1
Unu, doi, de pantofi şireturi leg
Trei, patru, şi încet trag a mea uşă.
Cinci, şase, în codru vreascuri culeg,
Şapte, opt, şi frumos şi drept le-aşed.
Nouă, zece, am o grasă găinuşă.
Unsprezece, doisprezece, bărbaţii merg la săpat
Treisprezece, paisprezece, iar fetele - la curtat.
Cincisprezece, şaisprezece, la gătit merg unele,
Şaptesprezece, optsprezece, iar la servit - altele.
Nouăsprezece, douăzeci, farfuria goală mi-e!
(Vechi cântec popular englezesc)
I. Unu, doi, de pantofi şireturi leg
1.
Dispoziţia domnului Morley era înfiorătoare în ziua aceea, la ora micului dejun.
Critică şunca prăjită, vru să ştie de ce cafeaua părea un fel de noroi lichid şi declară că biscuiţii erau mai răi ca oricând.
Domnul Morley era un om mărunţel, cu maxilarul proeminent şi bărbia agresivă.
Sora lui, care se ocupa de bunul mers al gospodăriei - o femeie înaltă, care semăna cu un dragon - îl privi cu un aer gânditor şi-l întrebă dacă nu cumva, şi de data aceasta, apa de baie fusese rece. Posac, el îi răspunse negativ şi îşi aruncă privirea pe ziare. În clipa următoare, proclamă că guvernul, a cărui incompetenţă o deplânsese până atunci, devenea de-a dreptul nefast.
Domnişoara Morley, cu vocea ei profundă, răspunse că era într-adevăr păcat. Miniştrii avuseseră, după părerea ei, o oarecare utilitate, indiferent de culoarea politică, şi insistă ca fratele ei să-i explice de ce politica prezentului cabinet era inoperantă, stupidă şi periculoasă.
Domnul Morley îi dădu satisfacţie, luă încă o ceaşcă din cafeaua pe care mai devreme o considerase odioasă, după care mărturisi în sfârşit motivul real al proastei lui dispoziţii.
- Toate tinerele sunt la fel! Nu se gândesc decât la ele şi nu te poţi bizui pe ele!
- Te referi la Gladys?
- Da. Tocmai m-a informat că mătuşa ei a avut un atac şi că, din acest motiv, este obligată să se ducă în Somerset.
- Este foarte neplăcut, dar ea nu are nicio vină!
Domnul Morley dădu din cap cu un aer posomorât:
- Şi cine-mi garantează că mătuşa ei a avut cu adevărat un atac şi că nu este vorba de o păcăleală pusă la cale cu tânărul acela atât de puţin recomandabil de care nu se desparte toată ziua? Probabil că au hotărât să-şi ia o zi de vacanţă, asta-i!
- Mi-e greu să cred aşa ceva despre Gladys. Mi s-a părut întotdeauna că este foarte conştiincioasă.
- Desigur! Însă...
- Este o tânără inteligentă şi care-şi iubeşte munca. Tu însuţi mi-ai spus-o!
- Da, Georgina, aşa ţi-am spus. Dar asta era pe vremea când încă nu începuse să-l frecventeze pe individul acela dubios. În ultimul timp s-a schimbat mult. E de nerecunoscut. Visează, se gândeşte la altceva, este nervoasă...
Dragonul oftă profund:
- Ce vrei, Henry? Toate fetele sfârşesc prin a se îndrăgosti! N-ai ce face!
Domnul Morley replică pe un ton dur:
- Asta nu trebuie să le împiedice să-şi facă datoria! Am o secretară şi am nevoie de ea! Mai ales astăzi! Am câţiva bolnavi foarte importanţi... şi lucrul acesta mă agasează teribil!
- Sunt perfect de acord cu tine. A propos, tinerelul pe care l-ai angajat face progrese?
- Nu prea. Nu-i în stare să reţină ca lumea un nume iar manierele lui sunt deplorabile! Dacă nu se schimbă, voi fi obligat să-l dau afară şi să angajez pe altcineva. Cred că metodele actuale de educaţie sunt deficitare. Par să formeze doar nişte tineri aiuriţi care nici măcar nu pricep ceea ce le spui, darmite să-şi amintească ceva!
Se uită la ceas apoi reluă:
- Plec. Am o dimineaţă foarte încărcată şi trebuie să-mi fac timp să mă ocup şi de doamna Sainsbury Seale. Suferă. O sfătuisem să meargă la Reilly, dar nici nu vrea să audă de el!
- O înţeleg!
- Reilly este foarte capabil. Îşi cunoaşte meseria...
