Celălalt pasager, Louise Candlish

 1-7

1

      27 decembrie 2019

   La fel ca toate poveștile de groază ale navetiștilor, a mea începe în lumina zgârcită a zorilor - sau, cel puțin, începe în mod oficial.

   Kit nu e acolo când ajung la St. Mary`s Pier ca să iau acvabuzul de 7.20 spre Waterloo, dar nu-i ceva neobișnuit; a avut parte din belșug de zile de concediu medical autoprescrise în acest sezon al sărbătorilor.

   Pentru a călători pe apă dis-de-dimineață e nevoie de un stomac puternic chiar și în cele mai bune momente, însă pentru cei care au mama migrenelor e literalmente tortură cu apă (credeți-mă, știu).

   În orice caz, el ajunge întotdeauna după mine. Cu toate că locuim la o distanță de 5 minute unul de altul și el trece chiar pe lângă Prospect Square ca să ajungă la chei, am renunțat să mai mergem împreună după prima săptămână, când cronometrarea lui spectaculos de slabă - și punctualitatea mea nevrotică - au devenit vizibile.

   Nu, Kit preferă să apară chiar când se ridică pasarela, ridicând mâna în semn de salut, încrezător că am rezervat locurile noastre preferate, grupul de patru din stânga, lângă bar.

   La St. Mary`s îmbarcarea se face prin partea din față a vasului, așa că îl privesc cum vine pe culoar, cu mânile atingând în treacăt stâlpii de metal - atât pentru stil, cât și pentru echilibru - înainte să se strecoare lângă mine cu un zâmbet relaxat. Chiar dacă a petrecut până târziu, întotdeauna miroase grozav, ca o pâine de casă coaptă cu nuci și smochine. („Kit miroase așa de milenial”, a zis Clare odată, ceea ce era aproape cu siguranță o critică la adresa mea și a mirosului meu tip „generația X” de, știu și eu, biscuți râncezi pentru câini.)

   „Ia te uită la noi”, zice de obicei, privind leneș ceilalți pasageri, instalați confortabil pe scaunele lor de piele crem. E una dintre lozincile lui: „Ia te uită la noi”. „Ce păcat de bieții fraieri care stau ca sardelele în trenul pe uscat sau se sufocă în metrou - noi facem naveta cu catamaranul! Acolo, în larg, sunt pescăruși!”

   „Și ape menajere”, răspund eu, pentru că avem o tachinare sardonică drăguță, eu și Kit.

   Mă rog, obișnuiam să avem.

   Înghit nodul din gât tocmai când vasul scoate brusc un huruit de motor diesel, ca și cum cele două acte ar fi legate între ele.

   La pornire, pe ecranele de deasupra capetelor curg rapid șiruri de informații - Opriri la Woolwich, North Greenwich, Greenwith, Surrey Quays - cu toate că de acum traseul mi s-a imprimat atât de bine în minte, încât nu le dau prea mare atenție.

   Îmi întorc fața de la locul gol de lângă mine, ca și cum Kit ar fi acolo, la urma urmei, citindu-mi mintea, cu gândurile ei necurate, tainice.

   - Ne vedem vineri, a mârâit el pe vas luni seara, jeluindu-se de insistența firmei lui să fie ore de lucru normale în această zi de lucru stingheră dintre Boxing Day și weekend. Scârțarii dragului!

   În mod normal, dar ratează vasul, îi trimit un mesaj scurt de solidaritate: Noapte grea? Poate niște emoticoane cu bere sau, dacă am fost și eu implicat, o față îngrețoșată.

   Dar astăzi n-o fac. N-am folosit aproape deloc telefonul încă dinainte de Crăciun și recunosc că m-am bucurat de pauză. Acel sentiment de școală veche din anii `90 de a nu avea acces la mijloace de comunicare.

   Trecem acum de turlele de sticlă din Canary Wharf spre Greenwich, singura priveliște care încă mai poate să-mi stârnească mândria londoneză: cupolele gemene ale lui Old Roal Naval College sau parcul de smarald de dincolo de ele.

  Mă uit la personalul barului, care oferă fursecuri glazurate în formă de fulgi de zăpadă alături de ceai și cafea - e surprinzător cât de mulți oameni vor să mănânce chestiile alea dimineața devreme, mai ales din grupul meu de vârstă, nici destul de tineri ca să le pese de siluetă (un soi de cuvânt extrem de potrivit pentru Melia), nici destul de aproape de sfârșit ca să se sinchiseasă de avertismentele legate de sănătate. Cafeină și zahăr, cafeină și zahăr: și tot așa, până ce soarele ajunge deasupra catargului, și apoi, ei bine, toți suntem marinari în fața asta, nu-i așa? Toți suntem chelfii.

   De-abia când acostăm în față la Cutty Sark întind în sfârșit mâna spre telefon și verific mesajele din seara de luni și de după băuturile de Crăciun ale șobolanilor de apă. Mă uit în căsuța de intrări, căutând numele lui Kit. Ultimul meu mesaj pentru el a fost dintr-un impuls, și semnificativ de lipsit de emoticoane:

   Las` că vezi TU.

   Trimis luni, la 23.38, e marcat cu roșu ca citit, dar nu există niciun răspuns.

   Au fost totuși 5 apeluri ratate de la Melia, precum și 3 mesaje vocale. Chiar ar trebui să le ascult. În schimb, aud vocea lui Clare de ieri-dimineață, discuția „corectă” pe care am avut-o sub un cer nordic de culoarea oțelului armelor, la 650 de kilometri de aici.

   „Trebuie să tai legăturile.

   Nu numai cu el, Jamie. Și cu ea.

   Ceva nu-i în ordine că ăștia doi.”

   Bine că mi-o spune acum! Așa că strecor telefonul înapoi în buzunar, oferindu-mi încă vreo câteva minute de inocență.

   La Surrey Quays urcă Gretchen. Singurul șobolan de apă femeie, e ca scoasă din cutie cu haina de lână strâmtă, albastru-petrol, având în mână una dintre acele căni de bambus prea largi pentru espressoul ei cu spumă de lapte.

   Cu toate că mă aflu la locul nostru obișnuit, se așază în partea centrală, cu câteva rânduri mai în față. Ciudat. Merg pe culoar și mă așez pe scaunul de lângă ea.
   De obicei nu-ți poți alege atât de ușor un loc în cursa de 7.20, însă vasul e pe jumătate gol - chiar și fără ticăloșii norocoși care nu trebuie să meargă la muncă până la Anul Nou, trebuie să recunosc că fluviul nu-i locul în care să te afli la aceste temperaturi. E una dintre cele mai reci zile ale anului, așa că se vede răsuflarea din gurile oamenilor de pe chei în aerul din sistemele de încălzire ale clădirilor.

   - Jamie, salut! zice ea, fără să se răsucească de-a binelea, fără să zâmbească de-a binelea.

   Genele îi sunt ca niște picioare de păianjen bleumarin și în albul ochilor are firișoare roz.

   - Am crezut că nu mă bagi în seamă, zic eu cu voioșie. Ai petrecut un Crăciun frumos cu familia?

   A fost undeva gen Norwich, dacă îmi amintesc bine. Are părinți simpli, sănătoși, un frate și o soră, două nepoate și doi nepoți.

   Ridică din umeri și soarbe din cafea.

   - E o chestie pentru copii, nu-i așa? Iar eu n-am niciunul.

   Chiar nu-i nevoie s-o spună cu glas tare: suntem legați între noi, micul nostru grup, prin faptul că n-avem copii, prin libertatea noastră de a ne pune mai presus de oricine altcineva. De a ne răsfăța, de a risca. Niciun părinte n-ar face ce am făcut eu anul trecut, sau cel puțin nu atât de bucuros, atât de nepăsător.

   - Cum a fost ieri? Ai făcut ceva cumpărături la reduceri?

   Gretchen clipește surprinsă, de parcă aș fi sugerat că a călărit în pielea goală pe un unicorn în mijlocul lui Regent Street.

   - Ești bine, Gretch?

   - Mda, doar un pic obosită.

   - Nu știu unde-i Kit în dimineața asta. Sunt sigur că a zis că lucrează azi. Ție ți-a spus ceva?

   - Nu.

   În tonul ei se simte un tăiș cu care sunt obișnuit, o undă de iritare deosebit de feminină.

   M-am întrebat din când în când dacă nu cumva între ea și Kit e ceva. Poate că a fost o imprudență în noaptea de luni, poate că este îngrijorată de ceea ce am văzut. Am spus ceva ce nu trebuie? Dumnezeule, acele „n-ar fi trebuit” se tot adună: n-ar fi trebuit să mă îmbăt așa de tare, n-ar fi trebuit să-l las să mă scoată din sărite.

   N-ar fi trebuit să-i trimit acel ultim mesaj.

   - Ce-ai pățit? mă întreabă, observând mâna mea dreaptă bandajată.

   - A, nimic grav. Mi-am ars degetul mare la serviciu. Nu ți l-am arătat luni?

   - Nu mi l-ai arătat.

   Observând muzica din difuzoare - aceleași cântece de sărbătoare puse iar și iar, pe care le tot auzim de la începutul lui decembrie - Gretchen mârâie.

   - Nu mai suport porcăria asta de „sărbători fericite”, e așa de falsă! Știi ceva? Cred că s-ar putea să fac o călătorie într-un loc însorit. Să-mi iau câteva zile de concediu medical și s-o șterg de aici.

   - Ar putea fi scump în jurul Anului Nou.

   - Nu și dacă mă duc undeva unde Ministerul de Externe zice că e risc de atacuri teroriste.

   Înalț o sprânceană.

   - Oricum, adaugă ea, ce mai contează o mie sau două când ești deja pe roșu?

   - Adevărat.

   Însă nu vreau să vorbesc despre bani. În ultima vreme nu aud decât asta.

   Intrăm în Londra pe care o recunoaște întreaga lume - Tower Bridge, Tower of London, Tha Shard - și, în vreme ce apar obiectivele turistice, Gretchen, Kit și necazurile lor alunecă grețos din mintea mea în adâncuri.

   - Distrează-e în Afganistan, dacă mergi acolo! zic, pe când ea se pregătește să coboare la Blackfriars ca să ajungă la birou, lângă St. Paul`s.

   Zâmbește.

   - Mă gândeam mai degrabă la Maroc.

   - Mult mai bine! Dă-ne de știre!

   Rânjetul meu mucalit se stinge în clipa în care ușile se închid în spatele ei și îmi pun obrazul pe tetieră, privind pe fereastră. Șapte și cincizeci de minute dimineața și sunt deja terminat.

   La coborâre nu-i bag în seamă pe cei care așteaptă cu biletele pregătite și urc pasarela cu o bruscă tristețe pentru faptul că acum creierul meu transformă rapid ceea ce e minunat în rutină: muncă, iubire, prietenie, drumul la serviciu cu catamaranul. Sau e vorba doar de mine?

