hainelor.
   - Nu. Asta a fost tot. Nu mai e nimic altceva de găsit.
   - FĂ CUM ÎŢI SPUN! urlă el.
   Ea tresări, păşind înapoi, şi-şi dădu jos dresul, îndepărtându-se cu jumătate de pas de el în timp ce se dezbrăca.
   El îşi frecă barba.
   - Şi restul, repetă.
   Vocea lui era joasă şi răguşită acum, un şuvoi de transpiraţie curgându-i pe obraz.
   Sarah îşi desfăcu sutienul şi îl lăsă să cadă pe podea, apoi se dezbrăcă de chiloţi, acoperindu-şi goliciunea cu braţele.
   Asta este. Asta m-a avertizat Laura că s-ar putea întâmpla.
   Se înroşise atât de tare, încât simţea cum îi arde faţa şi-i trecea prin minte un gând care dădea la o parte toată ruşinea, furia şi ura din sufletul său - un instinct animalic, care-i răsuna în cap. Ieşi din camera asta şi găseşte o uşă pe care să o poţi încuia în urma ta. Pune o barieră între tine şi el. Apoi poţi să-ţi faci griji pentru ce va urma.
   Pentru că aici se termină totul.
   Lovelock făcu un pas încet spre ea, cu mâna dreaptă întinzându-se spre sânii ei.
   Ea se feri şi o luă la fugă.

Capitolul 82

   Aerul de pe hol era rece pe pielea ei goală.
    Din instinct, făcu dreapta, alergând spre scări şi apăsând pe mai multe întrerupătoare pe drum, scăldând scările late în lumină.
   Găseşte o uşă pe care să o poţi încuia.
   Sări câte două trepte, frica forţând-o să înainteze când îl auzi alergând greoi în urma ei. În capătul scărilor era un palier imens, cu cinci uşi şi coridoare care duceau în stânga şi-n dreapta. Exact vizavi de palier se afla o uşă deschisă, dincolo de care se vedeau o podea cu gresie şi o cadă. Se repezi spre ea, rugându-se să aibă zăvor.
   Se aruncă în baie şi izbi uşa în urma sa. Spre marea ei uşurare, sub mâner era o cheie argintie, pe care o întoarse în broască. Rămase în picioare, gâfâind, împingând cu ambele braţe în uşă, de parcă ar fi putut să o ţină în loc cu propria-i forţă.
   Era în siguranţă. Deocamdată.
   Singurul lucru pe care-l mai purta era ceasul. Era ora 8 şi 4 minute.
   Făcu un calcul rapid în minte, întrebându-se dacă uşa aceea şi broasca puteau să-i facă faţă.
   Se auziră paşi greoi în faţa uşii şi Lovelock apăsă pe mâner. Uşa rămase închisă. Sarah îşi ţinu respiraţia, aşteptându-se să bată tare în ea, dar în schimb paşii lui se îndepărtară. Femeia cercetă baia cu frenezie, căutând ceva cu care ar fi putut să se acopere. Pe un dulap din lemn aflat în colţ era un teanc de prosoape mari, albe. Luă unul şi îl înfăşură în jurul corpului.
   Ce altceva? O cale de evadare? Şirul de ferestre mici erau încuiate şi nu vedea nicio cheie prin preajmă. Oricum, nu ar fi încăput pe acolo, ferestrele erau prea mici.
   O armă? Deschise dulapul, rugându-se să găsească înăuntru lame de ras, foarfece sau orice altceva. N-avea ea norocul ăsta. În schimb, apucă una dintre periuţele electrice şi-i smulse capătul, rămânând cu o bucată de oţel lungă de vreo 3 centimetri. Dacă lovea cu suficientă forţă, putea să penetreze carnea.
   Paşii greoi se întoarseră, oprindu-se de cealaltă parte a uşii. Sarah se întoarse cu faţa spre uşă, uitându-se repede la ceas. Ora 8 şi 5 minute.
   Trecuseră 30 de minute de când ajunsese să stea în sufrageria lui. Se simţea de parcă ar fi îmbătrânit cu 10 ani.
   Dincolo de uşă era linişte. Era linişte în toată casa.
   Se retrase într-un colţ al băii, cu arma ei improvizată în mână. Se luptă cu valurile de teamă ce reveneau după mica uşurare pe care o simţise când încuiase uşa. Avea o singură bucată de metal, dar era tot ce stătea între el şi ea.
   În timp ce se holba la periuţă, uşa se deschidea încet.