- Îi tremură mâna, răspunse domnişoara Morley. Pentru mine nu este decât un beţivan!
Morley zâmbi şi, când se sculă de la masă, era din nou bine dispus.
- Ca de obicei, zise el, voi reveni pe la ora unu şi jumătate ca să ciugulesc ceva.
2.
La Savoy, domnul Amberiotis îşi explora dinţii cu o scobitoare şi surâdea.
Afacerile îi mergeau bine.
Norocul îl favoriza, ca întotdeauna. Nu-şi pierduse zadarnic timpul când îi spusese acelei toante câteva cuvinte amabile! De altfel, merita pe deplin ceea ce i se întâmpla. Întotdeauna fusese un om cumsecade şi ştiuse să se arate generos. Pe viitor ar putea deveni încă şi mai darnic. Imagini fericite i se perindau prin faţa ochilor. Micul Dimitri... Sau Constantopoulos, acest minunat Constantopopulos care se zbătea atât cu restaurantul lui... Ce grozavă surpriză pentru ei!
Scobitoarea atinse un punct sensibil şi domnul Amberiotis se strâmbă. Plăcutele anticipaţii dispărură. Un viitor mai apropiat şi destul de neliniştitor îl solicita pe domnul Amberiotis. Cu precauţie, el exploră cu vârful limbii o cavitate. Apoi îşi scoase din buzunar un carnet; ora 12, strada Queen Charlotte nr. 58.
Încercă să-şi regăsească optimismul de mai înainte. Zadarnice eforturi. Pentru moment, viitorul era cuprins în aceste câteva cuvinte: "Queen Charlotte Street, nr. 58, ora 12."
3.
La Glengowire Court Hotel, în South Kensington, micul dejun fusese luat. Stând în hol, domnişoara Sainsbury şi doamna Bolitho conversau ca două vechi prietene.
Locurile lor, în sala de mese, fiind apropiate, cele două se împrieteniseră în urmă cu opt zile, adică a doua zi după sosirea domnişoarei Sainsbury Seale.
- Ştii, dragă, că nu mă mai doare! Chiar deloc! Cred că voi telefona...
- Nu vei face aşa ceva! exclamă doamna Bolitho. Du-te la dentist şi termină o dată!
Doamna Bolitho era o femeie voinică, cu vocea gravă şi care părea născută pentru a comanda. Domnişoara Sainsbury Seale era o femeie de vreo 40 de ani, al cărei păr încărunţea în bucle aranjate neglijent. Hainele ei îţi dădeau o impresie bizară. Era genul "artist"; lornionul îi cădea mereu şi vorbea fără încetare.
- Dar, reluă ea, dacă-ţi spun că nu mă mai doare!
- Da! Numai că nu ai dormit aproape deloc toată noaptea.
- Aşa este! Însă acum sunt convinsă că nervul este mort.
- Motiv în plus ca să te duci la dentist!... Numai din cauza fricii nu ne ducem în astfel de cazuri. Ei bine, trebuie să te arăţi hotărâtă şi să sfârşeşti o dată!
Domnişoara Sainsbury Seale fu tentată să-i răspundă: "E uşor să vorbeşti! Se vede că nu-i vorba de dinţii dumitale!", dar se mulţumi să-i zică:
- Cred, scumpă prietenă, că ai dreptate. De altfel, domnul Morley lucrează cu multă blândeţe.
4.
Adunarea consiliul directorial tocmai se terminase. Totul se petrecuse cum nu se poate mai bine. Raportul era excelent. Toată lumea avea de ce să fie mulţumită. Cu toate acestea, domnul Samuel Rotherstein, căruia nu-i scăpa nimic, remarcase ceva în atitudinea preşedintelui.
De două sau trei ori, Alistair Blunt vorbise pe un ton aspru fără nicio justificare.
Vreo supărare ascunsă? Dacă te gândeai bine, nu. Nu era cazul cu Alistair Blunt. Atunci, ficatul?... Domnul Rotherstein suferea de ficat din când în când. Însă Alistair nu se plânsese niciodată de al său. Avea o sănătate înfloritoare!
Şi totuşi avea ceva. O dată sau de două ori îşi trecuse mâna peste faţă, mângâindu-şi îndelung bărbia într-un fel care nu-i era caracteristic. Şi, în mai multe rânduri în cursul şedinţei, păruse că se gândeşte la altceva.
Ieşind din sala consiliului, se întâlniră în faţa scării.
- Vă pot conduce cu maşina mea? întrebă Rotherstein.
Blunt dădu negativ din cap.
- Maşina mea mă aşteaptă, explică el.
Îşi privi ceasul, apoi adăugă:
- Am oră la dentist.
