vineri, 29 decembrie 2017

Cheia de sticlă, Dashiell Hammett

...................................................................................
                                                 2 - 9

                           Avea chipul palid și încordat, și vorbea cu o sinceritate disperată:
    - Ascultă, Paul, nu e vorba numai de bani, deși trei mii două sute nu-s o nimica toată, dar tot aia ar fi și dacă erau doar cinci sute de dolari. Două luni n-am câștigat niciun pariu, chestie care m-a doborât. La ce mai sunt bun, dacă m-a părăsit norocul? Și pe urmă punctez sau așa cred, și mi-am revenit. Pot să-mi scot coada dintre picioare și mă simt iar ca un om normal, nu doar unu cu care-a dat viața de toți pereții. Banii sunt destul de importanți, dar nu cei mai importanți - important e efectul șirului nesfârșit de pierderi. Poți să înțelegi ce-ți spun? Mă doboară. Și pe urmă, când cred c-am scăpat din strâmtoare, tipul ăsta mi-o face pe Mickey Finn. Ei bine, nu pot să permit. Că dacă permit, m-am ars - o să-mi piară de tot curajul. N-am să permit. Mă iau după el. Mă duc oriunde-ar fi, da, dacă-mi faci rost de-o insignă, ai să mă scapi de multe probleme.
    Madvig ridică o mână mare, desfăcută, și împinse brutal înapoi chipul tras al lui Ned Beaumont.
    - Of, la naiba, Ned, sigur c-am grijă. Singura chestie e că nu-mi place să te amesteci în treburi de-astea, da.... la naiba!.... dacă așa stau lucrurile.... cred că ar fi cel mai bine să te facem anchetator special la biroul procurorului  districtual. Așa, ai să fii în subordinea lui Farr, care n-o să-și bage nasul în ce faci tu.
    Doamna Madvig se ridică în picioare, ținând câte o farfurie în fiecare mână.
    - Dacă nu mi-aș fi făcut o regulă de a nu mă amesteca în treburile bărbaților, spuse ea cu severitate, cu siguranță că aș avea ceva să vă spun, când vă văd cum alergați după Dumnezeu știe ce maimuțăreală care riscă să vă bage în Dumnezeu știe ce buclucuri.
    Ned Beaumont zâmbi, până când bătrâna ieși din cameră, ducând farfuriile. Atunci, redevenind serios, întrebă:
    - Ai să pui totul la punct să fie gata azi după-amiază?
    - Sigur, acceptă Madvig, ridicându-se. Îl sun pe Farr. Și dacă mai pot face și altceva pentru tine, știi....
    - Sigur, răspunse Ned, iar Madvig ieși.
    June, negresa, intră în cameră și începu să strângă masa.
    - Ce crezi, domnișoara Opal o fi dormind acum? o întrebă Ned Beaumont.
    - Nu, domnule, tocmai i-am dus sus un ceai și niște pâine prăjită.
    - Dai o fugă pân la ea ca s-o-ntrebi dacă pot să intru și eu un minut?
    - Da, domnule, sigur că mă duc.
    După ce negresa ieși, Ned Beaumont se ridică de la masă și începu să se plimbe prin cameră. Petele de culoare îi încălzeau obrajii slabi, chiar sub pomeți. Se opri în loc când îl văzu pe Madvig intrând.
    - Ok, spuse acesta. Dacă Farr nu-i acolo, vorbește cu Barbero. O să-ți aranjeze el totul, și n-o să fie nevoie să-i dai nicio explicație.
    - Mersi, răspunse Ned Beaumont, întorcând capul spre negresa din ușă.
    June spuse:
    - A zis să veniți imediat.

                                                          IX

                                 Camera lui Opal Madvig era decorată mai mult în albastru. Fata, având un șal albastru cu argintiu pe umeri, stătea rezemată de perne, în pat, când Ned Beaumont intră pe ușă. Avea ochii albaștri, ca ai tatălui și ai bunicii ei, o față cu oase prelungi și trăsături la fel de ferme ca ale lor, și o piele de un trandafiriu deschis, cu textura copilărească încă. Ochii-i erau înroșiți.
    Lăsă o bucată de pâine prăjită să cadă pe tava din poală, îi întinse mțâna lui Ned, cu un zâmbet care-i dezvăluia dinții albi și puternici, și spuse:
    - Bună, Ned.
    Vocea însă nu-i era deloc sigură.
    Ned Beaumont nu-i luă mâna. O bătu doar ușurel pe dosul palmei, salutând-o, rostind cuvintele:
    - Bună, mititico.
    Și se așeză la picioarele patului. Puse picior peste picior și scoase o țigară din buzunar.
    - Te doare capul de la fum?
    - A, nu, răspunse ea.
    Ned Beaumont dădu din cap ca pentru sine, puse țigara la loc în buzunar și renunță la aerul nepăsător. Se răsuci în loc, ca s-o vadă mai bine. Avea ochii umezi de compasiune, iar glasul răgușit.
    - Știu că ți-e greu, fetițo.
    Opal îl privi cu ochii ei copilăroși.
    - Nu, serios, mi-a trecut aproape complet durerea de cap și, oricum, nu eram chiar atât de îngrozitor de distrusă.
    Nici vocea nu-i mai era atât de nesigură.
    Zâmbindu-i cu buzele subțiate, Ned Beaumont o întrebă:
    - Deci, acum mă tratezi ca pe un străin?
    - Nu știu la ce te referi, Ned, replică ea, încruntându-se ușor.
    Pe un ton și cu o privire dură, Beaumont îi răspunse:
    - La Taylor mă refer.
    Deși tava se mișcă puțin pe genunchii ei, expresia feței nu i se schimbă. Spuse doar atât:
    - Da, dar..... știi...... nu l-am mai văzut de luni de zile, de când tata....
    Ned Beaumont se ridică brusc.
    - În regulă! spuse el peste umăr, în timp ce pornea spre ușă.
    Fata din pat nu-i răspunse.
    Ieșind din cameră, Beaumont coborî scara.
    Paul Madvig, care tocmai își lua pardesiul pe el, în antreu, spuse:
    - Ei, trebuie să mă duc până la birou, ca să văd de contractele alea pentru canalizare. Te las la Farr, în drum, dacă vrei.
    - Bine, răspunse Ned Beaumont, cu o clipă înainte ca de la etaj să se audă vocea lui Opal:
    - Ned, o, Ned!
    - Imediat! răpunse el, apoi îi spuse lui Madvig: nu mă aștepta, dacă ești grăbit.
    Madvig se uită la ceas.
    - Ar cam fi timpul s-o-ntind. Ne vedem la club, diseară.
    - Mhm, răspunse Ned și urcă din nou scara.
    Opal împinsese tava până la picioarele patului.
    - Închide ușa, îi ceru ea.
    După ce Beaumont închise ușa, fata îi făcu loc să se așeze pe pat, lângă ea. Apoi îl întrebă:
    - De ce te porți așa cu mine?
    - N-ar trebui să mă minți, răspunse el grav, în timp ce se așeza.
    - Dar, Ned! exclamă ea, încercând să-i sondeze ochii căprui cu ai ei, albaștri.
    - De când nu l-ai mai văzut pe Taylor?
    - De când n-am mai vorbit cu el, adică? întrebă ea, cu o expresie și o voce candidă. De câteva săptămâni, și.....
    Ridicându-se din nou brusc, la fel ca prima dată, Ned Beaumont o întrerupse cu aceleași cuvinte:
    - În regulă, îi aruncă el peste umăr, în timp ce pornea iar spre ușă.
    Opal îl așteptă să ajungă la un pas de ușă, înainte de a-l striga:
    - Of, Ned, nu-mi îngreuna așa de rău situația!
    Încet, Beaumont se răsuci în loc, cu chipul lipsit de orice expresie.
    - Nu suntem prieteni? îl întrebă ea.
    - Sigur, replică el prompt, dar fără însuflețire. Totuși, mi-e cam greu să-mi amintesc asta, când ne mințim unul pe altul.
    Opal se întoarse pe-o parte în pat, rezemându-și obrazul pe perna de sus, și începu să plângă. Nu scotea niciun sunet. Lacrimile îi cădeau pe pernă, formând o pată cenușie, umedă.
    Ned Beaumont reveni  la pat, se așeză iar lângă ea și-i ridică de pe pernă capul, sprijinindu-l de umărul lui.
    Fata mai plânse astfel câteva minute în tăcere. Apoi, din gura pe care și-o ținea îndesată în haina lui, ieșiră câteva cuvinte înăbușite:
    - Ști-știai că mă întâlneam cu el?
    - Da.
    Alarmată, Opal se îndreptă de spate.
    - Știe și tata?
    - N-aș crede. Sigur, nu știu.
    Își lăsă iar capul pe umărul lui, vorbind din nou cu vocea înfundată:
    - O, Ned, am fost cu el chiar ieri după-amiază, toată după-amiaza!
    Beaumont o strânse puțin mai tare cu brațul, dar nu spuse nimic.
    După încă o pauză, îl întrebă:
    - Cine.... cine crezi că s-ar putea să i-o fi făcut?
    Ned Beaumont tresări ușor.
    Opal ridică dintr-o dată capul. Acum, în atitudinea ei nu se mai zărea nici urmă de slăbiciune.
    - Știi cumva, Ned?
    După o ezitare, umezindu-și buzele, Beaumont mormăi:
    - Cred că da.
    - Cine? întrebă ea cu însuflețire.
    Șovăi din nou, evitându-i ochii, apoi o întrebă, vorbindu-i rar:
    - Îmi promiți c-ai s-o ții pentru tine până sosește momentul?
    - Da, se grăbi ea să răspundă, iar când Ned Beaumont fu gata să vorbească, îl opri, apucându-l cu ambele mâini de umărul din dreptul ei.
    - Stai! N-am să-ți promit nimic, decât dacă-mi promiți și tu că n-au să scape, că vor fi prinși și pedepsiți.
    - Pe-asta nu ți-o pot promite. Nimeni nu poate să promită așa ceva.
    Îl privi lung, mușcându-și buza, apoi spuse:
    - Bine, atunci. Îți promit oricum. Cine?
    - Ți-a spus vreodată că-i datora unui agent de pariuri pe nume Bernie Despain mai mulți bani decât îi dădea mâna să plătească?
    - Acest.... acest Despain l-a....
    - Cred că da, însă nu ți-a vorbit niciodată despre niște datorii....
    - Știam că avea probleme. Pe asta mi-a spus-o, dar n-a zis despre ce era vorba, decât că el și tatăl lui se certaseră în legătură cu niște bani, și că era „disperat” - așa a zis.
    - Pe Despain l-a pomenit?
    - Nu. despre ce era vorba? De ce crezi că acest Despain ar fi făcut-o?
    - Avea bonuri de debit în valoare de peste o mie de dolari, de la Taylor, și nu putea să le încaseze. Aseară, a plecat din oraș în mare grabă. Acum îl caută poliția.
    Coborî glasul, privind-o puțin pieziș.
    - Ai accepta să faci ceva ca să-i ajuți să-l prindă și să-l condamne?
    - Da. Ce anume?
    - Vreau să zic, ceva mai pe sub mână. Înțelegi, va fi greu de condamnat, dar dacă e vinovat, ai face ceva care s-ar putea să fie.... cum să zic..... mai neortodox, ca să fim siguri că-l înfundăm?
    - Orice, răspunse ea.
    Ned Beaumont oftă, frecându-și buzele una de alta.
    - Ce vrei să fac? îl întrebă ea, nerăbădătoare.
    - Vreau să-mi obții una dintre pălăriile lui.
    - Ce?
    - Am nevoie de-o pălărie de-a lui Taylor, îi explică Ned Beaumont, care se înroși la față. Poți să-mi faci rost de una?
    Opal îl privi uimită.
    - Dar pentru ce?
    - Ca să fim siguri că Despain nu ne mai scapă. Deocamdată, mai mult de-atât nu-ți pot spune. Poți să mi-o procuri sau nu?
    - Cred.... Cred că pot, dar aș vrea să....
    - Cât de curând?
    - În după-amiaza asta, probabil, însă aș dori....
    O întrerupse din nou:
    - E mai bine să nu știi nimic despre asta. Cu cât știu mai puțini oameni, cu atât este mai bine - și același lucru e valabil și în legătură cu aducerea pălăriei.
    O cuprinse cu brațul și o trase spre el.
    - Chiar l-ai iubit, micuțo, sau a fost numai fiindcă tatăl tău....?
    - L-am iubit cu adevărat, suspină ea. Sunt destul de sigură..... sunt absolul sigură.