   Exact în acel moment, la acel gând - chiar când am ajuns la mine - un bărbat vine spre mine și îmi arat un fel de legitimație.

   - James Buckby?

   - Da.

   Mă opresc și mă uit la el. Înalt, spre 30 de ani, metis. Haine lejere, aer rezonabil, privire sinceră.

   - Detectiv Ian Parry, Poliția Metropolitană.

   Apropie legitimația de fața mea, ca să văd banda albastră specifică, literele albe, și imediat inima îmi bate cu un zgomot oribil de ventuze, ca și cum ar fi alcătuită din tentacule, nu din cămăruțe.

   - E vreo problemă?

   - Credem că e posibil, da. Christopher Roper a fost dat dispărut. Am înțeles că e prieten bun cu dumneavoastră?

   - Christopher?

   Durează un pic până să leg numele de Kit.

   - Cum adică, dispărut?

   Acum am început să tremur.

   - Adică, am observat că nu era pe vas, dar mi-am zis doar...

   Șovăi. Văd în minte ecranul telefonului meu, apoi alertele după acele apeluri ratate de la Melia. Fața ei în formă de inimă, vocea ei șoptind umed în urechea mea:

   „Noi suntem altfel, Jamie. Suntem speciali.”

   Tipul face semn spre parapetul fluviului din stânga mea, unde un coleg de-al său stă departe de turiști, privindu-ne. În civil, ceea ce înseamnă CID, investigații criminale. Am citit undeva că polițiștii nu merg câte doi decât atunci când cred că e primejdios; așa mă consideră?

   - Presupun că Melia v-a dat numele meu?

   Fără să comenteze, cel care m-a prins în ambuscadă se concentrează pe despărțirea mea de grupurile care se adună și se împrăștie la intrarea pe chei, posesorii a o sută de scopuri preferabile celui pe care îl am eu.

   - Așadar, vă putem deranja câteva clipe, domnule Buckby?

   - Sigur.

   În vreme ce mă las condus spre colegul lui, mă blochez la formularea sfioasă, de școală veche: „Vă putem deranja câteva clipe”, ca și cum deranjul ar fi flecuștețul trecător al unei idei, un picuț de distracție de luni dimineața.

   Păi, după cum se dovedește, nu-i niciunul dintre ele, la dracu`!

2

   27 decembrie 2019

   Totuși, cel puțin nu mă escortează înapoi la sediul lor din Wollwich.

   Detectivul Parry sugerează să mergem mai  bine la locul meu de muncă - „dacă este mai convenabil”? Avuseseră de gând să mă prindă acasă, înainte să plec, adaugă el, numai că s-au blocat în trafic și au luat-o înapoi - de fapt, urmărind vasul pe Tamisa.

   Presupun că trebuie să fiu recunoscător că n-au urcat în el și nu m-au arestat în fața celorlalți navetiști.

   - Deci, n-am nevoie de avocat pentru asta?

   - Nu, deocamdată e doar o discuție neoficală, zice al doilea detectiv.

   Are o piele albă, e mai scund și mai zvelt decât colegul său, ceva mai puțin șlefuit. De asemenea cu câțiva ani mai în vârstă - în jur de 35 de ani, aș zice. În vreme ce Perry dă categoric impresia că s-a născut ca să prindă suspecți, acesta e mai aproape de modelul meu de bărbat. Ceva mai puțin concentrat pe rezultate.

   Nu fi tâmpit! Cum altfel sunt detectiivii dacă nu concentrați pe rezultate?

   - Sincer să fiu, aș prefera să nu merg la serviciu. E o cafemea micuță și nu există niciun loc retras în care se poate sta de vorbă.

   Gândul să mă înghesui în camera personalului, un pic mai mare decât un dulap, cu doi detectivi de la Poliția Metropolitană, în vreme ce Regan, șefa mea și consumatoare avidă de știri despre delictele locale, bântuie pe afară zbârnâind de curiozitate, e înfiorător.

   - N-am putea găsi mai bine un loc liniștit prin apropiere? V-aș fi foarte recunoscător!

   Implicația este că voi fi mult mai cooperant și, spre ușurarea mea, manevra ține.

   - Mi se pare corect, nu văd de ce ar trebui să vă deranjăm clienții, zice al doilea tip.

   Nu pot să-i zic așa în continuare, așa că îl rog să-și repete numele.

   - Andy Merchison.

   Vorbește vioi, de parcă ne-am întâlni la o petrecere sau la o conferință a departamentului de vânzări. Cu toate că numele sună scoțian, accentul lui este unul dintre cele șlefuite, neutre, pe care e imposibil să-l localizezi.

   - Ce-ați zice de acest loc?

   A zărit un unghet pe terasa superioară din Royan Festival Hall, atât izolat, cât și pustiu, de vreme ce cafeneaua încă nu s-a deschis.

   Iisuse, au venit după tine exagerat de devreme, locurile publice sunt închise!

   Potolește-te! E doar rutină.

   - Da, bine, zic.

   Un semn prietenos cu capul spre un paznic și suntem singuri, așezați la o masă și apărați de vântul de decembrie care, la 15 metri mai încolo, șuieră pe apă ca un avertisment. Nu ne poate auzi nimeni aici.

   - Trebuie să-i trimit mesaj șefei mele, să-i spun că întârzii.

   Scot telefonul și înclin ecranul ca să evit lumina. Ochiul îmi prinde cel mai recent mesaj: o alertă pentru acele mesaje vocale de la Melia. Melia Roper acum, dar în agenda mea are încă numele de fată, deci e încă Melia Quinn.

   Îmi amintesc că aseară Claire mi-a spus că și ea are apeluri ratate de la Melia, însă n-a fost lăsat niciun mesaj vocal. Ar trebui s-o sune la rândul său? a întrebat Clare, și era limpede că n-avea chef s-o facă.

   „Las-o!” i-am spus.

   Clipesc, conștient de atenția polițiștiilor în vreme ce șovăi; cu siguranță mi-au observat bandajul, schimbat de dimineață, dar tot murdar.

   Aleg numărul lui Regan, care de-acum a rezolvat livările de lapte, pâine de casă și prăjituri, și macină cafea pentru primele comenzi. Obișnuiește să ajungă cu o jumătate de oră mai devreme, să-și facă un matcha de calitate superioară și să deschidă cafeneaua singură.

   O să întârzii, îmi pare rău!

   Mă uit țintă la ecran de parcă ar sosi pe loc un răspuns, ceva care să mă salveze, dar, desigur, ea n-o să aibă timp să se uite la telefon. La 8 și jumătate, coada e deja până-n stradă.

   - Gata? întrebă detectivul Parry un pic tăios, de parcă mi-aș bate joc de ei.

   E limpede că e mai puțin îngăduitor decât partenerul său și, în clipa în care las din mână telefonul, trece direct la subiect:

   - Așadar, după spusele doamnei Roper, soțul ei n-a ajuns acasă luni seara și ați fost ultima persoană care l-a văzut...

   E o pauză semnificativă acolo unde ar trebui să cadă cuvântul „viu”.

   Răspund politicos:

   - Vreți să spuneți pe vas spre casă? Ca să fim drepți, Melia nu era cu noi, ca să știe cine a fost acela.

   Însă această pedanterie alunecă de pe el ca apa de pe gâscă.

   - Membrii echipajului sunt martori că ați debarcat amândoi și am vorbit, de asemenea, cu un pasager care v-a văzut împreună, singuri. Doamna Roper și-a petrecut ultimele zile luând legătura cu rudele și prietenii, și cu siguranță nu l-a mai văzut nimeni de atunci încoace.

   - Am și eu apeluri ratate de la ea, recunosc eu. N-am avut ocazia s-o sun.

   Mă întreb cine o fi acel pasager.

   Evident u Gretchen, de vreme ce tocmai am văzut-o și n-a spus că a fost contactată de poliție. Steve, poate? A fost ultima persoană, în afară de Kit, pe care îmi amintesc că am văzut-o; a coborât la North Greenwich, cu 15 minute înaintea noastră. Acum nu mai merge la muncă până săptămâna viitoare, dar sunt destul de convins că mi-ar fi telefonat sau mi-ar fi trimis un mesaj dacă l-ar fi căutat poliția.

   Rămân calm.

   - Presupun că ați verificat deja camerele de supraveghere de pe vas?

   - Da, într-adevăr. Deci, ce vă amintiți despre seara de luni...? mă înboldește Parry.

   - Am luat împreună ultima cursă spre casă, asta-i adevărat. Câțiva dintre noi am ucat la Blackfriars, după băuturile de Crăciun la Henry`s, pe Carter Lane.

   - Ceilalți fiind?

   - Gretchen Miles și Steve Callister. Ne-am cunoscut în timpul navetei, am fost de câteva ori să bem ceva. Întotdeauna stăm împreună.

   Numele nu par să fie noi pentru ei, cu toate că Merchison notează ceva, ce nu pot descifra. Amândoi detectivii au în fața lor carnete mari, format A4, însă numai el a scos un pix.

   - Dar nu era așa de târziu când am mers la St. Mary`s - ultima cursă vine la 11 și jumătate. Altcineva trebuie să-l fi văzut pe Kit după aceea, cu siguranță?

   - Asta încercăm să decoperim, zice Parry, încruntându-se.

   Îmi dau seama că îi par neobișnuit de optimist când e vorba despre un prieten care a fost dat dispărut.

   - Dumneavoastră și domnul Roper ați trecut pe lângă cineva pe stradă când veneați de la chei?

   - Nu cineva pe care să mi-l amintesc anume. De fapt, n-am mers împreună, așa că el poate că a trecut.

   Privirea i se ascute.

   - N-ați mers împreună, cu toate că locuiți la câteva străzi distanță unul de celălalt?

   - Nu. De obicei, da, însă... Haideți, zău, e evident că ați văzut pe camerele de surpaveghere că ne-am cam luat la ceartă pe vas? Eu am luat-o înainte. Nu mai voiam să petrec nicio clipă cu el.

   Afirmația atârnă între noi, aproape că o aud rotindu-se printr-o sală de tribunal - „Nu mai voiam să petrec nicio clipă cu el” - și nu mă surprinde privirea plină de bănuială pe care și-o aruncă unul altuia.

   - Despre ce a fost această ceartă? întreabă Merchison.

   Oftez. Beregata îmi e dureroasă și uscată.

   - Nu mare lucru. Eram amândoi cu damfu`-n nas. Dar nu voiam să zăbovesc certându-mă. Trebuia să plec foarte devreme de acasă de dimineață, aveam de prins un tren în King`s Cross și, cum spuneam, am presupus că m-a urmat.

   - Dumneavoastră și domnul Roper aveți obiceiul să vă certați? zice Parry.

   Spre deosebire de colegul său, care se foiește tot timpul pe scaun, el are o privire neclintită ca a unei bufnițe.

   - Nu, deloc. Suntem amici. Eram beți, asta-i tot.

