................................................
4-7
- Câte cântece descarci acolo?
- Ți-am pus un întreg album. Mă rog, practic, tu l-ai pus.
...............................................- Câte cântece descarci acolo?
Am închis ochii, îmbătat de mulțumire, în vreme ce ea a pus, în cele din urmă, cântecul pe care dansaseră pe mal și s-a apucat să mă sărute cu o nouă înfocare.
- Ai simțit vreodată pentru Clare... știi tu, asta? La început. Ce simțim noi.
- Nu, i-am răspuns, atât pentru că voia s-o audă, cât și pentru că era adevărat.
Cu toate că era adevărat, chiar era.
Când cântecul a răsunat a doua oară, am prins versul pe care îl auzisem pe jumătate în acea sâmbătă din august, pe malul fluviului:
I`d like to hold her head underwater.
21
27 decembrie 2019
La masa de alături se așază un bărbat cu un smoothie de un verde sinistru, vorbind foarte tare spre scaunul gol din fața lui:
- Spune-le că e în ordine, dar trebuie să știu până la 4, da?
Îi zăresc căștile AirPod și îmi dau seama că nu-i dus cu sorcova. Între timp, degetele detectivului Merchison se joacă cu carnetul, pipăindu-i marginile de parcă ar fi un pachet de cărți pe care e pe cale să le amestece. Le comand în gând filelor să se deschidă la ceva care ar putea să mă ajute - să mă liniștească.
Trebuie să încerc să înțeleg cu adevărat situația. Dacă asta mai ține mult, o să mă dau bătut și o să-i telefonez unui avocat, însă pe moment găsesc alinare în faptul că însemnările nu sunt deloc bogate, judecând după ce văd; e evident că cea mai mare parte din ce spun li se pare neimportant.
- Așadar, ai continuat relația cu doamna Roper după concediu? zice Merchison.
- Da.
Mă gândesc să zic: Ea e cea care s-a măritat, dar n-are rost, deoarece Clare n-a fost - nu este - mai puțin victimă decât Kit.
Suntem egali, Melia și cu mine. Asta e ceva în care am ajuns să cred. Nu suntem la fel de lipsiți de scrupule, dar ne potrivim. Lacunele noastre morale se îmbină ca un fermoar care acționează lin.
Tipul de la masa de alături se așază brusc mai bine și hârșâitul picioarelor scaunului pare să-mi urce prin picioare până în pelvis. Poate că, simțind aceeași neplăcere, Merchison își îndreaptă spatele și își pune palmele pe coapse.
Eliberate de pipăiala lui, filele se despart și văd, sub titlul „C. ROPER”, și un număr de referință, apoi alt nume scris cu majuscule. „SARAH MILLER”, parcă.
Eliberate de pipăiala lui, filele se despart și văd, sub titlul „C. ROPER”, și un număr de referință, apoi alt nume scris cu majuscule. „SARAH MILLER”, parcă.
- Cine-i Sarah Miller? trântesc eu înainte să mă pot stăpâni.
Uitându-se în jos, își dă seama de greșeală și întoarce carnetul în așa fel încât să nu mai pot vedea însemnările. Pe partea sa, Parry se încruntă, însă nu zice nimic.
- E martoră în altă investigație. Nu înseamnă nimic.
Are în voce exact unda corectă de respingere ca să convingă majoritatea oamenilor, însă mie mi se pare că de acum îl cunosc destul de bine ca să simt primejdia.
Dacă Sarah Miller face parte din această investigație, atunci nu-i greu să ghicesc cine ar putea fi. E tunul scăpat de sub control al cărui proiectil vine spre mine. Celălalt pasager.
Și am mai văzut numele ei undeva, sunt sigur de asta.
- Pot să propun o teorie? zic.
Pentru că, brusc, și asta mă îngheață, știu că nu-i destul faptul că orice cuvânt pe care l-am rostit este adevărat. În ziua de azi adevărul vine între ghilimele, așa cum este stăpânit și definit de adevăr. În afară de cazul în care acești doi indivizi îmi cred povestea, ar putea fi la fel de bine să fie închipuire.
Merchison își răsucește un umăr, se strâmbă din pricina durerii evidente și mă îndeamnă să continui:
- Sigur că da, s-o auzim!
- Cred că dispariția lui Kit ar putea să aibă de-a face cu drogurile.
Îi văd că înțepenesc, ca soldații la paradă, și știu că momentul ales e perfect.
După toate obiecțiile și negările, povestea hedonistă a infidelității mele, dintr-odată eu sunt cel care oferă ceva, ceva la care sper să se gândească atunci când se întorc la sediu. Ceva pe care să i-l spună superiorului lor atunci când vor da raportul despre progresul lor, în așteptarea unei îndrumări.
- Poate că am minimalizat asta, dar el are o problemă serioasă cu cocaina, poate și cu alte droguri, și asta trebuie să-l coste scump. Eram cu el de câteva ori când s-a dus să se întâlnească cu furnizorul său.
- Unde? întreabă Parry.
Merchison începe să-și noteze.
- Au un loc obișnuit pe aleea de lângă râu, un punct mort în care nu sunt camere de supraveghere.
- Unde-i punctul ăsta mort?
- Lângă Hope and Anchor. Uneori vezi pe acolo boschetari sau tipi dubioși, nu-i cea mai plăcută zonă. Oricum, ce vreau eu să spun e că poate datora bani și a intrat într-un soi de dispută. Ce știu eu, poate că el însuși era traficant?
Mă opresc din vorbit și le cântăresc reacțiile.
Nu se pocnesc cu palma peste frunte și exclamă „Sigur că da!”, însă nici nu mă iau peste picior. Rumegă elementele fundamentale, verifică logica.
- Tocmai ți-a dat prin cap asta, da? zice Parry, cu tonul bănuitor.
- Nu „tocmai” acum, îi răspund, dar...
Aplec un pic capul.
- M-am gândit că ar putea să fie important.
- Ați luat droguri împreună?
Uitasem că nu era acolo când am povestit despre cina acasă la familia Roper.
- Păi, o dată sau de două ori, dar eu sunt prea bătrân pentru asta.
Amândouă perechile de ochi mă fulgeră, dar nu vine niciun comentariu.
- Mai e ceva ce ai vrea să împărtășești acum, că memoria ți-a revenit la viață? întreabă Parry.
- De fapt, chiar e ceva. M-a întrebat dacă îi pot împrumuta niște bani. Cred că era prin octombrie.
- Câți?
Arăta ca și cum ar fi în stare să-mi tragă un pumn pentru că am așteptat atâta timp să le împărtășesc amănuntele cele mai incendiare.
- Cinci mii de lire. A zis că sunt pentru restanțele la chirie, însă acum sunt sigur că era o datorie pentru droguri.
- I-ai împrumutat?
- Nu, n-am atâția bani de care să mă pot lipsi. Uite ce-i, știu că probabil nu-i prea mult dacă ne gândim la toate datoriile lui, însă...
Mă opresc.
- Dar chiar dacă i-ai fi avut, tot nu i-ai fi dat? ghicește Merchison.
Îi surprind privirea.
- Voi sunteți mai bine plasați decât mine să știți asta, dar ceea ce aveam de gând să spun, de fapt, era că au fost uciși oameni pentru mai puțin, nu-i așa?
Prima oară când exista armonie între noi trei, așa că tragem brusc aer în piept.
22
Octombrie 2019
Ce-i drept, era cam târziu să încep să-mi fac griji în privința felului în care alegea Kit să-și trăiască viața atunci când consumul de droguri, despre care crezusem că e doar ca distracție și restrâns, a început să pară că îl definește.
După ce se stinsese entuziasmul cununiei, bătăile pe umăr și urările, fusese vizibil dezlănțuit, complet opus noii dinamici pe care o prezisese Clare. Cel puțin o dată pe săptămână nu apărea la acvabuz, ceea ce însemna că ajungea târziu la serviciu, dacă mai ajungea.
Nu eram singurul care îi simțea lipsa.
Înregistram dezamăgirea lui Steve când se apropia de locurile noastre de pe Boleyn și vedea că nu sunt decât eu - urmată de cea a lui Gretchen, când vedea că nu suntem decât Steve și cu mine.
Mi-a dat prin cap că micul flirt în care se prinseseră ea și Kit se poate să fi devenit mai puțin acceptabil acum, când el era însurat și poate că, de fapt, o evita. Ideea că ar fi putut să mă evite pe mine n-a venit decât mai târziu, când ne-am întâlnit la cursa următoare - o ratasem cu câteva secunde pe cea de 7.20 - și am surprins reflexia iritării în ochii lui când m-a văzut așezat acolo.
- Ești bine? am întrebat.
Arăta groaznic, cu pielea cenușie și pătată, cu ochii sticloși.
- Mda, bine.
- Cum e la serviciu?
Trecuse o vreme de când nu mai spunea că pleacă de la firma lui de dinozauri ca să se agațe de vreo nouă firmă de IT sau alt clișeu.
N-a catadicsit să răspundă, ci s-a răsucit să se uite pe fereastră.
Pe când ședeam într-o tăcere ciudată, încordată, m-am imaginat zicând: „Am făcut ceva care te-a jignit?” și răsucirea pe drept violentă a răspunului lui: „Știi bine, la dracu`, că ai făcut!”
Dar nu eram nebun. Treaba mea era să blochez orice scoatere la iveală a implicării mele nocive în treburile lui și să continui să mă port ca și cum dispoziția lui excrecabilă n-ar fi avut de-a face cu mine.
În schimb, am încercat o nouă abordare:
- E ceva cu ce te-aș putea ajuta?
A tresărit, devenind brusc atent.
- Știi ceva? De fapt, chiar e.
Pulsul mi-a luat-o la galop când am observat suferința din ochii lui.
- Spune-mi!
- Am nevoie de un împrumut, amice. Rapid.
- Cât de mult?
- Trei sau patru miare. Cinci ar fi grozav.
Vocea i-a tremurat cu o speranță nebunească, despre care știam că îl costă s-o arate.
- Ți i-aș putea înapoia când iau prima de sfârșit de an.
- Cinci miare?
Eram stupefiat.
- N-am atâția bani, Kit. Știi că lucrez într-o cafenea.
A respins asta.
- Mda, însă i-ai putea lua de la Clare.
- Nu-i chiar așa de ușor. Oricum, pentru ce sunt?
- Doar probleme cu lichiditățile. Datorăm chiria pe vreo două luni.
Ploaia a început să se prelingă pe geam în linii diagonale.
- Nu știu, am zis, prudent. Cred că va trebui s-o întrebi tu însuți - sau s-o pui pe Melia s-o facă. Nu poți cere un avans de la serviciu? Nu poți fi primul lor angajat care să aibă nevoie de un mic ajutor.
Și-a pierdut răbdarea.
- Tu ești cel care tocmai s-a oferit să mă ajute! Uite ce-i, las-o baltă!
