Cântec, George Coşbuc

                      Zice vodă: – “Iar la greu!
                        Dragii moşului, în ţară.
                        Vin păgânii foc şi pară,
                        Dar cum vin s-or duce iară,
                        Procleţii lui Dumnezeu!
                        De vom prinde-n ţară turcii,
                        Să le dăm, şi voi şi eu,
                        Cinstea furcii!”


                        Zice vodă: – “Bateţi voi
                        Marginea, că e mai bine!
                        Ce-i la mijloc, las pe mine!
                        Cu ei numai iadul ţine,
                        Iar Hristos e-n rând cu noi!
                        Haide, să le stârpim răsadul,
                        Că e plin de marţafoi
                        Ţarigradul!”


                        Vodă-n sârg a şi purces;
                        După ei oştirea-n fugă.
                        Uite, turcii lasă rugă,
                        Lasă tot şi-o rup la fugă,
                        Nu mai ştiu ce-i deal, ce-i şes.
                        Care-o fi scăpat din gloată
                        Nu şi-a mai venit în ori
                        Viaţa toată…


                        Zice vodă: – “Sănătoşi,
                        Dragii moşului, cu bine!
                        Roat-acum pe lângă mine,
                        Naiu-n mâini, şi cupe pline,
                        Pe-obiceiul din strămoşi.
                        Cu voinicii-mi place traiul,
                        Ori îi văd cu spada-n mâini,
                        Ori cu naiul.”


                        Zice vodă: – “După vremi
                        Mulţi păgâni am dat de smintă!
                        Să-i mai judeci când s-alintă, -
                        Când eşti bun şi ai o flintă,
                        Nici de dracul nu te temi.
                        Turcii-s mulţi, de-opresc cu palma
                        Prutul tot, dar când ne văd
                        Fug de-a valma.”


                        Şi-acum fiul lui Bogdan
                        Din brâu spada şi-o dezleagă,
                        Şi-a plecat cu oastea-ntreagă
                        Loc de sfânt locaş s-aleagă,
                        Căci aşa ştia Ştefan:
                        Unde-i loc să sapi morminte
                        De păgâni, e loc să nalţi
                        Case sfinte.

Ştiaţi că.........

       ......trompa elefanţilor are 100.000 de muşchi. Aceasta le este de folos elefanţilor în multe situaţii.

Cu ajutorul ei respiră, beau apă, mănâncă, miros, mângâie, apucă şi cară dintr-un loc în altul diverse lucruri. Tot ea face diferenţa între elefanţii africani şi cei asiatici. Primii au două extensii ca nişte degete la capătul trompei, care le permit să prindă uşor şi să simtă lucrurile din jur, în timp ce elefanţii din Asia au numai una.

Ştiaţi că.......

.......cel mai jos loc de pe Pământ

     Albia Mării Moarte este cunoscută sub denumirea de "groapa Iordanului". 
     În cea mai joasa porţiune a sa, oglinda apei coboară in medie la 396 de metri sub nivelul mării, aflându-se în continuarea nordică a "Marii Gropi Africane". Nivelul scăzut al apei şi salinitatea extremă sunt explicate prin evaporarea intensă, existând chiar pericolul de secare a mării. 
    În urma celor mai recente măsurători s-a dovedit că oglinda apei este chiar cu peste 400 de metri mai jos decât nivelul marii. În plus , tot aici, drumul de pe graniţa dintre Iordania şi Israel se întâmplă să fie şi el cel mai jos din lume, aflându-se în depresiunea deţinătoare a aceluiaşi record.

Ştiaţi că.....

........cea mai mare sculptură subacvatică din lume a fost amplasată în apele arhipelagului Bahamas. Lucrarea poartă numele "Ocean Atlas".