   Fără să mă gândesc, îmi duc mâna bandajată la față și, desigur, el face asocierea pe care aș fi preferat să n-o facă.

   - V-ați rănit într-o încăierare cu amicul dumneavoastră, nu?

   - Nu. E o arsură de la cafetiera de serviciu. Că veni vorba, e vreo șansă să găsim niște cafea?

   Efectul celei dintâi, un espresso dublu de acasă, a trecut deja. De obicei, pe la ora asta aș fi la lucru, bând-o pe a doua sau, dacă am noroc, capăt una de la Regan când ajung acolo.

   - Uite ce-i, trebuie să fie camere de supraveghere între chei și strada principală, așa că ce-ar fi să le verificați și o să vedeți că a fost exact așa cum vă spun?

   Din întâmplare, știu că drumul înapoi spre Prospect Square mă duce pe lângă cel puțin o cameră de supraveghere.

   - Poate întrebați la barul de pe Royal Way? „Mariners” îi zice, la colțul cu Artillery Passage, la mai puțin de două minute de locul unde acostează vasul. Adesea mergem acolo după ce coborâm din ultima cursă, așa că poate el s-a dus singur de data asta.

   Tac un pic, convingându-mă și pe mine însumi.

   - Da, pariez că s-a oprit acolo să bea ceva, s-a întâlnit cu cineva și, înțelegeți, și-a continuat seara.

   În tot timpul acestui discurs pixul lui Merchison zgârie hârtia și, când ridică privirea, văd în ochii lui o licărire de interes.

   - Vreți să spuneți că dumneavoastră credeți că și-a petrecut noaptea cu altcineva decât soția lui?

   - Poate. Dacă n-a ajuns acasă, atunci aș zice că e posibil.

   - E posibil să fie câteva nopți? Toată pauza de Crăciun?

   Scepticismul ambilor detectivi e cât se poate de vizibil. Ridic din umeri.

   - Uite ce-i, nu zic că a fugit de acasă într-o relație de bigame, doar că se poate să fi continuat petrecerea și s-a implicat în ceva și acum doarme ca să-și revină. Adică, trebuie să fi fost undeva în ultimele zile, nu-i așa? Nu-i un singuratic, e un tip foarte sociabil.

   O dată, prin vară, cu câteva săptămâni înainte de căsătorie, eu și Kit am lipsit toată noaptea de acasă. Era vineri, am coborât de pe vas la North Greenwich și în apropiere de O2 am dat de un club deschis până în zori.

   Îmi amintesc că a fost un marș pentru o acțiune de caritate care începea la miezul nopții și a fost o priveliște suprarealistă, cu mii de femei în colanți care roiau pe acolo cu ochii strălucitori, ca după 6 ore să se întoarcă șchiopătând, înconjurate de duhoarea epuizării. Melia, care stătea la o prietenă în celălalt capăt al orașului, nu era acolo ca să protesteze, însă Clare scotea flăcări pe nări când m-am furișat acasă, în cele din urmă, la 8 dimineața.

   „El e tânăr, Jamie, poate să reziste fizic, dar tu ai putea avea un atac cerebral!”

   Și în restul zilei căsuța mea de e-mai a tot bipăit la primirea unor linkuri la articole despre bărbați de vârstă mijlocie care cad morți după ce au băut ca sparții.

   Nu le spun nimic din toate astea polițiștilor. În schimb, mă uit de la unul la altul, împărțindu-mi integritatea în mod egal.

   - Serios, de-acum în orice clipă o să se întoarcă tacticos, probabil fără ca măcar să-i pară rău că v-a irosit timpul. Așa că ar trebui să mă duc la lucru - colega mea se chinuie de una singură. Plus că nu-i genul de muncă în care ești plătit dacă nu ești acolo, înțelegeți?

   E un scurt moment dulce, în care cred că i-am convins și că vor zice: „Bine, pe-aici ți-e drumul, scuzele noastre că am reacționat exagerat!” Însă ei nu fac asta.

   Poate că își amintesc fața Meliei, suferind la gândul că proaspătul ei soț e rănit sau răpit sau mai rău. Ea e așa de atrăgătoare, chiar și când nefericirea îi face ochii roșii și nasul să curgă; atât de convingătoare!

   „Cu siguranță pe tine te-a convins, Jamie”, a zis Clare nu demult.

   - Dacă nu vă supărați, am vrea să mai completați niște lacune, zice Merchison. Ar fi de folos să vorbim  un pic la telefon cu șefa dumneavoastră?

   - Sau poate ar fi mai bine să mergem la secție, la urma urmei, zice Parry.

   Îi aruncă lui Merchison o privire panicată și știu că am dreptate când zic că ei au făcut o excepție de la regulă vorbind cu mine așa, neoficial. Probabil că nici măcar nu-i legal.

   Însă ultimul lucru pe care mi-l doresc este ca vorbele să-mi fie înregistrate și trecute prin vreun sistem de detectare a minciunilor. Sau o examinare medicală care să arate vânătăile urâte de pe claviculă, ascunse bine de gulerul înalt al bluzei de trening, dovadă a adevăratei sălbăticii din acea încăierare cu Kit.

   - Nu, vă rog!

   Mă ghemuiesc în jachetă și îmi strâng degetele în mâneci, căutând căldura.

   - Orice aveți nevoie. Trebuie doar să anunț la serviciu.

   - Mulțumim, James! zice Merchison, apreciem cooperarea ta.

   - Jamie. Nu-mi zice nimeni James.

   Și nimeni nu-i zice lui Kit Christopher.

   Folosirea de către polițiști a prenumelor noastre întregi sublinia faptul că nu știu nimic despre noi, despre asta.

   - Jamie. Prin urmare, ce-ar fi să ușurăm situația și să începem cu începutul? Ne spui tot ce trebuie să știm despre domnul Roper!

   Dumnezeule mare! Mai ales ei ar trebui să știe că „tot ce trebuie să știm” nu-i niciodată așa de simplu cum sună.
   În vreme ce un pescăruș țipă deasupra capetelor noastre, încuviințez din cap.

   - De cât timp vă cunoașteți?

   - De aproape un an, îi răspund. Ne-am cunoscut la sfârșitul lui ianuarie.

   - Ianuarie anul acesta?

   Amândoi ridică privirea, surprinși.

   - Așadar, nu de prea mult timp.

   - Nu.

   Și e adevărat, pare foarte puțin timp.

   Pe de altă parte, pare cel mai lung an din viața mea.

3

   Ianuarie 2019

   Înainte să încep, aș vrea să precizez că nu eu sunt cel care ne-a îmbârligat cu soții Roper, ci Clare. Femeia care este acum cel mai înverșunat critic al lor a fost, de asemenea, cea care i-a descoperit și, cândva, i-a ridicat în slăvi. O vreme a crezut că sunt minunea lumii - amândoi.

   Melia a venit prima. Orice complicații s-au ivit mai târziu, există un lucru de care nu mă îndoiesc niciun pic: ciocnirea luminor noastre a fost pur întâmplătoare. Dintre toate agențiile imobiliare din toate orașele din lume, ea intră în a lui Clare.

   Clare a vorbit cu ea într-un dintre primele sale zile înapoi la muncă, în ianuarie.

   - Am luat prânzul împreună cu fata aceea nouă care a început luna trecută. Melia. S-a dovedit că locuiește prin apropiere.

   - Fata?

   - Mă rog, are spre 30 de ani. Poate chiar 30. Sincer, nu știu.

   Nouă, care ne îndreptam în viteză spre 50, ne era greu să ne dăm seama de vârsta adulților tineri. Pentru noi, toți arătau ca elevii de liceu.

   - În fine, e noua începătoare angajată de Richard. Ca să lucreze cu consultanții pentru schimbarea rezistenței. E foarte pricepută, primește comentarii excelente despre ea.

   Transferarea în străinătate a corporatiștilor de succes cu familiile lor era o halcă zdravănă din afacerile cu închirieri și știam din povestirile lui Clare că unii dintre clienți pot fi greu de mulțumit.

   - Deci e superbă, să înțeleg?

   - În ziua de azi, astfel de observații sunt raportate la Resurse Umane.

   Gura lui Clare s-a strâmbat. Una dintre convingerile pe care le împărtășeam era disperțul față de corectitudinea politică extremă.

   - Foarte spectaculoasă, da, a adăugat. Părul negru tuns bob, ochi frumoși, un soi de arămiu. Piele este incredibil de elastică.

   Am chicotit.

   - Cum naiba poți să știi asta? Oricum, pe ce scară se măsoară elasticitatea pielii?

   - Ochiul omenesc, Jamie, ochiul omenesc.

   Clare și-a ciupit dosul mâinii cu o expresie de dezgust fascinat.

   - Tot ce știu e că nu se încrețește ca asta, așa că trebuie să aibă o grămadă de elasticitate naturală. Sau e colagen?

   În ultima vreme se numără printre cele care discutau cu mândrie simptomele menopauzei, referindu-se deschis la niveluri descrescătoare de estrogen și încetarea funcționalității uterelor. Învățasem să nu arăt cât de tare mă revoltă acest fel de vorbe.

   - Deci, despre ce ați vorbit, tu și Melia Mileniala, în afară de muncă?

   - O grămadă de chestii. Viață, familie, relațiile noastre. Oh, i-am spus despre instructajul pentru carieră și crede că e un cadou inspirat!

   Pentru că habar n-are ce semnalează, mi-am zis.

   Cadoul, evident foarte scump, pe care-l primisem de Crăciun, o serie de ședințe cu cine știe ce guru, marcase sfârșitul îngăduinței lui Clare față de lipsa carierei mele.

   - Sunt liber-profesionist, îi zisesem. Un asistent de cafenea liber-profesionist. Opt ședințe între patru ochi! Oho! spusesem când primisem cuponul cadou.

   Aș fi preferat din toată inima o cămașă nouă.

   - „Slujbă de vis. Rezultate reale.” Atunci, asta- împlinirea hotărârii mele de Anul Nou. În 2019 o să găsesc, în sfârșit, o cale să lucrez cu tigi albi.

   Clare zâmbise.

   - Glumești tu, dar poate că o să te surprindă pe tine însuți ce hotărăști să faci mai departe.

   Poate că da.

   - Și tu? Vreo hotărâre?

   - De fapt, chiar am una, spusese ea. Am hotărât că o să întâmpin noul cu brațele deschise. Am citit că este cheia pentru a îmbătrâni cu succes.

   - Eu cred că orice îmbătrânire e lipsită de succes, în ultimă instanță, zisesem și eu, rânjind. Ce fel de nou, mai exact?

   - Orice nou. Noi hobby-uri, noi idei, noi prieteni.

   Era tot mai energică în vreme ce căuta expresia exactă și am văzut că e foarte hotărâtă în privința asta.

   - Sunt deschisă la cereri de înscriere.