Și nu s-a mai uitat la mine, începând să răpăie cu degetele pe coapsă într-un ritm necontenit, ca și cum ar fi numărat clipele până să înceteze tortura asta. În cele din urmă, cu mult înainte de oprire, a sărit de pe scaun și s-a îndreptat spre ușă, fiind primul al debarcare.
M-am gândit mult dacă să-i spun sau nu lui Clare de cererea lui, însă după cearta din Franța am hotărât să nu atrag și mai mult atenția asupra puterii ei financiare și a neputinței mele totale.
Nu-mi mai puteam nega ranchiuna, însă îi datoram o perioadă de cooperare și nu voiam s-o implic în asta.
În schimb, i-am spus Meliei.
- Îmi fac griji pentru el. Pare că și-a pierdut controlul. Și probabil că pășește pe teren minat la muncă - ultimul lucru de care are nevoie este să-și piardă slujba.
Ea a dat drumul cu putere aerului din piept, cu nările umflate.
- O să vorbesc cu el.
Se schimba anotimpul, orele de lumină erau mai puține și mai prețioase, iar spițele cu neon ale lui London Eye străluceau pe cerul care se întuneca, delicate ca strunele unei harfe.
La cafenea, tinerii cu adidașii lor scump și treningurile pentru imponderabilitate purtau acum și jachete potrivite cu o plimbare prin Lake Dristrict, nu prin Waterloo. Acești oameni nu erau cu toții sclavii salariului, care evită concediul anual și se lipsesc de vitamina D; mulți dintre ei, poate 50%, pur și simplu își astupau bine paharele cu cafea cu capacele noastre speciale biodegradabile și se duceau oriunde aveau chef.
Îi invidiam.
După spusele lui Regan, anul acesta fuseseră deja în Londra peste 100 de omoruri violente.
- Setea de sânge din capitală nu dă semne de potolire, a citit ea cu glas tare din Metro, uluind clienții aflați destul de aproape ca să audă.
Erau vremuri nesigure, fără îndoială, dar cel puțin Melia părea să-l fi convins pe Kit să-și reia prezența la serviciu, cu toate că el își continua hoinăreala agitatăă pe vas - nu putea să șadă mai mult de 5 minute.
Într-o dimineață, când a dispărut pe punte pentru a doua țigată într-o jumătate de oră, i-am mărturisit lui Steve îngrijorarea mea.
- Crezi că ar putea Kit să aibă o problemă de dependență?
Încruntându-se, Steve s-a uitat la mine prin lentinele groase ale ochelarilor.
- Las-o baltă, Jamie!
- Vorbesc serios. Fiind cineva care, știi tu, a avut probleme în trecut, știu cum e atunci când oamenii nu se oferă să ajute. Fiecare presupune că o face altcineva.
- Ai o fobie, amice! Kit nu face decât să se mai descarce din când în când.
Pe când se întorcea la telefon, am ales calea cea ușoară:
- Poate că ai dreptate.
- Am. Trăiește și lasă-i pe ceilalți să trăiască!
Altă dată, la cursa de seară, am observat o interacțiune care ar fi trebuit să mă îngrijoreze, însă, de fapt, a avut efectul opus.
Kit era la bar să ia berile, iar Gretchen se dusese la toaletă. La întoarcere, s-a apropiat de Kit la bar și i-a șoptit ceva la ureche. Modificarea comenzii, am presupus, însă apoi i-a atins mâna. Nu era ceva erotic, așa cum mă atingea Melia pe mine, ci ca o sor, ca și cum l-ar fi asigurat că există în viața lui în apropiere.
L-am văzut cum acceptă asta, o expresie pe care n-am putut s-o descifrez, un soi de disperare. Cu toate că Gretchen aștepta, iar lui îi tresălta mărul lui Adam în vreme ce-și dregea glasul, niciunul n-a spus nimic.
M-am prefăcut că nu observ, desigur.
23
Noiembrie 2019
N-am știut atunci, însă întâlnirea în patru pe care eu și Clare am avut-o cu soții Roper curând după aceea a fost ultima.
Era la începutul lui noiembrie, câteva zile de vreme mohorâtă și apăsătoare, și nu ajunseserăm la Mariners nici de o jumătate de oră când mi-am dat seama că dispoziția lui Kit avea să facă seara insuportabilă. În orice fază a abuzului de droguri s-o fi aflat - bănuiam că în sevraj involuntar - era argățos, nestăpânit, lucid până la a fi distrugător.
Și deja previzibil, atât de previzibil!
Melia ni se alăturase direct de la prezentarea unei locuințe de închiriat din Prospect Square unui consultant pentru schimbarea rezidenței care reprezenta o familie din Elveția și își exprima uimirea față de costurile de întreținere anuale, când Kit a întrerupt-o cu grosolănie:
- Oh, soiul de oameni care locuiesc acolo nici măcar n-ar observa!
- De ce nu? a întrebat Clare, acceptând o provocare care de-acum nu mă mai făcea decât să-mi dau ochii peste cap. Nu e posibil ca „soiul de oameni” care locuiesc acolo să muncească pe brânci ca să plătească acele facturi? Să-și facă griji cum să rămână pe linia de plutire, la fel ca restul lumii?
- Sigur că da, a zis Melia, împăciuitor, însă Kit n-avea de gând să renunțe așa de ușor.
- Deci, a fost muncă grea, Clare, da? Ai plătit pentru casa aia uriașă muncind pe brânci?
Ea l-a fulgerat cu privirea.
- Da.
Ghinionul a fost că ea mi-a aruncat o privire și a surprins expresia mea de îndoială.
Am tras aer în piept. Era exact genul de teritoriu pe care îmi fusese întotdeauna groază să pășim, mărturisiri care nu puteau să vină decât de la mine, puse în discuție între două cupluri ca niște lucruri pe care le știe toată lumea, și părea incredibil că durase atât de mult până să se întâmple.
- Hai, las-o jos că măcăne! a zis Kit zâmbind batjocoritor. Te pretinzi femeie de afaceri care ai reușit cu forțele propriu, dar știm cu toții că acea casă ți-au cumpărat-o părinții.
- Asta nu-i treaba ta! s-a rățoit Clare, aruncându-mi o privire îndignată.
Nu puteam decât să sper că presupunea că îi spusesem direct lui Kit, nu Meliei.
- Kit, l-a avertizat Melia, și deslușeam mesajul pe care încerca să i-l transmită: „Încetează! Amintește-ți de șampania de la cununie! Amintește-ți că lucrez la firma ei!”
- Să nu vorbsc așa cu ea! am zis, dar îmi dădeam seama că era un pic prea târziu pentru gustul lui Clare.
- Cu siguranță tu ești fericit în privința asta, Jamie, m-a zeflemisit Kit. Ești ca acei copii din scuarul vostru care au ajuns adulți și trăiesc pe gratis, iar altcineva plătește facturile. Ne-ar plăcea tuturor să fm un locatar special ca tine.
- Nu trăiesc pe gratis, am protestat, simțind o reală antipatie față de el, însă Clare a ridicat o mână.
- Pentru numele lui Dumnezeu, de ce totul trebuie să fie deaspre bani cu voi, ăștia?
„Voi, ăștia.” Voia să zică și de mine, noi trei, și am constatat în mine un amestec complicat de insultă, teamă și eliberare la schimbarea statutului.
- Numai cineva care are bani ar spune asta, a subliniat Kit pe drept cuvânt, iar când Clare a vorbit din nou tonul îi era mai puțin plin de sine:
- Bine, așadar, nu-i drept, dar știm cu toți că viața nu-i dreaptă.
- Nu, e un dar prețios! a ironizat-o Kit. Ar trebui, pur și simplu, să fim recunoscători că suntem vii, da? Că ni se permite să le cumpărăm o băutură celor aleși?
- Kit, a zis din nou Melia. Clare e cea care ne plătește nouă băuturile. Ești de-a dreptul mitocan!
Clare a pus o mână liniștitoare pe brațul Meliei.
- E în ordine, Melia. Dacă el se oferă să plătească, această aleasă mai vrea un pahar de Pinot Grigio.
În vreme ce o admiram pentru felul în care își revenise, am simțiti brusc o emoție mult mai simplă decât toate celelalte de până acum din această seară: tristețe.
N-a fost o surpriză când Clare a plecat după acel al doilea pahar, insistând să rămân, însă după două rânduri de băutură într-o atmosferă tensionată, eu și Melia i-am călcat pe urme.
În mod normal, ne-am fi ferit să plecăm împreună, însă Kit era hotărât să rămână în oraș, căci în momentul în care ne-am luat rămas-bun ochii lui căutau deja prin bar posibili tovarăși de joacă.
Câtă vreme nu ne atingeam, nu era niciun risc s-o conduc acasă, pe Tiding Street. În schimb, ne-am apropiat cât de mult era decent și am vorbit în șoaptă despre Kit, că pornirile lui trebuie să fie înfrânate înainte să spună ceva care să-l bage cu adevărat în bucluc.
Am aștepta, târșâindu-mi picioare, până ce Melia și-a găsit cheile.
- Vino sus, a murmurat lipită de gâtul meu.
- Nu pot, draga mea
- Îmi place să-mi zici așa. Te rog, vino sus! Doar câteva minute.
- Nu. Kit s-ar putea întoarce în orice moment.
- Nesuferitule!
- Știu, dar e din motive egoiste, crede-mă. Nu vreau să se termine în seara asta.
- Nu vreau să se termine niciodată, a zis Melia și, cu toate chercheleala ei - și a mea - i-am îngăduit vanității mele să-i accepte ofranda ca fiind nimic mai mult decât meritam.
Când m-am înapoiat în Prospect Square, Clare mă privea cu o expresie furtunoasă de la fereastra livingului.
M-am dus spre ea, împiedicându-mă de marginea răsucită a unui covor, ceea ce mi-a înrăutățit propria stare de spirit, și cearta a izbucnit în clipa în care s-a întors cu fața spre mine.
- Ce mama dracului se petrece?
I-am evitat privirea.
- Ce vrei să spui?
- Ceva se petrece. Să-i spui lui Kit că ești un - cum era? - „locatar special”? Știi că-i absurd.
- N-am folosit eu termenul, el a făcut-o. Uită de asta, doar știi cum e el!
Prin geamul vechi din spatele ei, scuarul era o natură moartă în o sută de nuanțe de negru, felinarele aruncând o lumină chihlimbrie slabă pe vârfurile gardurilor.
- Uită-te la mine, Jamie! E a doua oară când te-am întrebat ce nu-i în ordine și nu cred că pot continua să te întreb. Dac nu-mi poți spune mie, cui poți?
Era o întrebare excelentă - așa era de obicei ale lui Clare - dar totuși n-aveam de gând să-i ofer un răspuns cinstit.
M-am uitat la ea. Ochii îi sclipeau de durere, iar pleoapele îi erau îngreunate de oboseală.
- Sunt doar îngrijorat pentru el, am răspuns în șoaptă.
- Pentru cine? Încă vorbim de Kit? Am auzit destul despre el ca să-mi ajungă pentru restul vieții.
Cunoșteam sentimentul.