Mărioara, Florioara, Vasile Alecsandri

              I

                         La Moldova cea frumoasă
                        Viaţa-i dulce şi voioasă!
                        L-a Moldovei dulce soare
                        Creşte floare lângă floare!
                        Multe păsărele-n zbor
                        Fură minţi cu glasul lor!
                        Multe fete şi neveste
                        Fură inimi făr’ de veste!
                        Dar umblare-ai, frăţioare,
                        Nouă ani întregi cu soare
                        Sus în munte, la munteni,
                        Jos în vale, la văleni,
                        Şi de-ai călca nouă ţări
                        Şi de-ai trece nouă mări,
                        Floricică n-ai găsi,
                        Păsărică n-ai zări.
                        Nici nevastă mândruliţă,
                        Nici copilă drăguliţă
                        Ca Mărioara
                        Florioara,
                        Zânişoara munţilor,
                        Surioara florilor!

                         Albă ca o lăcrimioară,
                        Dulce ca o primăvară,
                        Era sprintenă, uşoară
                        Ca un pui de căprioară.
                       Trupuşoru-i gingăşel
                        Părea tras printr-un inel!
                        Nici micuţă, nici năltuţă,
                        Numai bună de drăguţă,
                        S-o tot strângi la piept cu foc.
                        Şi să-ţi fie de noroc!
                        Ochişorii săi căprii
                        Trezea lumea-n veselii.
                        Perişoru-i aurel,
                        Ca mătasea subţirel,
                        Trăgea ochii tot la el
                        Şi pe frunte-i strălucea,
                        Şi-n mici valuri se-ncreţea
                        Ca valuri de-a grâului
                        La suflarea vântului!
                        Ş-apoi, frate, mai avea
                        Pe guriţă-o floricea,
                        Şi-n guriţă mărgărele,
                        Şi pe faţă-i drăgănele,
                        Şi la sân doi crinişori,
                        Şi pe crini doi frăguşori…
                        Să-i dezmierzi ş-apoi să mori!

                        Ea pe câmp de se ivea,
                        Florile se-nveselea,
                        Inimile-şi deschidea,
                        Sufletele-şi răspândea
                        Şi voios i le-nchina,
                        Şi voios se legăna,
                        Şi din cale-o întorcea,
                        Şi cu toate aşa-i zicea:

                        “Buna ziua, surioară,
                        Mărioară, Florioară!
                        Spune nouă ce voieşti?
                        De la noi ce mai doreşti?
                        Vrei tu miros de sulcină
                        Care patimile alină?
                        Vrei miros de busuioc
                        Ce opreşte mândru-n loc?
                        Vrei miros de lăcrimioare
                        Ce dă visuri iubitoare?
                        Vină, dragă-n veselie
                        Să ne-aduni de pe câmpie
                        Şi ne-ascunde în sânul tău,
                        Să-l ferim de deochi rău.
                        Sânul tău să-l răcorim,
                        Şi de este să murim,
                        Lângă tine să pierim!”

                        Mărioara le-asculta,
                        Şi pe rând le săruta.
                        Şi cu ele se-ngâna,
                        Şi in plete le-anină,
                        Şi pe sân le legănă,
                        încât ori cine-o vedea
                        De dor mare s-aprindea
                        Şi din cale-i se-ntorcea
                        Şi cu glas uimit zicea:

                        “Iată zâna florilor,
                        Florilor, surorilor!”

                        Iar la munţi când răsărea,
                        Munţii vechi întinerea
                        Şi cu muşchi s-acoperea,
                        Şi copacii-şi înverzea,
                        Şi apele-şi limpezea,
                        Şi păsările-şi trezea,
                        Ş-apoi astfel îi grăia:

                        “Bună ziua, zânişoară,
                        Mărioară, Florioară!
                        Spune nouă ce voieşti
                        De la noi ce mai doreşti?
                        Vrei tu apă ne-ncepută
                        Pentru faţa ta plăcută?
                        Vrei tu pui de căprioare,
                        Păsărele cântătoare,
                        Fag de miere-ndulcitoare
                        Şi vr-o doină jelitoare?”

                        Mărioara-i asculta,
                        La izvoare se culca.
                        Faţa albă îşi spăla.
                        Fag de miere ea gusta.
                        Căprioare dezmierda
                        Şi cu drag ea asculta
                        Cânticul păsărilor
                        De pe vârful crengilor,
                        Şi sunetul doinelor
                        De prin fundul codrilor;
                        Încât ori cine-o vedea
                        De dor mare s-aprindea,
                        Şi din cale-i se-ntorcea
                        Şi cu glas uimit zicea:

                        “Iată zâna munţilor,
                        Munţilor, cărunţilor!”