                                                             2.
                                          TRUCUL CU PĂLĂRIA
                                                             I

                                Ned Beaumont, purtând pe cap o pălărie care nu i se potrivea tocmai bine, îl urmă pe hamalul care-i ducea bagajele prin Grand Central Terminal, spre o ieșire de pe Strada 42, și de acolo la un taximetru maro. Îi dădu bacșiș, se urcă în taxi, îi spuse șoferului numele unui hotel de pe Off Broadway, în zoca străzilor 40, și se rezemă de spătarul canapelei, aprinzându-și o țigară. Mai mult o roase decât o fumă, în timp ce taximetrul se târa prin mulțimea mașinilor ce mergeau spre teatrele de pe Broadway.
    La intersecția cu Madison Avenua, un taxi verde, cotind pe roșu, îl lovi în plin pe cel maro al lui Ned Beaumont împingându-l într-o mașină parcată lângă bordură și făcând ca pasagerul să se răstoarne într-un colț, sub o ploaie de cioburi.
    Ned Beaumont se ridică la loc și ieși în mulțimea care se aduna la locul accidentului, anunțând că nu era rănit. Răspunse la întrebările unui polițist. Găsi pălăria care nu-i venea prea bine și și-o puse iar pe cap. Ceru ca bagajele să-i fie mutate într-un alt taximetru, îi dădu celui de-al doilea șofer numele hotelului și se ghemui în colțul banchetei, alb la față și tremurând, în tot restul drumului.
    După ce se cază la hotel, întrebă de corespondență și primi două telegrame și două plicuri lipite și netimbrate.
    Îi ceru liftierului care-l condusese până în camera lui, să-i aducă o sticlă de whisky de secară. După ce băiatul plecă, răsuci cheia în ușă și citi telegramele. Ambele datau din aceeași zi, una de la ora 4:40 p.m., iar cealaltă, de la 8:05 p.m. Se uită la ceasul brățară: 8:45 p.m.
    Prima telegramă spunea: La „Gargui”, iar a doua: La „Tom și Jerry”. Sun mai târziu. Ambele erau semnate: Jack.
    Deschise unul dintre plicuri. Conținea două coli de hârtie acoperite cu un scris bărbătesc, apăsat, și erau datate în ajun:

    Stă la „Matin”, camera 1211, înregistrată ca Eileen Dale, din Chicago. A dat niște telefoane de la centrală și a intrat în legătură cu un bărbat și o fată care locuiesc pe E. 30. S-au dus prin multe locuri, probabil ca să-i dea de urmă, dar se pare că n-au prea avut noroc. Eu stau la camera 734. Bărbatul și fata se numesc Brook.

    Foaia de hârtie din celălalt plic, acoperită cu un scris identic, era datată în aceeași zi.

    L-am văzut pe Deward azi-dimineață, dar zice că nu știa că Bernie e în oraș. Te sun mai târziu.

    Și aceste mesaje purtau, amândouă, semnătura Jack.
    Ned Beaumont se spălă, își puse niște lenjerie curată dintr-o valiză și tocmai își aprindea o țigară, când liftierul aduse sticla de whisky. Îi plăti, luă un pahar din baie și-și trase un scaun lângă fereastra dormitorului. Se așeză acolo fumând, bând și privind în jos, spre cealaltă parte a străzii, până când sună telefonul din cameră.
    - Alo, răspunse el, în receptor. Da, Jack.... Chiar acum.... Unde?.... Sigur.... Sigur, vin imediat.
    Mai trase o dușcă de whisky, își puse pe cap pălăria care nu e se prea potrivea, luă pardesiul pe care-l aruncase peste spătarul unui scaun, îl îmbrăcă, se bătu peste un buzunar, stinse luminile și ieși.
    Era ora nouă și zece minute.

                                                            II

                                        Prin ușile batante, duble, cu geamuri mate, de sub firma electrică pe care scria „Tom și Jerry”, aflată pe fațada unei clădiri din apropiere de Broadway, Ned Beaumont intră într-un coridor îngust. O singură ușă batantă, în peretele din stânga al culoarului, îl duse într-un mic restaurant.
    Un bărbat așezat la o masă din colț se ridică și-i făcu un semn cu degetul arătător. Omul era de înălțime mijlocie, tânăr și spilcuit, cu un chip oacheș, destul de arătos.
    Ned Beaumont se apropie de el.
    - Ura, Jack, îl salută, în timp ce-și strângeau mâinile.
    - Sunt sus, fata și cei doi Brook, îl informă Jack. Locul ăsta de-aici, cu spatele spre scară, ar trebui să fie perfect pentru tine. Pot să-i văd dacă ies sau dacă intră el, și sunt destui oameni în drum ca să nu te observe.
    Ned Beaumont se așeză la masa lui Jack.
    - Pe el îl așteaptă?
    Jack ridică din umeri.
    - Nu știu, dar am impresia că trag de timp, până o să se întâmple ceva. Nu vrei să mănânci nimic? Aici, jos, nu se servește de băut.
    - Vreau să beau ceva, spuse Ned Beaumont. Nu ne putem găsi la etaj un loc unde n-au să ne vadă?
    - Bomba nu-i prea mare, obiectă Jack. Și sunt vreo două separeuri unde-am putea să ne ascundem de ei, dar, dacă intră vreunul, o să ne vadă aproape la sigur.
    - Hai să riscăm. Vreau să beau și, dacă apare într-adevăr, prefer să vorbesc cu el chiar acum și aici.
    Jack îl privi curios, apoi spuse, întorcând capul în altă parte:
    - Tu ești șeful. Mă duc să văd dacă e vreun separeu gol.
    Ezită, ridicând iar din umeri, și plecă de la masă.
    Ned Beaumont se răsuci în scaun, urmărindu-l cu privirea cum se îndrepta spre scară și pornea în sus. Rămase cu ochii ațintiți asupra scării, până când tânărul apăru din nou. Se opri pe a doua treaptă și-l chemă cu degetul, iar când Ned Beaumont ajunse lângă el, îi spuse:
    - Cel mai bun e gol, iar ea stă cu spatele încoace, așa că poți să te uiți și la alde Brook, din mers.
    Urcară la etaj. Separeurile - constând din mese și banchete puse între niște paravane înalte până la piept - se găseau în dreapta scării. Fură nevoiți să se întoarcă și să se uite pe sub o arcadă lată, prin dreptul barului, ca să vadă lumea aflată în sala de mese de la etaj.
    Ochii lui Ned Beaumont se ațintiră asupra spatelui lui Lee Wilshire, care purta o rochie bej fără mâneci și o pălărie maro. Mantoul ei de blană brună era pus pe spătarul scaunului, își privea comesenii. La stânga ei stătea un bărbat palid, cu bărbie prelungă și nas coroiat, un animal de pradă în vârstă de vreo patruzeci de ani. Față în față cu ea se afla o fată cu părul roșcat și carnația moale, ai cărei ochi erau foarte îndepărtați unul de altul, și care râdea.
    Ned Beaumont îl urmă pe Jack până în separeul lor. Se așezară de-o parte și de alta a mesei. Beaumont stătea cu spatele spre sala de mese, aproape de capătul banchetei, ca să se ascundă cât mai bine după paravanul de lemn. Își scoase pălăria, dar nu și pardesiul.
    Un ospătar veni la masă. Ned Beaumont ceru:
    - De secară.
    - Rikey, comandă și Jack.
    Apoi deschise un pachet de țigarete, scoase una și, privind-o lung, spuse:
    - Problema-i a ta, și eu lucrez pentru tine, da ăsta nu-i chiar cel mai bun loc în care să te pui cu el, dacă are prieteni aici.
    - Și are?
    Jack își puse țigara în colțul gurii, care începu să i se miște în ritmul cuvinelor:
    - Dacă-l așteaptă aici, s-ar putea să fie unul dintre refugiile lui favorite.
    Chelnerul le aduse băuturile. Ned Beaumont își goli pe nerăsuflate paharul și se plânse:
    - Apă chioară.
    - Da, așa cred, spuse și Jack, luând la rândul lui o sorbitură din pahar. Își aprinse țigara și mai sorbi o înghițitură.
    - Ei, spuse Ned Beaumont, am să mă pun cu el imediat ce apare.
    - Mi se pare corect.
    Chipul arătos și oacheș al lui Jack era de nepătruns.
    - Eu ce am de făcut?
    - Lasă totul în seama mea, îi spuse Ned Beaumont, și făcu semn ospătarului.
    Comandă un scotch dublu, iar Jack încă un rickey. Ned Beaumont își bău paharul de îndată ce-l primi. Jack lăsă ca primul pahar să-i fie luat, băut doar pe jumătate, și sorbi din al doilea. După un timp, Ned Beaumont mai ceru un scotch dublu, și încă unul, în timp ce Jack nu apuca să-și termine niciunul dintre pahare.
    Apoi, la etaj apăru Bernie Despain.
    Jack, privind spre scară, îl văzu pe agentul de pariuri și-l călcă pe Ned Beaumont pe picior, pe sub masă. Expresia lui Beaumont, care ridică privirea dinspre paharul gol, deveni dintr-o dată dură și rece. Își rezemă palmele de masă și se ridică. Ieși din separeu, oprindu-se în fața lui Despain.
    - Banii mei, Bernie, spuse el.
    Omul care urcase scara în urma lui Despain îl ocoli pe acesta și-l lovi pe Ned Beaumont din răsputeri în trup, cu pumnul stâng. Nu era înalt, dar avea umeri lați și pumni ca niște bolovani.
    Ned Beaumont se împletici înapoi, izbindu-se de paravanul separeului. Apoi se îndoi de mijloc, simțind cum i se înmuiau genunchii, dar nu căzu. Stătu o clipă astfel, cu ochii sticloși și pielea atinsă de o tentă verzuie. Spuse ceva ce nimeni n-ar fi putut înțelege și porni spre capul scării.
    Coborî scara, cu articulațiile înmuiate, palid și cu capul gol. Trecu prin sala de mese de la parter, ieșind în stradă, unde se opri la bordură și vomă. După ce-și goli tot conținutul stomacului, se duse la un taximetru care staționa la vreo patru metri distanță, se urcă și-i dădu șoferului o adresă din Greenwich Village.

                                                              III

                                   Ned Beaumont coborî din taxi în fața unei case printr-a cărei ușă de la subsol, deschisă sub niște trepte de piatră maronie, ieșeau zgomote și lumină, revărsându-se în strada întunecoasă. Intră pe ușa aceea, într-o încăpere îngustă, unde doi barmani în vestoane albe serveau o duzină de bărbați și femei, la un bar lung de aproape șapte metri, iar doi ospătari circulau printre mesele la care erau așezați alți clienți.
    Cel mai chel dintre cei doi barmani exclamă:
    - Pentru numele lui Dumnezeu, Ned!
    Și, punând pe tejghea amestecul roz pe care tocmai îl agita într-un pahar înalt, întinse peste bar o mână umedă.
    - Ura, Mack, îl salută Ned Beaumont, strângându-i mâna cea umedă.
    Unul dintre chelneri veni și el să-i de mâna, urmat apoi de un italian rotofei și expansiv, pe care Ned Beaumont îl numea Tony. Când salutările se terminară, Beaumont se pregăti să-și plătească un rând.
    - Plătești pe dracu, replică Tony.
    Se întoarse spre bar și bătu în tejghea cu un pahar de cocktail gol.
    - În seara asta, tipul ăsta n-o să plătească nici măcar un pahar cu apă! anunță el, după ce atrase atenția barmanilor. Tot ce vrea, face casa cinste.
    - N-am nimic împotrivă, răspunse Ned Beaumont. Atunci, un scotch dublu.
    Două fete de la o masă din celălalt capăt al încăperii se ridicară deodată în picioare, strigând într-un glas:
    - Iuu-huu, Ned!
    - Vin imediat, îi spuse el lui Tony și se duse la masa fetelor. Acestea îl îmbrățișară, începură să-i pună tot felul de întrebări, îl prezentară bărbaților care erau cu ele și-i făcură loc la masa lor.
    Ned Beaumont se așeză și le răspunse la întrebări, spunându-le că se întorsese la New York doar pentru o scurtă vizită, nu definitiv, și că bea un scotch dublu.
    Pe la ora trei fără ceva, se ridicară de la masă, ieșiră din localul lui Tony, și se duseră la alt bar, aproape identic, aflat la trei străzi distanță, unde se așezară la o masă care aproape nici n-ar fi putut să fie deosebită de prima, comandând aceeași băutură ca înainte.
    Unul dintre bărbați plecă la ora trei și jumătate. Nu-și luă rămas bun de la ceilalți, și nici ei de la el. Zece minute mai târziu plecă și Ned Beaumont, celălalt bărbat și cele două fete. Luară un taximetru de la colțul străzii și se duseră până la un hotel de lângă Washington Square, unde celălalt bărbat și una dintre fete coborâră.
    Fata rămasă îl duse pe Ned Beaumont, care o numea Fedink, într-un apartament de pe Strada 73. Înăuntru era foarte cald. Când deschise ușa. îi cuprinse un val de căldură. După ce făcu trei pași în living, fata oftă și căzu la podea.
    Ned Beaumont închise ușa și încercă s-o trezească, dar nu reuși. Atunci o duse, cu mare greutate în camera alăturată, și o culcă pe un divan de zi acoperit cu creton. Îi scoase o parte din haine, găsi niște pături cu care s-o acopere și deschise o fereastră. Apoi intră în baie și vomă. După aceea, reveni în living, se culcă pe canapea, complet îmbrăcat, și adormi.