- Ei bine, dacă asta este cu adevărat, descurcă-te singur! Departe de mine gândul să mă amestec în prieteniile tale.
Se retrăsese în bombastic, dar asta nu însemna că nu era necăjită sau nedumerită.
- Nu-l mai consideri prieten?
A făcut un gest cu mâinile răsucite în sus.
- Îl consider problema Meliei - și nu știu de ce continui să-l faci problema ta.
Limpezimea evaluării ei mi-a tăiat răsuflarea. Toate acele seri petrecute împreună cu omologii noștri mai tineri și nebunatici, care se încheiaseră cu discuții amabile despre ei: gata cu ele.
Ceea ce fusese insinuat la bar era categoric: Clare se considera singurul adult responsabil rămas. Și poate că și eu o consideram.
Spre sfârșitul lui noiembrie, Mela a făcut singura vizită la Comfort Zone.
Era ora 3 și Regan era în pauză când un grup de turiști a poposit în căutarea unui prânz la jumătatea după-amiezii. Melia, care era liberă restul zilei, s-a oferit în joacă să mă ajute.
- Du-te, am lucrat mult în cafenele! Pariez că mă descurc singură cu monstrul ăsta.
Și până să-mi dau seama, era în spatele tejghelei și stătea în fața spresorului de crom strălucitori.
Știam că ar fi o încălcare a regulilor de sănătate și siguranță dacă îl atingea măcar.
- N-o face, n-ai pregătire pentru asta! Dar poți lua comenzile astea de sendvișuri, dacă vrei? Ingredientele sunt în caserole, în frigider.
Timp de 45 de minute am lucrat în armonie și apoi, aruncând o privire spre telefon, s-a pregătit de plecare la fel de brusc cum sosise.
- Ar trebui să ne gândim să conducem împreună un astfel de loc. Ar fi distractiv.
Am simțit acel val de plăcere ca întotdeauna când pomeneam faptul că avem un viitor împreună. După Kit, după Clare. După asta.
Mi-a aruncat un zâmbet malițios și a bătut cu palma în tașca de la șold.
- N-ai de gând să mă verific dacă n-am furat din casa de marcat? Doar se știe că am datorii.
- Am încredere în tine.
Am zâmbit atotcunoscător.
- Uite ce-i, când o să împărțim bacșișurile, o să-ți dau ție partea mea.
M-a sărutat pe buze la despărțire și un client care pleca a aruncat înapoi o privirea curioasă.
După ce ea a plecat și s-a întors Regan, am avut o stare de spirit ciudată, de beție, aproape de exaltare, ca și cum mi-aș fi imaginat toată întâmplarea.
24
27 decembrie 2019
Poți duce un detectiv la apă, dar nu-l poți face să bea.
După ce și-a notat în carnet informațiile mele despre droguri, cu amănunte frustrant de puține, Parry insistă să mă ducă pe mine la apă, înapoi la râu și la băuturile de Crăciun ale șobolanilor de apă.
- Dacă nu vă mai înțelegeați așa de bine, de ce v-ați dus al băut? întreabă, și simt cum în piept îmi crește o tensiune dureroasă.
Ajungem al concluzii. Asta e partea din poveste care contează.
- N-am încetat să ne înțelegem bne, nu cu adevărat, atâta doar că nu mai era la fel.
- A cui a fost ideea cu băuturile?
- Nu-mi amintesc. A lui Kit, cred.
- Ești sigur că n-a fost a ta?
Ridic din umeri.
- Cu cât timp înainte a fost fixată data?
- Îmi amintesc că a fost spontană. Uite ce-i, dacă planul de a bea ceva de Crăciun este ideea voastră despre crimă, o să trebuiască să munciți mult peste program luna asta.
Însă știu exact unde bate: comportament premeditat. Intenție criminală premergătoare.
Pentru prima dată în această întâlnire, îi provoc să spună în gura mare tâmpenia asta:
Pentru prima dată în această întâlnire, îi provoc să spună în gura mare tâmpenia asta:
- Așadar, credeți că am avut de-a face cu dispariția lui, așa-i?
- Tu să ne spui, răspunde, inevitabil, Parry.
- Asta ar fi un bun slogan pentru Poliția Metropolitană: „Tu să ne spui”.
Hotorăsc că e vream să prind de ceafă interogatoriul ăsta și să dau la iveală cartea căștigătoare, dacă îmi iertați înlănțuirea de clișee. La urma urmei, nu e ca și cum n-ar vedea-o destul de repede când vor rechiziționa înregistrările telefonului meu - și al lui Kit.
- Știu că veți verifica imaginile camerelor de supraveghere de pe traseu, dar vreau să vă arăt ceva care dovedește că n-am avut cum să-l văd după ce a coborât de pe vas.
Iau telefonuul și le arăt ultimul mesaj trimis lui Kit.
Parry citește tare cuvintele - Las` că vezi TU - după care îmi aruncă o privire încruntată.
- Ce înseamnă asta, mai exact?
- A fost răspunsul la ceea ce mi-a spus el mie. M-a amenințat, a zis că el cunoaște oameni despre care n-am habar că există. „Las` că vezi tu, Jamie”: ăsta a fost ultimul lucru pe care mi l-a spus, mă jur pe ce am mai sfânt! I-am trimis acel mesaj pentru că trebuia să-i arăt că nu sunt speriat. Trebuia să am ultimul cuvânt.
E o nunață sinistră deloc bine-venită în această ultimă propoziție, dar fiind contextul, însă n-o pot lua înapoi.
- Ce voia să spună cu oamenii despre care n-ai habar că există?
- Am presupus că se referă la infractori. Tovarășii lui de droguri, oameni cărora ar putea să le ceară să-mi facă rău. Zicea că sunt adevărate bestii.
În vreme ce Parry se uită la mesajele precedente dintre mine și Kit, Merchison mă privește cu oarecare scepticism.
- Poate că „amenințat” e un cuvânt prea puternic, mă corectez. Nu mi-e frică de Kit, a fost mai degrabă o mică hărțuială. Însă motivul pentru care vi-l arăt este ora.
Iau telefonul de la Parry ca să-mi amintesc.
- I-am trimis asta când am ajuns acasă. Vedeți ora? 23.37. Vasul ajunge pe chei la 23.30. Scriam mesajul când intram pe ușă, Clare poate că confirme că eram acasă la ora aceea.
- Nu cred că înțeleg ce vrei să spui, zice Parry.
- Vreau să spun că l-a citit, vedeți? E marcat ca văzut. De vreme ce nu putea să-l citească înainte să fie trimis, e evident că trăia bine-mersi după ce am ajuns eu acasă.
Mi-aș dori să nu mai tot spun „evident”; dacă aș fi polițist, asta m-ar face să mă gândesc că mi se spune o minciună.
- Apoi, la 7 dimineața, eu și Clare am mers cu taxiul la Kings Cross ca să luăm trenul spre Edinburgh. O să vă spună că am fost împreună în trenul de 8.15 sau, dacă n-o credeți verificați camerele de supraveghere din gară - și pe cele din tren.
Parry răpăie cu unghiile mâinii drepte pe încheieturile degetelor mâinii stângi.
- Pari să ai mare încredereîn camerele de supraveghere. Aproape ca și cum ai fi făcut tot ce-ți stă în puteri ca să fii văzut.
Îmi păstrez sângele rece.
- Trebuie să existe niște avantaje ale traiului într-un stat care te spionează.
- Așadar, asta a fost ultima ta comunicare cu domnul Roper. Dar cu doamna Roper? Ai spus că n-ai putut s-o suni la rândul tău: e o mare coincidență faptul că ai fost atât de distras în aceeași perioadă în care dispăruse prietenul ei.
Mă așteptasem la asta.
- Eram acasă la părinții partenerei mele, așa că nu prea aveam cum să-i telefonez iubitei mele tăinuite, nu? Vreau să zic, am văzut că mi-a lăsat mesaje vocale, însă am presupus, pur și simplu, că, știți voi, se ține de capul meu.
- Pentru că n-ai luat legătura cu ea de Crăciun, vrei să zici? Amanta ignorată?
- Da, dacă vrei să-i zici așa. Și, de vreme ce nu știam că a dispărut Kit, pentru mine n-a fost nicio coincidență.
Privirea mea e fermă, a lui e dură ca granitul.
- Ce-ar fi să vedeți activitatea de pe telefonul lui din noapte de luni și să vedeți când a citit acest mesaj? Să aflați dacă a mai sunat pe cineva după asta, să vorbiți cu cei cărora le-a telefonat. V-ar ajuta la cronologia faptelor mai mult decât vorbitul cu mine.
Zău, eu sunt cel care ar trebui să fie detectivul aici!
- Mulțumesc pentru ponturi! zice Parry.
În vreme ce zgomotul vocilor din sală crește brusc, a lui, în mod aproape capricios, devine foarte scăzută, făcându-mă să mă aplec ca să aud.
- Uite o cronologie pentru tine, Jamie: pleci furios după cearta de pe vas și aștepți într-un loc ferit să treacă pe acolo Kit. Îl atragi în acel punct mort despre care ne-ai spus, unde vă continuați cearta. Lucrurile scapă de sub control și îl omori, poate că folosind ceva ce ai luat de la locul de muncă, unde presupun că există ustensile pentru catering. Cuțite ascuțite.
Urmează o pauză semnificativă.
- Poate că te tai în vreme ce faci asta.
Toți trei coborâmd privirea spre mâna mea bandajată și știu la ce se gândesc. Dacă într-adevăr este o arsură, n-aș desface bandajul ca s-o dovedesc? Ca și cum privirile cercetătoare ar provoca-o, rana începe să zvâcnească.
- Îi iei telefonul, ca să poți deschide mesajul pe care o să i-l trimiți după aceea, să faci să pară că l-a citit el, apoi îi arunci cadavrul peste parapet, încheie Parry.
Se aude cum trag aer în piept.
- Peste parapet? Glumești, nu? E destul de înalt - ce sunt eu, cel mai puternic om din lume?
- El nu cântărește prea mult Nici măcar 70 de kilograme. Orice expert în fitness ar fi de acord că este posibil.
Merchison își privește colegul cu admirație fățișă. Cu orice teorie or fi veni ei aici, Parry a dezvoltat-o.
Îmi vine un gând îngrozitor: și dacă nu m-am disculpat în această luare a inițiativei în al doisprezecelea ceaz, ci l-am ajutat să completeze amănuntele care ar putea să mă incrimineze?
- Dovedește-o! îi cer, cu vocea revenind la mârâitul din zori, protestul animalic că am fost scos în evidență. Dovește că cineva a putut să facă toate astea între momentul în care vasul a ajuns la chei, la 23.30, și când am fost văzut ajungând acasă, la 23.38. Opti minute! Nu-i cu putință, nici vormă. Verificați camerele de supraveghere, de câte ori mai trebuie s-o spun?
Mă ridic în picioare, agitat.
- Cred că e vremea să apelez la un avocat. Nu mă puteți acuza așa, n-are cum să fie legal. Nu mai răspund la nicio întrebare până ce nu mă sfătuiesc cu cineva.