Misterul se lămurise.
5.
Hercule Poirot coborî din taxi, plăti şi sună la casa cu numărul 58 din Queen Charlotte Street.
După o scurtă aşteptare uşa fu deschisă şi în cadrul ei apăru valetul, un tânăr cu părul roşu şi faţa plină de pistrui.
- Domnul Morley? întrebă Hercule Poirot.
Nutrea în adâncul inimii speranţa ridicolă că domnul Morley era plecat sau bolnav, sau că nu dădea consultaţii în ziua respectivă. Dar valetul îi făcu loc să treacă.
Hercule Poirot intră şi uşa se închise în urma lui. Grea precum destinul.
- Numele dumneavoastră, domnule, vă rog?
Poirot i-l spuse şi trecu în sala de aşteptare, o cameră mobilată cu gust, dar care i se păru extrem de tristă, cu perdelele ei de velur albastru, cu mobilele în stil vechi şi cu fotoliile sale pe a căror tapiserie erau imprimate flori şi nişte păsări roşii.
Un domn aştepta deja. Alură militară, piele gălbuie, mustaţă arogantă. Privi spre Poirot ca şi cum acesta ar fi fost o insectă dăunătoare. S-ar fi spus că regreta faptul de a nu fi avut la el nu un revolver, ci un flacon cu un praf insecticid.
Poirot îl privi cu dispreţ şi-şi spuse în sinea lui că există pe lumea asta atâţia oameni dezagreabili şi ridicoli, încât n-ar fi rău dacă ar fi suprimaţi de îndată ce se nasc.
Domnul respectiv luă în primire ziarul "Times", îşi răsuci fotoliul în aşa fel încât să nu-l mai vadă pe Poirot şi începu să citească. La rândul său, Poirot începu să citească "Punch". Era plin de bunăvoinţă dar, cu toate acestea, nici o glumă nu-l făcu să râdă.
Valetul apăru în pragul uşii, pronunţând numele colonelului Arrowbumby.
Domnul respectiv se ridică şi ieşi din sala de aşteptare.
Poirot tocmai îşi spunea că numele acela era de-a dreptul grotesc când uşa se deschise din nou şi un tânăr de vreo 30 de ani îşi făcu apariţia.
În timp ce noul venit lua de pe masă o revistă ilustrată, Poirot îl examina pe furiş.
Nu i se părea un tip simpatic. Ba chiar înfăţişarea acestuia părea periculoasă. "Dacă ar fi un asasin, gândi Poirot, n-aş fi deloc surprins!" În orice caz semăna cu un asasin mai mult decât oricare dintre cei pe care Poirot îi arestase în cursul carierei sale.
Valetul îşi făcu din nou apariţia şi întrebă:
- Domnul Peerer?
Poirot conchise, pe bună dreptate, că despre el trebuie să fie vorba. Se ridică deci şi-l urmă pe tânărul ghid până la un ascensor care-l depuse la etajul al II-lea. Un culoar, o uşă, o anticameră, încă o uşă şi Poirot ajunse în cabinetul dentistului.
Auzi curgând apa şi se întoarse.
Domnul Morley, ca orice profesionist conştiincios, se spăla pe mâini înainte de a-şi lua pacientul în primire.
6.
Există şi momente umilitoare în viaţa oamenilor de seamă. Se zice că nimeni nu este erou pentru valetul său. S-ar mai putea adăuga faptul că nimeni nu dă dovadă de prea mult curaj în faţa dentistului. Hercule Poirot era perfect conştient de asta. În general avea o părere bună despre propria lui persoană. Era Hercule Poirot şi se considera superior majorităţii contemporanilor săi. Dar deocamdată se simţea tare insignifiant. Era un om ca toţi ceilalţi, un biet om terorizat de ideea de a lua loc pe scaunul dentistului.
Domnul Morley, după ce se spălă, i se adresă pe un ton încurajator:
- Nu este prea cald în anotimpul acesta...
Cu gesturi domoale, îl conduse pe Poirot spre locul voit: în faţa fotoliului. Cu o mână expertă îi aşeză rezemătoarea sub cap, într-o poziţie comodă.
Inspirând profund, Hercule Poirot se aşeză, lăsându-şi capul în seama degetelor delicate ale domnului Morley care-l aşezau în poziţia cea mai adecvată.
- Staţi bine aşa? întrebă domnul Morley, cu o oribilă bună dispoziţie.
Cu o voce sepulcrală, Poirot dădu un răspuns afirmativ.
Domnul Morley trase aproape o măsuţă, luă cu o mână o oglindă minusculă şi cu cealaltă un instrument ascuţit şi se pregăti să oficieze.