                                                                 IV

                                         Pe Ned Beaumont îl trezi soneria unui telefon, țârâind chiar lângă capul lui. Deschise ochii, se întoarse într-o parte și se uită prin cameră. Când văzu telefonul, închise ochii și se relaxă.
    Dar telefonul continua să sune. Ned gemu, deschise iar ochii și se foi până reuși să-și eilibereze brațul stâng de sub trup. Își ridică încheietura mâinii până în dreptul feței și se uită la ceas, mijindu-și ochii. Geamul ceasului căzuse, iar acele se opriseră la ora douăsprezece fără douăsprezece minute.
    Foindu-se din nou pe canapea, Ned Beaumont se săltă în cotul stâng, rezemându-și capul în mână. Telefonul țârâia mai departe. Privi în jur, prin cameră, cu ochii tulburi și cârpiți. Luminile ardeau. Printr-o ușă deschisă se vedeau picioarele lui Fedink acoperite cu pătura, pe un capăt al divanului.
    Gemu din nou și se ridică în capul oaselor, trecându-și degetele prin părul ciufulit și strângându-și tâmplele între podurile palmelor. Avea buzele uscate și fripte, cu coji maronii. Își trecu limba peste ele și făcu o mutră dezgustată. Apoi se ridică, tușind puțin, își scoase mănușile și pardesiul, le aruncă pe canapea și intră în baie.
    Când ieși, se duse la divan și o privi pe Fedink. Fata dormea adânc, cu fața în jos și un braț în mânecă albastră îndoit peste cap. Telefonul nu mai suna.
    Ned Beaumont își îndreptă crava și reveni în living.
    Pe masa dintre cele două fotolii, într-o cutie deschisă, se aflau trei țigarete Murad. Ned Beaumont luă una, mormăind fără niciun chef:
    - Nonșalant.
    Găsi un plic de chibrituri, își aprinse țigara și intră în bucătărie. Stoarse patru portocale într-un pahar înalt și bău sucul. Apoi își făcu două cești de cafea și le bău și pe acelea.
    Când ieși din bucătărie, Fedink îl întrebă cu o voce uscată și jalnică:
    - Unde-i Ted?
    Singurul ei ochi vizibil era doar pe jumătate deschis.
    Ned Beaumont se apropie de ea.
    - Cine-i Ted? o întrebă.
    - Tipul cu care eram.
    - Erai cu cineva? Și eu de unde să știu unde s-o fi dus?
    Fata deschise gura, iar când o închise la loc, scoase un cloncănit neplăcut.
    - Ce oră e?
    - Nici asta nu știu. Cam pe la crăpatul zorilor.
    Își frecă fața de cretonul pernei de dedesubt și spuse:
    - Grozav m-am mai făcut de râs ieri: după ce i-am promis că mă mărit cu el, l-am luat acasă cu mine pe primul derbedeu care mi-a ieșit în cale.
    Desfăcu palma pe care și-o ținea deasupra capului, apoi o strânse la loc.
    - Sau.... oare chiar oi fi acasă?
    - Oricum, cheia de la intrare o aveai, îi spuse Ned. Vrei niște suc de portocale și cafea?
    - Nu vreau nimic, naibii, decât să mor. Nu vrei să pleci de-aici, Ned, și să nu te mai întorci niciodată?
    - O să-mi fie destul de greu, replică el ursuz, dar am să-ncerc.
    Își puse pardesiul și mănușile, scoase dintr-un buzunar un fes închis la culoare, boțit, și-l puse pe cap și ieși din casă.

                                                                V

                                     O jumătate de oră mai târziu, Ned Beaumont bătea la ușa camerei 734 a hotelului său. După un timp, dinăuntru se auzi glasul somnoros al lui Jack:
    - Cine e?
    - Beaumont.
    - A.... bine, făcu el, fără entuziasm.
    Deschise ușa și aprinse luminile. Era într-o pijama cu buline verzi, și avea picioarele goale. Ochii-i erau stinși, iar fața, roșie și umflată de somn. Căscă, dădu din cap și se întoarse în pat, unde se întinse pe spate, cu privirea în tavan. Apoi întrebă, fără prea mult interes:
    - Cum te simți în dimineața asta?
    Ned Beaumont închisese ușa. Stătea între ușă și pat, uitându-se la cel culcat cu o expresie posomorâtă.
    - Ce s-a mai întâmplat după ce-am plecat eu? îl întrebă.
    - Nimic, răspunse Jack, căscând din nou. Sau, vrei să zici, ce-am făcut eu?
    Nu așteptă răspunsul.
    - M-am întors și am stat de pază vizavi, până au ieșit. Despain, fata și tipul care te-a pocnit, ei erau. S-au dus la Buckman, pe Strada 48. Acolo s-a aciuit Despain - la apartamentul 938, pe numele de Barton Dewey. M-am tot învârtit pe-acolo până după ora trei, și pe urmă am tras și eu pe dreapta. Erau tot înauntru, dacă nu cumva m-au păcălit.
    Arătă vag cu capul spre colțul camerei.
    - Pălăria ta e pe scaunul de-acolo. M-am gândit ca să ți-o păstrez.
    Ned Beaumont se duse la scaunul indicat și luă pălăria care nu i se prea potrivea. Își îndesă la loc în buzunarul pardesiului fesul mototolit și-și puse pe cap pălăria.
    - E niște gin pe masă, dacă vrei un pahar, îi mai spuse Jack.
    - Nu, mulțumesc, îi răspunse Beaumont. Ai un pistol?
    Jack își luă privirea din tavan. Se ridică în capul oaselor, întinzându-și larg brațele, căscă pentru a treia oară și întrebă:
    - Ce vrei să faci?
    Tonul său nu exprima nimic mai mult decât o curiozitate politicoasă.
    - Mă duc să vorbesc cu Despain.
    Jack își strânsese genunchii la piept, cuprinzându-i cu brațele, și stând ghemuit astfel, adus de spate, cu privirea spre picioarele patului, spuse încet:
    - Nu cred că e cazul. Cel puțin, nu tocmai acum.
    - Ba trebuie s-o fac, și chiar acum, replică Ned Beaumont.
    Glasul său îl făcu pe Jack să-l privească. Chipul lui Ned avea o culoare nesănătoasă, cenușiu-gălbuie. Ochii-i erau tulburi, injectați, insuficient de deschiși ca să-și arate și albul. Buzele, uscate, îi păreau puțin mai groase decât de obicei.
    - Ai stat treaz toată noaptea? îl întrebă Jack.
    - Am mai și dormit câte puțin. Ce se-aude cu pistolul ăla?
    Jack își coborî picioarele de sub pătură, peste marginea patului.
    - De ce nu dormi și tu ca oamenii mai întâi? Pe urmă, putem să ne luăm după ei. Acum nu ești în stare de nimic.
    - Mă duc acum, insistă Ned Beaumont.
    - Bine, spuse Jack, dar să știi că greșești. Ăștia nu-s niște țânci, să te iei de ei la nimereală. Sunt oameni serioși.
    - Unde-i pistolul? nu se lăsă Beaumont.
    Ridicându-se, Jack începu să-și descheie nasturii bluzei de pijama.
    - Dă-mi pistolul și culcă-te la loc, îi spuse Ned Beaumont. Eu mă duc.
    Jack își încheie la loc nasturele pe care tocmai și-l descheiase și se vârî în pat.
    - Pistolul e în sertarul de sus, spuse el. Mai sunt acolo și niște cartușe de rezervă, dacă ai nevoie de ele.
    Și, întorcându-se pe cealaltă parte, închise ochii.
    Ned Beaumont găsi pistolul, îl puse în buzunarul de la șold și spuse:
    - Ne vedem mai târziu.
    Apoi stinse luminile și ieși.

                                                                       VI

                                         Blocul Buckman era pătrat și galben, și ocupa aproape tot cvartalul pe care fusese construit. Înăuntru, Ned Beaumont spuse că-l căuta pe domnul Dewey. Când fu întrebat cum se numea, răspunse:
    - Ned Beaumont.
    Cinci minute mai târziu, ieșea din lift și pornea pe un coridor lung, spre o ușă deschisă în care stătea Bernie Despain.
    Despain era un om scund și vânos, cu un cap prea mare pentru trupul lui. Părul lung și des, cu ondulații înfoiate, îi făcea capul să pară și mai mare, aproape diform. Avea un chip smead, cu trăsături mari în afară de ochi și riduri care-i brăzdau adânc fruntea și coborau de lângă nări, încadrându-i colțurile gurii. Costumul său albastru era călcat cu grijă, iar bijuterii nu purta.
    Stătea în ușă, zâmbind sardonic, și-l întâmpină pe Beaumont cu cuvintele:
    - Bună dimineața, Ned.
    - Voiam să-ți vorbesc, Bernie, începu Ned Beaumont.
    - Bănuiam eu. De cum mi-au spus numele tău la telefon, mi-am zis: „Pun pariu că vrea să-mi vorbească.”
    Ned Beaumont nu spuse nimic. Chipul său palid era crispat, cu buzele strânse.
    Zâmbetul lui Despain deveni mai larg.
    - Ei, băiete, nu e nevoie să stăm aici, spuse el, și făcând un pas într-o parte, intră în casă.
    Ușa dădea într-un mic vestibul. Prin ușa opusă, care stătea deschisă, se puteau vedea Lee Wilshire și omul care-l lovise. Se întrerupseseră din împachetatul lucrurilor în două genți de voiaj, ca să-l privească.
    Ned Beaumont intră în vestibul.
    Despain îl urmă, închise ușa dinspre coridor și spuse:
    - Puștiul e cam pripit, când te-a văzut cum te repezeai la mine, s-a gândit că poate căutai gâlceavă, înțelegi? I-am tras o săpuneală, și s-ar putea să-și prezinte scuzele, dacă-i ceri s-o facă.
    Puștiul îi spuse ceva încet lui Lee Wilshire, care-l privea pe Ned Beaumont încruntată. Cu un râs scurt, veninos, femeia replică:
    - Da, cavaler până la capăt.
    - Ia-o înainte, domnule Beaumont, continuă Bernie Despain. Ați făcut deja cunoștință, nu-i așa?
    Ned Beaumont înaintă până în camera unde se aflau Lee și puștiul.
    - Ce-ți mai face burta? îl întrebă puștiul.
    Beaumont nu-i răspunse.
    - Isuse! exclamă Bernie Despain. Pentru un om care zici c-a venit aici ca să vorbească, ai făcut-o mai puțin decât oricine din câți am văzut în viața mea.
    - Ție vreau să îți vorbesc, spuse Ned Beaumont. Avem nevoie neapărat să fie de față toți ăștia?
    - Eu, da, replică Despain. Tu n-ai nevoie. Poți să scapi de ei ieșind afară și ducându-te să-ți vezi de treburile tale.
    - Eu aici am treabă.
    - Chiar așa, era vorba de ceva în legătură cu niște bani, rânji Despain. Nu de niște bani era vorba, puștiule?
    Puștiul trecuse în ușa pe unde intrase Ned Beaumont în cameră.
    - Cam așa ceva, scrâșni el, răgușit, da am uitat ce.
    Ned Beaumont își scoase pardesiul și-l aranjă pe spătarul unui fotoliu maro. Se așeză și-și puse pălăria alături.
    - De data asta, nu mai e doar treaba mea, începu el. Mă aflu.... Ia să vedem.
    Scoase din buzunarul interior al vestonului o hârtie, o despături, îi aruncă o privire și spuse:
    - Mă aflu aici în calitate de detectiv special, din partea Procuraturii Districtuale.
    O infimă fracțiune de secundă, lucirea din ochii lui Despain păli, dar își reveni imediat.
    - Da știu că te-ai ajuns! comentă el. Ultima oară când te-am văzut, nu era decât omul bun la toate al lui Paul.
    Împăturind din nou hârtia, Ned Beaumont o puse la loc în buzunar.
    - Ei, atunci dă-i înainte, îl îndemnă Despain. Investighează ceva pentru noi.... orice.... doar ca să ne-arăți și nouă cum se face.
    Se așeză în fața lui Ned Beaumont, clătinând din capul său prea mare.
    - Nu cumva ai să-mi spui că ai făcut atâta drum, venind tocmai la New York, ca să mă întrebi cine l-o fi omorât pe Taylor Henry?
    - Ba da.
    - Ce păcat. Puteam să te scutesc de-un drum.
    Cu un gest teatral, arătă spre gențile de călătorie de pe jos.
    - Imediat ce mi-a spus Lee despre ce era vorba, am început să-mi fac bagajele, ca să mă duc înapoi și să râd de toată lucrătura ta.
    Ned Beaumont se rezemă comod de spătarul fotoliului ținându-și o mână la spate.
    - Dacă-i vreo lucrătură la mijloc, a lui Lee e. Poliția de la ea are pontul.
    - Da, se răsti ea furioasă, n-am avut încotro, că tu i-ai trimis la mine, nenorocitule!
    - Mhm, făcu Despain, o fi Lee o curcă proastă, nicio problemă, da asta nu înseamnă nimic. Când au....
    - Eu, curcă proastă? îl întrerupse Lee, indignată. N-am venit tocmai pân-aici ca să te previn, după ce tu fugiseși cu toate rahaturile alea de....
    - Într-adevăr, trecu peste ea Despain, binevoitor, iar faptul că ai venit aici, arată tocmai ce curcă proastă ești, fiindcă l-ai condus pe ăsta direct la mine.
    - Dacă așa crezi, atunci să știi că mă bucur al dracu de tare că le-am dat polițiștilor bonurile alea de debit! Ia să vedem, de asta ce mai zici?
    - Vei afla ce zic de asta după ce ne pleacă musafirul, răspunse Despain, apoi se întoarse spre Ned Beaumont. Va să zică, Paul Madvig cel cinstit te-a trimis să mă înfunzi, hmm?
    Ned Beaumont zâmbi.
    - Nu te înfundă nimeni, Bernie, și-o știi foarte bine. Lee ne-a dat pista, și-n rest, ne-am pus și noi mintea la contribuție.
    - Mai e și altceva pe lângă ce ți-a dat?
    - O droaie.
    - Ce?
    Beaumont zâmbi din nou.
    - Sunt multe lucruri pe care ți le-aș putea spune, Bernie, dar aș prefera fără martori.
    - Ești nebun! aruncă Despain.
    Din ușă se auzi glasul gâjâit al puștiului:
    - Eu zic să-l punem pe ăsta la păstrare și să ne vedem de drum.
    - Stai, îl temperă Despain încruntat, înainte de a-l întreba pe Ned Beaumont: s-a emis vreun mandat de arestare pe numele meu?
    - Păi, eu nu....
    - Da sau nu?
    Tonul lăudăros al lui Despain dispăruse. Ned Beaumont răspunse încet:
    - Din câte știu eu, nu.
    Despain se ridică, împingându-și scaunul înapoi.
    - Atunci, cară-te dracului de aici, și cât mai repede, că de nu, îl las pe puști să-ți mai cardească una.
    Ned Beaumont se ridică și el. Își luă pardesiul, scoase din buzunarul acestuia fesul și, ținându-l într-o mână, cu pardesiul pe celălalt braț, spuse serios:
    - O să-ți pară rău.
    Și ieși cu multă demnitate. Râsul răgușit al puștiului și chiotele ascuțite ale lui Lee îl urmăriră până afară.