Merchison se ridică și el, cu mâinile ridicate rugător, cu privirea plină de căldura sentimentelor camaraderești.
- Nu-i nevoie de așa ceva, Jamie, nu facem altceva decât să gândim cu voce tare. Toate astea sunt complet neoficiale, nimic din ele nu-i înregistrat. Și nu te acuză nimeni de nimic. Îți suntem recunoscători pentru ajutor, nu-i așa, Ian?
- Absolut.
Dând din cap, izbutind chiar să zâmbească, detectivul Parry bate cu pixul în pagina deschisă.
- Acum nu mai avem nevoie decât să ne povestești seara de luni și am terminat.
Mă uit lung la el. E meschin să mă fălesc cu acel zâmbet rar, însă o fac.
- Încă 5 minute, zic.
Și mă așez la loc.
25
Decembrie 2019
Acum, că mă gândesc la asta, poate că Gretchen a fost cea care a propus mica noastră sărbătorire.
- Vă dați seama că n-am băut niciodată împreună fără să avem sub scaune veste de salvare?
- Nu uita cununia lui Kit, am zis. Atunc eram pe uscat. Ce ziceți de ultima zi de lucru?
Toți, în afară de Gretchen, optaserăm să nu mergem la muncă în Ajunul Crăciunului, ceea ce făcea ca luni, 23, să fie data firească, și toți ne-am pus-o în calendare.
- Aduceți partenerii? ne-a întrebat Steve pe Kit și pe mine, cu speranță, și mi-am ascuns un zâmbet superior.
Trebuie că-i place de Melia, întocmai așa cum spusese Clare că se va întâmpla.
- Nu, nu-i aduceți! a cerut Gretchen cu hotărâre.
Într-o cuidată - sau poate că invetibailă - paralelă cu ruperea prieteniei dintre noi, soții Roper și eu cu Clare, exista o puternică impresie că zilele noastre ce cvartet de navetiști erau numărate. Deja în fiecare dimineață așteptam cu nerăbdare scurta perioadă de singurătate de după ce coborau ceilalți de pe vas.
Acum mi se părea că sunt mai multe lucruri de evitat decât de căutat la tovarășii mei de navetă, dar asta nu mă întrista, nu ca pierderea prieteniei dintre soți Roper și noi, Clare și cu mine. Vreme este să plângă și vreme să râzi - știm cu toții zicerea.
Barul era nebunește de aglomerat și groaznic de zgomotos din pricina interiorului din lemn lustruit și prea puținului mobilier care să absoarbă gălăgia făcute de peste trei sute de băutori dezlănțuiți (atât de aproape de Crăciun, în centrul Londrei fiecare seară era cea de vineri).
Din cauza acelui tren de dimineață spre Edinburgh, îi promisesem lui Clare că o s-o iau ușor cu băutura, dar undeva, pe la al cincilea pahar, mi-a ieșit complet din cap.
Gretchen, care interzisese partenerii, a adus cu ea o colegă care își omora timpul înaintea unei întâlniri, o fată în jur de 25 de ani al cărei grad de atractivitate era cum nu se poate mai nepotrivit cu importanța pe care și-o dădea; se purta ca o vedetă care catadicsea să accepte întrebări de la o sală plină de jurnaliști plini de zel.
În răstimp de o oră, Gretchen o ștersese de acolo, urmată de Kit, iar Steve fusese deturnat de un coleg peste care nu se așteptase să dea, așa că am fost potcovit cu fata -cum îi zicea? Poate Yaya sau Yoyo, un nume de alint care îi părea destul de drăgălaș ca să-l vâre pe gât străinilor. Nu se străduia să-și ascunsă lipsa de interes față de un cetățean vârstnic ca mine.
- O adormi pe Yoyo, nu? a zis Kit când el și Gretchen au reapărut, în sfârșit.
Expresia lui era plină de aroganță, și mi-a sărit muștarul.
- Dracu` să te ia, Kit!
- Drăguț! a zis Yoyo și, în sfârșit, a plecat să-i împărtășească amănunte despre viața sa minunată nefericitului cu care avea întâlnire.
Ca să sărbătorim eliberarea, am cumpărat un rând de tequila, așteptând vreo 20 de minute până să fiu servit, după care m-am întors la ceilalți și am trântit tava pe masă cu un gest amplu de bețiv.
- Crăciunul! Perioada de bunăvoință față de toți oamenii - sau, cel puțin, așa nădăjduiesc oamenii!
- N-o să găsești asta pe nicio felicitare de Crăciun, a replicat Steve.
Am plecat de la bar târziu, ca să prindem ultima cursă spre est, și am alergat toți patru pe străzi spre Blackfriars Pier, scoțând urale când vasul luminat a ieșit de sub podul de cale ferată și a alunecat spre noi.
În fâșia de sticlă lucioasă a gării de deasupra a fost iluzia trecătoare, hidoasă, a ciocnirii iminente când s-au încrucișat două trenuri, înainte ca siluete întunecate să ia cu asalt ușile deschise. Când am ajuns la barul de pe vas ca să mai bem ceva, încă mai gâfâiam și respirar șuierător cu toții, glumind despre atacuri de cord. Mai era un grup, turiști sau studenți, mi s-a părut, răspândit pe două rânduri în partea din față a cabinei.
- Cine mama naibii era domnișorica Numai-eu-contez, Gretch?
- E asistenta nesuferită care tocmai a venit în echipă, a zis Steve. Nu asculți nmic din ce spunem, Jamie?
Încă ne întreceam să găsim cele mai tăioase învinuiri la adresa intrusei, când Gretchen a început să țipe că aproape uitase că are cadouri pentru noi, și a pescuit din geanta de umăr trei obiecte plate, învelite în hârtie aurie. Erau cărțile Mr. Men: Mr. Grumble, pentru Steve, Mr. Fussy pentru mine, Mr. Wrong pentru Kit.
Nu era cel mai măgulitor trio, însă eu și Steve le-am luat pe ale noastre cu voioșie, spre deosebire de Kit, care a reacționat posomorându-se și a mormăit un „la revedere!” către Gretchen când a coborât, la Surrey Quays. Chiar și în starea mea de beție, îmi dădeam seama că e cel mai matolit dintre noi.
Nu-mi amintesc să-l fi văzut pe Steve coborând după câteva minute, dar trebuie s-o fi făcut, pentru că, data următoare când m-am uitat, eu și Kit eram singuri pe vasul gol, cu hârtie de ambalaj ruptă pe scaunele de lângă noi. El a azvârlit pe jos Mr. Wrong, bodogănind în gâtul sticlei de bere.
- De ce ai făcut asta? Ce se petrece între tine și Gretchen?
- Ce ț-am mai plăcea să știi!
Avea un ton dușmănos, făcându-mă să simt furnicături de iritare. Era așa de afurisit de copilăros!
- Nimic despre care ar trebui să știe Melia, sper?
- Plimbă ursu`!
Câteva secunde s-au mai auzit doar vibrația motoarelor și cântecele de Crăciun în difuzoare, apoi a zis:
- Am citit mai deunăzi ceva interesant: oamenii care îi acuză pe alții că ar călca pe de lături sunt aproape întotdeauna cei care o fac. Și iată-te la tine, acuzându-mă pe mine.
Datorită alcoolului, fulgerele din privirea lui erau mai degrabă sticloase decât provocatoare, însă n încăpea îndoială în privința încordării din partea de sus a corpului, a încleștări pumnilor.
- Poți să încetezi cu prefăcătoria, bine, Jamie? Am văzut cum te uiți la ea?
- Despre ce vorbești, la cine mă uit?
Vocile noastre ridicate umpleau cabina și eram destul de conștient ca să mă întreb ce credea echipajul. Am avut o imagine clară a felului în care trebuie că arătam: cei doi sălbatici, ultimii care coboară.
Kit a înclinat sticla spre gură și, descoperind că e goală, a luat sticla pe jumătate plină a lui Gretchen și a băut-o.
- Trebuie să știi de acum că e târâtura târâturilor - da? Ai spus-o tu însuți în seara asta: bunăvoință față de toți bărbații - asta-i Melia.
L-am pocnit, făcându-l să scape sticla, care s-a rostogolit, vărsând spumă pe podea. Chiar și prins în încăierare, mi-am dat seama că dinamica e strâmbă, amantul apără de soț onoarea soției.
Pe când vasul se smucea într-o hulă bruscă, am continuat să ne aruncăm unul altuia insulte.
- Te crezi așa deștept, dar n-ai habar de nimic în bula ta elegantă din Prospect Square! a zâmbit el disprețuitor. Cunosc oameni despre care nici măcar nu știi că există. Sunt adevărate bestii. Te-ai scăpa în pantaloni dacă doar s-ar uita la tine.
Cu toate că eram mai înalt și mai voinic decât el, devenea greu de stăpânit, mă lovea de zor cu capul și mă învinețea cu ciupitura ascuțită a unghiilor.
Văzând un membru al echipajului care se apropia, am strigat:
- Nu vă supărați! Bărbatul acesta mă deranjează!
- Te „deranjează”? De ce trebuie întotdeauna să vorbești ca un țafandache? a zis Kit printre dinții încleștați.
- Despărțiți-vă, vă rog! ne-a cerut cel din echipaj, iar al doilea angajat - barmanul - a ajutat să fim despărțiți și ținuții în părți opuse ale cabinei.
- Domnilor! a strigat el, iar cuvântul a stârnit o amintire dezorientantă a ororii incidentului din tunelul metroului, o senzație tăioasă de silă față de mine pe care n-o mai simțisem de atunci încoace.
- Desigur, îmi pare rău! am zis și, când am acostat la St. Mary`s, era clar că avea să mi se permită să debarc înaintea lui Kit.
Mi-a plăcut că, deși eu îl lovise primul, el a fost cel reținut, evidențiat ca zurbagiu.
- O să-ți dorești să nu mă fi cunoscut, amice!
- Mi-ai luat vorba din gură! am mârâit eu. Amice.
- Las` că vezi tu, Jamie! Vorbesc al dracului de serios.
Mă clătinam pe stradă. Frigul și furia îmi astupau urechile, așa încât pașii îmi vibrau prin trup, tropăitul unui monstru. Nu m-am întors să văd dacă vine după mine.
Mariners era încă deschis, iar prin uși se revărsau în noapte muzica și vocile prea puternice. Fumătorii stăteau împreună pe alee, tropăind fără astâmpăr în frig, și mii-am dorit să mă pot alătura lor, să-i tapez de o țigară și să trag în plămâni toxinele delicioase.
Tânjeam s-o sun pe Melia, s-o văd, să-mi iau din vocea ei toată alinarea și calmul de care aveam nevoie. În loc de asta, când am ajuns acasă i-am trimis lui un mesaj:
Las` că vezi TU.
Fără să aștept răspunsul, deja regretând propriul mesaj, mi-am lăsat telefonul pe masa din hol să i se descarce bateria.