Hercule Poirot, cu mâinile crispate pe braţele fotoliului, închise ochii şi deschise gura.
- Vă doare vreun dinte? se interesă dentistul.
Cam confuz, căci nu-i lucru uşor să te explici ţinând totodată gura larg deschisă, Hercule Poirot reuşi să comunice că nu-l durea nici un dinte, dar că ţinea să-şi facă un examen, aşa cum obişnuia, din şase în şase luni. Era, deci, posibil să nu aibă nevoie de îngrijiri deosebite, dar poate că n-ar strica dacă dentistul ar examina mai atent al doilea molar de jos, din partea stângă...
Domnul Morley îşi făcea investigaţiile cu grijă.
- Plomba aceasta s-a cam deteriorat, dar nu-i nimic grav... Constat cu plăcere că gingiile dumneavoastră sunt în perfectă stare...
Urmă un moment de tăcere. Domnul Morley dădea uşoare lovituri inchizitoriale într-un dinte. Alarmă falsă. Trecu la maxilarul inferior. Nimic la primul molar. Nimic la al doilea. În schimb, la al treilea... "A descoperit ceva, nemernicul!" gândi Poirot.
- Măseaua aceasta nu v-a durut în ultima vreme? Mă miră...
Examenul medical luă sfârşit, în cele din urmă. Domnul Morley se îndreptă satisfăcut şi dădu verdictul:
- Nimic grav. Una sau două plombe de refăcut şi ceva îngrijiri molarului de sus. Ne vom ocupa imediat de toate acestea.
Atinse un comutator electric şi Poirot auzi un bâzâit uşor. Dentistul - cu freza pregătită - îşi începea munca lui înspăimântătoare.
- Dacă vă doare, spuneţi-mi!
Poirot se strâmbă, gemu uşor de câteva ori, dar, per total, avu un comportament onorabil. De îndată ce-şi ridica mâna pentru a întrerupe supliciul, acesta înceta. Apoi începea din nou după ce Poirot îşi clătea gura. Conversaţia fu reluată în timp ce domnul Morley pregătea amalgamul cu care avea să umple micuţa cavitate:
- În dimineaţa asta, explică dentistul, sunt obligat să fac eu totul. Domnişoara Nevill a fost chemată în provincie. Vă mai amintiţi de dânsa, nu?
Deşi minţea, Poirot răspunse că da.
- S-a dus să vadă o rudă care s-a îmbolnăvit, continuă domnul Morley. Lucrurile acestea se întâmplă întotdeauna exact când eşti mai ocupat! Sunt deja în întârziere în raport cu programările. Bolnavul care v-a precedat nu a fost punctual şi tot programul mi-a fost decalat, fapt cu atât mai supărător cu cât trebuie să mă mai ocup şi de o doamnă care, din câte afirmă, suferă îngrozitor. Îmi rezerv mereu, dimineaţa, un sfert de oră pentru aceste urgenţe. Dar astăzi îmi va veni tare greu să-mi găsesc timpul acesta.
Aruncând o privire rapidă substanţei pe care o pilise într-un mic mojar, domnul Morley continuă:
- Am remarcat un lucru, domnule Poirot: oamenii importanţi, cei care ocupă funcţii deosebite, sunt întotdeauna punctuali şi nu se lasă niciodată aşteptaţi. Regii, de exemplu, sunt punctualitatea întruchipată. La fel şi marii bancheri. Voi vedea în această dimineaţă pe unul dintre aceştia. Unul foarte mare, Alistair Blunt!
Îi pronunţase numele cu emfază.
Poirot avea în gură nişte tampoane de vată şi sub limbă - un mic tub de sticlă. Neputând să vorbească, scoase un mârâit neinteligibil.
Alistair Blunt! În ziua de azi nu contau decât astfel de nume! Nu mai era vorba de duci, conţi, prim miniştri! Domnul Alistair Blunt nu revendica nici un titlu. Era un om ale cărui trăsături nu erau cunoscute marelui public, un om despre care ziarele vorbeau rar, un englez despre care oamenii de rând nu ştiau decât foarte puţine lucruri, dar care se afla la conducerea celei mai mari bănci a regatului. Un om extrem de bogat care-şi putea impune voinţa în faţa guvernanţilor. Un om care ducea o viaţă discretă, care nu vorbea niciodată în public şi care dispunea de puteri practic nelimitate.