                                                                   VII

                                    După ce ieși din blocul Buckman, Ned Beaumont porni pe stradă cu un pas vioi. Ochii îi ardeau pe chipul obosit, iar mustața închisă la culoare îi tresărea deasupra unui zâmbet malițios.
    La primul colț, se pomeni față-n față cu Jack.
    - Ce cauți aici? întrebă el.
    Jack răspunse:
    - Încă mai lucrez pentru tine, din câte știu, așa c-am venit să văd dacă nu se găsește ceva de făcut și pentru mine.
    - Excelent. Fă rost de un taxi, repede. Păsările o șterg.
    - nțeles, răspunse Jack și-și continuă drumul în lungul străzii.
    Ned Beaumont rămase la colț. De acolo putea să vadă atât intrarea din față în blocul Buckman, cât și pe cea laterală.
    Nu peste mult timp, Jack se întoarse cu un taximetru. Ned Beaumont se urcă și el, după care îi spuse șoferului unde să parcheze.
    - Ce le-ai făcut? întrebă Jack în timp ce așteptau.
    - Chestii.
    - A!
    Trecură zece minute, iar Jack arătă cu degetul spre un taxi care oprea în dreptul ușii laterale a blocului Buckman.
    - Ia uite!
    Puștiul, cu cele două genți de voiaj, ieși primul din clădire, după care, când se urcă în taxi, Despain și fata ieșiră în grabă, să-l urmeze. Teximetrul o luă din loc cu toată viteza.
    Jack se aplecă înainte și-i spuse șoferului ce să facă, după care porniră și ei, pe urmele primei mașini. Străbătură o mulțime de străzi luminate strălucitor de soarele dimineții, mergând pe un drum întortocheat care în cele din urmă îi duse la o casă veche din gresie de pe West 49-th Street.
    Taxiul în care era Despain se opri în fața casei și, din nou, puștiul fu primul dintre cei trei care apăru pe trotuar. Se uită în susul și-n josul străzii, apoi se duse la ușa din față a casei și o descuie. În sfârșit, reveni la taximetru. Despain și fata coborâră și traversară grăbiți trotuarul, intrând repede în casă. Puștiul o urmă cu bagajele.
    - Stai aici și ține taxiul, îi spuse Ned Beaumont lui Jack.
    - Și tu ce-ai să faci?
    - Îmi încerc norocul.
    Jack clătină din cap:
    - Și-ăsta-i un cartier unde nu-i bine să cauți necazul cu lumânarea, spuse el.
    Ned Beaumont răspunse:
    - Dacă ies cu Despain, o ștergi. Iei alt taxi și te întorci să supraveghezi intrările de la Buckman. Dacă nu ies, judeci și singur ce-i de făcut.
    Deschise portiera mașinii și coborî. Tremura, iar ochii-i erau sticloși. Îl ignoră pe Jack, care se aplecase afară din mașină să-i spună ceva, și porni grăbit spre casa în care intraseră cei doi bărbați și fata.
    Se duse direct la treptele din față și puse o mână pe mâner. Acesta se răsuci ușor - ușa nu era încuiată. O deschise și, după ce se uită în holul întunecos, intră.
    Ușa se trânti în spatele lui, iar unul dintre pumnii puștiului îi dădu o lovitură razantă în cap, care-i zbură fesul și-l trânti de perete. Începu să cadă, amețit, aproape ajungând să se rezeme într-un genunchi, iar celălalt pumn al puștiului se înfipse în perete, deasupra capului său.
    Își răsfrânse buzele de pe dinți și aplică un pumn între picioarele puștiului, cu un șoc scurt și îndesat care-l făcu pe celălalt să mârâie, împleticindu-se înapoi și astfel dându-i lui Ned Beaumont timp să se ridice, înainte de a-l ataca din nou.
    Puțin mai încolo, pe culoar, Bernie Despain stătea rezemat de perete, cu gura lățită și buzele subțiate, cu ochii micșorați ca două puncte negre, repetând încet, la nesfârșit:
    - Arde-l, puștiule, arde-l....
    Lee Wilshire nu se zărea nicăieri.
    Următoarele două lovituri ale puștiului nimeriră în pieptul lui Ned Beaumont, strivindu-l la perete și făcându-l să tușească. Pe a treia, care-i țintea fața, reuși s-o evite. Apoi îl împinse pe puști din dreptul lui, apăsându-i beregata cu antebrațul, și-i dădu un șut în burtă. Puștiul mugi furios și se repezi cu amândoi pumnii înainte, dar inerția îl purtă până dincolo de Ned Beaumont, care avu timp să-și ducă mâna dreaptă la șold și să scoată revolverul lui Jack. Nu avu timp să-l ridice, așa că, ținându-l înclinat în jos, apăsă pe trăgaci, reușind să-l împuște pe puști în coapsa dreaptă. Puștiul țipă și căzu pe pardoseala holului. Rămase culcat acolo, privind în sus spre Ned Beaumont cu ochi speriați și înroșiți.
    Ned Beaumont făcu un pas înapoi, își vârî mâna stângă în buzunarul pantalonilor, și i se adresă lui Bernie Despain, cu o expresie dintr-o dată hotărâtă:
    - Vino cu mine, vreau să-ți vorbesc.
    De deasupra se auzi un ropot de pași alergând, undeva în partea din spate a clădirii se deschise o ușă, iar pe culoar răsunară câteva glasuri surescitate - dar de apărut nu apăru nimeni.
    Câteva momente, Despain îl privi lung pe Beaumont, cu un soi de fascinație oribilă pe față. Apoi, fără o vorbă, păși peste omul căzut la pământ și ieși din clădire. Ned Beaumont își introduse revolverul în buzunarul hainei, dar fără să-și ia mâna de pe patul lui, înainte de a-l urma afară, coborând treptele dinspre stradă.
    - Ia-o spre taximetrul ăla, îi spuse el lui Despain, arătându-i mașina din care Jack tocmai cobora.
    Când ajunseră la taxi, îi spuse șoferului să pornească, nu conta încotro:
    - Ia-o pe unde vrei, până-ți spun eu unde să ne duci.
    Porniseră deja, când Despain își regăsi graiul.
    - Asta-i o tâlhărie. Îți dau orice îmi ceri, fiindcă țin la viața mea, da tot tâlhărie e.
    Ned Beaumont râse antipatic, clătinând din cap.
    - Nu uita că m-am ajuns, dacă acum am o funcție la Procuratura Districtuală.
    - Da n-ai pentru ce să mă  acuzi. Nu sunt urmărit. Ai spus că....
    - Te-am dus de nas, Bernie, știu eu de ce. Ești urmărit.
    - Pentru ce?
    - Pentru uciderea lui Taylor Henry.
    - Pentru aia? La naiba, păi pot să mă-ntorc și să-i fac față. Mă ai la mână cu ceva? Aveam niște hârtii de-ale lui, sigur. Și, la fel de sigur, am plecat în noaptea când a murit. Ce avocat nu-i în stare să-mi rezolve un caz ca ăsta? Iisuse, dac-am lăsat biletele în seif înainte de nouă jumătate - ca să meargă cu povestea lui Lee - asta nu arată că-n noaptea aia nu încercam să-mi încasez banii?
    - Nu, și nu-s numai astea toate chestiile cu care te avem la mână.
    - Sunt singurele cu care mă puteți avea, spuse Despain cu convingere.
    Ned Beaumont își arătă dinții.
    - Aiurea, Bernie. Mai ții minte c-aveam pe cap o pălărie, azi-dimineață când am venit să te vizitez?
    - Oi fi avut. Nu mai știu.
    - Mai ții minte că la plecare mi-am scos un fes din buzunar și mi l-am pus pe cap?
    În ochii mici ai omului cu fața smeadă începură să se vadă uimirea și frica.
    - Pe toți sfinții! Zi odată! Unde vrei să ajungi?
    - La probe, acolo vreau să ajung. Mai ții minte că pălăria aia nu-mi venea foarte bine?
    Glasul lui Bernie Despain devenise răgușit de-a binelea.
    - Nu mai știu, Ned. Pentru numele lui Dumnezeu, ce vrei să spui cu toate astea?
    - Vreau să-ți spun că nu-mi venea foarte bine fiindcă nu era pălăria mea. Mai ții minte că pălăria pe care o purta Taylor când a fost omorât n-a fost găsită?
    - Nu mai știu.... Nu știu nimic despre el....
    - Ei bine, eu încerc să-ți spun că pălăria pe care o aveam pe cap azi-dimineață era pălăria lui Taylor, care acum e depusă între perna și spătarul fotoliului ăluia maro din apartamentul pe care l-ai ocupat la Buckman. Crezi că, alături de celelate, ar fi de ajuns să te așeze pe scaunul electric?
    Despain ar fi scos un zbieret de groază, dacă Ned nu-i astupa gura cu palma, mârâindu-i la ureche:
    - Gura.
    Pe chipul său măsliniu începeau să se prelingă pârâiașe de sudoare. Se aruncă asupra lui Ned Beaumont, apucându-l de reverele pardesiului, bâiguind:
    - Ascultă, Ned, nu-mi face asta! Poți să iei toate debitele care mi se datorează, până la ultimul cent, cu dobândă cu tot, numai nu mi-o face! N-am vrut niciodată să te fraieresc, Ned, îți jur pe ce am mai scump. Doar că stau cam prost cu banii, și m-am gândit s-o luăm ca pe un împrumut. Pe ce-am mai scump îți jur, Ned. Nu prea am mare lucru acum, da urmează să iau banii pe pietrele lui Lee, pe care le vând azi, și din ăia am să-ți dau și mălaiu tău, pân-la ultimu cent. Cât era, Ned? Ți-i dau pe toți imediat, acum, în dimineața asta!
    Ned Beaumont îl împinse la loc, în partea lui de banchetă, și spuse:
    - Erau trei mii două sute cincizeci de dolari.
    - Trei mii două sute cincizeci de dolari. Ai să-i primești, până la ultimu cent, în dimineața asta, uite-acu, imediat!
    Se uită la ceas.
    - Da, domle, uite chiar acuma, în clipa asta, imediat ce ajungem acolo. Moș Stein e la post, încă de pe-acum e. Zi doar c-ai să mă lași în pace, Ned, de dragu vechilor vremuri.
    Ned Beaumont își frecă palmele, îngândurat.
    - Nu prea pot să te las în pace, Bernie. Nu tocmai acum, vreau să zic. Trebuie să nu uit că lucrez pentru procurorul de district, și că tu ești urmărit pentru interogatoriu. Așa că tot ce putem să rezolvăm e pălăria. Uite cum facem: îmi dai banii mei, iar eu o să am grijă să fiu singur când iau de-acolo pălăria, și așa n-o să afle nimeni. Altfel, voi avea grijă ca jumătate din poliția din New York să-mi acopere spatele și.... asta e: îți convine sau nu.
    - O, Doamne! gemu Bernie Despain. Zi-i să ne ducă la Moș Stein. E pe strada....