   Înainte să apuce să reacţioneze sau să se mişte măcar, încuietoarea cedă şi uşa se deschise.
   Lovelock umplea cadrul uşii, cu o şurubelniţă într-o mână şi cu paharul de whisky în cealaltă. Se sprijini de tocul uşii şi arătă cu şurubelniţa spre ea.
   Avea aproape 30 de centimetri lungime, cu o lamă ascuţită în capăt.
   - E destul de uşor să descui ce e încuiat, spuse el, dacă ai ce-ţi trebuie.
   - Nu te apropia de mine, zise ea, încercând să-şi menţină vocea calmă.
   - Deci, tu ai venit la mine acasă şi ai încercat să mă păcăleşti, ai încercat să mă prinzi în capcană cu o înregistrare. A fost o idee interesantă, un efort plin de curaj. E clar că te-am subestimat, draga mea.
   - Cred că ai subestimat femeile toată viaţa ta.
   Lovelock se încruntă.
   - Dar n-ai reuşit. Şi acum a venit timpul să îţi repari greşelile. Ce alegi? O să joci jocul, ca o fată mare?
   Sarah strânse prosopul şi mai tare în jurul său.
   - Lasă-mă să plec. Promit că n-o să spun nimănui ce s-a întâmplat în seara asta.
   El scoase un ţâţâit şi clătină din cap.
   - Nu. Nu prea cred. Cred că am cam trecut de faza cu datul mâinilor şi renunţatul, draga mea. Am trecut de mult de asta. A venit timpul să demonstrezi dacă eşti şi altceva decât o gospodină care se joacă de-a profesoara universitară.
   - Te rog, Alan!
   Ura să-şi audă tonul implorator din voce.
   - Nu face asta!
   - Îmi place să te aud implorându-mă, comentă el, privind-o din cap până-n picioare. Acum, dă-ţi jos prosopul ăla.
   - Nu!
   - Să-ţi zic ceva, continuă el, desfăcându-se la curea. Dacă eşti foarte, foarte bună la pat azi, poate decid să nu-ţi arunc cariera la gunoi.
   - Nu poţi să-mi faci şi mie ce i-ai făcut lui Gillian Arnold.
   - Ba dimpotrivă, draga mea: pot. Eu câştig, tu pierzi. Aşa se sfârşeşte jocul din seara aceasta.
   Îl privi fix preţ de câteva momente, cuvintele tatălui ei răsunându-i în minte: „A treia opţiune e cea mai grea, Sarah”.
   - Deci, o să te mai întreb o dată, pentru ultima dată.
   Bărbatul clipi o dată, de două ori, apoi luă o gură mare de whisky, golind paharul. Faţa îi lucea de transpiraţie.
   - Ce alegi?
   Ea stătu dreaptă, strângând bine arma improvizată cu degetele care i se albiseră, simţind cum toată resemnarea se scurgea din ea, toată raţiunea, logica şi judecata, toate grijile şi neliniştile. Înfruptându-se din toate frustrările şi din toată furia din ultimul an, dând peste gât toate temerile care o ţinuseră trează luni întregi, lăsând ca sentimentele să năvălească în corpul său şi concentrându-se pe bărbatul ăsta, bărbatul ăsta care-şi ţinuse ascunsă adevărata identitate faţă de atâţia oameni, până când ajunsese în vârf.
   Trebuia să îl oprească, într-un fel sau altul.
   Simţea cum îi fierbe furia în vene, sângele pulsându-i în gât. Îşi aduse aminte de cuvintele lui Marie: „Dacă începi un război cu el, poţi fi sigură că la final va supravieţui numai unul din voi”.
   - Aici se termină totul, Alan. Vrei răspunsul meu? Iată-l!
   Ridică vârful de oţel cu mâna dreaptă, îndreptându-l spre el.
   - Du-te naibii!

Capitolul 83

   Sarah termină de corectat eseul şi trecu la următorul.
    Lăsase luminile stinse şi uşa închisă, aşa că biroul era întunecat, iluminat pe jumătate numai de lumina slabă care venea de afară. Dar aşa îi plăcea. Să fie linişte. Să fie singură. Aproape invizibilă. Stai cu fruntea plecată, nu deranja pe nimeni, ţine-te de treaba ta cât de mult poţi.
   Se împăcase cu ideea faptei săvârşite şi era pregătită să înfrunte consecinţele atunci când avea să sosească momentul. Făcuse tot ce putuse, şi asta era tot ce ar fi putut face oricine altcineva, nu-i aşa? Luase o decizie şi trebuia să trăiască acum cu ea.