În timp ce-i plomba măseaua domnului Poirot, domnul Morley vorbea despre extrem de bogatul său pacient pe un ton plin de respect:
- Întotdeauna este foarte punctual. De cele mai multe ori renunţă la maşină şi se întoarce acasă pe jos. Un bărbat fermecător şi cu gusturi foarte simple. Îi place golful şi iubeşte grădinile frumoase. Nu v-ar veni nicicum să credeţi că, dacă ar vrea, ar putea cumpăra jumătate din Europa! La prima vedere, este un om obişnuit ca dumneavoastră ori ca mine!
Poirot nu aprecia prea mult apropierea aceasta. Domnul Morley era un dentist excelent, dar la Londra se mai găseau şi alţii la fel de buni, în schimb, în toată lumea nu exista decât un singur Hercule Poirot.
Poirot îşi clăti din nou gura. Domnul Morley reluă conversaţia, în timp ce refăcea plomba celei de-a doua măsele:
- Acesta-i răspunsul pe care-l dăm noi tuturor acestor dictatori continentali: Hitler, Musolini şi ceilalţi! Nouă ne place simplitatea. Gândiţi-vă la rege! Este un democrat autentic. Evident, pentru un francez ca dumneavoastră, obişnuit cu instituţiile republicane...
Poirot protestă în măsura în care-i permitea situaţia:
- Nu francez!... Belgian!
Domnul Morley, introducând aer cald în cavitate, îi ceru cu blândeţe să tacă, apoi continuă:
- Nu ştiam că sunteţi belgian. Regele Leopold era un bărbat remarcabil, întotdeauna am auzit susţinându-se lucrul acesta. În ce mă priveşte, pot spune că sunt foarte ataşat regalităţii. Are bun simţ, înţelegeţi!? Dacă ne gândim numai ce bine reţin regii chipurile şi numele! De altfel, cred că este o aptitudine naturală. Eu uit numele, însă un chip îmi rămâne întipărit pentru totdeauna în minte. Aşa mi-am regăsit zilele trecute un fost pacient al cărui nume nu-mi spunea nimic, dar pe care sunt sigur că l-am văzut deja. M-am întrebat în ce împrejurare s-a întâmplat şi sunt convins că-mi voi aminti într-una din zile! Vreţi să vă clătiţi gura, vă rog?
Două minute mai târziu, Poirot părăsea fotoliul dentistului, considerându-se din nou un om liber.
- Sper, domnule Poirot, îi spuse dentistul în momentul în care detectivul se pregătea să plece, că n-aţi descoperit în casa mea vreun criminal?
- Până în clipa asta, răspunse surâzând Poirot, eram gata să consider criminal pe oricine! Acum văd lucrurile cu totul altfel!
- Evident, dar trebuie să recunoaşteţi că dentiştii nu mai sunt la fel de înspăimântători ca odinioară! Să chem ascensorul?
- Nu, mulţumesc. Voi coborî pe scară.
Poirot plecă. Când nu mai avea de coborât decât câteva trepte, îl văzu pe colonel părăsind casa.
Mai indulgent acum, Poirot îşi spuse că, gândindu-se mai bine, era posibil ca acesta să nu fie un om rău. Un "ochitor" redutabil, fără îndoială, care a ucis probabil mulţi tigri. Un ostaş. Unul din pionierii Imperiului.
Poirot intră în salonul de aşteptare pentru a-şi recupera pălăria şi bastonul lăsate aici. Tânărul încă se mai afla acolo, ceea ce-l surprinse puţin. Lângă el, un alt pacient citea ziarul "Field". Poirot îl privi din nou cu atenţie pe tânăr. Regăsi iar pe chipul acestuia aerul acela feroce care-l frapase şi mai înainte, fizionomia unui om care ar putea deveni criminal, dar îşi spuse că totuşi nu poate fi vorba de un veritabil asasin.
Probabil că, după intervenţia dentistului, tânărul va coborî scara cu un pas uşor, cu surâsul plăcut al cuiva care nu-i doreşte nimănui răul.
Valetul intră şi-l chemă pe domnul Blunt.
Bărbatul care citea ziarul "Field" îl puse pe masă şi se ridică. Era un tip mai în vârstă, nici slab, nici gras. Foarte bine îmbrăcat. Acesta ieşi în spatele valetului.
Domnul Blunt era bogat şi puternic. Dar, ca orice muritor, era şi el obligat să se ducă la dentist. Şi încercarea aceasta îi era la fel de penibilă ca oricărui om!
Poirot îşi luă bastonul şi pălăria şi se îndreptă spre uşă. Tocmai când vroia s-o închidă în urma sa, ochii lui îi întâlniră din nou pe aceia ai tânărului. Îşi spuse că, într-adevăr, tânărul suporta probabil o groaznică durere de dinţi!