                        II



                        Iată frate, frăţioare,
                        Că-ntr-o zi cu dulce soare,
                        Mărioara se-ntâlnea
                        C-un străin care venea
                        Pe-un fugar sirep de munte
                        Cu steluţă albă-n frunte,
                        Şi pe loc, cât îl zărea,
                        Fără de voie se oprea.
                        Ochii la pământ ţintea,
                        Inimioara-i se bătea.
                        Cel străin în cale-i sta
                        Şi din gură cuvânta:


                        III


                        A doua zi se scula,
                        Faţa palidă-şi spăla,
                        Păr de aur pieptăna.
                        Şi frumos se oglindea,
                        Şi la soare-apoi ieşea
                        Spre răsărit se-ntorcea,
                        Un semn tainic de făcea,
                        Şi de-ndată s-arăta
                        Şi spre ei înainta
                        O teleagă sprinteioară,
                        Aurită, dălbioară,
                        Ca un cuib de zânişoară.
                        Iar cât zâna o zărea
                        în cuib repede sărea
                        Cu străinu-alăturea,
                        Ş-apoi murgului zicea:

                        “Murguleţ cu părul creţ,
                        De-a Mărioarei drăguleţ!
                        Lasă-ţi coama vântului
                        Şi umbra pământului,
                        Şi pe faţa câmpului
                        Să zbori zborul gândului!”

                        Murguşorul necheza,
                        La fugă se repezea
                        Şi fugea, mări, fugea…
                        Nici umbra nu-1 ajungea!
                        Şi trecea, mări, trecea
                        De-a lungişul munţilor,
                        Curmezişul câmpilor,
                        Prin mijlocul florilor.
                        Iar cât munţii o zărea
                        Cu străinu-alăturea,
                        De verziş se despoiau,
                        Cu nori negii se-nveleau,
                        Frunzele-şi îngălbeneau,
                        Şi apele-şi tulburau
                        Şi de frunze se scuturau!
                        Florile înc-o vedea
                        Cu străinu-alăturea,
                        Şi capetele-şi plecau
                        Şi de jale se uscau!

                        Iar cea mândră zânişoară
                        Mărioară, Florioară,
                        Nici la munţi se mai uita,
                        Nici la flori nu mai căta!
                        Căci de-avea ochi de privit,
                        De-avea suflet de iubit,
                        Sufletu-i şi ochii săi
                        Erau pentru dragul ei!
                        Fugea murgul sprinteior,
                        Cu aripi de dulce dor,
                        Şi-i ducea numai într-un zbor
                        Pe malul unui izvor.

                        Mărioara mi-l oprea,
                        Şi pe mal uşor sărea,
                        Şi-n izvor se cufunda
                        Şi voios mi se scălda.

                        Apa lin o dezmierda,
                        Ca pe-o floare-o legăna,
                        Şi pe plete-i se juca,
                        Şi cu drag îi anina
                        De tot firul câte-o rouă,
                        Şi pe sânu-i câte două.

                        Iar din apă când sălta
                        Şi la soare s-arăta,
                        Soarele în cale-i sta,
                        Trupuşoru-i săruta,
                        Şi cea rouă de pe ea
                        Cu-a lui raze o sorbea,
                        Nouraş o prefăcea
                        Şi la ceruri o trăgea.
                        Apoi el o încununa,
                        Ş-astfel dulce-i cuvânta:

                        “Alei! dragă zânişoară,
                        Mărioară, Florioară!
                        Mult eşti mândră, iubitoare,
                        Şi de lume uitătoare!
                        Dar gândit-ai, n-ai gândit
                        Că norocu-i mărginit,
                        Şi că visul fericit
                        Are-ades amar sfârşit?
                        Şi ştii, dragă, ori nu ştii
                        Că la munţi şi la câmpii
                        Florile s-au veştezit,
                        De când tu le-ai părăsit?
                        Ştii că toate, într-un gând,
                        S-au întors în cer pe rând,
                        Şi la Domn s-au jeluit
                        Că tu viaţa le-ai răpit?
                        Mărioară, draga mea,
                        Facă Domnul ori ce-a vrea!
                        Deie-ţi bine, deie-ţi rău…
                        Tu ascultă dorul teu,
                        Căci în viaţa trecătoare
                        Şi în lumea pieritoare
                        O zi dulce de iubire
                        E un veac de fericire!”