   Era atât de simplu şi de complicat totodată.
   Simţea o mică uşurare pentru că se hotărâse, alesese un drum, scăpase de paralizia dubiilor şi luase o decizie. Probabil, singura decizie disponibilă.
   Se ridică şi se duse la geam. Era una dintre acele zile mohorâte de decembrie, când parcă nu se lumina deloc, norii gri acoperind cerul. De la biroul ei avea vedere bună asupra campusului şi ajunsese să ţină la ea, în cei 2 ani în care ocupase această mică încăpere, un birou de la etajul al doilea din capătul clădirii, privind parcarea dinspre lac şi turnul cu ceas. Studenţii ieşeau de la cursuri, probabil că se îndreptau spre cămin, ca să ia prânzul mai devreme, unii dintre ei arătând de parcă abia se dăduseră jos din pat.
   Ar fi tare frumos dacă aş fi din nou studentă, se gândi ea. Optsprezece ani, fără responsabilităţi, fără ca nimeni să aştepte să faci ceva în afară de ce ai tu chef, de pe o zi pe alta. Să deţii controlul propriului tău destin, să nu ai de-a face cu lucrurile care, încet-încet, îi împovărau pe adulţi odată cu trecerea timpului. Se întrebă dacă ar fi făcut aceleaşi alegeri dacă ar fi putut să dea timpul înapoi. Dacă ar fi ştiut că aceste alegeri aveau s-o aducă în acea cameră, în acel loc, în acea situaţie. Acel moment care îi schimbase viaţa.
   Acum, era uşor să răspundă la această întrebare.
   În sensul giratoriu din faţa clădirii, cineva - credea că era, cel mai probabil, un membru al echipei de rugby - se căţărase din nou pe statuie şi pusese o perucă afro de un galben aprins pe capul lui Neptun şi un sac de gunoi pe tridentul său. Încă o treabă pentru domnul Jennings, portarul.
   Nu era sigură cât timp rămăsese acolo. Tocmai voia să se întoarcă la corectat când apăru o maşină din spatele şirului de pomi şi intră în parcarea Facultăţii de Arte. O maşină berlină, care nu ieşea cu nimic în evidenţă, în care erau un bărbat şi o femeie. Fu urmată de o dubiţă de poliţie, având imprimate pe lateral cuvintele „Unitatea de Suport Cibernetic”. Opriră în faţa statuii, exact în faţa intrării principale a clădirii. Din dubiţă coborâră doi ofiţeri în uniformă, apoi din maşina neinscripţionată ieşiră doi detectivi, pe care Sarah îi recunoscu ca fiind detectivii Rayner şi Neal.
   Se adunară cu toţii în jurul detectivului Rayner, ca să discute puţin, ţinându-şi capetele aplecate spre ea în timp ce femeia vorbea.
   Sarah îi studie. Încercă să simtă ceva, dar nu simţea nimic – nici teamă, nici disperare, nici supărare, nici tristeţe. Era ca şi cum toate sentimentele ar fi fost scoase din ea, lăsând-o neutră, goală şi extenuată.
   Ce va fi, va fi.
   După un minut, cei patru poliţişti se întoarseră şi se îndreptară spre clădirea principală, cu detectivul Rayner în fruntea lor. Dispărură din raza vizuală a lui Sarah.
   Se întoarse la birou.
   Luă repede eseul pe care îl corectase şi-l puse peste celelalte, aşezând toate hârtiile într-un sertar al biroului înainte să-l încuie şi să bage cheia în buzunar. Puse deoparte pixul şi închise computerul, se duse la cuierul de lângă uşă şi-şi luă geaca pe ea, după care se aşeză din nou la birou şi aşteptă.
   Poliţia revenise aici. Erau mai mulţi acum.
   De data aceasta, se gândi ea, aveau să aresteze pe cineva.

PATRU SĂPTĂMÂNI MAI TÂRZIU
Capitolul 84

   Sarah se aşeză pe scaun, încercând să se facă comodă. Stăteau înghesuiţi, ea şi ceilalţi, acei străini care o înconjurau.
   Grace şi Harry erau departe acum. Nu-şi mai aducea aminte când fusese ultima dată când petrecuse mai mult de câteva nopţi departe de ei. Gândul la copiii ei o făcea să simtă slăbită şi puternică în acelaşi timp, un amestec ameţitor de emoţii care o lăsau îngrozită şi exaltată, acum mai mult ca oricând. Putea să mute munţii din loc pentru ei, putea să se pună în faţa oricărui pericol şi să-i protejeze cu propriul ei corp, până când nu mai rămânea nimic din ea. Era mult mai mândră de ei decât de orice alt lucru din lume.
   Spera că, într-o zi, aveau să ştie şi ei asta.
   Fusese o zi nebunească. Se trezise într-un pat străin, fără copiii ei, departe de casă. Aşteptând la cozi nesfârşite, şi apoi la alte cozi, peste tot înconjurată de gardieni. Uniforme şi staţii radio, detectoare de metale, percheziţii. Apoi aşteptase din nou, mersese şi stătuse la o altă coadă.
   Trebuia să se obişnuiască cu asta. Acesta era drumul pe care-l alesese, decizia pe care o luase cu un singur telefon şi trebuia să suporte consecinţele. Aşa e viaţa.
   Îşi aduse aminte cum era ea în adolescenţă. Ce ar fi crezut acea fată de 17 ani dacă ar fi putut să-şi vadă versiunea de acum? Ar fi clătinat din cap, fără să-i vină a crede - nici într-un milion de ani nu ar fi crezut că drumul ei o va aduce aici, că se va ajunge la asta.
   Senzaţia de agitaţie revenise, se ascundea în corpul său. Era ceva normal, presupunea ea: mergea într-un loc străin şi nu ştia prea bine ce avea să o aştepte la finalul călătoriei sale, dar, cel mai important, cine avea să o aştepte.
   Cum aveau să fie? Putea să reziste? Putea să facă asta? Era suficient de puternică încât să treacă prin asta?
   Erau multe întrebări fără răspuns.
   Dar ştia că avea s-o facă. Motivul era simplu: trebuia s-o facă. Pentru că nu avea de ales.
   Poate că ar trebui să încerc să dorm, se gândi ea. O să fie o zi lungă.
   Închise ochii pentru o clipă, încercând să nu mai bage în seamă faptul că era înconjurată de străini. Viaţa i se complicase foarte tare în ultimele săptămâni - avea multe lucruri la care să se gândească. Totuşi, în adâncul inimii, în sufletul ei, simţea că avea să fie bine. Putea să treacă prin asta.
   Putea s-o facă.
   Atât timp cât ţinea minte regulile.
   Noile reguli.

Capitolul 85

   Şi, la fel ca înainte, noile reguli era destul de simple.
   Să nu vorbească niciodată despre seara petrecută la Lovelock acasă.
   Pentru că, potrivit oricui altcuiva în afară de el, acea seară nu se întâmplase niciodată.
   Să nu menţioneze niciodată cocktailul de droguri pe care i-l vărsase în paharul cu whisky atunci când bărbatul se dusese să răspundă la uşă, la câteva minute după ce sosise ea.
   Să nu vorbească niciodată despre „curierul” care îi distrăsese atenţia timp de câteva secunde vitale - un tânăr rus pe care-l chema Mikhail şi care era foarte talentat la hacking.
   Să nu pomenească niciodată ce adăugase Mikhail pe hard drive-ul calculatorului lui Lovelock în acea seară.
   Femeia cu păr cărunt de dincolo de coridor citea cu atenţie ziarul Daily Mail. Poza de pe prima pagină arăta o faţă cunoscută. Fusese făcută în timp ce bărbatul era scos din clădirea Facultăţii de Arte, având cătuşe la mâini.
   Arăta de parcă ar fi fost luat prin surprindere, cu gura întredeschisă şi cu un amestec de furie şi de spaimă pe faţă, văzând fotograful cu o secundă prea târziu.
   Lângă poză era un titlu scris cu litere mari şi negre: BBC îl dă afară pe proful vedetă acuzat de pedofilie.
   Sarah înclină capul, ca să citească primele paragrafe din articol.
   Profesorul de la televizor, Alan Lovelock, a fost abandonat de BBC după ce detectivii au deschis o anchetă legată de pornografie infantilă.
   Profesorul Lovelock, în vârstă de 56 de ani, a fost vedeta emisiunii de la BBC2, „Undiscovered History” şi directorul câtorva fundaţii caritabile pentru copii. BBC a confirmat faptul că restul episoadelor nu vor mai fi difuzate, iar filmările noului sezon au fost oprite definitiv.
   Un purtător de cuvânt al universităţii a confirmat faptul că Lovelock a fost suspendat din postul său, aşteptându-se rezultatul investigaţiei penale.
   Ştirea era peste tot, iar tabloidele erau ca nişte câini de atac: urlau după sânge. Lovelock reprezenta o combinaţie a lucrurilor pe care ei le urau cel mai tare: un academician privilegiat, un pretenţios de la BBC şi un socialist milionar. Miroseau sângele şi nu aveau să fie satisfăcuţi până când reputaţia sa nu avea să fie făcută bucăţi pentru totdeauna.
    Cu un uşor amuzament, Sarah observă că articolul de pe prima pagină avea semnătura lui Ollie Bailey - jurnalistul care-i dăduse prima dată ideea. O întrebare oarecare, aruncată în timpul unei conversaţii din parcare: „E adevărat că s-a aflat că face parte din Operaţiunea Yewtree?” Operaţiunea poliţiei, care descoperise o serie de pedofili sus-puşi şi prădători sexuali, începând cu Jimmy Savile.
   Femeia cu păr cărunt surprinse privirea lui Sarah în timp ce amândouă citeau articolul. Ţâţâi şi clătină din cap.
   - Dezgustător, nu-i aşa? Să ştii că întotdeauna mi s-a părut a fi ceva în neregulă la omul ăsta. Ţie nu?
   Sarah ridică din umeri.
   - Nu m-am uitat niciodată la emisiunea lui.
   - Crede-mă, nu iese fum fără foc.
   Dădu pagina la un articol care se întindea pe două pagini, cu poze cu poliţişti care cărau cutii întregi de lucruri personale ale lui Lovelock din casa acestuia şi din biroul său de la facultate. Femeia bătu în pagină cu un deget delicat.
   - Uite - sigur vor găsi ceva între toate chestiile astea, nu-i aşa?
   Deja au găsit destule, se gândi Sarah.
   Îi pusese lui Lovelock un cocktail de droguri foarte puternice în băutură, un amestec de acid gamahidroxibutiric şi Rohypnol - oferite de Volkov, împreună cu echipamentul de supraveghere - care îl făcuse să-şi piardă cunoştinţa în 20 de minute şi îi afectase memoria pe termen scurt. În combinaţie cu alcoolul, se ştie că amestecul de droguri ştergea amintirile din ultimele câteva ore înainte de a fi luat. Şi, la 12 ore de la ingerare, toate urmele dispăreau din organismul victimei. Dozajul trebuia să fie exact, folosindu-se detaliile precise ce ţineau de mărime şi de greutate - calcule care fuseseră posibile datorită hainelor de gală ale lui Lovelock, făcute la croitor pentru ceremonia academică.
   Haine de gală care erau păstrate de asistenta sa personală, Jocelyn Steer.
   Ţinta ei fiind inconştientă, Sarah deschisese pachetul adus de „curier”, din care scosese un telefon de unică folosinţă, cu ajutorul căruia trebuia să-l sune pe Mikhail, pentru ca acesta să vină înapoi în casă. În colet se afla şi vechea salopetă de lucru a lui Nick, şi două perechi de mănuşi din cauciuc.
   Cât timp Sarah se schimbase, hackerul trecuse la treabă. Şi, în vreme ce Laura şi tatăl ei crezuseră că planul era să-l înregistreze pe Lovelock - motiv pentru care fusese necesar echipamentul de înregistrare - adevăratul motiv al vizitei lui Sarah era mai profund. Mult mai profund. Trebuiau să fie protejaţi de acest motiv adevărat. Eforturile ei de a-l înregistra pe Lovelock trebuiau să fie suficient de convingătoare pentru ca el să nu-şi dea seama că era doar o diversiune.
   Pentru că, atunci când avea să-şi deschidă computerul a doua zi, un virus cu capacitatea de a se automultiplica avea să corupă fiecare fişier în parte - inclusiv pe cele legate de noua lui carte - şi să distrugă laptopul.
    Luni, informaticienii de la PC World, care încercaseră să-l repare, făcuseră o descoperire sumbră: mai bine de 9000 de fotografii cu pornografie infantilă se aflau pe hard drive-ul computerului. Dăduseră telefon la poliţie, iar marţi, mai multe patrule fuseseră trimise la el acasă şi la biroul său, unde descoperiseră mii de alte imagini pe computerul de la serviciu şi încă multe altele ascunse pe un hard drive extern în biroul său de acasă, unele dintre ele datând din urmă cu cincisprezece ani. Un al doilea hard drive extern, ascuns în spatele biroului de la serviciu de către Jocelyn, conţinea alte mii de fotografii. Traficul prin e-mail îl asocia pe profesor cu o reţea de pedofilie notorie - şi sugera faptul că răpirea lui de acum câteva săptămâni avusese loc din cauza faptului că nu se înţeleseseră la bani.