În vestibul, Poirot se opri în faţa oglinzii pentru a-şi pieptăna mustaţa care suferise puţin de pe urma vizitei sale în cabinetul doctorului Morley. Tocmai reuşise să şi-o aranjeze când, ieşind din ascensor, valetul apăru în fundul holului, fluierând cât putea de tare. Zărindu-l pe Poirot, se opri brusc şi se precipită să-i deschidă uşa.
Un taxi se opri în faţa uşii. Prin portieră se zări piciorul unei femei. Poirot îl privi cu interes. O gleznă frumoasă. Ciorapi fini. Un picior mic, dar un pantof nu prea reuşit.
Erau nişte pantofi noi, de piele, cu o enormă cataramă strălucitoare. Poirot dădu din cap. Pantofii erau lipsiţi de şic şi păreau tare provinciali.
În timp ce femeia ieşea din taxi, îşi prinse cu stângăcie picioarele în portieră, smulgând catarama celuilalt pantof, care se rostogoli cu un zgomot metalic pe trotuar.
Poirot se aplecă imediat, o luă de jos şi, înclinându-se plin de curtoazie, i-o restitui doamnei.
Vai! Aceasta părea să aibă mai curând 50 decât 40 de ani, purta un pince-nez, avea părul vopsit şi o îmbrăcăminte care nu i se potrivea deloc! Îi mulţumi lui Poirot în timp ce-şi scăpa, rând pe rând, mai întâi lornionul, apoi poşeta. Politicos, Poirot le luă de jos şi i le dădu.
După ce-şi recuperă bunurile, ea urcă treptele imobilului din Queen Charlotte Street nr. 58. Poirot se apropie de şoferul care contempla dezgustat bacşişul insignifiant cu care-l gratificase doamna.
- Sunteţi liber?
- Da.
- Şi eu, zise Poirot. Ba chiar eliberat!
Remarcă privirea neliniştită a şoferului şi adăugă:
- Liniştiţi-vă, nu sunt beat. Vin de la dentist şi şase luni nu voi mai avea nevoie de serviciile sale. Gândul că m-am eliberat pentru atâta vreme este consolator!
II. Trei, patru, şi încet trag a mea uşă....
1.
Era ora trei fără un sfert, când sună telefonul.
Hercule Poirot, care-şi făcea siesta după un prânz excelent, nu făcu nicio mişcare. Aşteptă să-şi facă apariţia credinciosul său George care ridică receptorul.
- O clipă, domnule, zise George, îndepărtând receptorul de urechea lui.
- Cine este? întrebă Poirot.
- Inspectorul-şef Japp, domnule!
- Ah!
Poirot duse receptorul la ureche:
- Ce se petrece, prietene Japp? spuse el.
- Dumneata eşti, Poirot?
- Fără îndoială.
- Mi s-a spus că azi dimineaţă ai fost la dentist. Aşa este?
- Scotland Yard-ul este într-adevăr bine informat!
- La un anume Morley, din Queen Charlotte Street, numărul 58?
- Da. De ce?
Tonul lui Poirot se schimbase. Nu mai glumea acum.
Japp reluă:
- Vizita dumitale era autentică? Nu era efectuată în interes profesional?
- Absolut deloc! Ca să fiu sincer, află că mi-a plombat trei măsele!
- Ce impresie ţi-a făcut? Felul lui de-a fi nu ţi s-a părut un pic bizar?
- Nici vorbă! De ce?
Japp răspunse pe un ton egal:
- Fiindcă, la puţin timp după plecarea dumitale, s-a sinucis cu un foc de pistol.
- Ce spui?
- Te uimeşte?
- Sincer să fiu, da!
- Ei bine, şi pe mine mă cam deranjează anumite lucruri!... Aş vrea să-ţi vorbesc. N-ai putea veni până aici?
- Unde anume?
- În Queen Charlotte Street.
- Perfect! Sosesc.
2.
Uşa de la numărul 58 îi fu deschisă lui Poirot de un poliţist.
- Domnul Poirot? întrebă respectuos omul.
- În persoană.
- Inspectorul şef este sus. La etajul al doilea. Ştiţi unde?
- Am fost acolo azi dimineaţă!
În încăpere se aflau trei oameni. La intrarea lui Poirot, Japp îşi ridică privirea.
- Fericit să te văd, Poirot! Ne pregătim să-l ridicăm. Vrei să-l priveşti, înainte?
Fotograful care îngenunchease lângă cadavru se ridică. Poirot se apropie de corpul întins lângă şemineu. Domnul Morley mort nu se deosebea prea mult de cel cunoscut de Poirot în timpul vieţii. Avea o mică gaură neagră, puţin mai jos de tâmpla dreaptă. Pe duşumea se afla un revolver, aproape de mâna lui dreaptă.