                                                                  3
                                              SUFLUL CICLONULUI
                                                                I

                                  Când coborî din trenul care-l adusese înapoi de la New York, Ned Beaumont se ținea drept și avea ochii foarte limpezi. Doar pieptul prea plat sugera o anumită suferință fizică. Ca formă și culoare, chipul său era energic, iar el mergea cu pași lungi și elastici. Urcă sprinten treptele de ciment care făceau legătura între peron și nivelul străzii, traversă sala de așteptare, îi făcu semn de salut cu mâna unei cunoștințe care lucra la ghișeul de informații, și ieși din stație pe una dintre porțile de la stradă.
    În timp ce aștepta pe trotuar ca hamalul să-i aducă bagajele, își cumpără un ziar. Îl deschise după ce se așeză în taxi și-i ceru șoferului să-l ducă pe Randall Avenue. Pe prima pagină văzu un articol de o jumătate de coloană:

                                       AL DOILEA FRATE UCIS
                          FRANCIS W. WEST ASASINAT APROAPE DE LOCUL UNDE A MURIT ȘI FRATELE LUI

           Pentru a doua oară în mai puțin de două săptămâni, destinul tragic lovește familia West, de pe N. Achland Avenue, 1342. Aseară, Francis W. West a fost împușcat mortal în stradă, la niciun cvartal distanță de locul unde îl văzuse pe fratele său, Norman, doborât și ucis de o mașină presupusă ca aparținând contrabandiștilor de alcool, luna trecută.
    Francis West, care lucra ca ospătar la Rockaway Cafe, se întorcea de la serviciu, la scurt timp după miezul nopții, când, conform celor care au asistat la tragedie, a fost depășit de o mașină neagră care venea pe Achland Avenue, cu toată viteza. Când a ajuns în dreptul lui West, mașina a cotit spre bordură, și se spune că din ea s-au tras peste zece cartușe. West a căzut la pământ, cu opt gloanțe în trup, murind înainte de a putea cineva să ajungă la el. Mașina usigașă, despre care se spune că nu s-a oprit, a accelerat imediat din nou și a dispărut după colțul cu Strada Bowman. Poliția are greutăți în încercările de a găsi mașina, din cauza descrierilor contradictorii făcute de martori, dintre care niciunul nu afirmă că  ar fi distins pe cineva dintre ocupanții automobilului.
    Boyd West, fratele rămas în viață, care asistase și el la moartea lui Norman, luna trecută, n-a putut găsi niciun motiv pentru moartea lui Francis. A spus că nu știa despre niciun dușman pe care l-ar fi putut avea fratele său. Domnișoara Marie Shepperd, de pe Baker Avenue, 1917, cu care Francis West urma să se căsătorească săptămâna viitoare, n-a putut numi nici ea pe nimeni care ar fi putut dori moartea logodnicului ei.
    Timothy Ivans, despre care se presupune că era la volanul mașinii care l-a omorât accidental pe Norman West luna trecută, a refuzat să le vorbească reporterilor, din celula sa de la Închisoarea Orașului,  unde este deținut fără cauțiune, așteptând să fie judecat pentru omor din culpă.

    Ned Beaumont împături ziarul încet și cu grijă, și-l vârî într-un buzunar al pardesiului. Avea buzele ușor subțiate și ochii mai vii, semn că îl frământa un gând. În rest, chipul său arăta absolut calm. Se rezemă într-un colț al taximetrului, jucându-se cu o țigară neaprinsă.
...................................................................................

joi, 28 decembrie 2017

               "Voi păstra Crăciunul în inimă şi voi încerca să-l ţin cu mine tot anul."
                                      Charles Dickens - Oliver Twist

miercuri, 27 decembrie 2017

Cheia de sticlă, Dashiell Hammett

                                                                 1 - 9

                                                                      1.
                                          CADAVRUL DIN STRADA CHINA
                                                                      I

                                Zarurile verzi se rostogoliră pe masa verde, loviră împreună marginea și apoi ricoșară. Unul se opri imediat, având pe fața de deasupra șase puncte albe dispuse pe două rânduri egale. Celălalt se rostogoli până în centrul mesei, unde se opri cu un singur punct la vedere.
    - Mhh! mormăi încet Ned Beaumont, iar câștigătorii strânseră banii de pe masă.
    Harry Slos luă zarurile și le agită în mâna lui lată, palidă și păroasă.
    - Puneți mizele! anunță el și aruncă pe masă o hârtie de douăzeci de dolari și una de cinci.
    Ned Beaumont făcu un pas înapoi, spunând:
    - Șo pe ei, fraților, că eu trebuie să fac plinul!
    Traversă sala de biliard, spre ușă. Acolo îl întâlni pe Walter Ivans care tocmai intra.
    - Bună, Walt, îl salută el, și ar fi mers mai departe, dar Ivans îl apucă de cot, din mers, și-l întoarse cu fața spre el.
    - A-a-ai vo-vorbit cu P-p-paul?
    Când Ivans rosti cuvântul „P-p-paul”, de pe buze îi săriră câțiva stropi mici de salivă.
    - Acum mă duc la el.
    Ochii albaștri ca de porțelan ai lui Ivans luciră pe chipul său rotund, până când Ned Beaumont, privindu-l cu ochii îngustați, adăugă:
    - Să nu-ți faci cine știe ce speranțe. Dacă ai putea să aștepți un timp....
    Bărbia lui Ivans tresări.
    - Da-da-da o să na-nască luna v-vi-vii-viitoare.
    În ochii negri ai lui Ned Beaumont se ivi o expresie surprinsă. Își desprinse brațul din mâna lui Ivans, care era mai scund decât el, și păși înapoi. Apoi un colț al gurii i se arcui în sus, pe sub mustața de culoare șaten închis, și spuse:
    - E un moment prost, Walt, și.... mă rog.... ai să fii scutit de o dezamăgire dacă nu aștepți prea multe înainte de noiembrie.
    Ochii i se îngustară din nou, atenți.
    - D-d-da da-dacă-ii s-ss-ssspui....
    - Am să insist cât pot și ar trebui să știi că va face tot posibilul, dar e cam strâmtorat acum.
    Ridică din umeri, iar chipul i se posomorî, cu excepția strălucirii alerte din ochi.
    Ivans își umezi buzele și clipi de mai multe ori. Apoi inspiră adânc și-l bătu pe piept cu ambele mâini.
    - D-du-du-te acum sus, îi ceru el, insistent și rugător. A-am să te a-a-aștept a-aici.