   Intră în scenă Melia și, cu un pas sau doi în urma ei, Kit, cu cererea lor de înscriere câștigătoare plină de tinerețe, amuzament, libertate. Tot ce se temea Clare că pierde.

   Presupun că ceea ce încerc să spun este că toată chestia asta a început exact cu criza de la mijlocul vieții pe care v-o puteți închipui - nu numai a mea.

   Au venit la cină în a treia sâmbătă din ianuarie.

   Eu eram la bucătărie când au ajuns, iar Clare i-a dus direct să vadă casa, așa că prima mea impresie a fost despre două capete cu păr negru strălucitor din care încă nicio șuviță nu-și pierduse pigmentul și despre parfumuri străine și seducătoare, care zăboveau în urma lor.

   În vreme ce destupam vinul, le auzeam vocile pe scară spunând lucrurile pe care le spun întotdeauna oamenii când ne vizitează vila georgiană cu patru niveluri.

   - Oh, Dumnezeule, asta e casa mea de vi! (Ea.)

   - Serios, nu-i desăvârșit de frumoasă? (Ea.)

   - E al dracului de uimitoare! (El.)

   - Uită-te la scara asta de piatră! Mă simt aproape deprimată, e așa de desăvârșită! (Ea.)

   Și râsul plin de încântare al lui Clare, contrastând cu modestia din cuvintele abia murmurate.

   Eram norocoși conform tuturor standardelor și, din când în când, mă copleșea gândul: Am dat lovitura aici. Sunt #Binecuvântat.

   Poate că fata asta, Melia care își revărsa zgomotos sentimentele, făcea tocmai acum fotografii pentru pagina ei de Instagram, atât de ocupată să decupeze, să filtreze, să pună hashtaguri, încât n-a observat că se apleacă un pic prea mult peste balustradele arcuite. Mi-a țâșnit în minte imaginea înfiorătoare a unei tinere care se prăbușește prin golul cilindric și se strivește de dalele holului, cu părul răsfirat în evantai în jurul capului, absorbind sângele și devenind lipicios.

   Ce mama...?

   Mi-am scuturat capul ca să-l limpezesc.

   Când grupul s-a înapoiat și s-a instalat în living, le-am oferit pahare mari cu vin de Burgundia.

   Îndatoritoare, cealaltă pereche a ales să se așeze în fața noastră, pe cea mai mică dintre cele două canapele, cu spătarul înalt deschis la culoare care le punea în evidență frumusețea izbitor de asemănătoare. Dacă te uitai atent, desigur, nu semănau chiar așa de tare.

   Ea avea oase fine, era o adevărată frumusețe, cu ochi mari de chihlimbariul săpunului Pears, în vreme ce el avea defecte: ochi neobișnuit de depărtați, sprâncene asimetrice, nasul un pic coroiat.

   - Ce ușurare! a zis Melia, strângând paharul cu amândouă mâinile, de parcă în orice clipă ar fi putut să-i fie confiscat.

   Avea unghiile de culoarea gălbenușului.

   - Toți ceilalți par să aibă un ianuarie fără alcool.

   - Noi o facem din 2 în 2 ani, a zis Clare, ceea ce ne-a făcut să părem nu numai mărginiți, ci mărginiți cu acte în regulă.

   - Stai, deci știi deja că următorul ianuarie o să fie cu totul deprimant? a zis Kit.

   Era foarte însuflețit, tot încleștându-și degetele și foindu-se întruna.

   - De ce să nu hotărâți în ultimul moment? Să vă faceți cadoul speranței?

  - Și dacă se întâmplă ceva groaznic chiar înainte, cum ar fi să vă despărțiți, și să aveți mare nevoie de băutură? a trântit-o Melia drăgălaș, și imediat și-a cerut iertare. Nu-mi vine să cred că am spus asta! Sigur că n-o să vă despărțiți.

   - Dacă o facem, atunci va trebui ca planurile de abstinență să fie revizuite pe bază individuală, a liniștit-o Clare cu un ton fals oficial.

   - Așadar, n-ați fost niciodată tentați să vă lăsați de băutură? l-am întrebat pe Kit, și el a zâmbit relaxat, șmecherește.

   - Amice, o să mă las când o să fiu mort!

   Cu toate că era un clișeu, eram cu toții destul de încinși ca să pufnim la asta și la palma jucăușă pe care i-a dat-o Melia după ceafă.

   Am observat că se atingeau, trăgeau brusc aer în piept și făceau des gesturi, confirmându-și unul altuia prezența.

   - E o atitudine reconfortantă pentru genul tău, i-a spus Clare lui Kit.

   Era deja cucerită de el, îmi dădeam seama.

   - Am fost făcuți să credem că preferi espresso cu spumă de lapte de soia și ovăz băuturilor mai puternice.

   - Soia sau ovăz, am corectat-o. E ori una, ori alta.

   - Jamie lucrează într-o cafenea, le-a explicat ea.

   - Zău? a zis Kit. Unde? Aici, în St. Mary`s?

   - Nu, în Waterloo. Îi zice „Comfort Zone”, ceea ce e potrivit, dat fiind că dificultatea muncii și câștigul sunt aproape la fel de mari.

   - E doar temporar, a zis Clare loială și, de fapt, pare epuizant.

   - Mă rog, fizic, presupun, am zis și, dat fiind că privirea Meliei zăbovea asupra mea, m-am întrebat ce vede.

   În lumina măgulitor de blândă a livingului nostru, un bărbat încă atrăgător, speram. Înalt, bine făcut, cu părul încă des, falca rezonabil de bine coturată. La 48 de ani nu eram chiar așa de departe de floarea vârstei, nu?

   - Știu cum sunt acele slujbe, a zis Kit. Ne-am făcut amândoi porția de lucru prin baruri, nu-i așa, Me? Asta faci când ești actor.

   Tonul i-a devenit mucalit.

   - Nu joci niciodată.

   - Mi s-a părut că a zis Clare că lucrezi în domeniul asigurărilor?

   Mi se păruse o carieră serioasă pentru un milenial când îmi spusese ea; cu atât mai mult acum, când îl vedeam.

   - Așa e. De Warr Insurance. Am de plătit datorii înainte să pot face ceva interesant. Dar o vreme, știi, m-am amăgit că aș putea să fiu următoarea vedetă.

   A dat din umer cu firescul cuiva pentu care acceptarea acestui lucru nu fusese deloc ușoară.

   - Acolo ne-am cunoscut, a explicat Melia. Cursurile de actorie.

   Deci, erau amândoi actori ratați: Clare nu-mi spusese asta. Cu toate că abia îi întâlnisem, amănuntul îi descria bine, înfățișarea lor, încrederea lor în sine, nevoia lor de a fi remarcați, dacă nu chiar admirați.

   - Câtă actorie profesionistă ați făcut? a întrebat Clare.

   - Melia a fost într-o trupă timp de un sezon, a zis Kit. Eu am făcut o grămadă de lucruri neplătite, dar am renunțat după câțiva ani.

   Melia a oftat.

   - Eu am rezistat un pic mai mult, dar de fiecare dată era aceeași poveste. Rămâneți doar două și rolul îl capătă fata al cărei tată e în domeniu.

   - Lumea spectacolului pare într-adevăr să funcționeze strict pe bază de nepotism, a zis Clare.

   - Devine una dintre profesiile pe care le pot face doar cei bogați, a zis Kit. Trăiesc fără să plătească vreo chirie în casa părinților din Hampstead, în vreme ce tu acumulezi datorii masive doar ca să împarți cu cineva o saltea împuțită în Catford. N-ai cum să le faci concurență.

   Era mai mult decât o urmă de ranchiună în observația lui.

   Cu toate că aduseseră flori frumoase și o sticlă de vin scump, se instalase deja tema dificultăților financiare și până să terminăm felul principal - prăjisem carne de vită pe teppanyaki - și Clare să servească trifle-ul ei cu fistic și cireșe, se făcea auzită din plin.

   - Mi-aș da, literalmente, sângele ca să locuiesc în această piață, a zis Melia.

   - Oamenii își dau „literalmente” sângele tot timpul, i-am spus, zâmbind larg. Îi zice donare de sânge, plătită. Dar cred că primești doar 100 de lire, nu o casă.

   - Bine, dar știi ce vreau să zic. Mi-aș da un organ sau ceva.

   A închis ochii în timp ce zicea asta, ca și cum și-ar fi pus o dorință înainte să sufle în lumânările de aniversare. Sub masă, picioarele neastâmpărate se încrucișau și descrucișau tot timpul. Era, recunoșteam asta, nebunesc de drăguță.

   - Ei bine, ești în meseria corectă dacă alegi să cumperi ceva pe aici, am zis.

   Cu ochii deschiși din nou, lingea lingurița cu trifle pe care o ținea în dreptul feței, în vreme ce mă studia.

   - Nu-i vorba de alegere. N-avem nicio șansă. Până și apartamentele cu un dormitor ajung la o jumătate de milion, sau cel puțin atâta sunt în clădirile în care am vrea noi să locuim.

   Ea și Kit și-au aruncat iar o privire, fără să întrebe ceea ce voiau să știe: cât plătisem noi pentru casă.

   Cât valora era o informație publică, de vreme ce o casă asemănătoare din scuar era în acel moment pe piață la 2,3 milioane de lire. În Greenwich sau Camberwell ar fi cu 1 milion mai mult: în Kensington, cu 5 milioane mai mult. Totul era relativ, dar trăisem destul ca să știu că oamenii compară în sus, nu în jos - și nu doar din punctul de vedere al proprietăților.

   - Din fericire, suntem destul de bătrâni ca s-o fi cumpărat când St. Mary`s era o zonă în care lumea nu voia să meargă, căci nu avea tren direct spre oraș, a zis Clare, replica sa standard, cu toate că niciunul dintre noi nu fusese, de fapt, implicat în tranzacție.

   Proprietatea fusese cumpărată de părinții săi când locuiseră pentru puțin timp la Londra, în anii `80, și numele lor rămăsese în acte. Clare, ca fiică unică, avea să fie singura beneficiară a averii lor când venea vremea aceea.

   - Puteți să mă credeți sau nu, dar puteai obține o ipotecă pentru o astfel de casă cu un singur salariu, a adăugat Clare, ca și cum ar fi destăinuit un scandal savuros. Prețul mediu al unei case în Londra în 1986 era de 55 de mii.

   - Încetează! a gemut Kit, alcoolul adăugând purtării lui o extravaganță afectată. Să mi se spună că, dacă ne-am fi născut cu doar câțiva ani mai devreme, am fi putut avea ceea ce ne dorim fără să mișcăm un deget!

   - Ei, nici chiar așa, a zis Clare, cu o notă de punere la punct.

   - Tot mai trebuia să ai fler pentru zonele care urmează să devină prospere, a fost de acord Melia, instinctul profesional permițându-i o invidie mai nuanțată decât a lui Kit. Și să muncești incredibil de mult ca să economisești pentru avans.