Poirot clătină uşor din cap.
- Puteţi să-l luaţi, le spuse Japp oamenilor săi.
Japp şi Poirot rămaseră singuri.
- Treaba de rutină s-a terminat, declară Japp. Amprente digitale, etc.
- Şi? făcu Poirot luând loc.
- Şi, reluă Japp, este posibil să se fi omorât. Este chiar probabil. Singurele amprente găsite pe armă sunt ale sale. Dar ipoteza aceasta nu mă satisface decât pe jumătate.
- De ce?
- Mai întâi, fiindcă mi se pare că nu avea un motiv să se omoare. Era sănătos, câştiga bine şi, din spusele oamenilor, nu avea duşmani. Nu i se cunoaşte nici vreo intrigă, din câte ştim. Nu era schimbat în ultima vreme. Nu era nici abătut, nici trist. Iată de ce te-am chemat. L-ai văzut dimineaţă. N-ai remarcat nimic?
- Absolut nimic! Mi s-a părut cât se poate de normal!
- Mărturiseşte că este cam ciudat! Şi apoi, oare un om îşi ia viaţa în mijlocul zilei, în plină activitate? De ce n-a aşteptat până seara?
- La ce oră a avut loc drama?
- Nu ştiu exact. Se pare că nimeni nu a auzit zgomotul detonaţiei. De altfel, asta nu are nimic surprinzător. Între culoar şi camera asta există două uşi, amândouă capitonate. Se temea, desigur, să nu se audă strigătele pacienţilor aflaţi pe scaun.
- Posibil.
- Pe de altă parte, traficul de pe stradă este destul de intens, aşa că este destul de normal faptul că nimeni nu a auzit nimic.
- Cine a găsit corpul?
- "Valetul", Alfred Biggs, în jurul orei unu şi jumătate. În treacăt fie spus, nu este prea inteligent. Se pare că persoana care avea oră la dentist la 12:30 a considerat că Morley o lăsase să aştepte exagerat de mult. Atunci a chemat valetul care s-a dus să bată la uşa cabinetului. Neprimind niciun răspuns, nu a îndrăznit să intre. Morley îi dăduse câteva avertismente serioase şi se temea să nu comită vreo gafă. S-a întors în sala de aşteptare iar bolnava, căci este vorba de o femeie, a plecat furioasă, la ora unu şi un sfert. Nu pot să nu-i dau dreptate. Aştepta de vreo trei sferturi de oră şi probabil că i se făcuse foame.
- Îi ştii numele?
Japp făcu o grimasă:
- Dacă ar fi să ne luăm după valet, este vorba de domnişoara Shirty, dar, după registrul de programări, numele său este Kirby.
- Cum proceda Morley pentru a-i introduce pe bolnavi?
- Când era gata să primească un pacient, apăsa pe acest buton, atenţionându-l pe valet, care se ducea să anunţe persoana aşteptată.
- La ce oră s-a servit de soneria aceasta pentru ultima oară?
- La 12:05. Valetul l-a condus pe bolnavul care se afla în sala de aşteptare. După registrul de programări, este vorba de un anume domn Amberiotis, stabilit la hotelul Savoy.
Un surâs fugar se ivi pe buzele lui Poirot:
- Mă întreb cum s-o fi descurcat valetul cu numele acesta!
- Fără îndoială că l-a stâlcit! O să-l rugăm să ne spună când vom avea chef să râdem...
- Şi la ce oră a plecat de acolo acest domn Amberiotis?
- Valetul nu l-a însoţit, aşa că nu ştie nimic. Mulţi dintre pacienţi nu cheamă ascensorul pentru a coborî, aşa că se retrag fără a fi conduşi.
Poirot arătă, făcând un semn cu capul, că este la curent cu procedeul acesta.
- Dar, continuă Japp, am telefonat la Savoy şi domnul Amberiotis este categoric. La ieşire şi-a privit ceasul. Era ora 12:25!
- Nu ţi-a spus nimic important?
- Nimic. Declară că Morley era perfect calm, perfect normal...
- Ei bine, zise Poirot, un lucru pare limpede. Între ora 12:25 şi ora 13:30 s-a întâmplat ceva, probabil mai aproape de ora 12:25 decât de unu şi jumătate.
- Da. Căci, altfel...
- Altfel Morley ar fi cerut să-i fie introdusă în cabinet bolnava următoare...