                                                            II

                                       Ned Beaumont urcă scara, aprinzându-și o țigară subțire de foi, cu pete verzi. Pe palierul de la etajul întâi, unde era agățat portretul guvernatorului, coti spre partea din față a clădirii și bătu la ușa lată de stejar din acel capăt al culoarului.
    - În regulă! răspunse glasul lui Paul Madvig, iar Ned Beaumont deschise ușa și intră.
    Paul Madvig era singur în cameră. Stătea în picioare lângă fereastră, cu mâinile în buzunarele pantalonilor și cu spatele spre ușă, privind în jos prin perdeaua subțire, spre Strada China.
    Se întoarse în loc, încet, și spuse:
    - A, iată-te.
    Era un om de patruzeci și cinci de ani, la fel de înalt ca Ned Beaumont, dar cu douăzeci de kilograme mai greu, însă fără să fie gras. Părul îi era deschis la culoare, pieptănat cu cărare pe mijloc și lipit de cap. Avea o față chipeșă, rumenă, cu trăsături masive. Calitatea hainelor și stilul lui de a le purta le salvau de a fi ostentative.
    Ned Beaumont închise ușa și spuse:
    - Împrumută-mi niște bani.
    Din buzunarul interior al hainei, Madvig scoase un portofel mare, cafeniu.
    - Cât vrei?
    - Două sute.
    Madvig îi dădu o hârtie de o sută de dolari și cinci de câte douăzeci, întrebând:
    - Craps?
    - Mersi, răspunse Ned Beaumont, vârând banii în buzunar. Da, pentru craps.
    - E cam mult de când n-ai câștigat, nu? remargă Madvig, în timă ce-și vâra iar banii în buzunarele pantalonilor.
    - Nu chiar atât de mult - o lună, șase săptămâni maximum.
    Madvig zâmbi.
    - Asta-i o perioadă cam lungă pentru ca să tot pierzi.
    - Pentru mine, nu.
    În glasul lui Ned Beaumont începu să se simtă ușoară de iritare.
    Celălalt zornăi monedele în buzunar.
    - Sunt mulți în seara asta? întrebă el, așezându-se pe un colț al mesei și privindu-și pantofii maro, bine lustruiți.
    Ned Beaumont se uită curios la el, apoi clătină din cap, răspunzând:
    - Peewee.
    Se duse la fereastră. Deasupra clădirilor de pe cealată parte a străzii, cerul era negru și apăsător. Merse la telefonul care era în spatele lui Madvig și formă un număr.
    - Alo, Bernie. Aici Ned. Care-i prețul pe Peggy O Toole?.... Atâta tot?.... Mă rog, dă-mi cinci sute din fiecare.... Sigur.... Pariez c-o să plouă, și atunci o să-l bată pe Incinerator.... În regulă, atunci dă-mi un preț mai bun.... Perfect.
    Puse receptorul în furcă și ocoli iar până în fața lui Madvig. Acesta îl întrebă:
    - De ce nu încerci să te lași un timp, atunci când intri în câte-o perioadă proastă ca asta?
    Ned Beaumont se încruntă.
    - Nu folosește la nimic, doar că mă sărăcește și mai mult. Ar fi trebuit să-i pun pe-ăia o mie cinci sute să facă pui, nu să-i împrăștii. E mai bine să-ți încasezi pedeapsa și să mergi înainte.
    Madvig chicoti și, ridicând capul, spuse:
    - Dacă ai putere s-o duci.
    Colțurile gurii lui Ned Beaumont se arcuiră în jos, urmate de capetele mustății.
    - Am puterea să duc tot ce am de dus, răspunse el, pornind spre ușă.
    Tocmai pusese mâna pe clanță, când Madvig spuse, cu sinceritate:
    - Cred c-o ai, Ned.
    Întorcându-se spre el, Ned Beaumont îl întrebă:
    - Ce să am?
    Privirea lui Madvig se mută spre fereastră.
    - Puterea de a înfrunta orice, spuse el.
    Ned Beaumont îi studie chipul ferit. Blondul se foi stând pe loc, incomod, mișcându-și iar monedele din buzunare. Ștergându-și orice expresie din ochi, Ned Beaumont îl întrebă cu cel mai nedumerit ton:
    - Cine?
    Madvig se înroși la față. Ridicându-se de la masă, făcu un pas spre Ned Beaumont.
    - Du-te dracului, spuse el.
    Ned Beaumont râse.
    Cu un rânjet spășit, Madvig își șterse fața cu o batistă cu chenar verde.
    - De ce n-ai mai trecut pe acasă? întrebă el. Azi-noapte, mama spunea că nu te-a mai văzut de-o lună.
    - Poate-am să trec într-o seară, săptămâna asta.
    - Ar fi și cazul. Știi cât de mult te place mama. Să vii la cină, mai spuse el, vârându-și batista în buzunar.
    Ned Beaumont porni iar spre ușă, încet, observându-l pe blond cu coada ochiului. În timp ce punea mâna pe clanță, îl întrebă:
    - Despre ce voiai să-mi vorbești?
    Madvig se încruntă.
    - Da, adică....
    Își drese glasul.
    - Ăă.... știi.... ar mai fi ceva.
    Dintr-odată, orice ezitare îi dispăru, rămânând calm și stăpân pe sine.
    - Tu știi mai multe decât mine despre chestiile astea. Ziua de naștere a lui Miss Henry e joi. Ce crezi c-ar trebui să-i dăruiesc?
    Ned Beaumont își retrase mâna de pe clanță. Când se întoarse iar cu fața spre Madvig, din ochi i se ștersese expresia șocată. Suflă fumul de țigară și întrebă:
    - Organizează un soi de petrecere de ziua ei, nu?
    - Da.
    - Și te-au invitat și pe tine?
    Madvig  clătină din cap.
    - Nu, dar am să mă duc mâine seară la ei, la cină.
    Ned Beaumont coborî privirea spre țigară, apoi o ridică din nou spre chipul lui Madvig, întrebându-l:
    - Ai să-l susții pe senator, Paul?
    - Cred c-o vom face.
    Zâmbetul îi era la fel de blajin ca și glasul, când îi puse următoarea întrebare:
    - De ce?
    Madvig zâmbi.
    - Fiindcă, dacă ne are pe noi la bază, o să-l îngroape pe Roan, și cu ajutorul lui ne poate ieși figura ca și cum nimeni nu ne-ar sta împotrivă.
    Ned Beaumont își ridică țigara la gură. Pe același ton blajin, întrebă, subliniind pronumele:
    - Fără tine, ar putea senatorul să ia notă de trecere și de data asta?
    Cu un calm plin de convingere, Madvig răspunse:
    - Nicio șansă.
    După o scurtă pauză, Ned Beaumont îl mai întrebă:
    - Și știe?
    - Ar fi cazul s-o știe mai bine ca oricine. Iar dacă n-ar ști..... Da ce naiba-i cu tine?
    Râsul lui Ned Beaumont era sardonic.
    - Dacă n-ar ști, sugeră el, mâine seară te-ai mai duce acolo sau nu?
    Încruntat, Madvig repetă:
    - Îmi spui ce naiba te-a apucat, sau nu?
    Ned Beaumont își scoase țigara din gură. Dinții lui îi ferfenițiseră capătul.
    - Pe mine nu m-a apucat nimic, răspunse el, prefăcându-se îngândurat. Dar nu crezi că restul lumii are nevoie de sprijinul lui:
    - Sprijinul e un lucru care niciodată n-are cum să-ți prisosească, replică nepăsător Madvig, dar și fără ajutorul lui am putea ieși în față destul de onorabil.
    - Ai apucat să-i promiți ceva?
    Madvig își țuguie buzele.
    - Ne-am înțeles aproape definitiv.
    Ned Beaumont își lăsă încet capul în piept, până ajunse să-l privească pe blond pe sub sprâncene. Se făcu palid la față.
    - Dă-l la fund, Paul, spuse el cu glas scăzut, răgușit. Scufundă-l.
    Proptindu-și pumnii în șolduri, Madivg exclamă încet, parcă nevenindu-i să creadă:
    - Ei, fir-aș al dracului!
    Trecând pe lângă el, Ned Beaumont strivi jarul țigării, cu degetele lui subțiri și nesigure, în scrumiera de aramă ciocănită de pe masă.
    Madvig privi spatele celui mai tânăr decât el până când se îndreptă de umeri și se întoarse. Atunci,blondul îi zâmbi cu afecțiune și exasperare.
    - Ce tot ai, Ned? se plânse el. Toate merg de minune, și dintr-o dată, fără niciun motiv, începi să faci nazuri. Să fiu al dracu cu mama care m-a făcut, dacă pot să te înțeleg!
    Ned Beaumont se strâmbă dezgustat.
    - În regulă, las-o baltă, spuse el, și imediat reveni la atac, cu o întrebare sceptică. Crezi c-o să bată mingea cu tine după ce va fi reales?
    Madvig nu părea deloc îngrijorat.
    - Mă descurc eu cu el.
    - Poate, da nu uita că nimeni nu l-a tras în piept niciodată-n viața lui.
    - Sigur, confirmă Madvig, dând din cap cu convingere, și ăsta-i unul dintre cele mai serioase motive pe care le știu ca să merg pe mâna lui.
    - Ba nu e, Paul, îl contrazise cu sinceritate Ned Beaumont. E unul dintre cele mai proaste motive. Gândește-te bine la asta, chiar dac-o să te-apuce durerea de cap. Cât de adânc și-a înfipt ghearele-n tine amețita aia blondă de fiică-sa?
    - Am să mă însor cu Miss Henry, replică Madvig.
    Ned Beaumont își boți buzele ca pentru a fluiera, deși nu scoase niciun sunet. Mijindu-și ochii, întrebă:
    - Și asta face parte din învoială?
    Madvig zâmbi băiețește.
    - Nimeni nu știe încă, răspunse el, numai tu și cu mine.
    Pe obrajii slabi ai lui Ned Beaumont apărură pete de culoare. Cu zâmbetul său cel mai binevoitor, spuse:
    - Poți să ai încredere în mine că n-am să încep să-mi bat gura, așa că-ți dau un sfat: dacă asta vrei, pune-i să-ți dea în scris, sub jurământ în fața unui notar, și să depună o garanție cash - sau, și mai bine, insistă ca nunta să se facă înainte de ziua alegerilor. Atunci, măcar ai să fii sigur de livra ta de carne sau ea o să cântărească vreo sută zece, nu?
    Madvig își foi picioarele în loc. Evitând privirea lui Ned Beaumont, spuse:
    - Nu știu de ce tot vorbești de senator de parc-ar fi un pungaș. Este un gentelman și....
    - Categoric. Am citit despre asta în „Post” - e unul dintre puținii aristocrați care au mai rămas în politica americană. Și fiica lui e o aristocrată. De-asta te avertizez să-ți coși cămașa pe tine când te duci în vizită la ei, altfel ai să pleci de-acolo fără ea, fiindcă pentru ei ești o formă inferioară de viață din regnul animal, și nu se aplică nicio regulă.
    Madvig oftă.
    - Hai, măi Ned, nu mai fi așa de-al dracu de....
    Ned Beaumont însă își amintise ceva. Ochii îi străluceau malițios.
    - Și n-ar trebui să uităm nici că și tânărul Taylor Henry e un aristocrat - motiv pentru care, probabil, ai oprit-o pe Opal să se mai joace cu el. Ei, cum o să oasă treaba când tu ai să te însori cu soră-sa, iar el va deveni unchiul prin alianță al fiică-tii, sau cam așa ceva? Asta o să-i dea dreptul să-nceapă iar să-și facă de cap cu ea?
    Madvig căscă.
    - Nu m-ai înțeles bine, Ned, spuse el. Nu ți-am cerut să-mi spui toate astea. Te-am întrebat doar ce fel de cadou ar fi mai bine să-i duc domnișoarei Henry.
    Chipul lui Ned Beaumont își pierdu însuflețirea, devenind o mască destul de posomorâtă.
    - Cât de departe ai ajuns cu ea? întrebă el, pe un ton care nu dădea de înțeles prin nimic la ce anume se gândea.
    - Nicăieri. Am trecut pe la ei de vreo juma de duzină de ori, cred, ca să discut cu senatorul. Uneori o văd, alteori, nu, dar numai cât să-i spun: „Ce mai faci” sau așa ceva, cu alți oameni de față. Știi, încă n-am avut ocazia să vorbesc nimic personal cu ea.
    O clipă, în ochii lui Ned Beaumont luci amuzamentul, dar se stinse imediat. Își împinse înapoi o latură a mustății, cu unghia degetului mare, întrebând:
    - Mâine e prima oară când iei cina acolo?
    - Da, deși sper să nu fie și ultima.
    - Și nu te-a învitat nimeni la ziua ei?
    - Nu....
    După o scurtă ezitare, Madvig adăugă:
    - .... Nu încă.
    - Atunci, răspunsul e unul care n-o să-ți placă.
    Chipul lui Madvig rămase de nepătruns.
    - Cum ar fi....?
    - Nu-i du nimic.
    - Of, la naiba, Ned!
    Ned Beaumont ridică din umeri.
    - Fă ce vrei. M-ai întrebat, ți-am răspuns.
    - Dar de ce?
    - Nu trebuie să le dai oamenilor cadouri decât dacă ești sigur că le face plăcere să le primească de la tine.
    - Dar oricui îi face plăcere să....
    - Poate, dar nu e vorba numai de atât. Când îi dăruiești cuiva ceva, spui cu voce tare că știi c-o să-i placă darul pe care i-l dai tu....
    - M-am prins, îl întrerupse Madvig, frecându-și bărbia cu degetele de la mâna dreaptă, încruntat. Cred că ai dreptate....
    Se lumină la față.
    - Dar al dracului să fiu dac-oi lăsa să-mi scape ocazia!
    Ned Beaumont se grăbi să răspundă:
    - Ei, atunci ia niște flori sau cam așa ceva, s-ar putea să meargă.
    - Flori? Isuse! Eu voiam....
    - Sigur, voiai să-i dăruiești o mașină sau vreo doi iarzi de perle. O să ai ocazia și pentru de-astea, mai târziu. Începe modest, și urcă treptat.
    Madvig făcu o mutră răutăcioasă.
    - Cred că ai dreptate, Ned. Tu te pricepi mai bine ca mine la chestiile astea. Flori au să fie.
    - Și nu prea multe.
    Apoi, din aceeași suflare, se grăbi să continue:
    - Walt Ivans le spune la toți că ar trebui să-l scoți din pușcărie pe frate-său.
    Madvig își trase în jos tivul vestei.
    - Iar ăia toți, n-au decât să-i spună că Tim va sta la răcoare până după alegeri.
    - Ai să-l lași să fie judecat?
    - Da, răspunse Madvig, după care adăugă, cu mai multă aprindere: Ned, știi al naibi de bine că n-am încotro. Când toată lumea se bate pentru realegere și cluburile femeilor sunt pe picior de război, aș sări din lac în puț forțând acum închiderea cazului lui Tim.
    Ned Beaumont îi zâmbi strâmb blondului, după care răspunse pe un ton tărăgănat:
    - Nu prea ne făceam griji în legătură cu cluburile femeilor, înainte să intrăm în rândurile aristocrației.
    - Ne facem acum, replică Madvig, cu o privire opacă.
    - Soția lui Tim naște luna viitoare, continuă Ned Beaumont.
    Madvig expiră scurt, cu o pufnitură nervoasă.
    - Doar așa, ca să complice și mai mult situația! se plânse el. De ce nu se gândesc la chestiile astea înainte să dea de belea? N-au pic de creieri, niciunul dintre ei.
    - N-or fi având, da au voturi.
    - Tocmai ăsta-i necazul, mârâi Madvig.
    Privi un moment în podea, încruntat, apoi ridică iar capul.
    - O s-avem grijă de el imediat ce se termină numărarea voturilor, da pân-atunci nu mișc un deget.
    - Asta n-o să le prea placă băieților, replică Ned Beaumont, privindu-l pieziș. Cu sau fără creieri, sunt obișnuiți să li se poarte de grijă.
    Madvig își repezi puțin bărbia înainte. Ochii lui rotunzi și de un albastru mat, se ațintiră aspura celor ai lui Ned Beaumont. Cu glas scăzut, întrebă:
    - Și....?
    Zâmbind, Ned Beaumont îi răspunse pe cel mai firesc ton:
    - Știi bine că nu va fi nevoie de prea mult ca să-nceapă să spună că lucrurile stăteau altfel înainte să te înhăitezi cu senatorul.
    - Așa....?
    Ned Beaumont se ținu bine pe picioare, fără să-și schimbe nici tonul, nici expresia:
    - Știi că e nevoie doar de-o nimica toată ca să se-apuce să spună că Shad O Rory încă mai are grijă și-acum de băieții lui.
    Madvig, care-l ascultase cu un aer de atenție deplină, răspunse vorbind foarte încet și calculat:
    - Știu că tu îi vei pune să vorbească așa, Ned, și mai știu și că pot conta pe tine că-ți vei da toată silința să oprești orice vorbe de soiul ăsta când se va întâmpla să le auzi.
    Un moment stătură tăcuți, privindu-se ochi în ochi. Fără ca pe chipul oricăruia dintre ei să se observe nici cea mai mică schimbare. În sfârșit, Ned Beaumont puse capăt tăcerii, spunând:
    - Ne-ar putea fi de un oarecare ajutor dacă ne-am ocupa de nevasta și copilul lui Tim.
    - Tocmai asta era și ideea.
    Madvig își trase bărbia înapoi, iar ochii lui își pierdură opacitatea.
    - Ocupă-te tu, vrei? Dă-le tot ce au nevoie.