   El a luat în râs asta. Se simțea în purtarea lui un ingredient pe care nu-l puteam identifica. Ceva copilăresc, o înclinație spre îmbufnare, poate.

   - Mda, dar compară asta cu ce e acum. Am putea munci 24 de ori pe zi, 7 zile pe săptămână, și tot n-am reuși să ne apropiem măcar. N-am putea să cumpărăm nici măcar apartamentul închiriat de pe Tiding Street.

   Tiding Street era o stradă cu care înguste lipite între ele, de cealaltă parte a străzii principale față de noi, nu demult transformate dn aproape cocioabe în apartamente de lux pentru debutanți în carieră, pe care nu și le puteau permite cei care debutează în carieră.

   - Drăguță stradă! De când locuiți acolo? am întrebat.

   - De 6 luni. Înainte, am fost în Blackheath, așa că încă nu cunoaștem bine St. Mary`s.

   - Ce părere v-ați făcut despre noi până acum?

   El a zâmbit afectat.

   - Cred că sunteți grozavi - în afară de toate mămicile și bebelușii ăia.

   - Kit! a protestat Melia. Nu poți spune asta!

   - Ce? E adevărat. Se năpustesc în jos pe strada principală cu cărucioarele lor și se așteaptă să le sari din cale. Adică, ce mama dracului, mai bine să fii tu lovit de un autobuz decât să trebuiască ele să încetinească două secunde!

   - Cred că cei care sunt părinți de curând nu observă întotdeauna. Sunt în altă zonă mintală decât noi, a zis Clare, amuzată.

   - Au probleme mintale, fără îndoială.

   A fost acel moment de exaltare colectivă, în care un grup cade de acord în privința unui lucru fundamental.

   Ca oameni de 40 și ceva de ani fără copii, eu și Clare ieșeam în lume tot mai rar pe an ce trecea, naufragiați într-un cartier care acum devenea tot mai favorabil familiilor și când zonele interioare nu mai erau la îndemâna majorității. Chiar dacă Melia și Kit erau încă tineri și, probabil, fertili, și ar fi putut foarte bine să se răzgândească, acum, cel puțin, erau în tabăra noastră.

   - Singurul dezavantaj real este naveta, a zis Kit. Pe uscat e un coșmar, nu-i așa? Întotdeauna ajung târziu la serviciu, și asta dacă reușesc, în primul rând, să mă înghesui într-un tren.

   Eu și Clare ne-am uitat unul la altul.

   - Capacitatea trenurilor la orele de vârf e depășită de mai mult de două ori, am zis. Cu mult peste limitele legale. Am făcut plângeri în repetate rânduri.

   Au ascultat, uluiți, în vreme ce le povesteam amănunțit procesul plângerilor. Nu mă consideraseră un activist pentru drepturile consumatorilor.

   - Am claustrofobie acută, am explicat, așa încât transportul public este blestemul vieții mele.

   - A trebuit să renunțe cu totul la metrou, a zis Clare, pe un ton de susținere. Nu-i plac tunelurile.

   - Nu-mi place să fiu înțepenit în ele.

   N-am spus că experiența călătoriei deasupra pământului îmi declanșează ceva mai puțină panică.

   Trenurile au ferestre închise ermetic și se presupune că au climatizare, dar în realitate sunt supraîncălzite, iar navetiștii se înghesuie unii într-alții ca îndrăgostiții. Curând, Londra o să aibă nevoie de acele palete ca în Tokyo, cu care să îndese oamenii înăuntru.

   - A trebuit să facă TCC. Terapie cognitiv-comportamentală, a spus ea denumirea completă, însă nu era nevoie: acest grupă de vârstă își cunoștea mai bine terapiile decât ni le cunoșteam noi pe ale noastre.

   - Ce mă scoate din minți, a intervenit Kit, e că întotdeauna se găsește câte-un tembel care a sărit pe linie sau ceva de soiul ăsta. Într-o zi era unul atârnând de pe pod. Nu se putea hotărî. Păi, dac-aș vrea să termin cu toate, aș face-o dracului în particular, n-aș bloca o întreagă rețea de căi ferate. Asta miroase a egocentrism. Omul ăsta n-ar trebui să-și facă de petrecanie, ar trebui să se ducă la Britain`s Got Talent!

   Și cam atât despre a ști mai multe despre sănătatea mintală!

   - Compasiunea ta față de cei mai vulnerabili din societate e un lucru minunat! a glumit Clare printre hohotele de râs ale lui Kit la propriile comentarii.

   Așadar, e un polemist, mi-am zis. Un provocator - pe scurt, un om pe placul inimii mele.

   - Mă gândeam să folosesc acvabuzul când îmi expiră abonamentul, i-am spus. Tocmai și-au extins traseul până în St. Mary`s și nu durează mai mult ca să ajungă în oraș.

   - Am auzit că-i tare scump, a zis el.

   Melia și-a luat telefonul ca să caute pe Google.

   - E o reducere preliminară pentru abonamentele pe un an cumpărate din St. Mary`s înainte de sfârșitul lui ianuarie. Ce ziceți, băieți?

   - Un an e un angajament serios, a zis Clare.

   Kit a luat telefonul de la Melia și s-a uitat la orar.

   - La ce oră începi lucrul? m-a întrebat.

   - La 8 și un sfert. De luni până vineri. Nu-i prea diferit de voi, trântorii corporatiști, ce zici?

   - Atunci, 7.20 pare ora potrivită. Ajunge la Waterloo la 8.05. Îmi ești în drum, al putea trece aici pe la și 10.

   Am intrat în joc.

   - Și 5, cu marjă de siguranță.

   - Marjă de siguranță! Îți arăți vârsta, Jamie.

   Clare a țipat, încântată.

   - Că bine zici, Kit - devine un babalâc!

   Nu cea mai măgulitoare remarcă - nu mi-a scăpat micul protest drăgălaș făcut de Melia - însă nu puteam să-i port pică lui Clare pentru buna ei dispoziție. În mod normal, până acum s-ar fi domolit, cooperând deplin cu șoaptele musafirilor despre chemarea unui Uber, dar în seara asta i-a implorat să mai stea, ținând morțiș să le împărtășească dragostea sa față de baladele sentimentale din anii `80, ale căror clipuri de colecție au fost prezentate în mod ceremonios.

   - N-ați auzit niciodată „Alone” al celor de la Hart?

   Și-a lipit obrazul fierbinte de al meu când au început versurile și i-am simțit mușchii feței mișcând în vreme ce cânta.

   Am mimat și eu cuvintele vitejește, în vreme ce musafirii noștri își băteau joc de tunsoarea membrilor trupei, vorbind despre acea epocă de parcă ar fi fost elizabetană.

   - Puneți-ne ceva ce vă place vouă! i-a îndemnat Clare când s-au terminat preferatele ei.

   Melia l-a învins pe Kit și a ales un cântec de leagăn al unei vedere R&B, care în cele din urmă i-a venit de hac celei de-a doua perioade de vioiciune și, în sfârșit, un pic după oraă două, s-au ridicat să plece.

   - E grozav că te-am întâlnit, în sfârșit! mi-a spus ea la ușă, ca și cum ar fi auzit de mine de ani întregi, nu doar de câteva săptămâni.

   - La fel. Sunt încântat că am avut ocazia să văd de aproape pielea ta faimos de elastică!

   - Oh! a chicotit ea. Clare a zis că ești amuzant.

   Printre îmbrățișările și pupicii pe obrajii fierbinți de la despărțire, gura ei a prins un colț al guri mele.

   - Sunt grozavi, nu-i așa? a zis Clare, la etaj. N-am vorbit serios despre babalâc.

   - Oh, nu-mi pasă, am zis, gândindu-mă că mi-ar păsa doar dacă aș fi unul.

   Oricum, mă săruta ca să-și ceară iertare, și n-aveam de gând să protestez la asta. În ultima vreme sexul nu era nici frecvent, nici pasional, și trebuia luat în orice spirit ar fi fost oferit.

   Dar pe la jumătate s-a aprins un gând cumplit, de neiertat, înainte să-l pot opri, și mărturisesc că aproape mi-am ars globii oculari în acea flacără înainte s-o sting.
   Păcat că ești tu și nu ea....

4

   Ianuarie 2019

   A doua zi dimineață, Clare a primit un mesaj de mulțumire de la Melia, care îi cerea numărul meu de telefon pentru Kit.
   Peste câteva minute a sosit un mesaj de la el, cu fotografia confirmării abonamentului lui la acvabuz:

   Ne vedem mâine la 7.20?

   Primul meu gând a fost rușinos de copilăresc: Asta a fost ideea mea, nu a ta, cu toate că, prin definiție, era imposibil să-ți revendici proprietatea unei forme de transport public.

   Totuși, am fost neobișnuit de ofticat și, pe când Clare era la duș, mi-am cumpărat abonamentul pe 1 anu cu 1 500 de lire.

   - Am făcut-o, i-am zis când a revenit/

   - Ce ai făcut?

   - Am cumpărat abonamentul la acvabuz. Așa că nu va mai trebui să-mi auzi văicărelile despre tren.

   - Oh, chiar așa?

   Părea dezorientată, așa că a început să-și șteargă părul cu prosopul mai energic decât era nevoie.

   - Ce-i? E vorba de bani?

   Folosisem contul comun, creat acum un deceniu pentru cheltuielile casei.

   Clare și-a pus în jurul gâtului prosopul ud și și-a netezit părul de pe frunte. La rădăcină erau viermișori de argintiu.

   - Plata pentru acele oferte unice nu poate fi recuperată, nu-i așa?

   - E o problemă? Voi recupera banii pentru restul abonamentului la tren, am adăugat, cu o notă neașteptat de personală în voce.

   - Nu, atâta doar că nu mi-am dat seama că ideea era să mai rămâi un an în acel loc de muncă.

   Stătea în picioare în fața mea, cu fața scăldată în lumina naturală de la lucarna imensă; fără machiaj, pielea îi era marcată de o mulțime de riduri, o diagramă a vieții trăite. Am înțeles exact de ce se declarase decisă la nou: timpul se apropia de sfârșit!

   - Tot trebuie să ajung în oraș, orice slujbă aș avea după aceea, am subliniat. Nu există locuri de muncă mai ca lumea pe aici, după cum știm.

   Când căutasem în cartier o slujbă provizorie ca aceea pe care o am acum în centrul Londrei, fusese o experiență deprimantă; în cele două dăți când fusesem chemat la interviu, fusesem respins ca supracalificat, învins de candidați care aveau pe jumătate vârsta mea.

   Îmi dădeam seama că ea apreciază efortul meu de a o întâmpina la jumătatea drumului. A dat din cap, zâmbind.

   - Ei bine, cred că e grozav că ai făcut schimbarea! Gata cu dramele trenului! Merge și Kit?

   Știu că sună aiurea: nu-l cunoșteam decât de câteva ore, însă dintr-odată se dovedise un agent al schimbării în viața mea. Dintr-odată, ne angajaserăm să ne vedem o dată pe zi,, poate de două ori, de luni până vineri, în tot restul anului.