- Concluziile medicului legist, în măsura în care te-ar interesa, concordă cu ceea ce ne-ai spus. El a examinat corpul la ora 14:20. Nu vrea să-şi asume responsabilitatea, asta a devenit o modă printre aceşti domni, dar declară că Morley nu putea să moară după ora unu. După părerea lui, decesul a avut loc mai devreme. Dar nu vrea să fie mai precis.
- Deci, spuse meditativ Poirot, la ora 12:25, dentistul nostru este un om normal, care crede că viaţa este frumoasă şi care-şi practică meseria cu talentul său obişnuit. După ora 12:25, este cuprins de disperare, de descurajare, de tot ce vrei... şi se omoară!
- Bizar! Trebuie să admitem că este bizar!
- Arma era a lui?
- Nu. El nu avea revolver şi nu a avut niciodată. Sora lui declară că nu a avut aşa ceva în casă. Evident, este posibil ca el să fi cumpărat unul. Nu este neverosimil, mai ales dacă avea intenţia să-şi pună capăt vieţii. Este un punct în legătură cu care ne vom lămuri repede.
- Mai este ceva ce te deranjează? întrebă Poirot.
Japp îşi scărpină nasul:
- Da, răspunse el. Felul în care era întins pe jos. N-aş spune că un tip nu poate să cadă în poziţia aceea, dar, cu toate acestea, poziţia cadavrului nu mi s-a părut normală. Pe de altă parte, pe covor existau nişte urme care mă fac să presupun că ceva a fost târât...
- Foarte interesant!
- Da, numai de n-o fi făcut-o blestematul ăsta de puşti! Nu ştiu de ce am impresia că a încercat să mişte corpul, când l-a găsit. Desigur, el jură că nu a făcut aşa ceva, dar tare mă tem că o face doar pentru că îi este frică. Pare a fi unul din acei farsori pe care trebuie să-i cerţi fără-ncetare şi care sfârşesc prin a minţi fără să clipească.
Poirot examină încăperea. Atenţia îi fu atrasă rând pe rând de lavaboul plasat aproape de uşă, de fişierul sprijinit de perete, de fotoliul şi accesoriile sale aflate în faţa ferestrei şi de locul de pe covor unde, cu puţin înainte, se afla întins cadavrul.
Lângă şemineu se afla o uşă. Răspunzând la întrebarea mută a lui Poirot, Japp o deschise şi spuse:
- Este un mic birou.
Era o încăpere minusculă, fără altă uşă, mobilată sumar: un birou, câteva scaune, o masă, pe care se afla o lampă de spirt şi o tavă pentru ceai.
- Aici lucra secretara lui, explică Japp. Domnişoara Nevill. Lipseşte astăzi.
- Este exact ceea ce mi-a spus şi el, adăugă Poirot. Iată un punct pe care trebuie să-l reţinem împotriva teoriei sinuciderii.
- Faptul că ea nu era prezentă?
Japp reflectă o clipă.
- Dacă nu este o sinucidere, reluă el, înseamnă că a fost asasinat. Dar de ce? Ipoteza crimei pare la fel de neverosimilă ca şi cealaltă. Se pare că tipul era perfect inofensiv şi nu văd cine ar fi vrut să-l omoare.
- Să ne întrebăm mai curând cine a putut s-o facă.
- Răspuns, zise Japp: foarte mulţi oameni. Sora lui ar fi putut coborî din apartamentul situat deasupra şi l-ar fi putut omorî. Un servitor ar fi putut face acelaşi lucru. Şi asociatul său, Reilly, putea să-l omoare. De asemenea, tânărul Alfred. Acest lucru putea fi făcut şi de către unul dintre bolnavii săi, şi, în mod deosebit, din pricina orei, acest Amberiotis.
- Aşa este, spuse Poirot. Dar trebuie să găsim motivul.
- Revenim la problema noastră iniţială: de ce? Amberiotis este la Savoy. Ce motiv avea un grec bogat să-l asasineze pe un simplu dentist britanic?
Poirot dădu din umeri:
- Există zile, zise el, în care moartea este lipsită de simţ artistic şi pare să facă o alegere greşită. Un grec misterios, un bancher bogat, un detectiv celebru. Trei personaje al căror asasinat n-ar fi surprins pe nimeni. Străinii misterioşi se ocupă deseori de spionaj, bancherii bogaţi fac uneori operaţii care-i conduc cu paşi siguri la moarte, iar criminalii sunt adepţii suprimării detectivilor celebri...
- În timp ce sărmanul Morley nu reprezenta pentru nimeni un pericol, adăugă Japp.
- Mă întreb şi eu! zise brusc Poirot.
Japp îşi ridică privirea.
- Ştii ceva?
- Nu. Mi-am adus aminte de ceva.
...................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu