Mama, George Coşbuc

În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au,
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă,
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţintă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când firul se desfiră...
Te uiţi la el şi nu-l rădici,
Şi fetele se miră.

...O, nu! Nu-i drept sa te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afara lung priveşti -
"Ce vezi?" întreab-o fată.
"Nimic... Mi s-a părut aşa!"
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorba-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, nerădicând
De jos a ta privire:
"Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt in fire...

Mai stiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Sa-l văd odată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!"

Afară-i vânt şi e-nnorat, ,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat -
Tu, inima pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând;
E dus şi nu mai vine!
S-adormi târziu cu mine-n gând,
Ca să visezi de mine!