   - Da, și Kit.

   Condițiile din acea primă dimineață nu se potriveau cu debutul strălucitor al navetei pe care poate că ne-o închipuiserăm.

   Mai întâi, era în miezul iernii și încă întuneric când Kit a ajuns în Prospect Square, la 7.05; răsăritul, când a venit, n-a avut mai mult efect decât o lampă cu abajur de sticlă jivrată cu becul pe terminate. Iar mirosul sălciu al fluviului era un pic respingător.

   Vasul îmi era mai cunoscut de pe site decât din realitate.

   Era un catamaran de mare viteză, cu 150 de locuri, numit Boleyn (și celelalte din flotă erau numite după regine victime din dinastia Tudorilor) și, în comparație cu trenul, era ca un palat. Mult spațiu, scaune mari de piele. Un bar. Televizoare care prezentau știrile.

   - Prima zi din restul vieții noastre, nu-i așa? a zis Kit, ca o zeflemea generală, dar îmi dădeam seama că e la fel de încântat ca mine că schimbaserăm așa de brusc ceva fundamental.

   Arăta ca scos din cutie, cu un palton de lână care părea scump și o geantă ca de poștaș, din piele fină, atârnată pe umăr. Lângă el, cu blugi și canadiană North Face, mă simțeam sărăcăcios, o reclivă pierde-vară din anii `90.

   - Sper că respectă orarul, a adăugat el, pe când motoarele porneau și începeam drumul atât de lin, încât era dezamăgitor.

   Luminat de farurile puternice ale vasului, fluviul avea exact culoarea unui espresso lung fără lapte.

   - Am un șef nou, căruia îi place să înceapă săptămâna cu un „discurs motivațional” la 8 și un sfert. Te scrie într-un registru dacă întârzii; parcă am fi încă la școală.

   Așa cum aveam să aflu, pentru Kit, munca era un rău necesar. Nu manifesta niciun strop din mult-lăudata „pasiune” la care generația sa fusese învățată că are dreptul - și care i se cerea și generației mele, dacă voiam măcar să intrăm în competiție.

   - E o firmă de asigurări, nu? Trebuie să primiți beneficii mari? Asigurare auto, chestii de-astea?

   - N-am mașină, amice, a zis Kit.

   - Bine, atunci asigurare de viață?

   - Păi, mda, Melia ar căpăta o avere, dar nu ne e de folos niciunuia dintre noi, de vreme ce am de gând să rămân în viață.

   - Asta avem de gând cu toții. Pensie? Lasă-mă să ghicesc, n-ai de gând să îmbătrânești? Bine, n-o să mai vorbim niciodată de avantajele tale.

   La asta a râs. Râsul lui era o armă automată, trăgând rafală după rafală după ce te așteptai să se oprească, și în vreme ce capetele se întorceau spre noi, am simțit o satisfacție ca de școlar că stau lângă puștiul cel mai mișto.

   Ajunseserăm deja la Woolwich, unde au urcat alți navetiști. Îmbarcarea era rapidă, căci echopajul era iscusit.

   - De cât timp lucrezi în...

   - Catering? E o chestie recentă, doar de 4-5 luni. Înainte de asta m-am ocupat de marketing, comunicare internă, însă firma la care lucram era în nordul Londrei și naveta era o întreagă poveste.

   - O, da, claustrofobia. Cum ajungi să te alegi cu ea?

   Făcea ca asta să sune ca sifilisul sau așa ceva, un rezultat al promiscuității.

   - Poate fi o chestie posttraumatică, poate fi moștenită. Terapeutul la care mergeam mi-a spus că la oamenii care au nevoie acută să-și apere spațiul personal există cel mai mare risc să apară.

   Și-a rotit umerii, arătând spre scaunele încăpătoare și culoarele late.

   - N-aș crede că va fi vreo problemă cu asta aici.

   Am fost turiști în prima zi, eu și Kit. Spuneam numele cartierelor și clădirilor pe care până atunci nu le mai văzuserăm decât de pe uscat, dezorientați de bunăvoie de meandrele fluviului când uiți că există când călătorești pe străzi sau pe sub pământ; sau bifam podurile, unul câte unul.

   - Ai trecut vreodată pe Millenium Bridge când era încă Wobbly Bridge? l-am întrebat, înainte să-mi amintesc că pe atunci trebuie să fi fost copil.

   Întâlnisem o droaie dintr-ăștia la vechiul meu loc de muncă, copii care cresc fără să știe ce înseamnă să te sacrifici, să-ți faci datoria, și care, lucru explicabil, mă priveau ca pe un bășinos bătrân.

   - Sfinte Dumnezeule, parc-aș fi tatăl tău, bombănind despre vremurile apuse!

   - Ba nu ești deloc ca el, a zis Kit, mohorât. E ratatul rataților.

   - Chiar așa? În ce fel?

   - Oh, în o grămadă de feluri! Cum ar fi, când a murit mama, a vândut casa și a cheltuit tot la pariuri. A trebui să locuim cu bunica.

   - Uau! Îmi pare rău.

   - N-ai de ce. Acum nu mai am nimic de-a face cu el. Nici Melia nu-și prea vede părinții, așa că întotdeauna glumim că suntem orfani.

   Cam sumbră glumă, mi-am zis.

   - Ai tăi mai trăiesc? m-a întrebat.

   - Tata, da. Ne împăcăm destul de bine. E mai aproape de sora mea, Debs, locuiesc în același oraș și ea i-a oferit nepoți, chestie care îmi convine de minune. Iar ai lui Clare sunt grozavi. Tocmai ne-am întâlnit de Crăciun - întotdeauna îl petrecem acasă la ei, în Edinburgh.

   - Unii sunt norocoși. Dă-te un pic înapoi, bătrâne, te rog!

   M-a împins ușurel cu brațul.

   - Îmi strici priveliștea spre St. Paul`s.

   - S-a făcut, fiule!

   Era ceva patern acolo? Fie și o fărâmă de înlocuitor? Sau a fost rivalitate de la bun început?

   Dumnezeu știe. Pe atunci eram, pur și simplu, încântat că nu mă lupt cu asfixia înghesuielii din trenul cu care făceam naveta.

   La locul meu de muncă, Kit ar fi fost veteranul.

   Cu toate că angajații foloseau zilnic Waterloo Station, niciunul dintre ei n-a știut despre ce vorbesc când am pomenit de „Waterloo Sunset”.

   - Terry și Julie, vineri seara? Nu știți formația Kinks? Spuneți-mi că măcar de Beatles ați auzit?

   (Auziseră de Beatles.)

   Șefa mea, Regan, avea 24 de ani și era din Midlands. Era o exponentă a acelei conturări ciudate a feței pe care și-o fac tinerele, ca machiajul de scenă, așa că nu pot spune cu mâna pe inimă cum arată, în afară de faptul că are părul castaniu, ochii căprui și e solidă.

   Cafeneaua era la parterul unei clădiri neglijate din aceeași perioadă cu Prospect Square, cu o vitrină mare în față,  alcătuită din 9 ochiuri de geam. Odată, noaptea, cineva a desenat cu spray pe sticlă un joc cu zero și X. Zerourile au câștigat.

   Bugetul pentru decorare trebuie să fi fost de 5 lire, cioburi de oglinzi vechi și obiecte făcute din scoici pe care le găsești prin tomberoane, și perne peste tot - acela era elementul de confort al zonei.

   Oamenii veneau pentru cafeaua noastră artizanală, dar serveam și foietaje și „făceam pe loc” un meniu restrâns de sendvișuri.

   N-o fac pe snobul aici. Nu vreau să spun decât că nu eram chirurgi. De fapt, ustensilele noastre aveau pe ele eticheta IKEA și singurul cuțit ca lumea îl adusesem de acasă, cele de aici fiind prea tocite ca să taie șunca pe care o foloseam la cel mai bine vândut sendviș, șuncă și smochine pe pâine de casă.

   Tratam cu aplomb micile probleme, cum ar fi celularele care o luau razna sau Wi-Fi-ul care tot pica, știind că nimic din toate astea nu conta și că, la sfârșitul turei, aveam să plecăm de acolo fără să purtăm nicio responsabilitate. Singurele noastre înfruntări erau bătălii pe tema muzcii, și îmi amintesc că Regan învinsese, cu Billie Eilish, când a sunat Clare, pe la jumătatea dimineții.

   - Cum a fost naveta pe râu?

   - Minunată! Ca la clasa întâi. Mă simt alt om.

   - O, mă bucur! Bine că nu te simți altă femeie!

   - Ha!

   Cu toate că mă uitam la Regan, care făcea un coșuleț cu foietaje plin din două pe jumătate goale, mi-a venit brusc în minte Melia sâmbătă seara, felul în care picioarele ei se iveau din pantaloni scurți pe canapeaua de vizavi, albe sub colanții transparenți.

   - Că tot sunt la telefon... Tocmai am primit un e-mail de la Vicky Jenkinson.

   - Care Vicky?

   - Instructoarea ta pentru carieră.

   În vocea lui Clare se strecurase o undă de exasperare.

   - Zice că n-ai programat ședințele și vrea să te avertizeze că face rezervările cu mai mult de o lună înainte.

   - Bine, o să mă ocup de asta.

   - De fapt, nu vreau să pară că te controlez, însă...

   Din experiența mea, atunci când cineva zice că nu vrea să pară într-un anumit fel, de obicei intenția este de scuză, nu de negare.

   - Însă?

   - Deja am pus în locul tău niște date în agenda ei, doar provizoru. Sper că e în ordine.

   - Bine.

   Nu prea avea importanță, întrucât bănuiam deja că singura carieră care o să beneficieze din această tranzacție avea să fie a doamnei Jenkinson.

   Când am închis, am întins mâna ca să împiedic răsturnarea pe podea a unui turn de pahare de luat pe drum, care se înclina.

   Pe drumul spre casă, toate au alunecat în sens invers, așa cum are obiceiul naveta.

   Nu-mi mai văzusem orașul de pe apă seara și eram fermecat de miile de becuri de un albastru intens aflate pe South Bank și, în clădirile de birouri, de luminile de pe tavan din birourile comune, puternic reliefate și frumoase ca niște instalații artistice.

   Kit a urcat la Blackfriars și a luat de la bar două sticle de Peron înainte să mi se alăture, cu aerul cuiva a cărui zi de-abia acum începea cu adevărat. Dat fiind că n-o făcuserăm de dimineață, citeam instrucțiunile pentru avarii, și am strecurat în buzunarul din față cartonul laminat când a împins berea spre mine.

   - Doar nu citești instrucțiunile pentru avarie, m-a zeflemisit el, scoțând-o pe a sa din buzunar și citind tare pe un ton ironic: „Echipajul dumneavoastră are antrenament la procedurile de urgență...” Păi chiar sper asta, la dracu`.