                        IV


                        Când norocu-şi schimbă pasul
                        N-aduc ani ce-aduce ceasul!
                        A treia zi Mărioara
                        Îşi tulbura inimioara
                        Şi pe gânduri se punea
                        Şi-n tăcere lin plângea.
                        Ce plângea şi ce jelea
                        Cu iubitu-alăturea?
                        Plângea cum plâng florile,
                        Plângea cum plâng zorile!

                        Era ziua mult senină,
                        Munţii, pluteau în lumină,
                        Văile-n tăcere lină.
                        Paserile-n umbră sta,
                        Nici zbura, nici nu cânta,
                        Numai umbra se mişca,
                        Cu lumina se lupta
                        Şi-n păduri se cufunda.

                        Iar Mărioara-ncet ofta,
                        Ş-astfel blând ea cuvânta:
                        “Cântă-ţi frate, cântecul,
                        Să-mi mai dreagă sufletul.”

                        El de sânu-i o lipea
                        Ş-apoi astfel începea:

                        “Frunză verde viorele!
                        Scumpe-mi sânt zilele mele
                        De când mândra ca o stea,
                        S-a ivit în calea mea!
                        Dalb luceafăr aurit,
                        Crin ceresc şi mult iubit!
                        Uită cerul pentru mine,
                        Să uit lumea pentru tine!”

                       Iată, mări, cum cânta,
                        Mândra cum îl asculta,
                        Că din sat se rădica
                        Glas de mumă plângător,
                        Bocet lung pătrunzător
                        Ce prin văi amar suna
                        Şi-n văzduh se-mpreuna
                        Cu alt glas răsunător
                        Glas de clopot jelitor…


                        Lumea se înfiora!
                        Mărioara tremura,
                        Împrejuru-i se uita
                        Şi spre munţi în vârf căta.
                        Când deodată, vai de ea!
                        Sus la munte ce vedea?
                        Un nor negru ca un zmeu
                        Ce venea, venea mereu,
                        Aripi negre întinzând
                        Şi tot cerul cuprinzând.
                        Mărioara-ngălbinea.
                        De ursitu-i se lipea,
                        Braţele-şi încolăcea
                        Şi cu groază-ncet zicea:

                        “Dragul meu, ursitul meu!
                        Iată vine, vine-un zmeu
                        De la sfântul Dumnezeu.
                        Frăţioare, iată-l vine
                        De la munte drept la mine
                        Să mă ia de lângă tine,
                        Căci de când noi ne-am iubit,
                        Florile s-au vestejit
                        Şi la Domn s-au jeluit
                        Că de tot le-am părăsit!”

   "Dacă nu poţi sta lângă un om când îi este greu, nu ai dreptul să stai lângă el nici când îi este bine."
                                 Paulo Coelho

”Până acum oamenii n-au găsit alt drum spre adevăr decât greşeala.”
                           Nicolae Iorga

Dulce înger, Vasile Alecsandri

                       Dulce înger de blândeţe.,
                        Tu ce-n cale-mi vesel zbori,
                        Pe-ale mele tinereţe
                        Aruncând frumoase flori!
                        Mergi, sub alba-ţi aripioară
                        Să fereşti de soartă rea
                        Pe-a ta dulce surioară,
                        Pe Niniţa, draga mea!

                        Mergi să furi de printre stele
                        Un luceafăr luminos,
                        Şi pe fruntea scumpei mele
                        Să-l anini, cântând voios.
                        Mergi de-ntinde verzi covoare
                        Sub piciorul ei de crin.
                        Schimbă dorul meu în floare
                        Şi-l depune pe-al ei sân!