                                                                III

                                 Walter Ivans îl aștepta pe Ned Beaumont la baza scării, cu ochii strălucitori de speranță.
    - Ce-ce-a z-zz-zzzis?
    - Ce ți-am spus și eu: că nu se poate. După alegeri, se va face tot ce trebuie pentru ca Tim să iasă, dar până atunci, nicio mișcare.
    Walter Ivans își lăsă capul în piept, scoțând un mârâit adânc, gutural.
    Punându-i mâna pe umăr, Ned Beaumont mai spuse:
    - E o perioadă grea, și nimeni n-o știe mai bine ca Paul, dar n-are ce face. Vrea să-i transmiți nevestei lui Tim să nu achite nicio notă de plată. Să i le trimită lui pe toate - chiria, băcănia, medicul și spitalul.
    Walter Ivans ridică brusc capul și apucă mâna lui Ned Beaumont într-ale lui.
    - P-pe toți sf-sfi-sfinții, ce fru-frumos din pa-partea lui! exclamă el, umezindu-i-se ochii săi ca de porțelan. D-d-da aș fi v-vv-vrut să-l poată sco-scoate și pe Tim.
    - Mă rog, există oricând o șansăă să se ivească ceva care să-l ajute, spuse Ned Beaumont, eliberându-și mâna. Mai vorbim.
    Și, ocolindu-l pe Ivans, intră iar în sala de biliard.
    Încăperea era goală. Își luă pălăria și mantoul și se duse la ușa din față. Pe Strada China cădeau oblic stropi deși de ploaie, de culoarea stridiilor. Zâmbi și, vorbind printre dinți, li se adresă direct:
    - Hadeți, micuților, haideți cât mai mulți, așa, cam la vreo trei mii două sute cincizeci de dolari.
    Se întoarse înăuntru și telefonă după un taxi.

                                                               IV

                                     Ned Beaumont își luă mâinile de pe cadavru și se ridică în picioare. Capul mortului se întoarse puțin la stânga, în direcția opusă bordurii, ajungând cu fața în lumina felinarului de la colțul străzii. Era un chip tânăr, iar expresia sa furioasă era accentuată de crestătura închisă la culoare care-i străbătea fruntea pe diagonală, de lângă părul cârlionțat până la o sprânceană.
    Ned Beaumont se uită în susul și-n josul Străzii China. Cât vedeai cu ochii, nu se zărea niciun om. La două intersecții distanță, în fața Log Cabin Clubului, doi bărbați tocmai coborau dintr-un automobil. Îl lăsară în fața clubului, cu botul spre Ned Beaumont, și intrară în local.
    După ce privi câteva secunde automobilul, Ned Beaumont întoarse brusc capul, pentru a se uita iar în partea opusă a străzii, și apoi, cu o repezeciune care contopea ambele mișcări într-una singură, fluentă și rapidă, se răsuci și sări pe trotuar, în umbra celui mai apropiat copac. Respira pe gură și, deși pe mâini îi sclipeau în lumină borboane mici de sudoare, se înfioră și-și ridică gulerul pardesiului.
    Rămase în umbra copacului, cu o mână rezemată pe trunchiul acestuia, timp de circa un minut. Apoi se îndreptă brusc și porni spre Long Cabin Club. Mergea tot mai repede, aplecat înainte, și ajunse aproape să alerge într-un trap mărunt, când zări un om care venea din sens invers, pe cealaltă parte a străzii. Încetini imediat pasul și făcu un efort să-și țină trupul mai drept. Înainte de a fi ajuns în dreptul lui, omul intră într-o casă.
    Când ajunse în fața clubului, Ned Beaumont nu mai respira pe gură. Totuși, buzele îi erau în continuare cam livide. Fără să se oprească din mers, aruncă o privire spre automobilul gol, apoi urcă treptele clubului printre cele două felinare, și intră.
    Harry Sloss și încă un om tocmai traversau holul, dinspre garderobă. Se opriră, salutându-l într-un glas:
    - Bună, Ned.
    Apoi, Sloss adăugă:
    - Am auzit că ai câștigat azi cu Peggy O Toole.
    - Da.
    - Pe cât.
    - Trei mii două sute.
    Sloss își trecu limba peste buza de jos.
    - Foarte frumos. Ar trebui să fii în stare de o partidă, diseară.
    - Mai târziu, poate. Paul e aici?
    - Nu știu. Noi abia am sosit. Să nu întârzii prea mult. I-am promis fetei că ajung devreme acasă.
    - Bine, răspunse Ned Beaumont și se duse și el la garderobă. Paul a venit? îl întrebă pe garderobier.
    - Da, de vreo zece minute.
    Se uită la ceas. Era ora zece și jumătate. Urcă în camera din față, de la primul etaj. Când intră, îl văzu pe Madvig stând așezat la masă, îmbrăcat de cină, cu o mână întinsă spre telefon.
    Retrăgându-și mâna, Madvig îl întrebă:
    - Cum o duci, Ned?
    Chipul său mare și plăcut era rumen și placid.  Ned Beaumont îi răspunse:
    - Se poate și mai rău.
    Închise ușa în urma lui și se așeză pe un scaun, nu departe de al lui Madvig.
    - Cum a fost cina la Henry?
    Colțurile ochilor lui Madvig se încrețiră.
    - Se putea și mai rău.
    Ned Beaumont  tăie capătul unei țigări de foi palide, cu pete. Tremurul mâinilor sale nu se potrivea deloc cu fermitatea glasului, când întrebă, ridicând privirea spre Madvig, dar fără să miște capul:
    - Taylor a fost aici?
    - La cină, nu. De ce?
    Ned Beaumont își întinse picioarele, încrucișându-le la glezne, se rezemă de spătar, își mișcă neglizent mâna cu țigara într-un arc larg și spuse:
    - Zace mort în rigolă, mai încolo, pe stradă.
    Netulburat, Madvig întrebă:
    - Chiar așa?
    Mușchii chipului slab al lui Ned Beaumont se încordară, pe când se apleca înainte. Învelitoarea țigării i se rupse între degete, cu un mic plesnet. Întrebă iritat:
    - Ai înțeles ce-am spus?
    Încet, Madvig dădu din cap.
    - Și?
    - Și, ce?
    - A fost omorât.
    - Foarte bine, replică Madvig. Ce vrei să fac acum, să-ncep cu istericalele?
    Îndreptându-se în scaun, Ned Beaumont îl întrebă:
    - Să chem poliția?
    Sprâncele lui Madvig se înălțară puțin.
    - Încă n-au aflat?
    Ned Beaumont îl privea fix, în timp ce-i răspunse:
    - Nu era nimeni pe stradă când l-am văzut. Am vrut să vorbesc cu tine înainte de a face ceva. Pot să spun că l-am găsit eu?
    Madvig își coborî sprâncenele la loc.
    - De ce nu? întrebă el, fără nicio intonație.
    Ned Beaumont se ridică, făcu doi pași spre telefon, se opri și se întoarse iar cu fața spre omul cel blond. Vorbi rar, accentuându-și cuvintele:
    - Pălăria lui lipsea.
    - Acum n-o să mai aibă nevoie de ea.
    Apoi, încruntându-se, Madvig spuse:
    - Ești un nătâng afurisit, Ned.
    - Unul dintre noi sigur este, replică Ned Beaumont și se duse la telefon.

                                                            V
                                          TAYLOR HENRY ASASINAT
                                    CADAVRUL FIULUI SENATORULUI
                                      A FOST GĂSIT ÎN STRADA CHINA

                          Presupus a fi fost victima unei tâlhării, Taylor Henry, fiul în vârstă de douăzeci și șase de ani al senatorului Ralph Bancroft Henry, a fost găsit mort pe Strada China, în apropierea colțului cu Pamela Avenue, la câteva minute după orele zece ale serii trecute.
    Medicul legist William J. Hoops a declarat că moartea tânărului Henry a fost cauzată de o fractură craniană și o comoție cerebrală, provocate de lovirea cu capul de bordura trotuarului, după ce o lovitură primită în frunte cu o măciucă sau alt corp contondent l-a doborât de pe picioare.
    Se presupune că primul care a descoperit cadavrul a fost Ned Beaumont, domiciliat pe Randall Avenue, 914, care s-a dus la Log Cabin Club, aflat la două străzi distanță, pentru a da telefon la poliție. Dar, înainte ca domnul Beaumont să fi putut lua legătura cu cartierul general al poliției, cadavrul a fost găsit și raportat de către agentul de patrulare Michael Smith.
    Șeful poliției, Frederick M. Rainey, a ordonat imediat o razie completă după toate personajele suspecte din oraș și a dat un comunicat afirmând că nu va lăsa piatră pe piatră, în eforturile sale de a-l prinde numaidecât pe ucigaș sau pe ucigași.
    Membrii familiei lui Taylor Henry au declarat că tânărul a plecat de la domiciliul său, aflat pe Charles Street, în jurul orelor nouă și jumătate, pentru a....

    Ned Beaumont puse ziarul deoparte, înghiți cafeaua care-i mai rămăsese în ceașcă, puse ceașca și farfurioara pe masa de lângă pat și se rezemă de perne. Avea chipul obosit și palid. Își trase pătura până la gât, încleștându-și mâinile laolată sub cap, și privi cu ochi nemulțumiți gravura agățată între ferestrele dormitorului.
    Timp de o oră și jumătate stătu astfel, fără să-și miște decât pleoapele. Apoi luă ziarul și mai citi încă o dată articolul. În vreme ce citea, nemulțumirea din ochi i se răspândi pe toată fața. Puse din nou ziarul deoparte, încet, obosit, își înfășură trupul slab, peste pijamaua albă, într-un kimono maro cu figurine negre, își vârî picioarele în papucii cafenii și, tușind puțin, se duse în living.
    Era o cameră mare, în stil vechi, cu plafon înalt și ferestre late, mobilată cu mult pluș roșu și o oglindă impresionantă deasupra șemineului. Ned Beaumont scoase o țigară de foi dintr-o cutie aflată pe masă și se așeză într-un fotoliu roșu, încăpător.
    Picioarele îi stăteau într-un paralelogram de lumină a soarelui dimineții târziu, iar fumul de care-l sufla, dobândea pe neașteptate consistență când ajungea în calea razelor de soare.
    Se încruntă și începu să-și roadă o unghie, ori de câte ori nu avea țigara în gură.
    Se auzi o bătaie în ușă. Ned Beaumont se îndreptă de spate, atent, cu ochii strălucitori.
    - Intră!
    Apăru un chelner cu veston alb.
    - A, în regulă, spuse Ned Beaumont pe un ton dezamăgit, relaxându-se iar în fotoliul de pluș roșu.
    Chelnerul se duse în dormitor, de unde apăru cu o tavă plină de farfurii și plecă.
    Ned Beaumont aruncă restul țigării în cămin și intră în baie. Când termină cu bărbieritul și îmbrăcatul, de pe chip îi dispăruse paloarea, iar postura lui nu mai arăta aproape deloc obosită.