   - Nu-i de glumă, am zis. E clar că n-ai auzit de dezastrul lui Marchioness.

   A sorbit din bere.

   - Nu. Ce a fost?

   - O ciocnire. În `89. S-a întâmplat în primul an în care locuiam aici.

   Și, uite-așa, am reluat dinamica de dimineață. (Poate că ar trebui să-i propun instructoarei mele de carieră să devin ghid turistic? Bănuiam că asta nu s-ar fi potrivit cu instrucțiunile lui Clare.)

   După ce i-am pleoștit eforia de după orele de muncă cu povestirea celui mai grav accident cu moți de pe Tamisa ai cărui martori încă mai trăiesc, m-am apucat să-i împărtășesc alte perle istorice.

   - Știai că Thames Tunnel este acum undeva sub noi? A fost primul tunel subacvatic din lume. Londra e orașul cu cele mai multe tuneluri din lume. E construit pe lut.

   - Am fost în tunelul pietonal, a zis Kit pe când ne apropiam de Greenwich la sud, cu Millwall la nord. Și tu, Jay, ai putea să intri acolo?

   Probabil că se gândea la ce vorbiserăm de dimineață despre claustrofobie. Pot zice asta în favoarea lui Kit: spre deosebire de mulți din generația lui, punea întrebări, era interesat de ceilalți oameni.

   - Aș putea să intru oriunde, doar că s-ar putea să nu-mi placă.

   De fapt, fusesem odată în Greenwich Foot Tunnel, mai demult. Pe la 20 și ceva de ani, câțiva dintre noi alergaserăm prin țeava lungă și îngustă, prea prinși de întrecere ca să ne mai sperie descoperirea faptului că e de două ori mai lung decât arată de pe mal.

   - Dacă n-ar fi prea aglomerat, știu că n-aș avea nicio problemă, aș putea să fug.

   - De ce anume să fugi? a întrebat Kit.

   - De nimic. Aș vrea doar să ajung înapoi afară, pe pământ.

   S-a gândit la asta.

   - După cum văd eu lucrurile, e mai sigur acolo decât aici, sus.

   M-am uitat la el.

   - De ce n-ai fi în siguranță aici, sus?

   A rânjit arogant.

   - Vizibilitatea, amice, știi ce zic?

   Nu știam și, cum el s-a întors spre telefon și a început să chicotească la ceva de pe Twitter, m-am pomenit cu gândurile prinse în capcană în lumea tubulară aflată mult mai jos de noi.

   Îmi era mult prea ușor să-mi imaginez îmbulzeaza de sub noi din acest moment, ținuți într-un tunel întunecat la un semafor roșu pentru că un incident de la ora de vârf din față făcuse să se oprească toată turma mișcătoare.

   Oare se iveau broboane de transpirație pe sub straturile de haine de iarnă, în vreme ce navetiștii își dădeau seama cu neplăcere că sunt închiși acolo, cu motoarele straniu de nemișcate? Oare începeau să se întrebe - sau unul pe altul - „Ce se întâmplă? De ce nu ne mișcăm?” Oare exista cineva acolo, jos, a cărui minte, la fel ca a mea, se învârtea repede, spre teroare, cineva care gândea: „Când o să rămânem fără oxigen?”

   - E vreo problemă?

   Kit și-a mijit ochii spre mine, mai mult curios decât îngrijorat. A lăsat jos telefonul.

   - Arăți ca și cum ai avea o reacție alergică la berea aia.

   - Sunt bine. Mai vrei una?

   - Apune soarele la vest?

   Dar, observând cât de repede înaintaserăm - pe apă nu erau stopuri defecte - a propus să mergem mai bine la Hope&Anchor, barul cel mai apropiat de St. Mary`s Pier, aflat pe aleea de lângă râu care ducea spre est.

   Cu sistemul meu nervos care, înainte, confunda Northen Line cu tranșeele de pe Frontul de Vest, n-am intrat niciodată într-un bar la ora de vârf pentru altceva decât o singură votcă dublă, care încetinește pulsul, și era emoționant să mă supun acestui ritual al navetistului - sau un drept, cum l-ar fi văzut Kit.

   - Un loc plăcut vara, i-am spus pe când ne așezam în nișa adâncă de deasupra apei. Știai că e o veche speluncă de contrabandiști?

   A pus halba pe masă.

   - Cu ce făceau contrabandă? Cu droguri?

   - Mai degrabă lână. Din pricina taxelor mari. Dacă te uiți la lumina zilei, sunt spânzurători care atârnă deasupra apei.

   - Ce sălbăticie.

   În timp ce alcoolul îi înroșea fața, Kit devenea răutăcios.

   - Deci, Jamie, tu ai făcut vreodată ceva ilegal?

   - Adică?

   - Știi tu, chestiile obișnuite.

   - Nu știu ce este pentru tine obișnuit, dar îmi închipui că răspunsul este da. Stai un pic, doar nu mă recrutezi în vreo celulă de tipi care fac bombe, nu?

   - Nici vorbă.

   Și-a ciocnit paharul de al meu cu atâta forță, încât am crezut că se vor sparge, dând drumul acelui râs ca o mitralieră care a făcut niște fețe să se întoarcă spre noi și să se îndulcească la vederea unei astfel de veselii.

   - Și Clare pare să știe de glumă.

   - Păi, asta a fost hotărârea ei de Anul Nou. Să încerce lucruri noi. Oameni noi.

   - Să încerce oameni noi? Înțeleg.

   A mișcat din sprâncene.

   - De ce nu sunteți căsătoriți? Credeam că e mai bine pentru cei bogați să se căsătorească, din motive legate de taxele de moștenire?

   - Nu suntem din genul celor care se căsătoresc.

   N-am subliniat că, de fapt, Clare e cea bogată, nu eu, și era destul de limpede de ce: voiam ca el să mă admire. Să mă invidieze. Să creadă că am ceva ce el nu are, pe lângă o arhivă de fapte istorice.

   - Nici nu știi ce norocos ești, amice, poți face orice ai chef fără să-ți faci griji în privința facturilor. Dacă eu aș lucra într-o cafenea, n-aș fi în stare să plătesc chiria. N-aș fi decât un ratat.

   Era același cuvânt pe care îl folosise ca să-și descrie tatăl în acea dimineață. Pe față i-a apărut o expresie pe care aveam să ajung să i-o cunosc ca specifică: pe jumătate părtaș la conspirație, pe jumătate torționar. Un soi de expresie ciudat de supărătoare.

   Când s-a ridicat în picioare ca să mai aducă un rând, mi-am notat în minte să nu-mi fac niciodată un dușman din Kit Roper.

5

   27 decembrie 2019

   Sub cerul de un alb luminos, fluviul licărește argintiu, ca și cum i-ar fi fost schimbată imaginea pentru sărbători.

   Un acvabuz apare dinspre este, aerodinamic și cu carena joasă: Seymour. A treia nevastă a lui Henric, regină doar 1 an. Văd siluete stând deja la coadă pe culoar pentru debarcare la Westmister, nerăbdătoare să înceapă un nou schimb în care fac bani pentru alți oameni - sau poate îi cheltuiesc în numele cine știe cărui minister.

   Am unul dintre acei fiori puternici, decorporalizați: Chiar se întâmplă. Chiar sunt eu cu doi detectivi de la Poliția Metropolitană!

   Simt brusc un junghi de spaimă. Oare mă descurc bine? Dacă nu procedez cum trebuie, o să fiu arestat și băgat într-o celulă cu un gangster sau un pedofil?

   - E vreo problemă, Jamie?

   Clipesc ca să alung lumina orbitoare și îmi trec o mână peste ochi.

   - Nu-i nimic.

   Îngrijorat, probabil, că îmi pierd concentrarea când abia am început, Merchison îl trimite pe Parry după cafea și, de cum rămânem singuri, atmosfera se schimbă vizibil. E ca profesorul care îl alungă pe bătăuș ca să mă elibereze de propriul instinct de salvare a aparențelor.

   „Acum poți să te simți destul de mult în siguranță ca să spui adevărul.”

   - Ce grad ai? îl întreb. Inspector sau așa ceva?

   Dar se dovedește că e simplu agent, la fel ca Parry. Atunci, asta nu poate fi o investigație prea importantă, îmi zic, îmbărbătat.

   - Uite ce-i, orice păreți să fi hotărât în privința lui Kit și a mea, nu suntem siamezi. În cele mai multe săptămâni nu-l văd decât pe vas.

   El răsucește între degete pixul, un baston în miniatură.

   - Așadar, nu sunteți prieteni apropiați, cum crede doamna Roper?

   - Depinde cum definești „apropiați”.

   Mi-aș dori să am o transcriere a interogatoriului Melinei. Să știu ce a dezvăluit, ce anume a ales să treacă sub tăcere.

   - Ne-am întâlnit uneori în weekend, ca perechi. Băutură, cină, înțelegi. Și, uneori, bem ceva pe vas după serviciu.

   - Ați continuat să beți pe vas luni, nu-i așa? Înainte de cearta violentă dintre voi?

   - Am mai dat pe gât un ultim pahar sau două, da.

   Bate cu pixul în carnet, lăsând mici semne pe pagină.

   - Domnului Callister și doamna Miles erau cu voi, ai spus?

   - Da, însă amândoi au coborât înaintea noastră. Gretchen locuiește în Surrey, iar Steve, pe peninsula Greenwich.

   Nu te gândi la peninsulă! Apartamentele, dormitoarele, tainele.

   Simt că roșesc.

   - După aceea nu mai este decât o stație înainte de St. Mary`s. Eram ultimii pe vas.

   - Printre ultimii, mă corectează cu blândețe Merchison. Așa cum spuneam, mai este un martor, cu care am vorbit deja. Nu m-aș supăra dacă relatarea ta s-ar potrivi cu a lui.

   Nu-mi place presupunea lui că povestea acestui străin fără nume este reperul după care trebuie să fie judecate celelalte. Nu-mi place nici propria amintire incompletă: nu-mi amintesc să fi observat pe nimeni altcineva în afara echipajului după ce Steve a coborât de pe vas.

   - Pasagerul cu care ați vorbit e bărbat sau femeie?

   În privirea lui Merchison e o licărire involuntară când zic „femeie”, așa că mă reped imediat:

   - Cine e? Cum o cheamă?

   Pixul e nemișcat în strânsoarea lui.

   - Știi că nu-ți pot spune asta.

   Ba nu știu deloc. La televizor, detectivii îi momesc tot timpul pe cei interogați cu mărturii de la persoane cărora le spun numele fără probleme, și aduc acest argument.

   - Aia-i la televizor, Jamie, zice el cu o mică demonstrație de bunătate. Asta e în realitate.

   - Spune-mi cel puțin ce a zis despre mine și Kit! De ce ați vorbit cu ea înaintea oicui altcuiva? Înainte să vorbiți cu mine, aparent ultima persoană despre care ați stabilit că l-a văzut în viață. N-are nicun sens - doar dacă...