                        Mergi, pe aripi-ţi să se culce
                        Adormind încetişor,
                        Şi îngână-a ei somn dulce
                        Cu dulci visuri de amor!
                        Iar cu dânsa când prin lume
                        Vei zbura, înger iubit,
                        Ah! şopteşte-i al meu nume,
                        Spune-i dorul meu cumplit!

De ce nu se grabeste melcul???

           "Fiindcă ţine să facă, pretutindeni pe unde trece, un drum de argint."

     "Poţi avea un adevărat foc în suflet, şi totuşi nimeni să nu vină să se încălzească la el, iar trecătorii văd doar o urmă de fum."
          Vincent Van Gogh

Sora şi hoţul, Vasile Alecsandri

                       Sus în deal la mănăstire,
                       Plânge sora-ntr-o grădină,
                       Plânge noaptea şi suspină
                       Dup-a lumii fericire:

                       De când eu eram copilă
                       Sunt de toţi ai mei uitată
                       Şi de rude fără milă
                       În pustiuri lepădată!

                       Fără vină, din născare
                       Mă văzui eu pedepsită,
                       Şi de-a lumii dezmierdare
                       Mă simţii în veci lipsită!

                       În amar trăind de mică,
                       Ochii-mi plâng, sufletu-mi geme,
                       Şi, ca pomul ce jos pică,
                       Viaţa-mi cade fără vreme!

                       Ah! sfârşească-se îndată
                       Astă viaţă de durere!
                       Vie moartea aşteptată
                       Ca o dulce mângâiere!

                       Ce spui, dragă surioară?
                       (Zise hoţul din pădure)
                       Cu-ai tăi ochi ca două mure,
                       Tu, frumoasă lăcrimioară,

                       Tu să mori, dulce minune!
                       Şi de Domnul nu-ţi e frică?
                       Dragă soră tinerică,
                       Fă trei cruci ş-o rugăciune.

                        De vrei ochii să-ţi lucească
                        Într-un rai de veselie,
                        Şi ca floarea din câmpie
                        În piept inima să-ţi crească,

                        Hai cu mine-n codrul verde
                        S-auzi Doina cea de jale,
                        Când plăieşii trec în vale
                        Pe cărarea ce se pierde.

                        Să vezi şoimul de pe stâncă
                        Cum se-nalţă, se izbeşte
                        Peste corbul ce zăreşte
                        În prăpastia adâncă.

                        Iar ciocoiul cum se pleacă
                        De mă vede la potică!
                        Cum, smerit, în genunchi pică
                        Şi de fală se dezbracă!

                        Am doi zmei de bună cale,
                        Doi! nici vântul nu-i întrece!
                        Am tovarăşi doisprezece,
                        Şi la brâu patru pistoale.

                        Am la piept o cruciuliţă
                        Cu lemn sfânt, cu moaşte sfinte,
                        Şi-n piept inimă fierbinte,
                        Ca fierbintea ta guriţă.

                        Am o piatră nestemată
                        Care noaptea viu luceşte,
                        Precum ochiu-ţi ce pândeşte
                        Fericirea depărtată.

                        Lasă tot, neagră chilie,
                       Comănac, mătănii, rasă,
                       Şi de vrei a fi voioasă
                       Ca o zi de voinicie,

                       Vin în lumea fericită
                       Cu voinicul ce te cheamă,
                       Căci cu dânsul nu e teamă
                       De-a mai fi călugărită!

                       De-a mers sora, nu e ştire;
                       Iar de-atunce prin grădină
                       Nici nu plânge, nici suspină
                       Nimeni-n deal la mănăstire.

   "Câteodată viaţa este surprinzătoare punându-te la încercare prin propriile tale alegeri."
                                          Nichita Stănescu

Mama, George Coşbuc

În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au,
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă,
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţintă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când firul se desfiră...
Te uiţi la el şi nu-l rădici,
Şi fetele se miră.

...O, nu! Nu-i drept sa te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afara lung priveşti -
"Ce vezi?" întreab-o fată.
"Nimic... Mi s-a părut aşa!"
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorba-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, nerădicând
De jos a ta privire:
"Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt in fire...