   Sarah ştia că exista riscul ca Lovelock să îşi aducă aminte ce se întâmplase între ei doi şi să aibă nişte bănuieli. Nu existau însă dovezi fizice ale faptului că ar fi fost vreodată la el acasă - şi avea un alibi extrem de puternic. Fusese surprinsă de camerele de supraveghere ducându-se la serviciu, iar telefonul ei mobil se conectase la reţeaua de Internet a universităţii. De la serviciu, îi trimisese un mesaj tatălui ei.
   Se logase pe computerul de la serviciu la ora 7 şi 34 de minute în acea seară şi rămăsese acolo cam o oră. Fusese surprinsă din nou de camerele de supraveghere când se întorcea acasă şi se oprise să scoată bani de la un bancomat.
   Sarah făcuse toate aceste lucruri sâmbătă seara - amprentele ei electronice dovedeau asta.
   Sau, cel puţin, cineva care arăta ca ea făcuse aceste lucruri: o altă brunetă slăbuţă, de vreo 30 de ani. De aceeaşi înălţime şi cu aceeaşi culoare la păr, cu hainele, geanta, căciula şi ochelarii de soare ai lui Sarah.
   Care-i condusese maşina. Cineva care se potrivea exact tipului de femeie care-i plăcea lui Lovelock.
   Cineva precum Gillian Arnold.
   Mikhail se ocupase chiar şi de înregistrarea de pe camera de supraveghere din faţa casei lui Lovelock. Ştersese momentele în care ajunsese Sarah - şi în care ajunsese el, îmbrăcat în haine de curier, 10 minute mai târziu - şi le înlocuise cu o oră din seara precedentă. Nu era nimic filmat care să sugereze că îl vizitase cineva pe profesor sâmbătă seara.
   Sarah se lăsă pe spătarul scaunului ei de la clasa business, trăgând puţin de centură ca să se asigure că era prinsă bine. Era un zbor de 7 ore către Boston şi avea să petreacă 4 zile în acel oraş, ca să se asigure că obţinea sponsorizarea din partea fundaţiei Atholl Saunders. Avea să fie un sprijin foarte important pentru universitate, pentru departament şi pentru ea, dacă reuşea să facă asta. Până acum, toate semnele erau bune.
    Decanul facultăţii clarificase rapid faptul că doamna Sarah Haywood se ocupase de toată munca şi de toate cercetările, ea fiind de fapt prima care îi contactase pe cei de la fundaţia Atholl. Evidenţiase faptul că Alan Lovelock fusese implicat doar în supravegherea primei părţi a procesului şi că nu avea să mai fie implicat deloc de acum înainte. Se insistase asupra faptului că departamentul nu însemna o singură persoană. Era mai mare decât un singur individ. Mult mai mare.
   Cu un vaiet în ascensiune, motoarele avionului atinseră capacitatea maximă şi Sarah se lăsă pe spătar, pregătită pentru acceleraţia puternică a decolării. Se gândi la tatăl ei, la o conversaţie pe care o purtaseră într-un moment de criză. O conversaţie care dusese la luarea unei decizii. O decizie care dusese la un plan – şi la o capcană pregătită cu multă atenţie.
   Sarah, în viaţă nu ai decât trei opţiuni.
   Poţi să o iei la fugă, să începi de la zero în altă parte.
   Poţi să ai încredere în proces, în puterile care există.
   Sau poţi să rămâi şi să te lupţi.
   Alesese să rămână şi să lupte, chiar dacă asta însemnase să coboare la nivelul adversarului său şi să joace murdar. Pentru că asta era exact ce merita el. Şi, uneori, dar numai uneori, poate că era adevărat că o situaţie imposibilă necesită o soluţie de neconceput.
   Avionul avansă pe pistă, încet la început, apoi prinse viteză, lăsând urme pe asfaltul care se pierdea într-o dungă albă continuă. Botul avionului Boeing se ridică, apoi roţile din spate şi, în cele din urmă, ajunseră în aer, părăsind aeroportul Heathrow, cu destinaţia Boston.
   Sarah privi străzile şi casele micşorându-se sub ea, avionul îndreptându-se spre soarele care apunea, către Atlantic.
   Închise ochii şi zâmbi.

SFÂRŞIT