   Doar dacă ea s-a dus la ei. A doua zi, a luat legătura cu cei de la poliție ca să raporteze cearta noastră ca suspectă. Asta trebuie să fie: „Am văzut doi tipi încăierându-se și voiam doar să mă asigur că nu s-a întâmplat nimic rău...”

   - O să ne întoarcem la asta, zice Merchison. Hai să vorbm mai întâi despre ceilalți amici ai voștri. Steve și Gretchen. Cum se potrivesc în poveste?

   Îmi zic: Nu-mi place asta.

6

   Februarie 2019

   Una dintre bucuriile navetei fără riscul de a-ți pierde mințile era faptul că puteam să-mi satisfac curiozitatea față de cei din jur, să savurez nepotrivirile din felul în care se arătau lumii.

   Bărbatul cu ghete lustruite, confecționate manual, și șosete de mătase de culoarea albăstrelelor, dar cu părul în neorânduială, ca al unui vagabond; bărbatul mai tânăr, cu costum ieftin, cu un rucsac din vinilin din care a scos o cutie cu fructe tropicale tăiate perfect; și femeia care purta mănuși de piele maro cu paspoal verde și al cărei păr negru, lins, avea vârfurile răsucite în sus și vopsite roz.

   Kit - ce surpriză! - nu era un observator mut. Arunca observații, profitând de cea mai mică reciprocitate ca să înceapă un pic de taifas.

   Curând, am învățat că era atras de o impresie de viață grea: la Steve, care urcase într-o dimineață la North Greenwich, îl atrăsese felul în care se trântise pe locul din dreptul nostru, dincolo de culoar, ca și cum ar fi fost în picioare toată noaptea și abia acum i se oferise odihna.

   - Peninsula e un loc bun în care să locuiești, așa-i? a întrebat Kit. Ești într-unul dintre turnurile alea noi?

   Fără să aibă nevoie să mai fie poftit o dată, nou-venitul s-a lansat într-o lungă jelanie, că trebuise să lucreze acasă în săptămâna trecută și îl înnebunise zgomotul construcțiilor.

   - Se pare că tot complexul o să fie terminat în 20 de ani, așa că e în ordine.

   - Așadar, o să-ți faci monetarul și o să ieși la pensie bogat. N-ai niciun pic de compasiune din partea mea, a zis Kit.

   - Mda, poate, dar o să mai am auzul întreg? O să mai am sufletul?

   Rânjind unul la altul, s-au prezentat și și-au pus telefoanele în buzunare, semn că vor să stea mult timp la taclale. Așezat pe locul de la fereastră și mascat de umărul răsucit al lui Kit, m-am uitat dintr-o parte la Steve.

   Se apropia de 40 de ani, avea umeri lați, cărnoși, și era foarte miop - când și-a scos ochelarii ca să le șteargă lentilele, a fost o surpriză cât de mari îi erau ochii și ce culoare strălucitoare aveau, verde-cenușiu. Vorbea pe nas. Spre deosebire de Kit, a cărui dicție era clară, parcă vorbea printr-un grilaj.

   - Cu ce te ocupi? l-a întrebat Kit după 10 minute de discuție ambițioasă - unii ar putea zice „fabuloasă” - despre demararea afacerii cu scutere electrice a prietenului unui prieten, în care spera să intre după ce scăpa de datorii.

   - Lucrez la Finer Consulting. Comunicații interne.

   - Nu-i specialitatea ta, Jamie?

   - A fost.

   Aplecându-mă în față, am început să explic că îmi părăsisem slujba în urma unei alerte legate de sănătate, dar era evident că Steve credea că orice poveste aș colporta eu, aș fi fost înlăturat oricum destul de repede, din pricina vârstei.
   Era aproape sigur să aibă dreptate: în presă, 50 de ani înseamnă 70.

   - Jamie locuiește într-una din casele alea uriașe din Prospect Square, în St. Mary`s, i-a spus Kit, așa că trebuie să fi făcut ceva cum trebuie.

   Nu mi-am dat seama dacă asta era ca să mă apere sau să mă acuze, însă Steve a zis că nu cunoaște deloc St. Mary`s și subiectul a fost abandonat în favoarea poveștilor despre războiul cu mahmureala.

   În dimineața următoare, când Steve s-a așezat pe același loc învecinat, Kit i-a povestit despre serviciul de seară pe care îl prinsesem, ceea ce a dus la o mișcare spre cele două perechi de scaune aflate față în față lângă bar și o rundă de Peroni pentru trei. Descoperind că amândoi fumoează, s-au dus pe punte la o țigară.

   Când s-au întors, vioi, de parcă descoperiseră aerul curat, am avut ridicola impresie că fusesem dat deoparte, ca și cum cineva îmi furase de sub nas prietenul în curtea școlii.

   - Ia te uită la noi! a zis Kit.

   - Asta-i viața, mama ei! a fost de acord Steve.

   Ne dăduse un nume, a zis Kit: șobolanii de apă.

   - Nu este un bar cu numele ăsta? am zis.

   - Este? Cu atât mai bine!

   Mai aveau puțin și își plesneau palmele în aer, înainte să-și schimonosească fețele și să imite ronțăitul rozătoarelor.

   În acele prime săptămâni, Kit o pomenea rar pe Melia.

   În fiecare seară, în vreme ce eu îi trimiteam lui Clare un mesaj cu ora de sosire și negociam treburile legate de cumpărături și gătit care ne așteptau, el nu lua legătura cu iubita; ba chiar l-am văzut că îi respinge apelurile, oferindu-ne mie și lui Steve strâmbătura din serialele comice a bărbatului îndelung suferind care se ferește de scorpia lui.

   Între timp, Clare transmirea plângeri din cealaltă direcție, cu toate că într-un fel din care era imposibil să-ți dai seama dacă acea critică era a ei sau a Meliei.

   - Ai văzut ce uimitoare e ea, dar el nu-i dă nicio atenție. Ce tâmpit!

   - E unul dintre bărbații care pun pe primul plan farmecul oamenilor noi, am ziis. Poate că e pregătirea de actor. Fiecare situație este o audiție, o invitație la aprobare. Mă mir că ea își dorește măcar atenția lui. Sunt împreună de aproape tot atâta timp ca noi.

   Dacă asta implica faptul că eu nu-mi doream atenția ei, Clare a luat asta în sensul bun, aranjând voioasă o nouă întâlnire a noastră în patru.

   Eu și Kit am debarcat la Woolwich ca să ne întâlnim cu ea și cu Melia într-un nou restaurant vietnamez care răsărise într-o fabrică dezafectată. În ciuda - sau datorită - prețurilor mari și acusticii care te puneala grea încercare, locul era ticsit, simplu fapt că reușeai să obții o masă fiind destul ca să aducă un val de endorfine.

   Ne-am așezat ca la prima noastră întâlnire, două cupluri față în față, Clare în fața lui Kit și eu în fața Meliei.

   - O să le spun clienților mei de locul acesta, a zis Melia, sorbind din pahar. Dacă își iau un apartament pe peninsulă, pot să sară pe vas și să vină aici la cină. Să facă din asta un mic voiaj.

   Clare a dat din cap.

   - Poate că în curând o să fim ca Brixton Village.

   - Sper, o să fie mai ușor să faci rost de cocaină, a zis Kit și Melia i-a tras o palmă în joacă.

   - Uite cum mă agresează! a apelat el al mine cu un zâmbet strâmb.

   - Există bărbați care ar plăti gras pentru o palmă de la domnița ta, am zis, ceea ce nu era atlceva decât adevărul, pentru că Melia arăta destul de bine ca să atragă privirea celor mai mulți bărbați care treceau pe acolo, dacă nu a tuturor.

   De această dată picioarele nu-i erau expuse, însă alte atracții erau: părul ei ca smoala era ridicat, dezgolind o ceafă albă; își scosese blazerul de la serviciu, dând la iveală o bluză cu decolteu destul de mare ca să alunece de pe umăr, care lăsa la vedere o bretea dantelată a sutienului negru.

   Eu mă îmbrăcasem un pic mai elegant pentru această ocazie, ba chiar mă tunsesem în pauza de prânz și mă dădusem cu apa de colonie franțuzească scumpă dăruită de Clare la ultima mea zi de naștere.

   Mi-am dat seama că acum Kit răspundea la ultima mea remarcă repetând o întrebare:

   - Cât de mult ai zice? Destul ca să rezolve un împrumut pentru studii?

   - Oh, cu siguranță!

   Sincer să fiu, habar n-aveam cât înseamnă un împrumut pentru studii. Învățasem deja să nu mă refer la nedreptățile financiare ale diferenței noastre de vârstă: de exemplu, dacă spuneam că fusesem la universitate când încă era gratuită, ar fi declanșat o tiradă înverșunată.

   Mai puțin familiarizată cu primejdie, Clare a început să-i povestească de cheltuielile din studenția sa, lăsându-mă să mă dedic Meliei și adorabilei ei priviri aurii.

   - Așadar, tu ce mai faci, Jamie?

   Cu o apăsare pe „tu”. S-a aplecat un pic de tot în față.

   - Pe drum încoace, mă gândeam că nu știu aproape nimic despre tine. Am impresia că ești acaparat complet de Kit. Îmi imaginez cum stă cuibărit lângă tine pe vasul acela.

   Am rânjit.

   - Te asigur să nu-i nicio cuibăreală.

   - Zice că știi tot soiul de chestii. Despre râu, despre clădiri. Despre toate barurile vechi.

   Am zâmbit.

   - Ei bine, studiez de-o viață chestiile alea.

   Mă uitam cum capătul paiului de hârtie începe să se descompună pe buza ei de jos, făcând-o să ciugulească bucățelele ude cu unghiile date cu ojă neagră mată.

   - Cum te descurci la Hayter Armstrong?

   - Oh, grozav! Îmi place să văd toate apartamentele alea uimitoare, mai ales cele de pe mal. Terasele pe care poți să stai și să te uiți la apă.

   - Ești norocoasă că lucrezi la capătul superior al pieței închirierilor.

   - Nu așa de norocoasă ca atunci când aș locui într-unul dintre ele, a zis, cu un gest exagerat de autocompătimire feminină.

   Am ridicat o sprânceană.

   - Unele dintre ele nu sunt ocupate, nu? Te-ai putea întoarce după program să stai acolo. Alege-ți preferatul, întâlnește-te acolo cu Kit! Culcă-te pe canapeaua altora, bucură-te pe gratis de priveliștea lor! Rămâi peste noapte!

   - Ce idee strălucită!

   Pe fața Meliei a apărut un zâmbet ca o lumină care străpunge norii.

   - Dacă sunt prinsă cu mâța-n sac, o să-i spun lui Clare că totul e din vina ta.

   - O să neg, am zis și ne-am zâmbit larg pe deasupra rămuricilor de busuioc.

..............................................