La etaj, Clare se dusese la culcare devreme și n-a fost prea încântată să fie trezită de zdrăngăneala mea în căutare de paracetamol în dulăpiorul de la baie. Mi-a amintit de plecarea noastră cumplit de matinală, dar n-aveam starea de spirit potrivită să fiu tras de urechi.
- De aceea mă întorc așa devreme - nu-i nici măcar 12 fără un sfert.
- Taxiul vine la 7 și tu nu ți-ai făcut bagajul.
- O să-l fac de dimineață.
- În niciun caz nu trebuie să scăpăm trenul acela, Jamie. Nu vreau să-i dezamăgesc pe mama și pe tata.
- Pentru numele lui Dumnezeu, n-o să scăpăm trenul și n-o să dezamăgesc pe nimeni! Culcă-te!
Nu voiam să mă ma cert o dată, nu mă mai țineau nervii. Tot ce puteam să gândesc era cât de scârbă mi-era de Kit. Scârbă să fiu cu el, scârbă să mă gândesc la el.
Îndreptându-mă spre pat pe întuneric, am înghițit două tablete de paracetamol, am băut o jumătate de litru de apă și am încercat să fur câteva ore de răgaz de la imaginația mea care clocotea.
26
24-26 decembrie 2019
Dacă aș fi fost de Crăciun oriunde altundeva în afară de casa familiei Armstrong, poate că n-aș fi reușit să mă liniștesc, însă părinții lui Clare, Rod și Audrey, erau un balsam pentru orgoliul meu zgândărit, pentru rănile mele animalice.
Puiul de somn pe 4 ore pe care l-am tras în tren a fost de ajutor. Clare luase bilete la clasa întâi și a fost destul de confortabil ca să mă odihnesc ca lumea, chiar dacă m-a împuns de dăuă ori cu vârful piciorului, de pe locul de vizavi, ca să nu mai sforăi.
- Trei zile întregi fără clienți, le-a spus părinților săi, răsfățându-se cu prima băutură lângă șemineu, în Ajun.
În pomul de Crăciun erau atârnare zeci de figurine de lemn din Spărgătorul de nuci, toate cu membrele articulate și lănțișor aurit.
- Aseară mi-am pornit mesajul automat că nu sunt la serviciu.
- Ei bine, sper să nu mori de inimă rea! a zis Audrey.
N-avea cum să știe, desigur, că ginerele său de facto avea motive să tânjească - după tânăra lui amantă măritată, cu care nu avea șansa să poată lua legtura în vacanța de Crăciun.
- Ce-ai pățit la mână? a întrebat Audrey.
- S-a ars la cafetiera de la serviciu ieri, a răspuns Clare. Nici măcar n-a observat până azi-dimineață.
- Ba am observat, am corectat-o, numai că nu m-a ostenit s-o bandajez. Trebuia să plec să mă întâlnesc cu niște oameni, să bem ceva.
- Probabil destulă băutură ca să omoare durerea, a replicat Rod. Te doare?
- M-a durut la trezire, dar acum sunt îndopat cu paracetamol, așa că nu simt nimic.
La fel și vânătaia de pe claviculă, făcută de o lovitură de cap sălbatică dată de Kit. M-am întrebat dacă îl învinețisem și eu pe el în mica noastră încăierare sordidă.
- Ai grijă când amesteci analgezicele cu băutura! m-a avertizat Rod.
Luni seara mă deranjaze lipsa de interes pe care mi-o arătase tânăra colegă a lui Gretchen, însă acum savuram faptul că dezvăluiam despre mine cât de puțin puteam, concentrându-mă, recunoscător, asupra gazdelor.
Îmi dpdeam seama cât de mulțumită era Clare de mine. În săptămânile de la cearta noastră cu Kit și Melia nu fusese bosumflată - nu era stilul ei - însă eram conștient de o reținere pe mai multe planuri: afecțiunea fizică, umorul, prezumția la nevinovăție. Nefiind deloc în poziția de a obiecta, nu făcusem valuri și coexistaserăm destul de pașnic.
Un efect secundar util a fost faptul că nu catadicsise să întrebe de ce ajungeam târziu acasă o dată pe săptămână - uneori de două ori - în urma întâlnirilor cu Melia, dar, fără îndoială, în principiu dădea vina pe Kit.
Până să ieșim snguri la o plimbare pe Calton Hill, de Boxing Day, niciunul dintre noi nu i-a pomenit pe soții Roper.
- M-am cam certat cu Kit luni, am zis când am ajuns pe culme, ca și cum subiectul putea fi adus în discuție doar aici, când vântul îi șuiera în urechi și ochii îi erau derutați de priveliște.
Totul era acolo, solid și neschimbat: castelul și Princess Street; Holyroodhouse Palace și Arthur`s Seat; docurile din Leith și pâlca îndepărtată a estuarului râului Forth.
Capul i s-a răsucit doar un pic.
- De la ce a pornit?
- Nimic special. Dar cred că în ultima vreme ne călcam unul pe altul pe bătături. Cum ziceam, îmi fac griji pentru el.
- Așa-i.
„E problema Meliei”, așa spusese.
- Sincer să fiu, nu prea cred că e stabil, am adăugat. E mai dependent de cocaină decât crezusem.
Ne-am uitat spre Arthur`s Seat. Chiar în fața noastră o pereche de tineri se umflau în pene și mânuiau un băț pentru selfie, tot schimbându-și poziția.
- Nu te-ai implicat la un nivel mai profund, nu? a zis Clare.
- Ce vrei să zici?
- Știi tu, să-i împărtășești obiceiul. Nu datorezi bani sau așa ceva?
- Dumnezeule mare, nu!
Am tăcut un pic.
- El datorează, asta-i sigur.
- Știm cu toții că el datorează. Și Melia, probabil.
- Mi-a cerut un împrumut acum o vreme, am mărturisit. M-a făcut să mă simt tare vinovat când am zis nu.
- Ai grijă! Soiul ăsta de lucruri nu-i decât începutul. Ar putea să ajungă să te șantajeze sau așa ceva.
I-am aruncat o privire temătoare: ce voia să zică prin asta? Discuția ajungea mai în adâncime decât voiam să îngădui și am lăsat să treacă un moment, dorindu-mi intens ca orașul - în același timp familiar și îndepărtat - să-și exercite vraja asupra mea, asupra ei.
Aveam impresia că, dacă ne-am fi stabilit aici și nu la Londra, n-aș fi acceptat faptul că nu-mi aparține niciun procent din casa în care locuiesc; n-ar fi trebuit să-mi părăsesc slujba din cauză că naveta părea că-mi amenință viața; poate că n-aș fi început niciodată o legătură amoroasă cu o femeie ca Melia - sau cu orice femeie.
La urma urmei, avea Kit dreptate? Totul era legat de proprietate? Nu doar de securitatea ei financiară, ci de mândria de proprietar. Puterea posesiei.
Privirea mi-a poposit pe National Monument, parthenonul neterminat din Edinburgh - neterminat din cauză că se terminaseră banii.
- Vrei să știi ce cred eu? a zis Clare.
- Ce?
- Cred că trebuie să tai legăturile.
- Cu Kit? La asta mă gândeam și eu. M-am gândit că poate o să cer s schimb tura la cafenea, ca să pot merge cu altă cursă decât el. Ar însemna să lucrez în unele weekenduri dar...
Ea m-a întrerupt:
- Nu numai cu el, Jamie. Și cu ea.
Am înghițit în sec. Nici nu putea fi vorba să n-o privesc în ochi, evitarea n-ar fi făcut decât să-mi trâmbițeze vinovăția, însă când am făcut-o, i-am găsit privirea mai degrabă cooperativă, decât acuzatoare.
- Cu amândoi, adică, a zis. Ceva nu-i în ordine cu ăștia doi.
- Credeam că-ți place Melia.
- Îmi place, dar nu la fel de mult ca înainte. Există un motiv pentru care „Melia” este prescurtat „Me”. E din cauză că e complet narcisistă.
Uau! Am tras în plămâni aerul rece, apoi l-am dat afară ca o ceață.
- Bine. Mă rog, e bine în teorie, dar cum poți s-o faci când lucrezi împreună cu ea?
- Nu direct, a subliniat Clare. Vânzările și închirierile sunt echipe diferite i toți suntem plecați adesea din birou la vizionări. Oricum, nu vreau să zic să nu le mai răspundem la mesaje sau așa ceva, doar să nu mai petrecem timp împreună. Totul a devenit prea intens, prea repede, nu-i așa? Și știu că a fst vina mea. Nu s-a dezvoltat așa cum ar trebui s-o facă o prietenie.
Am tăcut, mai mult decât mulțumit s-o las pe ea să vorbească.
- Nu vreau să rănesc pe nimeni, a adăugat, cu decența ei tipică. Viața e destul de grea, nu?
Mă durea inima pentru ea. Își făca griji că o rănește pe Melia, când Melia... Mă rog, Melia doar juca rolul de rpietenă, chiar dacă o făcea cu atâta naturalețe, încât nici ea n-ar fi putut spune unde se încețoșau hotarele.
- Cine a fost Dugald Stewart? am întrebat pe când treceam pe lângă monumentul lui, unde o turmă de turiști făceau poze cu telefoanele.
Pe al meu îl lăsasem în apartament, căci era mai bine să nu ascult mesajele vocale primite de la Melia.
- M-ai mai întrebat, a zis Clare. A fost un renumit filozif moralizator.
- A, da, tipul cu bun-simț.
- Exact. Nu ne-ar strica mai mulți dint-ăștia pe aici.
- Adevărat.
Și pentru un scurt timp, pe acel deal, am avut impresia că bunul-simț chiar era tot ce trebuia ca să ne salveze.
În trenul spre casă - nu numai o mână de angajați mocăiți, care te făceau să-țipierzi pofta de viață - Clare a gemut când a văzut mesajele de la serviciu adunate.
- Cine trimite e-mailuri de Boxing Day, fir-ar să fie de treabă? Lumea chiar a înnebunit.
- Perechea aceea a făcut o ofertă pentru casa din Blackheath?
- Încă nu. Mâine, să sperăm. Oh, am avut două apeluri neprelate de la Melia!
Ne-am uitat unul la celălalt cu subînțeles, gândindu-ne la discuția de pe Calton Hill.
- Vreun mesaj vocal?
- Nu. Ar trebui s-o sun?
- Lasă până vă vedeți la lucru, mâine, am sugerat, căscând.
Trenul trebuia să ajungă la King`s Cross la ora 10 seara.
În mod normal, când mă întorc acasă la Londra simt o convingere neclintită că merg în direcția cea bună, înapoi acolo unde mi-e locul. Însă în această seară de joi de după Crăciun, pe când luminile din casele aflate de-a lungul căii ferate începeau să se înmulțească, înainte să intrăm în adincitura din King`s Cross, am simți ceva remarcabil de asemănător cu groaza.
27
27 decembrie 2019
- Groază? De ce să simți groază? întreabă Parry, și îmi dau seama că am pierdut șirul lucrurilor pe care le spun cu glas tare.