                                                                     VI

                                          Încă nu era tocmai ora amiezii, când Ned Beaumont ieși din odăile sale și merse pe jos cale de opt cvartaluri, până la un bloc de apartamente gri deschis, de pe Link Street. Apăsă pe un buton din vestibul, când încuietoarea ușii țăcăni intră în clădire și luă un lift mic, automat, până la etajul șase.
    Apăsă pe butonul soneriei de lângă o ușă marcată cu numărul 611. Ușa fu imediat deschisă de o fată măruntă, care părea abia ieșită din adolescență. Avea ochii negri și furioși, și fața albă, în afara zonei din jurul ochilor.
    - A, bună.... salută ea, cu un zâmbet vag și o mișcare oarecum împăciuitoare a mâinii, ca și cum ar fi vrut să se scuze că era furioasă.
    Vocea ei era subțire și metalică. Purta un mantou de blană maro, dar nu și pălărie. Părul tuns scurt - de culoare aproape neagră - îi stătea neted și lucios pe capul rotund, ca o caschetă smălțuită. Pietrele cu montură de aur ale cerceilor din urechi erau de carneol. Făcu un pas înapoi, trăgând și ușa după ea.
    Ned Beaumont intră, întrebând:
    - Bernie s-a sculat?
    Pe fața fetei se ivi din nou furia. Cu o voce ascuțită, exclamă:
    - Nemernic împuțit!
    Ned Beaumont închise ușa în spatele lui, fără să se întoarcă.
    Fata veni până aproape de el, apucându-i brațele de deasupra coatelor, într-o încercare de a-l zgâlțâi.
    - Știi ce-am făcut pentru haimanaua asta? întrebă ea. Am plecat de-acasă, cea mai bună casă pe care-a avut-o vreodată cineva, și de la o mamă și un tată care mă credeau Miss Isus, aia adevărată. Mi-au spus ei că nu era bun de nimic. Toată lumea mi-a spus și avea dreptate, numai că eu eram prea proastă ca să mă prind. Ei bine, acum știu, sper să-ți pot spune, că....
    Și, în continuare, dădu drumul unui șir de obscenități stridente.
    Nemișcat, Ned Beaumont o asculta cu gravitate. Ochii săi nu mai erau ai unui om care se simțea bine. Când fata se întrerupse pentru câteva momente, ca să-și tragă respirația, o întrebă:
    - Ce-a făcut?
    - Ce-a făcut? Mi-a luat toți banii și a șters-o, fir-ar el să fie de.....
    Și iar urmă o serie de înjurături.
    Ned Beaumont tresări. Zâmbetul său forțat era de-a dreptul apos, când întrebă:
    - Presupun că pentru mine n-a lăsat nimic, nu?
    Fata închise brusc gura, cu un clănâănit al dinților, și-și repezi fața spre a lui, cu ochii măriți.
    - Îți datora ceva?
    - Am câștigat....
    Tuși.
    - Ar fi trebuit să câștig trei mii două sute cincizeci de dolari, ieri la cursa a patra.
    Retrăgându-și mâinile de pe brațele lui, fata râse cu dispreț.
    - Încearcă să-i iei. Ia uite-aici....
    Ridică mâinile. Pe degetul mic al mâinii stângi avea un inel cu carneol. Își atinse și cerceii.
    - Astea-s singurele rahaturi de bijuterii care mi-au mai rămas, și nici pe astea nu mi le-ar fi lăsat, dacă nu le aveam asupra mea.
    Pe un ton ciudat de detașat, Ned Beaumont o întrebă:
    - Când s-a întâmplat asta?
    - Aseară, deși n-am aflat până azi-dimineață. Da să nu crezi că n-am să-l fac pe Domnul Cănănar să se roage la Dumnezeu să nu mă fi văzut vreodată.
    Își vârî o mână în corsajul rochiei și o scoase cu pumnul strâns. Ridicând pumnul spre fața lui Ned Beaumont, îl desfăcu. Ținea în el trei hârtiuțe mototolite. Când Ned vru să le ia, strânse pumnul la loc, smuncindu-și mâna, făcând un pas înapoi.
    Mâna lui Ned Beaumont coborî pe lângă trup, în timp ce colțurile gurii îi tresăreau nervoase.
    - Ai văzut azi-dimineață articolul despre Taylor Henry, în ziar? întrebă ea, surescitată.
    - Da, răspune Ned Beaumont, destul de calm, deși respirația i se accelerase.
    - Și știi ce-s astea? îi arătă iar fata cele trei bucățele de hârtie boțită.
    Privind-o cu ochii îngustați și lucioși, Ned Beaumont clătină din cap.
    - Sunt datoriile lui Taylor Henry! declară ea triumfător. O mie două sute de dolari, atâta fac.
    Ned Beaumont dădu se spună ceva, se stăpâni, iar când vorbi în sfârșit, glasul îi era lipsit de orice intonație.
    - Nu mai fac nici cât o para chioară, acum c-a murit.
    Fata le îndesă iar în rochie și se apropie de el.
    - Ascultă, zise ea, niciodată n-au valorat nimic, de-asta a și murit.
    - Asta ce-i, o ghiceală?
    - E ce naiba vrei tu să zici că e, replică ea. Da dă-mi voie să-ți spun ceva. Bernie l-a sunat pe Taylor vinerea trecută și i-a zis că-l mai așteaptă doar trei zile ca să-i plătească datoriile.
    Ned Beaumont își frecă o parte a mustății cu unghia degetului mare.
    - Sper că nu ești doar înnebunită de furie, nu? întrebă el, prudent.
    Femeia făcu o mutră iritată.
    - Cum să nu fiu? Sunt destul de nebună ca să le duc la poliție, și asta am să și fac. Da, dacă-ți închipui că nu-i adevărat ce ți-am zis, ești un prost.
    Beaumont tot nu părea convins.
    - De unde le ai?
    - Din seif, arătă ea cu o mișcare a capului său lucios spre interiorul apartamentului.
    - La ce oră a șters-o, aseară?
    - Nu știu. Am ajuns acasă pe la vreo nouă jumătate, și am stat trează aproape toată noaptea, așteptându-l. Abia dimineață am început să intru la bănuieli și, când m-am uitat prin casă, am văzut că luase toți banii și toate bijuteriile pe care nu le aveam la mine.
    Frecându-și iar mustața cu unghia, Ned Beaumont o mai întrebă:
    - Undre crezi că s-a dus?
    Fata bătu din picior, agitându-și pumnii în sus și-n jos, în timp ce începea iar să-l blesteme pe fugarul Bernie, cu vocea ei ascuțită de furie.
    - Termină! o opri Ned Beaumont, apucând-o de încheieturile mâinilor. Dacă nu ești în stare să faci altceva decât să zbieri, dă-mi hârtiile alea și văd eu ce fac cu ele.
    Fata își smulse încheieturile din mâinile lui, strigând:
    - Nu-ți dau nimic! Le duc la poliție, și altcineva n-o să pună mâna pe ele, naibii!
    - Bine, atunci du-le la poliție. Unde crezi că s-a dus, Lee?
    Înverșunată, Lee răspunse că nu știa unde s-ar fi dus, dar știa foarte bine unde l-ar fi trimis ea.
    Obosit, Ned Beaumont spuse:
    - Știi ceva? Bancurile deștepte n-o să ne folosească la mare lucru. Crezi că s-o fi întors la New York?
    - De unde să știu eu?
    Ochii ei deveniseră dintr-odată temători.
    Nemulțumirea făcu să apară pete roșii pe obrajii lui Ned Beaumont.
    - Și acum ce pui la cale? o întrebă el, bănuitor.
    Fața lui Lee deveni o mască a nevinovăției.
    - Nu pun nimic la cale. Ce vrei să zici cu asta?
    Se aplecă spre ea. Vorbea cu o sinceritate considerabilă, clătinând încet din cap dintr-o parte în alta, în ritmul cuvintelor:
    - Să nu care cumva să crezi că n-ai să te duci cu ele la poliție, Lee, fiindcă acolo ai să le duci.
    - Sigur că da! răspunse ea.

                                                                    VII

                                      În farmacia care ocupa o parte a parterului blocului de apartamente exista și un telefon. Ned Beaumont sună la departamentul poliției, ceru cu locotenentul Doolan, și spuse:
    - Alo, locotenent Doolan?.... Vorbesc din partea domnișoarei Lee Wilshire. Se află în aparatamentul lui Bernie Despain, la numărul 1666 de pe Link Street. Bernie pare să fi dispărut pe neașteptate, aseară, lăsând în urma lui niște chitanțe de datorii ale lui Taylor Henry.... Exact, iar ea spune că acum vreo două zile l-a auzit amenințându-l.... Da, și vrea să vă vadă cât mai curând posibil.... Nu, mai bine veniți aici sau trimiteți pe cineva, și cât puteți de repede.... Da.... Nu, n-are nicio importanță. Nu mă cunoașteți. V-am sunat eu numai fiindcă ea n-a vrut să telefoneze din apartamentul lui....
    Mai ascultă un moment, după care, fără să mai spună nimic, puse receptorul în furcă și ieși din farmacie.

                                                                        VIII

                                      Ned Beaumont se duse până la o casă de cărămidă roșie, îngrijită, dintr-un șir de case de cărămidă roșie, îngrijite, din partea de sus a Thames Street. Când sună, îi deschise o negresă tânără care-i zâmbi cu toată fața ei cafenie, salutându-l:
    - Ce mai faceți, domnule Beaumont?
    Și deschise ușa, cu un gest care-l invita din toată inima să intre în casă.
    - Bună, June, îi răspunse Ned Beaumont. E cineva acasă?
    - Da, domnule, sunt încă toți la masa de cină.
    În sufrageria din fundul casei, Paul Madvig și mama lui ședeau față-n față, de o parte și de alta a feței de masă albe, cu pătrățele roșii. La masă mai era și un al treilea scaun, dar pe el nu ședea nimeni, iar farfuria și tacâmurile din dreptul lui nu fuseseră folosite.
    Mama lui Paul Madvig era o femeie înaltă și slabă, al cărei păr blond albise aproape complet, la cei șaptezeci și ceva de ani ai ei. Avea ochii la fel de albaștri, limpezi și tinerești ai fiului ei - ba chiar mai tineri decât ai lui, când ridică privirea spre Ned Beaumont, care intrase în cameră. Ridurile de pe frunte însă i se adânciră, când remarcă:
    - Va să zică, iată-te-aici, în sfârșit. Netrebnic băiat mai ești, să neglijezi așa o femeie bătrână.
    Ned Beaumont îi zâmbi cu nerușinare, răspunzând:
    - Ei, mamă, acum sunt băiat mare și am atâtea treburi de făcut....
    Îl salută și pe Madvig, cu un gest:
    - Sal, Paul.
    - Stai jos, răspunse Madvig, iar June o să-ți aducă ceva de mâncare.
    Ned Beaumont tocmai se apleca să sărute mâna slăbănoagă pe care i-o întinsese doamna Madvig. Aceasta și-o smunci înapoi, dojenindu-l:
    - De unde-i fi învățat tu figurile astea?
    - Ți-am spus că acum sunt băiat mare.
    Lui Madvig îi spuse:
    - Mersi, dar abia am luat micul dejun, de câteva minute. Opal unde-i? mai întrebă el, uitându-se la scaunul gol.
    Doamna Madvig răspunse:
    - S-a culcat puțin. Nu se simte prea bine.
    Ned Beaumont dădu din cap, apoi așteptă un moment și întrebă politicos, privindu-l pe Madvig:
    - Nu e nimic grav, da?
    Madvig clătină din cap.
    - O migrenă sau cam așa ceva. Cred că fata asta dansează prea mult.
    Doamna Madvig adăugă:
    - Fără doar și poate, grozav tată mai ești, dacă nici nu știi când o doare capul pe fiica ta și când nu.
    Colțurile ochilor lui Madvig se încrețiră.
    - Ei, mamă, nu fi indecentă, o mustră el, apoi se întoarse spre Ned Beaumont. Ce vânt bun te aduce?
    Ned Beaumont trecu prin spatele doamnei Madvig, pentru a se așeza pe scaunul rămas liber.
    - Bernie Destpain a tăiat-o aseară cu banii câștigați de mine din pariul pe Peggy O Toole.
    Blondul deschise ochii.
    - A lăsat în urma lui, continuă Ned Beaumont, bonuri de datorii de-ale lui Taylor Henry în valoare de o mie două sute de dolari.
    Ochii blondului se îngustară brusc.
    - Lee zice că l-a sunat pe Taylor vineri, urmă Ned, și i-a dat trei zile ca să se achite.
    Madvig își atinse bărbia cu dosul mâinii.
    - Cine e Lee?
    - Gagică-sa.
    - A....
    Apoi, văzând că Ned nu mai spunea nimic, Madvig îl întrebă:
    - Și ce-a zis că voia să facă dacă Taylor nu-i plătea datoriile?
    - N-a auzit.
    Ned Beaumont își rezemă un antebraț pe masă, aplecându-se spre Madvig.
    - Pune să mă facă ajutor de șerif sau așa ceva, Paul.
    - Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă blondul clipind din ochi. De ce vrei una ca asta?
    - Ca să-mi fie mai ușor. Am de gând să mă țin de tipul ăsta, și o insignă mă poate ajuta să nu intru în încurcătură.
    Madvig îl privi îngrijorat.
    - De ce te-ai aprins așa? întrebă el încet.
    - De trei mii două sute cincizeci de dolari.
    - E-n regulă, continuă Madvig, vorbind la fel de încet, dar te mânca pe tine ceva încă de-aseară, înainte să știi că te fraierise.
    Nervos, Ned Beaumont făcu un gest cu brațul.
    - Și ce vrei, să mă împiedic de cadavre fără să clipesc? Da, las-o pe asta. Nu mai contează. Tot ce contează e că trebuie să pun mâna pe tipul ăsta. Trebuie.
........................................................