Mai stiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Sa-l văd odată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!"

Afară-i vânt şi e-nnorat, ,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat -
Tu, inima pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând;
E dus şi nu mai vine!
S-adormi târziu cu mine-n gând,
Ca să visezi de mine!

  "Greşelile nu se iartă, ci se repară."
                   Nicolae Iorga

  "Omul superior este sensibilizat de dreptate, omul inferior de avantaj."
                                          Confucius

Concert în luncă, Vasile Alecsandri

                       În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună,
                       Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună,
                       Ca s-asculte-o cântăreaţă revenită-n primăvară
                       Din străinătatea neagră, unde-i viaţa mult amară.

                       Roi de flăcări uşurele, lucioli scânteitoare
                       Trec în aer, stau lipite, de luminărele-n floare
                       Răspândind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie
                       Ce măreşte-n mezul nopţii dalba luncii feerie.

                       Iată, vin pe rând, păreche, şi pătrund cole-n poiană
                       Bujorelul vioi, rumen, cu năltuţa odoleană,
                       Frăţiori şi romăniţe care se aţin la drumuri,
                       Clopoţei şi măzărele, îmbătate de parfumuri.

                       Iată frageda sulcină, stelişoare, blânde nalbe,
                       Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe.
                       Dediţei şi garofiţe, pârguite-n foc de soare,
                       Toporaşi ce se închină gingaşelor lăcrimioare.

                       Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie,
                       Nufărul din baltă vine întristat, fără soţie,
                       Şi cât el apare galben, oacheşele viorele
                       Se retrag de el departe, râzând vesel între ele.

                       În poiană mai vin încă elegante floricele,
                       Unele-n condurii doamnei şi-n rochiţi de rândunele,
                       Altele purtând în frunte, înşirate pe o rază,
                       Picături de rouă dulce care-n umbră scânteiază.

                       Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene
                       Şi privesc sosind prin aer zburători cu mândre pene,
                       Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de matasă,
                       Ciocârlii, oaspeţi de soare, rândunele,-oaspeţi de casă.

                       Mierle vii şuierătoare, cucul plin de îngâmfare,
                       Gaiţa ce imitează orice sunete bizare,
                       Stigleţi, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă
                       Şi duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă.

                       Iată, vin şi gândăceii în hlamide smălţuite;
                       Iată grieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite,
                       Şi culbeci care fac coarne purtându-şi casa-n-spinare…
                       La ivirea lor poiana clocoteşte-n hohot mare.

                       Iată-n urmă şi albine aducând în gură miere…
                       Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere,
                       Apoi sorb limpidea rouă din a florilor potire,
                       Şoptind florilor în taină blânde şoapte de iubire.

                       Dar, tăcere!… Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!…
                       Toţi rămân în aşteptare. Cântăreaţa-ncet prelude.
                       Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită…
                       Sub o pânză de lumină lunca pare adormită.

                        În a nopţii liniştire o divină melodie
                       Ca suflarea unui geniu pintre frunze-alin adie,
                       Şi tot creşte mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,
                       Pân’ ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.

                       Gânditoare şi tăcută luna-n cale-i se opreşte,
                       Sufletul cu voluptate în estaz adânc pluteşte,
                       Şi se pare că s-aude prin a raiului cântare
                       Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.

                       E privighetoarea dulce care spune cu uimire
                       Tainele inimii sale, visul ei de fericire…
                       Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume…
                       Macul singur, roş la faţă, doarme, dus pe ceea lume!

   "Sunt clipe în care, oricum ar sta trupul, sufletul este în genunchi....."
                             Victor Hugo

,,Ce faci pentru tine, dispare odată cu tine, ce faci pentru alţii, rămâne pentru eternitate."
                                                Albert Einstein

,,Fii bun de câte ori se poate. Şi întotdeauna se poate."
                                    Dalai Lama

“Nimic nu valorează mai mult decât ziua de azi.”
                                          Goethe

“Sunt recunoscător tuturor celor care mi-au spus NU. Datorită lor am reuşit singur."
                                               Albert Einstein