Nu demult, Melia îm dăduse un sfat: „Cea mai bună cale de a te opri să spui ceva este să nu te gândești la asta”.
Însă cum să te împiedici să gândești?
- Din cauza tuturor acestor lucruri.
Arăt spre spațiul din jurul nostru, spre ritmul tot mai rapid dinspre sfârșitul dimineții, numărul amețitor de variabile care pot face diferența între o zi bună și una rea, o faptă bună și una rea.
- Muncă, viață, Londra. Toată nebunia. E copleșitor. Nu te simți niciodată așa după câteva zile în care ai fost plecat?
E aproape 10 și jumătate. Mă străduiesc să-mi aduc mintea înapi la cursa din această dimineață.
Îmi amintesc locul gol pe care ar fi trebuit să stea Kit; conversația ciudat de criptică cu Gretchen; comitetul de întâmpinare de pe chei. Acel răsfăț al senzației de izolare exact în momentul în care eram scos în evidență: Doar eu?
Și apoi acest interogatoriu. Vorbind până ce gâtul mi-e pârjolit și mi se strânge stomacul.
Merchison își stăpânește dorința să se întindă, îmi dau seama după încordarea umerilor, faptul că se foiește pe scaun. Dacă ar căsca cineva, ar căsca imediat și el.
Parry, mai tânăr, care lucrează la sală, se ține mai bine, însă telefonul i-a sunat de două sau trei ori în timpul ultimei porțiuni din povestirea mea, și până și el își pierde concentrarea.
- Bine, ne oprim aici! hotărăște el. Scuzele noastre șefei tale că te-am ținut mai mult decât am spus!
Ochii îmi ies din orbite.
- Nu vreți să dau o declarație oficială sau ceva de genul?
- Deocamdată nu. Ai grijă să nu te duci pe capul altcuiva implicat în această investigație! Dacă o faci, o să te acuzăm de obstrucționarea justiției, ai priceput?
Nu-i greu de ghicit teama lor principală: că o să încerc să găsesc cealaltă martoră și că o să scot cu de-a sila de la ea amănuntele pe care ei le tăinuiesc atât de chinuitor.
- Asta o include și pe doamna Roper, spune Merchison. De fapt, deocamdată ține pentru tine tot ce am discutat, bine?
Mă încrunt.
- Ce, chiar și faptul că a dispărut Kit? Nu difuzați un fel de apel?
Îmi imaginasem imagini cu granulație mare ale unui Kit beat care coboară împleticit de pe vas și o ia în sus pe debarcader - în mod ideal, cu precedenta scenă a încăierării lăsată pe podeaua cabinei de montaj - date pe toate site-urile de știri și la știrile televiziunii locale: L-ați văzut pe acest bărbat luni seara?
- Nu încă, nu.
Se uită unul la altul prudent, după care Merchison explică:
- În urma acestei discuții trebuie să ne consultăm cu colegii cu grad mai mare. S-ar putea să nu fie potrivită implicarea publicului în acest moment.
Mă uit lung, neputând să descifrez asta. Mă întreb dacă bugetul reprezintă un factor. Poate că acele apeluri răspândite în presă sunt doar pentru copii și tinere atrăgătoare, nu pentru bărbați iresponsabili cu probleme de droguri care au dispărut fără explicație în sezonul petrecerilor de la birou. Nu atât tragedie, cât risipă firească.
- Adică, ce, nu vreți să puneți în primejdie alte cazuri, ceva de soiul ăsta?
- Ceva de soiul ăsta, aprobă el.
- Pot să vorbesc măcar cu Clare?
Fac semn din cap că da și îmi dictează un număr la care îi găsesc.
- Sună-ne imediat dacă ia legătura cu tine.
- Sigur.
Pun telefonul în buzunar și mă ridic în picioare.
Nu pot rezista ocaziei să mă întorc pe unde am venit și să cobor scările, ceea ce îmi permite să-i urmăresc cu coada ochiului. Sunt în continuare la masă, cu telefoanele în mâini.
Vor mai rămâne o vreme, ca să făurească o nouă ipoteză? Sau vor merge în grabă la St. Mary`s, sperând să găsească martori în locuințele aflate cel mai aproape de aleea de lângă Tamisa, copii care povestesc că au fost treziți în noaptea de luni de niște bețivani înspăimântători, care strigau și se îmbrânceau?
Sau poate că se vor întoarce, pur și simplu, la secție, ca să aștepte vestea că un cadavru a fost scos de valuri la mal.
28
27 decembrie 2019
Ies prin partea de vest și zăbovesc o vreme în lumina ștearsă de iarnă, evaluând situația.
Când sunt sigur că nu sunt urmărit, îmi îngădui să-mi destind umerii și să dau drumul prelung aerului din piept.
Sunt liber. Pe moment.
Mă simt la fel de dărâmat ca la sfârșitul unui schimb lung. Mă dor rău șalele.
Îmi vine brusc un gând nepoftit: Sunt cu aproape 20 de ani mai bătrân decât Melia. Când o să aibă 40, eu o să am 60! Ce naiba facem?
Deși Comfort Zone este la 5 minute de mers pe jos, pornesc în direcția opusă, spre apă, sunând-o deja pe Regan ca să mă scuz:
- Îmi pare rău, dar trebuie să mă duc acasă! E o urgență, a dispărut un prieten.
Reacția ei la veste e mult mai încorată decât a fost a mea.
- E groaznic! Nu-mi vine să cred! Ei ce cred că i s-a întâmplat? Cine e?
- Îl știi pe tipul cu care merg cu acvabuzul? Kit? El e.
Nici n-au trecut 5 minute și am nesocotit instrucțiunile detectivilor să nu pomenesc de investigație. Deja vreau să exloatez această criză pentru un câștig personal.
- Sunt sigur că o să se întoarcă, dar toată chestia e...
Auzind șuieratul și cârâitul aparatului de spumat laptele, mă opresc. Toată chestia e cum? Imposibil de asimiliat? Nu se întâmplă cu adevărat?
- Confidențială, așa că nu spune nimic, ai înțeles?
- Sigur.
- Poți găsi pe altcineva să te ajute azi?
- Simona tocmai a venit, dar până acum cafeneaua a fost moartă.
O aud cum se oprește brusc, ca și cum cuvântul „moartă” m-ar putea tulbura.
- Mulțumesc, ești grozavă! O să vin fără greș luni, orice o fi!
Mă întorc pe urmele pașilor mei la chei.
Nu există curse spre St. Mary`s în afară de orele de vârf, așa că urc pe următorul vas spre North Greenwich.
Mareea pare mai puternică, apa fiind mai agitată decât mai devreme. Deasupra, cerul sidefiu începe să fie brăzdat de nori mai închiși la culoare. N-am văzut niciodată vasul așa de gol.
Primul lucru pe care îl fac este să-mi cumpăr cafea și apă și să ascult mesajele vocale ale Meliei din zilele trecute, în care mă imploră să-i dau de știre dacă l-am văzut pe Kit.
„Sunt sigură că nu-i nimic, dar...”
„Încă nu s-a întors, sună-mă, te rog!”
Îi trimit un mesaj de scuză:
Îmi pare rău că nu ți-am răspuns, telefonul meu a fost închis în zilele de Crăciun. E cumplit cu Kit. Jur că n-am niciun semn de la el din seara de lunea trecută. Te rog, dă-mi de știre ce pot face ca să te ajut.
Mi-i imaginez pe Parry și pe Merchison citindu-l, discutând dacă este o abordare sinceră făcută de un amant uluit sau genul de mesaj compus de cineva care își acoperă urmele criminale. Desigur, știu că nu vor face ceva atât de SF ca citirea mesajelor în timp real.
La televizor, pentru obținerea înregistrărilor telefonice este nevoie de câteva ore, însă am citit că în realitate e vorba mai degrabă de zile sau chiar săptămâni; firmele tărăgănează când au de-a face cu poliția.
Ceea ce vor face polițiștii destul de curând - astăzi, presupun - este s-o sune pe Clare. Vor vrea cel puțin ca ea să confirme ora la care am ajuns acasă luni seara și ce am făcut de atunci încoace. Mă rog în sinea mea să nu-i spună despre mine și Melia. Dacă s-ar putea abține câteva zile, ideal o săptămână.
Chiar înainte ca vazul să ajungă la Tower Bridge, au sunat amândoi, Steve și Gretchen, unul după altul. Las să intre căsuța vocală și apoi ascult mesajele.
Steve: „Jamie, ai auzit de Kit că a dat bir cu fugiții? Dă-mi de știre dacă afli ceva, bine?”
Și Gretchen, mai tulburată: „Jamie, e adevărat despre Kit? Nu l-a mai văzut nimeni din seara în care am fost împreună? Are telefonul închis. Îmi pare rău că am fost ciudată mai devreme, mă gândeam la niște chestii. Plec la Marrakech pentru Anul Nou - sper că nu pică prost, dar am făcut rezervarea chiar înainte să aud veștile și nu-mi recuperez banii dacă anulez. Oricum, vorbesc aiurea. Te rog să mă suni dacă ai vești.”
Urmează o pauză înainte să închidă, ca și cum se gândea să mai adauge ceva, dar s-a răzgândit.
Sau poate că sunt doar eu, care îmi închipui secrete acolo unde nu-i niciunul. Îi scriu:
Da, e adevărat. Am vorbit deja cu polițiștii. Sper cu adevărat că e doar o neînțelegere.
Îi trimit un mesaj asemănător lui Steve și apoi mă reazem de spătar, cu umerii lăsați mult în jos.
Niciodată n-am fost atât de conștient de ridicarea și coborârea vasului; la Canary Wharf pare să aibă probleme cu acostarea. marinarii de pe punte având expresii sumbre pe când lasă frânghia să alunece printre degetele lor iscusite. Din nou în mișcare, cerul dinspre est se întunecă până la cenușiul fumului, ca și cum am naviga spre un foc de tabără.
Apare un nou mesaj de la Clare:
Cum a fost cu polițiștii?
Un pic îngrijorător, ca să fiu sincer. Chiulesc de la lucru și mă întorc drept spre casă.
O să încerc să termin mai devreme.
La North Greenwich e ultima stație și sunt dezechilibrat de mișcarea pontonului sub tălpi, de fluxul de dedesubt.
Mă plimb pe partea estică a peninsulei; greementul bărcilor zdrăngăne în vânt și îmi face nervii să trepideze. Pe când trec pe lângă unele dintre blocurile de locuințe în care m-am întâlnit cu Melia, ridic privirea spre ferestrele oarbe și-mi imaginez spațiile goale lucioase dinăuntru, finisările reci și tehnologia modernă care își așteaptă ocupanții. Nu se vede decât o siluetă pe mozaicul de balcoane, o femeie în costum de trening cu o sticlă de apă în mână, grilajul balconului ei făcând-o să pară că e după gratii.
Urmez arcul fluviului spre casă, cu Thames Barrier sclipind în față, înainte să cotesc spre interior, spre gara de la Charlton.
În trenul pustiu am la dispoziție patru scaune și stau liniștit, privind cum defilează pe alături partea de sud-est a Londrei. N-ai ghici niciodată că sunt un bărbat care a îngenuncheat cândva o rețea sau orice o fi fost ceea ce a trâmbițat Twitter că s-a întâmplat.
Îmi amintesc că terapeutul a zis:
- Ai putea să mai mergi cu metroul dacă ai fi doar tu? Un vagon gol, nimeni altcineva.
- Da, am zis. Cred că da.
- Prin urmare, teama ta este asociată în aceeași măsură cu ceilalți pasageri și cu faptul că ești sub pământ.
Nu o întrebare, nici o judecată. O concluzie.
Memoria îmi scoate la iveală una mai recentă: acel salt ciudat din interogatoriul polițiștilor între avertizarea mea despre „alte versiuni” ale celor petrecute luni seara și cercetarea episodului din metrou.
De ce au făcut asocierea? Discuția ar fi putut să continue rezonabil fără nicio referire la incidentul din metrou, așa că trebuie să fi fost important pentru o ipoteză neprecizată de-ale lor, ceva mai mult decât o demonstrare a - cum era? - „filonului de impulsivitate”, asta era.
Imaginația mi se distorsionează.
Și dacă... și dacă acest celălalt pasager are de-a face cu evenimentul precedent? Cu acea dușmancă care mi-a trimis mesajele alea oribile: dacă s-a întâmplat ceva cu bebelușul ei și a făcut-o să capete o psihoză, să devină obsedată de mine? Dacă mă urmărea?
Cobor din tren și merg singur pe peron. Nu, e un salt nebunesc, ca să nu mai zis că egocentric. Cei ca mine n-au urmăritori.
Sau avem?
N-are niciun sens, știu, deoarece Clare n-o să ajungă acasă decât peste câteva ore, dar intru în Prospect Square și mă apropii de numărul 15 cu o presimțire cumplită.
Când bag cheia în broască sunt convins că n-o să se potrivească, pentru că a fost schimbată, sau cel puțin să găsesc în hol un morman de saci de gunoi plini cu hainele mele. Fotografii înrămate sparte, pașaportul meu hărtănit, periuța de dinți ruptă în două.
Însă totul e la locul său. Hainele mele sunt alături de ale lui Clare, înd ulapul din dormitorul principal, și fotografia cam kitch cu noi doi la o ceremonie a ceaiului în Kyoto e în continuare pe polița șemineului. Pașaportul și periuța de dinți sunt neatinse.
Îmi fac o cafea și mă așez pe canapea cu tableta ca să caut pe net știri despre dispariția lui Kit - se poate ca informațiile să fi circulat, în ciuda faptului că polițiștii preferă să țină investigația ascunsă - dar nu este nimic.
Caut numele „Sarah Miller” și găsesc 300 de milioane de articole. Sunt câteva mii și pe LinkedIn, aproape 200 dintre ele fiind în Marea Britane. Chiar o să o caut pe fiecare și o să o întreb dacă a mers cu acvabuzul spre St. Mary`s luni seara? Și dacă, prin cine știe ce minune, o s-o identific pe care care trebuie, o să vrea să coopereze? La fel ca mie, probabil i s-a spus să nu vorbească despre anchetă și ar putea să le spună lui Parry și Merchison că am abordat-o, să mă facă să par și mai suspect, nu mai puțin suspect.
Caut din nou ceva despre Kit. Tot nimic.
Știu că de acum încolo ar trebui să fiu prudent în activitatea online. Dacă polițiștii chiar mă suspectează de crimă și o monitorizează, ar putea să pară niveluri de interes neobișnuite.
Pe de altă parte, oare un prieten n-ar căuta mereu ce a mai apărut? Un prieten n-ar umbla pe străzi, căutând el însuși, scos din minți de îngrijorare? Făcând însemnări despre amănuntele pe care și le amintește și s-ar putea dovedi folositoare, frânturi de conversație care conțin indicii.
Mai întâi de toate, dacă polițiștii cred măcar că sunt un prieten. Trimit pe telefonul lui Kit un mesaj pentru prima oară de luni seara încoace:
Unde mama dracului ești? Toată lumea e înnebunită de îngrijorare!
Însă mesajul nu poate fi trimis.
29
27 decembrie 2019
Clare vine acasă la 5 și jumătate - devreme pentru ea, probabil și-a anulat vizionările de seară - și se năpustește la mine să mă îmbrățișeze.
Răsuflarea ei miroase a lemn dulce de la bomboanele italiene pe care le mănâncă atunci când tânjește după o țigară, singurul semn că e cât de cât aproape de nivelul meu de agitație.
- Știu că tocmai am vorbit de răcirea relației cu Kit, însă nu mă refeream la dispariția lui literală!
- Știu.
Îmi amintesc ideea mea să-mi schimb orele de muncă în anul ce vine și să merg cu altă cursă decât el, însă în clipa asta gândul că viața mea profesională se va desfășura conform unor linii controlate pare o fantezie.
- Ai văzut-o pe Melia?
- Nu, nu era acolo. L-a sunat pe Richard de dimineață. Din câte mi-am dat seama, n-a dat mare importanță, a zis că nu-i prima dată când el dispare fără urmă, dar, evident, știam de la tine că e mai mult decât lasă ea să se vadă. Adică, să-l dea dispărut! Trebuie să știe că asta nu-i doar obișnuita lui bețivăneală - păi, cu cine? Toți trebuie să fi fost cu familiile lor de Crăciun, nu? La fel ca noi.
„La fel ca noi.”
Cuvintele stârnesc o tresărire de remușcare.
Clare își dă jos paltonul și îl așază pe spătarul canapelei.
- Biata de ea, sper că n-a înfruntat asta singură! Richard i-a spus să-și ai câteva zile de concediu pentru probleme personale. N-o să poată gândi ca lumea până îl găsește pe Kit. Unde mama dracului e, ce crezi?
Dau drumul aerului din piept pe gură, cu zgomot.
- N-am nicio idee. Te-au sunat cei de la poliție?
- Da, adineauri.
Ei bine, nu se poate să-i fi spus de legătura amoroasă, că n-ar mai fi vorbit cu mine așa.
Gândul e mai puțin liniștitor decât sperasem. În mine mocnește ceva primejdios.
- Îi vor suna pe toți cei pe care îi cunoaște el, Melia trebuie să le fi dat lista. Ce te-au întrebat?
- Doar când l-am văzut ultima dată, ceea ce a fost acum câteva săptămâni, așa că nu le era de folos. De aemenea, la ce oră ai ajuns acasă luni seara.
Ceea ce probabiil le era de folos.
- Ce le-ai spus.
- Unsprezece și patruzeci. M-am uitat la telefon când m-am trezit, așa că a fost ușor să-mi amintesc. Au zis că ai fost ultimul care l-a văzut. E adevărat?
Ridic din umeri.
- Din câte par ei să știe, da, însă nu văd cum ar putea să fie așa. Dacă nu s-a dus acasă, trebuie să fi mers să se întâlnească cu cineva sau la un bar.
Clare se strâmbă.
- Poate că a continuat să bea undeva și s-a dus să se culce sub o tufă sau așa ceva, caz în care poate că s-a ales cu hipotermine. Presupun că l-au căutat prin toate spitalele?
- Cred că da, n-au spus.
Îmi dă prin cap că în lunga mea discuție cu cei doi detectivi am cules foarte puține informații.
- Păi, n-a ajuns acasă, asta e clar, zice Clare. Melia s-a dus la culcare devreme, se pare, iar când s-a trezit și a văzut că el nu se întorsese acasă, a presupus că a rămas în oraș cu tine. Apoi a descoperit că telefonul lui e mort și a început să se îngrijoreze. N-a putut să dea de tine sau de mine - trebuie să fi fost un adevărat coșmar pentru ea.
Se apucă să aprindă lămpile pe care le-am lăsat stinse, readucându-ne la normal. Iese din cameră și, după un moment, aud că se deschide și se închide ușa frigiderului, urmat de un clinchet muzical de sticlă pe blat.
Apoi se întoarce cu două pahare uriașe cu vin alb, care trebuie să cuprindă o jumătate de sticlă fiecare.
În drum spre casă mi-am spus că n-o să beau în seara asta - cu polițiștii destul de interesați ca să mă intercepteze în drum spre serviciu, trebuie să-mi păstrez mintea limpede, să țin minte fiecare cuvânt pe care l-am spus și cui anume. Însă ispita e prea mare și iau paharul, înghițind recunoscător.
- Dumnezeu știe ce simte Melia în clipa asta.
Clare se așază lângă mine pe canapea, cu fața destul de aproape ca să-i simt căldura răsuflării.
Am o presimțire bruscă și cumplită a descoperirii, a conflictului, văzând cu limpezime halucinantă cum vinul ei zboară peste mica distanță dintre pahar și fața mea. Îi simt înțepătura rece în ochi.
Am o presimțire bruscă și cumplită a descoperirii, a conflictului, văzând cu limpezime halucinantă cum vinul ei zboară peste mica distanță dintre pahar și fața mea. Îi simt înțepătura rece în ochi.
Se lasă pe spătar și ia o înghițitură.
- Ar trebui să trecem pe acolo, ce zici?
Mă uit dincolo de privirea ei nevinovată, afectuoasă.
- Nu știu. S-ar putea să fie cineva de la poliția, unul dintre agenții de legătură cu familiile victimelor.
- N-aș prea crede. Adică, ar avea ei destui oameni pentru asta? Jumătate dintre angajați au fost liberi astăzi, așa că la fel trebuie să fie și la poliție, la toate serviciile publice - n-au cum să funcționeze la întreaga capacitate. Hai să mergem acolo după ce terminăm astea! N-o putem lăsa să sufere, nu-i așa? Au trecut, cât, patru zile? De-acum probabil că se gândește la ce e mai rău. Știu că eu asta aș face cu un asemenea iubit.
Sorb adânc din vin și apoi rostesc cu mare grijă:
- Cred că ar trebui să mergi singură, Clare.
Se încruntă.
- De ce?
- Pentru că polițiștii mi-au spus să nu mă apropii de ea.
Simt ace de gheață pe ceafă când îmi dau seama că n-am formulat asta destul de iscusit. Presimțirea se adâncește și știu ce este: impulsul nebunesc, potrivnic, alunecos, să mărturisesc.
- De ce? întreabă ea a doua oară.
- Din cauză că m-am certat cu Kit luni, așa că ei cred că aș putea să fiu implicat în vreun fel în dispariția lui. Și am ignorat apelurile ei - poate că asta nu arată bine.
- N-am știut că i-ai ignorat apelurile. De ce n-ai răspuns?
- Pentru că era Crăciunul și nu m-am gândit că ar fi ceva important.
Nu prea pot folosi scuza pe care le-am dat-o polițiștilor că e stânjenitor să răspunzi la apelurile amantei când ești musafir în casa părinților partenerei tale.
- Oricum, ce am fi putut să facem noi din Edinburgh? Melia are și alți prieteni, nu? Probabil că au ajutat-o ei.
Clare se uită lung la mine, cu capul un pic înclinat într-o parte.
- S-a întâmplat luni ceva ce nu mi-ai spus? După ce ați ajuns la St. Mary`s?
Mă ghemuiesc sub privirea ei scrutătoare.
- Nu. Nu l-am mai văzut, jur! Văzuseră deja imaginile de pe camera de supraveghere a vasului, așa că știu că am coborât primul. Și chiar dacă el ar fi mers în spatele meu pe tot drumul, după ce vor verifica restul camerelor, vor vedea că am venit direct aici.
- Așadar, literalmente te-au întâmpinat la debarcare de dimineață? Trebuie să fi fost un adevărat șoc!
- Da.
Îmi păstrez vocea calmă.
- Era destul de devreme.
Ea clatină din cap.
- Nu pricep de ce sunt atât de interesați de tine. Ce motiv ai fi putut avea să-i faci vreun rău?
Ridic din umeri.
- De ce v-ați certat? Încă n-ai spus.
Tăcerea mea prelungită nu face altceva decât s-o dirijeze spre următoarea întrebare, cea mai afurisită:
- De ce n-ai voie în realitate s-o vezi pe Melia?
Și văd, fără să pot face nimic, cum nintea ei trece în revistă posibilitățile, cu capul încă nemișcat.
O să mă arunce afară, îmi zic. Unde o să mă duc?
Inima mi-o ia la galop încă dinainte ca ea s-o spună, un animal care reacționează la feromonii răpitorului:
- Oh, Dumnezeule mare, știu de ce v-ați certat! Știu de ce polițiștii voiau să vorbească cu tine.
- Clare...
Las numele ei în aer. Nu există scenariu pentru asta; e mărturia lașității mele faptul că în toate lunile legăturii amoroase n-am exersat niciodată această înfruntare.
Acum, că se întâmplă, știu că ar trebui să neg, să neg, să neg, însă pura stupefacție pune stăpânire pe mine și nu zic absolut nimic. Nu mai gândesc.
Pe față i se întinde roșeața și clipește ca pentru a-și limpezi privirea.
- E ceva între tine și Melia. Tu și Melia.
Îi repetă numele pe alt ton, iar dezgustul îi îngroașă vocea ca un mucus.
Atunci când, în cele din urmă, încep să neg, ea mă întrerupe direct, cu respirația sacadată:
- De cât timp? Și nu mă insulta mințind! S-a isprăvit cu minciunile!
-Din primăvară, îi răspund în cele din urmă.
- Ce vrea să însemne asta? Mai?
- Martie, recunosc eu.
E al doilea șoc, văd asta.
Se întreabă cum a putut să nu-și dea seama de ceea ce trebuie să fi fost atracție de la bun început.
- Unde vă întâlneați? Nu aici?
Nu în casa mea. Până și în acest moment de criză profundă, subînțelesul mă irită.
- Nu, acasă la o prietenă de-a ei.
- Cât de des? O dată pe lună?
Vorbele ei ies întretăiat.
- O dată pe săptămână?
- Cam așa, presupun.
- Deci, ați făcut dragoste, să vedem...
Adună săptămânile din 9 luni.
- De 35-40 de ori. Mai mult, probabil. Sau acum s-a mai ofilit? Stai un pic, s-au căsătorit în august...
Când îi care următoarea fisă plină de murdărie, începe să tremure.
- Ați continuat după asta? E cel mai josnic dintre lucrurile josnice, Jamie. Chiar dacă de mine te durea în cot, cum rămâne cu Kit? Ai fost unul dintre martorii lor.
Rămân tăcut. Orice aș zice ar fi muniție aruncată înapoi în mine.
- A aflat? De aceea v-ați luat la harță? Trebuie să-mi spui, Jamie, asta e ceva al dracului de grav, ar putea fi considerat motiv de crimă!
- Știu asta!
Mi-am regăsit vocea.
- El n-a aflat, nu, însă o ponegrea pe ea și m-a amenințat și m-am înfuriat. Eram îngrijorat că o să se ducă acasă și, nu ștu, să-i facă rău sau așa ceva. Știi cum sunt ei!
E un înțeles supărător în această ultimă afirmație, implicația că am acționat ca să-l interceptez, însă, din fericire, Clare nu observă.
- Evident, n-am avut nicio idee despre cum sunteți toți.
Răsuflu adânc, încet, știind că e nevoie să spun exact ce trebuie, că acum este vorba despre un control al crizei de cel mai înalt grad:
- Clare, îmi pare rău că a trebui să afli în acest fel, zău că îmi pare! Știu că nu există cale de întoarcere, dar sincer, nu cred că faptul că a dispărut Kit are de-a face cu mine. Sau cu ea. Le-am spus polițiștilor că eu cred că ar putea fi legat de droguri.
Dar e stupid să cred că pot prelua controlul acestui dialog: chestiunea locului în care s-o afla Kit e neglijată, în vreme ce ea rumegă trădarea mea. Acum e în picioare, cu mâinile tremurând, așa încât vinul amenință să se verse. Fața i se schimonosește de furie.
- În tot acest timp s-a purtat ca și cum aș fi fost mentorul ei. Femei ajutând femei. Femei trăgându-le-o femeilor, mai degrabă!
- N-o da afară, Clare!
Ea se uită după un loc în care să pună paharul, împliticindu-se un pic și luptându-se cu lacrimile.
- N-aș putea nici dacă aș vrea. Nu-i ilegal să seduci partenerul de 10 ani al unei colege, e doar al dracului de nepoliticos!
Gâtul îi e brăzdat de roșeață, iar părul, ciufulit de cât s-a tras de el; înfățișarea îi este sălbatică și, în acelaș timp, distrusă.
- Nu pot să cred că se întâmplă asta! Vreau să pleci. Ieși!
Simt un val de oroare. Nu numai oroare, ci și, în mod absurd, dat fiind cât am riscat și cât de mult timp am riscat, surprindere.
Surprinderea că își exercită puterea pe care a ascuns-o la vedere în toți acești ani, chiar și atunci când cariera mea bine plătită îmi îngăduia iluzia egalității: acesta este castelul ei și mi s-a permis să fiu regele doar ca o favoare.
Îmi păstrez vocea calmă.
- Haide, nu-i cinstit! Asta-i casa mea, e casa mea de 10 ani, trebuie să am și eu niște drepturi. Lasă-mă să stau aici până aranjez ceva! O să mă mut într-una dintre camerele nefolosit, n-o să-ți stau în cale.
- Știu că nu, pentru că n-o să fii aici. Nu mai pot să vorbesc cu tine, nu mă pot uita la tine.
Se retrage și o aud în toaleta de sub scară, cu ventilatorul pornit, cu apa pleoscăind.
Asta-i rău, îmi zic.
Tremurând, beau restul de vin și exersez următoarele implorări: Te rog, lasă-mă să mai stau o săptămână, până la Anul Nou...
Sună cineva la ușă - comanda noastră de la băcănie - și, pungă după pungă, sunt trecute peste prag. Tipul care le-a adus îmi spune că a muncit fără oprire de sărbători și mă scotocesc prin buzunare după un bacșiș.
- Mulțumesc frumos!
Dacă aude la câțiva metri sunetul unui plâns de femeie, nu face nicio remarcă. Poate că nu-i singura dovadă de probleme familiale la care a fost martor pe tura asta.
După plecarea lui, bat la ușa toaletei și strig:
- Te rog, Clare, putem să vorbim despre asta?
- Pleacă! răspunde ea, cu glasul înăbușit de ușa dintre noi și de lacrimi. Pleacă!
Și îmi zic, cu rușinoasă ușurare, că „Pleacă” este cel puțin ceva mai bine decât „Ieși”.
30
27 decembrie 2019
Mă trezesc speriat din cauza unei uși trântite, urmată de o vibrație în trup, și cred pentru o clipă că sunt pe acvabuz, absorbind tropăiala grețoasă a mareei în vreme ce căldura e pompată prin cabină, sufocându-mă.
Dar apoi simt scurta scădere a temperaturii, când aerul de afară îmi ajunge pe piele, și mobilierul din living prinde formă.
După ce am despachetat cumpărăturile, în vreme ce Clare era încă refugiată la toaletă, m-am dat bătut în fața epuizării nervoase a zilei și am ațipit pe canapea. Cât timp? O oră, cel puțin.
Mă ridic, clătinându-mă, îmi înșfac jacheta și o zbughesc în frig.
Din prag zăresc o bucată de pufoaică stacojie lângă gardul din partea de vest a scuarului; țăcănitul slab al ghetelor lui Clare pe pavaj. Se îndreaptă spre strada principală.
- Clare? Clare!
Sprintez ca s-o prind din urmă.
- Unde te duci? Doar nu la Melia?
Nu-și domolește pașii în vreme ce-mi vorbește cu capul întors într-o parte.
- Ai nimerit-o din prima.
- Dar de ce?
- De ce?
Scoate un hohot de râs ca un cloncănit, iar răsuflarea i se transformă într-o serie de norișori în dreptul feței.
- Pentru că am vreo două întrebări să-o pun târâturii, uite de ce!
Aceeași insultă pe care a folosit-o și Kit. Toți îi zic așa și ea nu merită asta. Dar trebuie să-mi aleg bătăliile. S-o apăr în fața lui Kit e una, dar s-o apăr în fața lui Clare e al naibii de riscant.
- Vin cu tine.
Răsuflu greu după alergare, așa că mă cocoșez un pic din pricina mușcăturii frigului pe față.
Furtuna care mocnea încă nu s-a stârnit, însă vântul bate jos și puternic, ridicând frunze și gunoaie rătăcitoare. Îmi ajunge la nas un miros de putreziciune.
- Parcă ziceai că n-ai voie? se stropșește Clare. Nu poți sta departe de ea, nu?
- Ascultă, știu că nu vrei să auzi asta, dar sunt convins că totul are de-a face cu drogurile. Cred că poate Kit le datora bani furnizorilor săi și i-au venit de hac.
- „I-au venit de hac?” Tu te auzi ce zici?
- Mă „aud” ce zic, da! Acum sunt toate omorurile alea cu cuțitul, scrie în ziare în fiecare zi. Oameni se omoară între ei pentru fleacuri, cum ar fi doar să te uiți la cineva mai nu știu cum. Ne place să credem că acele chestii țin întotdeauna doar de bande, dar i se pot întâmpla oricui.
- Mult mai probabil el s-a omorât din cauză că nu mai suporta să stea cu ea nicio clipă mai mult.
- Nu vrei să spui asta, Clare.
Mârâitul ei cu dinții dezgoliți începe în profil și se sfârșește drept în fața mea, tocmai când ajungem pe strada principală și ne oprim lângă bordură.
- Să nu-mi spui mie ce vreau să spun!
Și intră pe carosabil aruncând doar o scurtă privirea spre un autozub fără etaj venind spre noi, care claxonează și frânează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu